Imunologie Lp1

• Imunologia studiazã, în primul rând, funcţia de apãrare a organismului uman şi

animal, care face parte din categoria funcţiilor de relaţie şi este esenţialã pentru
supravieţuire. Sistemul imunitar este esenţial pentru supravieţuirea organismelor
multicelulare, datoritã agresiunii permanente a agenţilor infecţioşi (microorganisme
şi virusuri). Omul adult poartã pe suprafaţa mucoaselor şi a tegumentului, un
numãr uriaş de celule bacteriene (circa 1014), mai multe decât propriile celule,
unele având potenţialul de a iniţia procese infecţioase.
• Disfuncţia severã congenitalã sau dobânditã a funcţiei imunitare este incompatibilã
cu viaţa.
• Termenul de imunitate are o provenienţã socialã: în Roma anticã, persoanele
scutite de impozite cãtre stat, erau considerate “imune”. Sensul termenului s-a
extins, ulterior desemnând persoanele scutite de a suferi efectele infecţiei cu agenţi
patogeni.
• Imunologia s-a nãscut şi s-a dezvoltat ca un domeniu al Microbiologiei, bazându-se
pe cunoştiinţele şi conceptele Patologiei şi Biochimiei.
• În sensul clasic, restrâns al noţiunii, Imunologia studiazã reactivitatea organismului
animal şi uman, consecutiv contactului cu agenţii patogeni, mecanismele elaborãrii
rãspunsului imun, precum şi particularitãţile ţesuturilor, celulelor şi moleculelor
care condiţioneazã starea de imunitate. In sens clasic, noţiunea de imunitate
defineşte starea de nereceptivitate sau de rezistenţã a organismului faţã de un agent
patogen infecţios, în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile pentru apariţia unei
maladii infecţioase. Din acest motiv, Imunologia s-a dezvoltat ca un domeniu
al Microbiologiei.
• Componentele chimice proprii organismului, pe care sistemul imunitar le tolereazã,
sunt incluse în noţiunea de “self” (self, englez = propriu), iar cele strãine, care se
 abat de la structura chimicã programatã genetic a organismului, poartã denumirea
de substanţe nonself sau antigene. Astfel, funcţia imunitarã este o funcţie
biologicã esenţialã, prin intermediul cãreia organismele diferenţiazã prompt şi cu
mare sensibilitate, componentele self de substanţele nonself.
• Funcţia imunitarã are un rol determinant pentru pãstrarea homeostaziei mediului
intern şi a individualitãţii chimice a fiecãrui organism, prin faptul cã sistemul
imunitar recunoaşte şi tolereazã moleculele proprii, dar se activeazã la contactul cu
substanţele strãine care se abat de la programul biochimic tolerat.

Importanta imunologiei
•  este esenţialã pentru organism, insuficienţa sa mãrind riscul infecţiilor cu
microorganisme patogene sau potenţial patogene, iar disfuncţia imunitarã severã
este incompatibilã cu viaţa.
• activarea funcţiei imunitare nu este totdeauna beneficã pentru organism, ci uneori,
stimularea ei determinã leziuni tisulare severe, chiar ireversibile, asociate cu stãrile
de hipersensibilitate sau iniţiazã evoluţia unor stãri patologice grave, ca de
exemplu, maladiile autoimune.

• Stãrile de hipersensibilitate definesc o stare de reactivitate imunitarã crescutã şi se

