Tema 3. Rezistenţa antiinfecţioasă specifică a organismului.

3.1 Imunitatea, clasificarea tipurilor imunitaţii.

Imunitatea este o stare de rezistenţă, graţie căreea, organismul sănătos se află protejat parţial sau total
contra acţiunii patogene a microorganismelor şi a toxinelor. Imunitatea reprezintă o modalitate
reactivă, diferenţiată a organismului faţă de o substanţă străină. Răspunsul imun specific este cu atât
mai rapid şi mai eficient, cu cât subiectul a venit de mai multe ori în contact cu un anumit antigen.
Imunitatea este un fenomen general observat la toate speciile vii: la animale, la plante şi la microbi .
Imunitatea se împarte în două mari categorii, în funcţie de calea de pătrundere a antigenului şi
producerea în organism a anticorpilor:
 -imunitatea activă
 -imunitatea pasivă
După natura imunităţii se disting:
-imunitate naturală sau esenţială, care poate fi absolută sau relativă;
-imunitate dobândită natural în timpul vieţii prin îmbolnăvire, sau provocată experimental prin
vaccinare ( activă) sau seroimunizare( pasivă). După specificitatea imunităţii, se disting:
-imunitatea naturală activă, dobândită în urma unei infecţii este în general solidă, dar ea apare numai
după ce animalul a trecut prin boală.
-imunitate specifică faţă de un antigen ( imunitatea anticărbunoasă, antirabică);
-imunitatea paraspecifică faţă de un antigen înrudit ( virusul herpetic etc.). Imunitatea dobândită se
clasifică:
 activă
 pasivă
Imunitatea activă: -postinfecţioasă –postvaccinală
Imunitatea pasivă: -postserică -placentară
Imunitatea dobândită: - antimicrobiană -antitoxică Imunitatea antimicrobiană se clasifică: - sterilă –
nesterilă
Imunitatea activă -influienţa antigenului asupra organismului şi producerea de către acesta a
anticorpilor. Antigenul pătrunde în organism fie pe căi naturale, fie pe căi artificiale sau prin
vaccinare. Imunitatea activă se diferenţiază de imunitatea pasivă şi anume: -imunitatea activă este un
caracter strict individual, şi apare la indivizi maturi imunologic, fiind dependentă de pătrunderea în
organism a unui antigen. -în organism sub acţiunea antigenului apar constituienţi de neoformaţie,
reprezentaţi de imunoglobuline active sau de limfocite active. -acţiunea anticorpilor este specifică şi
diferenţiată în funcţie de antigen, totodată în determinismul imunităţii active sunt implicate
mecanisme de memorie. -imunitatea activă nu este transmisibilă prin ereditate, ea se instalează la 6-12
zile în funcţie de capacitatea imunogenă a antigenului şi durează săptămâini, luni, ani sau chiar
întreaga viaţă. -imunitatea activă se poate instala într-un organism fie în timpul unui proces infecţios
pe cale naturală, sau în urma vaccinării sau pe cale artificială, sau prin intervenţia omului.
Imunitatea pasivă -este transmisă de un organism donator. În acest caz, antigenul nu vine în contact
cu organismul, care nu produce anticorpi. Transmiterea imunităţii pasive se poate realiza fie natural
de la mamă la făt ( transplacentar sau prin colostru), fie pe cale artificială prin seroimunizare.
Imunitatea pasivă se instalează imediat şi este în general de scurtă durată ( 14-21 zile).
3.3 Imunitatea dobândită.
Reprezintă o formă superioară de rezistenţă antiinfecţioasă ce se realizează prin structuri şi funcţii de
neoformaţie cu un înalt grad de specificitate. Principalele caracteristici ale imunităţii dobândite sunt
următoarele:
 Are caracter individual, fiind întâlnită numai la indivizii care au venit în contact cu un anumit
antigen
 Este strict specifică, manifestându-se faţă numai de un anumit antigen
 Efectorii imunităţii sunt anticorpii ( imunoglobulinele) în imunitatea cu mecanism umoral
 Se formează în cursul dezvoltării ontogenetice Imunitatea dobândită se clasifică:
 -imunitatea dobândită active
-imunitatea dobândită activ natural
-imunitatea dobândită activ artificial
-imunitatea dobândită pasiv
-imunitatea dobândită pasiv natural
Imunitatea dobândită activ este denumită activă deoarece organismul intervine activ în producerea
efectorilor imuni şi poate avea un mecanism natural sau artificial de producere.
