Imunologie Lp1

Definitie
• Imunologia studiazã, în primul rând, funcţia de
apãrare a organismului uman şi animal, care face
parte din categoria funcţiilor de relaţie şi
este esenţialã pentru supravieţuire. Sistemul
imunitar este esenţial pentru supravieţuirea
organismelor multicelulare, datoritã agresiunii
permanente a agenţilor infecţioşi
(microorganisme şi virusuri). Omul adult poartã
pe suprafaţa mucoaselor şi a tegumentului, un
numãr uriaş de celule bacteriene (circa 1014), mai
multe decât propriile celule, unele având
potenţialul de a iniţia procese infecţioase.
• Disfuncţia severã congenitalã sau dobânditã
a funcţiei imunitare este incompatibilã cu viaţa.
• Termenul de imunitate are o provenienţã socialã:
în Roma anticã, persoanele scutite de impozite
cãtre stat, erau considerate “imune”. Sensul
termenului s-a extins, ulterior desemnând
persoanele scutite de a suferi efectele infecţiei cu
agenţi patogeni.
• Imunologia s-a nãscut şi s-a dezvoltat ca un
domeniu al Microbiologiei, bazându-se pe
cunoştiinţele şi
conceptele Patologiei şi Biochimiei.
• În sensul clasic, restrâns al noţiunii, Imunologia
studiazã reactivitatea organismului animal şi
uman, consecutiv contactului cu agenţii patogeni,
mecanismele elaborãrii rãspunsului imun,
precum şi particularitãţile ţesuturilor, celulelor şi
moleculelor care condiţioneazã starea de
imunitate. In sens clasic, noţiunea de imunitate
defineşte starea de nereceptivitate sau de
rezistenţã a organismului faţã de un agent
patogen infecţios, în situaţia în care sunt
îndeplinite condiţiile pentru apariţia unei maladii
infecţioase. Din acest motiv, Imunologia s-a
dezvoltat ca un domeniu al Microbiologiei.
• Componentele chimice proprii organismului, pe care
sistemul imunitar le tolereazã, sunt incluse în noţiunea
de “self” (self, englez = propriu), iar cele strãine, care
se abat de la structura chimicã programatã genetic a
organismului, poartã denumirea de substanţe
nonself sau antigene. Astfel, funcţia imunitarã este o
funcţie biologicã esenţialã, prin intermediul cãreia
organismele diferenţiazã prompt şi cu mare
sensibilitate, componentele self de substanţele nonself.
• Funcţia imunitarã are un rol determinant pentru
pãstrarea homeostaziei mediului intern şi a
individualitãţii chimice a fiecãrui organism, prin faptul
cã sistemul imunitar recunoaşte şi tolereazã moleculele
proprii, dar se activeazã la contactul cu substanţele
strãine care se abat de la programul biochimic tolerat.
 Importanta imunologiei

