SI nespecific. 4.

Citotoxicitatea nespecifică
Celulele NK (natural killer – ucigaşe natural) fac parte din grupul limfocitelor mari granulare
(LGL), datorită faptului că citoplasma lor conţine numeroase granule. Deşi au fost numite Ly,
sunt componente ale apărării nespecifice, pentru că nu exprimă receptori unici şi specifici
pentru un anumit Ag şi nu posedă memorie imunologică. Provin din precursori medulari,
dezvoltându-se pe un lineaj partial comun cu cel al Ly T sau B si sunt cantonate preferential
in splină, ficat, uter, sânge periferic şi, într-o mai mică măsură, în măduva osoasă
hematopoietică, ganglionii limfatici şi peritoneu.

Sunt celule ce ucid celule, ţintele lor fiind reprezentate de celule infectate viral şi celule
tumorale (unii autori includ în lista ţintelor NK şi celulele cu defect; rolul NK în
supravegherea hematopoiezei este controversat). Această ”preferinţă” se explică prin faptul că
celula NK exprimă două tipuri de receptori implicaţi în recunoaşterea unor epitopi non-
polimorfici de la nivelul moleculelor MHC clasă I. Unii dintre ei sunt receptori activatori,
alţii sunt inhibitori (exemplu: molecula KIR - NK-cell immunoglobulin-like inhibitory
receptor). In cazul unei celule normale, pe membrana acesteia se exprimă molecule MHC self
normale şi, deşi recunoaşterea acestei celule de către NK se realizează prin intermediul
ambelor tipuri de receptori, cei inhibitori transmit în celula NK semnale dominant inhibitorii
şi, în consecinţă, celula nu se activează şi ţinta este salvată. In situaţiile în care expresia MHC
clasă I este absentă (infecţie virală sau transformare malignă) sau moleculele MHC exprimate
sunt modificate (teoria “missing self” de recunoastere a tintelor celulare), interacţiunea dintre
celula NK şi ţintă este urmată de activarea NK şi uciderea ţintei.
Au rol, de asemenea, în reglarea răspunsului imun şi în stabilirea de cooperări celulare, prin
secreţia de citokine (ex. IL-2 - interleukina-2, IFN-γ - interferon-gamma).
Acţiunea de ucidere a ţintei de către celula NK începe cu formarea conjugatului efector-ţintă.
Cele două celule vin în contact prin intermediul receptorilor NK pentru moleculele MHC, dar
şi prin intermediul unor structuri membranare complementare, cunoscute sub numele generic
de molecule de adeziune (ex. LFA-1 - lymphocyte function-associated antigen-1, exprimat
pe NK şi ligandul sau ICAM-1 - intercellular adhesion molecule-1, exprimat pe ţintă). Imediat
după formarea conjugatului, celula NK îşi polarizează organitele celulare, inclusiv granulele
citoplasmatice, către zona de contact cu ţinta.
Urmează eliberarea în spaţiul dintre celule a unor molecule conţinute în granulele NK, numite
perforine sau citolizine. Acestea se depun pe membrana ţintei şi, în prezenţa ionilor de
calciu, polimerizează, formând poliperforine, ce vor străbate membrana ţintei, creând pori,
comparabili cu complexul de atac membranar (MAC, vezi sistemul complement).

Datorită diferenţei dintre presiunea intracelulară şi cea extracelulară, prin pori se produce un
influx de apă şi electroliţi, ceea ce ar putea duce la liza osmotică a ţintei. Liza osmotică a
ţintei a fost evidenţiată numai in vitro şi necesită o cantitate prea mare de perforine pentru a
funcţiona şi in vivo. De fapt, prin porii formaţi prin polimerizarea perforinelor, în celula ţintă
pătrund granzimele, alte molecule conţinute în granulele NK. Granzimele au abilitatea de a
activa cascada caspazelor, proteine implicate în inducerea morţii prin apoptoză a ţintei.
Retroinserţia perforinelor în membrana proprie a efectorului este împiedicată de migrarea mai
lentă a unor alte molecule conţinute în granulele NK, condroitin-sulfat A, un proteoglican
rezistent la proteaze, care are rol de protecţie a membranei NK.
NK mai poate induce apoptoza ţintei prin intermediul unui sistem de molecule exprimate pe
membranele celor două celule din conjugat: Fas, exprimată la nivelul ţintei şi FasL (Fas
ligand), exprimată pe celula efector. Interacţiunea dintre FasL şi Fas declanşează la nivelul
ţintei cascada caspazelor. In urma activării acestei cascade, în nucleul ţintei se activează o
endonuclează, care va fragmenta ADN-ul, eveniment ce este urmat de distrugerea nucleului,
apoi a întregii celule, rezultatul fiind generarea corpilor apoptotici, ce vor fi fagocitaţi.