Imunitatea dobândită activ natural este denumită şi postinfecţioasă şi se produce consecutiv
trecerii organismului printr-o boală. Consecutiv unui astfel de conflict între un micro- şi
macroorganism, acesta din urmă câstigă o rezistenţă specifică puternică, uneori pentru toată viaţa ( de
exemplu după variolă).
Imunitatea dobândită activ artificial este denumită şi post-vaccinală şi se obţine în urma
administrării vaccinurilor. Această formă de imunitate se instalează într-un interval de 7-14 zile de la
contactul cu antigenul sau inocularea acestuia, timp necesar producerii efectorilor imuni. Are o durată
de 3-6 luni până la 1 an, rareori mai mulţi.
Imunitatea dobândită pasiv este imunitatea obţinută în urma transferării de efectori imuni
( anticorpi sau imunoglobuline), proveniţi de la un donator. Se numeşte pasivă întrucât organismul
imunizat primeşte efectorii imuni produşi pe un alt organism, el nu intervine în producerea lor,
rămânând pasiv din acest punct de vedere.
Imunitatea dobândită pasiv natural este denumită şi imunitate maternă sau maternală. Ea se
realizează consecutiv transferării de anticorpi elaboraţi de mamă la noul produs de concepţie.
Posibilitatea transferării imunoglobulinelor este legată de capacitatea de permeabilitate a unor filtre
tisulare cum sunt: placenta, peretele intestinal al nou-nâscutului. Acest tip de imunitate poate fi:
placentară, colostrală şi vitelină.
Imunitatea placentară ( displacentară) se rezumă la faptul că placenta reprezintă angrenajul
morfofiziologic dintre mamă şi făt, respectiv dintre vilozităţile coriale şi criptele mucoasei uterine.
Placenta are mai multe roluri în cadrul schimburilor metabolice dintre mamă şi făt, între care şi cel de
transfer al efectorilor imuni. Vehicularea materno-fetală a anticorpilor depinde de tipul de
imunoglobuline şi de structura placentei. Traversează de regulă imunoglobulinele cu greutate
moleculară de 170 kDa, iar fixarea este condiţionată de prezenţa de celule a unor receptori pentru
fragmentul Fc al imunoglobulinelor. Porţiunea din mucoasa uterină care se desprinde o dată cu
vilozităţile coriale se numeşte decidulată. Se cunosc placente: Placenta hemocorială care este cea
mai permeabilă si se întâlneşte la primate, inclusiv la om şi la o serie de rozătoare. Placenta
endoteliocorială, care are o permeabilitate medie şi se formează prin contactul epiteliului vilozităţilor
coriale cu endoteliul capilar matern. Se întâlneşte la carnasiere. Placenta sindesmocorială este o
placentă de tip coltiledonat întâlnită la vacă, oaie, capră şi are permeabilitate redusă păntru Ig.
Placenta epiteliocorială este tipul de placentă în care epiteliul mucoasei uterine rămâne intact, iar
sângele fetal rămâne separat de cel al mamei .Se întâlneşte la iapă, scroafă, cămilă. Imunitatea
colostrală ( trofogenă) se constata în rezultatul transmiterii efectorilor imuni la nou-născuţi în urma
hrănirii cu colostru. Acumularea de imunoglobuline în glanda mamară începe cu 1-2 săptămâini
înainte de parturiţie şi este însoţită de o scădere corespunzătoare în serul sangvin. Anticorpii trec din
sânge în glande, ajungând la concentraţii de zeci sau sute de ori mai mari decât în ser. La vacă,
colostrul comparativ cu laptele, are de 10 ori mai multă vitamină A, de 3 ori mai multă vitamina D, de
10-17 ori mai mult fier, mai mult Ca, P,Mg, Cl şi mai puţin K. De asemneea la vacile de lapte sa
constatat că mai mult de 2 kg de IgG poate fi secretată în colostru în timpul primelor cinci mulsori.
