Teste Atestarea Imunulogie SIMU 2023 Rom

1.
Care este substratul răspunsului imun secundar:

Substratul răspunsului imun secundar este bazat pe memoria imunologică și
implică activarea celulelor B și a celulelor T cu memorie. Aceste celule cu
memorie au fost generate în timpul răspunsului imun primar, când organismul a
fost expus pentru prima dată la un antigen specific. Răspunsul imun secundar se
caracterizează printr-o reacție mai rapidă și mai eficientă la expunerea repetată la
același antigen.
În răspunsul imun secundar, celulele B cu memorie se diferențiază în plasmocite,
care produc anticorpi cu afinitate crescută pentru antigen. Acești anticorpi pot
neutraliza patogenul mai rapid și mai eficient decât în răspunsul imun primar. Între
timp, celulele T cu memorie se activează și se diferențiază în celule T efector, care
pot ajuta la eliminarea patogenului, fie prin activarea macrofagelor și a altor celule
implicate în răspunsul imun celular, fie prin inducerea apoptozei celulelor
infectate.
2. Care este caracteristica IgD:

A. Este un pentamer
B. Este rezistentă la degradarea proteolitică
C. Este prezentă în componența BCR de pe suprafața limfocitelor B
D. Este prezentă frecvent la suprafața mucoaselor
E. Se conține în lapte
1. IgD este exprimată în principal pe suprafața celulelor B naive, împreună cu

IgM. Aceste imunoglobuline servesc ca receptori pentru antigen (BCR) și
participă la inițierea răspunsului imun al celulelor B prin recunoașterea și
legarea antigenelor.
2. IgD are un rol în maturarea și diferențierea celulelor B, contribuind la
selecția celulelor B cu afinitate crescută pentru antigene.
3. Concentrație serică scăzută: Comparativ cu alte clase de anticorpi, nivelul de
IgD în ser este foarte scăzut (mai puțin de 1% din totalul imunoglobulinelor)
Acest lucru sugerează că IgD ar putea avea roluri mai specializate în
sistemul imunitar.
4. Rol în imunitatea mucoaselor: Există dovezi care sugerează că IgD ar putea
fi implicată în imunitatea mucoaselor, deși mecanismele exacte și funcțiile
sale în acest context rămân neclare.
3. Indicați celulele pe suprafața cărora pot fi prezente molecule MHC de clasa II:
a) Toate celulele macroorganismului
b) Limfocitele B, celulele dendritice, macrofagele
c) Doar celulele activate de interferon
d) Toatecelulelenucleatealemacroorganismului
e) Celulele infectate cu virus
Limfocitele B
Celulele dendritice
Macrofage
Limfocitele T activate
Celulele epiteliale ale timusului
Celulele Langerhanse
Celule endoteliale
4. Caracterizați o haptenă:
A. Are masă moleculară mică
B. Este imunogen
C. Nu este imunogen
D. Posedă antigenitate
E. Devine imunogen la combinarea cu o substanță carrier (purtătoare)
Precizați proprietățile haptenelor:

a) Au greutate moleculară mai mică de 10 kDa
b) Sunt imunogene, dar nu formează complex cu anticorpii specifici
c) Nu sunt imunogene, însă formează complex cu anticorpii specifici
d) Sunt imunogene şi reacţionează cu anticorpii specifici
e) Sunt de natură proteică
Caracteristicile unei haptene includ:

1. Dimensiuni mici: Haptenele au dimensiuni mici, ceea ce le împiedică să fie
recunoscute de sistemul imunitar ca antigene independente.
2. Neimunogenicitate: Haptenele nu pot induce un răspuns imun adaptativ în
absența unei molecule purtătoare.
3. Capacitatea de a forma conjugate: Haptenele pot forma legături covalente cu
molecule purtătoare, cum ar fi proteinele sau polipeptidele. Conjugarea cu o
moleculă purtătoare poate transforma haptena într-un imunogen capabil să
inducă un răspuns imun specific.
4. Inducerea răspunsului imun specific: Atunci când haptena este legată de o
moleculă purtătoare și devine imunogenă, organismul poate produce
anticorpi specifici împotriva haptenului. Acești anticorpi pot recunoaște și
lega haptena atunci când este întâlnită în viitor, chiar și în absența moleculei
purtătoare.
Un exemplu clasic de hapten este penicilina, care poate lega proteinele din
organism și poate determina apariția unui răspuns imun la unii indivizi, ducând la
reacții alergice la penicilină.
5. Caracterizați superantigenele:
A. Este de natură proteică
B. Este capabil să stimuleze 10-40% de limfocite T
C. Este capabil să stimuleze 10-40% de limfocite B
D. Determină procese imunopatologice
E. Induce o imunitate de lungă durată
1. Se leagă de situsul antigen-specific al CMH clasa I
2. Se leagă de situsul antigen-specific al CMH clasa II
3. Se leagă de situsuri antigen-nespecifice ale CMH și TCR
4. Determină anergie clonală
5. Activează limfocitele Th1
Superantigenele sunt molecule cu proprietăți imunostimulatoare puternice, care au

capacitatea de a activa un număr mare de celule T din sistemul imunitar, în mod
neselectiv. Caracteristicile superantigenele în contextul imunologiei includ:
1. Mecanism de legare și activare: spre deosebire de antigenele convenționale,
care sunt prezentate celulelor T printr-un mecanism dependent de complexul
major de histocompatibilitate (MHC) și implică recunoașterea specifică a
epitopilor, superantigenele leagă simultan moleculele MHC de clasa II și
receptorii celulelor T (TCR) în afara situsului de legare al peptidelor. Acest
mecanism duce la activarea neselectivă a unei proporții mari de celule T,
indiferent de specificitatea lor antigenică.
2. Răspuns imun excesiv: ca urmare a activării masive a celulelor T,
superantigenele provoacă eliberarea unei cantități mari de citokine
proinflamatorii, cum ar fi factorul de necroză tumorală alfa (TNF-alfa),
interleukina 1 (IL-1), interleukina 2 (IL-2) și interleukina 6 (IL-6). Această
eliberare masivă de citokine poate duce la sindromul de eliberare a
citokinelor și, în cazuri severe, poate provoca șoc toxic, disfuncție
multiorgană și deces.
3. Originea microbiană: majoritatea superantigenelor sunt produse de anumite
bacterii, cum ar fi Staphylococcus aureus și Streptococcus pyogenes. Aceste
bacterii produc superantigene ca mecanism de evadare a răspunsului imun,
contribuind la virulența și persistența infecției.
4. Potențialul de a induce toleranță imună: în unele cazuri, expunerea repetată
la superantigene poate duce la epuizarea sau anergia celulelor T, ceea ce
rezultă într-o toleranță imună specifică superantigenului și în incapacitatea
sistemului imunitar de a lupta eficient împotriva infecțiilor asociate.
În concluzie, superantigenele sunt molecule puternic imunostimulatoare produse în
principal de bacterii, care provoacă o activare neselectivă și masivă a celulelor T,
ducând la eliberarea excesivă de citokine și potențiale complicații severe, cum ar fi
șocul toxic și disfuncția multiorgană.
6. Care sunt efectele componentei C3b a complementului:

Precizați rolul fracției C3b a complementului:
a) Este un chemotactic
b) Este o anafilatoxină
c) Opsonizează bacteria
d) Distrugecelulabacteriană
e) Este o formă inactivă a fracției C3

Indicați efectul în care NU este implicată fracția C3b a complementului:
a) Alterează permeabilitatea vasculară
b) Stimulează fagocitoza
c) Induce formarea C3-convertazei
d) Induce formarea C5-convertazei
e) Opsonizează bacteriile
Se fixează la membrana microorganismului

Are rol fundamental în activare
Origine diferită (cale clasică, clivare, alte mecanisme)
Leagă factorul B şi îl face susceptibil la clivare de către factorul D
Component al C3-convertazei alterne: C3bBb*
Component al C5-convertazei alterne: C3b2Bb
Componenta C3b a sistemului complement face parte din cascada complementului,

un sistem de proteine plasmatice care joacă un rol important în imunitatea
înnăscută și adaptativă. C3b are mai multe efecte esențiale în cadrul răspunsului
imun, incluzând:
1. Opsonizare: C3b poate acționa ca o moleculă de opsonizare prin legarea de
suprafața microorganismelor și celulelor străine, ceea ce facilitează
recunoașterea și fagocitarea acestora de către celulele sistemului imunitar,
precum macrofagele și neutrofilele. Acest proces de opsonizare ajută la
eliminarea rapidă și eficientă a patogenilor și a particulelor străine.
2. Formarea complexului de atac al membranei (MAC): C3b participă la
formarea complexului de atac al membranei (C5b-C9), care are capacitatea
de a liza membranele celulare ale microorganismelor sensibile. Acest proces
contribuie la distrugerea directă a patogenilor și la eliminarea lor din
organism.
3. Amplificarea cascadei complementului: C3b interacționează cu alte
componente ale sistemului complement pentru a forma complexul C3
convertază, care catalizează clivarea și activarea suplimentară a moleculelor
C3 în C3a și C3b. Acest proces amplifică răspunsul complementului și
crește eficiența eliminării patogenilor.
4. Interacțiunea cu imunitatea adaptativă: C3b poate facilita legarea
complexului antigen-anticorp la celulele prezentatoare de antigen (APC),
ceea ce facilitează prezentarea antigenului către celulele T și favorizează un
răspuns imun adaptativ mai robust.
În concluzie, componenta C3b a sistemului complement are mai multe efecte
esențiale în cadrul răspunsului imun, cum ar fi opsonizarea, formarea complexului
de atac al membranei, amplificarea cascadei complementului și interacțiunea cu
imunitatea adaptativă. Toate aceste procese contribuie la o protecție eficientă
împotriva infecțiilor și a bolilor.
7. Care sunt efectele componentelor C3a și C5a ale complementului:
Precizați rolul biologic al fracțiilor complementului C3a și C5a:
a) Liza bacteriilor
b) Creșterea permeabilității vasculare
c) Fagocitoza bacteriilor acoperite cu Ig E
d) Agregarea fracțiilor C4 și C2
e) Scindarea fracției C3
Componentele C3a și C5a ale sistemului complement sunt cunoscute drept

anafilatoxine datorită rolurilor lor în inducerea răspunsurilor inflamatorii și a
proceselor imune. Aceste molecule au efecte importante în cadrul răspunsului
imun, care includ:
1. Chemotaxia: C3a și C5a acționează ca molecule chemotactice, atrăgând
celulele imunitare, cum ar fi neutrofilele, eozinofilele și monocitele, spre
locul infecției sau al inflamației. Acest proces favorizează recrutarea și
concentrarea celulelor imunitare pentru a combate patogenii și pentru a
îndepărta țesuturile deteriorate.
2. Activarea celulelor imunitare: C3a și C5a pot stimula activarea celulelor
imunitare, cum ar fi leucocitele, crescând astfel capacitatea acestora de a
elimina patogenii prin fagocitare, degranulare și eliberarea de enzime și
molecule antimicrobiene.
3. Vasodilatația și permeabilitatea vasculară: C3a și C5a pot induce
vasodilatația și creșterea permeabilității vasculare, ceea ce facilitează fluxul
sanguin către zona afectată și migrarea celulelor imunitare și a proteinelor
din sistemul complement în spațiul extracelular și în țesuturile afectate.
4. Contracția mușchilor netezi: C3a și C5a pot provoca contracția mușchilor
netezi, în special în bronhii și tractul gastrointestinal, ceea ce poate duce la
bronhospasm și crampe abdominale în cazul unor reacții exagerate.
5. Stimularea eliberării de histamină: C3a și C5a pot stimula eliberarea de
histamină din mastocite și bazofile, care joacă un rol important în modularea
inflamației, vasodilatației și permeabilității vasculare.
În concluzie, componentele C3a și C5a ale sistemului complement au efecte
importante în cadrul răspunsului imun, incluzând chemotaxia, activarea celulelor
imunitare, vasodilatația, permeabilitatea vasculară, contracția mușchilor netezi și
stimularea eliberării de histamină. Aceste procese facilitează coordonarea și
eficiența răspunsurilor imune împotriva infecțiilor și a inflamațiilor. Cu toate
acestea, eliberarea excesivă a anafilatoxinelor poate contribui la manifestările
alergice și la reacțiile adverse în cazul unor răspunsuri imune exagerate.
8. Caracterizați IL-1 (interleukina 1):

Interleukina 1 (IL-1) este o familie de citokine proinflamatorii care joacă un rol
fundamental în inițierea și reglarea răspunsurilor imune și inflamatorii. IL-1
include două izoforme principale, IL-1α și IL-1β, care au acțiuni similare și sunt
produse în principal de celulele sistemului imunitar, cum ar fi macrofagele și
monocitele, în răspuns la infecții, leziuni și stimularea de alte molecule
inflamatorii. Caracteristicile principale ale IL-1 includ:
1. Inducerea inflamației: IL-1 stimulează producerea și eliberarea de alte
citokine proinflamatorii, cum ar fi IL-6 și TNF-alfa, care lucrează împreună
pentru a amplifica răspunsul inflamator local și sistemic.
2. Febră: IL-1β este un endopirogen care induce febra prin creșterea nivelului
set-point al temperaturii în hipotalamus. Febra este un răspuns fiziologic util
în lupta împotriva infecțiilor, deoarece creșterea temperaturii corporale poate
inhiba creșterea și replicarea anumitor patogeni.
3. Atracția și activarea celulelor imunitare: IL-1 acționează ca un agent
chemotactic, atrăgând celulele imunitare la locul infecției sau al inflamației
și stimulând activarea și maturarea lor. Acest proces facilitează recrutarea și
concentrarea celulelor imunitare pentru a combate patogenii și pentru a
îndepărta țesuturile deteriorate.
4. Vasodilatația și permeabilitatea vasculară: IL-1 crește vasodilatația și
permeabilitatea vasculară, facilitând fluxul sanguin către zona afectată și
migrarea celulelor imunitare și a proteinelor în spațiul extracelular și în
țesuturile afectate.
5. Stimularea sintezei de proteine de fază acută: IL-1 stimulează producerea de
proteine de fază acută, cum ar fi proteina C-reactivă și fibrinogenul, în ficat.
Aceste proteine au diverse efecte asupra răspunsului imun și inflamator, cum
ar fi opsonizarea patogenilor și reglarea coagulării sângelui.
În concluzie, interleukina 1 este o citokină proinflamatorie importantă care joacă
un rol crucial în inițierea și reglarea răspunsurilor imune și inflamatorii,
contribuind la atracția și activarea celulelor imunitare, vasodilatația,
permeabilitatea vasculară, febra și stimularea sintezei de proteine de fază acută. Cu
toate acestea, un răspuns exagerat al IL-1 poate duce la inflamație cronică și poate
contribui la dezvoltarea unor boli autoimune sau inflamatorii.
9. Exotoxinele pot fi neutralizate cu ajutorul:

Exotoxinele pot fi neutralizate cu ajutorul anticorpilor, care sunt proteine produse
de sistemul imunitar în răspuns la infecții sau la expunerea la antigeni străini.
Acești anticorpi, denumiți și antitoxine, au capacitatea de a se lega în mod specific
de exotoxine, blocând astfel activitatea lor biologică și toxică și prevenind efectele
dăunătoare ale exotoxinelor asupra organismului.
Antitoxinele pot fi produse natural de organism în urma unei infecții sau expuneri
la exotoxine, ca parte a răspunsului imun adaptativ. De asemenea, antitoxinele pot
fi administrate pasiv sub formă de imunoglobuline, în cazul terapiei cu
imunoglobulină, pentru a trata sau preveni efectele exotoxinelor în caz de
intoxicație sau infecție. Aceasta implică administrarea de anticorpi specifici pentru
exotoxina în cauză, care provin de la un alt individ sau animal imunizat.
Imunizarea pasivă oferă o protecție temporară, dar rapidă împotriva exotoxinelor,
în timp ce organismul își dezvoltă propriul răspuns imun activ.
În plus, unele vaccinuri conțin toxoide, care sunt forme inactivate sau detoxificate
ale exotoxinelor, care pot stimula sistemul imunitar să producă antitoxine. Aceste
vaccinuri oferă protecție activă și pe termen lung împotriva unor boli specifice
cauzate de bacterii producătoare de exotoxine, cum ar fi tetanosul, difteria și
pertussisul (tusea convulsivă).
10. Indicați activatorul macrofagelor în fagocitoza bacteriilor facultativ-intracelulare:

asupra monocitelor/macrofagelor (IFN) - creşterea numerică, intensificarea
imunofagocitozei (creşte exprimarea FcR), activarea metabolismului şi producerea
unor cantităţi mari de radicali de oxigen; augmentează: efectul bactericid şi
antitumoral; producţia de citokine (IL-1,-6, TNF) şi enzime lizozomale; capacitatea
de a distruge şi detoxifia unele substanţe toxice, stimulează exprimarea
moleculelor MHC;
Interferonul-gama (IFN-γ) este un activator principal al macrofagelor în fagocitoza

bacteriilor facultativ-intracelulare. IFN-γ este o citokină produsă de celulele
imunitare, cum ar fi celulele T helper 1 (Th1) și celulele natural killer (NK), în
răspuns la infecții și alte stimuli imuni.
Când IFN-γ se leagă de receptorii săi de pe suprafața macrofagelor, declanșează o
serie de semnale intracelulare care conduc la activarea acestora. Macrofagele
activate prezintă o capacitate crescută de fagocitare și distrugere a bacteriilor
facultativ-intracelulare, cum ar fi Mycobacterium tuberculosis, Salmonella, și
Listeria monocytogenes. De asemenea, IFN-γ stimulează producerea și eliberarea
de compuși antimicrobieni, precum speciile reactive de oxigen (ROS) și azot
(RNS), care contribuie la eliminarea bacteriilor intracelulare.
În plus, IFN-γ joacă un rol important în modularea răspunsului imun, favorizând
dezvoltarea și diferențierea celulelor Th1 și inhibând diferențierea celulelor Th2.
Acest lucru ajută la orientarea răspunsului imun adaptativ către un răspuns eficient
împotriva bacteriilor facultativ-intracelulare și a altor agenți patogeni intracelulari.
11. Care celule sunt activate de CMH I:

Celulele CD8+ sau citotoxice sunt activate de prezentarea peptidei antigenice de
catre moleculele complexului major de histocompatibilitate (CMH) de clasa I.
Aceste celule au un receptor TCR (T-cell receptor) specific pentru un anumit
epitop antigenic prezentat pe o molecula de CMH de clasa I si sunt capabile sa
recunoasca si sa distruga celulele infectate cu virus sau celulele canceroase care
exprima acest epitop antigenic.
Care celule sunt activate de CMH II:

Celulele CD4+ sau celulele T-helper sunt activate de prezentarea peptidei
antigenice de catre moleculele complexului major de histocompatibilitate (CMH)
de clasa II. Aceste celule au un receptor TCR specific pentru un anumit epitop
antigenic prezentat pe o molecula de CMH de clasa II si pot interactiona cu
celulele prezentatoare de antigen, cum ar fi celulele dendritice, macrofagele sau
limfocitele B activate. Celulele T-helper joaca un rol important in coordonarea
raspunsului imun adaptativ prin activarea si diferentierea altor tipuri de celule
imune, cum ar fi celulele B, celulele citotoxice CD8+ si macrofagele.
Selectați caracterele specifice moleculelor CMH de clasa I:
1. Sunt exprimate doar pe suprafața CPA profesioniste
2. Participă la prezentarea antigenelor exogene (procesate în fagolizosome)
3. Participă la prezentarea antigenelor endogene (procesate în citoplasmă)
4. Recunoaște și interacționează cu receptorul CD4 de pe limfocitele T
5. Recunoaște și interacționează cu receptorul CD8 de pe limfocitele T
Selectați caracterele specifice moleculelor CMH de clasa II:

A. Sunt exprimate doar pe suprafața CPA profesioniste
B. Participă la prezentarea antigenelor exogene (procesate în fagolizosome)
C. Participă la prezentarea antigenelor endogene (procesate în citoplasmă)
D. Recunoaște și interacționează cu receptorul CD4 de pe limfocitele T
E. Recunoaște și interacționează cu receptorul CD8 de pe limfocitele T
12. Caracterizați IgG:

A. Selectați caracterele de bază ale clasei de imunoglobuline IgG:
B. Molecula de IgG este un dimer
C. Molecula de IgG este un pentamer
D. Reprezintă un indicator al unei infecții recente
E. Este unica clasă de Ig, capabilă să traverseze bariera placentară
F. Manifestă activitate opsonizantă și fixatoare de complement
IgG (Imunoglobulina G) este o clasă de anticorpi produși de celulele B activate în

urma expunerii la un antigen. Acești anticorpi sunt cei mai abundanți în sângele
uman, reprezentând aproximativ 75% din totalul anticorpilor din plasmă.
IgG este importantă în apărarea organismului împotriva infecțiilor bacteriene și
virale și are un rol important în imunitatea pasivă a nou-născuților. Aceste anticorpi
pot traversa placenta și asigură protecție pasivă împotriva infecțiilor la nou-născuți
până când sistemul lor imunitar devine capabil să producă proprii anticorpi. De
asemenea, IgG poate fi implicată în reacții alergice și autoimune.
13. Care Ig prevalează cantitativ în serul sangvin:

a) IgA
b) IgG
c) IgD
d) IgM
e) IgE
Ig G 1
Ig M
Ig A
14. Care sunt caracteristicile imunității dobândite:

A. Capacitatea de a interveni imediat după întâlnirea cu un antigen
B. Toleranță la antigenele proprii
C. Recunoașterea specifică a antigenelor
D. Imunitate la reinfecții
E. Memorie imunologică
Imunitatea dobândită este răspunsul imun adaptativ care se dezvoltă în urma

expunerii la un anumit antigen. Acest tip de imunitate are următoarele
caracteristici:
1. Specificitate: Imunitatea dobândită este specifică pentru un anumit antigen.
Celulele imune recunosc un epitop specific al antigenului și generează un
răspuns imun specific pentru a lupta împotriva acestuia.
2. Diversitate: Sistemul imunitar are capacitatea de a recunoaște o gamă largă
de antigene, ceea ce permite protecția împotriva unui număr mare de
microorganisme diferite.
3. Memorare: Odată ce sistemul imunitar a fost expus la un anumit antigen,
acesta își poate aminti și recunoaște mai ușor și mai rapid antigenul în viitor.
Aceasta permite un răspuns imun mai rapid și mai eficient în cazul unei
re-expuneri la acelasi antigen.
4. Toleranță: Sistemul imunitar este programat să tolereze propriile antigene,
evitând astfel distrugerea celulelor și a țesuturilor proprii.
5. Reglare: Imunitatea dobândită este reglată de către celulele T-helper, care
coordonează și controlează răspunsul imun.
6. Dinamică: Răspunsul imun adaptativ este capabil să se adapteze la
schimbările în antigenul sau patogenul prezentat, permițând sistemului
imunitar să se adapteze la noile amenințări la adresa sănătății.
7. Durabilitate: Unele celule imune, cum ar fi celulele cu memorie
imunologică, pot persista în corp timp îndelungat, asigurând protecție
îndelungată împotriva unei anumite infecții sau patologii.
15. Care sunt caracteristicile imunității umorale:

A. Se realizează prin intermediul anticorpilor (Ig)
B. Este dirijată contra microorganismelor extracelulare
C. Neutralizează toxinele și enzimele bacteriene
D. Exercită efect asupra paraziților intracelulari și a celulelor modificate
E. Efectorii principali sunt limfocitele Tc
Imunitatea umorală este o componentă a răspunsului imun adaptativ care implică

producerea de anticorpi (imunoglobuline) de către celulele B active în urma
expunerii la un antigen. Caracteristicile imunității umorale includ:
1. Specificitate: Anticorpii sunt specifici pentru un anumit epitop antigenic
prezent pe suprafața patogenului sau pe un antigen non-self.
2. Diversitate: Sistemul imunitar este capabil să producă o gamă largă de
anticorpi diferiți, capabili să recunoască o gamă largă de antigene.
3. Memorare: Celulele B cu memorie imunologică păstrează informația despre
un anumit antigen, ceea ce permite un răspuns imun mai rapid și mai eficient
în cazul unei re-expuneri la același antigen.
4. Efectori: Anticorpii produși de celulele B active sunt capabili să neutralizeze
sau să distrugă patogenul, facilitând astfel eliminarea patogenului din
organism.
astfel încât să evite distrugerea celulelor și a țesuturilor proprii.
6. Reglare: Imunitatea umorală este reglată de către celulele T-helper, care
coordonează și controlează răspunsul imun.
7. Dinamică: Răspunsul imun adaptativ poate fi reglat și adaptat la schimbările
în antigenul sau patogenul prezentat, permițând sistemului imunitar să se
adapteze la noile amenințări la adresa sănătății.
8. Protecție pasivă: Anticorpii IgG pot fi transferați de la mama la făt prin
intermediul placentei sau pot fi administrați ca terapie pasivă pentru a oferi
protecție imediată împotriva infecțiilor.
16. Care sunt caracteristicile imunității celulare:

A. Este realizată prin intermediul limfocitelor T
B. Este dirijată contra microorganismelor extracelulare
C. Exercită efect asupra paraziților intracelulari și a celulelor modificate
D. Se realizează prin intermediul anticorpilor (Ig)
E. Participă la activarea macrofagelor
Imunitatea celulară este o componentă a răspunsului imun adaptativ care implică

acțiunea celulelor imune specializate, cum ar fi celulele T, împotriva celulelor
infectate cu virusuri sau celulelor canceroase. Caracteristicile imunității celulare
includ:
1. Specificitate: Celulele T recunosc un epitop antigenic specific prezentat pe o
molecula de complex major de histocompatibilitate (MHC) de clasa I sau
clasa II.
2. Diversitate: Sistemul imunitar poate produce o gamă largă de celule T
diferite, capabile să recunoască o gamă largă de antigene.
3. Memorare: Celulele T cu memorie imunologică păstrează informația despre
un anumit antigen, ceea ce permite un răspuns imun mai rapid și mai eficient
în cazul unei re-expuneri la același antigen.
4. Efectori: Celulele T citotoxice sunt capabile să distrugă celulele infectate cu
virus sau celulele canceroase, în timp ce celulele T-helper coordonează și
controlează răspunsul imun.
astfel încât să evite distrugerea celulelor și a țesuturilor proprii.
6. Dinamică: Răspunsul imun adaptativ poate fi reglat și adaptat la schimbările
în antigenul sau patogenul prezentat, permițând sistemului imunitar să se
adapteze la noile amenințări la adresa sănătății.
7. Protecție pasivă: Unele celule T-helper sunt capabile să stimuleze producția
de anticorpi de către celulele B, oferind astfel protecție împotriva infecțiilor
virale și bacteriene.
8. Autoimunitate: Imunitatea celulară poate fi implicată în dezvoltarea bolilor
autoimune, în care sistemul imunitar atacă propriile țesuturi ale
organismului.
17. Indicați particularitățile unui antigen complet:

A. Este de natură proteică sau complexă
B. Are greutate moleculară mai mare de 10kDa
C. Este imunogen
D. Nu posedă antigenitate
E. Posedă antigenitate
Un antigen complet este o substanță care prezintă toate caracteristicile necesare

pentru a induce un răspuns imun puternic. Acesta include următoarele
particularități:
1. Specificitate: Antigenul complet este specific pentru o anumită componentă
a sistemului imunitar, cum ar fi anticorpii sau celulele T.
2. Imunogenicitate: Antigenul complet este capabil să stimuleze sistemul
imunitar să producă un răspuns imun puternic.
3. Aviditate: Antigenul complet are o afinitate ridicată pentru anticorpi sau
pentru celulele T, permițând o recunoaștere și o legare puternică.
4. Epitopi multiple: Antigenul complet poate conține mai mulți epitopi
antigenici, ceea ce permite o recunoaștere și un răspuns imun mai divers.
5. Adjuvant: Antigenul complet poate fi asociat cu un adjuvant, o substanță
care crește imunogenicitatea și eficacitatea antigenului.
6. Stabilitate: Antigenul complet trebuie să fie stabil și să rămână intact pentru
a fi recunoscut și legat de componentele sistemului imunitar.
Exemple de antigene complete includ virusurile, bacteriile și toxinele bacteriene,
care au o afinitate ridicată pentru anticorpi sau pentru celulele T și care pot stimula
un răspuns imun puternic.
17. Care sunt caracteristicile unui antigen incomplet:

A. Are masă moleculară mică
B. Este imunogen
C. Nu este imunogen
D. Posedă antigenitate
E. Devine imunogen la combinarea cu o substanță carrier (purtătoare)
Un antigen incomplet este o substanță care nu are toate caracteristicile necesare

pentru a induce un răspuns imun puternic. Acesta include următoarele
particularități:
1. Insuficientă specificitate: Antigenul incomplet nu este specific pentru o
anumită componentă a sistemului imunitar.
2. Imunogenicitate scăzută: Antigenul incomplet nu este capabil să stimuleze
sistemul imunitar să producă un răspuns imun puternic.
3. Aviditate scăzută: Antigenul incomplet nu are o afinitate ridicată pentru
anticorpi sau pentru celulele T, ceea ce reduce recunoașterea și legarea
acestuia.
4. Epitopi puțini sau absenți: Antigenul incomplet conține doar câțiva epitopi
antigenici sau poate lipsi cu desăvârșire.
5. Absența adjuvantului: Antigenul incomplet nu este asociat cu un adjuvant,
ceea ce reduce imunogenicitatea și eficacitatea sa.
6. Instabilitate: Antigenul incomplet poate fi instabil sau poate fi degradat
rapid, ceea ce reduce capacitatea sa de a fi recunoscut și legat de
componentele sistemului imunitar.
Exemple de antigene incomplete includ moleculele simple, cum ar fi aminoacizii
sau zaharurile, care nu sunt capabile să inducă un răspuns imun puternic.
18. Care sunt organele periferice ale sistemului imun:

A. Splina
B. Timusul
C. Plăcile Payer
D. Amigdalele
E. Măduva osoasă
Indicați organele centrale ale Sistemului Imun:

A. Splina
B. Maduva osoasă
C. Ganglionii limfatici
D. Plăcile Payer
E. Timusul
19. Caracterizați receptorul pentru antigen prezent pe limfocite B mature (BCR):

Selectați afirmațiile corecte despre BCR:
A. Este un receptor pentru antigen prezent pe limfocite B mature
B. Este un receptor pentru antigen prezent pe limfocite T mature
C. Este reprezentat de pentameri de IgM
D. Este reprezentat de monomeri de IgM și IgD
E. Recunoaște și interacționează cu antigene solubile sau membranare
Este reprezentat de molecule de imunoglobuline – monomeri de Ig M şi Ig D (forma

membranară de anticorpi), asociate cu 2 proteine Igα si Igβ (CD79).
BCR interacţionează cu molecule antigenice/epitopi din soluţii sau fixate pe membrane
celulare (macromolecule native – proteine, lipide, glucide, acizi nucleici, grupari chimice
mici, etc.
Receptorul pentru antigen prezent pe limfocitele B mature (BCR) este o proteină
transmembranară care se găsește pe suprafața celulelor B. Această proteină
funcționează ca un receptor de tip anticorp și este formată din două lanțuri grele și
două lanțuri ușoare, legate între ele prin intermediul unor legături disulfidice.
Fiecare lanț conține o regiune variabilă, care este specifică pentru un anumit epitop
antigenic, și o regiune constantă, care este implicată în transmiterea semnalului la
interiorul celulei.
BCR se leagă de antigenul specific din mediul înconjurător și inițiază un proces de
semnalizare în interiorul celulei B. Aceasta duce la activarea și proliferarea
celulelor B, precum și la producerea și secreția de anticorpi specifici pentru
antigenul recunoscut.
BCR este important pentru recunoașterea și eliminarea patogenilor extracelulari,
cum ar fi bacteriile și virusurile, prin producerea de anticorpi care le neutralizează
sau îi distrug. BCR poate, de asemenea, să fie implicat în dezvoltarea anumitor boli
autoimune, în care sistemul imunitar recunoaște greșit propriile celule și țesuturi ca
fiind antigene și le atacă.
1) Selectați afirmațiile corecte despre TCR:

C. Recunoaște și interacționează cu antigene solubile
D. Recunoaște doar peptide asociate cu molecule CMH de pe suprafața CPA
E. Este constituit din două catene proteice
20. Caracterizați procesarea antigenelor endogene:

procesate în citoplasmă
specific moleculelor CMH de clasa I
Procesarea antigenelor endogene este un proces imunologic prin care celulele
prezintă peptidele endogene de la proteinele celulare proprii, care sunt degradate în
citosol și apoi prezentate pe suprafața celulelor prin intermediul complexului
principal de histocompatibilitate (MHC) de clasa I.
Proteinele celulare care sunt sintetizate în citosol sunt degradate în peptide mai
mici de către proteasomul citosolic. Peptidele resultate sunt transportate în reticulul
endoplasmatic (ER), unde sunt încărcate pe moleculele MHC de clasa I. Acestea
sunt apoi transportate la suprafața celulei, unde sunt prezentate pentru a fi
recunoscute de către celulele T citotoxice.
Celulele T citotoxice recunosc peptidele prezentate pe MHC clasa I de către
celulele proprii ca fiind endogene și, dacă peptidele sunt considerate anormale sau
virale, celulele T citotoxice le pot distruge. Acest proces este important în
eliminarea celulelor infectate cu virusuri sau celulelor canceroase, care exprimă
proteine anormale.
Procesarea antigenelor endogene este esențială pentru dezvoltarea unei imunități
eficiente împotriva infecțiilor virale și a celulelor canceroase, precum și pentru
prevenirea autoimunității prin eliminarea celulelor proprii anormale sau infectate
cu virusuri.
21. Caracterizați limfocitele T CD4:

A. Recunosc peptide antigenice combinate cu molecule CMH clasa II
B. Recunosc peptide antigenice combinate cu molecule CMH clasa I
C. La un stimul antigenic, urmare a activării, se diferențiază în celule efectoare Th
D. La un stimul antigenic, urmare a activării, se diferențiază în celule efectoare Tc
E. Participă în instaurarea răspunsului imun umoral și celular
Limfocitele T CD4, cunoscute și sub numele de celule T-helper, sunt o

subpopulație de celule T cu rol central în coordonarea răspunsului imun adaptativ.
Acestea sunt denumite CD4 datorită prezenței pe suprafața lor a markerului CD4, o
proteină transmembranară implicată în interacțiunile celulare.
Limfocitele T CD4 recunosc peptidele antigene prezentate pe moleculele MHC
clasa II, care sunt exprimate pe suprafața celulelor prezentoare de antigen, cum ar
fi celulele dendritice, macrofagele și limfocitele B. Prin intermediul receptorilor lor
de suprafață și a citokinelor eliberate, celulele T-helper stimulează celulele imune
implicate în răspunsul imun adaptativ, cum ar fi celulele B și celulele T citotoxice.
Celulele T-helper au diferite subpopulații specializate în funcție de citokinele pe
care le produc. De exemplu, celulele T-helper de tip 1 (Th1) produc interleukina 2
(IL-2) și interferon gamma (IFN-γ) și stimulează răspunsul imun celular, în timp ce
celulele T-helper de tip 2 (Th2) produc interleukina 4 (IL-4), IL-5 și IL-13 și
stimulează răspunsul imun umoral.
22. Caracterizați limfocitele T CD8:

A. Recunosc peptide antigenice combinate cu molecule CMH clasa II
B. Recunosc peptide antigenice combinate cu molecule CMH clasa I
C. La un stimul antigenic, urmare a activării, se diferențiază în celule efectoare Th
D. La un stimul antigenic, urmare a activării, se diferențiază în celule efectoare Tc
E. Reprezintă aproximativ 40% din numărul total de limfocite
Limfocitele T CD8, cunoscute și sub numele de celule T citotoxice, sunt o

subpopulație de celule T specializate în distrugerea celulelor infectate cu virusuri
sau celulelor canceroase. Acestea sunt denumite CD8 datorită prezenței pe
suprafața lor a markerului CD8, o proteină transmembranară implicată în
interacțiunile celulare.
Limfocitele T CD8 recunosc peptidele antigene prezentate pe moleculele MHC
clasa I, care sunt exprimate pe suprafața celulelor infectate cu virusuri sau celulelor
canceroase. Prin intermediul receptorilor lor de suprafață, acestea recunosc
peptidele antigene prezentate de celule și distruge celula infectată prin eliberarea
de enzime citotoxice, cum ar fi perforina și granzimii.
Celulele T CD8 sunt esențiale pentru eliminarea celulelor infectate cu virusuri și
celulelor canceroase și joacă un rol crucial în răspunsul imun celular. De asemenea,
ele pot juca un rol important în dezvoltarea bolilor autoimune prin recunoașterea și
distrugerea celulelor proprii care exprimă peptide antigene anormale.
Limfocitele T CD8 sunt esențiale pentru dezvoltarea unei imunități eficiente
împotriva infecțiilor virale și a celulelor canceroase, precum și pentru prevenirea
autoimunității prin eliminarea celulelor proprii anormale sau infectate cu virusuri.
23. Caracterizați limfocitele Th1:

A. Diferențierea în Th1 este favorizată de IL-12, secretată de macrofage și celule
dendritice
B. Secretă citokinele IL-4,IL-5, IL-10
C. Secretă citokinele IFN-gamma, IL-2, TNF
D. Citokinele secretate determină activarea macrofagelor, stimularea proliferării și
diferențierii limfocitelor Tc
E. Citokinele secretate determină reacții anafilactice și eliminarea helminților
Limfocitele T-helper de tip 1 (Th1) sunt o subpopulație de celule T CD4

specializate în coordonarea răspunsului imun celular. Acestea produc citokine
precum interferon-gama (IFN-γ), interleukina-2 (IL-2) și factorul de necroză
tumorală (TNF), care sunt implicate în activarea macrofagelor, stimularea celulelor
B și activarea altor celule T CD4 și T CD8.
Th1 sunt implicate în combaterea infecțiilor cu patogeni intracelulari, cum ar fi
bacteriile și virusurile, și joacă un rol important în eliminarea celulelor infectate cu
virusuri și în prevenirea dezvoltării cancerului. Th1 sunt activați prin prezentarea
antigenelor de către celulele prezentoare de antigen și prin interacțiunea cu celulele
T CD8.
În unele condiții patologice, Th1 poate fi implicat în dezvoltarea bolilor autoimune,
cum ar fi diabetul zaharat de tip 1 și scleroza multiplă. De asemenea, deficiențele
Th1 pot duce la infecții recurente cu patogeni intracelulari și pot fi asociate cu boli
autoimune.
În general, limfocitele Th1 reprezintă o subpopulație importantă de celule T-helper,
care contribuie la combaterea infecțiilor cu patogeni intracelulari și la menținerea
echilibrului imunologic.
24. Caracterizați limfocite Th2:

A. Secretă citokinele IL-4,IL-5, IL-10. IL-13
B. Secretă citokinele IFN-gamma, IL-2, TNF
C. Citokinele secretate determină activarea macrofagelor, stimularea proliferării și
D. Citokinele secretate determină reacții anafilactice și eliminarea helminților
E. Recunosc antigene prezentate de limfocite B
Limfocitele T-helper de tip 2 (Th2) sunt o subpopulație de celule T CD4
specializate în coordonarea răspunsului imun umoral. Acestea produc citokine
precum interleukina-4 (IL-4), IL-5 și IL-13, care sunt implicate în producerea de
anticorpi, creșterea și diferențierea celulelor B și activarea altor celule T CD4 și T
CD8.
Th2 sunt implicate în combaterea infecțiilor cu paraziți și în reglarea reacțiilor
alergice și inflamației. Th2 sunt activați prin prezentarea antigenelor de către
celulele prezentoare de antigen și prin interacțiunea cu celulele B.
În unele condiții patologice, Th2 poate fi implicat în dezvoltarea astmului și a altor
boli alergice, precum și în unele tipuri de cancer, cum ar fi limfomul Hodgkin. De
asemenea, deficiențele Th2 pot fi asociate cu tulburări imune primare și infecții
recurente.
În general, limfocitele Th2 reprezintă o subpopulație importantă de celule T-helper,
care contribuie la combaterea infecțiilor cu paraziți și la producerea de anticorpi.
Acestea sunt, de asemenea, implicate în reglarea reacțiilor alergice și inflamației și
joacă un rol important în menținerea echilibrului imunologic.
25. Caracterizați moleculele CMH I:

+ monocite
2 postulate:
1. Celulele prezentatoare de antigen (CPA) profesionale (celulele dendrite
foliculare și tisulare, macrofagele, limfocitele B pot prezenta pe membrană ambele
CMH I si CMH II
2. CPA neprofesionale - toate celulele nucleate prezintă doar Ag în asociație
numai cu moleculele CMH de clasa I
Moleculele HLA de clasa I
Moleculele sau antigenele HLA de clasa I prezintă câteva trăsături caracteristice.
● Sunt prezente pe toate celulele nucleate şi pe trombocite;
● Au rol în prezentarea unor antigene endogene limfocitelor CD8+
● Intervin în apărare prin intermediul LT citotoxice.
Moleculele MHC de clasa I prezintă peptide derivate din proteoliza unor proteine endogene
sintetizate în celulă, constituenţi naturali ai acestor celule sau ai unor virusuri ori bacterii care se
replică în citoplasmă (citosol). Aceste proteine sunt degradate în citosol de către un complex de
enzime proteolitice - proteazom.
Moleculele complexului principal de histocompatibilitate (MHC) de clasa I sunt

proteine transmembranare implicate în prezentarea peptidelor antigene la celulele
T citotoxice (CTL). Acestea sunt exprimate de majoritatea celulelor nucleate și
sunt esențiale pentru recunoașterea celulelor infectate cu virusuri sau celulelor
canceroase și pentru eliminarea acestora.
Moleculele CMH I sunt alcătuite dintr-o lanță α și o moleculă β2-microglobulină.
Lanța α conține trei domenii: un domeniu extracelular care se leagă de peptidele
antigene, un domeniu transmembranar și un domeniu citoplasmatic care
interacționează cu proteinele intracelulare de procesare a antigenelor.
Peptidele antigenice sunt prezentate pe suprafața celulei gazdă prin intermediul
unui șanț de legare, format între lanța α și β2-microglobulina. Aceste peptide sunt
preluate din proteinele celulare citosolice și sunt prezentate la suprafața celulei prin
intermediul moleculelor CMH I.
Celulele T citotoxice recunosc peptidele prezentate pe moleculele CMH I de clasa
I de către celulele proprii ca fiind endogene și, dacă peptidele sunt considerate
anormale sau virale, celulele T citotoxice le pot distruge.
În general, moleculele CMH I sunt esențiale pentru prezentarea peptidele antigene
produse în interiorul celulelor și pentru eliminarea celulelor infectate cu virusuri
sau celulelor canceroase prin intermediul celulelor T citotoxice.
26. Caracterizați moleculele CMH II:

Moleculele complexului principal de histocompatibilitate (MHC) de clasa II sunt

proteine transmembranare implicate în prezentarea peptidelor antigene la celulele
T-helper (Th). Acestea sunt exprimate de celulele prezentoare de antigen, cum ar fi
celulele dendritice, macrofagele și limfocitele B, și sunt esențiale pentru activarea
celulelor T-helper și inițierea răspunsului imun adaptativ.
Moleculele CMH II sunt alcătuite din două lanțuri polipeptidice, α și β, care sunt
situate pe suprafața celulei prezentoare de antigen. Acestea conțin două domenii
extracelulare, care se leagă de peptidele antigene, și o porțiune transmembranară,
care leagă lanțele α și β.
Peptidele antigenice sunt prezentate pe suprafața celulei prezentoare de antigen
prin intermediul unui șanț de legare, format între lanțele α și β. Aceste peptide sunt
preluate din proteinele extracelulare și sunt prezentate la suprafața celulei prin
intermediul moleculelor CMH II.
Celulele T-helper recunosc peptidele prezentate pe moleculele CMH II de clasa II
de către celulele prezentoare de antigen și se activează pentru a stimula celulele
imune implicate în răspunsul imun adaptativ, cum ar fi celulele B și celulele T
citotoxice.
În general, moleculele CMH II sunt esențiale pentru prezentarea peptidele antigene
produse în exteriorul celulelor și pentru activarea celulelor T-helper implicate în
răspunsul imun adaptativ. Acestea sunt implicate în combaterea infecțiilor cu
patogeni extracelulari și în producerea de anticorpi specifici pentru antigenii
recunoscuți.
27. Care sunt consecințele activării limfocitului B de către un antigen T-independent:

A. Moarte prin apoptoză
B. Proliferare (expansiune clonală) directă
C. Diferențiere în plasmocite
D. Diferențiere în celule efectoare Tc
E. Inducerea memoriei imunologice
Un antigen T-independent este un antigen care poate activa limfocitele B fără

ajutorul celulelor T-helper. Acesta este, de obicei, un antigen cu structură
repetitivă, cum ar fi lipopolizaharidele bacteriene.
Consecințele activării limfocitului B de către un antigen T-independent includ:
1. Producerea rapidă de anticorpi IgM - activarea directă a limfocitelor B duce
la producerea rapidă de anticorpi IgM specifici pentru antigenul respectiv.
2. Absența producerii de anticorpi IgG sau IgA - în general, activarea
limfocitelor B de către antigene T-independente nu produce o activare
semnificativă a celulelor T-helper, ceea ce duce la o producție redusă sau
absentă de anticorpi IgG sau IgA.
3. Nu se produce formarea de celule de memorie - activarea limfocitelor B de
către antigene T-independente nu induce formarea de celule de memorie
asemănătoare cu cele induse de antigenele T-dependente.
4. Răspunsul imun poate fi slab - activarea limfocitelor B de către antigene
T-independente poate duce la un răspuns imun slab, în special în cazul
expunerii repetate la același antigen.
În general, activarea limfocitelor B de către antigene T-independente produce un
răspuns imun rapid, dar slab, și nu induce formarea de celule de memorie. Aceste
consecințe sunt importante în combaterea infecțiilor cu patogeni care conțin
antigene T-independente, cum ar fi anumite tipuri de bacterii, dar pot fi insuficiente
în cazul infecțiilor cu patogeni care conțin antigene T-dependente, cum ar fi
virusurile și anumite bacterii.
28. Care sunt consecințele activării limfocitului B de către un antigen T-dependent:

A. Proliferare doar prin interacțiunea dintre limfocitul B și limfocitul Th activate de
același antigen
B. Moarte prin apoptoză
C. Diferențiere în celule efectoare Tc
D. Diferențiere în plasmocite
E. Inducerea memoriei imunologice
Un antigen T-dependent este un antigen care necesită prezentarea peptidelor

antigenice de către celulele prezentoare de antigen la limfocitele T-helper pentru a
activa limfocitele B. Aceasta este de obicei o caracteristică a proteinelor
antigenice.
Consecințele activării limfocitului B de către un antigen T-dependent includ:
1. Producția de anticorpi IgM și IgG - activarea limfocitelor B prin intermediul
celulelor T-helper duce la producerea de anticorpi IgM și IgG specifici
pentru antigenul respectiv.
2. Formarea de celule de memorie - activarea limfocitelor B prin intermediul
celulelor T-helper induce formarea de celule de memorie asemănătoare cu
cele induse de vaccinare sau infecție naturală.
3. Răspunsul imun este îmbunătățit - activarea limfocitelor B prin intermediul
celulelor T-helper duce la un răspuns imun îmbunătățit în comparație cu
activarea directă a limfocitelor B de către antigeni T-independenți.
4. Clivarea izotipelor de anticorpi - limfocitele T-helper pot induce clivarea
izotipelor de anticorpi, ceea ce duce la producția de anticorpi IgG sau IgA în
loc de anticorpi IgM.
În general, activarea limfocitelor B de către antigene T-dependente produce un
răspuns imun puternic, care implică producția de anticorpi IgM și IgG, formarea de
celule de memorie și o îmbunătățire a răspunsului imun. Aceste consecințe sunt
importante în combaterea infecțiilor cu patogeni care conțin antigene
T-dependente, cum ar fi virusurile și anumite bacterii.
29. Caracterizați răspunsul imun umoral primar:

A. Faza de latență durează 4-7 zile
B. Faza de latență durează câteva ore
C. Inițial se sintetizează anticorpi reprezentați de IgM
D. Inițial se sintetizează anticorpi reprezentați de IgG
E. Este asigurat de limfocitele B-memorie
Răspunsul imun umoral primar este un răspuns imun inițial la o infecție sau la o
expunere la un antigen nou. Acesta implică activarea limfocitelor B și producția de
anticorpi specifici pentru antigenul respectiv.
Caracteristicile răspunsului imun umoral primar includ:
1. Activarea limfocitelor B - limfocitele B se activează prin intermediul
receptorului pentru antigen al limfocitelor B (BCR) atunci când acesta se
leagă de antigenul specific. Aceasta declanșează o serie de evenimente
intracelulare care duce la activarea limfocitelor B și la producerea de
anticorpi.
2. Producția de anticorpi IgM - în general, primul anticorp produs în răspunsul
imun umoral primar este IgM. Aceste anticorpi sunt produși rapid după
expunerea la antigen și se leagă de antigenul specific pentru a împiedica
infectarea celulelor gazdă.
3. Înlocuirea anticorpilor IgM cu IgG - pe măsură ce răspunsul imun umoral
primar evoluează, producția de anticorpi IgG crește și începe să înlocuiască
anticorpii IgM.
4. Formarea de celule de memorie - pe lângă producerea de anticorpi, activarea
limfocitelor B în răspunsul imun umoral primar duce și la formarea de celule
de memorie. Acestea sunt celule imune specializate care au capacitatea de a
recunoaște rapid și de a răspunde la același antigen în viitor, în cazul unei
noi expuneri.
În general, răspunsul imun umoral primar este esențial pentru combaterea
infecțiilor cu patogeni noi și pentru inducerea imunității împotriva acestora. Acesta
implică activarea limfocitelor B, producția de anticorpi IgM și IgG, formarea de
celule de memorie și evoluția ulterioară a răspunsului imun adaptativ în timp.
30. Caracterizați răspuns imun umoral secundar:

A. Faza de latență durează 4-7 zile
B. Faza de latență durează câteva ore
C. Inițial se sintetizează anticorpi reprezentați de IgM
D. Inițial se sintetizează anticorpi reprezentați de IgG
E. Este asigurat de limfocitele B-memorie
a) Memoria imunologică
b) Efectul multivalent al măduvei osoase
c) Activarea complementului
d) Degranularea mastocitelor
e) Selecția clonală
a)Este intens
b)Este rapid
c)Este eficient
d)Memorie rapidă
e)xToate de mai sus
Răspunsul imun umoral secundar este un răspuns imun care are loc atunci când
organismul este expus la același antigen pentru a doua oară. Acesta este un răspuns
imun mult mai rapid și mai puternic decât răspunsul imun umoral primar, datorită
prezenței celulelor de memorie.
Caracteristicile răspunsului imun umoral secundar includ:
1. Activarea rapidă a celulelor de memorie - celulele de memorie sunt celule
imune specializate care sunt generate în timpul primului răspuns imun și au
capacitatea de a recunoaște rapid și de a răspunde la același antigen în viitor.
În răspunsul imun umoral secundar, aceste celule se activează rapid atunci
când sunt expuse la același antigen, ceea ce duce la o producție rapidă de
anticorpi.
2. Producția rapidă de anticorpi IgG - în general, răspunsul imun umoral
secundar implică producția rapidă de anticorpi IgG, care sunt produse în
cantități mai mari și se leagă mai eficient de antigen decât anticorpii IgM.
3. Înlocuirea anticorpilor IgM cu IgG - în timpul răspunsului imun umoral
secundar, producția de anticorpi IgG crește și începe să înlocuiască
anticorpii IgM.
4. Răspunsul imun este puternic și de lungă durată - datorită prezenței celulelor
de memorie, răspunsul imun umoral secundar este mult mai puternic și de
lungă durată decât răspunsul imun umoral primar.
În general, răspunsul imun umoral secundar este un răspuns imun puternic și
eficient care implică producția rapidă de anticorpi IgG, înlocuirea anticorpilor IgM
cu IgG și activarea rapidă a celulelor de memorie. Acest răspuns imun este esențial
pentru protejarea organismului împotriva reinfectării cu același antigen și pentru
inducerea imunității de lungă durată.
31. Care sunt citokinele produse de limfocitele Th2:
Secretă citokinele IL-4,IL-5, IL-10. IL-13
Citokinele secretate determină activarea macrofagelor, stimularea proliferării și
Limfocitele T-helper de tip 2 (Th2) produc o serie de citokine care sunt implicate
în răspunsul imun umoral și în inflamația alergică. Aceste citokine includ:
1. Interleukina-4 (IL-4) - această citokină este importantă pentru producerea de
anticorpi IgE și pentru stimularea creșterii și diferențierii celulelor B.
2. Interleukina-5 (IL-5) - această citokină este importantă pentru recrutarea și
activarea eozinofilelor în țesuturi și pentru stimularea producției de anticorpi
IgA.
3. Interleukina-9 (IL-9) - această citokină este implicată în creșterea și
diferențierea celulelor T-helper de tip 2 și în stimularea creșterii celulelor B.
4. Interleukina-13 (IL-13) - această citokină este implicată în inflamația
alergică și în diferențierea celulelor B pentru a produce anticorpi IgE.
5. Factorul de necroză tumorală alfa (TNF-alfa) - această citokină este
implicată în inflamație și poate stimula producerea de anticorpi IgE și IgG.
În general, citokinele produse de limfocitele Th2 sunt implicate în răspunsul imun
umoral și în inflamația alergică, prin stimularea celulelor B pentru a produce
anticorpi specifici și prin recrutarea și activarea eozinofilelor în țesuturi.
32. Care sunt citokinele produse de limfocitele Th1:

Secretă citokinele IFN-gamma, IL-2, TNF
Citokinele secretate determină reacții anafilactice și eliminarea helminților
Recunosc antigene prezentate de limfocite B
Limfocitele T-helper de tip 1 (Th1) produc o serie de citokine care sunt implicate
în răspunsul imun celular și în inflamația de tip întârziat. Aceste citokine includ:
1. Interleukina-2 (IL-2) - această citokină este importantă pentru activarea și
proliferarea celulelor T și pentru stimularea celulelor NK (natural killer).
2. Interferon-gamma (IFN-gamma) - această citokină este implicată în
activarea celulelor macrofage și a celulelor T, precum și în reglarea
răspunsului imun.
3. Factorul de necroză tumorală beta (TNF-beta) - această citokină este
implicată în inflamație și în activarea celulelor macrofage.
4. Interleukina-12 (IL-12) - această citokină este importantă pentru activarea
celulelor T-helper de tip 1 și pentru stimularea celulelor NK.
5. Interleukina-18 (IL-18) - această citokină este implicată în activarea
celulelor T-helper de tip 1 și în reglarea răspunsului imun.
În general, citokinele produse de limfocitele Th1 sunt implicate în răspunsul imun
celular și în inflamația de tip întârziat, prin activarea celulelor T-helper de tip 1, a
celulelor NK și a celulelor macrofage. Aceste citokine sunt importante în
combaterea infecțiilor cu patogeni intracelulari, cum ar fi virusurile și anumite
bacterii, și în reglarea răspunsului imun.
33. Care sunt factorii umorali ai imunităţii înnăscute:

a) Anticorpii naturali
b) Complementul
c) Interferonul
d) Imunoglobulinele Ig M
e) Imunoglobulinele Ig G
Selectaţi factorii celulari ai imunităţii înnăscute (de rezistenţă nespecifică):

a) Limfocitele T
b) Macrofagele
c) Leucocitele polimorfonucleare
d) Limfocitele B
e) Celulele prezentatoare de antigen
Selectați factorii tisulari (de barieră) ai imunităţii înnăscute (de rezistenţă nespecifică):
a) Tegumentul intact
b) Imunoglobulinele IgA
c) Microflora normală
d) Epiteliul ciliat
e) Lizozimul din lacrimi şi salivă
34. Care celulele sunt implicate în răspunsul imun umoral:

a) Limfocitele Tc
b) Limfocitele Th
c) Limfocitele B
d) Plasmocitele
e) Celulele NK
Selectați celulele implicate în instaurarea răspunsului imun umoral:

a) Limfocitele TCD8+
b) Limfocitele TCD4+
c) CPA
d) Limfocitele B
e) Plasmocite
Selectați celulele implicate în instaurarea răspunsului imun celular:

a) Limfocitele TCD8+
b) Limfocitele TCD4+
c) CPA
d) Limfocitele B
e) Plasmocite
Selectați celulele imunocompetente:

a) Limfocitele T
b) Limfocitele B
c) Macrofagele
d) Celulele K
e) Celulele NK
35. Care sunt efectele IgG:

Indicați efectele biologice realizate de IgG:
a) Neutralizare toxinelor bacteriene
b) Opsonizarea helminților
c) Opsonizarea bacteriilor
d) Neutralizarea virusurilor
e) Degranularea mastocitelor
IgG (imunoglobulina G) este o clasă de anticorpi care se găsește în serul sanguin și

care joacă un rol important în răspunsul imun adaptativ. IgG are mai multe efecte
benefice, inclusiv:
1. Neutralizarea antigenului - anticorpii IgG se leagă de antigenul specific și îl
neutralizează, ceea ce împiedică patogenii să infecteze celulele gazdă.
2. Opsonizarea - anticorpii IgG se leagă de patogeni și îi marchează pentru
distrugere de către celulele fagocitare, cum ar fi macrofagele și neutrofilele.
3. Activarea complementului - anticorpii IgG pot activa sistemul complement,
o cale de reacție în lanț a proteinelor serice, care poate duce la distrugerea
patogenilor prin liza celulelor sau prin fagocitoză.
4. Transferul pasiv de imunitate - anticorpii IgG pot fi transferați de la o mamă
imunizată la făt prin placenta sau la nou-născut prin laptele matern, oferind
protecție imediată împotriva anumitor infecții.
5. Eliminarea substanțelor străine - anticorpii IgG se leagă și elimină anumite
substanțe străine din organism, cum ar fi medicamentele sau toxinele.
În general, IgG are multiple efecte benefice în combaterea infecțiilor și în
protejarea organismului împotriva patogenilor. Acești anticorpi sunt esențiali
pentru o imunitate adecvată și pentru prevenirea unor boli infecțioase, precum și
pentru protecția împotriva unor boli autoimune.
36. Care sunt efectele IgE:

Indicați efectele biologice realizate de IgE:
a) Neutralizare toxinelor bacteriene
b) Opsonizarea helminților
d) Neutralizarea virusurilor
e) Degranularea mastocitelor
Selectați caracterul specific pentru IgE:

A. Este abundență în salivă
B. Se fixează de mastocite
C. Nu se leagă de macrofage
D. Activează complementul
E. Nu joacă niciun rol în infecții parazitare
IgE (imunoglobulina E) este o clasă de anticorpi care se găsește în cantități mici în

serul sanguin și care joacă un rol important în răspunsul imun adaptativ împotriva
paraziților și în reacțiile alergice. Principalele efecte ale IgE includ:
1. Activarea celulelor mastocitare și a bazofilelor - anticorpii IgE se leagă de
celulele mastocitare și bazofilele, provocând eliberarea de histamină și alte
mediatorii inflamatori. Acestea determină simptomele reacțiilor alergice,
cum ar fi mâncărime, umflarea și secreția nazală.
2. Eliminarea paraziților - anticorpii IgE se leagă de paraziți și de celulele
infectate cu paraziți, marcându-le pentru distrugere de către celulele
fagocitare, cum ar fi eozinofilele și macrofagele.
3. Protecția împotriva infecțiilor parazitare - IgE joacă un rol important în
protecția împotriva infecțiilor cu paraziți, cum ar fi viermii intestinali și
larvele acestora.
4. Implicarea în reacțiile alergice - IgE este implicată în reacțiile alergice și
poate fi responsabilă de simptomele asociate cu astm, rinita alergică și alte
afecțiuni alergice.
În general, IgE are efecte benefice și negative, în funcție de contextul în care sunt
produse. Acești anticorpi sunt esențiali pentru protecția împotriva infecțiilor
parazitare, dar pot fi și responsabili de reacțiile alergice și de simptomele acestora.
37. Care sunt efectele IgM:

Indicați efectele biologice realizate de IgM:
a) Degranularea mastocitelor
b) Opsonizarea helminților
d) Activarea complementului
e) Aglutinarea bacteriilor
IgM (imunoglobulina M) este o clasă de anticorpi care se găsește în serul sanguin

și joacă un rol important în răspunsul imun primar. Principalele efecte ale IgM
includ:
1. Neutralizarea antigenului - anticorpii IgM se leagă de antigenul specific și îl
neutralizează, ceea ce împiedică patogenii să infecteze celulele gazdă.
2. Aglutinarea - anticorpii IgM se pot lega de mai multe celule sau particule
străine, determinând aglutinarea acestora și împiedicându-le să infecteze
celulele gazdă.
3. Activarea complementului - anticorpii IgM pot activa sistemul complement,
o cale de reacție în lanț a proteinelor serice, care poate duce la distrugerea
patogenilor prin liza celulelor sau prin fagocitoză.
4. Transferul pasiv de imunitate - anticorpii IgM pot fi transferați de la o mamă
imunizată la făt prin placenta sau la nou-născut prin laptele matern, oferind
protecție imediată împotriva anumitor infecții.
În general, IgM este importantă în răspunsul imun primar și oferă protecție
imediată împotriva patogenilor prin neutralizarea antigenului, aglutinarea și
activarea sistemului complement. Acești anticorpi sunt esențiali pentru o imunitate
adecvată și pentru prevenirea unor boli infecțioase.
38. Caracterizați proprietățile limfocitelor B:

a) Proliferează și se diferențiază în plasmocite
b) Răspund la activarea de către un antigen prin producerea anticorpilor
c) Pot acționa ca o CPA
d) Pot recunoaște doar antigene solubile
e) BCR este constituit din molecule de IgG6
Limfocitele B sunt un tip de celule albe sanguine care fac parte din sistemul
imunitar adaptativ și joacă un rol important în producția de anticorpi. Acestea au
următoarele proprietăți:
1. Receptori pentru antigen - limfocitele B au pe suprafața lor receptorii pentru
antigeni, cunoscuți și sub denumirea de receptor B (BCR). Acești receptori
sunt specifici pentru un antigen anume și recunosc structura moleculară a
acestuia.
2. Activare de către antigeni - când receptorii pentru antigeni de pe suprafața
limfocitelor B se leagă de un antigen, acestea devin activate și încep să se
înmulțească și să producă anticorpi specifici.
3. Producția de anticorpi - limfocitele B sunt responsabile pentru producerea de
anticorpi, proteine specializate care recunosc și neutralizează antigenele.
Acestea produc anticorpii și îi secretă în mediul extracelular.
4. Memorie imunologică - după o infecție sau o imunizare, limfocitele B pot
deveni limfocite B de memorie, care rămân în organism și recunosc rapid
același antigen în cazul unei expuneri ulterioare. Această memorie
imunologică este importantă pentru prevenirea reinfectării cu aceeași agent
patogen.
5. Cooperare cu limfocitele T-helper - limfocitele B pot fi activate și ajutate în
producția de anticorpi de către limfocitele T-helper, prin intermediul
moleculelor de semnalizare și citokinelor produse de acestea.
6. Participare la reglarea răspunsului imun - limfocitele B sunt implicate în
reglarea răspunsului imun, prin intermediul moleculelor de semnalizare și
citokinelor pe care le produc și prin interacțiunea cu alte celule imune, cum
ar fi limfocitele T.
În general, limfocitele B au proprietăți speciale care le permit să recunoască și să
neutralizeze antigenele, să producă anticorpi și să aibă memorie imunologică.
Acestea sunt importante pentru prevenirea și combaterea infecțiilor, precum și
pentru reglarea răspunsului imun adaptativ.
39. Caracterizați proprietățile limfocitelor T:

T cells (also called T lymphocytes) are major components of the adaptive immune system. Their
roles include directly killing infected host cells, activating other immune cells, producing
cytokines and regulating the immune response
2) Selectați afirmațiile corecte despre TCR:

C. Recunoaște și interacționează cu antigene solubile
D. Recunoaște doar peptide asociate cu molecule CMH de pe suprafața CPA
E. Este constituit din două catene proteice
Limfocitele T sunt un tip de celule albe sanguine care fac parte din sistemul
imunitar adaptativ și joacă un rol important în combaterea infecțiilor virale,
tumorilor și altor boli. Acestea au următoarele proprietăți:
1. Receptori pentru antigen - limfocitele T au pe suprafața lor receptorii pentru
antigeni, cunoscuți și sub denumirea de receptor T (TCR). Acești receptori
sunt specifici pentru un antigen anume și recunosc structura moleculară a
acestuia.
2. Activare de către antigeni - când receptorii pentru antigeni de pe suprafața
limfocitelor T se leagă de un antigen, acestea devin activate și încep să se
înmulțească și să atace celulele infectate cu patogeni sau celulele tumorale.
3. Cooperare cu alte celule imune - limfocitele T pot coopera cu alte celule
imune, cum ar fi limfocitele B și celulele prezentatoare de antigen, pentru a
regla și coordona răspunsul imun.
4. Diferențierea în diferite subtipuri - limfocitele T se pot diferenția în diferite
subtipuri, cum ar fi limfocitele T-helper și limfocitele T-citotoxice, care au
roluri diferite în răspunsul imun.
5. Memorie imunologică - după o infecție sau o imunizare, limfocitele T pot
deveni limfocite T de memorie, care rămân în organism și recunosc rapid
același antigen în cazul unei expuneri ulterioare. Această memorie
imunologică este importantă pentru prevenirea reinfectării cu același agent
patogen.
6. Secretarea de citokine - limfocitele T pot secretă o varietate de citokine, care
sunt molecule de semnalizare importante pentru coordonarea și reglarea
răspunsului imun.
În general, limfocitele T au proprietăți speciale care le permit să recunoască și să
atace celulele infectate cu patogeni sau celulele tumorale, să coopereze cu alte
celule imune și să aibă memorie imunologică. Acestea sunt importante pentru
prevenirea și combaterea infecțiilor, precum și pentru reglarea răspunsului imun
adaptativ.
Edem angioneurotic ereditar

(deficit de C1INH)
40. Care sunt mecanismele supresiei imune realizate de către limfocitele reglatoare CD3:
Astfel, Threg previne patologia autoimună.
Mecanisme:
1. Threg produce TGF-beta și IL-10, care asigură atenuarea răspunsului imun:
2. IL-10 are efect supresor asupra macrofagelor.
3. TGF-beta crește populaţia de Threg.
4. IL-10, TGF, IL-35 și adenozina inhibă secreţia de citokine specifice fenotipurilor
Th1, Th2 și Th17.
5. CD25 – receptorul către IL-2. Are efect competitor cu IL-2 faţă de celulele
imune efectoare.
Limfocitele T reglatoare CD3 (Treg) sunt un subtip specializat de limfocite T care

joacă un rol important în reglarea răspunsului imun prin suprimarea activității altor
celule imune. Acestea utilizează mai multe mecanisme pentru a suprima activitatea
celulelor imune, inclusiv:
1. Secretarea de citokine antiinflamatorii - Treg secretă citokine
antiinflamatorii, cum ar fi interleukina 10 (IL-10) și transformă factorul de
creștere beta (TGF-β), care inhibă activitatea celulelor T și B.
2. Competiția pentru receptorii pentru interleukina 2 (IL-2) - Treg concurează
cu alte celule T pentru IL-2, o citokină importantă pentru activarea și
proliferarea celulelor T. Prin competiție pentru acești receptori, Treg reduce
activitatea celulelor T efector.
3. Inducerea de apoptosis a celulelor T efector - Treg pot induce apoptoza
(moartea celulară programată) a celulelor T efector prin intermediul
moleculelor de semnalizare, cum ar fi Fas ligandul (FasL) și TRAIL.
4. Suprimarea celulelor prezentatoare de antigen - Treg poate suprima
activitatea celulelor prezentatoare de antigen (APC), care sunt responsabile
pentru activarea celulelor T. Treg inhibă activitatea APC prin intermediul
citokinelor antiinflamatorii și a moleculelor de semnalizare, cum ar fi
CTLA-4.
41. Care sunt reperele fiziopatologice ale sindromului Di-George:

The pathophysiology of DiGeorge syndrome consists of microdeletions of 1.5–3 million base
pairs on the long arm of chromosome 22
limfocite T sangvine să fie foarte scăzut iar cele existente sunt funcţional deficitare
apar frecvent crize de tetanie – datorate hipocalcemiei şi în cazuri severe scăderea nivelului de
anticorpi.
Reperele fiziopatologice ale sindromului DiGeorge includ:
1. Hipoplazia sau aplazia timusului/ glandei parotide
2. Deficiențe ale limfocitelor T - lipsa timusului duce la deficiențe ale
limfocitelor T, care sunt importante pentru combaterea infecțiilor virale și a
altor boli. Aceste deficiențe pot duce la o susceptibilitate crescută la infecții
și boli autoimune.
3. Deficiențe ale anticorpilor - în unele cazuri, sindromul DiGeorge poate duce
și la deficiențe ale anticorpilor, precum IgA și IgG, care sunt importante
pentru combaterea infecțiilor bacteriene și virale.
4. Anomalii cardiace - sindromul DiGeorge poate fi asociat cu anomalii
cardiace congenitale, cum ar fi canalul arterial deschis sau tetralogia lui
Fallot.
5. Anomalii craniofaciale - unele persoane cu sindromul DiGeorge pot avea
anomalii craniofaciale, cum ar fi fantele palatine sau deformări ale urechilor.
6. Alte probleme de dezvoltare - sindromul DiGeorge poate fi asociat cu alte
probleme de dezvoltare, cum ar fi malformații renale sau ale sistemului
digestiv.
42. Care sunt reperele fiziopatologice ale bolii granulomatoase cronice:

caused by defects in the phagocyte nicotinamide adenine dinucleotide phosphate (NADPH)
oxidase complex, which constitutes the phagocyte oxidase (phox).
CGD este o afecţiune foarte rară (1/1 milion), care apare în copilărie şi se manifestă printr- un
deficit, adesea fatal, al activităţii bactericide a polimorfonuclearelor (PMN) şi macrofagelor, în
pofida terapiilor agresive cu antibiotice. Deficitul funcţional constă în incapacitatea fagocitelor
de a produce anionul de superoxid, un intermediar reactiv al oxigenului, care constituie
mecanismul principal microbicid (O2 superoxid O2ˉ). Această incapacitate se datorează alterării
unor gene care codifică complexul enzimatic implicat în reducerea oxigenului, alterare moştenită
autozomal recesiv sau recesiv legat de cromozomul X (X-linkată). Bolnavii cu CGD nu prezintă
infecţii cu bacteriile catalaz-negative (streptococi, pneumococi), deoarece acestea produc
propriul lor peroxid de oxigen. În schimb, alte bacterii cu multiplicare intracelulară nu sunt
distruse, având ca rezultat formarea de granuloame, compuse din aglomerate de macrofage
activate. Bolnavii prezintă infecţii cronice, supurative ale pachetelor ganglionare, oaselor,
tegumentelor şi viscerelor, splenomegalie şi hipergamaglobulinemie. Tratamentul se face cu
corticosteroizi, sub protecţie atentă de sulfamide şi antifungice. Recent s-a constatat că IFN-γ dă
rezultate foarte bune (stimulează producerea de superoxid atât de către neutrofilele normale cât şi
de cele din CGD).
Boala granulomatoasă cronică (CGD) este o boală genetică (ereditară) caracterizată

prin incapacitatea celulelor fagocitare ale organismului (denumite şi fagocite) de a
produce peroxizi de hidrogen şi alţi oxidanţi necesari pentru a distruge anumite
microorganisme. Ca urmare a acestui defect al celulelor fagocitare, pacienţii cu
CGD au o susceptibilitate crescută la infecţii cauzate de anumite bacterii sau fungi.
Această boală se asociază, de asemenea cu acumularea excesivă a celulelor
sistemului imun în agregate numite granuloame (de unde şi numele bolii) la locul
infecţiei sau al unei inflamaţii
Iată câteva repere fiziopatologice ale BGC:
1. Disfuncția fagocitelor: BGC se caracterizează prin disfuncția fagocitelor,
inclusiv a macrofagelor și neutrofilelor. Aceste celule sunt responsabile
pentru fagocitarea și distrugerea agenților patogeni, dar în BGC, fagocitele
sunt incapabile să efectueze aceste funcții corespunzător.
2. Formarea granuloamelor: În BGC, agenții patogeni nu sunt distruși și pot
provoca inflamații cronice și formarea granuloamelor, care sunt mase de
țesut inflamator format din macrofage și celule T. Aceste granuloame pot
afecta diverse organe și țesuturi, inclusiv plămânii, pielea, sistemul nervos și
sistemul osos.
3. Deficiența în producția de interferon gamma: BGC se caracterizează printr-o
deficiență în producția de interferon gamma (IFN-γ), o citokină care joacă
un rol important în activarea macrofagelor și în distrugerea agenților
patogeni. Această deficiență poate agrava disfuncția fagocitelor și poate
contribui la formarea granuloamelor.
4. Riscul crescut de infecții: Datorită disfuncției fagocitelor și formării
granuloamelor, persoanele cu BGC sunt predispuse la infecții bacteriene și
fungice recurente, care pot fi severe și pot pune viața în pericol.
Diagnosticul BGC se face pe baza manifestărilor clinice, a examinării fizice și a
testelor de laborator care măsoară capacitatea fagocitelor de a distruge agenții
patogeni și producția de IFN-γ. Tratamentul BGC poate include antibiotice pentru
tratarea infecțiilor, terapie cu IFN-γ pentru stimularea funcției fagocitelor și, în
cazurile severe, transplantul de celule stem hematopoietice.
43. Pentru care imunodeficiență este caracteristică trombocitopenia:
Trombocitopenia (scăderea numărului de trombocite din sânge) poate fi observată