O altă posibilitate de formare a conjugatului efector-ţintă este prin intermediul receptorilor

Fc (receptori pentru fragmentele Fc ale imunoglobulinelor, vezi imunogobulinele) exprimaţi
pe membrana NK, şi care interacţionează cu ţinta opsonizată cu anticorpi. Mecanismul se
numeşte ADCC (antibody-dependent cellular cytotoxicity - citotoxicitate celulară dependentă
de anticorp).

Eozinofilele sunt elemente figurate ale sângelui, din familia granulocitelor, alături de PMN-
uri şi bazofile. Sunt celule mari, cu nucleu bilobat şi citoplasmă bogată în lizozomi, ce conţin
numeroase enzime. Dintre acestea amintim: MBP (proteina bazică majoră), peroxidaza,
proteine cationice, fosfataze, esteraze, sulfataze, etc. Eozinofilele sunt capabile să fagociteze
şi să digere o serie de microorganisme (ex. Escherichia coli, Candida albicans) şi complexe
imune (complexe Ag-Ac). De asemenea, ele pot ucide prin mecanismul de citotoxicitate
extracelulară nespecifică; eliberează din lizozomi mediatori citotoxici (MBP, peroxidaza,
proteine cationice) ce se depun pe membranele patogenilor şi provoacă permeabilizarea
acestora. Prin acest mecanism, eozinofilele ucid o serie de bacterii şi paraziţi, unii cu
dimensiuni foarte mari (nematode), având rol important în apărarea anti-parazitară. Ucid cu
usurinta paraziti mari, opsonizati cu IgE, pentru ca exprima pe membranele lor FcεRI.
Bazofilele au, probabil, un rol asemănător mastocitelor în protecţia mucoaselor, fiind capabile
să elibereze substanţe ce modulează permeabilitatea vasculară.

Strategiile componentelor celulare ale sistemului imun nespecific de recunoaştere a

