8.

Relaţiile microorganism - gazdă (Mara Mădălina Oanea,

Gabriela Loredana Popa)
Fiinţa umană poate intra în contact cu microorganismele încă din perioada intrauterină,
însă acest contact se realizează numai în cazuri patologice (infecţioase, traumatice etc). În
perioada postnatală începe stabilirea relaţiilor operaţionale între fiinţa umană şi populaţia
microbiană din mediul înconjurător, fie prin colonizare saprofitică, fie prin agresiune ce
devine evidentă. Imediat după naştere, microorganismele se stabilesc treptat pe tegumente şi
pe majoritatea mucoaselor. Este vorba în principal de microorganismele care vor alcătui
microflora normală a organismului.
Aceasta joacă un rol important în protejarea gazdei faţă de o invazie microbiană
ulterioară, acţionând prin următoarele mecanisme:
- competiţia faţă de aceeaşi nutrienţi (interferenţă);
- competiţia pentru aceeaşi receptori de pe celulele gazdei (tropism);
- producţia de bacteriocine (colicine, piocine);
- producerea de acizi graşi volatili sau alţi metaboliţi;
- stimularea continuă a sistemului imun pentru a menţine un nivel scăzut (dar constant) al
exprimării moleculelor din clasa a II a de histocompatibilitate (DR) pe macrofage şi alte
celule prezentatoare de antigen;
- stimularea producerii unor factori imuni de protecţie încrucişată, ca de exemplu aşa-
numiţii anticorpi naturali.
Cu alte cuvinte, trebuie avute în vedere toate aceste aspecte atunci când se utilizează
antibiotice cu spectru larg, care vor scădea numărul microorganismelor la nivel intestinal şi
vor permite multiplicarea fungilor şi a microorganismelor rezistente la aceste antibiotice. Ca
urmare, la oprirea terapiei pot apărea fenomene de „rebound”, manifestate prin repopularea
tractului digestiv în avantajul enterobacteriilor faţă de germenii anaerobi.

8. 1. Flora microbiană a organismului

Flora microbiană a organismului poate fi divizată în două grupuri:
- flora normal rezidentă, care se găseşte în mod regulat şi care dacă este perturbată se
restabileşte prompt (sau destul de prompt) şi
- flora tranzitorie care poate coloniza gazda pe o perioadă variabilă de timp, de la ore la
săptămâni.
 a). La nivelul tegumentului flora bacteriană prezintă un grad marcat de variabilitate, în
funcţie de contactul cu mediul înconjurător. Mai frecvent, la acest nivel se pot găsi
stafilococul alb, bacili difteroizi aerobi şi anaerobi etc. Temporar, tegumentul poate fi
contaminat cu germeni coliformi (chiar stafilococi patogeni), dar fără manifestări nete de
agresivitate.
b). La nivelul mucoasei nazale în mod normal se pot găsi stafilococi aurii şi albi,
streptococi, corynebacterii, pneumococi etc, floră supusă numeroaselor contaminări prin
contacte şi traumatisme locale.
c). La nivelul cavităţii bucale şi faringelui flora conţine diferiţi coci şi bacili Gram-
pozitivi şi Gram-negativi, aerobi şi anaerobi (de exemplu stafilococi, streptococi, Klebsiella,
Haemophilus etc), de origine aeriană sau alimentară. Există o adevărată microbiologie orală,
cu diferenţe în funcţie de localizare. Spre exemplu, pentru o celulă de la nivelul dosului
limbii există aproximativ 100-150 bacterii, într-un ml de salivă sunt circa 100.000.000
bacterii, iar la nivelul plăcii dentare, circa 100.000.000.000 bacterii (aproximativ 35 de specii
bacteriene diferite).
d). La nivelul tractului digestiv există o diferenţă evidentă în funcţie de segmentele
acestuia, exprimate mai ales prin chimismul local. Luând ca exemplu colonul copilului mare
şi al adultului, la acest nivel se găsesc o serie de bacili Gram-negativi (enterobacterii),
precum şi foarte numeroşi (100/1) germeni anaerobi (Bacteroides, enterococi) etc, în total
existând aproximativ 100.000.000.000 bacterii la 1 g de materii fecale.
e). La nivel vaginal, flora este dominată de lactobacili asociaţi în proporţii diferite cu coci,
clostridii etc. Predominanţa lactobacililor menţine local un pH acid nefavorabil multiplicării
altor germeni (în special patogeni). Mucusul cervical are în plus o acţiune bactericidă prin
lizozim.

