Întrebări pentru examen la disciplina „Imunologie şi imunopatologie”

1.Istoricul imunologiei.
Imunologia, ca disciplină medicală se diferenţiază abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi
observaţii asupra rezistenţei faţă de bolile difuzabile au existat încă din timpuri imemorabile.
În evoluţia imunologiei distingem două perioade distincte:
-perioada observaţiilor
-perioada remediilor empirice
-perioada ştiinţifică
Homer, arăta că în timpul războiului Troiei, Apollon i-a pedepsit pe greci prin îmbolnăvirea în
masă a animalelor, care a dus la moartea lor, boala cuprinzând ulterior şi oamenii.
Observaţiile acumulate în timpul marilor epidemii şi epizootii au dus la câteva concluzii care au stat
la baza tacticii în prevenirea bolilor infecţioase.
După cum se observă din concepţiile perioadei empirice, fenomenele de imunitate au fost privite
ca strict legate de procesele infecţioase.
Imunologia are însă astăzi o arie de cercetare mult mai vastă.
Prima vaccinare deliberată în Europa a fost făcută în 1720 de către LADY MARY MONTAGU (1689-
1762), soţia ambasadorului britanic de pe lângă Înalta Poartă, care şi-a vaccinat cei patru copii prin
scarificare, ei făcând la locul de inoculare , o pustulă variolică şi neâmbolnăvindu-se ulterior de
variolă.
Cu această ocazie L.PASTEUR propune termenul de vaccinare
( lat. „ vacca „- specia de la care s-a recoltat primul antigen” ), termen care a fost adoptat şi s-a
impus în lumea medicală.
2.Rezistenţa antiinfecţioasă nespecifică.
Factorii pasivi ai rezistentei

 1 tensiunea oxigenului tisular. O2 este protector pentru gazdă in cazul infecțiilor bacteriene și virale.
 2 flora microbiana autohtonă - apară prin fenomene de antagonism dintre flora patogenă și
nepatogena cu care vine in contact organismul.
 3 flora mucoaselor - rol mecanic de a se opune pătrunderii germenilor patogeni in organism
 4 pielea - in special stratul cornos cu acțiune distructivă asupra multor specii bacteriene prin ph acid
3-4 care fac incompatibilă dezvoltarea acestora.
 5 HCl- secretat de mucoasa gastrica are rol distructiv asupra multor bacterii pătrunse în organism
odată cu hrana .
 6 reacția febrilă -are rol de apărare prin acțiunea circulației periferice și centrale asupra
catabolismului celulelor.
 7 capcanele anatomice - mucusul, saliva, lacrimile - secrețiile glandelor exocrine le curăță și le apără
de microorganisme patogene

Factorii activi
-umorali (complement, lizozim și polipeptide bazice)
- celulari ( fagocite)
Lizozimul este un ferment glucidolitic prezent în lichidele organice, este o enzima cu acțiune mucolitica
formată din 129 aminoacizi. Este prezent în lacrimi, salivă, mucus nazal, lapte, ser.
Lizozimul perturba fenomenele de oxidoreducere și blochează procesele de creștere și diviziune, având
efect bacteriostatic. Este marcat asupra bacteriilor gram pozitive.
Prin acțiunea sa litică protejează mucoasa nazala, bucală, conjunctivala și corneea de bacterii.
Complementul (alexina) reprezintă un sistem de factori activat de reacțiile antigen anticorp, este un
complex de natura proteică prezent în serul tuturor vertebratelor. La naștere organismul conține jumătate
din concentrația serica iar după 3 luni ajunge la nivelul normal.

Polipeptidele bazice - organite din țesuturi sau celule lezate prin procese inflamatorii care sunt prezente in
plasmă și au o acțiune distructivă asupra bacteriilor. Acestea inhiba Listeria Monocitogenes și Streptococus
Pneumoniae .

Fagocitoza reprezintă fenomenul de captare, înglobare și neutralizare a unor microorganisme de către

fagocite.
Fagocitoza constă din 3 etape
1.de apropiere -chemotactism
2 de înglobare -adeziunea microorganismului la fagocit
3 de digestie - distrugerea afinității microorganismelor.
Aceasta are loc înainte apariției anticorpilor in organism și este eficienta pentru bacteriile cu virulență
redusă. Ea poate fi inhibata de frig sau chinina ( substanță leuco toxică)

3.Factorii activi ai rezistenţei antiinfecţioase nespecifice.

Factorii activi
-umorali (complement, lizozim și polipeptide bazice)
- celulari ( fagocite)
Lizozimul este un ferment glucidolitic prezent în lichidele organice, este o enzima cu acțiune mucolitica
formată din 129 aminoacizi. Este prezent în lacrimi, salivă, mucus nazal, lapte, ser.
Lizozimul perturba fenomenele de oxidoreducere și blochează procesele de creștere și diviziune, având
efect bacteriostatic. Este marcat asupra bacteriilor gram pozitive.
Prin acțiunea sa litică protejează mucoasa nazala, bucală, conjunctivala și corneea de bacterii.
Complementul (alexina) reprezintă un sistem de factori activat de reacțiile antigen anticorp, este un
complex de natura proteică prezent în serul tuturor vertebratelor. La naștere organismul conține jumătate
din concentrația serica iar după 3 luni ajunge la nivelul normal.

Polipeptidele bazice - organite din țesuturi sau celule lezate prin procese inflamatorii care sunt prezente in
plasmă și au o acțiune distructivă asupra bacteriilor. Acestea inhiba Listeria Monocitogenes și Streptococus
Pneumoniae .

Fagocitoza reprezintă fenomenul de captare, înglobare și neutralizare a unor microorganisme de către

fagocite.
Fagocitoza constă din 3 etape
1.de apropiere -chemotactism
2 de înglobare -adeziunea microorganismului la fagocit
3 de digestie - distrugerea afinității microorganismelor.
Aceasta are loc înainte apariției anticorpilor in organism și este eficienta pentru bacteriile cu virulență
redusă. Ea poate fi inhibata de frig sau chinina ( substanță leuco toxică)

4.Factorii pasivi ai rezistenţei antiinfecţioase nespecifice.

Factorii pasivi ai rezistentei

 1 tensiunea oxigenului tisular. O2 este protector pentru gazdă in cazul infecțiilor bacteriene și virale.
 2 flora microbiana autohtonă - apară prin fenomene de antagonism dintre flora patogenă și
nepatogena cu care vine in contact organismul.
 3 flora mucoaselor - rol mecanic de a se opune pătrunderii germenilor patogeni in organism
 4 pielea - in special stratul cornos cu acțiune distructivă asupra multor specii bacteriene prin ph acid
3-4 care fac incompatibilă dezvoltarea acestora.
 5 HCl- secretat de mucoasa gastrica are rol distructiv asupra multor bacterii pătrunse în organism
odată cu hrana .
 6 reacția febrilă -are rol de apărare prin acțiunea circulației periferice și centrale asupra
catabolismului celulelor.
 7 capcanele anatomice - mucusul, saliva, lacrimile - secrețiile glandelor exocrine le curăță și le apără
de microorganisme patogene

