ANTICORPII:

Structura. Functii. Clase de imunoglobuline.

CURS 12, SEM I
 2. ANTICORPII
Structura si functii
Definitie: proteine cu functii de anticorp, care exista sub forma de molecule libere sau de receptori de membrana pentru antigene,
la suprafata limfocitelor B (celule efectoare ale raspunsului imun mediat umoral).
 Sunt sintetizate de limfocitele B in faza matura (plasmocit).
 Se gasesc in plasma, lichide extravasculare, secretii exocrine.
 O parte dintre molecule de fixeaza pe membrana macrofagelor, limfocitelor B, granulocitelor PMN, mastocitelor, bazofilelor etc.
 Moleculele de imunoglobuline fixeaza complementul, activeaza fagocitoza prin mecanisme opsonice, strabat diferite bariere ale
organismului.
Structura imunoglobulinelor a fost descrisa de catre R. Porter si G. Edelman, prin scindarea moleculei in lanturi si fragmente,
prin proteoliza enzimatica.
R. Porter (1959)
a) digestie enzimatica cu papaina :
 2 fragmente care au capacitatea de a lega antigenul (Fab- fragment antigen binding) si
 1 fragment cristalizabil (Fc): poate fixa complementul si se leaga citofil la receptorii pentru Fc de pe membrana diferitelor
celule.
b) prin digestia cu pepsina:
- un fragment bivalent- cele doua fragmente Fab unite intre ele, numit F(ab)2. Participa in calitate de anticorp complet la reactiile
de aglutinare si precipitare.
 2. ANTICORPII
G. Edelman (1959) reduce prin 2- mercaptoetanol legaturile disulfidice ale moleculei, rezultand 4 lanturi
polipeptidice:
 2 grele (H- heavy) si
 2 usoare (L- light).
Singure, niciunul dintre lanturi nu leaga antigenul; doar doua cate doua (un lant H si unul L) pot forma locul de
unire cu antigenul.
Lanturile L sunt comune pentru toate clasele de imunoglobuline.
Lanturile L sunt compuse dintr- o regiune variabila (VL) si una constanta (CL).
Lanturile H se deosebesc prin proprietatile lor antigenice, conferind caracterul de „clasa”imunoglobulinelor:
lantul greu al moleculelor IgM se numeste µ, al celor IgG – γ, IgA- α, IgE – ε si IgD- δ.
Structura lanturilor H difere in secventa aminoacizilor in functie de clasa de Ig careia ii apartine molecula.
Regiunea variabila VH are o mai mare variabilitate decat cea a VL asigurand un potential sporit de recunoastere
a epitopilor.
Regiunea constanta CH confera moleculei diverse caracteristici antigenice.
Lanturile H si L sunt legate prin legaturi disulfidice intercatenare, iar la nivel intracatenar, lantul L are doua
legaturi disulfidice: una la nivelul regiunii V si alta la nivelul regiunii constante C.Fiecare legatura formeaza o bucla.
Lanturile H contin mai multe legaturi disulfidice.
 2. ANTICORPII
Situsul combinativ (SC)
- situat la extremitatea NH2 terminala a fragmentului Fab este locul
prin care molecula de Ig recunoaste si leaga specific antigenul.
- prin cudarea lanturilor H si L, zonele hipervariabile de pe H se
apropie de cele de pe L, astfel incat formeaza o unitate functionala,
„situsul combinativ”.
- un SC poate lega mai multi epitopi inruditi structural, legare care se
realizeaza prin interactiuni necovalente.
Exista si un proces de „legare multispecifica” a diverselor antigene
total neinrudite, sporeste gradul de diversificare a potentialului de
recunoastere a moleculelor de anticorpi.
