ANTIGENELE:

Antigenicitate. Imunogenicitate.

CURS 10, SEM I

 1. ANTIGENE
DEFINITIE: antigen (L. Deutsch, 1899): orice substanta care este recunoscuta ca fiind „straina” pentru
organism, capabila sa declanseze reactii imune specifice si sa reactioneze cu anticorpii.
in situaţii patologice chiar şi unele substanţe proprii ale organismului pot deveni “non-self”,
Antigenele- origine:
 origine exogena
 origine endogena
Declansa reactii imune, cum ar fi:
- Sinteza anticorpilor cu specificitate de recunoastere pentru ele,
- Activarea proliferarii mono- sau policlonale a limfocitelor,
- Instalarea memoriei imunologice,
- In unele situatii poate induce un raspuns imun exagerat (hipersensibilitate) sau poate anula raspunsul imun
(toleranta imunologica).
Relatie directa intre marimea moleculei de antigen si capacitatea sa de a induce reactii imune: cu cat
molecula este mai mare, cu atat antigenicitatea ei este mai evidenta.
Celulele mari sunt mai bine prelucrate si fagocitate, au mai multi determinanti antigenici, pot stimula
un numar mai mare de clone de limfocite T si B.
 1. ANTIGENELE
1.1.Definiţie. Antigene complete. Haptene
 antigenele sunt substanţe capabile de a interacţiona specific cu receptorii pentru
antigen (anticorp, BCR, TCR).
Un agent infecţios, indiferent de natura lui, este un mozaic de antigene capabile să
producă un răspuns imunitar.
Antigenele complete au două proprietăţi de bază:
• imunogenicitatea, care este capacitatea unui antigen de a induce un răspuns imun
(umoral sau/şi celular),
• antigenicitatea, care este proprietatea antigenelor de a reacţiona în mod specific cu
efectorii imuni (anticorpi sau limfocite sensibilizate) a căror producere au indus-o.
HAPTENE
Definitie:
= antigene incomplete lipsite de imunogenitate,
 sunt capabile să reacţioneze cu anticorpi specifici.
 o haptenă devine imunogenă cand este legată de o moleculă mai mare,
numită “carrier”.
 anticorpii care se vor forma vor reacţiona la un contact ulterior şi cu
haptena liberă fără ca aceasta să fie asociată cu carrierul.
EPITOPII
Epitopi- definitie:
= grupările unui antigen care sunt recunoscute de organism ca “non-self” se
numesc epitopi.
partea complementară a efectorilor imuni (anticorpi sau receptori de pe suprafaţa
limfocitelor) se numeşte paratop.
 un antigen poartă în general mai mulţi epitopi diferiţi faţă de care organismul va
produce tot atâţia anticorpi cu paratopi diferiţi.
Poziţia epitopilor într-un antigen este diferită şi în funcţie de această poziţie pot fi
recunoscuţi de limfocitele T sau B.
• Epitopii care vor fi recunoscuţi de anticorpi sau limfocitele B sunt proeminenţe
ale unor molecule dispuse la suprafaţa antigenului şi se numesc epitopi structurali
sau epitopi B.
EPITOPII
Limfocitele T recunosc epitopi situaţi în interiorul moleculei de antigen şi care sunt
peptide scurte (8-10 aminoacizi).
aceşti epitopi liniari se numesc epitopi secvenţiali sau epitopi T. Ei sunt recunoscuţi de
limfocitelele T doar după prelucrarea antigenului de către macrofag şi după ce ajung la
suprafaţa acestuia.
 limfocitul T recunoaşte o porţiune “ascunsă” din carrier, iar limfocitul B haptena.
Antigenele pot fi:
• timodependente stimulând sistemul imun prin intermediul limfocitelor T după
prelucrare macrofagică şi
• timoindependente care stimulează direct limfocitele B, fără intervenţia limfocitelor T.
•Antigenele timodependente sunt proteine, iar cele timoindependente sunt în general
polizaharide.
 1.2.a. Factori care influenteaza
antigenicitatea unei substante:
1. Greutatea moleculara: moleculele cu greutate moleculara mai mare de 40 kD sunt bune imunogene.
2. Calitatea de „nonpropriu”, strain: o anumita configuratie sterica, cu expunerea la suprafata celulei a
determinantilor antigenici diferiti de structurile celulare proprii,
3. Rigiditatea moleculei: este obligatorie, deoarece, prin rotirea in jurul axului propriu al moleculei a
determinantilor antigenici, se pierde imunogenitatea moleculei: receptorilor pentru antigen de la suprafata
limfocitelor li se prezinta in permananta alti epitopi.
4. Izomerismul optic: influenteaza imunogenitatea: moleculele cu reziduuri de aminoacizi levogiri (L) sunt mai
imunogene decat cele cu aminoacizi dextrogiri (D).
5. Persistenta moleculei in organism influenteaza imunogenitatea ei.
Eliminarea rapida a antigenului, cat si remanenta sa ca molecula intacta, nedegradata, in interiorul celulei fagocitare,
scade antigenitatea pana la anularea ei.
Pentru a fi bune imunogene, substantele straine de organism trebuie sa ramana un anumit timp in contact cu
sistemul limfoid, sa nu fie degradate de fagocite in timp prea scurt.
6. Compozitie chimica: proteinele si glicoproteinele sunt foarte bune antigene; lipidele, glucidele si acizii nucleici
sunt slab imunogene.
7. Modul de exprimare a determinantului genetic pe suprafata moleculei conditioneaza imunogenitatea sa.
Daca epitopii sunt „ascunsi”in interiorul moleculei si nu sunt accesibili receptorilor pentru antigen de pe membrana
 1.2.b. Conditii care se refera la organismul
gazda:
1. Maturitatea sistemului limfoid: castigarea competentei functionale.
- Inocularea unui antigen unui organism incompetent imunologic, poate duce la toleranta sau paralizie imunologica.
2. Varsta organismului:
 La varste extreme (perinatala sau batranete) acesta este mai slab decat la maturitate.
 Dupa nastere, sistemul imun nu este matur functional.
 La varste inaintate intervin modificari fiziologice care provoaca declinul: scad functiile limfocitelor T, creste procentul
de limfocite T supresoare, scade activitatea celulelor NK. Se instaleaza o imunodepresie fiziologica, responsabila de
cresterea incidentei bolilor neoplazice, mai frecvente decat la adulti.
3. Conditii patologice ale organismului:
 In cursul sarcinii sau la persoanele tratate cu corticosteroizi, stimulul antigenic poate fi inoperant, deoarece
organismul nu- l poate receptiona sau nu poate reactiona la intensitatea normala, fiziologica.
 Copiii cu atimie congenitala sau cei cu agamaglobulinemie legata de sex (b. Bruton) nu pot raspunde la stimuli cu
antigene timo- dependente.
 Virusul imunodeficientei umane (HIV) distruge limfocitele T.
4. Specia: cu cat antigenul provine de la o specie mai indepartata filogenetic, cu atat acesta va dezvolta reactii imune mai
puternice.
1.2.c. Factori care influenţează imunogenitatea
Intensitatea răspunsului imun faţă de un antigen este în funcţie de:
 natura chimică,
 persistenţa în organism,
 doza,
 ritmul,
 calea, intervalul de administrare.
Cunoaşterea răspunsului în funcţie de aceşti factori stă la baza elaborării calendarului de vaccinări.
Administrarea antigenelor cuplate cu adjuvanţi induce un răspuns imunitar mai intens, deoarece
creşte perioada de remanenţă a antigenului în organism.
Exemple de adjuvanţi:
• adjunvatul Freund incomplet (apă, ulei mineral şi lanolină),
• adjuvantul Freund complet (care conţine în plus BCG).
Antigenele de pe suprafaţa bacteriilor nu induc niciodată răspunsuri imune în stare pură, ci cuplate cu
corpul bacterian, ale cărui componente au rol adjuvant, influenţează răspunsul imun.
1.3. ANTIGENE - clasificare
Din punct de vedere al organismului care produce anticorpii faţă de
antigene, acestea sunt:
 antigene alogenice: provin de la indivizii aceleiaşi specii şi împart
specia în grupe.
Ex: antigenele eritrocitare care determină grupele sanguine.
- autoantigene: substanţe proprii organismului ce au suferit o
modificare, nemaifiind recunocute ca “self” de sistemul imunitar,
- antigene xenogenice: provin de la o altă specie (antigenele bacteriene).
1.4. Antigenele de histocompatibilitate (MHC)