5.Fagocitoza.
Fagocitoza ( gr. fagein - a îngloba ) reprezintă fenomenul de captare, înglobare şi neutralizare sau
digestie a unor microorganisme, ca şi a altor celule moarte, alterate numite generic fagocite.
Etapele fagocitozei constituie 3 faze:
1. faza de apel sau de apropiere
2. faza de înglobare
3. faza de digestie
Faza de apropiere se caracterizează prin chemotactismul pe care le au fagocitele faţă de orice
substanţă heterogenă sau străină faţă de organism.
Propriul ţesut poate fi fagocitat dacă el a fost distrus de un factor fizic, chimic sau biologic.
Primele care ajung la focar sunt microfagele, macrofagele ajung mai târziu si înglobează
bacteriile rămase în focar , macrofagele moarte şi resturile celulare.
Faza de înglobare a materiei fagocitabile constă în adeziunea substanţei heterogene la membrana
fagocitului, care emite pseudopode prin care are loc înglobarea acesteea în citoplasmă prin
retractarea pseudopodului într-o vacuolă numită fagosom.
Faza de digestie sau de distrugere a materiei înglobate, prin intermediul unor fermenţi proteolitici
prezenţi în fagolizomul din citoplasma celulelor fagocitante.
Fagocitoza are loc înainte de apariţia anticorpilor în organism şi este eficientă asupra bacteriilor
cu virulentă redusă. Unele bacterii ca M.tuberculosis, Brucella, Salmonella, Listeria deşi sunt
înglobate, ele nu pot fi distruse, datorita unor structuri parietale specifice acestor specii.
 Fagocitoza poate fi inhibată de factori fizici ( frig) sau de substanţe leucotoxice cum ar fi
chinina, cortizonul, care au acţiune negativă asupra fagocitozei, împiedicând migrarea celulelor
fagocitante spre focarul inflamator.

6.Pinocitoza.
Pinocitoza ( gr.pinein-a bea) este mecanismul de înglobare a lichidelor şi a substanţelor solubile a
căror talie nu depăşeste 500A de către celulele endocitare şi se realizează prin invaginarea şi
vezicularea suprafeţelor celulare şi ingestia lichidului înglobat.
Pinocitoza se deosebeste de fenomenul de fagocitoză prin cîteva caractere diferenţiale:

În timp ce inductorul de pinocitoză este solubil, cel de fagocitoză este totdeauna o particulă solidă.

2. Inductorul de pinocitoză trebuie să posede o anumită încărcătură electrică, pe cînd corpul

fagocitat poate fi neutru.

3. Pinocitoza, spre deosebire de fagocitoză, nu implică chemotactism.

4. Aspectul citologic al celor două fenomene diferă: în fagocitoză apar modificări ale membranei
celulare sub formă de pseudopode, în pinocitoză apar invaginări, vezicule sau canalicule ale
suprafeţei celulare.

7.Imunitatea activă.
Imunitatea este o stare de rezistenţă, graţie căreea, organismul sănătos se află protejat parţial sau
total contra acţiunii patogene a microorganismelor şi a toxinelor.
Imunitatea reprezintă o modalitate reactivă, diferenţiată a organismului faţă de o substanţă
străină. Răspunsul imun specific este cu atât mai rapid şi mai eficient, cu cât subiectul a venit de
mai multe ori în contact cu un anumit antigen.

Imunitatea este un fenomen general observat la toate speciile vii: la animale, la plante şi la
microbi.
Imunitatea activă este caracterizată prin influenţa antigenului asupra organismului şi producerea
de către acesta a anticorpilor. Antigenul pătrunde în organism fie pe căi naturale, fie pe căi
artificiale sau prin vaccinare.

Imunitatea activă are o serie de caractere generale, care o diferenţiază de imunitatea pasivă şi
anume:
este un caracter strict individual, şi apare la indivizi maturi imunologic, fiind dependentă de
pătrunderea în organism a unui antigen.
 -în organism sub acţiunea antigenului apar constituienţi de neoformaţie, reprezentaţi de
imunoglobuline active sau de limfocite active.

-acţiunea anticorpilor este specifică şi diferenţiată în funcţie de antigen, totodată în

determinismul imunităţii active sunt implicate mecanisme de memorie.
-imunitatea activă nu este transmisibilă prin ereditate, ea se instalează la 6-12 zile în funcţie de
capacitatea imunogenă a antigenului şi durează săptămâni, luni, ani sau chiar întreaga viaţă.

-imunitatea activă se poate instala într-un organism fie în timpul unui proces infecţios pe
cale naturală, sau în urma vaccinării sau pe cale artificială, sau prin intervenţia omului.

8.Imunitatea pasivă.
Imunitatea pasivă se caracterizează prin faptul că este transmisă de un organism donator. În acest
caz, antigenul nu vine în contact cu organismul, care nu produce anticorpi.

Transmiterea imunităţii pasive se poate realiza :

natural de la mamă la făt ( transplacentar sau prin colostru),
pe cale artificială prin sero-imunizare.
Imunitatea pasivă se instalează imediat şi este în general de scurtă durată ( 14-21 zile).
9.Vaccinurile
sunt produse biologice cu acţiune imunogenă, obţinute din microorganisme sau toxine şi care
inoculate unui organism, îi conferă o imunitate dobândită activ faţă de agentul din care provin.

Clasificarea vaccinurilor:
1.După categoria agentului etiologic conţinut:
-vaccinuri antibacteriene
-vaccinuri antivirale
-vaccinuri antiparaziatre
-vaccinuri antimicotice

2.După starea biologică a agentului etiologic:

-vaccinuri cu germeni vii şi virulenţi
-vaccinuri cu germeni vii atenuaţi
-vaccinuri cu germeni inactivaţi
-vaccinuri din toxine detoxifiate
Vaccinurile vii utilizate pe scară destul de extinsă în trecut, au la ora actuală o întrebuinţare din ce
în ce mai restrânsă, din cauza următoarelor considerente:
-crează artificial purtărori de germeni si deci focare de infecţie cu potenţial de difuzare;
 -pot produce accidente de vindecare, cu exprimare clinică identică cu boala naturală;
-sunt contraindicate la animalele tratate cu medicamente imunosupresoare sau cu antibiotice.
Vaccinarea se face numai la animalele sănătoase, în scop profilactic, dozele de aplicare, fiind în
funcţie de vaccin şi de specia animală care se vaccinează.
Căile de administrare sunt: parenterale sau prin inoculare şi enterale sau pe căi naturale.

10.Anatoxinele.
Anatoxinele sunt vaccinurile constituite din toxine detoxifiate sau aşa numiţii toxoizi.
Anatoxinele se folosesc ca vaccinuri în bolile în care acţiunea agenţilor patogeni se datoreşte
exclusiv toxinelor (tetanos, botulism, difteria umană).
În medicina veterinară prezintă importanţă anatoxina tetanică folosită preventiv în
vaccinarea cailor, specie foarte sensibilă la tetanos.
11.Substanţele adjuvante.
Substanţele adjuvante reprezintă substanţele care, fără să aibă o legătură chimică cu un complex
vaccinat îşi măresc valoarea imunizatoare.
Substanţele adjuvante acţionează prin inflamaţie locală si au capacitate alergizantă.
Vaccinurile se prepară în instituţiile specializate, numite biofabrici.
12.Modul de aplicare a vaccinurilor.
Administrarea vaccinurilor pe căi parenterale
1.vaccinarea pe cale subcutanata, este cea mai frecvent folosită. Se execută cu ace scurte pentru a evita
administrarea intramusculară. Locurile de elecţie sunt următoarele: laturile gâtului la bovine, faţa internă a
coapsei la ovine şi caprine, zona posterioară a conchiei auriculare la porc, părţile laterale ale toracelui la
carnivore, partea superioară a gâtului la păsări.
2. vaccinarea pe cale intramusculară, este mai rar folosită. Se utilizează ace lungi, iar ca locul de elecţie
sunt amintite: muşchii gâtului sau fesieri la animalele mari, muşchii pieptului la păsări, zona posterioară a
pavilionului urechii la porc.
3.vaccinarea pe cale intraperitoneală este de asemenea rară şi se practică mai frecvent la purcei în
condiţii de strictă asepsie.
4.vaccinarea transcutanată cu ajutorul unui dispozitiv special. Metoda se utilizează în variola aviară.
5.depunerea pe pielea deplumată din regiunea gambei, unde se smulg cca 10-20 pene, evidenţiindu-se
foliculii plumiferi. Se foloseşte în variola aviară şi constă din aplicarea vaccinului cu ajutorul unui tampon
înmuiat în vaccinul condiţionat ( diluat conform instrucţiunilor).
6.depunerea pe pielea scarificată, constă din efectuarea de scarificaţii superficiale pe piele la faţa
internă a coapsei sau la nivelul conchiliei auriculare pe o suprafaţă de cca 5/5 cm, pe care se depune
vaccinul cu ajutorul unui tampon de vată înmuiat în vaccin.
Administrarea vaccinurilor pe căi naturale 1.vaccinarea conjunctivală se foloseşte la păsări şi constă din
instilarea vaccinului în sacul conjunctival. Se practică în imunizarea contra bolii de Newcastle.
 2.vaccinarea nazală se poate practica individual ( la viţel, purcel) sau prin aerosol la păsări.Se folosesc
pulverizatoare, care se folosesc la o distanţă de aproximativ 40cm înălţime de la sol. Se fac astfel de
vaccinări în unele viroze şi contra micoplazmozei aviare.
3.vaccinarea orală ( per os ) se practică prin încorporarea vaccinului în furaj sau apa de băut.
4.sero-vaccinarea constă în aplicarea concomitentă a serului şi vaccinului, imunitatea instalându-se sub
protecţia serului. Se aplică numai în viroze.
După vaccinare se instalează imunitatea activă în curs de 6-25 zile, cu o durată care variază de la 6 luni la
durata întregii vieţi a animalului.