structurilor non-self.
1.- recunoaşterea non-self-ului microbian se referă la recunoaşterea de structuri
moleculare care sunt caracteristice doar microorganismelor (nu sunt produse de gazdă);
2.- recunoaşterea de structuri provenite din celulele self alterate;
3.- teoria de recunoaştere - “missing-self”.
Celulele apărării nespecifice recunosc la nivelul patogenilor o serie de molecule, cunoscute
sub numele generic de PAMPs (pathogen-associated molecular patterns), iar receptorii
implicaţi în interacţiunea cu aceste structuri au fost denumiţi PRRs (pattern-recognition
receptors). La rândul lor, PRRs sunt clasificaţi în trei categorii:
1. PRRs care semnalizează prezenţa infecţiei. Sunt prezenţi fie pe membranele celulelor, fie
intracelular, iar interacţiunea lor cu PAMPs duce la activarea unor căi de semnalizare
intracelulare pro-inflamatorii, ce au ca efect activarea unor gene şi sinteza de: a) proteine cu
efect direct anti-microbial, b) citokine şi chemokine pro-inflamatorii, c) produşi care
controlează activarea răspunsurilor imune specifice. Cei mai cunoscuţi receptori din această
clasă sunt receptorii toll-like (TLRs – Toll-like receptors).
2. PRRs fagocitici sau endocitici (scavenger) care, după legarea PAMPs, mediază preluarea şi
internalizarea patogenului de către celula efector.
3. PRRs secretaţi, cu funcţii diferite:
- activează sistemul complement;
- opsonizează microbii (funcţionează ca opsonine);
- funcţionează ca molecule accesorii pentru recunoaşterea PAMPs de către receptori
membranari ca TLRs.
Sistemul imun nespecific – molecule
1. Sistemul complement (SC)
Este un sistem de aproximativ 30 de proteine, unele solubile, altele exprimate pe membrane
celulare, sintetizate în special de ficat, dar şi de monocite, macrofage, unele celule epiteliale.
Cele mai multe sunt pro-enzime, necesitând clivaj proteolitic pentru a deveni active.
Funcţionează în cascadă enzimatică, adică fiecare produs care rezultă dintr-o reacţie, va intra
sau va cataliza următoarea reacţie. Unele componente ale sistemului complement au fost
denumite cu litera C, urmată de o cifră, de la 1 la 9 (cifra corespunde ordinii descoperirii lor),
unele, cu alte litere (factor B, factor D, factor H, factor I, etc), iar altele au diverse denumiri
precum properdina, vitronectina, etc. Complementul poate fi activat pe trei căi numite calea
alternativă, a cărei iniţiere necesită prezenţa unei membrane non-self (ex. o bacterie), calea
clasică, a cărei iniţiere presupune prezenţa complexelor imune, antigen-anticorp şi calea
lectinelor, iniţiată de lectinele ce se leagă de reziduuri glicoproteice sau de carbohidraţi
prezenţi pe suprafaţa unor bacterii.. Funcţiile majore ale SC cuprind:
1. liza celulară. Activarea complementului pe membrane bacteriene duce la formarea unor
complexe de atac membranar (MAC – membrane atack complex), ce străpung membrana,
conducând la liza osmotică a microorganismelor;
2. activarea celulară şi medierea reacţiei inflamatorii. In cursul activării complementului,
se generează o serie de molecule care vor funcţiona ca opsonine, depunându-se pe
membranele patogenilor şi pregătindu-i pentru a fi fagocitaţi. Alte structuri, numite
anafilatoxine, pot funcţiona fie ca substanţe chemotactice, favorizând diapedeza leucocitelor,
fie pot activa direct mastocitele ducând la sinteza de mediatori vasoactivi.
3. neutralizarea virală
4. clearance-ul complexelor imune

Activarea SC pe cale alternativă. Cel mai important component al SC este C3. Se găseşte în
cea mai mare concentraţie în ser, 1,2 mg/ml şi este un heterodimer, alcătuit din două lanţuri
polipeptidice, numite  şi . La nivelul lanţului  există o legătură internă tioester, între un
reziduu de glutamină şi unul de cisteină din vecinătate (între grupul carboxil, -COOH şi
grupul sulfhidril, -SH). Această legătură este foarte sensibilă, atât la acţiunea enzimelor cât şi
la acţiunea apei. Hidroliza spontană a factorului C3, care se produce continuu, la un nivel
scăzut în organism, duce la apariţia unui component activ numit C3i sau C3(H2O), fenomen
care poartă numele de tick-over-ul lui C3 (clivajul spontan al lui C3). C3i reprezintă un situs
de legare pentru factorul B, cu care va forma complexul C3iB. Asupra acestui complex
acţionează factorul D, o serin-protează activă, ce clivează factorul B din complex. De regulă,
în cazul clivărilor moleculare ce se produc în cursul activării SC, se obţin două fragmente,
unul mai mare, notat cu b şi unul mai mic, notat cu a.
Acţiunea factorului D asupra complexului C3iB clivează factorul B în două fragmente: unul
mic, Ba şi unul mare Bb, ce rămâne legat de C3i. Complexul C3iBb este o C3 convertază,
enzimă activă asupra componentului C3, pe care îl clivează în două fragmente, C3a şi C3b.
Datorită faptului că C3 convertaza, C3iBb, se formează şi acţionează în fază fluidă, este foarte
instabilă (rapid este degradată de proteinele de control ale SC – Factorul H, Factorul I), astfel
încât cantitatea de molecule C3 pe care convertaza le clivează este foarte mică. In consecinţă,
continuu, în organism, în urma acestor procese se produc mici cantităţi de C3b. Legătura
tioester din molecula C3, instabilă şi avidă de electroni, rămâne, după clivare, la nivelul
fragmentului C3b. O parte dintre fragmentele C3b sunt inactivate de apă, altele, pentru a
satisface aviditatea legăturii tioester pentru electroni, se vor depune pe membrane celulare (la
nivelul proteinelor şi al glucidelor exprimate pe membrane se găsesc grupări electrono-
donoare, amino şi HO-). Celulele pe membrana cărora se pot depune fragmentele C3b sunt fie
self, fie non-self (bacterii).
Depunerea fragmentelor C3b pe o membrană self este urmată de inactivare şi degradare,
datorită faptului că membranele self posedă proteine de control (Factor H, Factor I), care vor
bloca activarea cascadei enzimatice.

