Factorii de apărare nespecifică

Apărarea nespecifică(imunitatea naturală) este proprietatea prin care organismul

reacționează față de diferiți agenți patogeni; reprezintă o rezistență înnăscută,
transmisă ereditar, determinată de structura morfofiziologică a specie.. Principalele
caracteristici ale imunității naturale sunt următoarele: are un caracter de specie,
cuprinzând toți indivizii unei specii; reprezintă un fenomen general, apărând la cele mai
simple viețuitoare (bacterii, protozoare) până la organismele superioare (plante și
animale); apare pe o anumită treaptă de evoluție filogenetică a speciei; are un caracter
genetic stabil și transmisibil ereditar.

Prima linie de apărare

Bariere mecanice - pielea, mucoasele. Descuamarea continuă a stratului cornos al
pielii la care se adaugă un pH uşor acid şi un mediu relativ uscat determină eliminarea
agenţilor infecţioşi aderaţi la acest nivel. La nivelul mucoaselor, în glicocalixul epitelial
cilindric şi în secreţiile mucoase acţionează lactoferina şi lizozimul. Efectul de înglobare
al mucusurilor din tracturile respiratorii, digestive, etc., împiedică pătrunderea agenţilor
infecţioşi în straturile epiteliale; la nivelul unor mucoase (orală, faringiană, esofagiană,
vaginală) au loc continuu procese de descuamare cu rol de îndepărtare mecanică a
agenţilor patogeni. La nivelul mucoaselor respiratorii sau gastrointestinale mişcarea
continuă a cililor celulari sau mişcările peristaltice propulsează spre exterior în mod
continuu agenţii infecţioşi. În plus, fluxul secreţiilor, lacrimal, salivar, digestiv, respirator
etc., ce conţin şi substanţe chimice bactericide, contribuie la eliminarea agresorilor.
Bariere chimice: pH acid (4 – 4,5), datorită acidului lactic, al transpiraţiei, produs de
bacteriile ce se află la suprafaţa tegumentelor; peptide antimicrobiene alături de
catelicidine, defensine, lactoferina şi lizozim; peptide antimicrobiene (PAM):
mucoproteinele, lizozimul (muramidaza) de la nivelul tegumentelor sau secreţiilor
lacrimale, saliva, secreţii nazale, prezintă efect bactericid, cu efect hidrolazic asupra
bacteriilor gram negative, lactoferina (lapte şi secreţii vaginale) cu efect bacteriostatic
prin chelarea nutrientului bacterian fierul; catelicidinele, peptide antimicrobiene
lizozomale prezente în neutrofile, macrofage activate de bacterii, virusuri, fungi sau
vitamina D3.
Bariere biologice: flora saprofită de la nivelul cutanat (Stafilococi, Micrococi,
Corynebacterium şi bacteria propionică) sau a mucoaselor digestive (lactobacili),
vaginale (lactobacilul Döderlein), etc. Flora saprofită intevine prin mai multe mecanisme:
inducţie de interferon (IFN), distrugerea unor receptori virali, competiţia pentru nutrienţi
necesari replicării virale (ex. arginina), competiţia pentru suprafaţa de adeziune,
secreţia de acid lactic cu reducerea pH-ului mucoasei.

A doua linie de apărare

Factorii celulari sunt reprezentați de celulele din sistemul fagocitar mononuclear și
polimorfonuclear (polimorfonucleare neutrofile), microfage (monocite), macrofagele
mobile și fixe care se găsesc răspândite în toate organele și țesuturile, precum și
celulele NK.
Una dintre funcțiile de bază ale acestui sistem celular este reprezentată de
fagocitoză, respectiv pinocitoză. Prin fenomenul de marginație leucocitară și diapedeză,
leucocitele ajung în focarul infecțios unde emit pseudopode, înglobează paricula
străină, formând un fagozom; în interiorul leucocitului fagozomul se unește cu un
lizozom formând un fagolizozom. Prin procesul de fagocitoză microorganismele pot fi
digerate complet sau rămân latente intraleucocitar ori elaborează leucocidine și
leucocitele mor. Macromoleculele suferă procesul de pinocitoză- macromoleculele
pătrund în leucocit prin canale membranare, sunt înglobate în leucocit, apoi sunt
digerate. Macrofagele au, de asemenea, rolul de inițiere a procesului imun.
Celulele NK(natural killer cells)= sunt citotoxice care recunosc modificări de suprafață
care apar la celulele infestate cu virusuri, apoi atacă și distrug în mod nespecific aceste
celule.

Factorii umorali sunt reprezentați de: complement(alexina), lizozim, interferoni,