13.Serurile imune.
Serurile imune sunt biopreparate reprezentate de serul sau plasma sanguină obţinută de la animale
imunizate special în acest scop sau de la animale trecute prin boală, şi care inoculate la animalele sănătoase
induc imunitate pasivă, iar la animalele bolnave au rol terapeutic. Serurile imune sunt clasificate în 2 mari
grupe: seruri hiperimune şi seruri convalescent.

Serurile hiperimune sunt produse biologice preparate de către biofabrici, pe animale hiperimunizate,
consecutiv administrării repetate a unui antigen, după un anumit protocol. Ele au o largă utilizare, fiind
produse standartizate, caracterizate printr-un conţinut ridicat în anticorpi, titrul acestora fiind determinat
de către fabrica producătoare.
Prepararea serurilor hiperimune se bazează pe administrarea unor doze mari şi repetat de antigen la
animale donatoare.Ca animale donatoare se folosesc caii, bovinele, ovinele şi porcinele. Calul este
donatorul preferat, oferind avantajul de a reacţiona la un număr mare de antigene ţi de a dona o mare
cantitate de sânge. Taurinele, ovinele şi porcinele se folosesc la prepararea serurilor, fie faţă de agenţi cu
patogenitate strictă de specie. Serul de convalescent reprezintă serul obţinut de la donatorii care s-au
imunizat faţă de un antigen în condiţii naturale, în urma trecerii prin boală. Obţinerea se face prin sângerări
parţiale, cu respectarea strictă a condiţiilor de asepsie. Serul de convalescent este folosit ca ser homolog, la
animale din aceeaşi specie.
Clasificarea serurilor se face după: cantitatea de anticorpi:
1.serurile hiperimune, care conţin o cantitate foarte mare de anticorpi şi se obţin prin administrarea
antigenului nemodificat sau a toxinei ca atare.
2.serurile de convalescent, care se obţin de la animalele care au trecut prin boală în mod natural şi conţin o
cantitate redusă de anticorpi.
3.gamaglobulinele, care reprezintă fracţiunea globulinică din seruri, sunt foarte bogate în anticorpi şi ca
atare se inoculează în cantităţi mici, având o valoare de 4-5 ori mai mare decât serul integral. după specia
pe care s-a preparat:
1.omologi, când se prepară pe o specie animală şi se administrează la aceeaşi specie;
2.heterologi, când se prepară pe o specie şi se aplică la altă specie animală decât specia , pe care s-a
preparat.
după natura antigenului
1.serurile antimicrobiene, când antigenul folosit a fost o bacterie sau un virus;
2.serurile antitoxice, când imunizarea s-a făcut cu toxine;
3.serurile mixte, când conţin atât anticorpi antimicrobieni, cât ţi antitoxici.
14.Modl de preparare şi aplicare a unui ser.
15.Imunitatea maternă.
Imunitatea dobândită pasiv natural este denumită şi imunitate maternă sau maternală. Ea se realizează
consecutiv transferării de anticorpi elaboraţi de mamă la noul produs de concepţie. Posibilitatea transferării
imunoglobulinelor este legată de capacitatea de permeabilitate a unor filtre tisulare cum sunt: placenta,
peretele intestinal al nou-nâscutului. Acest tip de imunitate poate fi: placentară, colostrală şi vitelină.

Imunitatea pasivă: -postserică -placentară

16.Patologia imunoprofilaxiei.
17.Antigenele.
Antigenul reprezintă orice substanţă chimică heteroloagă, complexă, care după pătrunderea în
organism declanşează un răspuns imun mediat de anticorpi şi/sau de celule antigen reactive
sensibilizate.

În sens larg al termenului, prin antigene trebuie înţelese acele substanţe care pot induce un
răspuns imun. Antigenele sunt substanţe care induc un răspuns umoral sau celular.
Gruparea purtătoare este reprezentată în mod obişnuit de o proteină macromoleculară cu rol de
suport coloidal, care cel mai adesea nu are o activitate specifică.
Gruparea purtătoare „carrier” conferă moleculei de antigen o anumită dimensiune, ce o face
vizibilă, antrenând populaţia limfocitară T în mecanismul răspunsului imun.

Gruparea purtătoare „carrier” poate purta un singur tip de epitopi sau un număr multiplu al
acestora, cu una sau mai multe specificităţi antigenice.
Pentru fiecare tip de epitop, în populaţia de celule limfoide există o clonă care are la suprafaţă
receptori unic ţi specifici, prin intermediul cărora clona respectivă este capabilă să-l recunoască şi
să-l fixeze.

Antigenele existente în natură alcătuiesc un adevărat univers antigenic, căruia sistemul imunitar al
organismelor se opune prin mecanismele adecvate de recunoaştere, neutralizare şi eliminare cu
ajutorul efectorilor imuni, în scopul menţinerii homeostaziei normale.

Antigenele se clasifică după mai multe criterii, dar cel mai frecvent este utilizat criteriul
acestuia.
Se cunosc antigeni infecţioşi şi neinfecţioşi.

Antigenele neinfecţioase :
-solubili, reprezentaţi de proteine heterologe structurale (mioglobina, ovalbumina) şi proteinele
heteroloage catalitice ( enzime, hormoni etc.).
 -corpusculari în care sunt incluse antigene histocompatibile şi antigene tumorale.

Antigenele infecţioase :
-bacteriene: corpusculare ( ciliare, somatice,capsulare,fimbriale)şi solubile (exotoxine, exoenzime).
-virotice ( de înveliş, capsidale, ale acizilor nucleici).
-parazitare
18.Anticorpii.
Prin anticorpi (Ac) subînţelegem substanţe chimice complexe sintetizate de către sistemul celular al
imunităţii, ca răspuns la pătrunderea în organism a unui antigen.

Formarea anticorpilor şi capacitatea acestora de a reacţiona cu antigenele in vivo şi in vitro,

constituie componente esenţiale ale răspunsului care se află la baza fenomenului de apărare
imună.
Anticorpii sunt proteine serice numite gamaglobuline. Individualizarea acestora se face după mai
multe caractere fizico-chimice:

-precipitarea cu diferite substanţe chimice

-migrarea în câmp electroforetic sau electroforeza prin care se relevă deplasarea

imunoglobulinelor în zona gama globulinelor şi mai puţin în cea a beta globulinelor.