Membranele bacteriilor nu posedă proteine de control şi depunerea fragmentelor C3b este

urmată de complexarea lor cu Factorul B. Complexul molecular C3bB este clivat de Factorul
D în doua fragmente, Ba şi C3bBb, o enzimă numită tot C3 convertaza (a căii alternative),
care la rândul ei clivează molecule C3 în C3a şi C3b. Spre deosebire de C3iBb, C3 convertază
relativ instabilă, C3bBb se formează pe membrană, fapt ce o face foarte stabilă. Stabilitatea sa
creşte şi mai mult prin asocirea cu properdina (P). In consecinţă, ea va cliva o mare cantitate
de molecule C3 cu generarea unei mari cantităţi de fragmente C3a şi C3b, care, datorită
legăturii tioester se vor depune pe membrana bacteriei. In aproximativ 5 minute, peste două
milioane de fragmente C3b se leagă de membrana patogenului şi vor genera noi C3
convertaze care vor cliva C3, generând din ce in ce mai multe fragmente C3b. Unele
fragmente C3b se leagă de propriile convertaze, formând complexe trimoleculare,
C3bBbC3b, numite şi C5 convertazele căii alternative.
C5 convertaza acţionează asupra componentului C5, clivându-l în două fragmente, C5a şi
C5b. C5b se depune pe membrană, unde va lega alte componente, C6, C7, C8 şi mai multe
molecule C9. Complexul molecular C5b-C9(n) se numeşte complex de atac membranar
(MAC). Pe membrana bacteriană se formează milioane de asemenea complexe care au
aspectul unor pori ce străbat membrana, ducând la liza osmotica a ţintei (mecanismul este
asemănător cu acţiunea perforinelor eliberate din granulele NK).
Activarea sistemului complement pe cale clasică. Spre deosebire de activarea pe cale
alternativă, activată direct de o membrană non-self, activarea complementului pe cale clasică
presupune prezenţa complexelor antigen-anticorp, formate sau depuse pe membrane sau în
ţesuturi. Nici anticorpii singuri şi nici complexele imune circulante nu pot activa SC.
Primul component ce intră în reacţie este C1, care este de fapt, un complex pentamolecular,
Ca2+ dependent, format din trei tipuri de molecule: 1 moleculă numită C1q, 2 molecule
identice numite C1r şi două molecule identice numite C1s. C1q este alcătuit la rândul său din
trei unităţi polipeptidice, fiecare având forma de Y. Alăturarea celor trei unităţi, conferă
componentului C1q aspectul unui buchet de lalele (un trunchi comun din care pornesc 6 braţe,
fiecare terminat printr-un domeniu globular). Printre cele 6 braţe ale lui C1q, se găsesc cele
două molecule C1r şi cele două molecule C1s. In stare de repaus, între braţele lui C1q se mai
găseşte o moleculă, numită C1INH (C1 – inhibitor). Domeniile globulare de la capetele
braţelor lui C1q reprezintă situsurile cu care C1q interacţionează cu moleculele de anticorpi,
într-o regiune a acestora numită CH2 sau CH3 (vezi structura imunoglobulinelor). Pentru ca
C1q să se activeze, cel puţin două braţe ale sale trebuie să interacţioneze cu anticorpii. In
acest fel, braţele suferă o modificare a conformaţiei ce permite lui C1INH să părăsească
complexul.