8. 2. Flora microbiană normală din sistemul intestinal

Cea mai puţin înţeleasă parte a organismului îndeplineşte funcţii esenţiale fiziologice,
nutriţionale şi de protecţie. Complexitatea acestui sistem ascunde mecanisme ce influenţează
anatomia, fiziologia, cât şi patologia umană. Flora normală intestinală cântăreşte aproximativ
1 kg şi conţine o bună parte din celulele corpului uman.
Speciile bacteriene ce colonizează sistemul intestinal sunt foarte variate. Flora normală
este unică, variind semnificativ de la un individ la altul, iar compoziţia ei se menţine
constantă lungi perioade de timp. Astfel a apărut noţiunea de „amprentă microbiană unică”.
Aceste bacterii sunt de 10 ori mai numeroase decât celulele eucariote ale corpului uman. În
colon există cele mai multe microorganisme comensale: 1012-1013 bacterii/ml, 1011-1012
bacterii/gram, transformându-l în organul cel mai activ metabolic din întreg organismul.
8. 2. 1. Achiziţia florei normale
Înainte de naştere, în condiţii fiziologice, fătul este „germ-free”. Apoi întreg corpul uman,
implicit şi tractul gastro-intestinal, este colonizat de bacterii aerobe ce aparţin microflorei
materne, de ex. Escherichia coli sau Streptococcus spp.
După aproximativ o săptămână, încep să predomine bacteriile anaerobe.
În cazul în care nou-născutul este hrănit cu lapte matern, vor exista mai multe bacterii
Gram-pozitive, de tipul Bifidobacterium spp. sau Lactobacillus spp.
În cazul alăptării artificiale, situaţie nedorită şi nerecomandată pentru dezvoltarea
sugarului, vor predomina bacteriile Gram-negative, iar flora microbiană intestinală va deveni
foarte asemănătoare cu cea a adultului incluzând Enterobacteriaceae şi specii din genul
Bacteroides.
Flora normală a adultului conţine reprezentanţi din toate cele 3 domenii de viaţă:
Eukaryota, Bacteria, Archaea, după cum urmează.
Din domeniul Bacteria, regăsim microorganisme din genurile Bacteroides (care
reprezintă circa 30% din flora normală), Clostridium, Fusobacterium, Eubacterium,
Ruminococcus, Peptococcus, Peptostreptococcus, Bifidobacterium, Escherichia şi
Lactobacillus.
Din domeniul Archaea, regăsim microorganisme din genul Methanobrevibacter.
Iar din domeniul Eukaryota, regăsim microorganisme din genurile Candida,
Sacharomyces, Aspergillus şi respectiv Penicillium.
8. 2. 2. Cultivarea în laborator
Majoritatea speciilor bacteriene rezidente în intestin nu au putut fi cultivate pe medii
standard de laborator. Acestea necesită condiţii speciale, cât mai asemănătoare celor din
sistemul intestinal. Fiziologia acestui ecosistem este extrem de complexă: interacţiunile dintre
factorii secretaţi de bacterii nu sunt înţelese complet, iar efectele per ansamblu ale
substanţelor proprii organismului asupra florei microbiene sunt, de asemenea, puţin
cunoscute.
Prin metode moderne ale biologiei moleculare, se poate studia, în timp util şi într-un mod
foarte eficient, ADN-ul bacterian.
Spre exemplu, într-un studiu s-a analizat prin secvenţierea ARNr 16 S (aparţine
subunităţii mici 30 S ribozomale), ADN bacterian provenit de la 50 subiecţi. Astfel, s-au
descoperit 1.250 secvenţe diferite, dintre care 85% nu au putut fi identificate. Majoritatea nu
aparţin grupurile taxonomice cunoscute şi clasificate până în momentul de faţă, în timp ce
mai mult de jumătate nu au mai fost descoperite în nici un alt situs sau în afara organismului.