-centrifugarea pentru a se determina constanta de sedimentare „S”.Majoritatea ig sedimentează la

constantele 7 şi19S.
-cromatografia pe schimbători de ioni la filtrarea prin geluri, reprezintă metode ideale pentru
separarea şi purificarea imunoglobulinelor.
19.Biosinteza şi catabolismul imunoglobulinelor.
Procesul biosintezei imunoglobulinelor se realizează în interiorul plasmocitului prin formarea
independentă a lanţurilor H şi L la nivelul ribozomilor, fiecare lanţ fiind
codificat de o genă separată în interiorul celulei secretoare. Asamblarea lanţurilor polipeptidice se face la nivelul
reticului endoplasmatic plasmocitar.
Sinteza imunoglobulinelor se supune legii cibernetice în sensul că la un prag înalt de concentraţie
biosinteza este inhibată , iar în cazul scăderii nivelului de imunoglobuline în umori, procesele de sinteză sunt accelerate.
Catabolizarea moleculelor de imunoglobuline reprezintă un proces fiziologic care permite înlocuirea permanentă a
moleculelor mature cu altele tinere cu menţinerea unui nivel constant al lor în organism. S-a constatat o rată de
catabolizare direct proporţională concentraţiei de imunoglobulină şi timpului exprimat în zile. Totodată există şi
dependenţă şi fată de clasa de imunoglobuline, de specia animală, de viteza de sinteză a moleculelor, de nivelul
concentraţiei lor în ser etc.
Procesul de degradare al imunoglobulinelor se realizează la nivelul ficatului precum şi la nivelul altor organe bogate în
sistem reticulo-histiocitar.
Mecanismele care stau la baza catabolizării moleculelor de imunoglobuline nu sunt bine cunoscute fapt pentru care au
fost emise diferite ipoteze prin care se încearcă explicarea lor.
S-a constatat, că catabolizarea selectivă susţine că molecula de imunoglobulină, atunci când îmbătrâneşte, îşi modifică
conformaţia devenind străină de organism Receptorii de protecţie sunt caracteristici catabolizării imunoglobulinelor, iar
acestea au receptori de membrană faţă de Fc. Celulele pot lega moleculele din ser fie direct, fie prin intermediul
acestor receptori. Moleculelllle fixate
, odată ajunse în celulă în lipsa protecţiei pe care o conferă receptorii, sunt atacate de către „ protein-
disulfidreductază”, o enzimă care desface legăturile dintre lanţurile H sau dintre H şi L.
Imunoglobulinele sunt permanent degradate şi resintetizate în organism. Viteza de degradare şi cea de sinteză sunt
echilibrate, în aşa fel încât mărimea rezervei din organism să se menţină constantă.
Catabolismul este influenţat de o serie de factori:
-metabolismul organismului gazdă;
-unele particularităţi de structură; -temperatura;
-concentraţia imunoglobulinelor;
Procesul de degradare al imunoglobulinelor se realizează la nivelul ficatului şi altor organe bogate în sistem reticulo-
histiocitar.
Dinamica imunoglobulinelor în răspunsul imun umoral se caracterizează prin diverse caracteristici datorate că, in cazul
unei stimulări antigenice, organismul va reacţiona prin sinteza de anticorpi. Acest răspuns poartă denumirea de
„răspuns primar”.Prima categorie de anticorpi specifici care apar sunt anticorpii IgM a căror crestere este de 80
molecule/sec. Şi au tendinţa de epuizare rapidă. Mai târziu apare IgG a cărei creştere este lentă şi progresivă cu
tendinţă înspre descreştere. Dacă organismul revine în contact cu acelaş antigen are loc dezvoltarea răspunsului
secundar şi prin urmare majorarea IgM este neglijabilă şi se epuizează rapid, în timp ce anticorpii IgG cresc intens si
rapid atingând un nivel ridicat şi persistent.

20.Imunitatea umorală locală.

21.Mecanismul imunităţii celulare.
22.Celulele limfocitare de tip T.
Limfocitele -T prezintă celule cu suprafaţa netedă, se maturizează în timus, au o viaţă lungă
supravieţuind luni de zile, posedă receptori pentru antigen. Sub acţiunea antigenului suferă
modificări care le tarnsformă în limfoblaste şi mai apoi în celule efectoare. Celulele limfocitare- T
îşi au originea în celulele matcă („stem- sels”) din măduva osoasa. Se localizează în organele
limfoide secundare numite zone timodependente. Puse în mediu cu eritrocite de oaie, aderă spontan
la suprafaţa acestora, prin intermediul unor receptori superficiali.
Sa constatat că limfocitele -T din organism sunt alcătuite dintr-o serie de subpopulaţii cu
particularităţi fenotipice şi funcţionale distincte. Aceste subpopulaţii de celule T mature au fost
grupate în două categorii: - celule cu funcţii de reglare: Th(helper), Ta ( amplificatoare),
Ts( supresoare); -celule cu funcţii efectoare: T( citotoxice).
Limfocitele T- helper au rol important în imunitatea umorală, unde intervin cu ajutorul limfocitelor
B. Acestea stimulează limfocitele Tc şi limfociteleTs, în exprimarea potenţialului lor funcţional,
după interacţiunea lor cu antigenul. Activitatea helperă este determinată prin proprietatea de activare
a imunităţii umorale. Activitatea inductoare se caracterizează prin capacitatea de a stimula alte
celule efectoare sau imunitatea celulară. Prin intermediul interleukinelor pe care le secretă,
limfocitele Th selectează şi activează mecanismele efectoare adecvate. Acestea stimuleză celulele B
şi diferenţia celulele producătoare de anticorpi. Totodată limfocitele T helper au proprietatea de a
inhiba alte categorii de celule efectoare: Tc, NK, macrofage, garnulocite şi celule K mediatoare de
citotoxicitaţii mediate de anticorpi. Au rolul unor adevăraţi hormoni ai mecanismelor imunitare.
Limfocitele T amplificatoare sunt limfocite mici, au rol de amplificatoare a diferenţierii şi
proliferării celulelor K ( killer ) şi Tc. Limfocitele Ta sunt stimulate de interacţiunea cu celulele care
prezintă antigene, suferind o activare generală de tipul transformării blastice. Interacţiunea repetată
cu antigenele determină proliferarea şi diferenţierea în forme efectoare de celule Ta, care secretă IL-
2 şi alte limfokine, ce stimulează maturarea celulelor Tc efectoare. Limfocitele Ta au rol important
în dezvoltarea imunităţii mediate celular, atât antivirală, cât şi antiparazitară.

23.Celulele limfocitare de tip B.