caracterizeazã prin aceea cã, la primul contact cu o substanţã nonself, nu se
produce un rãspuns imun detectabil, ci organismul dobândeşte o stare specialã
de sensibilizare imunitarã faţã de un antigen. La contactul secundar ulterior, chiar
 cu cantitãţi foarte mici ale antigenului sensibilizant, organismul rãspunde cu
manifestãri patologice de intensitãţi variabile, al cãror rezultat final poate fi fatal.
Aşa se întâmplã în stãrile de hipersensibilitate (alergii) la polen, la diferite
medicamente (de exemplu, penicilina), la veninul insectelor sau la diferite
substanţe alimentare. Modificãrile patologice consecutive alergiilor pot fi locale
sau generalizate.
•
• Respingerea grefelor de ţesuturi şi organe este consecinţa activãrii funcţiei
imunitare. Antigenele ţesutului grefat, solubile sau fixate pe suprafaţa celulelor din
grefã, activeazã limfocitele (celulele efectoare ale rãspunsului imun). Autogrefele
sunt totdeauna tolerate. În condiţiile unei reactivitãţi imunitare normale, alogrefele
şi xenogrefele sfârşesc prin a fi respinse. Cu cât diferenţele genetice şi implicit
biochimice între organismul donor şi cel receptor de grefã sunt mai accentuate, cu
atât grefa este respinsã mai repede.
• Apariţia Imunologiei ca ştiinţã a fost precedatã cu milenii, de observaţii
empirice referitoare la faptul cã vindecarea unor maladii infecţioase era urmatã de
o stare de rezistenţã permanentã la reinfecţie sau cel mult de forme uşoare de
îmbolnãvire. Cu 2-3 secole î.C., în China şi India s-a observat cã unele maladii
foarte grave (variola, pesta, ciuma), lasã în urmã o stare de rezistenţã permanentã la
reinfecţie sau cel mult, persoanele fãceau forme foarte uşoare de îmbolnãvire.
• În infecţia variolicã, apar leziuni caracteristice mai ales pe tegumentul feţei. Mai
întâi apar vezicule mici, pline cu lichid clar, al cãror conţinut se tulburã datoritã
infiltratului celular şi fac crustã, iar dupã vindecare, lasã o cicatrice ce se pãstreazã
toatã viaţa (vãrsat de vânt). S-a trecut la infectarea artificialã a persoanelor
sãnãtoase în scopul declanşãrii unei îmbolnãviri uşoare, care sã instaleze starea de
imunitate. Practica variolizãrii prin prizarea pe nas a mojaratului de cruste uscate,
recoltate de la cei trecuţi prin boalã, era însoţitã de infecţii grave, datoritã cantitãţii
mari de virus inhalat.
 •
Reactia antigen-anticorp
Pasteur a fundamentat ştiinţific practica producerii şi utilizãrii vaccinurilor. El a
demonstrat cã proprietãţile biologice (patogenitatea şi virulenţa) bacteriilor şi
virusurilor patogene nu sunt fixe. In anumite condiţii, aceste proprietãţi se pot
diminua prin anumite artificii de tehnicã, aşa încât un agent virulent care de regulã
determinã o infecţie mortalã, poate fi transformat într-un agent care produce o
infecţie uşoarã, fãrã semne clinice, dar creeazã o rezistenţã foarte solidã.
Vaccinurile atenuate îndeplinesc aceste deziderate. Pasteur a atenuat virulenţa
agenţilor patogeni prin douã metode: prin învechirea culturilor şi prin cultivarea la
temperaturi ridicate. Pasteur a descoperit trei vaccinuri: al holerei gãinilor, al
antraxului la ovine şi al rabiei.
Agentul patogen al holerei gãinilor – Yersinia pestis – este o bacterie foarte virulentã. Un
inocul de câteva celule este suficient pentru a produce îmbolnãvirea şi moartea
organismelor sensibile. Cultura virulentã de Yersinia, prin menţinere la temperatura
camerei (învechire) se atenueazã şi dupã inoculare la gãinile normale, nu mai produce
îmbolnãvirea. Pãsãrile inoculate cu cultura bacterianã atenuatã, devin rezistente la
reinfecţia cu o culturã virulentã, spre deosebire de pãsãrile lotului martor, care se
îmbolnãvesc şi mor. Cultura bacterianã veche a creat o stare de imunitate, adicã a avut
rolul unui vaccin. Atenuarea virulenţei prin învechirea culturii este un proces necontrolat şi
probabil se datoreazã modificãrilor biochimice sau genetice ale celulelor, sub influenţa
produselor de catabolism acumulate în mediul de culturã sau se datoreazã epuizãrii
mediului în substanţele esenţiale pentru creştere.

• Agentul patogen al infecţiei cãrbunoase (anthrax) este Bacillus anthracis, o

bacterie sporulatã. Sporul se formeazã la 37o. Cultura bacterianã crescutã la 42o, îşi
modificã proprietãţile biologice, pierde capacitatea de sporulare (devine
asporogenã). Aceste modificãri se însoţesc de pierderea progresivã a virulenţei.
Incubarea la 42o este o modalitate a obţinerii dintr-o culturã virulentã, a unei culturi
cu virulenţã progresiv atenuatã pentru organismul gazdã(oaie, iepure, cobai,
şoarece).
 • Cãrbunele este o boalã gravã a oilor, ce se transmite şi la om. Pasteur a imaginat o
schemã de vaccinare a ovinelor, începând cu un inocul bacterian virulent pentru
şoarece şi continuând cu inocul bacterian cu virulenţã mai mare. A creat o stare de
imunitate a ovinelor, cãrora le-a conferit rezistenţã la bacteriile foarte virulente.

Reactia antigen-anticorp

Antigen

• Virusurile,
• bacteriile,
• parazitii,
• fungii si
• celulele alterate ale organismului (infectatecu un germene sau tumorale)
- antigene,

Odată pătrunse în organism antigenele pot

determina;
1. Sinteza de moleculede anticorpi, care le recunosc specific.
2. Instalarea memoriei imunologice ("amintirea1' organismului despre
întâlnirileanterioare avute cu același antren).
3. Apariția eventuală a unor reacții imune aberante: reacții alergice, autoimune

Anticorpii
• substanțe chimice produse de organism ca răspuns la pătrunderea in sânge a numeroase
substanțe străine organismului (antigene) asa cum sunt:
bacteriile, virusurile, parazitii, fungii, etc.

Antigen
• Anticorp (Ig)
• Reacțiile antigen - anticorp - utilizare
1. identificarea unui microorganism
(antigen) cu ajutorul unui ser imun standard (diagnostic direct sau bacteriologic)
2. identificarea anticorpilor cu ajutorul unui antigen
cunoscut (diagnostic indirect sau serologic)
Reacțiile antigen - anticorp - clasificare
1. Reacții de agregare
L reacția de aglutinare
1. reacția de precipitare
IL Reacții de neutralizare:
Neutralizarea toxinelor bacteriene folosind anticorpi specifici
IIL Reacții cu complement
Reacții de liza (citoloza, hemoliza); esc reacția de fixare a complementului (RFC}
Opsonizarea
IV. Reacții cu artificii tehnice
1. Imunofkiorescenta (1F}
2. Radioimunotestarea (RIA}
3. Imunoenzimatice
Reacții de coaglutina re