După ingerarea colostrului de către noul născut, imunoglobulinele sunt absorbite intacte în sângele
acestuia. În colostru se concentrează dominant Ig A, Ig G, în timp ce IgM se gaseşte în concentraţii
similare celor întâlnite în ser. Concentraţia ridicată de Ig în colostru şi lapte este corelată cu
permeabilitatea crescută a mucoasei intestinale a nou născuţilor, aceasta având o durată de cel mult 24
ore la viţel si mâinji, si 36 ore la purcei. La şoarece si şobolan absorbţia intestinală a
imunoglobulinelor continuă timp de 14 zile după naştere. Traversarea ig-lor în primele 24-36 de ore
este favorizată şi de o deficienţă secretorie a mucoasei, evitându-se desfacerea enzimatică a
proteinelor anticorp de către enzimele proteolitice. Imunoglobulinle primite prin colostru se menţin în
circulaţie o perioadă variabilă de timp, cuprinsă între 3-4 săptămâini până la 60-70 de zile. După
aceasta perioadă concentraţia lor scade mult şi începe sinteza de ig proprii. Intervalul de 3-4
săptămâini după naştere este considerat a fi o perioadă critică, întrucât organismele nu mai dispun de
o protecţie eficientă prin anticorpii transmişi prin colostru, iar cei produşi prin sinteza proprie se află
într-un stadiu incipient, el nefiind în mâsură să se opună eficient diverselor agresiuni microbiene.
Rezistenţa scăzută a organismelor tinere poate să apară uneori şi ca expresie a unor deficite
imunologice, care au următoarele cauze: nivelul scăzut al ig-lor în colostru şi lapte; absorbţia
deficitară a ig-lor datorită unor leziuni ale mucoasei intestinale sau administrarii tardive a colostrului;
degradarea enzimatică precoce a ig-lor; existenţa unor mediatori chimici care inhibă absorbţia iglor )
exemplu-histamina).
3.4. Imunitatea antibacteriană, antivirală, antimicotică, antiparazitară, antitumorală
Imunitatea antibacteriană
Se rezumă la faptul, ca soarta bacteriilor pătrunse în organism depinde de:
 -Calea de pătrundere
 -Localizarea lor extracelulară.
 -Starea funcţională a mecanismelor de apărare
Cea mai mare parte a bacteriilor sunt rapid eliminate la poarta de intrare prin mecanisme nespecifice
( lizozim, proteina C, intervenţia fagocitelor). Germenii pot fi neutralizati şi eliminaţi de elemente
reziduale ale unui răspuns( de ex. de către atc. De clasa igG care au durată de viată de aproximativ o
lună).Bacteriile invadante care reuşesc sa depăşeasca toate mecanismele descrise se multiplică şi
provoacă boala clinică. Ele vor fi eliminate în urma răspunsului imun specific sau uneori pot persista
în ciuda unei reacţii imune continuie împotriva lor. Mediul intern al organismului este separat de
lumea externă prin piele şi mucoase. Acestea constituie bariere naturale care sunt colonizate continuu
de microorganisme. Pielea si mucoasele constituie barierele fizice care împiedică pătrunderea
bacteriilor în organism. Totodată organismul se apără prin reacţii inflamatorii nespecifice care sunt
induse de bacteriile care au reuşit să depăşeasca barierea invelişurilor externe. Bacteriile pot amorsa
ambele tipuri de răspuns imun. Prin urmare răspunsul imun umoral este declanşat de bacterii cu
dezvoltare extracelulară şi de exotoxine bacteriene. Principalele sedii de producţie de atc. sunt
splina şi ganglionii limfatici. Bacteriile care ramân cantonate în mucoase bronşice şi digestive
produc o imunitate locală mediată de atc. Ig A urmată de neutralizarea bacteriilor la suprafata
epiteliilor, activarea complementului etc.