In acest moment, una din moleculele C1r se autoactivează, o activează şi pe cealaltă, şi cele
două vor activa moleculele C1s. C1s este o serin-esterază ce acţionează mai întâi asupra lui
C4, pe care îl clivează în două fragmente: unul mic, C4a şi unul mare, C4b, care posedă
legătură tioester şi care, datorită avidităţii pentru electroni a acestei legături, se va depune pe
cea mai apropiată membrană (unde sunt depuse şi complexele antigen-anticorp). C4b depus
pe membrană interacţioneaza cu C2, cu care formează complexul C4bC2. Asupra acestuia
acţionează tot C1s activat, care clivează C2 într-un fragment mic, C2b şi unul mare, C2a, ce
rămâne ataşat de C4b, formând C3 convertaza căii clasice, C4bC2a. Aceasta este o enzimă
stabilă şi va cliva cantităţi importante de C3 în C3a şi C3b. Fragmentele C3b se depun pe
membrană. Unele dintre ele interacţionează cu C3 convertazele şi formează complexe
trimoleculare, C4bC2aC3b, care sunt C5 convertazele căii clasice. C5 convertaza clivează
C5 în C5a şi C5b, care se depune pe membrană, leagă C6, C7, C8 şi mai multe molecule C9,
formând complexul de atac membranar (MAC) şi determinând liza osmotică a ţintei. De
reţinut că activarea SC este foarte strict controlată de proteine de control, fie solubile, fie
membranare, ce acţionează în câteva puncte cheie (de exemplu, formarea convertazelor C3 şi
C5). Maniera prin care sistemul complement face distincţia între self şi non-self este aceea că
celulele proprii unui organism posedă proteine de control, în timp ce bacteriile, nu (există
bacterii care se pot sustrage atacului SC prin expresia unor molecule ce mimează acţiunea
proteinelor de control; altele pot impiedica inserţia MAC la nivelul membranelor lor).
Formarea MAC este maniera prin care sistemul complement îşi exercită rolul de distrugere a
ţintelor celulare prin liză osmotică.
Sistemul complement intervine şi în activarea leucocitelor şi în medierea reacţiei inflamatorii.
In cursul activării sale, iau naştere foarte multe molecule. Unele, am văzut, intră în cascada
enzimatică ce duce la formarea MAC. Altele funcţionează ca opsonine; se depun pe
membranele ţintelor şi amplifică fagocitarea lor, pentru că fagocitele exprimă pe membranele
lor receptori pentru aceste opsonine (au fost descrişi 4 receptori, numiţi CR1, CR2, CR3 şi
CR4). Ca opsonine funcţionează, de exemplu C3b, iC3b. Fragmentele mici, C3a şi C5a (în
mai mică măsură C4a), ce se formează în urma clivărilor moleculare din cursul activării SC,
sunt molecule active. Ele se numesc anafilatoxine şi funcţionează, pe de o parte, ca factori
chemotactici, atrăgând în focarul inflamator, celule efectoare (fagocite) şi, pe de altă parte,
interacţionează cu receptori de la nivelul mastocitelor, activându-le. Activarea mastocitului
reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente necesar dezvoltării unei reacţii
inflamatorii acute (vezi reacţia inflamatorie acută).
Alte sisteme moleculare, componente ale apărării nespecifice, sunt proteinele de fază acută şi
interferonii.

