Curs 1

CONCEPTE DE BAZĂ

IMUNOLOGIE - IMUNITATE

➔ Imunologia este definită ca ştiinţă a imunităţii.

Cuvântul « imunitate » vine din latină, immunitas, cu sensul de excepţie, scutire, cuvânt derivat
din immunis, care în dreptul roman semnifică « scutire de taxă, de impozit ».

Imunologia se referă la capacitatea unui organism viu de a reacționa la un agent patogen.

➔ Imunologia este o ramură complexă a ştiinţelor biologice, care studiază sistemele de

apărare ale organismelor vii împotriva efectelor patogene ale anumitor substanțe.
➔ Imunitatea este ansamblul mecanismelor biologice care permit unui organism
pluricelular să-şi menţină coerenţa celulelor şi ţesuturilor constituente şi să-şi asigure
integritatea, prin recunoaşterea şi acceptarea a ceea ce îi aparţine (self) şi recunoaşterea şi
eliminarea a ceea ce nu îi aparţine (non-self).
« Aparţine » unui organism sau este considerat self, ansamblul moleculelor rezultate din
expresia genomului organismului respectiv (molecule membranare, proteine structurale,
enzime, hormoni, proteine plasmatice).
« Nu aparţine » unui organism sau este non-self, ansamblul moleculelor diferite de self
(necodificate de genomul organismului) a căror prezenţă în organism declanşează mecanisme
de apărare şi protecţie. Moleculele non-self pot fi exogene - elemente străine organismului,
patogene sau nepatogene (exp. bacterii) sau endogene - modificări ale strucuturilor moleculare
proprii (exp. celule canceroase). Moleculele non-sel sunt numite antigene şi pot avea natură
foarte variată (Figura 1).

Imunitatea oferă organismului viu capacitatea de dezvoltare a mediilor specifice de apărare

(înăscute sau dobândite) contra unui agent patogen exterior (infecţios, toxic, tumoral) sau contra
unui corp străin (grefă).

Iniţial Imunologia a apărut ca un domeniu particular al Microbiologiei, deoarece noţiunea de

imunitate definea starea de nereactivitate sau de rezistenţă a organismului faţă de un agent
microbian. Ulterior, domeniul limitat numai la efectele benefice ale răspunsului imun, a fost
extins, pentru a include şi efectele negative. Astfel s-a demonstrat că imunitatea nu este
întotdeauna benefică pentru organism, putând uneori să reprezinte prin ea însăşi un fenomen
patologic, determinat de stările de hipersensibilitate, respingerea transplanturilor de ţesuturi şi
organe, boli autoimune etc.

1
 Figura 1 : Sel şi non-self. Schemă adaptată după un model realizat de Servier Medical Art.

Progresele moderne ale imunologiei experimentale şi clinice au permis trecerea bagajului de

cunoştinţe imunologice din domeniul laboratorului în cel al practicii medicale imediate. Un
exemplu în acest sens îl constituie imunoprofilaxia, activă prin vaccinuri şi imunoterapia unor
boli cronice.

SISTEM IMUNITAR. COMPONENTELE SISTEMULUI IMUNITAR

Un organism viu, indiferent de poziţia lui pe scara evolutivă, are un sistem de apărare şi de
rezistenţă în faţa agresiunilor exercitate de numeroşi factori. Coexistenţa organismelor
superioare cu microorganisme patogene şi/sau nepatogene a dus la apariţia şi selectarea unor
mecanisme eficiente de protecţie.

➔ Sistemul imunitar este unul dintre marile sisteme fiziologice ale unui organism, constituit
dintr-un ansamblu de elemente interconectate, care pot recunoaşte şi tolera ceea ce aparţie
organismului - self - şi apără organismul, eliminând agenţii străini, a căror proliferare ar duce
la distrugerea organismului - non-self. Ceea ce este recunoscut şi diferenţiat ca non-self este
distrus, fiind considerat patogen (viruşi, bacterii, paraziţi, toxine, anumite particule sau
molecule străine).

2
Spre deosebire de alte sisteme fiziologice, sistemul imunitar nu are individualitate anatomică
sau temporală. Practic el se găseşte în tot corpul, fiind o reţea complexă de organe limfoide şi
ţesuturi între care circulă, în mod constant, celule şi molecule imunocompetente. Perturbarea
unui component al acestei reţele este la originea unor tulburări patologice grave (exp. deficienţe
imune, boli autoimune sau stări de hipersensibilitate).

➔ Organele şi ţesuturile limfoide reprezintă « sediul » celulelor sistemului imunitar. Se

disting în două grupuri:
• organe limfoide primare sau centrale - măduva osoasă şi timusul ; la păsări
echivalentul pentru măduva osoasă este bursa lui Fabricius ; aceste organe au
capacitatea de a produce şi/sau induce proliferarea şi maturizarea celulelor imunităţii ;
• organe limfoide secundare sau periferice – ganglioni limfatici, splina şi ţesuturile
limfoide asociate mucoaselor (MALT - Mucosa-Associated Lymphoid Tissue) ;
aceste organe reprezintă locul de stocare ale celulelor imunităţii.