Efectele generale ale anticorpilor:
-fixarea pe toxine care împiedică pătrunderea acestora în celulele ţintă.
-atc. de clasa IgM pot produce uneori aglutinarea unor bacterii prin care împiedică difuziunea
acestora sau liza bacteriilor prin activarea complementului pe cale clasică, mecanism îndreptat cu
precădere împotriva germenilor Gram negativi.
-atc. de clasa IgG acţionează mai ales prin opsonizare, imunoaderenţă şi fagocitarea bacteriilor.
Răspunsul celular este amorsat împotriva bacteriilor cu multiplicare intracelulară: mycobacteriile,
brucele, listerii etc. Înglobate în celule fagocite ele sunt protejate împotriva acţiunii anticorpilor din
plasma iar anumiţi factori parietali care le acoperă le fac relativ rezistente la acţiunea enzimelor
celulare.
Imunitatea antivirală În virozele naturale ţi experimentale, evoluţia infecţiei este determinată de
virulenţa agentului infectant şi de capacitatea gazdei de a limita infecţia. Răspunsul imun al
organismului poate limita multiplicarea virusului, prin producerea de anticorpi specifici de către
limfocitele B, prin liza mediată decomplement a virusurilor cu înveliş sau a celulelor infectate cu
virus şi învelite de către limfocitele de tip T citotoxic, K si NK. Apărarea gazdei faţă de infecţiile
virale este mediată de mecanisme efectoare umorale sau celulare, care acţionează de obicei prin
cooperare. Implicarea mecanismelor imune în apărarea antivirală pot fi sistematizate astfel:
-viroze în care anticorpii sunt decisivi în vindecare;
-viroze în care imunitatea umorală şi celulară acţionează în comun pentru sterilizarea gazdei; -viroze
în care răspunsul imun participă la patogenia bolii sau a complicaţiilor;
-viroze în care se realizează persistenţa virală;
-viroze oportuniste asociate cu imunodeficienţele primare sau secundare. În manieră simplistă
strategia de apărare antivirală este următoarea: celulele citotoxice distrug celulele infectate, deci
„cuiburile de virusuri”, iar anticorpii şi fagocitele atacă particulele virale care părăsesc celulele
infectate cu intenţia de a se deplasa spre alte celule sănătoase pe care să le infecteze în vederea
multiplicării. Prin urmare imunitatea antivirală implică un trafic molecular şi celular foarte intens.
Având un genom extrem de simplu ( între 3 şi 250 gene) virusurile nu sunt capabile să elaboreze un
număr de proteine şi enzime importante ( de ex. enzime necesare catabolizării glucidelor sau enzime
necesare replicării acizilor nucleici). În consecinţă ele sunt obligate să paraziteze diverse gazde
celulare, pentru că folosind „ maşinăria biochimică” a acestora, să poată supravieţui şi prolifera. Un
număr de virusuri care pătrund în diverse celule umane sau animale produc tulburări patologice cu un
spectru clinic foarte variat: boala acută, subclinică, recurentă, latentă sau cronică.
Răspunsul organismului gazdă este şi el foarte divers implicând toate componentele nespecifice ale
apărării, dar cu o nuanţă proprie, cu preponderenţa imunităţii celulare legată de dezvoltarea
intracelulară a virusurilor şi relativa ineficienţă a răspunsului umoral. Eficienţa globală a răspunsurilor
poate fi deplină, ducând la eliminarea virusurilor şi stabilirea unei imunizări durabile sau parţială cu
persistenţa virusului în organism. În anumite situaţii însuşi mecanismul imun de apărare poate avea
efecte adverse, producând manifestări patologice. Infecţia virală începe cu invazia unuia dintre
învelişurile epiteliale de graniţă: tegumente, mucoase respiratorii şi digestive. Anticorpii antivirali
sunt capabili să se lege direct de virusuri în faza extracelulară sau pe atg. Virale exprimate pe celule.