Limocitele- B constituie celulele cu caractere de a lega antigenul prin receptorii de natură
imunoglobulinică şi de al prezenta limfocitului T. Limfocitele de tip B provin din măduva osoasă,
fiind defirenţiate în bursa lui Fabricius la păsări de unde şi provine denumirea lor de limfocite B.
Locurile de formale ale limfocitelor B constituie deasemenea unele porţiuni limfoide ale tubului
digestiv, ganglionii limfatici, splina, plăcile Peyer. Aproximativ 40% limfocite- B sunt localizate în
sânge şi măduva osoasă, 10% în timus. Celulele B sunt abundent reprezentate în lamina proprie a
căilor respiratorii şi tractusului digestiv care sintetizează IgA, IgM şi IgG şi în mai mică măsură IgE.
La nivelul pielii limfocitele B sunt absente. Totodată limfocitele B sunt foarte importante în
prezentare antigenelor solubile. Aceste antigene reprezintă ţintă pentru limfocitele T
helper .Limfocitele -B sunt responsabile de răspunsul umoral, sintetizând imunoglobulinele claselor
G, M, A, D, E, care se face în prezenţa antigenului.
Limfocitele- B prezintă următoarele caracteristici: -se maturizează în afara timusului; -au o viaţă
scurtă de 1-2 săptămâni; -posedă receptori pentru antigen; -se diferenţiază în plasmocite; -reprezintă
principalii efectori ai răspunsului imun mediat umoral. Numeroase cercetări denotă prezenţa la
limfocitele B a trei categorii de receptori de suprafaţă: receptori imunoglobulinici pentru antigene;
receptori pentru complement şi receptori pentru fragmentul Fc al imunoglobulinelor. A mai fost
demonstrată şi existenţa limfocitelor B supresoare.
24.Modificările şi cooperarea limfocitelor B şi T în cursul răspunsului imun.
25.Ipoteza privind specificitatea răspunsului imun.
26.Mecanismul imunităţii umorale.
27.Mecanismul imunităţii mediate de celule.
28.Fcatorii fiziologici şi de mediu care pot influenţa imunitatea.
29.Macrofagele.
30.Fenomenul de paraimunitate.
31.Toleranţa imunologică.
Constituie starea organismului caracterizată prin absenţa unei reacţii specifice a ţesutului limfoid
faţă de un antigen, când acesta este administrat în anumite doze, într-un anumit ritm sau pe o
anumită cale de inoculare. Această stare de areactivitate sau de toleranţă este specifică pentru că : -
toleranţa este pregătită printr-o expunere iniţială la un antigen şi se constată după readministrarea
antigenului respectiv, deşi la această administrare s-au îndeplinit toate condiţiile corespunzătoare
pentru declanşarea unui răspuns imun; -un organism devenit tolerant faţă de un antigen păstrează
capacitatea de răspuns imun faţă de toate antigenele care nu dau reacţii încrucişate cu acel antigen
care a indus starea de toleranţă. Toleranţa este determinată de inactivarea unei întregi clone. Ea
poate apărea înainte de naştere sau la puţin timp după producerea acesteia. Lipsa de răspuns a
sistemului imun faţă de stimulii antigenici este numită toleranţă imunologică, iar menţinerea
areactivităţii faţă de antigenele proprii se numeşte self- toleranţă. Toleranţa este o formă negativă de
răspuns imun, care se caracterizează prin lipsa de reactivitate specifică a celulelor limfoide faţă de
un antigen administrat sub o anumită formă şi în o anumită doză.
Totodată se consideră, că: a) toleranţa este un fenomen biologic activ şi specific faţă de o
administrare adecvată de antigen; b) anumite proprietăţi ale antigenului sunt răspunzătoare de
inducerea toleranţei; c) toleranţa este mediată de limfocitele B si T care sunt capabile să transfere
această stare la receptorii singenici.
În funcţie de doza de antigen se pot distinge 2 aspecte ale toleranţei: -1. toleranţă de doză joasă, care
este indusă prin injectarea continuă sau repetată de doze mici, inferioare celor care produc răspuns
imun. Se consideră că toleranţa de doză joasă este controlată de limfocitele T supresor, care ulterior
ar fi stimulate de dozele mici de antigen, în timp ce activarea limfocitelor T helper ar necesita doze
mai mari. -2. toleranţă de doză înaltă, care este indusă de doze foarte mari supraimunogene de
antigene. Antigenele timoindependente nu produc în general toleranţă de doză înaltă şi prin urmare
acest model de răspuns implică atât limfocitele T helper cât şi limfocitele B.
32.Paralizia imunologică.
33.Alergia.
Reacţiile imune umorale şi celulare, care în mod normal servesc ca „arme” de protejare împotriva
infecţiilor sau a tumorilor pot în anumite împrejurări, să provoace leziuneă organismului gazdă.
Aceste stări patologice au fost denumite „stări de hipersensibilitate” sau „alergice. Termenul de
alergie a fost creat de Pirquet (1907) pentru a defini o reactivitate alterată după expunerea la un
antigen. Antigenele care declanşează o reacţie alergică au primit numele de „alergene”. Reacţiile
alergice au loc sub acţiunea sistemului imun şi le sunt caracteristice toate caracteristicile imunităţii
specifice. Alergia se manifestă în procesul pătrunderii repetate a antigenului în organism.
Antigenii, care declanşează reacţiile alergice se numesc alergene.
Alergenii se clasifică:
alergeni de origine infecţioasă: bacterieni;micotici;virotici;
alergeni neinfecţioşi: praful de la domiciliu;lâna; mătreaţa animalelor;polenul plantelor;
alergeni alimentari: laptele; ouâle; peştele;citricele; carnea;
alergeni chimici: preparate medicamentoase; alergeni industriali;
alergeni inoculărilori : antigenii transfuziei de sânge; antigenii vaccinurilor; antigenii serurilor
imune;
34.Fenomenele de sensibilizare nespecifică de tip Sanarelli-Schwartzman.
35.Substanţele alergizante în practica medicală veterinară.
36.Imunodeficienţe primare.
37.Imunodeficienţe secundare.
Se clasifică în următoarele imunodeficienţe:
-fiziologice;
-patologice;
Imunodefcienţele fiziologice se clasifică în:
-imunodeficienţele animalelor gestante;
-imunodeficienţele animalelor nounăscute;
-imunodeficienţe dependente de vârstă;
Imunodeficienţele animalelor gestante sunt dependente de inhibarea hormonilor corticosteroizi în timpul
gestaţiei şi substanţelor biologic active ( progesteron), care acţionează asupra organelor centrale ale
sistemului imun atât local (timus), cât şi placentar. Prin urmare la subpopulaţiile limfocitare a T limfocitelor
se măreşte cantitatea limfocitelor T supresor, care ulterior inhibă formarea limfocitelor citotoxice şi
activarea limfocitelor B, prin urmare aceste procese favorizează sinteza anticorpilor.
Imunodeficienţele animalelor nou-născute se caracterizează prin absenţa completă de sintetizare a
anticorpilor în primele zile după naştere, care în rezultat se compensează prin pătrunderea în organism a
anticorpilor deja formaţi din organismul matern, sau prin placentă ( la oameni, primate, iepuri, cobai), sau
prin colostru ( la cabaline, porcine, rumegătoare) sau prin ambele căi ( cămile, şoareci, şobolani).
Imunodeficienţele animalelor nou-născute se consideră imunodeficienţe ereditare şi apar în urma
deficienţelor dezvoltării embrionare. Imunodeficienţele patologice se întâlnesc mai frecvent decât cele
ereditare. Acestea se clasifică în următoarele categorii de imunodeficienţe: -alimentare; -virotice; -
dependente de stres –ecologice
-medicamentoase.

38.Imd nespecifici.
39.Imd specifici.
40.Imunitatea antiparazitară antitumorală.
42.Vaccinurile purificate şi sintetice.
43.Modalităţile de preparare şi aplicare a unui ser.
44.Autovaccinurile şi stocvaccinurile.
45.Criteriile de clasificare a imunităţii dobândite.
46.Structura unei molecule de antigen.
 Structural molecula unui antigen este alcătuită dintr-o grupare purtătoare, care îi conferă dimensiuni şi
accesibilitate, şi una sau mai multe grupări determinante sau epitopi, care-i conferă specificitate.