 2. ANTICORPII
Regiunea „balama” :
 este alcatuita 15 aminoacizi,
 uneste fragmentele CH1 cu CH2 ale lanturilor grele,
 regiunea „balama” asigura conexiunea dintre Fab si Fc,
 are rol in functionalitatea moleculei, permitand flexibilitatea ei si transmiterea
semnalelor de la SC la Fc.
 permite fragmentelor Fab sa se orienteze in spatiu, in diferite pozitii;
 asigura unirea fragmentelor Fab si Fc;
 la acest nivel se transmite de la SC al Fab la domeniile constante ale Fc efectele
complexarii moleculei cu antigenul.
Fragmentul Fab: este situat spre extremitatea NH2 terminala, la nivelul Fv si este
alcatuit din regiunile VH + VL si din domeniile CH1 + CL.
2. ANTICORPII
Fragmentul Fc este alcatuit din domeniile constante CH2 si CH3 unite prin
legaturi disulfidice.
Fragmentele Fab si Fc sunt sediul unei dualitati functionale a moleculei de Ig, in
sensul ca Fab leaga specific antigenul, iar Fc confera moleculei posibilitatea de a
prezenta antigenul fixat, sistemelor celulare de neutralizare a lui.
Proprietati fundamentale al moleculei de Ig, mediate de fragmentul Fc sunt:
- Interactioneaza cu proteinele complementului,
- Interactioneaza cu proteina A stafilococica,
- Fragmentul Fc asigura interactiunea moleculei de Ig cu receptorii pentru Fc
(FcR) de pe membrana macrofagelor, limfocitelor B, K, T, NK etc.
- Transportul transplacentar al Ig este posibil datorita legarii moleculei de Ig,
prin Fc, la membrana celulelor placentei.
2. ANTICORPII
Fragmentul Fc, situat la extremitatea -COOH terminală a moleculei, poartă:
- situsuri citofile (prin care unele imunoglobuline se pot fixa de anumite celule ca, de
pildă, neutrofile, macrofage, bazofile),
 situsuri de fixare a complementului.
Specificitatea anticorpilor:
• izotipică şi corespunde structurii diferitelor clase şi subclase de lanţuri grele şi uşoare,
prezente la toţi indivizii unei specii. La om, de pildă, izotipurile sunt determinate de
prezenţa în moleculă a lanţurilor uşoare lamda sau kappa şi a lanţurilor grele alfa 1, alfa 2,
gama 1,2,3,4, miu 1,2, delta sau epsilon,
• alotipică ce rezultă din structura constantă a imunoglobulinelor a unui grup de
indivizi în cadrul unei specii,
• idiotipică ce este proprie fiecărui anticorp în parte şi este definită de structura zonei
hipervariabile.
2. ANTICORPII
Imunoglobulinele se clasifică în funcţie de lanţurile pe care le conţin în 5 clasE:
IgG, IgM, IgA, IgD, IgE.
De exemplu imunoglobulina G conţine 2 lanţuri grele şi două lanţuri uşoare .
Fragmentele Fab reprezintă capetele NH2 terminale ale moleculei, fiind purtătoare,
fiecare, a unui situs de combinare cu antigenul.
Paratopul, structura esenţială a anticorpului, este situsul de interacţiune cu epitopul,
format din regiuni hipervariabile şi variabile ale lanţurilor H şi L.
Fiecare imunoglobulină conţine doi paratopi identici ce se află în regiunea
hipervariabilă a lanţurilor H şi L. Deci, un anticorp este bivalent.
Imunoglobulina G/ IgG
b) Caracterele biologice principale ale imunoglobinelor
Lanţurile grele definesc clasa de imunoglobulină şi conferă acesteia
proprietăţi caracteristice.
Imunoglobulina G
IgG reprezintă 70% - 80% din imunoglobulinele serice.
Concentraţia normală este atinsă la vârsta de 5-8 ani.
Dimensunea mică a moleculei (GM 15 KD) face posibilă pătrunderea ei şi în
ţesuturi.
IgG se împarte în 4 subclase IgG1, IgG2, IgG3 şi IgG4, care diferă între ele
structural prin secvenţa aminoacizilor în Fc al lanţurilor H şi prin numărul şi
sediul legăturilor disulfurice dintre lanţurile H şi L şi dintre lanţurile H.