➔ Celulele sistemului imunitar sunt celule sanguine, care provin din măduva osoasă. Ele
pot fi diferențiate criterii multiple. În funcție de originea lor, există două clase de celule :
• celule mieloide - granulocitele (neutrofile, eozinofie, bazofile), monocito-macrofage
şi celulele dendritice ;
• celule limfoide - limfocitele T, limfocitele B şi celulele NK

În funcţie de rolul lor în organism, celulele sistemului imunitar pot fi :

• celule fagocitare, reprezentate de monocito-macrofage, neutrofile, eozinofile şi celulele
dendritice ;
• celule citotoxice, reprezentate de monocito-macrofage, limfocitele T citotoxice şi
celulele NK ;
• celule reglatoare, reprezentate de limfocitele T helper, limfocitele B şi macrofage ;
• celule de memorie, reprezentate de limfocitele T şi limfocitele B.

Memoria imunologică este o subpopulație de limfocite T și B care păstrează o « amintire » a

antigenului după primul contact cu acesta.

➔ Moleculele sistemului imunitar sunt grupate în imunoglobuline (anticorpi), citokine

(interleukine, interferoni, prostaglandine,…) şi proteinele sistemului complemet.

Celulele şi moleculele sitemului imunitar coordonează anumite reacţii împotriva agenţilor

infecţioşi. Aceste reacţii formează răspunsul imun.

REACŢII IMUNITARE - RĂSPUNS IMUN

➔ Reacție imunitară este o interacțiune biochimică între un receptor imunitar (anumite

celule imune) și ligandul său (oricare specie moleculară non-self recunoscută de celule
imunitare adecvate și care trebuie distrusă). O reacție imunitară este urmată de un răspuns imun.

3
➔ Răspunsul imun reprezintă activarea mecanismelor de apărare ale organismului, care
distinge « self » de « non-self ». Un răspuns imun este declanșat deoarece sistemul imunitar
primește semnale de pericol. Un răspuns imun este precedat de o reacție imunitară, dar nu este
o consecință necesară. În majoritatea cazurilor, o condiție esenţială pentru declanșarea unui
răspuns imun este legătura specifică și afinitate ridicată dintre receptorul imunitar și ligandul în
cauză.
Reacțiile imunitare nu sunt întotdeauna benefice. Un răspuns imun poate duce uneori la reacții
de hipersensibilitate (alergie) sau poate ataca propriile țesuturi ale corpului, ducând la o boală
autoimună.
Sistemul imunitar se bazează pe cooperarea foarte fină între două forme de mecanisme de
apărare: imunitatea naturală și imunitatea dobândită.

IMUNITATEA NATURALĂ. IMUNITATE DOBÂNDITĂ.

➔ Imunitatea naturală (înnăscută) denumită şi nespecifică, constituie prima linie de

apărare a organismului împotriva agenților patogeni și a elementelor străine care au depășit cu
succes barierele fizice și fiziologice. Ea reprezintă răspunsul organismului la prima întâlnire cu
un antigen dat (→ este un răspuns imun primar). Imunitate naturală:
• există înainte de orice contact prealabil cu antigenul, fiind întotdeauna prezentă la
subiecţii sănătoși, gata să blocheze intrarea microbilor și să elimine rapid ceea ce a reușit
să pătrundă în organism ;
• este un răspuns imun imediat;
• reprezintă imunitate nespecifică deoarece reacționează în același mod faţă de o mare
varietate de antigeni, prin intermediul fagocitelor (celulele ale imunității naturale) care
exprimă un ansamblu de receptori capabili să recunoască orice substanță străină,
potențial periculoasă;
• nu are memorie imunologică după expunerea la un agent patogen.

➔ Imunitatea dobândită (adaptativă) denumită şi specifică, este a doua linie de apărare a

organismului împotriva agenților infecțioși, care intervine alături de imunitatea înnăscută.
Imunitatea dobândită există doar la vertebratele superioare și reprezintă răspunsul organismului
când este reexpus la același antigen (→ este un răspuns imun secundar). Imunitate dobândită:
• necesită recunoaşterea anterioară a antigenului ;
• este un răspuns imun lent, cu o întârziere de apariţie;
• reprezintă o imunitate specifică deoarece reacționează dirijat, ţintit împotriva unui
singur antigen (cel care a indus răspunsul imun), prin specificitate antigenică: celulele
imunității dobândite (limfocitele) au un singur tip de receptor capabil să recunoască
antigenul corespunzător;
• prezintă memorie imunologică după expunerea la un agent patogen și reacționează
mai repede după reexpunerea la același antigen; memoria imunologică este proprietatea
fundamentală a imunității dobândite.
Răspunsul imun dobândit implică cinci paşi :

4
 - recunoașterea antigenului de către limfocitele cu receptor complementar;
- activarea și expansiunea clonală a limfocitelor reactive;
- cooperarea imunității umorale și a imunității celulare pentru eliminarea antigenului;
- revenirea la starea inițială (homeostazie) prin apoptoza limfocitelor efectoare specifice,
care dispar odată cu distrugerea stimulului;
- persistența strictă a limfocitelor de memorie.

