Tema 2. Rezistenţa antiinfecţioasă nespecifică a organismului 2.1.

Factorii pasivi ai rezistenţei

antiinfecţioasâ nespecifică a organismului
1.Tensiunea oxigenului tisular: oxigenul este protector pentru gazdă în cazul infecţiilor bacteriene şi
virale. S-au efectuat experienţe pe şoareci privind concentraţia concentraţiei de oxigen, prin urmare
şoarecii menţinuţi într-o atmosferă de oxigen 6% erau rezistenţi faţă de infecţia cu virusul gripal în
comparaţie cu şoarecii crescuţi în condiţii atmosferice normale.
2.Flora microbiană autohtonă de simbioză- are rol important de apărare prin fenomene de antagonism,
care se instalează între flora autohtonă nepatogenă şi flora alohtonă patogenă cu care
macroorganismul vine în contact accidental. Prin urmare activitatea metabolică a florei normale, poate
să împiedice implantarea germenilor patogeni, de ex: producţia de acid datorită prezenţei
lactobacililor care fac parte din flora autohtonă a vaginului etc.
3.Flora mucoaselor are rol mecanic de ase opune pătrunderii germenilor patogeni în organism. Există
bacterii care pot traversa pielea şi mucoasele: Brucella, Francisella tularensis .
4.Pielea , în special stratul cornos, are acţiune distructivă directă asupra bacteriilor prin aciditatea sa
( pH de 3-4 ) care este incompatibilă cu dezvoltarea unor specii microbiene. Acest pH se datorează
secreţiei glandelor sudoripare şi sebacee, care prin acizii graşi şi acidul lactic duc la o aciditate, care
are un rol fungicid, bine stabilit. Pielea poate fi strabatută de unele bacterii: leptospire, brucele,
francisele etc.
5.Acidul clorhidric- secretat de mucoasa gastrică are rol distructiv asupra multor bacterii enterice
patogene şi reprezintă drastice arme de apărare nespecifică împotriva germenilor pătrunşi odată cu
alimentele. Acţiunea acidului clorhidric este puternic bactericidă şi în cazul infecţiilor toxice
alimentare.
6.Reacţia febrilă- constă , că pătrunderea în organism a bacteriilor este urmată de scăderea numărului
de granulocite, prin urmare are loc scaderea numărului de granulocite, fiind posibilă izolarea unui
factor patogen granulocitar, eliberat în urma distrugerii neutrofilelor în rezultatul conflictului
fagocitbacterie. Febra are rol de apărare nespecifică prin acţiunea asupra circulaţiei periferice şi
centrale, asupra creşterii catabolismului celular şi a nivelului oxidoreducător în urma eliberării
hormonilor tiroidieni şi steroizi.
7.Capcanele anatomice : mucoasele, mucusul, cilii vibratili ai mucoaselor căilor respiratorii şi
spălarea lor prin secreţiile umorale a glandelor endocrine: saliva, lacrimile, mucusul bronhic, vaginal,
etc. , sunt de asemenea factori de rezistenţă nespecifică. Mucoasele pot fi penetrate de către unele
microorganisme. Astfel mucoasa conjunctivală poate fi străbătută de Listeria monocytogenes, unele
tulpini de E.coli, iar cea respiratorie de chlamidii, rikettsii, unele virusuri etc. Integritatea
mucoaselor respiratorii este mult influenţată de prezenţa CO2, NH3, pulberi iritante, diverse virusuri,
alergene, care le fac uşor vulnerabile la atacul diferitor microorganisme.
2.2 Factorii activi ai rezistenţei antiinfecţioase nespecifice
Se clasifică în factori: - umorali -celulari Factorii umorali sunt reprezentati: lizozim,
alexină( complement), polipeptidele bazice. Factorii celulari sunt reprezentaţi: fagocite.
1.Lizozimul- este un ferment glucidolitic (Fleming,1922) prezent în lichidele organice ale diverselor
specii de animale, în special la mamifere şi păsări. Are acţiune de liză a componentelor mucopeptidice
ale peretelui celulei bacteriene si consecutiv a distrugerii acestuia. Lizozimul este o enzimă cationică,
cu acţiune mucolitică, formată din 129 de aminoacizi, este produs de către macrofagi, neutrofile. Este
prezent în toate ţesuturile şi fluidele organismului: lacrimi, salivă, secreţia nazală, lapte, ser, lichid
peritoneal, leucocite. Nu este prezent în urină, lichid cefalorahidian, transpiraţie, fecale., nu este
prezent în laptele de vacă, ceea ce explică rezistenţa mai scăzută a copiilor sugari la diferite infecţii,
dacă sunt hrăniţi numai cu lapte de vacă. Lizozimul se găseşte intr-o serie de organe: stomac, ficat,
amigdale, intestin precum si in albusul de ou. Activitatea lizozimului este mai marcată asupra
bacteriilor Gram pozitive saprofite Micrococcus, Staphylococcus, Bacillus şi mai puţin marcaţi
asupra bacteriilor Gram negative.