Gruparea purtătoare este reprezentată în mod obişnuit de o proteină macromoleculară cu rol de suport
coloidal, care cel mai adesea nu are o activitate specifică. Gruparea purtătoare „carrier” conferă moleculei
de antigen o anumită dimensiune, ce o face vizibilă, antrenând populaţia limfocitară T în mecanismul
răspunsului imun.
Gruparea purtătoare „carrier” poate purta un singur tip de epitopi sau un număr multiplu al acestora, cu
una sau mai multe specificităţi antigenice. Pentru fiecare tip de epitop, în populaţia de celule limfoide există
o clonă care are la suprafaţă receptori unic ţi specifici, prin intermediul cărora clona respectivă este capabilă
să.l recunoască şi să-l fixeze.
Gruparea determinantă (epitopii) numită şi componentă de specificitate sau epitop, reprezintă părţile din
molecula de antigen care conferă specificitate imunologică. Din toată molecula de antigen, numai unele arii
mici situate la suprafaţa ei, conferă specificitatea antigenică, rezultând că imunogenitatea este o expresie a
structurilor de suprafaţă. Epitopii reprezintă nişte segmente, mai mari sau mai mici, din lungimea unui lanţ
polipeptidic, la nivelul căruia aminoacizii se succed într-o secvenţă particulară, formând grupări secvenţiale,
care diferă de cele din lanţurile proteice al gazdei şi care generează formarea unor situsuri antigenice
recunoscute ca non-proprii de către sistemul imun al acesteia. Densitatea epitopilor în molecula de antigen
are importanţă, fiindcă cu cât densitatea lor este mai mare, cu atât scade imunogenitatea şi creşte
toleranţa. Epitopul constituie gruparea chimică care conferă specificitate antigenului şi faşă de care este
îndreptată specificitatea anticorpilor. Se admite că între determinanţii antigenici (epitopi) şi situsurile de
combinare ale anticorpilor există o configuraţie complementară, care condiţionează cuplarea în reacţiile
antigen-anticorp. Din punct de vedere chimic gruparea determinantă poate fi o proteină, o polizaharidă sau
o altă substanţă. La majoritatea ag proteice, grupările determinante sunt diferite, comparativ celor
polizaharidice şi celor proteice polimerizate care sunt repetitive. Numărul de determinanţi antigenici dintr-
o moleculă este variabil, fiind corelat cu dimensiunile moleculei. Un ag trebuie să aibă cel puţin două
grupări determinante, pentru constituirea unui precipitat în urma reacţiei sale cu anticorpi. Numărul total
de grupări determinante sau epitopi constituie valenţa antigenului. Acest număr variază de la antigen la
antigen, fiind cu atât mai mare cu cât dimensiunile moleculei sunt mai mari. În cadrul reacţiilor antigen-
anticorp, valenţa se exprimă prin numărul maxim de molecule de imunoglobuline specifice, care se uneşte
cu molecula de antigen.

47.Imunitatea tractusului digestiv şi respirator.

48.Vaccinurile obţinute prin recombinare genetică.
49.Vaccinurile antiidiotipice şi antihormonale.
50.Anticorpii monoclonali.
51.Căile de activare a complementului.
52.Schema tipurilor imunităţii.
53.Imunitatea tractusului urogenital şi a glandei mamare.
54..Structura anticorpilor.
55.Condiţiile unui vaccin bun şi principiile de preparare.
56.Condiţiile de imunogenitate.
57.Organele limfoide primare.
Sistemul imun este alcătuit din organe, celule şi molecule. Organele şi ţesuturile limfoide se clasifică în
organe limfoide primare ( centrale) şi organe limfoide secundare (periferice).

Organele limfoide primare sunt reprezentate de:

 -măduva osoasă;
 -ficatul embrionar;
 -timusul;
 -bursa Fabricius la păsări.
1. Măduva osoasă
Poartă denumirea de măduva roşie hematoformatoare, numită şi celulă stem. Celulle stem se
caracterizează prin diferenţierea spre una din seriile sangvine. Prin autoreplicare, pentru menţinerea
constantă a numărului de celule stem. Din punct de vedere morfologic şi funcţional celulele stem sunt
heterogene. Se cunosc celule stem pluripotente şi celule stem unipotente, orientate spre o serie
sngvină. La nivelul măduvei se întâlnesc celule suşe, precursori ai limfocitelor, limfocitele B mature şi
plasmocite. Limfocitele sunt amestecate cu celelalte celule. Limfocitele circulă din măduvă în alte
organe limfoide pentru a-şi exercita funcţia imună. Alte celule vor diferenţia în limfocite T şi vor trece în
timus, iar cele care vor deveni limfocite B, după unele opinii rămân şi se maturizează la nivelul măduvei
sau trec în ţesuturile limfoide asociate mucoaselor. În măduva osoasă se găsesc precursori B, limfocite
B mature funcţional şi chiar şi plasmocite capabile să secrete anticorpi, dar nu se găsesc limfocite T
mature. Circulaţia în măduva osoasă se face pe cale sangvină, sângele ajungând aici prin arteriole care
traversează periostul şi osul compact sub forma unor mici canale. Părăsirea organului de către celulele
devenite imunocompetente se face prin sinusurile venoase care colectează elementele mature pentru a
fi distribuite apoi în organele limfoide secundare de la nivelul întregului organism. Precursorii care
urmează a se matura funcţional în timus sau care vor deveni limfocite T, vor pleca spre acest organ, iar
cei ce vor fi în măduva osoasă vor deveni limfocite B şi vor rămâne pe loc, dar nu este exclus faptul că o
mică parte să migreze spre ţesutul limfoid asociat intestinului unde să-şi capete competenţa
funcţională.
2.Ficatul embrionar
Ficatul embrionar reprezintă singurul furnizor de celule suşă pentru toate elementele figurate ale
sângelui. Deasemenea ficatul embrionar are rol important în ontogeneza limfocitelor B. La fetus în
ficatul embrionar sau evedenţiat celule NK de unde migrează prin circulaţie în majoritatea ţesuturilor şi
organelor. După naştere rolul ficatului embrionar este preluat de către măduva hematogenă.
3.Timusul
Este format din celule epiteliale derivate în timpul embriogenezei din celule de origine ectodermală şi
endodermală. Organul se dezvoltă din rudimentele epiteliale ale pungilor brahiale. Timusul reprezintă
structură lobulară. Este colonizat intensiv cu celule hemopoietice de origine medulară din celula matcă
care se formează aici sau limfocite T, cu macrofage, celule dendritice etc. Toate aceste elemente
celulare sunt organizate într-o structură bine definită histologic şi alcătuiesc două zone distincte:
corticală şi medulară. Un strat exterior gros şi unul subţire formează capsula corticală bogată în sinusuri
subcorticale. Trabeculele de fibroblaste şi colagen pătrund în cortex, terminându-se la joncţiunea cu
medulara. Acestea conţin fibroblaste, eozinofile, neutrofile, mastocite şi macrofage. Macrofagele din
timus sunt heterogene din punct de vedere morfologic şi funcţional. Cele din corticală sunt bogate în
lizozimi şi sărace în antigene de histocompatibilitate. Primul epiteliu care se dezvoltă este cel cortical,
 după care încep să apară mici insule medulare. Epiteliul cortical este bogat în filete nervoase şi în
neuropeptide, iar cel medular în celule care exprimă intens antigenele de histocompatibilitate. După
naştere , timusul continuă să crească, atingând dimensiunile maximale la vârsta de 10-12 ani, nd are
greutatea de 30-40 de grame. Dezvoltarea zonei corticale depăşeşte întotdeauna pe cea a medularei.
Funcţia principală a acestui organ este realizată în etapele timpurii ale vieţii şi imediat post.natal. În
acest organ limfoid primar are loc o proliferare continuă a limfocitelor, în absenţa oricăror stimuli
exogeni. El este un organ autonom cu funcţii secretorii endocrine care au un rol principal în maturarea
funcţională a precursorilor limfocitari ajunşi la acest nivel şi care vor forma una dintre cele două clase
majore de limfocite, şi anume clasa limfocitelor T. Extirparea timusului la animalele mature nu are o in
fluenţă atât de mare asupra reactivităţii imunologice, deoarece organele limfoide secundare au fost
deja populate cu limfocite T mature. Timusul este important la începutul vieţii pentru a asigura
maturarea imunologică normală a limfocitelor T, iar la organismele adulte funcţionarea sistemului de
apărare celulară. Limfocitele diferenţiate şi maturate la nivelul timusului sunt numite limfocite T de
origine timică sau timus-dependente. În timus sub influenţa celulelor epiteliale reticulare şi a
hormonilor timici, aceste celule îşi capătă competenţa imunologică. Totodată în timus limfocitele T îşi
dezvoltă markerii specifici de membrană. Limfocitele timice sunt timocitele şi sunt reprezentate de
două subpopulaţii diferite: limfocite cortizon sensibile care sunt localizate în cortex; limfocite cortizon-
rezistente care sunt localizate în medulara timusului şi care sunt rezistente la cortizon, au activitate
imunologică, migrează în sânge, în organele limfoide periferice secundare şi ocupă arii
timodependente. Limfocitele T capătă competenţă imună numai după ce au părăsit timusul. Ele asigură
imunitatea mediată celular acţionând direct citotoxic sau prin intermediul limfokinelor. Limfocitele T au
rol în procesul de cooperare a limfocitelor T şi B.
4.Bursa lui Fabricius
Reprezintă un organ limfoepitelial central , specific păsărilor şi responsabil de maturarea funcţională a
celei de-a doua clase de limfocite, limfocitele B, care secretă anticorpii. Acest organ după structura
anatomică este asemănător cu timusul, dezvoltându-se în regiunea cloacei din rudimentele
embrionare. Bursa are structură epitelială, colonizată cu celule precursoare din sacul vitelin, ficatul fetal
şi măduva osoasă. La 13-19 zile de viaţă embrionară, ea devine un organ pur limfoid şi sursă de
limfocite B. La două luni îşi menţine ca şi timusul funcţiile secretorii prin care sunt maturate celulele B
imature aflate în circulaţie.
Limfocitele B provenite sunt notate cu simbolul B ( de la bone marow-măduva osoasă). După migrarea
în organele limfoide secundare, ele devin capabile să reacţioneze prin diverse transformări blastice
transformându-se în plasmocite, producătoare de anticorpi sau imunoglobuline, care reprezintă
efectorii imunităţii umorale.
Echivalentul bursei la mamifere sunt constituite ţesuturile limfoide asociate mucoaselor: amigdalele
faringiene, plăcile Peyer, apendicele ileo-cecal. Importanţa bursei lui Fabricius a pus în evidenţă cazuri
de bisectomie, constatându-se că nu este afectat răspunsul imun celular.