Până în prezent au fost identificaţi aproximativ 420 membri ai florei normale, făcând
parte din 117 genuri diferite. Se presupune că există peste 1.000 de specii bacteriene în
sistemul nostru intestinal.
8. 2. 3. Modificări ale florei intestinale normale
Compoziţia florei microbiene normale este influenţată de numeroşi factori, precum stilul
de viaţă, dieta, starea de sănătate versus starea de boală, vârsta. Astfel, dacă este urmărită
evoluţia în timp a prezenţei speciilor de Bifidobacterium şi Enterobacteriaceae în sistemul
intestinal, se vor observa diferenţe semnificative:
Bifidobacterium spp. se află în cantitate maximă la copil, în cantitate medie la adult şi
respectiv în cantitate minimă la persoanele în vârstă, în timp ce Enterobacteriaceaele se află
în cantitate maximă tot la copil, în cantitate minimă la adult şi în cantitate medie la
persoanele în vârstă.
De-a lungul tractului gastro-intestinal se realizează o selecţie prin cooperarea dintre gazdă
şi diferitele bacterii. O serie de factori locali determină o distribuţie neuniformă a florei,
dintre aceştia putem aminti: pH-ul (între mese, nu există microorganisme la nivel gastric),
temperatura, acizii biliari, secreţia pancreatică, nivelele diferiţilor nutrienţi, peristaltismul
intestinal (bacteriile se pot ataşa de mucoasă atunci când peristaltismul este scăzut; iată şi
motivul pentru care medicamentele anti-peristaltice nu sunt benefice în infecţiile digestive),
potenţialul redox, gradientul de oxigen (majoritatea speciilor bacteriene sunt anaerobe),
procentul de H2O, secreţia locală de imunoglobuline, diferitele substanţe produse tocmai de
către bacterie, fenomenul de competiţie între diferitele specii bacteriene etc.

8. 3. Funcţiile florei microbiene normale din sistemul intestinal

8. 3. 1. Flora normală şi sistemul imun
8. 3. 1. 1. Dezvoltarea sistemului imunitar
În studiul unor cercetători de la Harvard Medical School au fost urmărite efectele
colonizării cu Bacteroides fragilis a unor şoareci „germ-free”(crescuţi în mediu steril). Dacă
în lipsa bacteriilor animalele prezentau timusul şi splina incomplet dezvoltate şi un număr al
limfocitelor T CD4+ naive foarte mic, după colonizarea cu Bacteroides fragilis toate
defectele au dispărut. Mecanismul prin care flora determină o dezvoltare normală a
sistemului imunitar se pare că este următorul:
- bacteriile au la nivelul membranei externe un carbohidrat (PSA) cu o structură specială;
- PSA este recunoscut şi cooptat de celulele dendritice din mucoasa intestinală;
- celulele dendritice îl prezintă limfocitelor T naive şi determină proliferarea limfocitelor
Th1, cu adoptarea unui răspuns imun de tip celular .
Dacă în lipsa florei, organismul tinde spre un răspuns imun de tip umoral, realizat prin
limfocitele Th2, în prezenţa acesteia se echilibrează reacţia sistemului imunitar Th1-Th2.
Astfel, flora microbiană normală „educă” sistemul imun şi contribuie la dezvoltarea şi
funcţionarea normală a acestuia. Toleranţa faţă de bacteriile nepatogene, precum şi
sensibilitatea faţă de bacteriile patogene se dezvoltă începând cu primele zile de după naştere,
iar echilibrul dintre ele este esenţial.
8. 3. 1. 2. Flora microbiană intestinală ar putea reprezenta cheia în prevenirea
unor stări de hipersensibilitate
Conform acestor explicaţii, în lipsa florei, sistemul imun tinde „să se orienteze” spre un
răspuns de tip umoral. Acest tip de răspuns imun poate fi implicat în apariţia stărilor de
hipersensibilitate (ex. de tip I), printr-o secreţie excesivă de imunoglobuline. Într-un studiu al
cercetătorilor de la University of Michigan Medical School, s-a observat o hipersensibilitate
la nivel respirator, apărută faţă de ovalbumină (un cunoscut alergen) la şoarecii cu flora
normală gastro-intestinală distrusă de antibiotice.