Lizozimul perturbă fenomenele de oxido-reducere bacteriană şi blochează procesele de creştere si
diviziune, având un efect bacteriostatic. Prin acţiunea sa litică, lizozimul protejează mucoasele nazală,
bucală, conjunctivală si corneea, împotriva bacteriilor. Dintre bacteriile asupra cârora acţionează mai
eficient sunt amintite genurile Micrococcus, Sarcina, Bacillus, formele R ale bacteriilor.
2.Complementul (alexina) a fost descoperit prin studiile efectuate de Jules Bordet ( 1895-1898) care a
evedenţiat existenţa în serul normal sau imun a unor substanţe care, în cuplaj cu anticorpii specifici
pentru o anumită celulă pot determina liza acesteea. Substanţele din ser care au acest rol
„ complementar” în citoliza imună au fost denumite alexină de către Bordet, ulterior Erlich a introdus
termenul de complement. Comlementul reprezintă un sistem de factori serici activat de reacţiile
antigen-anticorp. Complementul este alcătuit din 20 fracţiuni proteice C1---C20, factorul de iniţiere,
properdina, factorul B si factorul D..
 Complementul este un complex de natură proteică prezent în serul tuturor vertebratelor,
inclusiv al peştilor.
 Serul de cobai este foarte abundent în complement
 Serul normal de şoarece are puţin complement şi este defectiv de componenta C5, motiv
pentru care poate fi utilizat în testele de rozetare
 Complementul poate fi prezent în proporţii mai reduse şi în alte umori ca lichidul pleural şi
peritoneal. La naştere organismul conţine aproximativ jumătate din concentraţia serică în
complement la adult. După primele 3 luni de viaţă, concentraţia serică a complementului
atinge nivelele întâlnite la adultul normal.
 Complementul apare in umori la scurt timp după naştere ( 5-7 saptamâni la şobolani, 3-4
saptămâni la porc)
 Activarea complementului este declanşată de formarea complexelor antigen-anticorp (Ag-Ac)
 Activarea complementului se face pe trei cai: clasică, alternativă şi lecitinică
 Activarea pe cale clasică se realizează pe o suprafată macromoleculară si membranară, in
urma formării complexelor Ag-Ac. Cele 11 componente ale complementului care participa la
calea clasică de activare sunt organizate în 3 unităţi funcţionale:-unitatea de recunoaştere;-
unitatea de activare;-unitatea de atac a membranei.
 Are loc cuplarea antigenului cu imunoglobulinele si va avea loc demascarea sediilor de
cuplare pentru complement, situate pe regiunea Fc a moleculei de Ig. Recunoasterea este
declanşată în urma interacţiunii antigenului cu IgG şi IgM.i În cursul formării complexului
imun, antigenul se ataşează la nivelul fragmentului Fab din molecula de Ig, producând
modificări de conformaţie în zona oscilantă.
 Activarea complementului pe cale clasică este controlată de două proteine serice cu rol de
reglare Calea clasică a complementului este o achiziţie filogenetică mai recentă fiind legată de
imunitatea adaptivă şi memoria imunologică. Cel mai important reprezintă formarea
complexelor imune.
 Activarea complementului pe calea alternativă reprezintă o achiziţie mai veche. Calea
alternativă nu necesită prezenţa anticorpilor, ci contactul cu diverse elemente structurale ale
peretelui microorganismelor invadatoare sau cu alte tipuri de substanţe.
 Activarea prin calea alternă constă în intervenţia altor componenţi proprii acestei cai, cum ar
fi factorul de iniţiere (FI), properdina (P), factorul B si factorul D.
 Calea alternativă este activată de endotoxinele bacteriilor Gram negative, de acizii teihoici din
peretele pneumococilor, de poliglucidele de origine fungică, poate fi activata si de complexele
ag-ac, care nu intervin pe cale clasică.
 Semnificaţia caii alternative constă în faptul că prin aceasta se realizează activarea
complementului prin produsele bacteriene înainte de formarea imunoglobulinelor specifice.
 Activarea complementului pe calea clasică şi pe calea alternativă prezintă diferenţe în ceea ce
priveşte factorii de activare până la formarea C3 convertazei.