58.Organele limfoide secundare.

Sunt reprezentate de:
-limfonoduri;
-splina;
-ţesuturile limfoide asociate mucoaselor;
-glanda Harder
1.Limfonodurile (ganglionii limfatici) Ganglionii limfatici reprezintă structuri mici, nodulare, aranjate de-
a lungul vaselor limfatice şi ţa principalele intersecţii ale acestora. Au formă rotundă, ovală, alungită sau
reuniformă. Se dispun în grupe regionale cervical, mediastinal, mezenterial etc. Prin partea concavă a
zonei centrale a unui ganglion limfatic pătrund arteriolele şi fibrele nervoase şi părăsesc organul
venulele şi vasele limfatice. Ganglionii au o zonă corticală, unde limfocitele sunt aglomerate sub formă
de foliculi limfatici cu diametrul de 0,5-1 mm şi o zonă medulară în care celulele sunt dispuse sub forma
de corzi radiale, ambele zone alcătuiesc „ arii B-dependente” ale lui. S-a constatat, că limfonodurile
reprezintă prima barieră de oprire a antigenelor sau a altor agenti străini pătrunşi în organism. De la
început acest proces se manifestă prin inflamaţie locală şi primele elemente care îţi distribuie rolul sunt
garnulocitele şi macrofagele , care au funcţia de fagocitoză. Componenta celulară a limfonodulilor este
constituită din 3 categorii de celule_:
-celule limfoide ( limfocitele T şi B, plasmocitele), reprezentând celule imunocompetente, care
auproprietatea de a produce efectori ai imunităţii celulare şi umorale.;
-celule ale sistemului fagocitic mononuclear ( diverse elemente fagocitare);
-celule ale ţesutului conjunctiv ( fibroblaste, celule reticulare şi celule dendritice), care au funcţii de
reţinere pe suprafaţa lor diferite antigene. Prin intermediul ganglionilor limfatici şi al sistemului
vascular, limfocitele realizează circulaţia şi recirculaţia lor şi iau parte la efectuarea reacţiilor
imunologice. Aproximativ 95% dintre limfocitele ganglionilor limfatici sunt celule circulante care
migrează din sânge în ţesutul ganglionilor. În cazul unor leziuni ale pielii sau mucoaselor, agenţii
patogeni în special microorganismele pătrund în organism, ajungând prin canalele limfatice în ganglionii
limfatici, care constituie prima barieră în calea dispersării lor. Cel mai frecvent substanţele străine sunt
reţinute la acest nivel unde sunt fagocitaţi şi distruşi de macrofage. S-a constatat, că totuşi unele
bacterii, cum ar fi mycobacteriile sau brucelele, nu sunt distruse de către celulele fagocitare,
înmulţindu-se la nivelul ganglionilor limfatici. Prin urmare, ganglionii limfatici sunt organe limfoide
secundare care deţin un rol important în realizarea răspunsului imun mediat celular şi umoral, în
apărarea organismului faţă de diverse agresiuni bacteriene sau virale.
2.Splina
Reprezintă organul limfoid , care pe lângă funcţiile imune, are şi alte funcţii biologice, ca de pildă
colectarea şi distrugerea celulelor moarte, depozitarea rezervelor de fier, reglarea circulaţiei etc. La
periferie organul dispune de o capsulă din care pornesc trabecule spre interiorul lui, interior în care se
găseşte pulpa albă şi pulpa roşie a organului. Pulpa albă este bogată în ţesut limfoid, cu limfocite T
dispuse periarteriolar formând aria timodependentă şi celule B dispuse periferic, formând foliculii
splenici. Pulpa albă este bogată în macrofage şi celule dendritice având centrii germinativi care
reprezintă arii periferice B-dependente. Pulpa roşie este formată din corzi mărginite de macrofage, la
nivelul ei fiind dispuse eritrocitele. Splina este absentă de vase limfatice, circulaţia limfocitelor în acest
organ se face prin circulaţia sangvină , care aduce aici pe lângă celulele sistemului imun, şi antigenele
solubile inoculate intravenos sau cele pătrunse accidental în circulaţie, motiv pentru care acest organ
este bogat în plasmocite. Splina ca şi limfonodurile are şi rol de distrugere a elementelor îmbătrânite
sau patologice, ca şi de depozitare a rezervelor de fier. În splină se realizează sinteza anticorpilor.
Moleculele de imunoglobuline sunt răspândite de torentul circular sangvin şi sunt dispersate în întregul
organism.
3.Ţesuturile limfoide asociate mucoaselor.
Reprezintă ţesuturi limfoide, care frecvent sunt localizate într-o varietate de organe, în special în
lamina propria şi suprafeţele submucoase ale tractusului intestinal, respirator, ţesutului cutanat.
Structurile limfoide sunt reprezentate de amigdalele faringiene, plăcile Peyer şi ţesutul limfoid
apendicular.
 Amigdalele reprezintă organul principal al inelului limfatic. Au aspect de ou turtit, partea laterală a
suprafeţei lor fiind acoperită cu o capsulă fibroasă, prin care pătrund vasele de sânge, iar suprafaţa
liberă, orientată către faringe, este acoperită cu un strat epitelial. Capsula dispune de fibre conjunctive.
Principalul element structural al amigdalelor este „criptocitul”, la nivelul criptelor epiteliale din
parenchim realizându-se simbioza limfo-epitelială, element structural caracteristic organelor limfoide
primare. Amigdalele sunt lipsite de vase limfatice aferente. În ţesutul lor limfoid există foliculi primari şi
secundari. Acest organ limfoid secundar participă la reglarea contra florei bacteriene bucofaringiene şi
conferă protecţie imună căilor respiratorii superioare. Extirparea lor nu este nocivă pentru organism şi
nu afectează capacitatea de apărare a zonei bucale şi în deosebi a regiunii laringo-faringiene.
Plăcile Peyer reprezintă aglomeraţii de celule limfoide ale mucoasei intestinului subţire, răspândite de-
a lungul lui. Reprezintă foliculi limfatici solitari care se localizează în mucoasa jejunului, duodenului şi în
special a ileonului sub formă de foliculi solitari, cu diametrul de maximum 3 mm. După colonizarea
bacteriană a intestinului formaţiunile solitare pot forma plăci cu lăţimi variabile, care pot ajunge până la
1cm.Limfocitele de la nivelul tubului digestiv care alcătuiesc aceste formaţiuni, au rol foarte important
în apărarea imună locală, sintetizează imunoglobulinele clasei IgA, care au rol în apărarea specifică
locală şi reglarea microflorei intestinale.
Apendicele este unul dintre cele mai mari organe limfoide ale tubului digestiv, în componenţa căruia se
găsesc numeroase aglomeraţii de celule limfoide în care predomină limfocitele B şi plasmocitele
secretoare de anticorpi. Foliculii limfoizi ai apendicelui au centrul germinativ mai dezvoltat atunci când
organul este expus unui stimul antigenic puternic.
4.Glanda Harder
Se mai numeşte glanda lacrimală şi se localizează la toate vertebratele .Este localizată intraorbitar, în
spatele globului ocular, înconjurând nervul optic. Are funcţii de a sintetiza feromonii, funcţie de
fotoprotecţie, osmoprotecţie şi termoreglare. La nivelul acestei glande sau evidenţiat imunoglobuline
din clasele G, M şi A. Această glandă are rol principal în sinteza de imunoglobuline A, rol în apărarea
locală la nivelul mucoasei conjunctivale.