2. Proteinele de fază acută. Se numesc aşa, pentru că, în cursul unui proces inflamator
acut, sinteza lor se intensifică şi concentraţia lor creşte dramatic. Exemple: proteina C reactivă
(CRP), fibrinogenul, ceruloplasmina, serum-amiloid A, 1-antitripsina, 2-macroglobulina.
Sinteza lor este stimulată de unii produşi bacterieni (endotoxine) sau de citokine pro-
inflamatoare (IL-1, IL-6, TNF-α) ce acţionează asupra ficatului, sursa majoră a acestor
proteine. Proteina C reactivă funcţionează ca opsonină, stimulând fagocitoza bacteriilor pe
membrana cărora se depune sau activează sistemul complement.
3. Interferonii. Sunt molecule solubile sintetizate de celule şi care acţionează asupra
celulelor ce exprimă receptori specifici.
Două tipuri de interferoni sunt bine descrise şi cunoscute. Tipul I cuprinde două grupe
distincte. Primul grup, numit interferon- (IFN-), este o familie de aproximativ 20 de
polipeptide înrudite structural, sintetizate în special de leucocite. Cel de-al doilea grup, numit
interferon- (IFN-) cuprinde produsul unei singure gene, sintetizat în special de fibroblaşti.
Multe tipuri celulare posedă capacitatea de a sintetiza interferoni de tipul I, ca răspuns la
infecţia virală. Eliberaţi în spaţiul extracelular, interferonii interacţionează cu celulele din
jurul celei infectate, la nivelul cărora activează nişte mecanisme ce vor interfera cu replicarea
virală, în acest fel, protejând aceste celule şi făcându-le non-infectabile. Pe lângă activitatea
anti-virală, interferonii de tipul I stimulează potenţialul litic al celulelor NK, stimulează
capacitatea de prezentare a antigenului de către APC-uri, prin amplificarea expresiei
moleculelor MHC şi au efect antiproliferativ.
Tipul II de interferoni sau tipul imun, este reprezentat de IFN-, sintetizat de limfocitele T
activate şi de celulele NK. Ca funcţii, menţionăm:
1. activator al fagocitelor;
2. amplifică expresia moleculelor MHC;
3. rol în diferenţierea limfocitelor T efector (diferenţiere funcţională);
4. acţionează asupra limfocitelor B, inducând switch (comutare) de clasă;
5. stimulează activitatea celulelor NK.

Reacţia inflamatorie acută mediată de complement. Este un proces complex

iniţiat de distrucţii tisulare cauzate de factori interni (endogeni), cum sunt necroza tisulară sau
fracturile osoase şi factori externi (exogeni). Aceştia includ lezări mecanice (ex. tăieri), fizice
(ex. arsuri), chimice (ex. expunere la substanţe corozive), biologice (infecţii produse de
microorganisme) sau imunologice (ex. reacţii de hipersensibilitate).
Semnele clinice ale inflamaţiei au fost descrise acum 2000 de ani de Celsus şi constau în
tumor (edem), rubor (roşeaţă), calor (temperatură crescută), dolor (durere), la care s-a
adăugat ulterior impotenţa funcţională a ariei inflamate.
La câteva minute după apariţia unei lezări, procesul inflamator începe cu activarea şi creşterea
sintezei unui grup de molecule numite proteine de fază acută, care vor induce răspunsuri
inflamatorii, localizat şi sistemic. Răspunsul inflamator localizat este generat, în parte, de
activarea sistemului de coagulare şi de formarea kininelor, care determină contracţia
musculaturii netede, creşterea permeabilităţii capilare, expresia la nivelul endoteliului a unor
molecule de adeziune, care mediază aderarea leucocitelor de endoteliu şi extravazarea
celulelor efector în situsul inflamator. Prezenţa bacteriilor conduce la activarea macrofagelor
localizate în situs şi la activarea SC, cu generare de opsonine şi anafilatoxine.
Răspunsul inflamator sistemic include febra, creşterea producţiei de celule albe, intensificarea
secreţiei de hidrocortizon şi hormon adrenocorticotrop (ACTH), amplificarea sintezei de
proteine de fază acută.
Proteina C reactivă se leagă de membranele bacteriilor din situsul inflamator şi activeaza
sistemul complement, ceea ce va conduce la liza acestora sau la amplificarea fagocitării lor.
Totodată, anafilatoxinele C3a şi C5a vor atrage în focarul inflamator celule din torentul
circulator şi vor activa mastocitele tisulare. Mastocitul are un rol central în inflamaţie şi
activarea sa se materializează prin cel puţin două evenimente importante. Primul, în ordine
temporală, este reprezentat de degranularea mastocitară, adică eliberarea din granulele
citoplasmatice ale celulei a unor substanţe, numite generic factori pre-formaţi, din care
menţionăm histamina, heparina, factori chemotactici pentru neutrofile (NCF – neutrophils
chemotactic factor) şi eozinofile (ECF - eosinophils chemotactic factor), factorul de activare
plachetară (PAF). Histamina acţionează asupra vascularizaţiei locale şi induce vasodilataţie,
creşterea permeabilităţii capilare şi contracţia musculaturii netede, ceea ce va permite retracţia
celulelor endoteliale şi crearea de spaţii prin care celulele efector din torentul circulator vor
putea pătrunde în ţesuturi (diapedeza). PAF completează şi el funcţiile vaso-active ale
histaminei, crescând permeabilitatea vasculară, funcţionează ca factor chemotactic şi
stimulează agregarea şi degranularea plachetelor, ce eliberează noi factori importanţi în
reacţia inflamatorie acută.
Cel de-al doilea eveniment este sinteza de către mastocitul activat de noi mediatori ai
inflamaţiei, numiţi factori nou sintetizaţi. Metabolizarea acidului arahidonic pe calea ciclo-
oxigenazei va duce la sinteza de prostaglandine şi tromboxani, iar pe calea lipo-oxigenazei,
la sinteza de leukotriene, factori vaso-activi, cu funcţii importante asupra vascularizaţiei
locale (intensifică şi prelungesc activitatea iniţiată de histamină). Mastocitul sintetizează, de
asemenea, şi o serie de citokine (IL-3, IL-4, IL-5, IL-6, IL-10), cu funcţii variate, în funcţie de
tipurile celulare asupra cărora acestea acţionează.