în mai multe afecțiuni, inclusiv în cadrul unor imunodeficiențe primare.
Una dintre afecțiunile imunodeficiente primare în care trombocitopenia poate fi
prezentă este sindromul Wiskott-Aldrich (SWA). Această afecțiune este cauzată de
mutații genetice care afectează proteina WASP (Wiskott-Aldrich Syndrome
Protein), care este importantă pentru formarea și funcționarea normală a celulelor
sanguine, inclusiv a trombocitelor și a limfocitelor T și B.
1. Purpura trombocitopenică idiopatică (PTI): PTI este o afecțiune autoimună
în care sistemul imunitar atacă propriile celule trombocitare, ducând la
scăderea numărului de trombocite din sânge și la riscul crescut de sângerare.
PTI poate apărea în contextul unor imunodeficiențe primare sau secundare.
2. Sindromul Wiskott-Aldrich (WAS): WAS este o imunodeficiență X-linkată
rară, caracterizată prin trombocitopenie, eczeme și infecții frecvente.
Trombocitopenia este una dintre manifestările cele mai frecvente ale acestei
afecțiuni și poate fi severă.
3. Sindromul de imunodeficiență comună variabilă (CVID): CVID este o
imunodeficiență primară rară, caracterizată prin nivele scăzute de anticorpi
și riscul crescut de infecții. Trombocitopenia poate fi o manifestare rară, dar
posibilă, a acestei afecțiuni.
4. Sindromul Hermansky-Pudlak (HPS): HPS este o afecțiune rară,
caracterizată prin oculocutanată albinism, sângerări nazale și pulmonare și
infecții frecvente. Trombocitopenia este o manifestare frecventă a acestei
afecțiuni și poate fi severă.
44. Prin ce efecte biologice se caracterizează expresia oncogenelor la nivelul celulelor?
Oncogenele - gene a căror exprimare convertește celula către o activitate anormală, prin produși
ce stimulează proliferarea necontrolată și lipsa de răspuns la factori reglatori. Oncogenele iau
naștere sub acțiunea unor factori mutageni asupra proto- oncogenelor.
Oncogenes or mutated copies of the proto-oncogenes may lead to uncontrolled cell growth and
the escape from cell death, which may result in cancer development.
Expresia oncogenelor la nivelul celulelor se caracterizează prin anumite efecte

biologice care pot duce la transformarea celulelor normale în celule canceroase.
Oncogenele sunt gene care, în anumite condiții, pot promova creșterea și
diviziunea celulelor într-un mod necontrolat și pot inhiba apoptoza (moartea
celulară programată). Acestea pot fi activate prin diferite mecanisme, inclusiv prin
mutații, amplificări genetice sau prin interacțiuni cu factori de mediu.
Iată câteva dintre efectele biologice ale expresiei oncogenelor la nivelul celulelor:
1. Creșterea necontrolată a celulelor: Expresia oncogenelor poate duce la o
creștere necontrolată a celulelor, fără să țină cont de factorii care ar trebui să
oprească acest proces. Aceasta poate duce la formarea unui număr mare de
celule anormale, care se pot acumula și forma o tumoare.
2. Stimularea angiogenezei: Unele oncogene pot stimula creșterea vaselor de
sânge din jurul tumorii, prin procesul numit angiogeneză. Acest lucru poate
duce la furnizarea de oxigen și nutrienți către celulele tumorale, ceea ce le
permite să crească și să se divizeze mai rapid.
3. Suprimarea apoptozei: Unele oncogene pot inhiba procesul de apoptoză,
care este mecanismul prin care celulele se autodistrug în mod programat.
Aceasta poate permite celulelor tumorale să supraviețuiască și să crească, în
timp ce celulele normale ar fi trebuit să moară.
4. Metastazarea: Unele oncogene pot promova metastazarea, adică răspândirea
celulelor tumorale în alte părți ale corpului. Acest proces poate fi cauzat de
schimbări ale structurii sau activității celulelor, care le permit să părăsească
țesutul original și să se îndrepte către alte țesuturi.
Aceste efecte biologice ale expresiei oncogenelor pot duce la transformarea
celulelor normale în celule canceroase și pot contribui la dezvoltarea și progresia
cancerului.
45. Care molecule de pe celulele imune funcționază ca ,, puncte de control imun,,?
Puncte de control imun - o componentă importantă a sistemului imunitar este capacitatea de a

nu ataca celulele normale ale organismului.
● Pentru aceasta, utilizează ”punctele de control” - molecule de pe celulele imune care

trebuie să fie activate (sau dezactivate) pentru a declanșa răspunsul imun.
● Celulele tumorale folosesc uneori aceste puncte de control pentru a evita atacul
sistemului imun.
PD-1, CTLA4) PD-L1
Acești receptori checkpoint sunt proteine de pe suprafața celulelor imune, cum ar fi

limfocitele T, care ajută la reglarea și controlul răspunsului imun. Aceste molecule
sunt implicate în modularea activării și suprimării sistemului imunitar și contribuie
la menținerea echilibrului între răspunsul imunitar și toleranța imună.
Printre cele mai cunoscute receptori checkpoint se numără:
1. Receptorul PD-1 (Programmed cell death protein 1) - este exprimat de
limfocitele T și are un rol important în reglarea răspunsului imun. Acesta se
leagă de ligandul său PD-L1 (Programmed Death-Ligand 1) și inhibă
activarea limfocitelor T.
2. Receptorul CTLA-4 (Cytotoxic T-Lymphocyte Antigen 4) - este exprimat de
limfocitele T și are un rol important în inhibarea activării celulelor T. Acesta
se leagă de ligandul său CD80/CD86 și suprimă activarea celulelor T.
3. Receptorul TIM-3 (T Cell Immunoglobulin and Mucin Domain-Containing
Protein 3) - este exprimat de limfocitele T și are un rol important în reglarea
activării celulelor T. Acesta se leagă de ligandul său HMGB1 și suprimă
activarea celulelor T.
Aceste molecule checkpoint sunt implicate în modularea răspunsului imun și pot fi
folosite ca ținte terapeutice în tratamentul unor afecțiuni, cum ar fi cancerul și
bolile autoimune.
46. Ce reprezintă antigenul tumoral specific (TSA – tumor specific antigen)?

TSA (Tumor Specific Antigen) -antigene specifice tumorale – antigene aparute în urma actiunii
unor factori chimici sau biologici (infectii virale) care sunt exprimate doar pe celule tumorale.
Prezenta lor indica prezenta tumorii;
Antigenul tumoral specific (TSA) este o moleculă proteică care este produsă de
celulele canceroase și care poate fi detectată în sânge sau în alte lichide biologice
ale pacienților cu cancer. Aceste molecule sunt numite și antigene specifice pentru
tumori (TAA - tumor-associated antigens) sau antigene specifice pentru cancer
(CSA - cancer-specific antigens).
TSA-urile sunt specifice pentru tipul de cancer de care suferă pacientul și pot fi
utilizate pentru diagnosticarea, prognosticul și monitorizarea evoluției bolii. Ele
pot fi detectate prin analize de laborator, cum ar fi teste serologice sau teste de
imagistică moleculară.
Exemple de TSA-uri includ:
1. Antigenul carcinoembrionar (CEA) - este un antigen specific pentru cancerul
de colon și poate fi detectat în sângele pacienților cu această formă de
cancer.
2. Antigenul specific prostatei (PSA) - este un antigen specific pentru cancerul
de prostată și poate fi detectat în sângele pacienților cu această formă de
cancer.
3. Antigenul cancerului ovarian (CA-125) - este un antigen specific pentru
cancerul ovarian și poate fi detectat în sângele pacienților cu această formă
de cancer.
Deși TSA-urile pot fi utile în diagnosticarea și monitorizarea cancerului, ele nu
sunt întotdeauna specifice pentru cancer și pot fi prezente și în alte condiții, cum ar
fi inflamația sau infecțiile. De aceea, ele trebuie interpretate împreună cu alte teste
și evaluări clinice pentru a confirma diagnosticul de cancer și pentru a determina
evoluția bolii.
47. Ce reprezintă antigenul tumoral asociat tumorii (TAA – tumor associated antigen)?
TAA (Tumor Associated Antigen)
▫ Pot fi exprimate si pe suprafata unor celule sănătoase (ex.in timpul vietii intrauterine); \
● Molecule MHC,
● Receptorii factorilor de crestere;
● gangliozide,
● Antigene de diferentiere;
● Antigene oncofetale – expresia la adult a unor antigene care in conditii normale sunt prezente
doar in timpul vietii intrauterine;
Tumor-associated antigen (TAA) refers to antigen molecules present on tumor cells or normal
cells, including embryonic proteins, glycoprotein antigens, squamous cell antigens, etc., which
have been widely used for treating a number of tumors.
Antigenul tumoral asociat tumorii (TAA) este o categorie de antigene care sunt
exprimate de celulele tumorale, dar care pot fi prezente și în cantități mici în
celulele normale din organism. De aceea, aceste antigene sunt numite "asociate
tumorii" și nu sunt specifice pentru celulele canceroase, ca în cazul antigenelor
tumorale specifice (TSA).
Există mai multe tipuri de antigeni tumorali asociați, cum ar fi CEA (antigen
carcino-embrionic), AFP (proteina fetoproteină alfa) și CA-19-9 (antigenul
carbohydrate 19-9). Acești antigeni sunt prezentați de celulele tumorale prin
intermediul moleculelor HLA (Human Leukocyte Antigen) de clasa I sau II, care
sunt implicate în prezentarea antigenelor la celulele T.
Utilizarea antigenilor tumorali asociați în diagnosticul și tratamentul cancerului
poate fi limitată, deoarece acești antigeni pot fi exprimați și de celulele normale din
organism, ceea ce poate duce la un risc crescut de reacții autoimune și efecte
secundare la tratament. Cu toate acestea, nivelurile ridicate ale antigenilor tumorali
asociați pot fi utile în monitorizarea progresiei cancerului și a răspunsului la
tratament.
De asemenea, antigenii tumorali asociați pot fi utilizate ca ținte pentru terapiile
imune, precum terapia cu anticorpi monoclonali sau terapia celulelor T. Aceste
terapii utilizează molecule sau celule modificate genetic pentru a recunoaște și
distruge celulele tumorale care exprimă antigenii tumorali asociați.
48. Ce reprezintă macrofagul asociat tumorii?
M1: IFNy, fagocitoza - proinflamatorie
M2: IL-4, IL-10, TGF beta - imunoreglare
Macrofagele asociate tumorii (TAM) reprezintă populaţia cea mai numeroasă şi, probabil, cea
mai importantă în aspect funcţional, din infiltratul inflamator peritumoral. S-a stabilit că TAM au
o acţiune pleiotropică asupra creşterii tumorale, atât al progresiei, cât şi al regresiei acesteia. Se
consideră că acest efect este dirijat de către sistemul imun propriu. Reducerea creşterii tumorale,
TAM mediată, se face prin activarea mecanismelor citotoxice, efect ce se obţine în rezultatul
sintezei şi eliberării citokinelor proinflamatorii. Pe de altă parte, intensificarea creşterii tumorale
se obţine în rezultatul eliberării citokinelor antiinflamatorii şi prostanoidelor, care vor determina
inhibiţia funcţiilor specifice ale limfocitelor citotoxice şi celulelor NK.
Macrofagii asociati tumorii (TAMs - tumor-associated macrophages) sunt

macrofagi care se găsesc în apropierea celulelor canceroase din tumori și sunt
implicați în dezvoltarea și progresia cancerului. Acești macrofagi sunt atrasi de
tumora prin semnale de chemoatractie, cum ar fi proteinele de tip chemokină,
secretate de celulele canceroase sau de celulele stromale din jurul tumorii.
TAM-ii sunt implicați în multiple procese care promovează creșterea și
metastazarea tumorii. În primul rând, TAM-ii pot secreta factori de creștere și
citokine care stimulează proliferarea și angiogeneza (formarea de noi vase de
sânge) în jurul tumorii, ceea ce poate duce la o creștere mai rapidă a tumorii și la o
invazie locală mai mare.
De asemenea, TAM-ii pot suprima răspunsul imun antitumoral prin secreția de
citokine antiinflamatorii și prin inhibarea activității celulelor T și a altor celule
imune. Această supresie a răspunsului imun poate favoriza supraviețuirea și
creșterea celulelor tumorale.
În plus, TAM-ii pot modula matricea extracelulară și remodela țesutul din jurul
tumorii, creând un mediu favorabil pentru invazia celulară și metastazarea tumorii.
În final, TAM-ii pot fi implicați și în rezistența la terapia cancerului, prin
împiedicarea accesului medicamentelor la celulele tumorale.
De aceea, TAM-ii au devenit ținta terapiilor imune și a tratamentelor oncologice
noi. Modularea TAM-ilor poate fi o strategie terapeutică promițătoare în
tratamentul cancerului.
49. Care celule ale imunității naturale sunt responsabile de realizarea citotoxicității
anticorp dependentă și asigură protecția anti-tumorală?
Celulele responsabile de realizarea citotoxicității anticorp dependentă (ADCC -
Antibody-dependent cellular cytotoxicity) sunt celulele ucigașe naturale (NK -
natural killer cells) din sistemul imunitar natural. Aceste celule sunt capabile să
recunoască și să distrugă celulele tumorale care exprimă antigeni tumorali specifici
și care sunt acoperite de anticorpi produși de sistemul imunitar adaptativ.
Mecanismul de ADCC implică legarea anticorpilor la antigenii exprimați de
celulele tumorale, iar apoi NK-urile recunosc regiunea Fc a anticorpilor și se leagă
de celula țintă, inducând apoptoza (moartea celulei). Acest mecanism combinat
între anticorpi și celulele ucigașe naturale este important în protecția anti-tumorală
și în eliminarea celulelor tumorale din organism.
NK-urile au un rol important în imunitatea naturală împotriva tumorilor și a altor
celule infectate sau transformate, deoarece acestea pot recunoaște și distruge
celulele care prezintă antigene anormale sau exprimă anumite markeri de stres
celular. În plus, NK-urile sunt capabile să elibereze citokine și alte molecule care
stimulează și coordonează răspunsul imun adaptativ împotriva celulelor tumorale.
În ultimii ani, terapiile imune care utilizează anticorpi monoclonali pentru a
stimula ADCC-ul împotriva tumorilor au devenit un tratament important în cancer.
De asemenea, cercetările în domeniul terapiilor celulare, cum ar fi terapia cu celule
CAR-T, încearcă să utilizeze celulele NK ca alternativă sau complement la terapia
cu celule T pentru a trata cancerul și alte boli.
50. Cum este realizată citotoxicitatea anticorp dependentă care asigură protecția
anti-tumorală?
Anticorpii antitumorali pot declansa citoliza prin intermediul sistemului complement -

citotxicitatea anticorp-dependenta (ADCC), care presupune existenta unui numar mare - de 105
molecule de antigen pe suprafata celulelor tumorale;
• perforine și granzime (atunci când KAR > KIR) cu inducerea morții celulare prin apoptoză
(imunitatea înnăscută)
• prin mediată celular anticorp- (ADCC) prin molecula de IgG, care face legătura între celula
țintă și NK (imunitatea adaptivă)
Citotoxicitatea anticorp dependentă (ADCC - Antibody-dependent cellular

cytotoxicity) este un proces imunologic prin care celulele ucigașe naturale (NK -
natural killer cells) din sistemul imunitar recunosc și distrug celulele tumorale
acoperite cu anticorpi specifici, care se leagă de antigenii de pe suprafața celulelor
tumorale.
Mecanismul de ADCC implică trei pași cheie:
1. Producția de anticorpi specifici: Celulele B din sistemul imunitar adaptativ
produc anticorpi specifici împotriva antigenilor specifici ai celulelor
tumorale. Acești anticorpi se leagă de antigenii de pe suprafața celulelor
tumorale.
2. Recunoașterea celulelor tumorale de către celulele NK: Celulele NK au
receptori specifici pentru anticorpi, numiți receptorii FcγRIII, care recunosc
porțiunea Fc a anticorpilor specifici și se leagă de celulele tumorale
acoperite de anticorpi.
3. Distrugerea celulelor tumorale: Odată ce celulele NK s-au legat de celulele
tumorale acoperite cu anticorpi, acestea declanșează eliberarea de enzime și
molecule citotoxice care induc moartea celulei tumorale prin apoptoză sau
liza celulară.
ADCC-ul este important în protecția anti-tumorală și în eliminarea celulelor
tumorale din organism, deoarece anticorpii produși de sistemul imunitar adaptativ
îi ajută pe celulele NK să recunoască celulele tumorale și să le distrugă. De aceea,
terapiile imune care utilizează anticorpi monoclonali specifici pentru a stimula
ADCC-ul împotriva tumorilor au devenit un tratament important în cancer, și sunt
utilizate în prezent în tratamentul multor tipuri de cancer.
51. Care sunt mecanismele de evaziune a tumorii (tumor escape)?

● Selecția celulelor cu nivel mai mic de MHC I cu nivel înalt sau mediu
● Răspuns antiapoptotic
● Mascare antigenelor
● Micromediu de reprimare a imunității
● Manipularea citokinelor:
• Creste nivel de IL-6, IL-10, TGFbeta
• Scade nivelul IL-2
• Creste activitate LTreg si MDSC (lf supresoare)
• Induce activitate Th17
● Se inhiba LT CD4 și CD8
● Activarea celulelor Treg
52. Care este principiul terapiei anti-canceroase prin blocarea ,,punctelor de control
imun,,?
Inhibitorii ”punctelor de control” imun (immune checkpoint inhibitor) - utilizarea AcMo specifici
pentru una sau mai multe molecule de suprafață (CTLA-4, PD-1 sau PD-L1 etc.) implicate în
reglarea sau suprimarea activității imune.
Punctele de control imun reprezintă apărarea naturală a organismului împotriva fenomenelor de

autoimunitate; ele au rolul de a stopa răspunsul imun pentru a preveni daunele colaterale de la
nivelul celulelor sănătoase, prin “inactivarea” (sau, în anumite cazuri, distrugerea) limfocitelor
activate cum sunt celulele T, după ce au recunoscut, au atacat și au distrus o celulă canceroasă
(sau un microorganism). La ora actuală, cele două tipuri de inhibitori ai punctelor de control
disponibile în practica clinică sunt:
• Inhibitorii CTLA-4 – CTLA-4 este o moleculă specializată produsă de celulele T în faza
timpurie a activării lor în organele limfoide care, apoi, migrează la suprafața celulei și
inactivează celula T pentru a împiedica un răspuns imun exagerat (și fenomene autoimune
nedorite). Prin blocarea inactivării celulei T, inhibitorii CTLA-4 intensifică raspunsul imun
anti-tumoral (Boutros et al., 2016).
• Inhibitorii căii PD-1 (inhibitorii PD-1/PD-L1) – PD-1 este o moleculă specializată care
moderează activitatea celulelor T mai târziu în cursul răspunsului lor la cancer, și anume în
momentul în care au ajuns la nivelul tumorii. Prin impiedicarea legării PD-1 (“lacatul”) la PD-L1
(“cheia”), inhibitorii PD-1/PD-L1 prelungesc și pot chiar revigora răspunsul imun antitumoral.
PD-1/PD-L1 reprezintă un mecanism necesar pentru a minimiza fenomenele autoimune nedorite
și leziunea țesuturilor periferice după ce celulele sistemului imunitar și-au terminat misiunea.
Celulele canceroase pot “deturna” acest mecanism prin producerea unei multitudini de “chei”,
suprimând astfel răspunsul imun (Boutros et al., 2016
sensibile la intervențiile imunoterapeutice

● ipilimumab, un anticorp anti-CTLA-4,
● nivolumab și pembrolizumab, anticorpi împotriva morții programate-1 (PD-1),
Terapia anti-canceroasă prin blocarea "punctelor de control imun" (immune

checkpoint blockade therapy) are ca principiu blocarea moleculelor checkpoint
imune, cum ar fi CTLA-4 (antigenul 4 asociat cu limfocitele T) și PD-1 (receptorul
de moarte programată 1), care sunt exprimate pe suprafața celulelor imune pentru a
suprima activitatea lor.
Blocarea acestor molecule poate crește activitatea celulelor imune, mai ales
celulele T citotoxice, în lupta împotriva cancerului. Aceste molecule checkpoint
imune au un rol important în reglarea activității celulelor imune și în prevenirea
răspunsurilor autoimune excesive.
În cancer, tumorile pot utiliza aceste molecule checkpoint imune pentru a suprima
activitatea celulelor T citotoxice și pentru a evita atacul sistemului imunitar. Prin
blocarea acestor molecule, terapia anti-canceroasă prin blocarea punctelor de
control imun poate ajuta la reactivarea celulelor T citotoxice și la declanșarea unui
atac imun împotriva celulelor canceroase.
De exemplu, inhibitorii PD-1 și CTLA-4, care blochează aceste molecule
checkpoint imune, au fost utilizate cu succes în tratamentul unor tipuri de cancer,
inclusiv melanomul, cancerul pulmonar și cancerul renal. Terapia anti-canceroasă
prin blocarea punctelor de control imun poate fi utilizată ca tratament singur sau în
combinație cu alte terapii anti-canceroase, cum ar fi terapiile țintite și
chimioterapia.
53. Care sunt efectele biologice obținute prin blocarea punctului de control imun
PD-L1?
Blocarea PD-L1 va crește capacitatea sistemului imun de a distruge celulele tumorale și va
încetini progresia bolii, prin stimularea activității citotoxice a LT, proliferarea LT şi producţia de
citokine.
Blocarea punctului de control imun PD-L1 (programmed death-ligand 1) are ca

efecte biologice creșterea activității celulelor T citotoxice și declanșarea unui atac
imun împotriva celulelor canceroase. PD-L1 este o moleculă checkpoint imună
care este exprimată pe suprafața celulelor tumorale și care suprimă activitatea
celulelor T citotoxice prin legarea receptorului PD-1 (programmed cell death
protein 1) de pe suprafața acestor celule.
Prin blocarea PD-L1, se poate preveni legarea PD-L1 la receptorul PD-1 și se
poate crește activitatea celulelor T citotoxice. Aceste celule T citotoxice pot
recunoaște și distruge celulele tumorale marcate cu antigeni specifici. Prin blocarea
PD-L1, se poate crește activitatea celulelor T citotoxice împotriva celulelor
canceroase și se poate îmbunătăți capacitatea sistemului imunitar de a distruge
tumorile.
Blocarea PD-L1 poate fi realizată prin utilizarea de anticorpi monoclonali specifici
care se leagă de PD-L1 și împiedică interacțiunea acestei molecule cu receptorul
PD-1. Acești anticorpi monoclonali, cum ar fi atezolizumab, durvalumab și
avelumab, sunt utilizate în tratamentul unor tipuri de cancer, inclusiv cancerul
pulmonar, cancerul de vezică urinară, cancerul renal și melanomul.
În general, blocarea punctului de control imun PD-L1 poate fi eficientă în tratarea
cancerului prin creșterea activității celulelor T citotoxice și îmbunătățirea
capacitatii sistemului imunitar de a lupta împotriva celulelor canceroase.
54. Care sunt caracteristicile ,,micromediului de reprimare a imunității,, în patogenia
cancerogenezei?
CTLA-4 acționează în țesutul limfoid.
CTLA-4 asigură inhibiția în măsură egală CD4 și CD8.
CTLA-4 poate fi expresat și pa LT reglatoare.
PD-1 acționează în țesuturile periferice.