Un alt argument al implicaţiilor florei normale asupra sistemului imunitar este diferenţa
cunoscută dintre compoziţia florei normale a copiilor cu diversele forme de hipersensibilitate,
comparativ cu flora intestinală la copiii sănătoşi; copiii din prima categorie prezintă un nivel
crescut al speciilor de Clostridium difficile şi Staphylococcus aureus, în timp ce speciile din
genurile Bacteroides şi Bifidobacteria sunt în cantitate mică.
8. 3. 1. 3. Stresul produs de către sistemului imunitar pare să reprezinte un
semnal de atac pentru bacterii
S-a descoperit faptul că Pseudomonas aeruginosa, ce aparţine florei normale la 3% din
oameni, deţine receptori pentru IFN-γ, mesager al sistemului imun, util în reglarea
răspunsului imun, inclusiv în cazul activării răspunsului imun anti-infecţios. Această citokină
este „recunoscută” drept o structură negativă şi, drept consecinţă, bacteria îşi activează genele
de patogenitate. În aceste condiţii, Pseudomonas aeruginosa reuşeşte să eludeze răspunsului
imun, se multiplică, selectează factori de rezistenţă la antibiotice, secretă toxine, sau poate
penetra peretele intestinal (P. aeruginosa a fost izolată în sepsis, iar unica sursă posibilă era
reprezentată de flora intestinală). În urma unor intervenţii chirurgicale majore a fost raportată
o frecvenţă crescută a sepsisului cu implicarea Pseudomonas aeruginosa.
 Ipoteza foarte interesantă şi relativ recentă, care decurge din diversele studii realizate de
cercetători din universităţile americane este că bacteriile nu „simt” nevoia şi nici nu
„intenţionează” să descopere o oportunitate de atac, dar, atunci când se simt ameninţate,
dezvoltă un plan de reacţie.
8. 3. 1. 4. Bacteriile au „propriul sistem imunitar”
La întrebarea privind modul de răspuns al bacteriilor faţă de informaţia genetică externă
sistemului în care se dezvoltă în mod obişnuit, cercetătorii au lansat o serie de ipoteze. Se
pare că bacteriile au capacitatea de a recunoaşte ADN-ul străin. În materialul nuclear
bacteriile deţin proteina H-NS care are funcţia unui receptor pentru moleculele de adenină şi
timină din structura ADN-ului existent în mediul exterior. Această proteină previne activarea
lui şi blochează exprimarea informaţiilor ce ar putea dăuna bacteriei. Se pare că
microorganismele pot folosi ADN din surse externe pentru a exprima caractere de
patogenitate. Cercetătorii sugerează un fapt foarte interesant: bacterii cunoscute în prezent
drept patogene, în trecut au fost nepatogene (Shigella spp., Vibrio cholerae, Yersinia pestis
etc., ar fi devenit patogene prin cooptarea de ADN-ului din mediul extern).
Aceste studii oferă şi o nouă viziune asupra evoluţiei bacteriilor dar şi asupra utilizării
capacităţii unor bacterii (modificate genetic) de a produce proteine recombinate. La bacteriile
lipsite de H-NS, care nu inactivează structurile genetice umane, producţia de proteine este
mai eficientă.
8. 3. 1. 5. Diferenţierea bacteriilor comensale de cele patogene
Mecanisme ale gazdei
Organismul gazdă deţine sistemul PRR (pattern recognition receptor), care include familia
TLR (toll-like receptors) de receptori extracelulari şi NOD/CARD (nucleotide binding
oligomerization domain / caspase recruitment domain isoforms), familie de receptori
intracelulari.
Celule implicate în procesul de diferenţiere sunt:
- enterocitele de suprafaţă;
- celulele M din foliculii limfoizi şi
- celulele intestinale dendritice.
Enterocitele deţin receptori PRR, iar la contactul cu bacteriile patogene eliberează IgA,
chemokine, citokine şi peptide antibacteriene. Celulele M transportă antigenele luminale către
celulele prezentatoare de antigen (celule dendritice, macrofage etc.) care le prezintă în
continuare limfocitelor T naive. Celulele intestinale dendritice deţin receptori PRR. Ele îşi
trimit dendritele către suprafaţă, recunosc antigenele, le cooptează şi le transportă către
ganglionul limfatic. Aici prezintă antigenele limfocitelor T naive. În ganglion este declanşat
răspunsul imun care poate fi efector, prin intermediul limfocitelor T helper (Th1, Th2), sau
reglator, prin limfocitele T cu rol în reglarea răspunsului imun.