Imunoglobulina G:
Imunoglobulina G/ IgG
IgG1 şi IgG3 se leaga prin Fab de antigenul bacterian (opsonizare) şi prin Fc de
receptorii de pe suprafaţa PMN şi a macrofagelor , favorizează înglobarea
bacteriilor de către aceste celule, potenţând fagocitoza.
Toate subclasele (exceptie IgG4) de IgG activeaza complementul pe cale clasică
după unirea cu antigenul specific, rezultand citoliza bacteriana.
Clasa IgG cuprinde:
 anticorpi opsonizanţi,
 anticorpi neutralizanţi (antitoxine),
 anticorpi precipitanţi (precipitine),
 anticorpi aglutinanţi (aglutinine).
IgG trec prin placentă de la mamă la făt, asigurând rezistenţa antiinfectioasă a
sugarului în primele luni după naştere.
Imunoglobulina A/ IgA
IgA reprezintă 17% din totalul imunoglobulinelor.
Ea apare în ser ca monomer, este formată de plasmocitele din ganglionii
limfatici şi splină.
Nu fixeaza complementul, dar reacţionează cu antigenele din torentul
circulator.
Cea mai mare parte a IgA este prezentă extravascular sub formă de
dimer - IgA secretor (S-IgA), în secreţiile epiteliilor (lacrimi. salivă,
mucus bronşic etc.) şi la suprafaţa mucoaselor.
Cea mai mare parte a S-IgA este produsă de plasmocitele ţesutului limfatic
asociat mucoasei intestinale dar şi ale celui asociat celorlalte mucoase
(respiratorii, nazale etc.).
 Imunoglobulina A/ IgA
S - IgA este alcătuită din 2 molecule de IgA, legate printr-un lanţ J (join) glicolipidic şi o componentă
secretorie polipeptidică (CS).
Componenta secretorie – roluri:
 se adaugă dimerului în celula epitelială şi facilitează transportul IgA prin epitelii şi secreţia sa în salivă,
lacrimi, lapte,
 protejează S - IgA de acţiunea enzimelor digestive.
Ca şi IgA seric, S - IgA nu poate fixa (activa) complementul pe cale clasică ci numai alternativă, deci
nu poate participa la opsonizare.
Fixează însă bacterii şi virusuri prin Fab formând complexe imune şi împiedică astfel fixarea acestor
agenţi infecţioşi de celulele epiteliale ale mucoaselor.
Această “neutralizare” este cea mai importantă funcţie antiinfecţioasă a S-IgA pe mucoase.
IgA are două subclase IgA1 şi IgA2. IgA 1 se găseşte predominent sub formă monomerică deci în ser, iar
IgA2 mai ales sub forma de S-IgA.
Concentraţia normală de S-IgA este atinsă la vârsta de 10-11 ani, ceea ce explică frecvenţa infecţiilor
respiratorii la copii.
Imunoglobulina A
Imunoglobulina M/ IgM
IgM se prezintă sub forma unei structuri mari (IgM-macroglobulină)
pentamerice.
Cei 5 monomeri de IgM sunt legaţi între ei printr-un lanţ J. Datorită greutăţii
moleculare mari, IgM nu trece prin placentă.
Reprezintă 6-7% din totalul imunoglobulinelor serice, concentraţia fiind de
0,5-2mg/ml.
Această concentraţie este atinsă la vârsta de 1 an.
În contextul răspunsului imun, IgM este clasa de anticorpi care apare
în răspunsul primar.
Prezenţa anticorpilor IgM faţă de un anumit agent infecţios indică o infecţie
acută, recentă.
Imunoglobulina M
Imunoglobulina M/ IgM
Datorită structurii pentamerice, IgM are 10 situsuri de combinare cu o
configuraţie care permite legarea preferenţială de antigenele
corpusculare.
Este deosebit de eficace în legarea microorganismelor, producând
aglutinarea acestora.
Prin fixarea complementului se realizează concomitent opsonizarea
bacteriilor.