Antigenele de histocompatibilitate sunt glicoproteine care au fost descoperite ca

fiind cauza rejetului de grefă.
Responsabil este un grup de gene de histocompatibilitate, numit şi complexul
MHC, care codifică glicoproteine membranare împotriva cărora se îndreaptă reacţia
imună.
Este puţin probabil să existe două persoane care să aibă antigenele HMC identice.
Ele au fost denumite iniţial HLA întrucât au fost descoperite pe suprafaţa
leucocitelor umane (human leukocyte antigens).
Rolul lor biologic este extrem de important deoarece participa la recunoaşterea de
către limfocitele T a antigenelor si iniţiază răspunsul imun care stă la baza
rezistenţei antiinfectioase dobândite.
Ele interacţionează direct cu antigenul.
1.4. Antigenele de histocompatibilitate (MHC)
Se deosebesc doua clase de antigene majore de histocompatibilitate:
* MHC-I,
* MHC-II.
MHC-I se găseşte pe membrana celulară a tuturor celulelor nucleate
(deci lipsesc pe hematii) organismului.
În structura MHC-I se remarcă un lanţ greu, format din 3 domenii, legat
de o beta-2-microglobulină.
MHC-II se găseşte numai pe suprafaţa celulelor prezentoare de
antigen şi a limfocitelor B, fiind format din 2 lanţuri, alfa şi beta.
1.4. Antigenele de histocompatibilitate (MHC)
Limfocitele T recunosc antigenele străine numai dacă acestea sunt în
asociaţie cu antigenele MHC.
Limfocitele T - helper (CD4) recunosc antigenele doar în asociaţie cu MHC-II.
Antigenele pot fi prezentate limfocitelor Th doar de macrofage (monocite şi
macrofage tisulare) şi limfocitele B. Aceasta constituie baza restricţiei
imunologice.
Limfocitele T - citotoxice (CD8) recunosc celulele organismului care devin “non-
self” prin modificarea structurii antigenice de suprafaţă în urma pătrunderii unui
virus, unui microorganism facultativ intracelular sau a transformării tumorale.
LTc recunosc antigenele de pe suprafaţa acestor celulele numai în asociaţie cu
antigenele MHC-I. În condiţii fiziologice vor fi reperate toate celulele devenite
“non-self”.
1.5. Antigene microbiene