La contactul dintre bacteria comensală şi receptori nu apare răspuns inflamator sau chiar
poate să apară un efect de protecţie, prin inhibiţia reacţiilor inflamatorii care ar putea fi
declanşate de bacteriile patogene.
Molecule precum TOLLIP (Toll interacting protein), SIGIRR (single Ig IL-1 R-related
molecule) şi NOD2 determină toleranţa faţă de flora normală gastro-intestinală, prin
inhibarea TLR sau prin blocarea cascadei inflamatorii. Limfocitele T reglatoare şi celulele
intestinale dendritice deprimă la rândul lor reacţia inflamatorie.
Mecanisme ale florei
Toleranţa faţă de flora normală nu este determinată doar de structurile gazdei. Bacteriile
comensale deţin mecanisme efectoare care le permit supravieţuirea în sistemul intestinal.
Astfel, ele pot prezenta pe suprafaţă molecule asemănătoare cu cele ale gazdei (ex.
Bacteroides spp.) sau pot secreta molecule care mediază eludarea mecanismelor de apărare
ale gazdei. Recent s-a demonstrat că secreţia se realizează prin sisteme de secreţie de tip III
(injectarea unor molecule în celulele eucariote, prin intermediul unui flagel) şi de tip IV
(transportul ADN-ului sau a unor proteine în celulele eucariote, asemănător mecanismului de
conjugare), mecanisme până acum descrise doar la bacteriile patogene.
Flora normală limitează semnalele inflamatorii declanşate de bacteriile patogene prin
următorul mecanism:
- NF-kB (transcription factor nuclear factor) este un factor prin care bacteriile patogene
transmit semnale inflamatorii la nivelul celulelor epiteliale intestinale. Acest factor determină
transcripţia genelor p55-p65, cu producţia de chemokine şi citokine.
- flora microbiană intestinală activează PPAR (peroxisome proliferator-activated receptor)
care exportă p65 în citoplasma enterocitului. Astfel transcripţia este blocată, de asemenea şi
cascada inflamatorie.
Spre exemplu, flora intestinală normală scade răspunsul inflamator faţă de Salmonella
typhimurium.
8. 3. 2. Flora microbiană normală inhibă dezvoltarea bacteriilor patogene prin
„efectul de barieră” sau fenomenul de competiţie
Într-un organism gazdă sănătos, flora normală realizează un „strat protector” de-a lungul
sistemului intestinal. Bacteriile comensale ocupă situsurile de ataşare ale mucoasei şi
consumă factorii nutriţionali produşi de enterocite. La rândul lor, celulele intestinale secretă
produşi anti-bacterieni, chemokine, citokine şi IgA.
În anumite condiţii, spre exemplu atunci când:
- există o cantitate mai mare de tulpini din specii bacteriene patogene;
- este urmat un tratament îndelungat cu antibiotice (mai ales dacă au spectru larg);
- există factori care deprimă mecanismele de apărare ale gazdei (ex. o stare de imunosupresie,
o modificare a tranzitului prin peristaltism scăzut etc.);
- se exercită acţiunea unor factori externi (ex. radiaţii, arsuri, substanţe chimice etc.) flora
microbiană este afectată, iar bacteriile patogene pot invada mucoasa intestinală.
8. 3. 3. Flora normală intestinală „determină” greutatea fiecărui individ
Într-un studiu realizat pe şoareci „germ-free”, hrăniţi cu alimente bogate în polizaharide,
s-a observat că animalele colonizate doar cu Methanobrevibacter smithii şi cu Bacteroides
thetaiotaomicron au prezentat o depunere semnificativ mai mare de grăsime în comparaţie cu
animalele din alte grupuri de control. S-a demonstrat că:
- Bacteroides thetaiotaomicron intervine în dezvoltarea vascularizaţiei intestinale; induce
formarea reţelelor capilare şi stimulează absorbţia şi procesarea carbohidraţilor; în timp ce
- Methanobrevibacter smithii deţine funcţia unui reglator caloric în intestinul distal şi prin
sinergie cu B. thetaiotaomicron stimulează digestia zaharurilor şi creşte absorbţia caloriilor.