• este esenţialã pentru organism, insuficienţa sa

mãrind riscul infecţiilor cu microorganisme
patogene sau potenţial patogene, iar disfuncţia
imunitarã severã este incompatibilã cu viaţa.
• activarea funcţiei imunitare nu este totdeauna
beneficã pentru organism, ci uneori, stimularea ei
determinã leziuni tisulare severe, chiar
ireversibile, asociate cu stãrile
de hipersensibilitate sau iniţiazã evoluţia unor
stãri patologice grave, ca de exemplu, maladiile
autoimune.
• Stãrile de hipersensibilitate definesc o stare de
reactivitate imunitarã crescutã şi se caracterizeazã prin
aceea cã, la primul contact cu o substanţã nonself, nu
se produce un rãspuns imun detectabil, ci organismul
dobândeşte o stare specialã de sensibilizare
imunitarã faţã de un antigen. La contactul secundar
ulterior, chiar cu cantitãţi foarte mici ale antigenului
sensibilizant, organismul rãspunde cu manifestãri
patologice de intensitãţi variabile, al cãror rezultat final
poate fi fatal. Aşa se întâmplã în stãrile de
hipersensibilitate (alergii) la polen, la diferite
medicamente (de exemplu, penicilina), la veninul
insectelor sau la diferite substanţe alimentare.
Modificãrile patologice consecutive alergiilor pot fi
locale sau generalizate.
• Respingerea grefelor de ţesuturi şi organe este
consecinţa activãrii funcţiei imunitare.
Antigenele ţesutului grefat, solubile sau fixate
pe suprafaţa celulelor din grefã, activeazã
limfocitele (celulele efectoare ale rãspunsului
imun). Autogrefele sunt totdeauna tolerate. În
condiţiile unei reactivitãţi imunitare normale,
alogrefele şi xenogrefele sfârşesc prin a fi
respinse. Cu cât diferenţele genetice şi implicit
biochimice între organismul donor şi cel
receptor de grefã sunt mai accentuate, cu atât
grefa este respinsã mai repede.
• Apariţia Imunologiei ca ştiinţã a fost precedatã
cu milenii, de observaţii empirice referitoare la
faptul cã vindecarea unor maladii infecţioase
era urmatã de o stare de rezistenţã
permanentã la reinfecţie sau cel mult de
forme uşoare de îmbolnãvire. Cu 2-3 secole
î.C., în China şi India s-a observat cã unele
maladii foarte grave (variola, pesta, ciuma),
lasã în urmã o stare de rezistenţã permanentã
la reinfecţie sau cel mult, persoanele fãceau
forme foarte uşoare de îmbolnãvire.
• În infecţia variolicã, apar leziuni caracteristice mai
ales pe tegumentul feţei. Mai întâi apar vezicule
mici, pline cu lichid clar, al cãror conţinut se
tulburã datoritã infiltratului celular şi fac crustã,
iar dupã vindecare, lasã o cicatrice ce se
pãstreazã toatã viaţa (vãrsat de vânt). S-a trecut
la infectarea artificialã a persoanelor sãnãtoase în
scopul declanşãrii unei îmbolnãviri uşoare, care
sã instaleze starea de imunitate.
Practica variolizãrii prin prizarea pe nas a
mojaratului de cruste uscate, recoltate de la cei
trecuţi prin boalã, era însoţitã de infecţii grave,
datoritã cantitãţii mari de virus inhalat.
• Pasteur a fundamentat ştiinţific practica producerii şi
utilizãrii vaccinurilor. El a demonstrat cã proprietãţile
biologice (patogenitatea şi virulenţa) bacteriilor şi
virusurilor patogene nu sunt fixe. In anumite condiţii,
aceste proprietãţi se pot diminua prin anumite artificii
de tehnicã, aşa încât un agent virulent care de regulã
determinã o infecţie mortalã, poate fi transformat într-
un agent care produce o infecţie uşoarã, fãrã semne
clinice, dar creeazã o rezistenţã foarte solidã.
Vaccinurile atenuate îndeplinesc aceste deziderate.
Pasteur a atenuat virulenţa agenţilor patogeni prin
douã metode: prin învechirea culturilor şi
prin cultivarea la temperaturi ridicate. Pasteur a
descoperit trei vaccinuri: al holerei gãinilor, al
antraxului la ovine şi al rabiei.
• Agentul patogen al holerei gãinilor – Yersinia pestis – este o
bacterie foarte virulentã. Un inocul de câteva celule este
suficient pentru a produce îmbolnãvirea şi moartea
organismelor sensibile. Cultura virulentã de Yersinia, prin
menţinere la temperatura camerei (învechire) se atenueazã
şi dupã inoculare la gãinile normale, nu mai produce
îmbolnãvirea. Pãsãrile inoculate cu cultura bacterianã
atenuatã, devin rezistente la reinfecţia cu o culturã
virulentã, spre deosebire de pãsãrile lotului martor, care se
îmbolnãvesc şi mor. Cultura bacterianã veche a creat o
stare de imunitate, adicã a avut rolul unui vaccin.
Atenuarea virulenţei prin învechirea culturii este un proces
necontrolat şi probabil se datoreazã modificãrilor
biochimice sau genetice ale celulelor, sub influenţa
produselor de catabolism acumulate în mediul de culturã
sau se datoreazã epuizãrii mediului în substanţele esenţiale
pentru creştere.
Yersinia Pestis
• Agentul patogen al infecţiei cãrbunoase (anthrax)
este Bacillus anthracis, o bacterie sporulatã. Sporul se
formeazã la 37o. Cultura bacterianã crescutã la 42o, îşi
modificã proprietãţile biologice, pierde capacitatea de
sporulare (devine asporogenã). Aceste modificãri se
însoţesc de pierderea progresivã a virulenţei. Incubarea
la 42o este o modalitate a obţinerii dintr-o culturã
virulentã, a unei culturi cu virulenţã progresiv atenuatã
pentru organismul gazdã(oaie, iepure, cobai, şoarece).
• Cãrbunele este o boalã gravã a oilor, ce se transmite şi
la om. Pasteur a imaginat o schemã de vaccinare a
ovinelor, începând cu un inocul bacterian virulent
pentru şoarece şi continuând cu inocul bacterian cu
virulenţã mai mare. A creat o stare de imunitate a
ovinelor, cãrora le-a conferit rezistenţã la bacteriile
foarte virulente.
Antrax
Reactia antigen-anticorp