Derularea unui răspuns imun are loc în două etape, prin mobilizarea succesivă a celor două
tipuri de imunitate - naturală și apoi dobândită - care deşii au funcții distincte, sunt
interdependente, deoarece :
- compuşii imunităţii naturale influenţează imunitatea dobândită şi invers ;
- imunitatea înnăscută oferă un răspuns imun imediat activabil, aşteptând ca imunitatea
dobândită să devină operațională.

Răspunsul organismului la atacul unui microorganism patogen are trei etape fundamentale, a
căror derulare logică este esențială pentru eliminarea agresorului.
 Prima etapă, intrată în joc imediat, se bazează pe mobilizare elementelor preexistente ale
imunităţii naturale (nespecifice) şi anume:
• barierele anatomice - pielea, epitelii interne, peristaltismul intestinal, oscilațiile
cililor bronho-pulmonari, spălarea tractului urinar; există, de asemenea, agenți
chimici și biologici asociați cu aceste bariere (pH-ul diferit în funcție de specie, flora
bacteriană normală a pielii și a tractului gastro-intestinal etc.)
• compuşii celulari și moleculele secretate - neutrofilele, macrofagele, celulele NK
(killer natural), eozinofilele, sistemul complement, citokinele, proteinele inflamatoii
de fază acută, lizozimul.
 A doua etapă se derulează în orele următoare, prin recrutarea factorilor inductibili ai
imunității naturale, factori care nu sunt specifici antigenului (exp. proteinele inflamatorii de
fază acută). Dacă infecția se oprește în acest stadiu, nu există memorie imunologică.
 A treia etapă începe după câteva zile (întârziat), prin intrarea în joc a răspunsului imun
dobândit, pe baza selecției clonale a limfocitelor specifice.

Deci imunitatea naturală are un rol fundamental în circumscrierea infecției și în furnizarea

moleculelor cu funcții stimulatoare pentru inducerea răspunsului imunitar dobândit.
Trebuie făcută o distincție între două categorii de imunitate dobândită: imunitatea dobândită
activ și imunitatea dobândită pasiv.
A. Imunitatea dobândită activ reprezintă o stare de rezistenţă a organismului, dezvoltată ca
urmare a contactului cu un agent infecţios. Ea poate fi :
• naturală, dacă este rezultatul unei infecții clinice sau inaparente: organismul infectat
secretă anticorpi și elemente diferite ale răspunsului nespecific și specific, astfel încât
elimină agresorul; limfocitele de memorie rețin informația și vor fi sursa unui răspuns
rapid și eficient la re-expunerea la același agent infecțios. Este o imunitate durabilă,
care poate fi permanentă sau temporară.

5
 • artificială, dacă este rezultatul vaccinării, adică administrarea de « copii » inofensive
ale unui agent patogen responsabil de o boală infecțioasă unui organism care nu a fost
niciodată în contact cu acest agent patogen.

Un vaccin este o substanță preparată din viruși, bacterii sau paraziți, inactivaţi sau atenuaţi, care
inoculată într-un organism, stimulează sistemul imunitar și intensifică apărarea naturală a
organismului împotriva unui agent patogen specific. Dezvoltarea vaccinării și a rapel-ului de
vaccin se bazează pe memoria imunologică: vaccinarea stimulează generarea celulelor de
memorie (limfocite B și limfocite T) printr-un prim contact cu un agent infecțios a cărui
virulență a fost anulată, dar care are antigenicitatea conservată (vaccinul); rapel-ul de vaccin re-
stimulează celulele de memorie, inducând o protecție mai eficientă și durabilă.

B. Imunitatea dobândită pasiv este rezultatul unui transfer de anticorpi. Ea poate fi :

• naturală, dacă transferul de anticorpi are loc transplacentar - imunoglobulinele materne
trec la făt (situație specifică primatelor) - sau după naștere - prin laptele matern și mai
ales prin colostru, mai bogat în imunoglobuline. Este o imunitate temporară
(aproximativ 5-6 săptămâni) care ajută în principal la protejarea tractului digestiv al
sugarului.
• artificială, dacă transferul de anticorpi se efectuează utilizând un ser hiperimun (de la
un subiect imunizat anterior). Administrarea serurilor hiperimune poate fi utilizată în
scopuri preventive (seroprevenție) sau curative (seroterapie).

Imunitate naturală Imunitate dobândită

Răspunsul este antigen-independent
Răspuns maxim imediat
Nespecific la antigen
Fără memorie imunologică
după expunere la patogen
Răspunsul este antigen-dependent
Există un întârziere între expunere
şi răspunsul maxim
Specific la antigen
Cu memorie imunologică
după expunere la patogen