IgM şi IgG intrceptează virusurile vehiculate în plasma şi fluidele tisulare, în timp ce IgA din secreţii
protejează suprafeţele mucoaselor porţilor de intrare. Legarea pe virusurile extracelulare cu efectul
sau protectiv antiviral reprezintă baza seroterapiei profilactice.
Efectele antivirale ale anticorpilor se consideră defavorabil deoarece îngăduie supravieţuirea celulei
şi a virusului purtat de acesta. În procesul formelor de apărare antivirală mecanismele imunităţii
celulare joacă un rol dominant. Se acceptă trei forme de infecţii persistente: cronice, late persistenţa
virusului în ciuda unei reacţii imune destul de ample, care însă nu influenţează evoluţia cronică a
bolii. Infecţiile latente se caracterizează clinic prin secvenţa: boala acută, remisiune ( vindecare
aparentă), recădere, remisiune. În remisiunea clinică virusul persistă de fapt în celulele organului ţintă.
Infecţiile lente au evoluţie încetinită atât în incubaţie cât şi în cursul bolii manifestate. În anumite
împrejurări, răspunsul imun antiviral provoacă gazdei alterări patologice. Mecanismele Tdependente
provoacă uneori leziuni severe şi progresive celulelor infectate. Prin urmare anumite virusuri
infectează celulele limfoide cu efecte extrem de severe. Imunitatea antimicotică
La indivizii normali micetele nu se manifestă ca organisme foarte invazive.Ca regulă generală
apărarea antimicotică se realizează prin mecanisme celulare nespecifice sau naturale şi specifice sau
imune. Primele sunt capabile în anumite condiţii să realizeze eliminarea complet a agenţilor invadaţi.
În cadrul reacţiei nespecifice miceţii sunt atacaţi de 3 tipuri de celule: granulocite, neutrofile,
macrofagele şi celulele NK.
Polimorfonuclearele joacă un rol important în apărarea împotriva unor specii Candida albicans,
Aspergillus fumigatus etc. Monocitele şi macrofagele exprimă receptori pentru unii agenţi fungici
Candida. Celulele NK pot provoca reacţii de citotoxicitate directă împotriva unor specii de ciuperci de
ex.Criptococcus neoformans. Intervenţia mecanismelor nespecifice este adesea suficientă pentru
stăpânirea micozelor superficiale. În cazul infecţiilor sistemice principala formă de rezistenţă este
produsă de imunitatea celulară. Mai multe observaţii experimentale sugerează că anumite specii
micetice printre care Criptococcus, Candida pot induce şi o activare a celulelor T supresoare care
vor inhiba răspunsul imun celular. Imunosupresia indusă de miceţi permite menţinerea sau
diseminarea microorganismelor.
Imunitatea antiparazitară
 Paraziţii animali produc procese patologice larg răspândite pe glob. Acesti paraziţi se împart în două
mari categorii: - organisme unicelulare ( protozoare ) care determină de obicei, infecţii intracelulare-
organisme pluricelulare ( metazoare ) care induc de regulă infecţii extracelulare.. Eficienţa acestor
reacţii de apărare este extrem de diversă: reacţia energică cu eliminarea parazitului, reacţie parţial
eficientă care nu duce la eliminarea completă a parazitului dar care se opune cu succes reinfestărilor.
Antigenitatea parazitară este complexă. Fiecare parazit este un adevărat mozaic antigenic. Se cunosc
mai multe antigene parazitare:
 -antigene specifice parazitului
 -antigene comune mai multor paraziţi înrudiţi
 -antigene exprimate în toate stadiile evolutive ale parazitului sau ag specifice pentru un
anumit studiu.
 -antigene somatice sau ag secretate sau detectabile în serul bolnavului.