IgM activează complementul pe cale clasică favorizând deci şi
bacterioliza.
Imunoglobulina E/ IgE

Este o Ig monomer.
Nu fixează complementul.
Se găseşte în cantităţi extrem de mici în serul persoanelor sănătoase, dar
în concentraţii crescute la persoane alergice.
IgE sunt anticorpi citofili, care se leagă prin Fc de receptorii specifici
de pe suprafaţa leucocitelor bazofile şi a mastocitelor.
În contact cu alergenul specific, care le-a indus producerea, are loc
degranularea acestor celule cu eliberarea unor mediatori chimici
(histamină, serotonină, leucotriene, prostaglandine), responsabili de
manifestările alergice de tip I anafilactic.
 
Imunoglobulina D/ IgD
IgD a fost evidenţiată ca un anticorp legat de suprafaţa membranei
celulare a 90% din limfocitele B.
În ser se găsesc doar urme.
Nu se cunoaşte exact rolul acestei Ig, dar se presupune că ar constitui un
receptor pentru antigene la suprafaţa limfocitelor B.
 Afinitatea si aviditatea
anticorpilor:
- Afinitatea intrinseca este forta de atractie dintre un singur situs combinativ si un singur
epitop.
- Aviditatea anticorpilor sau afinitatea functionala, defineste forta de atractie dintre toate
situsurile combinative ale unei molecule de anticorpi si un antigen complex.
Cu cat anticorpul are mai multe valente (mai multe situsuri combinative), cu atat
aviditatea va fi mai mare.
Aviditatea ar putea fi definita ca „suma afinitatilor intrinseci ale unei molecule de
anticorp”.
Prin implicarea mai multor situsuri combinative in legarea unui antigen complex,
stabilitatea complexelor creste semnificativ.
Aceasta are mare importanta biologica, asta explicand de ce primii anticorpi sunt cei
pentavalenti cu 10 situsuri combinative, din clasa IgM.
Ei fixeaza ireversibil virusurile sau bacteriile, preluand, pana la aparitia altor clase de
anticorpi, toate functiile de aparare umorala.
Anticorpi monoclonali
Urmaşii unui limfocit B vor forma o clonă; atâta timp cât nu apare o
mutaţie somatică în clona respectivă, toţi descendenţii clonei vor da
naştere unui singur tip de anticorp.
În decursul răspunsului imun normal se activează mai multe clone de
limfocite B, care produc anticorpi, în a căror moleculă secvenţa de
aminoacizi va fi diferită.
Acest aspect se explică prin faptul că cele mai multe antigene au mai mulţi
epitopi. Astfel, dacă două antigene pot avea pe lângă epitopii specifici şi
epitopi comuni, vor induce formarea de anticorpi policlonali care vor
reacţiona cu ambele antigene prin epitopii comuni (reacţie încrucişată).
Anticorpi monoclonali
Dificultatea de a obţine anticorpi monoclonali in vitro a constat în
imposibilitatea de cultivare a limfocitelor B.
Anticorpii monoclonali s-au obţinut în laborator de prin izolarea în
cadrul unui răspuns imun policlonal a unui singur limfocit B şi
hibridizarea lui cu o celulă tumorală.
Anticorpii monoclonali sunt reactivi foarte valoroşi întrucât recunosc un
singur epitop.
Ei nu reacţionează încrucişat decât în cazuri de excepţie când structurile
sunt extrem de asemanătoare.
Anticorpi monoclonali
Anticorpii monoclonali au o largă utilizare atât în cercetare, terapie cât şi
în practica de rutină a oricărui laborator.
Cu ajutorul anticorpilor monoclonali marcaţi cu o substanţă fluorescentă
(de obicei izotiocianatul de fluoresceină) se evidenţiază prin microscopie
în UV antigene bacteriene sau virale în produsele patologice.
Rezulta un diagnostic rapid şi precis în infecţii în care agentul etiologic
este greu de cultivat (infecţii chlamydiene, herpetice, sifilis etc.).