59.Bolile autoimune.
60.Reacţia de fixare a complementului.
61.Sistemele reacţiei de fixare a complementului.
62.Rezultatele RFC.
63.RP.
64.Componenţii RP.
65.Rezultatele RP.
66.RP în gel.
67.RA.
Aglutinarea bacteriana. Este o reactie Ag-Ac de agregare, in care Ag-nul este reprezentat de celule
bacteriene sau fragmente de celule bacteriene in suspensie.(Ag particulat) Sub actiunea anticorpilor
specifici, complexele
imune Ag-Ac, formeaza retele tridimensionale in prezenta unor electroliti din mediu si in anumite conditii de
temperatura si ph, constituind agregate vizibile. Reactia de aglutinare se foloseste pentru identificarea unor
bacterii sau a unor Ac. din serul bolnavilor.

68.Rezultatele RA.
69.Schema RA.
70.Etapele pregătirii vaccinurilor.
71.Determinarea DLM.
72.Controlul vaccinurilor.
73.Determinarea DL50.
74.ROF.
75.Reacţia de rozetare T şi B limfocite.
76.Reacţia de agluinare pe lamă.
Reactia de aglutinare

Tehnici de efectuare a reactiei de aglutinare

1. Aglutinarea pe lama

Se foloseste in diagnosticul bacteriologic pentru identificarea rapida a unor tulpini bacteriene izolate din
produsul patologic.

Pe o lama microscopica degresata se pune o picatura de ser imun si alaturi o picatura de ser fiziologic. Din
cultura bacteriana pe geloza simpla se ia cu ansa o cantitate mica si se se suspenda omogen in serul imun,
apoi se repeta in serul fiziologic. In cazul unei corespondente Ag-Ac in serul imun vor aparea grunji fini
vizibili cu ochiul liber. In serul fiziologic germenul raman in suspensie omogena. Agl pe lama este o reactie
calitativa. Pentru confirmare se face aglutinare in tuburi.

77.Sistemul hemolitic al RFC.

Reactia de fixare a complementului
• In reactia de fixare a C (RFC) intra doua sisteme:
1. Sistemul care este format din Ac si Ag dintre care unul este cunoscut iar celalalt trebuie identificat
2. Sistemul hemolitic cu rol de sistem indicator al fixarii C pe sistemul Ag-Ac ( de fapt al activarii si
consumului de C). Acest sistem este format din hematii de oaie si Ac omolog, hemolizina.
• Intre cele doua sisteme oscileaza complementul.
Reactia de fixare a complementului
• Daca C se fixeaza pe complexul Ag-Ac, nu apar modificari vizibile in amastecul de reactie, care ramane
tulbure.
 • Daca reactia este negativa, fixarea C se face pe al doilea sistem ( cel hemolitic) si duce la liza hematiilor cu
eliberarea Hb si limpezirea amestecului.

78.Sistemul bacteriologic al RFC.

79.Recaţa Coombs.
Unii Ac (monovalenţi) nu sunt aglutinanţi în condiţii normale, fiind monovalenti (ex.: anticorpii anti-Rh,
responsabili de incompatibilitatea materno-fetală în sistemul Rh). Ei pot fi depistaţi graţie testelor
Coombs.
- Sunt posibile 2 tehnici, în funcţie de prelevat: sânge de la nou-născut sau de la femeia gravidă. Tehnica
Coombs directă. La un nou-născut se caută prezenţa Ac materni anti-Rh fixaţi pe hematii, dacă mama este
Rh-. La aceste hematii suspecte se adaugă un ser anti-Ig umană. Acest ser nu aglutinează hematiile
normale, din contra, el provoacă aglutinarea hematiilor pe care sunt fixaţi Ac anti-Rh. Tehnica Coombs
indirectă. La o femeie gravidă RhAc anti-Rh sunt prezenţi în ser. Iniţial la acest ser se agaugă hematii Rh+
(pentru formarea complexului Ag-Ac), apoi se aplică serul anti-Ig.

80.Reacţia antigen anticorp.

• ReacţiaAg-Ac este determinată de interacţiunea specifică dintre epitopii Antigenului şi
paratopii Anticorpilor. În acest proces intervin patru tipuri de legături: legături de hidrogen,
legături electrostatice, forţele Van der Waals şi legături hidrofobe.
• Legătura Ag-Ac are trei caracteristici: este exotermică, specifică şi reversibilă.
• Aviditatea unui Ac pentru un Ag specific reprezintă rapiditatea apariţiei manifestării reacţiei
Ag-Ac (precipitare, aglutinare, etc.). Ea depinde de constanta de asociere, de valenţa Ac, de
numărul de epitopi, de temperatură, de pH, de forţa ionică a mediului.
• Un paratop se poate combina cu un singur epitop, numit “specific”. Astfel, dacă este
cunoscut unul din elementele reacţiei - Ag sau Ac, poate fi identificat celălalt
• Reacţiile Ac-Ac (reacţiile serologice) au două direcţii de aplicare practică:
I. Seroidentificare: Detectarea şi dozarea Ag (element necunoscut - tulpini microbiene izolate din
diferite prelevate) cu ajutorul Ac specifici cunoscuţi.
Pot fi utilizate două surse de Ac: Ac monoclonali, absolut omogeni, dar care recunosc doar un singur
epitop şi Ac
Pentru aprecierea răspunsului imun umoral se studiază interacţiunea dintre Ag şi Ac, iar pentru
aprecierea imunităţii celulare se determină numărul total de limfocite, subclasele limfocitelor T, se
evaluează citokinele, etc.