Controlul infecţiilor parazitare este dependent în special de implicarea limfocitelor T. Totodată
paraziţii se protejează împotriva presiunii mecanismelor imune agresoare elaborate de gazdă, prin
diverse căi de evadare. Apărarea antiparazitară mobilizează un număr mai mare de mecanisme
specifice sau nespecifice, mediate umoral sau celular, care controlează nu numai multiplicarea
agenţilor parazitari la locul de cantonare. Mecanismele de apărare imună variază de la un parazit la
altul, sau de la o specie la alta, face ca mecanismele ce intervin în imunoparazitologie, să nu fie
întrutotul cunoscute. Prin urmare infestaţia parazitară este obişnuit cronică, iar reacţiile imune ale
gazdei sunt nevoite sa se adapteze la modificările antigenice ale parazitului. În parazitoze există şi un
răspuns imun cu specificitate de organ, menţionându-se că în unele organe se poate instala o imunitate
protectoare faţă de reinfecţii, iar în altele nu apar astfel de procese.
Imunitatea antitumorală Imunitatea antitumorală este o stare de imunitate specifică anumitor
organisme, caracterizată prin capacitatea de a opri dezvoltarea unui proces neoplazic. Eficienţa
imună antitumorală depinde de capacitatea sistemului mononuclear macrofagic de a recunoaşte şi de a
dezvolta un răspuns imun faţă de celulele de tip neoplazic, apărute prin mutaţii sau ca urmare a
integrării unor virusuri oncogene în genomul celulelor normale ale organismului. Transformarea
malignă a celulelor include o serie de modificări antigenice ce constau din următoarele: -pierderea
specificităţii antigenice a ţesuturilor normale; -câştigarea de noi proprietăţi antigenice specifice
tumorii; -apariţia unor antigene onco-embrionare sau onco-fetale, care se găsesc în mod normal numai
în ţesutul embrionar sau fetal, care dispar după naştere dar pot reapărea în cazul dezvoltării în
organism al unor tumori maligne. Antigenele tumorale pot fi încadrate în 4 categorii diferite:
 -antigene specifice unui tip de tumoră, care nu sunt prezente pe suprafaţa celulelor normale
sau pe alte celule tumorale;
 -antigene specifice unei anumite tumori, care însă se găsesc slab exprimate şi pe unele celule
normale;
 -antigene cu specificitate largă, prezente pe diferite tumori;
 -antigene oncofetale care în mod normal sunt exprimate pe ţesuturile embrionare, dintre care
mai bine cunoscut este alfa fetoproteina.
Antigenele tumorale pot fi exprimate pe suprafaţa celulelor, dar pot fi localizate şi la alte niveluri.
Celulele tumorale posedă antigene specifice şi tumoral asociate capabile sa inducă un răspuns umoral
sau celular. Circumstanţele în care se produce reducerea eficienţei apărării imune reprezintă o
importanţă situaţie de risc pentru dezvoltarea unor boli maligne. Astfel de exemple pot fi găsite atât în
patologia umană cât şi în cea animală: agamaglobulinemia ereditară legată de sex etc. Apariţia mai
frecventă a tumorilor maligne la vârstnici poate fi corelată cu instalarea unei imunodeprimari care este
caracteristică acestei perioade a vieţii. Animalele cu reactivitate imună normală se pot opune la
dezvoltarea unor grefe tumorale. Conceptul supravegherii imune se sprijină şi pe argumente
filogenetice: cancerul se dezvoltăm în aparenţă numai la vertebrate, la care apare şi se perfectează şi
imunitatea specifică. Tumorile pot suscita o reacţie complexă de respingere în care iau parte atât atc.
Specifici cât şi diverse tipuri de celule cu activitate citotoxică. Prin urmare atc. citotoxici ar putea provoca moartea
celulelor tumorale prin două mecanisme: -activarea complementului -atasarea celulelor K Mecanismele celulare implică macrofage,
intervenţia celulelor NK şi generarea de limfocite citotoxice sensibilizate .