Microorganismele sunt mozaicuri de antigene:

 corpusculare legate de structura microorganismului (bacterii, virusuri
fungi etc.),
 eliberate în mediu după distrugerea microorganismului (endotoxinele),
 solubile, secretate de microorganism în mediul înconjurător (enzime,
exotoxine).
Dintre antigenele corpusulare, cele mai importante sunt antigenele de
suprafaţă (polizaharidele capsulare, componente ale peretelui celular,
antigene flagelare).
1.5. Antigene microbiene
Componentele de suprafaţă ale florei microbiene normale a
organismului favorizează colonizarea acesteia în nişele naturale, cum ar
fi cavitatea bucală, faringele, intestinul gros etc.
Antigenele acestei flore au o importanţa deosebită, deoarece datorită lor
organismul se imunizează ocult, rezultatul fiind apariţia anticorpilor
naturali, cu rol în apărarea antiinfecţioasă.
 1.5. Antigene microbiene
Antigenele care sunt implicate în patogenitatea agenţilor infecţioşi se
numesc antigene de patogenitate:
• antigenele capsulare (Streptococcus pneumoniae, Klebsiella,
Bacillus anthracis, antigenul de înveliş Vi al bacilului tific, antigenul K
al bacilului coli enteropatogen etc.),
• antigenele de perete (antigenul O din peretele bacteriilor gram-
negative, proteina M a streptococului de grup A),
• exoenzimele (coagulaza, hemolizinele secretate de Staphylococcus
aureus, fibrinolizinele streptococului beta-hemolitic de grup A etc.),
• exotoxinele (difterică, tetanică, diferitele enterotoxine etc.)
1.5. Antigene microbiene
Imunogenitatea antigenelor bacteriene depinde de mai mulţi factori,
cum sunt:
 predispoziţia genetică a gazdei,
 cantitatea, forma de prezentare a antigenului,
- variabilitatea antigenică a unor microorganisme şi modificările pe
care le pot suferi antigenele bacteriene în organism.
Componentele bacteriene intracelulare pot fi şi ele antigenice, dar
numai în cazul în care se eliberează în mediu după liza bacteriei.
1.5. Antigene microbiene
Răspunsul imunitar diferă în funcţie de habitatul bacteriilor în organismul infectat,
 agenţii infecţioşi care se înmulţesc în mediul extracelular induc un răspuns predominant
umoral,
 cei cu habitat facultativ sau obligatoriu intracelular un răspuns predominant celular.
Structura antigenică a agenţilor infecţioşi este importantă deoarece pe baza ei putem recunoaşte
diferiţii agenţi prin intermediul serurilor imune care conţin anticorpi specifici cunoscuţi.
Antigenele pe baza cărora agenţii infecţioşi se încadrează în diferite unităţi taxonomice (familii,
genuri, specii) se numesc antigene de specificitate.
Ex: salmonelele se împart în grupe pe baza antigenului O prezent în peretele celular şi în tipuri pe
baza antigenelor flagelare H.
Acelaşi antigen poate fi antigen de patogenitate precum şi de specificitate.
Astfel, polizaharidul capsular al pneumococului este în acelaşi timp factor de patogenitate precum
şi criteriu de clasificare a speciei în tipuri.
1.5. Antigene microbiene
Superantigenele sunt antigene care stimulează în mod necontrolat şi dramatic
proliferarea limfocitelor T care au în structura receptorului lor pentru antigen
anumite specificităţi, fără să se supună restricţiei MHC.
Limfocitele vor secreta cantităţi deosebit de mari de citokine, care determină
manifestări clinice foarte grave, cum este şocul.
Foarte multe exotoxine bacteriene funcţionează ca superantigene.:
 exotoxinele secretate de S.aureus sunt superantigene responsabile de manifestările
clinice ale şocului toxic stafilococic.
 eritrotoxinele streptococice sunt, de asemenea, superantigene.
Superantigenele sunt antigene T-dependente care nu necesită prelucrare macrofagică.
Superantigenele se leagă de porţiunea laterală a TCR şi a moleculelor MHC a
celulelor prezentatoare de antigen.