polipeptide bazice, opsonine nespecifice, beta-lizine, proteina C reactivă și anticorpii
naturali diverși.
Complementul sau alexina reprezintă un complex de α, β si γ-globuline sintetizate,
care se activează succesiv una pe cealaltă într-o ordine dată (activare în cascadă); se
găsește în ser, nu în LCR, urina, saliva,Componentele majore sunt C 1 pînă la C9;
fracțiunea C1 se descompune în alte 3 fracțiuni;când o componentă se activează, ea se
descompune în 2 subunități a și b.
1. calea clasică, amorsată de complexe moleculare rezultate din cuplarea anticorpilor
cu antigenele (complexe imune). Moleculele de imunoglobulină după ce au fixat
antigenul suferă modificări conformaționale care descoperă situsul de legare cu C’ –
situat în zona Fc. Odată descoperit situsul de legare pentru C’, leagă fragmentul C1q
din complexul proteic C1 al C’.
2. calea alternativă care este daclanșată în afara complexului antigen-anticorp, la
care participă factorii: agregate moleculare de anticorpi, polizaharide, bacterii Gram
pozitive sau Gram negative, paraziți (ex. Tripanozoma), endotoxine bacteriene, levuri
(ex. Candida albicans). Extremitatea globuloasă se leagă la situsul pentru complement
de pe molecula de Ig, iar tija (în prezența Ca2+) activează fragmentele C1s și C1r .
Ambele căi produc enzime specific, convertaze care vor acționa asupra componentei a
3-a a sistemului (C3) rupând-o în două fragmente C3a și C3b. C3a este un agent
inductor de inflamație, iar C3b se depune pe bacterii sau pe alte celule - țintă, pe care le
elimină prin două mecanisme: imunoaderența și liza. C3b mijlocește pe această cale
atașarea celulelor - țintă pe fagocite (imunoaderență) și înglobarea lor ulterioară. C3b
poate media, totodată, continuarea activării în cascadă a sistemului care se va finaliza
prin asamblarea unui complex enzimatic C5,6,7,8,9 pe suprafața celulei – țintă, denumit
unitate de atac a membranei, deoarece, provoacă soluții de continuitate care duc la liza
celulei atacate. Organismul este protejat împotriva acestei activități potențial
devastatoare prin mai mulți inactivatori plasmatici și celulari care acționează în diverse
puncte ale cascadei, începând cu dezasamblarea convertazei. activarea unei gene care
blochează sinteza proteinelor virale; activarea unei enzime (endoribonucleaza) care
fragmentează ARN viral.

Interferonii sunt glicoproteine. Tipurile de INF: INF-α – secretat de PMN și macrofage,

ca urmare a infecției celulei respective cu virusuri sau stimulare cu polinucleotide cum
este de ex. endotoxina gram-negativilor, INF-β – secretat de fibroblaști în aceleași
condiții; INF-γ – secretat de limfocitele T, după stimulare cu un antigen, față de care
limfocitele au fost stimulate anterior.
Anticorpii naturali (opsonine nespecifice) sunt transmiși de la mamă la nou - născut
pe calea transplacentară sau colostrală și dispar în prima perioadă de viață
extrauterină, aceștia sunt produși ulterior de același individ în număr și în concentrație
crescută, pentru a atinge un maxim la sfârșitul perioadei de creștere. Sinteza lor este
datorată resorbției intestinale a antigenelor florei bacteriene normale sau alimentelor
ingerate (de origine vegetală în principal). Acești anticorpi naturali sunt IgM produse de
limfocitele B purtătoare a markerului CD5.
Opsonizarea constă în legarea opsoninelor de antigene solubile sau corpusculare,
reacție care permite, aderența acestora de suprafața celulelor fagocitare purtătoare de
receptori Fc sau C' cu rol majoritar în inducerea fagocitozei (imunoaderență).
Beta – lizinele- este recunoscut faptul că plachetele sangvine constituie sursa unei
mici proteine bazice (6 KDa) care este eliberată atunci când se produce agregarea lor
în cursul coagulării. Această proteină este stocată în granulele plachetelor sangvine. Ea
s-a denumit Beta- lizină de origine plachetară pentru a o distinge de o altă proteină
diferită, care posedă aceleași activități, izolată din lizozomii leucocitari și cunoscută sub
numele de B - lizină neplachetară.
Proteina C reactivă (PCR) reacționează, printre altele, cu proteina C a
pneumococului. PCR se atașează pe unele bacterii sau fungi și promovează învelirea
acestora cu moleculele de C'. Acoperirea antigenelor cu C' (opsonizarea) produce
facilitarea fagocitării acestora.
Lizozimul este o substanță cu rol bactericid ce se găsește în toate umorile
organismului (salivă, lacrimi, secreție nazală), dar nu în LCR, urină, umoare apoasă; are
acțiune asupra bacteriilor gram pozitive, dar cele gram negative nu sunt sensibile la
actiunea lui.

Bibliografie

 ZEAMA C. - Imunologie clinică. Ed. Medicală. București, 1980;

 Guyton C. Arthur-Tratat de fiziologie a omului. Ed. Callisto. 2007;
 Bara C.-Esențialul în Imunologie. Ed. ALL. 2005;
 Aderem A. Underhill DM – Mechanisms of phagocytosis in
macrophages. Annual Rev Immunol. 1999;
 Constantinescu I - Imunologia transplantului. Ed. Universitara
"Carol Davila". București. 2009.
 Mihăescu G. Chifiriuc MC – Imunologie și imunopatologie. Ed.
Medicală. București. 2015.
 http://www.aos.ro/wp-content/carti/978-606-8371-78-8-imunologie-clinica.p
 https://www.emcb.ro/article.php?story=20030613182746000
 https://www.researchgate.net/profile/Anca_Pop4/publication/324138207_IMU
NOLOGIE_pentru_Farmacisti/links/5ac0ee26a6fdcccda65ddc4b/IMUNOLOGIE-
pentru-Farmacisti.pdf
 https://www.scribd.com/doc/184122986/carte-imunologie-pdf
 Moraru I.-Imunologie. Ed. Medicală.1984;
 https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/31171504 .

Andrușcă Dana- Georgiana

Medic rezident în Specialitatea Medicina de
Laborator