PF-1 asigură în măsură mai mare inhibiția CD8.
PD-1 este expresat pe limfocitele T activate
Micromediul de reprimare a imunității (TME - Tumor Microenvironment) este un

ansamblu complex de celule, matrice extracelulară și factori solubili care
înconjoară și influențează comportamentul celulelor tumorale. TME-ul este
esențial pentru progresia tumorii și poate fi descris ca un mediu de inflamație
cronică, cu caracteristici imunosupresive și pro-tumorale. Iată câteva dintre
caracteristicile TME-ului în patogenia cancerogenezei:
1. Inflamație cronică: TME-ul este caracterizat de inflamație cronică, care
poate fi declanșată de agenți cauzatori ai cancerului, precum viruși, bacterii,
substanțe chimice și alți factori. Această inflamație poate crește riscul de
dezvoltare a cancerului și poate contribui la progresia tumorii.
2. Angiogeneză: TME-ul poate induce angiogeneză, adică formarea de noi vase
de sânge care furnizează nutrienți și oxigen celulelor tumorale. Aceste vase
de sânge pot fi mai permeabile și mai disfuncționale decât cele normale,
ceea ce poate duce la hipoxie și la o creștere a tumorii.
3. Imunosupresie: TME-ul este caracterizat de imunosupresie, ceea ce
înseamnă că acesta inhibă activitatea celulelor imune împotriva celulelor
tumorale. Celulele tumorale și alte celule din TME pot produce citokine și
alte molecule care suprimă activitatea celulelor T și a altor celule imune,
ceea ce face ca celulele tumorale să evite distrugerea de către sistemul
imunitar.
4. Heterogenitate: TME-ul poate fi heterogen din punct de vedere celular și
molecular, ceea ce face ca celulele tumorale să fie mai puțin recunoscute de
către sistemul imunitar. De exemplu, celulele tumorale pot exprima antigeni
diferiți și pot varia în ceea ce privește expresia moleculelor de supraviețuire,
ceea ce face ca unele celule tumorale să fie mai puțin sensibile la terapiile
imune decât altele.
"Micromediul de reprimare a imunității" în patogenia cancerogenezei se referă la

mediul din jurul celulelor canceroase care este caracterizat prin prezența de celule
supresoare ale sistemului imunitar și de citokine antiinflamatorii, care suprimă
activitatea celulelor imune și promovează creșterea tumorii.
Acest micromediu este creat de tumorile canceroase pentru a evita atacul celulelor
imune și pentru a permite creșterea și supraviețuirea lor. Caracteristicile principale
ale micromediului de reprimare a imunității în patogenia cancerogenezei includ:
1. Prezența celulelor supresoare ale sistemului imunitar: Celulele supresoare
ale sistemului imunitar, cum ar fi celulele T reglatorii și celulele mieloide
supresoare, sunt prezente în micromediul tumorilor. Aceste celule supresoare
inhibă activitatea celulelor T citotoxice și a altor celule imune, ceea ce face
mai dificil pentru sistemul imunitar să detecteze și să distrugă celulele
tumorale.
2. Prezența citokinelor antiinflamatorii: Citokinele antiinflamatorii, cum ar fi
interleukina-10 (IL-10) și factorul de creștere transformant beta (TGF-beta),
sunt prezente în micromediul tumorilor. Aceste citokine inhibă activitatea
celulelor imune și promovează creșterea tumorii.
3. Activarea căilor de semnalizare supresoare ale sistemului imunitar: Tumorile
pot activa căile de semnalizare supresoare ale sistemului imunitar, cum ar fi
căile de semnalizare ale receptorului ligandului mortii programate (PD-1) și
CTLA-4, pentru a suprima activitatea celulelor T citotoxice și a altor celule
imune.
4. Modificarea microenvironamentului tumoral: Tumorile pot modifica
microenvironamentul din jurul lor pentru a suprima activitatea celulelor
imune. De exemplu, acestea pot secreta factori de creștere care atrag celule
supresoare ale sistemului imunitar sau pot inhiba activitatea celulelor imune
prin modularea expresiei moleculelor de adeziune.
55. Ce sunt oncogenele?
Oncogenele - gene a căror exprimare convertește celula către o activitate anormală, prin produși
ce stimulează proliferarea necontrolată și lipsa de răspuns la factori reglatori. Oncogenele iau
naștere sub acțiunea unor factori mutageni asupra proto- oncogenelor.
• Sunt variante mutante ale unor gene normale implicate in crestere si

diferentiere-protooncogenele.
• Aceste prototoncogene se activeaza prin mutatii dominante cu castig de functie care modifica
comportamentul de multiplicare al celulei.
• Oncogenele pot fi oncogene virale(v-onc) si oncogene celulare(c-onc).
Oncogenele sunt gene care controlează creșterea și diviziunea celulară și care pot
deveni activate sau mutate, ceea ce duce la dezvoltarea cancerului. Aceste gene se
găsesc în mod normal în celulele normale, dar pot deveni anormale în cazul în care
apar mutații sau alte modificări genetice, cum ar fi amplificarea sau translocația.
Când oncogenele sunt activate sau mutate, ele pot induce o creștere necontrolată și
o proliferare celulară excesivă, ducând la formarea tumorilor. Oncogenele pot fi
implicate în diverse tipuri de cancer, cum ar fi cancerul pulmonar, cancerul de sân
sau cancerul de colon, iar activarea lor poate fi cauzată de factori precum
expunerea la radiații, substanțe chimice toxice sau virusuri oncogene.
Oncogenele pot fi clasificate în mai multe categorii, în funcție de rolul lor în
dezvoltarea cancerului. Unele oncogene sunt implicate în reglarea ciclului celular,
cum ar fi gena MYC, care controlează diviziunea celulară, în timp ce altele sunt
implicate în semnalizarea celulară și în activarea unor căi de semnalizare care
promovează creșterea celulară, cum ar fi genele EGFR și HER2.
În prezent, oncogenele sunt considerate ținte terapeutice importante în tratamentul
cancerului, deoarece inhibarea sau blocarea activității lor poate reduce sau preveni
creșterea tumorilor. Unele terapii anti-canceroase se concentrează pe inhibarea
oncogenelor sau a căilor de semnalizare asociate, cum ar fi terapia țintită sau
terapia genomului.
56. Ce funcții posedă molecula CTLA-4?

• CTLA-4 - cytotoxic T-lymphocyte-associated protein-4 (proteina 4 asociată LT citotoxice), este
un receptor imunosupresiv aflat pe suprafaţa LT, care atunci când este activat de alţi liganzi
co-stimulatori, determină inhibarea LT.
• Depăşirea acestui punct de control cu ajutorul unor medicamente este un mecanism de acţiune
antitumorală (permite limfocitelor T să distrugă celulele canceroase).
CTLA-4 este o moleculă specializată produsă de celulele T în faza timpurie a activării lor în
organele limfoide care, apoi, migrează la suprafața celulei și inactivează celula T pentru a
împiedica un răspuns imun exagerat (și fenomene autoimune nedorite). Prin blocarea inactivării
celulei T, inhibitorii CTLA-4 intensifică raspunsul imun anti-tumoral (Boutros et al., 2016).
CTLA-4 (antigenul 4 asociat cu limfocitele T) este o moleculă co-stimulatorie a

limfocitelor T care are rol important în reglarea activității celulelor T și în
prevenirea răspunsurilor autoimune excesive. CTLA-4 este exprimat pe suprafața
celulelor T regulate și poate suprima activitatea celulelor T prin competiția cu
moleculele co-stimulatoare CD28 și CD80/CD86.
Mai precis, CTLA-4 are următoarele funcții:
1. Reglează activitatea celulelor T: CTLA-4 poate inhiba activitatea celulelor T
prin competiția cu moleculele co-stimulatoare CD28 și CD80/CD86. Acest
lucru ajută la prevenirea răspunsurilor autoimune excesive.
2. Suprimă activitatea celulelor T citotoxice: CTLA-4 poate suprima activitatea
celulelor T citotoxice, care sunt responsabile de lupta împotriva celulelor
tumorale și a celulelor infectate cu virusuri. Suprimarea activității acestor
celule T citotoxice poate promova supraviețuirea celulelor tumorale și a
celulelor infectate cu virusuri.
3. Reglează activitatea celulelor B: CTLA-4 poate regla activitatea celulelor B
prin interacțiunea cu moleculele co-stimulatoare CD80/CD86. Acest lucru
ajută la prevenirea producției excesive de anticorpi și la prevenirea
răspunsurilor autoimune excesive.
4. Are rol în toleranța imună: CTLA-4 joacă un rol important în inducerea
toleranței imune, prin suprimarea activității celulelor T autoreactive.
5. Reglează inflamația: CTLA-4 poate regla inflamația prin inhibarea activității
celulelor T și a altor celule imune.
6. Este implicat în patogeneza bolilor autoimune: Diverse studii au demonstrat
că mutațiile sau dereglementarea expresiei CTLA-4 pot fi implicate în
patogeneza bolilor autoimune, cum ar fi lupusul eritematos sistemic și
diabetul zaharat tip 1.
Molecula CTLA-4 (Antigen citotoxic limfocitar asociat 4) este o proteină care se

găsește pe suprafața celulelor T și care funcționează ca o moleculă de checkpoint
imun. CTLA-4 are mai multe funcții în sistemul imunitar, care includ:
1. Reglarea activității celulelor T: CTLA-4 reglează activitatea celulelor T prin
interacțiunea cu moleculele de pe suprafața celulelor prezentatoare de
antigen (APC), precum CD80 și CD86. CTLA-4 se leagă de aceste
molecule, inhibând astfel activitatea celulelor T și prevenind răspunsurile
imune excesive.
2. Promovarea toleranței imune: CTLA-4 promovează toleranța imună prin
inhibarea activității celulelor T autoreactive, care pot declanșa răspunsuri
imune împotriva celulelor sănătoase din organism. Prin interacțiunea cu
moleculele de pe suprafața celulelor APC, CTLA-4 poate inhiba activitatea
celulelor T autoreactive și poate preveni dezvoltarea bolilor autoimune.
3. Promovarea apoptozei celulelor T: CTLA-4 poate promova apoptoza
(moartea celulară programată) în celulele T prin activarea căilor de
semnalizare care conduc la moartea celulară. Această funcție poate contribui
la limitarea răspunsurilor imune excesive și la prevenirea daunelor tisulare.
4. Suprimarea imunologică în mediu tumoral: CTLA-4 poate fi implicat în
suprimarea activității celulelor T împotriva celulelor tumorale. Tumorile pot
utiliza CTLA-4 pentru a inhiba activitatea celulelor T și pentru a evita atacul
celulelor imune. Inhibarea CTLA-4 poate stimula activitatea celulelor T
împotriva celulelor tumorale și poate contribui la eliminarea acestora.
În general, CTLA-4 este o moleculă importantă în reglarea activității celulelor T și
în promovarea toleranței imune. Înțelegerea modului în care funcționează CTLA-4
poate ajuta la dezvoltarea de terapii imune pentru bolile autoimune și cancer.
57. Ce funcții posedă PD-1 ( programmed cell death protein-1)?

• PD-1 - programmed cell death protein 1 (proteina 1 a morții programate a celulelor); este o
proteină (CD279) exprimată pe suprafața LT activate, care funcționează ca și receptor pentru
liganzii PD-L1 și PD-L2 (programmed cell death-ligands 1 and 2) prezenți pe suprafața celulelor
tumorale; legarea receptorului la acești liganzi inhibă procesul imun antitumoral.
• PD-L1 - ligandul proteinei 1 a morţii programate a celulelor, care este prezent pe suprafaţa
multor celule canceroase.
• PD-L1 acţionează oprind activitatea celulelor sistemului imun, care în mod normal ar ataca și
ar distruge celulele canceroase.
Inhibitorii căii PD-1 (inhibitorii PD-1/PD-L1) – PD-1 este o moleculă specializată care
moderează activitatea celulelor T mai târziu în cursul răspunsului lor la cancer, și anume în
momentul în care au ajuns la nivelul tumorii. Prin impiedicarea legării PD-1 (“lacatul”) la
PD-L1 (“cheia”), inhibitorii PD-1/PD-L1 prelungesc și pot chiar revigora răspunsul imun
antitumoral. PD-1/PD-L1 reprezintă un mecanism necesar pentru a minimiza fenomenele
autoimune nedorite și leziunea țesuturilor periferice după ce celulele sistemului imunitar
și-au terminat misiunea. Celulele canceroase pot “deturna” acest mecanism prin producerea
unei multitudini de “chei”, suprimând astfel răspunsul imun (Boutros et al., 2016
PD-1 (Programmed Death-1) este o proteină care se găsește pe suprafața celulelor

T și care are un rol important în reglarea răspunsului imun. PD-1 are mai multe
funcții în sistemul imunitar, care includ:
1. Reglarea activității celulelor T: PD-1 reglează activitatea celulelor T prin
interacțiunea cu moleculele de pe suprafața celulelor prezentatoare de
antigen (APC) și a celulelor țintă. PD-1 se leagă de aceste molecule,
inhibând astfel activitatea celulelor T și prevenind răspunsurile imune
excesive.
2. Promovarea toleranței imune: PD-1 promovează toleranța imună prin
inhibarea activității celulelor T autoreactive, care pot declanșa răspunsuri
imune împotriva celulelor sănătoase din organism. Prin interacțiunea cu
moleculele de pe suprafața celulelor APC, PD-1 poate inhiba activitatea
celulelor T autoreactive și poate preveni dezvoltarea bolilor autoimune.
3. Promovarea apoptozei celulelor T: PD-1 poate promova apoptoza (moartea
celulară programată) în celulele T prin activarea căilor de semnalizare care
conduc la moartea celulară. Această funcție poate contribui la limitarea
răspunsurilor imune excesive și la prevenirea daunelor tisulare.
4. Suprimarea imunologică în mediu tumoral: PD-1 poate fi implicat în
suprimarea activității celulelor T împotriva celulelor tumorale. Tumorile pot
utiliza PD-1 pentru a inhiba activitatea celulelor T și pentru a evita atacul
celulelor imune. Inhibarea PD-1 poate stimula activitatea celulelor T
împotriva celulelor tumorale și poate contribui la eliminarea acestora.
În general, PD-1 este o moleculă importantă în reglarea activității celulelor T și în
promovarea toleranței imune. Înțelegerea modului în care funcționează PD-1 poate
ajuta la dezvoltarea de terapii imune pentru bolile autoimune și cancer.
58. Care este rolul sistemului imun adaptativ în apărarea antitumorală?
Rolul sistemului imun adaptativ în imunitatea tumorală
- recunoașterea TAA de către limfocitele T
- distrugerea celulelor tumorale de CTL și NK
- producerea de anticorpi
MHC I - recunoașterea endoantigenului străin și prezentarea epitopului nonself antigen

limfocitelor T-CD8 prin procesarea (degradarea) intracitozolică - proteazom.
Celulele T-CD8 se vor activa, dacă acestea vor recunoaște atât antigenul străin prin receptor
specific, cât și antigenul moleculelor MHC I prin moleculele CD8.
Sistemul imun adaptativ are un rol important în apărarea antitumorală prin

recunoașterea și eliminarea celulelor tumorale. Acesta include celulele T și celulele
B, care sunt capabile să recunoască antigenii specifici prezenți pe suprafața
celulelor tumorale.
Celulele T sunt responsabile pentru distrugerea celulelor tumorale și pot fi activate
prin prezentarea antigenului tumoral de către celulele prezentatoare de antigen
(APC). După activare, celulele T se diferențiază în celule T efectorii, care se
deplasează la nivelul țesuturilor tumorale și omoară celulele tumorale prin
intermediul citotoxicității.
Celulele B produc anticorpii specifici pentru antigenii prezenți pe celulele tumorale
și pot ajuta la distrugerea celulelor tumorale prin intermediul citotoxicității
anticorp-dependentă și a activării celulelor NK (natural killer).
În plus, sistemul imun adaptativ poate induce memoria imună, ceea ce înseamnă că
odată ce o celulă T sau o celulă B este activată împotriva unei anumite celule
tumorale, aceasta poate păstra o memorie a acesteia și poate reacționa rapid și
eficient în cazul în care celulele tumorale revin în viitor.
În general, sistemul imun adaptativ joacă un rol important în apărarea antitumorală
prin recunoașterea și eliminarea celulelor tumorale și prin inducerea memoriei
imune împotriva acestora. Deficiențele în funcționarea sistemului imun adaptativ
pot duce la creșterea riscului de dezvoltare a cancerului sau la creșterea progresiei
tumorale.
59. Care este rolul sistemului imun înnăscut în apărarea antitumorală?

Rolul sistemului imun înnăscut în imunitatea tumorală
- prima linie de apărare împotriva agenților patogeni: DC, NK, macrofage, neutrofile, bazofile,
mastocite
- eliberează mediatori solubili: citokine, chemokine, proteaze de remodelare a matricei,
mediatori bioactivi (histamina, metaboliti ai prostaglandinelor)
- induc mobilizarea și infiltrarea adițională cu leucocite la nivelul țesutului afectat
- DC preiau antigenele tumorale și migrează spre organele limfoide, unde prezintă peptidele
procesate limfocitelor T pentru inducerea răspunsului imun specific
NK pot ataca celule anormale (infectate, tumorale) care expresează la nivel micșorat
moleculele MHC I, conducând prin aceasta la incomptența CD8. Prin urmare, acțiunea
citolitică a NK asupra celulei infectate sau asupra celulei tumorale poate compensa
activitatea scăzută a CD8, când există incompetența HLA I.
Sistemul imun înnăscut este primul sistem de apărare împotriva celulelor tumorale
și are un rol important în apărarea antitumorală. Acesta include diverse tipuri de
celule imune, cum ar fi macrofagele, celulele dendritice, celulele NK (natural
killer), celulele NKT (celule T cu receptor natural killer), neutrofilele și alte celule
cu funcții imune.
Macrofagele și celulele dendritice sunt capabile să recunoască celulele tumorale și
să le elimine prin fagocitoză și prezentarea antigenului. Aceste celule imune pot
activa celulele T și celulele NK, prin intermediul citokinelor și altor molecule de
semnalizare, și pot contribui astfel la distrugerea celulelor tumorale.
Celulele NK și celulele NKT sunt capabile să recunoască celulele tumorale și să le
distrugă prin intermediul citotoxicității naturale, fără a fi necesară o activare
antigenică. Aceste celule pot distinge între celulele tumorale și celulele normale și
pot distruge celulele tumorale fără a afecta celulele sănătoase.
Neutrofilele sunt alte celule imune importante în apărarea antitumorală, care pot
distruge celulele tumorale prin intermediul citotoxicității și a fagocitozei.
În plus, sistemul imun înnăscut poate contribui la inducerea inflamației și la
recrutarea altor celule imune în zona tumorii, ceea ce poate ajuta la eliminarea
celulelor tumorale.
În general, sistemul imun înnăscut joacă un rol important în apărarea antitumorală
prin recunoașterea și eliminarea celulelor tumorale și prin inducerea inflamației și a
recrutării altor celule imune în zona tumorii. Deficiențele în funcționarea
sistemului imun înnăscut pot duce la creșterea riscului de dezvoltare a cancerului
sau la creșterea progresiei tumorale.
60. Ce tip de celule recunosc antigenele tumorale?

Antigene tumorale –antigene care apar în mod caracteristic pe suprafața celulelor tumorale;
- Celulele neoplazice sunt self, astfel că, majoritatea antigenelor acestor celule sunt supuse
toleranței și nu provoacă autoimunitate.
- În unele cazuri, însă, celulele canceroase pot produce antigene unicat sau exprima
necorespunzător antigenele normale, cu potențial de a fi detectate de către sistemul imun
(antigene tumorale).
- Sunt recunoscute, in mare parte, de MHC I.
1. Celulele T citotoxice: Aceste celule sunt specializate în recunoașterea și

distrugerea celulelor tumorale. Ele recunosc antigenele tumorale prezentate
pe suprafața celulelor tumorale de către moleculele complexului major de
histocompatibilitate de tipul I (MHC-I).
2. Celulele NK (natural killer): Aceste celule sunt capabile să recunoască și să
distrugă celulele tumorale fără a necesita prezentarea antigenelor pe MHC-I.
Ele detectează modificările de suprafață ale celulelor tumorale, cum ar fi
expresia anormală a moleculelor HLA sau expresia crescută a markerilor de
stres celular.
61. Care este rolul NK în apărarea antitumorală?

• Celulele NK, NKT, limfocitele T γδ sesizează semnele de diferentiere, de stres, infectiei virale
pe celule;
● IgG-ul antitumoral poate activa celulele NK;
● Celulele NK secreta IFN-gama;
● Celulele NKT secreta citokine;
Imunitate antitumorală: NK
Celulele natural killer (NK) nu necesită prezentarea antigenului de către moleculele MHC
pentru activitatea citotoxică.
● NK vizează distrugerea celulelor cu expresie scăzută de MHC clasa I.
● NK recunosc DAMP (proteine asociate distrugerii celulelor proprii)
● Exprimă KIR (Killer cell immunoglobulin like receptors) = Celulele NK procesează receptor ce
inhibă activitatea KIR pentru a evita atacul eventual al NK asupra celulelor normale.
● Exprimă Fc receptori pentru Ig
● Distruge celula canceroasa direct prin perforina, alte enzime și indirect prin IFNy care creste
susceptibilitate la MHC I in DCs și activează LTc
Celulele NK (natural killer) sunt un tip de celule imune innascute care joacă un rol
important în apărarea antitumorală. Aceste celule sunt capabile să recunoască și să
distrugă celulele tumorale fără a fi necesară o activare antigenică prealabilă.
NK recunosc celulele tumorale prin intermediul unor receptori de suprafață
specifici, cum ar fi receptori KIR (killer-cell immunoglobulin-like receptors) și
NKG2D (natural killer group 2 member D). Acești receptori recunosc molecule de
stres celulare sau proteine induse de stres, care sunt exprimate în mod specific pe
suprafața celulelor tumorale.
După ce NK recunoaște o celulă tumorală, aceasta eliberează citokine și enzime,
cum ar fi perforina și granzimele, care duc la distrugerea celulelor tumorale.
Aceste mecanisme includ liza celulară, apoptoza și producția de radicali liberi, care
duc la moartea celulelor tumorale.
În plus, NK pot produce citokine, cum ar fi interferonul-gamma, care pot stimula
activitatea celulelor T și pot contribui la eliminarea celulelor tumorale prin
intermediul răspunsului imun adaptativ.
În general, NK joacă un rol important în apărarea antitumorală prin recunoașterea
și distrugerea celulelor tumorale fără a fi necesară o activare antigenică prealabilă.
Deficiențele în funcționarea NK pot duce la creșterea riscului de dezvoltare a
cancerului sau la creșterea progresiei tumorale.
62. Ce funcții posedă macrofagii M1 ?
M1: IFNy, fagocitoza - proinflamatorie
Macrofagele rezultate în urma activării clasice (M1) şi produşii lor joacă un rol important în
apărarea împotriva patogenilor intracelulari, iar în anumite condiţii şi împotriva celulelor
canceroase. M1, de obicei, produc cantităţi mari de IL-12 şi IL-23 în combinaţie cu cantităţi mici
de IL-10. De asemenea sunt promotori puternici ai răspunsului imun TH1 mediat. În afară de
aceasta, M1 manifestă o activitate antiproliferativă şi citotoxică, datorită abilităţii lor de a secreta
compuşi azotaţi, peroxid de hidrogen, superoxid, cât şi citokine proinflamatorii (TNF, IL-1,
IL-6).
În pofida faptului, că capacităţile proinflamatorii ale M1 ar putea fi benefice în lupta cu celulele
tumorale (în cazul unei acţiuni de scurtă durată), persistenţa inflamaţiei în zona tumorii
determină acumularea leziunilor în ADN, determinând astfel progresia tumorală
Macrofagii M1 sunt o subpopulație de macrofagi activate care au rol în inducerea

inflamației și în lupta împotriva infecțiilor și a celulelor tumorale. Acești macrofagi
sunt activați prin intermediul citokinelor pro-inflamatorii, cum ar fi
interferonul-gamma și factorul de necroză tumorală-alfa, și produc o serie de
molecule care au rol în distrugerea celulelor infectate sau tumorale.
Mai jos sunt prezentate câteva dintre funcțiile macrofagilor M1:
1. Fagocitoza: Macrofagii M1 sunt capabili să fagociteze bacterii, viruși și
celule infectate sau tumorale, distrugându-le prin intermediul enzimelor
hidrolitice.
2. Elicierea inflamației: Macrofagii M1 produc citokine și alte molecule
pro-inflamatorii, cum ar fi interleukina-1 (IL-1), interleukina-6 (IL-6),
factorul de necroză tumorală-alfa (TNF-alfa), care ajută la mobilizarea altor
celule imune și la eliminarea celulelor infectate sau tumorale.
3. Prezentarea antigenului: Macrofagii M1 pot prelua antigeni și pot prezenta
moleculele antigenice altor celule imune, cum ar fi celulele T, pentru a
activa răspunsul imun adaptativ împotriva celulelor infectate sau tumorale.
4. Citotoxicitate: Macrofagii M1 produc radicali liberi și alte molecule toxice,
cum ar fi peroxidul de hidrogen, care pot distruge celulele infectate sau
tumorale.
5. Repararea țesutului: Macrofagii M1 sunt implicați în repararea țesutului prin
producerea de factori de creștere, cum ar fi factorul de creștere a
fibroblastelor (FGF) și factorul de creștere a epidermei (EGF).
În general, macrofagii M1 sunt implicați în lupta împotriva infecțiilor și a celulelor
tumorale prin inducerea inflamației și a altor mecanisme de apărare imună.
63. Ce funcții posedă macrofagii M2?