  Activarea pe calea lecitinică se realizează prin lecitine legate de structuri polizaharidice
prezente pe suprafaţa unor microorganisme. Dintre lecitinele la care s-a demonstrat un astfel
de rol reprezintă o proteină serică ce leagă manoza de la componenţii glucidici din învelişul
bacterian sau viral.
 Aceasta cale se realizează independent de anticorpii din calea clasică.
 Funcţiile biologice ale complementului:
1.intervenţia în apărarea antiinfecţioasă
2.potenţarea fagocitozei
3.amplificarea imunostimulării
4.intervine în şocul anafilactic
5.eliberarea unor produşi de scindare a componenţilor C3 si C5.
6.acţiune antivirală bazată pe fixarea componentelor la suprafaţa virusurilor
3.Polipeptidele bazice
Sunt originare din ţesuturile şi din celulele sanguine lezate prin procese inflamatorii sau infecţioase
prezente în plasma mamiferelor şi au o acţiune distructivă asupra bacteriilor, asemanător cu
polimixinele, adică dezorganizarea funcţiilor membranei osmotice ale membranei celulare bacteriene.
Polipeptidele bazice au o acţiune inhibitoare asupra speciilor bacteriene Listeria monocytogenes si
Streptococcus pneumoniae.
2.3 Fagocitoza
Fagocitoza ( gr.fagein-a mânca ) reprezintă fenomenul de captare, înglobare şi neutralizare sau
digestie a unor microorganisme, ca şi a altor celule moarte, alterate numite generic fagocite. Etapele
fagocitozei constituie 3 faze: 1.faza de apel sau de apropiere 2.faza de înglobare 3.faza de digestie
 Faza de apropiere se caracterizează prin chemotactismul pe care le au fagocitele faţă de orice
substantă heterogenă sau străină faţă de organism. Propriul ţesut poate fi fagocitat dacă el a fost
distrus de un factor fizic, chimic sau biologic. Primele care ajung la focar sunt microfagele,
macrofagele ajung mai târziu si înglobează bacteriile rămase în focar , macrofagele moarte şi resturile
celulare.
 Faza de înglobare a materiei fagocitabile constă în adeziunea substanţei heterogene la membrana
fagocitului, care emite pseudopode prin care are loc înglobarea acestiea în citoplasmă prin retractarea
pseudopodului într-o vacuolă numită fagosom.
 Faza de digestie sau de distrugere a materiei înglobate, prin intermediul unor fermenţi proteolitici
prezenţi în fagolizomul din citoplasma celulelor fagocitante. Bacteriile înglobate suferă în 7-10 min
modificari importante în ceea ce priveste forma si afinitatile tinctoriale, devin globuloase, le scade
afinitatea pentru coloranţii bazici etc.
Fagocitoza are loc înainte de apariţia anticorpilor în organism şi este eficientă asupra bacteriilor cu
virulentă redusă. Unele bacterii ca M.tuberculosis, Brucella, Salmonella, Listeria desi sunt înglobate,
ele nu pot fi distruse, datorita unor structuri parietale specifice acestor specii.
 Fagocitoza poate fi inhibată de factori fizici ( frig) sau de substanţe leucotoxice cum ar fi chinina,
cortizonul, care au acţiune negativă asupra fagocitozei, împiedicând migrarea celulelor fagocitante
spre focarul imflamator.
 Pinocitoza ( gr.pinein-a bea) este mecanismul de înglobare a lichidelor şi a substanţelor solubile a
căror talie nu depăseste 500A de către celulele endocitare şi se realizează prin invaginarea şi
vezicularea suprafeţelor celulare şi ingestia lichidului înglobat.
 Fenomenul de pinocitoză ca si cel de fagocitoză poate fi încadrat în procesul general de endocitoză,
care se caracterizează prin captarea substanţelor macromoleculare sau corpusculare.
 Pinocitoza se deosebeste de fenomenul de fagocitoză prin câteva caractere diferenţiale:
1.În timp ce inductorul de pinocitoză este solubil, cel de fagocitoză este totdeauna o particulă solidă.
2.Inductorul de pinocitoză trebuie să posede o anumită încărcătură electrică, pe când corpul fagocitat
poate fi neutru.
3.Pinocitoza, spre deosebire de fagocitoză, nu implică chemotactism.
4.Aspectul citologic al celor două fenomene diferă: în fagocitoză apar modificări ale membranei
celulare sub formă de pseudopode, în pinocitoză apar invaginări, vezicule sau canalicule ale suprafeţei
celulare.