Citokinele joacă un rol cheie în răspunsul inflamator, cele mai importante fiind interleukina-1
(IL-1), IL-6 şi factorul de necroză tumoralã- (TNF-). Sunt eliberate de multe tipuri
celulare, printre care macrofagele activate şi induc, alături de histamina mastocitară, la nivelul
celulelor endoteliale, expresia moleculelor de adeziune, care vor facilita diapedeza
neutrofilelor, a monocitelor şi a limfocitelor şi migrarea lor în ţesutul afectat. Tot ele induc
coagularea şi creşterea permeabilităţii capilare. Alte citokine, cum sunt IL-8 şi IFN-, au efect
chemotactic pentru leucocite şi intensifică fagocitoza. Toate aceste efecte duc la acumularea
de fluide (edem) şi de leucocite în aria inflamatorie.
Majoritatea celulelor implicate în răspunsul inflamator sunt fagocite. Polimorfonuclearele
neutrofile se acumulează în primele 30-60 de minute şi fagocitează invadatorii şi ţesuturile
lezate. In mai multe ore, aria va fi infiltrată şi cu celule mononucleare, monocite, macrofage şi
limfocite. Macrofagele completează funcţia fagocitară şi mediază prezentarea antigenului
limfocitelor T, care vor dezvolta un răspuns imun specific antigenului invadator.

Dacă lezarea tisulară sau invazia microbiană persistă, apărarea va include dezvoltarea
răspunsului imun, adică sinteza de anticorpi specifici şi imunitate specifică mediată celular.
Prezenţa anticorpilor va duce la formarea complexelor antigen-anticorp, care vor media
activarea sistemului complement. In cursul acestei activari se vor elibera substanţe biologic
active, care stimulează vasodilataţia şi cresc permeabilitatea capilară, sau funcţionează ca
substanţe chemotactice, atrăgând în focar noi şi noi fagocite şi limfocite antigen-specifice.
Limfocitele sunt capabile şi ele să distrugă antigenul, dar mai importantă este funcţia lor de
secreţie a citokinelor care activează celelalte tipuri celulare ce participă la distrugerea şi
îndepărtarea agresorilor.
In timpul procesului inflamator, multe celule self sunt distruse, resturile lor fiind îndepărtate
prin fagocitoză. Multe substanţe eliberate vor contribui la repararea leziunilor, ţesutul distrus
fiind înlocuit. Astfel, macrofagele, prin secretia de TGF-β (transforming growth factor) vor
atrage in focar fibroblastele si le vor stimula sa produca componente ale matricii
extracelulare, contribuind la repararea tisulara.
Când agenţii patogeni nu pot fi îndepărtaţi eficient se instalează inflamaţia cronică, aşa cum
se întâmplă în infecţiile cronice (ex. tuberculoză) sau în situaţiile caracterizate de stimularea
cronică a SI (ex. glomerulonefrită, boli de colagen).