M2: IL-4, IL-10, TGF beta - imunoreglare
Există mediatori, care au capacitatea de a inhiba dezvoltarea M1. Citokinele produse de TH2
(IL-4, IL-13, IL-10), TGF-β, vitamina D3, glucocorticoizii, celulele apoptotice determină
diferenţierea macrofagelor, ce produc citokine specifice TH2. Acest tip de activare poartă
denumirea de „activare alternativă”, iar macrofagele rezultate – M2. Este stabilit, că M2 au
acţiune antihelmintică, antiprotozoică, dar sunt implicate şi în proliferarea, supravieţuirea şi
migrarea celulelor neoplazice.
Macrofagii M2 sunt o subpopulație de macrofagi care au rol în reglarea inflamației

și în procesele de vindecare a țesutului. Acești macrofagi sunt activați prin
intermediul citokinelor anti-inflamatorii, cum ar fi interleukina-4 (IL-4),
interleukina-10 (IL-10) și interleukina-13 (IL-13), și produc o serie de molecule
care au rol în reducerea inflamației și în promovarea regenerării țesutului.
Mai jos sunt prezentate câteva dintre funcțiile macrofagilor M2:
1. Fagocitoza: Macrofagii M2 sunt capabili să fagociteze celulele moarte și alte
resturi celulare, ajutând la eliminarea acestora și la promovarea proceselor
de vindecare.
2. Reglarea inflamației: Macrofagii M2 produc citokine și alte molecule
anti-inflamatorii, cum ar fi interleukina-10 (IL-10) și transformând factorul
de creștere beta (TGF-beta), care ajută la reducerea inflamației și la
promovarea proceselor de vindecare.
3. Promovarea angiogenezei: Macrofagii M2 produc factori de creștere, cum ar
fi factorul de creștere a vaselor de sânge (VEGF) și factorul de creștere a
fibroblastelor (FGF), care ajută la promovarea formării de noi vase de sânge
în zonele de țesut afectate.
4. Promovarea regenerării țesutului: Macrofagii M2 produc factori de creștere,
cum ar fi factorul de creștere a epidermei (EGF) și factorul de creștere a
fibroblastelor (FGF), care ajută la promovarea regenerării țesutului și la
repararea leziunilor.
5. Suprimarea răspunsului imun: Macrofagii M2 produc interleukina-10
(IL-10), care poate suprima răspunsul imun adaptativ și poate reduce
inflamația în exces.
În general, macrofagii M2 sunt implicați în procesele de vindecare și regenerare a
țesutului prin reducerea inflamației și promovarea angiogenezei și a regenerării
țesutului.
64. Anticorpii antitumorali declanșează citoliza prin următoarele mecanisme?

Anticorpii antitumorali pot declansa citoliza prin intermediul sistemului complement -
citotxicitatea anticorp-dependenta (ADCC), care presupune existenta unui numar mare - de 105
molecule de antigen pe suprafata celulelor tumorale;
• perforine și granzime (atunci când KAR > KIR) cu inducerea morții celulare prin apoptoză
(imunitatea înnăscută)
• prin mediată celular anticorp- (ADCC) prin molecula de IgG, care face legătura între celula
țintă și NK (imunitatea adaptivă)
Anticorpii antitumorali pot declanșa citoliza (moartea celulelor) prin următoarele
mecanisme:
1. Citotoxicitatea anticorp dependentă (ADCC): Aceasta este o cale prin care
anticorpii se leagă de antigenii specifici de pe suprafața celulelor tumorale și
recrutează celulele efectoare, cum ar fi celulele NK (natural killer) și
macrofagii, pentru a distruge celulele tumorale prin intermediul
citotoxicității. Celulele efectoare detectează anticorpii legați de suprafața
celulelor tumorale și eliberează enzime, cum ar fi perforina și granzimele,
care distrug membrana celulară a celulelor tumorale și declanșează
apoptoza.
2. Blocarea semnalizării receptorilor de creștere: Anticorpii pot bloca
semnalizarea receptorilor de creștere, cum ar fi receptorii pentru factorul de
creștere a epidermei (EGFR) sau receptorii pentru factorul de creștere al
vaselor de sânge (VEGF), ceea ce poate duce la inhibarea creșterii și
supraviețuirii celulelor tumorale.
3. Opsonizarea celulelor tumorale: Anticorpii pot opsoniza (acoperi) celulele
tumorale cu molecule, cum ar fi complementul sau fragmentele Fc ale
anticorpilor, ceea ce poate facilita fagocitoza și distrugerea celulelor
tumorale de către macrofagi și alte celule fagocitare.
4. Inducerea apoptozei: Anticorpii pot declanșa apoptoza (moartea celulară
programată) prin legarea la receptori specifici, cum ar fi receptorul de
moarte celulară (CD95) sau receptorul de celule T încapsulate (CTLA-4),
care pot induce semnalizarea moleculară necesară declanșării procesului de
apoptoză.
În general, anticorpii antitumorali pot declanșa citoliza prin mai multe mecanisme,
inclusiv citotoxicitatea anticorp dependentă, blocarea semnalizării receptorilor de
creștere, opsonizarea celulelor tumorale și inducerea apoptozei. Aceste mecanisme
pot fi utilizate în terapiile anticanceroase pentru a elimina celulele tumorale și a
preveni creșterea și răspândirea cancerului.
65. Care sunt mecanismele de activarea a limfocitelor T?

Limfocitele B și T naive sunt celulele care înca nu s-au întâlnit cu Ag. Populeaza organele
limfoide periferice, ies pe timp scurt în circuitul sangvin în recunoaşterea Ag. După
interacțiunea cu Ag urmeaza activarea lor, proliferarea şi diferențierea în celule efectoare:
Limfocitele T – T-helper (CD4) şi T-citotoxice (CD8
Celulele dendritice foliculare devin mature în urma captării Ag și migrării spre
ganglionii limfatici. Ele au capacitatea de a prezenta Ag și de activare a
limfocitelor T, dar pierd capaciatea de captare a Ag.
Activarea limfocitelor T este un proces complex care implică recunoașterea

antigenului de către receptorul T al celulei T și interacțiunea cu celulele
prezentatoare de antigen (APC) pentru a primi semnale de activare. Iată câteva
mecanisme de activare a limfocitelor T:
1. Prezentarea antigenelor: APC precum celulele dendritice și macrofagele
prezintă antigenul specific pe moleculele MHC (Major Histocompatibility
Complex) de clasa I sau II, care interacționează cu receptorul T al celulei T.
Această interacțiune permite celulelor T să recunoască antigenul și să
primească semnale de activare.
2. Interacțiunea moleculelor de aderență: Înainte de prezentarea antigenelor,
celulele T și APC trebuie să se lege între ele. Acest lucru se realizează prin
intermediul moleculelor de aderență, cum ar fi moleculele de aderență
intercelulară (ICAM) și moleculele de aderență vasculară (VCAM).
3. Semnalele de costimulare: După ce receptorul T al celulei T recunoaște
antigenul, celula T trebuie să primească semnale de costimulare de la APC
pentru a se activa complet. Aceste semnale sunt transmise prin intermediul
moleculelor de costimulare, cum ar fi CD28 și CD40.
4. Secreția de citokine: Limfocitele T activate secreta citokine, cum ar fi
interferonul-gamma și interleukina-2, care contribuie la activarea și
proliferarea altor celule T și a altor celule imune, cum ar fi celulele NK.
5. Formarea de memorie imună: Activarea celulelor T poate duce la formarea
de celule T cu memorie imună, care pot recunoaște antigenul ulterior și să
activeze o reacție imună mai rapidă și mai eficientă.
Aceste mecanisme de activare a limfocitelor T sunt esențiale pentru dezvoltarea și
funcționarea sistemului imunitar adaptativ și pentru recunoașterea și eliminarea
agenților patogeni și celulelor tumorale.
Limfocitele T (LT) sunt celulele ale sistemului imun adaptativ care sunt
responsabile pentru recunoașterea și distrugerea celulelor infectate sau tumorale.
Aceste celule sunt activate prin intermediul unor mecanisme complexe care
implică prezentarea antigenului și semnalizarea moleculară.
Mai jos sunt prezentate câteva dintre mecanismele de activare a limfocitelor T:
1. Prezentarea antigenului: Antigenele sunt molecule străine care sunt
recunoscute de sistemul imun ca fiind nedorite sau periculoase. Prezentarea
antigenului implică preluarea antigenului de către celule
antigen-prezentatoare, cum ar fi celulele dendritice și macrofagii, și
procesarea acestuia pentru a-l prezenta limfocitelor T. Aceasta se realizează
prin intermediul moleculelor complexului major de histocompatibilitate
(MHC), care expun fragmente antigenice pe suprafața celulei prezentatoare.
2. Recunoașterea antigenului: Limfocitele T recunosc fragmentele antigenice
prezentate de celulele prezentatoare prin intermediul receptorilor specifici
pentru antigeni, numiți receptori pentru celulele T (TCR). Acest proces
implică o interacțiune precisă între receptorul TCR și complexul
antigen-MHC.
3. Semnalizarea moleculară: După ce TCR se leagă de complexul
antigen-MHC, acestea declanșează semnalizarea moleculară, care duce la
activarea limfocitelor T. Aceste semnale includ activarea proteinelor
kinazice, cum ar fi LCK și ZAP-70, și declanșarea căilor de semnalizare,
cum ar fi căile MAPK și NF-kB.
4. Co-stimularea: Activarea limfocitelor T necesită și o a doua semnalizare,
numită co-stimulare. Aceasta implică interacțiunea dintre moleculele de
suprafață ale celulelor prezentatoare, cum ar fi CD80 și CD86, și receptorii
co-stimulatori de pe suprafața limfocitelor T, cum ar fi CD28 și CTLA-4.
5. Diferențierea: După activare, limfocitele T încep să se dividă și să se
diferențieze în subpopulații specializate, cum ar fi celulele T efectorii și
celulele T memoriale, care au roluri diferite în răspunsul imun.
În general, activarea limfocitelor T implică prezentarea antigenului, recunoașterea
antigenului prin intermediul receptorilor pentru celulele T, semnalizarea
moleculară, co-stimularea și diferențierea. Aceste mecanisme complexe sunt
esențiale pentru un răspuns imun adaptativ eficient împotriva celulelor infectate
sau tumorale.
66. Care sunt mecanismele de evaziune imună ale celulelor tumorale?

- Selecția celulelor cu nivel mai mic de MHC I cu nivel înalt sau mediu
- Răspuns antiapoptotic
- Mascare antigenelor
- Micromediu de reprimare a imunității
- Manipularea citokinelor:
• Creste nivel de IL-6, IL-10, TGFbeta
• Scade nivelul IL-2
• Creste activitate LTreg si MDSC (lf supresoare)
• Induce activitate Th17
- Se inhiba LT CD4 și CD8
- Activarea celulelor Treg
Celulele tumorale dezvoltă mecanisme de evaziune imună pentru a evita

distrugerea de către sistemul imunitar. Unele dintre aceste mecanisme
includ:
1. Downregularea moleculelor de MHC-I: Moleculele de complex major de
histocompatibilitate de tipul I (MHC-I) sunt esențiale pentru prezentarea
antigenelor tumorale către celulele T citotoxice. Celulele tumorale pot
downregula expresia moleculelor de MHC-I pentru a evita detectarea și
distrugerea de către celulele T citotoxice.
2. Supraexpresia moleculelor checkpoint imun: Celulele tumorale pot
supraexprima moleculele checkpoint imun, cum ar fi PD-L1 și CTLA-4,
care inhibă activitatea celulelor T și suprimă răspunsul imun împotriva
tumorii.
3. Secreția de factori imunosupresori: Celulele tumorale pot secreta factori
imunosupresori, cum ar fi TGF-β și IL-10, care inhibă activitatea celulelor T
și suprimă răspunsul imun împotriva tumorii.
4. Supraexpresia factorilor de supraviețuire: Unele celule tumorale pot
supraexprima factori de supraviețuire, cum ar fi Bcl-2 și survivin, care
protejează celulele tumorale de apoptoza indusă de celulele T citotoxice.
5. Evasiunea prin modificări ale antigenelor tumorale: Celulele tumorale pot
suferi mutații genetice și epigenetice care pot modifica antigenii tumorali,
făcându-i mai puțin susceptibili la recunoașterea și distrugerea de către
celulele T.
67. Care este unul din principiile de tratament imun anticancer?
Unul dintre principiile cheie ale tratamentului imun pentru cancer este utilizarea
terapiilor care stimulează sistemul imunitar să recunoască și să distrugă celulele
tumorale. Aceste terapii pot include:
1. Terapia cu anticorpi monoclonali: Această terapie implică utilizarea de
anticorpi monoclonali care se leagă de molecule specifice de pe suprafața
celulelor tumorale și le activează pentru distrugerea de către sistemul
imunitar. De exemplu, anticorpul monoclonal trastuzumab este utilizat în
tratamentul cancerului de sân HER2-pozitiv, iar anticorpul monoclonal
rituximab este utilizat în tratamentul limfomului non-Hodgkin.
2. Terapia cu celule T modificate genetic: Această terapie implică recoltarea de
celule T de la pacient, modificarea genetică a acestora pentru a recunoaște
antigenele tumorale specifice, apoi reintroducerea lor în organismul
pacientului pentru a distruge celulele tumorale. Această terapie este
denumită CAR-T (celule T cu receptor antigenic chimeric) și este utilizată în
tratamentul leucemiei limfoblastice acute și a limfomului cu celule B.
3. Terapia cu vaccinuri: Această terapie implică administrarea de vaccinuri care
stimulează sistemul imunitar să recunoască și să atace celulele tumorale.
Vaccinurile pot conține antigeni tumorali sau pot fi vaccinuri împotriva
virusurilor care sunt asociate cu dezvoltarea cancerului, cum ar fi vaccinul
HPV.
4. Blocarea moleculelor checkpoint imun: Această terapie implică utilizarea de
anticorpi monoclonali care blochează moleculele checkpoint imun, cum ar fi
PD-1 și CTLA-4, care inhibă activitatea celulelor T și suprimă răspunsul
imun împotriva tumorii. Blocarea acestor molecule poate îmbunătăți
activitatea celulelor T citotoxice împotriva celulelor tumorale și poate
promova eliminarea acestora de către sistemul imunitar.
68. Care boli autoimune au la baza patogeniei reacțiile alergice de tipul II (citotoxic –
citolitic)?
69. Care boli autoimune au la baza patogeniei reacțiile alergice de tipul III?
Depunerile CIC la diferite niveluri:
- în piele - LES sau reacţia Arthus;
- rinichi- nefrită lupică;
- plămâni- ABPA sau pneumonită d ehipersensibilitate;
- vase sanguine- poliarterită;
- articulaţii- artrită reumatoidă.
Anemie hemolitică autoimună

Lupus eritematos sistemic *
Scleroza multiplă
Dermatita de contact
Sindromul Goodpasture
1. Lupusul eritematos sistemic (LES): Aceasta este o boală autoimună

caracterizată prin producerea de anticorpi împotriva propriilor proteine din
nucleu, ceea ce duce la inflamație și afectarea mai multor organe și țesuturi,
cum ar fi pielea, rinichii și sistemul nervos central.
2. Artrita reumatoidă: Aceasta este o boală autoimună caracterizată prin
inflamația articulațiilor, cauzată de producerea de anticorpi împotriva
propriilor țesuturi și inflamația de tipul III.
3. Glomerulonefrita: Aceasta este o boală autoimună în care sistemul imunitar
produce anticorpi împotriva propriilor proteine din rinichi, ceea ce duce la
inflamația rinichilor și afectarea funcției acestora.
4. Vasculita cu depunere de imunocomplexe: Aceasta este o boală autoimună
caracterizată prin inflamația vaselor de sânge, cauzată de depunerea de
imunocomplexe în pereții vaselor de sânge.
70. Care boli autoimune au la baza patogeniei reacțiile alergice de tipul IV?
1. Psoriazis: Aceasta este o boală autoimună caracterizată prin inflamație și
hiperproliferare a celulelor pielii, cauzată de producerea de celule T care
atacă propriile celule ale pielii.
2. Scleroza multiplă: Aceasta este o boală autoimună caracterizată prin
inflamația și distrugerea mielinei din sistemul nervos central, cauzată de
producerea de celule T care atacă propriile celule ale sistemului nervos.
3. Dermatita de contact: Aceasta este o boală autoimună caracterizată prin
inflamație a pielii, cauzată de o reacție de hipersensibilitate de tipul IV la
substanțe care vin în contact cu pielea.
4. Boala inflamatorie intestinală: Aceasta este o boală autoimună caracterizată
prin inflamația cronică a intestinului, cauzată de producerea de celule T care
atacă propriile celule ale intestinului.
71. Care sunt mecanismele patogenetice ale bolilor autoimune ce au la bază reacțiile
alergice de tip II?
Activarea Th1
Recunoașterea Ag de către MHC clasa I
Recunoașterea Ag de către MHC clasa a II-a *
Activarea Th2 *
Realizarea INF-γ
alergice de tip citotoxic - citolitice?
Activarea limfocitelor B și a anticorpilor *
Activarea limfocitelor T și a anticorpilor
Activarea cascadei de complimente *
Activarea factorului Hageman
Degranularea mastocitelor
Bolile autoimune care au la bază reacțiile alergice de tipul citotoxic-citolitic

(hipersensibilitate de tipul II) implică producția de anticorpi îndreptați împotriva
propriilor celule și țesuturi ale organismului, iar mecanismul patogenetic specific
poate varia în funcție de boală.
Mecanismele patogenetice ale bolilor autoimune cu reacții alergice de tip
citotoxic-citolitic sunt următoarele:
1. Activarea celulelor citotoxice: Aceste boli autoimune pot fi declanșate de
activarea celulelor citotoxice, cum ar fi celulele NK, macrofagele și
limfocitele T. Aceste celule pot distruge celulele proprii ale organismului
prin eliberarea de enzime și substanțe citotoxice.
2. Activarea complementului: Un alt mecanism implicat în dezvoltarea acestor
boli autoimune este activarea sistemului complement prin anticorpii care se
leagă de propriile celule ale organismului. Aceasta poate duce la distrugerea
celulelor prin liza celulară și inflamație.
3. Distrugerea celulelor prin opsonizare: Anticorpii împotriva propriilor celule
pot acționa și prin opsonizare, prin intermediul căreia aceștia se leagă de
celule și atrag celulele fagocitare, care distrug celulele prin fagocitoză.
Exemple de boli autoimune cu reacții alergice de tip citotoxic-citolitic includ
anemia hemolitică autoimună, boala Graves-Basedow și trombocitopenia
autoimună. Tratamentul acestor boli autoimune implică de obicei utilizarea de
imunosupresoare sau imunomodulatoare pentru a suprima activitatea sistemului
imunitar și reducerea producției de anticorpi împotriva propriilor celule și țesuturi.
alergice de tip III?
Activarea Th1
Recunoașterea Ag de către MHC clasa I
Recunoașterea Ag de către MHC clasa a II-a *
Activarea Th2 *
Realizarea INF-γ
Activarea limfocitelor B și a anticorpilor *
Activarea limfocitelor T și a anticorpilor
Activarea cascadei de complimente *
Activarea factorului Hageman *
Degranularea mastocitelor
alergice de tip IV?
● Răspuns patologic mediat de LT (helper și citotoxice) și produce leziuni tisulare
importante prin producția de citokine proinflamatorii (în special TNF și IFN-γ).
● Activarea macrofagelor tisulare → eliberare de enzime și radicali liberi de oxigen +
mediatorii proinflamatori eliberați de către mastocitele și bazofilele activate → inflamație
cronică → fibroză tisulară
Activarea Th1 *
Recunoașterea Ag numai de către MHC clasa I
Recunoașterea Ag numai de către MHC clasa a II-a
Activarea Th2
Realizarea INF-γ *
Activarea limfocitelor B și a anticorpilor

Activarea Th 1 și a Th 17 *
Activarea cascadei de complimente
Activarea factorului Hageman
Activarea limfocitelor T citotoxice *
Toleranță centrală –
Se dezvoltă în cadrul maturării celulelor T și B naive în timus și respectiv în măduvă,
astfel, că la contactul cu Ag-self LT și LB reactive vor pieri prin apoptoză sau vor prelua
un receptor car nu reacționează cu Ag-self.
Toleranță periferică –
Limfocitele T și B care suportă maturarea la periferie vor pierde capacitatea să
interacționeze cu Ag-self prin 3 manevre: anegie, apoptoză și influențate de limfocitele
supresaore sau reglatoare, CD3.
Toleranța LT periferică poate fi rezultatul expresiei receptorilor inhibitori:
• CTLA-4 (Cytotoxic T-Lymphocyte Antigen -4) – un receptor din familia CD28, dar care
inhibă receptorul B7 expresat pe celula prezentatoare de antigen. Polimorfismul genetic și
mutațiile genetice ale CTLA-4 pot conduce la afecțiuni autoimune, cum ar fi diabetul
zaharat de tip 1 și boala Graves.
• PD-1 (Programmed Cell Death Protein).
CTLA-4 inhibă LT via 2 mecanisme:

• Intrinsec, prin expresia receptorului inhibitor propriu, CTLA-4.
• Extrinsec, prin angrenarea CLTA-4 expresat de limfocitele reglatoare.
CTLA-4 de asemenea poate inhiba activarea LT prin acțiunea sa competitivă față de B7 vizavi de
CD28.
Comparativ cu CD28 afinitatea CTLA-4 este de 10-20 de ori mai mare, astfel că, ușor va scoate
din exercițiu efectul costimulator B7-CD28.
Receptorul inhibitor PD-1 recunoaște 2 tipuri de ligande:

♦ PD-L1 expresate pe CPA și multe alte celule.
♦ PD-L2 expresate predilect pe CPA.
75. Care sunt mecanismele pierderii toleranței imune centrale a limfocitelor T în bolile
autoimune?
Sunt 2 mecanisme importante ale toleranței limfocitelor T de patern central:
1. LT cu afinitatea înaltă față de Ag vor pieri prin apoptoză (selecție negativă).
2. CD4 se pot converti în limfocite T reglatoare (supresoare).
● Celulele epiteliale din medula timusului sunt capabile să expreseze toata gama de antigene,
care sunt iminente tuturor organelor periferice. Această expresie este controlată de o proteină
specială, definită ca proteina autoimună reglatoare (PAR). Limfocitele T imature care recunosc
antigenele expresate vor pieri prin apoptoză.
■ Mutații în gena PAR va conduce la diferite maladii autoimune, în special la sindromul
autoimun poliendocrin, caracterizat prin afectarea de către LT a adrenalelor, paratiroidelor,
pancreasului.
Toleranța imună este un proces prin care sistemul imunitar recunoaște și tolerează
propriile celule și țesuturi ale organismului, astfel încât să evite atacarea acestora.
Pierderea toleranței imune poate duce la apariția bolilor autoimune.
Mecanismele pierderii toleranței imune centrale a limfocitelor T în bolile
autoimune sunt următoarele:
1. Selecția negativă deficitară: În timpul dezvoltării lor în timus, limfocitele T
trec prin selecția negativă, proces prin care celulele care recunosc și se leagă
de antigenii tisulari proprii sunt eliminate. Dacă acest proces este deficitar,
limfocitele T autoreactive pot supraviețui și să intre în circulația periferică.
2. Prezentarea antigenului deficitară: Prezentarea antigenei deficitară de către
celulele prezentatoare de antigen din timus poate duce la o selecție
inadecvată a limfocitelor T, permițând astfel celulelor autoreactive să
supraviețuiască și să intre în circulația periferică.
3. Disfuncția celulelor supresoare: Celulele supresoare, cum ar fi celulele T
supresoare și celulele B supresoare, pot ajuta la menținerea toleranței imune
prin inhibarea activității celulelor autoreactive. Disfuncția acestor celule
poate duce la pierderea toleranței imune.
4. Infecții și stres: Infecțiile și stresul pot declanșa inflamația și pot stimula
activarea celulelor autoreactive, ceea ce poate duce la pierderea toleranței
imune și dezvoltarea bolilor autoimune.
Exemple de boli autoimune cauzate de pierderea toleranței imune centrale a
limfocitelor T includ diabetul zaharat de tip 1, boala Hashimoto și scleroza
multiplă. Tratamentul acestor boli autoimune implică de obicei utilizarea de
medicamente imunosupresoare sau imunomodulatoare pentru a suprima activitatea
sistemului imunitar și reducerea inflamației și distrugerii tisulare.
76. Care sunt mecanismele pierderii toleranței imune periferice a limfocitelor T în

bolile autoimune?
Toleranța LT periferică poate fi rezultatul expresiei receptorilor inhibitori:

• CTLA-4 (Cytotoxic T-Lymphocyte Antigen -4) – un receptor din familia CD28, dar care inhibă
receptorul B7 expresat pe celula prezentatoare de antigen. Polimorfismul genetic și mutațiile
genetice ale CTLA-4 pot conduce la afecțiuni autoimune, cum ar fi diabetul zaharat de tip 1 și
boala Graves.
• PD-1 (Programmed Cell Death Protein).
Dacă limfocitele T scapă de sub efectul inhibitor al CTLA-4 și PD-1, atunci apar clone de LT
capabile să inducă alterații de patern autoimun.
Toleranța imună periferică este un proces prin care sistemul imunitar recunoaște și
tolerează propriile celule și țesuturi ale organismului după ce limfocitele T
autoreactive au părăsit timusul și au ajuns în țesuturile periferice ale organismului.
Pierderea toleranței imune periferice poate duce la apariția bolilor autoimune.
Mecanismele pierderii toleranței imune periferice a limfocitelor T în bolile
1. Modificări în prezentarea antigenului: Prezentarea antigenului în mod
inadecvat de către celulele prezentatoare de antigen din țesuturile periferice
poate duce la activarea limfocitelor T autoreactive.
activarea celulelor autoreactive, ceea ce poate duce la pierderea toleranței
imune și dezvoltarea bolilor autoimune.
4. Modificări în calea de semnalizare a limfocitelor T: Anumite boli autoimune
pot fi declanșate de modificări în calea de semnalizare a limfocitelor T, ceea
ce poate duce la activarea lor necontrolată și atacarea propriilor țesuturi ale
organismului.
Exemple de boli autoimune cauzate de pierderea toleranței imune periferice a
limfocitelor T includ lupusul eritematos sistemic, artrita reumatoidă și sindromul
Sjogren. Tratamentul acestor boli autoimune implică de obicei utilizarea de
Sindromul de imunodeficiență primară al celulelor T. Sindromul DiGeorge
B. Defecte ale limfocitelor T
- Imunodeficiențele primare ale LT → ↓ nr. LT și ↓funcției - LT sunt esențiale pentru
activarea LB → → anomalii ale nr. de LB și ale producției de Ig
- Răspunsul DTH este responsabil de eliminarea fungilor → infecții fungice recurente - Alte
tipuri de imunodeficiențe care afectează limfocitele T sunt cele induse de mutații la nivelul
celulelor care sunt implicate în dezvoltarea / activarea LT
77. Care sunt mecanismele pierderii toleranței imune centrale a limfocitelor B în bolile
autoimune?
C. Defecte ale limfocitelor B Imunodeficiențele primare ale LB datorate defectelor genetice → →
responsabile de 80% dintre imunodeficiențele primare Este afectat nr. de Imunoglobuline, dar nu
întotdeauna și nr. de LB LT sunt normale ca nr. și funcție
Toleranța limfocitelor B centrală:

♦ Limfocitele B imature, care în măduva hematogenă a oaselor au o afinitatea exagerată față de
Ag-self, sunt înlăturate prin apoptoză.
■ O altă clonă a LB urmează o inhibiție a expresiei genei, care a fost activată la acțiunea inițială
a Ag-self, determinând în consecință activarea altei gene ce expresează alt lanț de Ig, deci un nou
receptor al LB.
Toleranța imună este un proces prin care sistemul imunitar recunoaște și tolerează
propriile celule și țesuturi ale organismului, astfel încât să evite atacarea acestora.
Pierderea toleranței imune poate duce la apariția bolilor autoimune.
Mecanismele pierderii toleranței imune centrale a limfocitelor B în bolile
1. Selecția negativă deficitară: În timpul dezvoltării lor în măduva osoasă,
limfocitele B trec prin selecția negativă, proces prin care celulele care
recunosc și se leagă de antigenii tisulari proprii sunt eliminate. Dacă acest
proces este deficitar, limfocitele B autoreactive pot supraviețui și să intre în
circulația periferică.
2. Toleranța periferică defectuoasă: În mod normal, limfocitele B autoreactive
din circulația periferică sunt suprimate de celulele supresoare, cum ar fi
celulele T supresoare și celulele B supresoare. Disfuncția acestor celule
activarea limfocitelor B autoreactive, ceea ce poate duce la pierderea
toleranței imune și dezvoltarea bolilor autoimune.
Exemple de boli autoimune cauzate de pierderea toleranței imune centrale a
limfocitelor B includ lupusul eritematos sistemic, boala Hashimoto și anemia
hemolitică autoimună. Tratamentul acestor boli autoimune implică de obicei
utilizarea de medicamente imunosupresoare sau imunomodulatoare pentru a
suprima activitatea sistemului imunitar și reducerea inflamației și distrugerii
tisulare.
78. Care sunt mecanismele pierderii toleranței imune periferice a limfocitelor B în
bolile autoimune?
Agamaglobulinemia X-lincată (agammaglobulinemia Bruton)

Imunodeficiența comună variabilă
Hypogamaglobulinemia X-lincată
Hypogamaglobulinemia tranzitorie a nou-născuților
Toleranța imună periferică a limfocitelor B

• Semnalele limfocitelor T-CD4 sunt slabe pentru activarea LB dacă Ag-self sunt antigene
neproteice (T-independente).
• Limfocitele B mature care au o afinitatea exagerat de mare față de Ag-self pot muri prin
apoptoza declanșată pen calea mitocondrială (intrinsecă).
• Limfocitele B care sunt frecvent stimulate de Ag-self preiau un status funcțional neactiv (nu
vor mai răspunde).
• Dacă activarea LB nu se produce în asociere cu acțiuni co-stimulatoare vor demonstra toleranță
imună.
• Microorganismele comensale (microorganisme care trăiesc şi beneficiază de organismul uman,
fără a-i produce daune – pielea, intestinul) nu induc semnale costimulatoare sau activează
limfocitele T reglatoare.
• Administrarea repetată a Ag proteic fără adjuvant va sista semnalele costimulatoare.
• Administrarea orală a Ag proteic conduce la supresia răspunsului imun umoral (chiar și celular)
– toleranța orală.
Toleranța imună periferică este un proces prin care sistemul imunitar recunoaște și
tolerează propriile celule și țesuturi ale organismului după ce limfocitele B
autoreactive au părăsit măduva osoasă și au ajuns în țesuturile periferice ale
organismului. Pierderea toleranței imune periferice poate duce la apariția bolilor
autoimune.
Mecanismele pierderii toleranței imune periferice a limfocitelor B în bolile
2. Modificări în receptorii pentru antigene: Modificările în receptorii pentru
antigene de pe limfocitele B pot duce la recunoașterea și activarea
antigenelor proprii, ceea ce poate duce la pierderea toleranței imune.
activarea limfocitelor B autoreactive, ceea ce poate duce la pierderea
toleranței imune și dezvoltarea bolilor autoimune.
Exemple de boli autoimune cauzate de pierderea toleranței imune periferice a
limfocitelor B includ lupusul eritematos sistemic, artrita reumatoidă și miastenia
gravis. Tratamentul acestor boli autoimune implică de obicei utilizarea de
79. Ce reprezintă mimicria moleculară în bolile autoimune?

Mimetism molecular - asemanarea antigenica între Ag exogene si componentele proprii (self)
Mimicria moleculară în bolile autoimune se referă la o situație în care o proteină

sau o moleculă dintr-un agent patogen (cum ar fi bacteriile sau virusurile) are o
structură moleculară similară cu o proteină sau o moleculă proprie a organismului,
ceea ce poate duce la confuzie între sistemul imunitar și organismul propriu-zis.
În această situație, sistemul imunitar poate produce anticorpi sau celule T care
recunosc și atacă atât agenții patogeni cât și propriile țesuturi ale organismului,
ducând astfel la apariția unor boli autoimune.
De exemplu, în boala Lyme, care este cauzată de bacteriile Borrelia burgdorferi,
proteina OspA de pe suprafața bacteriilor prezintă o structură moleculară similară
cu cea a unei proteine de pe suprafața celulelor nervoase umane. Acest lucru poate
duce la producerea de anticorpi împotriva atât a bacteriilor cât și a celulelor
nervoase, ducând astfel la dezvoltarea encefalitei Lyme, o afecțiune autoimună
care afectează creierul și sistemul nervos central.
Mimicria moleculară este considerată unul dintre factorii care pot contribui la
declanșarea bolilor autoimune, împreună cu pierderea toleranței imune și
inflamația cronică. Tratamentul bolilor autoimune implică adesea utilizarea de
80. Ce reprezintă superantigenii în bolile autoimune?

endotoxinele stafilococului, streptococului – nu necesită prezentarea Ag pentru CPA
De superantigens sunt toxine de natură proteine
Superantigenele se leagă simultan de lanțul β al domeniului variabil (V β ) al unui receptor de
celule T prin regiunea hipervariabilă CDR4 (regiunea de determinare a complementarității 4) și
de o moleculă MHC II (complexul de histocompatibilitate de clasă majoră II). Interacțiunea
forțată care se stabilește între celula care prezintă antigenul care poartă MHC și limfocitele T al
căror receptor de celule T poartă acest segment V β determină stimularea policlonală a acestor
limfocite T, indiferent de specificitatea lor pentru antigen.
Superantigenii sunt molecule microbiene, cum ar fi toxinele bacteriene sau virale,

care pot activa direct și neobișnuit de multe celule T, fără a fi nevoie să se lege de
receptorii specifiți ai antigenelor pe care aceste celule le recunosc. Această activare
exagerată a celulelor T poate declanșa o reacție imună puternică și nespecifică,
care poate duce la eliberarea unor cantități mari de citokine și inflamație excesivă.
În bolile autoimune, superantigenii pot juca un rol în declanșarea și agravarea
reacțiilor autoimune. De exemplu, toxinele bacteriene care sunt asociate cu
sindromul de șoc toxic pot acționa ca superantigeni și pot declanșa o reacție
autoimună care duce la inflamație excesivă și distrugerea țesuturilor.
De asemenea, unele virusuri, cum ar fi virusul Epstein-Barr sau virusul gripal,
conțin superantigeni care pot declanșa o reacție autoimună, prin activarea
neobișnuită a unui număr mare de celule T.
Deși superantigenii pot juca un rol important în declanșarea și agravarea bolilor
autoimune, aceștia sunt doar unul dintre mai mulți factori implicați în patogeneza
acestor boli. Tratamentul bolilor autoimune implică de obicei utilizarea de
81. Ce reprezintă anihilarea anergiei T celulare în bolile autoimune?

expresia crescută a co-stimulatorilor indusa de infectii
Anergie – lipsa răspunsului imun după legarea la Ag self;
Anergia T celulare reprezintă o stare de inactivitate sau de toleranță a limfocitelor

T, care apare atunci când acestea sunt expuse la un antigen fără a primi un semnal
co-stimulator necesar activării lor complete. În acest caz, celulele T devin
incapabile să recunoască și să atace antigenul și pot fi considerate tolerante față de
acesta.
În bolile autoimune, anihilarea anergiei T celulare se referă la procesul de
reactivare a limfocitelor T autoreactive care au devenit anergice. Acest proces
poate avea loc prin prezentarea repetată a antigenului auto sau prin activarea
celulelor prezentatoare de antigen care prezintă antigenul auto în asociere cu
molecule co-stimulatoare.
Reactivarea limfocitelor T autoreactive poate duce la declanșarea unei reacții
autoimune și la producerea de anticorpi sau celule T care recunosc și atacă
propriile țesuturi ale organismului. Acest lucru poate duce la apariția bolilor
autoimune, cum ar fi lupusul eritematos sistemic, boala Hashimoto sau diabetul
zaharat de tip 1.
Prevenirea anihilării anergiei T celulare poate fi o strategie terapeutică
promițătoare în bolile autoimune, prin suprimarea activității limfocitelor T
autoreactive și reducerea inflamației și distrugerii tisulare.
Anergia T-celulară reprezintă o stare de inactivitate sau de insuficientă activare a

limfocitelor T, care poate fi cauzată de expunerea la antigenele self (propiul
organism). Acest mecanism de toleranță imună ajută la prevenirea atacului
sistemului imunitar asupra propriilor țesuturi ale organismului.
În cazul bolilor autoimune, sistemul imunitar atacă propriile țesuturi, iar anihilarea
anergiei T celulare poate fi o strategie terapeutică pentru a atenua acest atac.
Anihilarea anergiei T celulare poate fi realizată prin următoarele metode:
1. Terapia cu anticorpi monoclonali: Anticorpii monoclonali sunt proteine
produse în laborator care se leagă de receptorii de pe suprafața celulelor T și
previn interacțiunea lor cu antigenele self. Acest lucru poate ajuta la
suprimarea răspunsului imun patologic împotriva propriilor țesuturi.
2. Terapia cu celule T autologe: Această metodă implică recoltarea de celule T
din sângele pacientului, care sunt apoi modificate genetic în laborator pentru
a recunoaște și distruge celulele auto-reactive. Aceste celule T modificate
sunt apoi reintroduse în organismul pacientului pentru a combate bolile
autoimune.
3. Terapia cu citokine: Citokinele sunt proteine secretate de celulele sistemului
imunitar care pot influența activarea și suprimarea acestuia. Anumite
citokine pot ajuta la suprimarea activării celulelor T auto-reactive și pot fi
utilizate ca terapie în bolile autoimune.
Anihilarea anergiei T celulare poate fi benefică în tratamentul bolilor autoimune,
deoarece poate ajuta la suprimarea atacului sistemului imunitar asupra propriilor
țesuturi ale organismului. Cu toate acestea, aceste metode terapeutice trebuie
utilizate cu precauție, deoarece pot avea efecte secundare și pot suprima și
răspunsul imun normal la infecții și alte agenți patogeni.
82. Care din urmatoarele sunt considerate boli autoimune sistemice:
Bolile autoimune sistemice sunt acele boli autoimune care afectează mai multe
organe și sisteme ale corpului și care au simptome și semne care pot varia foarte
mult, în funcție de organele și țesuturile afectate. Iată câteva exemple de boli
autoimune sistemice:
1. Lupusul eritematos sistemic: O boală autoimună cronică care poate afecta
mai multe organe și țesuturi din corp, inclusiv pielea, articulațiile, rinichii,
sistemul nervos central și sistemul cardiovascular.
2. Sclerodermia: O boală autoimună care afectează țesuturile conjunctive din
corp, cum ar fi pielea, vasele de sânge și organele interne.
3. Polimiozita și dermatomiozita: Boli autoimune care afectează mușchii și pot
provoca slăbiciune musculară, durere și inflamație.
4. Sjögren syndrome: O boală autoimună care afectează glandele salivare și
lacrimale, ceea ce duce la uscăciunea ochilor și a gurii.
5. Boala mixtă de țesut conjunctiv: O boală autoimună rară care combină
simptome ale lupusului, sclerodermiei și polimiozitei.
Aceste boli autoimune sistemice pot fi dificil de diagnosticat, deoarece simptomele
lor pot fi foarte variabile și pot fi confundate cu alte afecțiuni. Tratamentul acestor
boli implică de obicei utilizarea de medicamente imunosupresoare sau
imunomodulatoare pentru a suprima activitatea sistemului imunitar și reducerea
inflamației și distrugerii tisulare.
83. Care din urmatoarele sunt considerate boli autoimune sistemice:
Exemple de boli autoimune
● LES afectează pielea, rinichii, articulațiile, SNC, eritrocitele; (ANA, anti-dsDNA,

anti-Smith)
● Artrita reumatoidă (anti CCP – peptida citrulinata ciclica)
● Sclerodermia sistemică afectează pielea, intestinul, rareori plămânii (Scl-70)
● Sindrom Sjogren (anti SSA, anti SSB)
● Granulomatoza cu poliangeita (Wegener) afectează vasele de sânge, sinusurile, plămânii,
rinichii (Proteinaza-3 - cANCA)
● Sindrom Goodpasture afectează plămânii, rinichii (Ac anti colagen tip IV din MB – anti
GBM)
● Boala Celiacă (Ac anti-gliadină diamidata IgA, Ac anti-transglutaminaza tisulară IgA +
IgA cantitativ)
● Pemfigus vulgaris (Ac anti desmogleina 1 și 3)
● Hepatita autoimună (Ac ANA si/sau anti ASMA-anti fibra musculara neteda), (anti -
LKM-1-3 - anti microsomali in absenta ANA, ASMA), (Ac anti-actina, anti - SLA/LP
-antigen solubil hepatopancreatic)
● Miastenia gravis (Ac anti receptorul pentru acetilcolină)
● Tiroidita autoimună (Ac anti tiroidperoxidaza)
84. Specificati care sunt boli autoimune specifice de tesut/organ:

● LES afectează pielea, rinichii, articulațiile, SNC, eritrocitele; (ANA, anti-dsDNA,
anti-Smith)
● Artrita reumatoidă (anti CCP – peptida citrulinata ciclica)
● Sclerodermia sistemică afectează pielea, intestinul, rareori plămânii (Scl-70)
● Sindrom Sjogren (anti SSA, anti SSB)
● Granulomatoza cu poliangeita (Wegener) afectează vasele de sânge, sinusurile, plămânii,
rinichii (Proteinaza-3 - cANCA)
● Sindrom Goodpasture afectează plămânii, rinichii (Ac anti colagen tip IV din MB – anti
GBM)
● Boala Celiacă (Ac anti-gliadină diamidata IgA, Ac anti-transglutaminaza tisulară IgA +
IgA cantitativ)
● Pemfigus vulgaris (Ac anti desmogleina 1 și 3)
● Hepatita autoimună (Ac ANA si/sau anti ASMA-anti fibra musculara neteda), (anti -
LKM-1-3 - anti microsomali in absenta ANA, ASMA), (Ac anti-actina, anti - SLA/LP
-antigen solubil hepatopancreatic)
● Miastenia gravis (Ac anti receptorul pentru acetilcolină)
● Tiroidita autoimună (Ac anti tiroidperoxidaza)
Bolile autoimune specifice de țesut sau de organ sunt acele boli autoimune
care afectează predominant sau exclusiv un anumit țesut sau organ al
corpului. Iată câteva exemple de boli autoimune specifice de țesut sau organ:
1. Tiroidita autoimună: O boală autoimună care afectează glanda tiroidă și
poate duce la hipotiroidism.
2. Vitiligo: O boală autoimună care afectează celulele producătoare de
pigmenți din piele, ceea ce duce la pete albe sau depigmentare a pielii.
3. Anemia pernicioasă: O boală autoimună care afectează celulele producătoare
de acid clorhidric din stomac și poate duce la absorbția insuficientă a
vitaminei B12.
4. Boala celiacă: O boală autoimună care afectează intestinul subțire și poate fi
declanșată de consumul de gluten.
5. Poliartrita reumatoidă: O boală autoimună care afectează în principal
articulațiile și poate duce la deformarea și distrugerea acestora.
6. Lupusul cutanat: O formă de lupus eritematos sistemic care afectează în
principal pielea și poate provoca erupții cutanate, leziuni și cicatrici.
Aceste boli autoimune specifice de țesut sau de organ pot fi diagnosticate prin teste
specifice și simptomele pot fi tratate prin utilizarea de medicamente
imunosupresoare sau imunomodulatoare, precum și prin tratamentul simptomelor
specifice ale bolii.
85. Specificati care sunt boli autoimune specifice de tesut/organ:

86. Ce tip de reacții de hipersensibilitate sunt detectate în lupusul eritematos sistemic:
III
Lupusul eritematos sistemic (LES) este o boală autoimună caracterizată prin
producția de anticorpi împotriva propriilor țesuturi ale organismului, ceea ce poate
duce la inflamație și distrugere tisulară. În LES pot fi detectate mai multe tipuri de
reacții de hipersensibilitate:
1. Reacții de hipersensibilitate de tip II (citotoxic - citolitic): Acestea sunt
reacții în care anticorpii produsi împotriva propriilor țesuturi se leagă de
celulele țesuturilor respective și declanșează distrugerea acestora prin
activarea complementului sau prin recunoașterea celulelor de către celulele
citotoxice, cum ar fi celulele NK.
2. Reacții de hipersensibilitate de tip III: Acestea sunt reacții în care anticorpii
produsi împotriva propriilor țesuturi formează complexe imune cu antigenii
proprii și se depun în diferite țesuturi, declanșând inflamație și distrugere
tisulară.
3. Reacții de hipersensibilitate de tip IV (întârziată): Acestea sunt reacții în care
celulele T autoreactive atacă propriile țesuturi ale organismului, declanșând
inflamație și distrugere tisulară.
Reacțiile de hipersensibilitate detectate în LES pot afecta o varietate de organe și
țesuturi, inclusiv pielea, articulațiile, rinichii, sistemul nervos central și sistemul
cardiovascular. Tratamentul LES implică de obicei utilizarea de medicamente
imunitar și reducerea inflamației și distrugerii tisulare.
87. Ce fel de anticorpi autoreactivi sunt detectați în Diabetul zaharat de tip 1?

Anticorpi către:
- insulină,
- decarboxilaza acidului glutamic (GAD), și
- antigenele celulelor insulare (islet cell antigen 512 (ICA512)).
Diabetul zaharat de tip 1 (DZT1) este o boală autoimună caracterizată prin

distrugerea celulelor producătoare de insulină din pancreas, ceea ce duce la
deficitul de insulină și creșterea nivelului de glucoză din sânge. În DZT1, pot fi
detectați anticorpi autoreactivi împotriva celulelor beta pancreatice. Acești
anticorpi includ:
1. Anticorpi împotriva insulinei: Acești anticorpi se leagă de moleculele de
insulină și le inactivează, ceea ce duce la creșterea nivelului de glucoză din
sânge.
2. Anticorpi împotriva autoantigenelor specifice ale celulelor beta: Acești
anticorpi se leagă de autoantigene specifice ale celulelor beta, cum ar fi
GAD65 (glutamat decarboxilază 65) sau IA-2 (tirozin-fosfatază IA-2), și
declanșează distrugerea celulelor beta.
3. Anticorpi împotriva proteinelor de legare a zincului: Acești anticorpi se
leagă de proteinele de legare a zincului, care sunt importante pentru funcția
celulelor beta pancreatice, ceea ce duce la disfuncția și distrugerea celulelor
beta.
4. Anticorpi împotriva antigenelor celulelor alfa pancreatice: Acești anticorpi
se leagă de antigeni specifici celulelor alfa pancreatice și pot duce la
distrugerea acestor celule, ceea ce duce la scăderea producției de glucagon.
5. Anticorpi împotriva tiroglobulinei și peroxidazei tiroidiene: Acești anticorpi
pot fi detectați în unele cazuri de DZT1 și pot indica o susceptibilitate
crescută la dezvoltarea bolilor tiroidiene autoimune.
6. Alți anticorpi împotriva antigenelor celulare: În plus față de anticorpii
menționați anterior, pot fi detectați și alți anticorpi împotriva antigenelor
celulare, cum ar fi anticorpii împotriva antrenilor (antrenul A și antrenul B),
care sunt prezenți pe celulele sanguine.
Detectarea acestor anticorpi poate fi utilă în diagnosticul și monitorizarea DZT1,
precum și în identificarea persoanelor cu risc crescut de a dezvolta boala.
Tratamentul DZT1 implică administrarea de insulină și utilizarea de medicamente
imunitar și preveni distrugerea celulelor beta pancreatice.
88. Care sunt mecanisme de deletie specifice toleranței imunologice periferice?
♦ Anergie;
♦ LT-reglatoare;
♦ Apoptoză.
Mecanismele de deletie a celulelor autoreactive din sistemul imun periferic sunt
esențiale pentru menținerea toleranței imune și prevenirea apariției bolilor
autoimune. Aceste mecanisme includ:
1. Deletia clonală: Acesta este un proces prin care celulele autoreactive sunt
eliminate din populația de celule T sau B prin apoptoză (moartea celulară
programată). Acest proces este mediata prin recunoașterea antigenelor
proprii, care declanșează semnale de moarte celulară.
2. Anergia: Acesta este un proces prin care celulele T sau B autoreactive sunt
"anergice", adică pierd capacitatea de a activa și declanșa o reacție imună
eficientă. Acest proces este mediata prin prezentarea antigenelor proprii în
absența unui semnal de activare co-stimulator.
3. Reglarea imunologică: Acesta este un proces prin care celulele T
autoreactive sunt suprimate de către celulele T supresoare sau de alte
mecanisme de reglare imunologică.
Aceste mecanisme de toleranță imunologică sunt importante pentru menținerea
echilibrului între protejarea organismului de infecții și prevenirea apariției bolilor
autoimune. În cazul în care aceste mecanisme nu funcționează corespunzător,
sistemul imunitar poate ataca propriile țesuturi și declanșa boala autoimună.
89. Care sunt mecanismele toleranței imunologice centrale?

Sunt 2 mecanisme importante ale toleranței limfocitelor T de patern central:
1. LT cu afinitatea înaltă față de Ag vor pieri prin apoptoză (selecție negativă).
2. CD4 se pot converti în limfocite T reglatoare (supresoare).
90. Care sunt opțiunile corecte:

91. Specificati rolul limfocitelor T reglatoare în toleranța periferică:
Celulele T-reglatoare sunt o subpopulație care derivă din limfocitele T-CD4. Susțin autoteleranța
imună prin 2 mecanisme de bază:
1. Expresează receptor către IL-2 (CD25), care este o interleukină ce stimulează activarea și
proliferarea atât limfocitelor B, cât și T.
2. Expresează FoxP3 un membru al familiei factorilor de transcripție implicat notabil în
dezvoltarea și funcționalitatea Limfocitelor T-reglatoare.
Recunoașterii Ag-self în timus (celule T-reglatoare din timus)

Recunoașterii Ag-self și Ag-non-self din țesutul limfoid periferic (celule T-reglatoare
naturale).
Acțiunii TGF-beta (factorul de transformare a creșterii), care este necesar pentru un proces
normal de expresie a factorului de transcripție FoxP3.
Important:
Supraviețuirea și funcționalitatea LT-reglatoare sunt depinde de IL-2
IL-2 este importantă în diferențierea limfocitelor T în LT-reglatoare și asigură
funcționalitatea acestora.
IL-2 este expresată de limfocitele T care contactează cu Ag-self sau Ag-non-self și nu este
eliberată de LT-reglatoare.
Limfocitele T reglatoare (Treg) sunt o subpopulație specializată de celule T care

joacă un rol important în menținerea toleranței imune și prevenirea apariției bolilor
autoimune prin suprimarea activității celulelor T autoreactive.
Treg sunt capabile să suprime activarea celulelor T autoreactive și să prevină
producerea de autoanticorpi, astfel prevenind apariția bolilor autoimune. Acest
efect supresor se realizează prin eliberarea de citokine anti-inflamatorii, precum
interleukina-10 (IL-10) și transformarea creșterii a factorului beta (TGF-β), care
inhibă activarea celulelor T autoreactive și reduce inflamația.
De asemenea, Treg se pot lega de celulele antigen-prezentatoare (APC) și suprima
activarea lor, reducând astfel prezentarea antigenelor proprii către celulele T
autoreactive. Treg poate acționa prin două mecanisme principale: (1) prin
suprimarea directă a activității celulelor T autoreactive prin eliberarea de citokine
anti-inflamatorii, precum TGF-β și IL-10; (2) prin interferarea cu prezentarea
antigenelor celulare de către APC și prin inhibarea răspunsului celulelor T
autoreactive.
În absența sau în disfuncția Treg, sistemul imunitar poate ataca propriile țesuturi și
poate duce la apariția bolilor autoimune. Prin urmare, Treg joacă un rol crucial în
menținerea toleranței imune periferice și prevenirea apariției bolilor autoimune.
92. Care este patogenia răspunsului imun mediat celular în artrita reumatoidă:
Hipersensibilitatea de tip III - prin complexe imune Exces de complexe imune (circulante sau
în țesuturi), în urma unui RIU secundar anormal
Antigenele pot fi: - autoantigene (auto-Ac în bolile autoimune)
Complexele circulante antigen-anticorp pot duce la inflamație la locul unde acestea se
localizează
• Depinde de dimensiunile CIC, de natura Ag și țesuturile în care se vor depune.
Artrita reumatoidă (AR) este o boală autoimună caracterizată prin inflamație

cronică a articulațiilor și afectarea simetrică a acestora. Patogenia AR implică mai
mulți factori, inclusiv reacția imună mediată de limfocite T și B autoreactive.
În AR, celulele T autoreactive recunosc antigenele proprii prezente în articulații,
precum colagenul tip II și proteoglicanii. Aceste celule T autoreactive se
diferențiază în celule Th1 și Th17, care eliberează citokine pro-inflamatorii, cum ar
fi interferonul-gama (IFN-γ), factorul de necroză tumorală-alfa (TNF-α),
interleukina-1 (IL-1), interleukina-6 (IL-6) și interleukina-17 (IL-17).
Citokinele eliberate de celulele Th1 și Th17 determină activarea celulelor sinoviale
și producția de factori proinflamatori, cum ar fi factorul de creștere a fibroblastelor
(FGF), factorul de creștere a endoteliului vascular (VEGF), metaloproteinazele
matriceale (MMP) și prostaglandinele. Acești factori conduc la distrugerea
cartilajului și oaselor și la formarea pannusului, un țesut inflamator cronic care
invadează și distruge țesutul articular.
În plus, reacția imună mediată de limfocitele B poate contribui și la patogenia AR
prin producția de autoanticorpi, cum ar fi factorul reumatoid și anticorpii împotriva
peptidei citrullinate ciclice (anti-CCP), care pot agrava inflamația și distrugerea
articulațiilor.
În general, patogenia AR implică un răspuns imun exagerat la antigenele proprii
din articulații, care declanșează producția de citokine proinflamatorii și activează
celulele sinoviale, ceea ce duce la inflamație cronică, distrugerea țesutului articular
și deformarea articulațiilor.
93. Care sunt lanțurile patogenetice comune în artrita reumatoidă:
Artrita reumatoidă (AR) este o boală autoimună care implică inflamația cronică a
articulațiilor și afectarea simetrică a acestora. Patogenia AR implică mai multe
lanțuri patogenetice comune, inclusiv:
1. Activarea celulelor T autoreactive: în AR, celulele T autoreactive recunosc
antigenul propriu din articulații și sunt activate, eliberând citokine
proinflamatorii, cum ar fi IFN-γ, TNF-α, IL-1 și IL-17.
2. Activarea celulelor sinoviale: citokinele proinflamatorii produse de celulele
T activează celulele sinoviale, care încep să producă factori proinflamatorii,
cum ar fi FGF, VEGF, MMP și prostaglandine.
3. Formarea pannusului: factorii proinflamatori produși de celulele sinoviale
conduc la formarea pannusului, un țesut inflamator cronic care invadează și
distruge țesutul articular.
4. Distrugerea cartilajului și oaselor: activarea celulelor sinoviale și formarea
pannusului conduc la distrugerea cartilajului și oaselor, ceea ce duce la
deformarea articulațiilor și pierderea funcției articulare.
5. Formarea de autoanticorpi: celulele B autoreactive pot produce
autoanticorpi, cum ar fi factorul reumatoid și anticorpii împotriva peptidei
citrullinate ciclice (anti-CCP), care pot agrava inflamația și distrugerea
articulațiilor.
În general, patogenia AR implică un răspuns imun exagerat la antigenele proprii
din articulații, care declanșează producția de citokine proinflamatorii și activează
celulele sinoviale, ceea ce duce la inflamație cronică, distrugerea țesutului articular
și deformarea articulațiilor.
94. Care sunt răspunsurile imune mediate umoral comune pentru artrita reumatoidă:
În ceea ce privește răspunsul imun mediat umoral în artrita reumatoidă (AR),

celulele B autoreactive produc autoanticorpi care sunt îndreptați împotriva
propriilor proteine din articulații, cum ar fi colagenul tip II și proteoglicanii.
Autoanticorpii cele mai frecvente implicate în patogenia AR sunt factorul
reumatoid (RF) și anticorpii împotriva peptidei citrullinate ciclice (anti-CCP).
Factorul reumatoid (FR) este un autoanticorp care reacționează cu regiunile Fc ale
imunoglobulinelor G (IgG), producând agregarea și activarea celulelor sinoviale și
declanșând inflamația. Nivelurile crescute de FR sunt prezente la aproximativ 70%
dintre pacienții cu AR și pot fi utilizate ca indicatori pentru diagnosticul și
monitorizarea bolii.
Anticorpii împotriva peptidei citrullinate ciclice (anti-CCP) sunt autoanticorpi
îndreptați împotriva unei forme modificate a aminoacidului citrulină, care este
prezentă în proteinele din articulații. Anti-CCP sunt prezente la aproximativ
60-80% dintre pacienții cu AR și pot fi un indicator precoce al bolii.
În general, autoanticorpii precum FR și anti-CCP pot agrava inflamația și
distrugerea articulațiilor prin activarea celulelor sinoviale și declanșarea
răspunsului imun umoral împotriva propriilor proteine din articulații.
95. În cazul artritei reumatoide, populația Th1 crește, ceea ce duce la activarea CD8+.
Care sunt mecanismele de leziune celulară comune pentru limfocitele T CD8+:
Activarea limfocitelor T citotoxice CD8+ mediază distrugerea celulelor β, cel mai probabil în
combinație cu activarea celulelor CD4+ Th1
În artrita reumatoidă, populația de celule Th1 (limfocite T helper 1) crește, ceea ce

duce la activarea limfocitelor T CD8+ (limfocite T citotoxice) și la distrugerea
celulelor proprii ale articulațiilor.
Mecanismele de leziune celulară comune pentru limfocitele T CD8+ implică de
obicei eliberarea de molecule perforante, cum ar fi perforina și granzima. Perforina
este o proteină care poate forma pori în membrana celulară a celulei țintă,
permițând accesul granzimei la citoplasma acesteia. Granzima este o enzimă care
poate declanșa apoptoza (moartea celulară programată) prin activarea de căi
biochimice specifice.
De asemenea, limfocitele T CD8+ pot declanșa distrugerea celulară prin
intermediul receptorilor Fas/FasL (factor de necroză tumorală), care sunt implicați
în apoptoza indusă de celulele T. În prezența activării limfocitelor T CD8+,
celulele țintă pot exprima receptorul Fas, iar legarea acestuia de către FasL
exprimat de limfocitele T poate duce la apoptoza celulelor țintă.
În general, mecanismele de leziune celulară comune pentru limfocitele T CD8+
implică declanșarea apoptozei prin intermediul moleculelor perforante și granzimei
sau prin intermediul receptorilor Fas/FasL. Aceste mecanisme pot duce la
distrugerea celulelor proprii ale articulațiilor în artrita reumatoidă.
96. Răspunsul imun mediat celular CD8+ este specific pentru diabetul zaharat de tip 1,
care duce la insulită.Limfocitele CD8+ secretă și IFNγ. Care sunt efectele acestuia
(IFNγ):
Producția locală de citokine inflamatorii, în special factorul de necroză tumorală α (TNF-α),
provoacă direct și indirect deteriorarea celulelor β. Aceste citokine pot fi produse de macrofagele
activate în reacția de hipersensibilitate tip IV și/sau produse de limfocitele citotoxice
Interferon-gamma (IFNγ) este o citokină produsă de limfocitele T CD8+ și de alte

celule imune, care are mai multe efecte în diabetul zaharat de tip 1 (DZT1).
În primul rând, IFNγ poate promova inflamația prin activarea celulelor imune și
creșterea producției de citokine proinflamatorii. Acestea pot duce la distrugerea
celulelor beta pancreatice, care produc insulină, prin intermediul reacțiilor
autoimune.
În plus, IFNγ poate juca un rol în pierderea toleranței imune în DZT1 prin
inhibarea dezvoltării și funcției celulelor T reglatoare, care sunt esențiale pentru
menținerea toleranței imune și prevenirea reacțiilor autoimune. De asemenea, IFNγ
poate promova activarea celulelor T CD8+ autoreactive și declanșarea distrugerii
celulelor beta pancreatice.
IFNγ poate, de asemenea, promova activarea celulelor T CD4+ autoreactive, care
produc anticorpi îndreptați împotriva celulelor beta pancreatice și a altor antigene
pancreatice. Acești anticorpi pot agrava inflamația și distrugerea celulelor beta
pancreatice.
În general, IFNγ este implicat în promovarea inflamației și pierderea toleranței
imune în DZT1, prin activarea celulelor T autoreactive și inhibarea celulelor T
reglatoare. Aceste efecte pot duce la distrugerea celulelor beta pancreatice și la
apariția insulitei, care este caracteristică DZT1.
97. O femeie de 42 de ani acuză pierdere in greutate (12 Kg în două luni), diaree apoasă,
convulsii. Test de laborator: hipoproteinemie, hipocalcemie, anticorpi
anti-transglutaminaza tisulara. Ce patologie autoimuna suspectati la pacient?
Boala Celiacă
Simptomele și rezultatele testelor de laborator sugerează o posibilă boală celiacă.

Boala celiacă este o afecțiune autoimună a intestinului subțire, declanșată de
expunerea la glutenul din alimente. Anticorpii anti-transglutaminaza tisulară sunt
adesea prezenți la pacienții cu boală celiacă și pot fi utilizați pentru diagnosticarea
bolii.
Pierderea în greutate și diareea apoasă pot fi cauzate de malabsorbția nutrienților
din intestinul subțire afectat de boala celiacă. De asemenea, hipoproteinemie și
hipocalcemie sunt comune în boala celiacă, deoarece intestinul afectat poate fi
incapabil să absoarbă proteine și minerale esențiale.
Convulsiile nu sunt simptome tipice ale bolii celiace, dar pot fi cauzate de niveluri
scăzute de calciu în sânge, care pot fi asociate cu hipocalcemie. În plus, convulsiile
pot fi o manifestare a altor afecțiuni asociate cu boala celiacă, cum ar fi epilepsia.
Este important să se efectueze teste suplimentare și să se consulte un medic
specialist pentru a confirma diagnosticul de boală celiacă și a începe tratamentul
adecvat.
98. O femeie de 36 de ani se adreseaza medicului ginecolog cu urmatoarele acuze:

infertilitate primara timp de 10 ani, candidoza vaginala frecventa. În urmă cu cinci
ani, a fost diagnosticată cu boala Adisson idiopatică. Testul de laborator arată:
prezența anticorpilor antiovarieni, nivel foarte scăzut al hormonului antimullerian.
Medicul ginecolog a stabilit diagnosticul: insuficiență ovariană primară. Care sunt
mecanismele patogenetice ale acestei boli autoimune?
Insuficiența ovariană primară (IOP) este o afecțiune caracterizată prin pierderea

prematură a funcției ovariene și este asociată cu infertilitate primară. IOP poate
avea diverse cauze, inclusiv factori genetici și autoimuni.
În cazul pacientei descrise, anticorpii antiovarieni pot fi indicații ale unui proces
autoimun care duce la distrugerea celulelor ovariene și pierderea funcției ovariene
premature. Boala Adisson idiopatică diagnosticată anterior, o afecțiune autoimună
care afectează glandele suprarenale, poate fi un indicator al unei predispoziții
genetice la dezvoltarea bolilor autoimune.
Mecanismul exact prin care autoimunitatea duce la IOP nu este pe deplin înțeles,
dar se crede că celulele T autoreactive și anticorpii pot distruge celulele ovariene,
afectând astfel funcția ovariană. În plus, inflamația și producerea de citokine
pro-inflamatorii pot contribui la procesul patologic.
Nivelul scăzut al hormonului antimullerian (AMH) poate fi un indicator al
diminuării numărului de foliculi ovarieni și a funcției ovariene reduse asociate cu
IOP.
În general, tratamentul IOP implică terapia de substituție hormonală pentru a
restabili nivelul de estrogen și a preveni complicațiile asociate cu deficitul
hormonal, cum ar fi osteoporoza. Pacienții pot fi supuși și terapiei de reproducere
asistată, cum ar fi fertilizarea in vitro (FIV), pentru a obține sarcină.
99. Pentru a fi activate, celulele T naive CD4+ autoreactive au nevoie de un al doilea

semnal, care este primit de:
1. CD8???/
Pentru a fi activate, celulele T naive CD4+ autoreactive au nevoie de un al doilea
semnal, care este primit de celulele prezentatoare de antigen (APC) prin
intermediul moleculelor de costimulare de pe suprafața lor. Molecula de
costimulare principală pentru activarea celulelor T naive este CD28, care se leagă
de molecula de costimulare B7 (CD80/CD86) de pe APC. Această interacțiune
întărește semnalul de activare și induce proliferarea și diferențierea celulelor T
autoreactive în celule T efectorii care pot declanșa răspunsul imun. Fără acest al
doilea semnal, celulele T naive autoreactive rămân inactive și nu declanșează un
răspuns imun.
100. IPEX (sindromul legat de poliendocrinopatie imună X) este reprezentat de:
afectează funcția limfocitelor T reglatoare,
IPEX (sindromul legat de poliendocrinopatie imună X) este o boală autoimună

rară, de origine genetică, care se transmite pe cale recesivă legată de cromozomul
X. Afectează sistemul imunitar și poate cauza poliendocrinopatie autoimună,
enteropatie autoimună, dermatită atopică și alte simptome.
Poliendocrinopatia autoimună este caracterizată prin distrugerea celulelor
endocrine ale glandelor endocrine, inclusiv a celulelor beta din pancreas, care
produc insulină, rezultând diabet zaharat de tip 1, precum și hipotiroidism și
hipoparatiroidism. Enteropatia autoimună apare ca urmare a distrugerii celulelor
intestinale și poate duce la diaree, malabsorbție și pierdere în greutate. Dermatita
atopică poate fi prezentă și poate fi severă.
Simptomele IPEX apar de obicei în copilărie și pot fi grave, cu mortalitate ridicată.
Tratamentul poate include terapia imunosupresoare și terapia de substituție
hormonală pentru a compensa glandele endocrine afectate. Transplantul de celule
stem hematopoietice poate fi, de asemenea, o opțiune de tratament.
101. Caracteristici comune ale bolii autoimune sunt urmatoarele:

Bolile autoimune constituie un grup heterogen de afecţiuni caracterizate de prezenţa anticorpilor
circulanţi împotriva constituenţilor proprii (structurilor self).
Nu se cunoaște de ce organismul își pierde capacitatea de a distinge self - non-self
- Fiecare boală autoimună are un spectru de autoanticorpi specifici
- Răspunsul imun este de 2 tipuri:
organ specific →boală autoimună de organ (ex. diabet),
fără specificitate de organ → boală autoimună sistemică (ex. sclerodermia)
Caracteristicile comune ale bolilor autoimune sunt:

1. Dereglementarea sistemului imunitar: sistemul imunitar recunoaște greșit
anumite țesuturi sau organe ale propriului organism ca fiind străine și
declanșează un răspuns imun împotriva lor.
2. Prezența autoanticorpilor: în boli autoimune, sistemul imunitar produce
autoanticorpi care atacă propriile țesuturi și organe, cauzând daune și
inflamații.
3. Inflamația cronică: inflamația este un răspuns normal al sistemului imunitar
la agenți străini, dar în cazul bolilor autoimune, inflamația este cronică și
poate cauza deteriorarea țesuturilor și organelor.
4. Manifestări clinice variate: manifestările clinice ale bolilor autoimune
variază în funcție de țesutul sau organul afectat și pot include simptome
precum oboseală, febră, dureri articulare, erupții cutanate, pierdere în
greutate sau creștere în greutate, tulburări de vedere, pierdere a funcției
organice, etc.
5. Tendința familială: unele boli autoimune au o tendință familială, ceea ce
înseamnă că riscul de a dezvolta boala este mai mare în rândul membrilor
familiei cu afecțiunea.
6. Diagnoza dificilă: deoarece simptomele și semnele bolilor autoimune sunt
variate și nu sunt specifice, diagnosticul poate fi dificil și poate necesita o
evaluare medicală extinsă și teste suplimentare.
7. Tratamentul cronic: majoritatea bolilor autoimune nu au tratament curativ și
necesită un tratament pe termen lung pentru a controla simptomele și pentru
a preveni deteriorarea țesuturilor și organelor afectate.
● Imunodeficiențele primare (IDP), actualmente – erori innascute (mostenite) ale

sistemului imun; boli genetice.
● deficienţele de anticorpi sunt cele mai frecvente IDP, reprezentând aproximativ
jumătate din totalul IDP.
● dintre acestea cele mai reprezentative sunt: deficitul de IgA, imunodeficienţa
comună variabilă (CVID) şi agamaglobulinemia X-lincată.
● Markerul biologic al IDP umorale - hipogamaglobulinemia

● Markerul biologic al IDP celulare - limfopenia
Transmiterea ereditară a IDP
• Autozomal recesiv (AR)

• X-linkat recesiv (XR)
• Autozomal dominant (AD)
• există și mutații spontane (deleții, rearanjări genice)
Clasificarea imunodeficiențelor primare
• A. Defecte ale celulelor stem

• B. Defectele ale limfocitelor T
• C. Defecte ale limfocitelor B
• D. Defecte ale fagocitelor și celulelor NK
• E. Defecte în sistemul complement
Imunodeficiențe secundare
● IDS - cauza cunoscuta

● Cea mai frecventa cauza IDS?
● Manifestările clinice ale IDS:
✓ susceptibilitatea crescută la infecții
✓ durata prelungită a infecțiilor
✓ complicații neobișnuite asociate infecțiilor
✓ infecții cu germeni oportuniști
Malnutriția
Infecția HIV (virusul imunodeficienței umane)
- Tipuri:
- HIV-2 (endemic în Africa de Vest, mai puțin patogenic) și HIV-1 (cu mai multe
subclase, notate A - K)
- Infectează limfocitele T CD4+, macrofage CD4+, celule dendritice

- Distruge limfocitele T CD4+, ducând la apariția SIDA (sindromul de imunodeficiență
dobândită)
- Poate infecta și distruge monocitele și limfocitele T CD8+ pe măsură ce boala
progresează
- Duce la scăderea răspunsului imun celular și umoral și creșterea susceptibilității la
infecții oportuniste

Teste Atestarea Imunulogie SIMU 2023 Rom

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teste Atestarea Imunulogie SIMU 2023 Rom

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

Care este substratul răspunsului imun secundar:

2. Care este caracteristica IgD:

1. IgD este exprimată în principal pe suprafața celulelor B naive, împreună cu

Precizați proprietățile haptenelor:

Caracteristicile unei haptene includ:

Superantigenele sunt molecule cu proprietăți imunostimulatoare puternice, care au

6. Care sunt efectele componentei C3b a complementului:

Se fixează la membrana microorganismului

Componenta C3b a sistemului complement face parte din cascada complementului,

Componentele C3a și C5a ale sistemului complement sunt cunoscute drept

8. Caracterizați IL-1 (interleukina 1):

9. Exotoxinele pot fi neutralizate cu ajutorul:

10. Indicați activatorul macrofagelor în fagocitoza bacteriilor facultativ-intracelulare:

Interferonul-gama (IFN-γ) este un activator principal al macrofagelor în fagocitoza

11. Care celule sunt activate de CMH I:

Care celule sunt activate de CMH II:

Selectați caracterele specifice moleculelor CMH de clasa II:

12. Caracterizați IgG:

IgG (Imunoglobulina G) este o clasă de anticorpi produși de celulele B activate în

13. Care Ig prevalează cantitativ în serul sangvin:

14. Care sunt caracteristicile imunității dobândite:

Imunitatea dobândită este răspunsul imun adaptativ care se dezvoltă în urma

15. Care sunt caracteristicile imunității umorale:

Imunitatea umorală este o componentă a răspunsului imun adaptativ care implică

16. Care sunt caracteristicile imunității celulare:

Imunitatea celulară este o componentă a răspunsului imun adaptativ care implică

17. Indicați particularitățile unui antigen complet:

Un antigen complet este o substanță care prezintă toate caracteristicile necesare

17. Care sunt caracteristicile unui antigen incomplet:

Un antigen incomplet este o substanță care nu are toate caracteristicile necesare

18. Care sunt organele periferice ale sistemului imun:

Indicați organele centrale ale Sistemului Imun:

19. Caracterizați receptorul pentru antigen prezent pe limfocite B mature (BCR):

Este reprezentat de molecule de imunoglobuline – monomeri de Ig M şi Ig D (forma

1) Selectați afirmațiile corecte despre TCR:

20. Caracterizați procesarea antigenelor endogene:

21. Caracterizați limfocitele T CD4:

Limfocitele T CD4, cunoscute și sub numele de celule T-helper, sunt o

22. Caracterizați limfocitele T CD8:

Limfocitele T CD8, cunoscute și sub numele de celule T citotoxice, sunt o

23. Caracterizați limfocitele Th1:

Limfocitele T-helper de tip 1 (Th1) sunt o subpopulație de celule T CD4

24. Caracterizați limfocite Th2:

25. Caracterizați moleculele CMH I:

Moleculele complexului principal de histocompatibilitate (MHC) de clasa I sunt

26. Caracterizați moleculele CMH II:

Moleculele complexului principal de histocompatibilitate (MHC) de clasa II sunt

27. Care sunt consecințele activării limfocitului B de către un antigen T-independent:

Un antigen T-independent este un antigen care poate activa limfocitele B fără

28. Care sunt consecințele activării limfocitului B de către un antigen T-dependent:

Un antigen T-dependent este un antigen care necesită prezentarea peptidelor

29. Caracterizați răspunsul imun umoral primar:

30. Caracterizați răspuns imun umoral secundar:

32. Care sunt citokinele produse de limfocitele Th1:

33. Care sunt factorii umorali ai imunităţii înnăscute:

Selectaţi factorii celulari ai imunităţii înnăscute (de rezistenţă nespecifică):

34. Care celulele sunt implicate în răspunsul imun umoral:

Selectați celulele implicate în instaurarea răspunsului imun umoral:

Selectați celulele implicate în instaurarea răspunsului imun celular:

Selectați celulele imunocompetente:

35. Care sunt efectele IgG:

IgG (imunoglobulina G) este o clasă de anticorpi care se găsește în serul sanguin și