Aceste descoperiri ar putea să aibă o mare importanţă atât în tratamentul obezităţii cât şi
în tratamentul celor subnutriţi. Ar putea explica de ce oameni care consumă aceeaşi cantitate
de hrană, prezintă modalităţi diferite de depunere a grăsimilor.
8. 3. 4. Fermentarea şi absorbţia polizaharidelor în colonul proximal
Corpul uman nu deţine enzimele necesare fermentării polizaharidelor. Flora normală
îndeplineşte această funcţie. Prin fermentare zaharolitică, bacteriile produc acizi graşi cu lanţ
scurt de carbon şi gaz.
Microorganismele florei normale stimulează şi controlează dezvoltarea celulelor
intestinale (epiteliale şi ale ţesutului limfoid), prin furnizarea factorilor nutriţionali necesari.
Bacteriile previn lezarea mucoasei, aceasta constituind o posibilă funcţie anti-cancerigenă.
Acizii graşi cu lanţ scurt de carbon, produşi de floră, au ca efect scăderea pH-ului în
lumenul intestinal. Astfel este redus numărul bacteriilor patogene, deoarece acestea au o
rezistenţă scăzută la pH acid.
Prin fermentarea zaharolitică, flora are o importantă funcţie energetică, creşte reabsorbţia
apei, precum şi absorbţia unor nutrienţi (Ca, Mg, Fe).
8. 3. 5. Alte funcţii
 8. 3. 5. 1. Fermentarea proteolitică în colonul distal - importanţa dietei reduse în
proteine
Prin fermentarea proteolitică flora normală intestinală produce o serie de toxine şi
substanţe cu posibil rol în carcinogeneză. Cantitatea acestor substanţe este în relaţie directă cu
cantitatea de proteine ingerate.
8. 3. 5. 2. Conversia acizilor biliari în cocarcinogeni
Bacterii precum Streptococcus faecalis, Veilonella spp. metabolizează prin deconjugare
sau hidroliză acizii biliari dezoxicolic şi litocolic, cu producţie de cocarcinogeni.
Lactobacillus bifidus blochează acidul colic intracelular şi astfel împiedică formarea de
cocarcinogeni.
8. 3. 5. 2. Biosinteza vitaminei K
Flora normală produce 50% din necesarul zilnic de vitamină K. Bacteroides fragilis şi
Escherichia coli participă la sinteza vitaminei K2.
8. 3. 5. 3. Absorbţia vitaminei B12
A fost dovedit rolul florei intestinale normale în absorbţia de vitamină B12.
8. 3. 6. Flora microbiană normală - partenerul silenţios în manifestarea bolii
Boala inflamatorie intestinală (boala Crohn şi colita ulcerativă) reprezintă un exemplu
care trebuie luat în discuţie şi aflat în relaţie cu flora intestinală normală.
Boala inflamatorie intestinală include:
- boala Crohn, în care procesele inflamatorii apar în principal la nivel intestinal, dar şi la
nivelul altor organe. Cel mai frecvent sunt afectate segmentele terminale ale intestinului
subţire; în cazul afectării colonice pot apărea fistule şi abcese în regiunea anală.
- colita ulcerativă include răspunsul inflamator la nivelul mucoasei ce căptuşeşte interiorul
rectului (proctita) sau la nivelul întregului colon (colită ulcerativă).
În momentul actual, nu a fost stabilită cu exactitate cauza apariţiei acestei entităţi
patologice. Totuşi, s-a observat că există anumiţi factori declanşatori, prezenţi la persoanele
afectate:
- o predispoziţie genetică;
- lipsa alăptării la sân în perioada de sugar şi nou-născut;
- „igiena excesivă” în copilărie, cu o insuficientă dezvoltare a răspunsului imun;
- excese în consumul de grăsimi animale şi carbohidraţi;
- tratament cu antibiotice utilizat frecvent.
Se pare că unul dintre elementele de luat în consideraţie ar fi pierderea toleranţei faţă de
flora normală intestinală, cu apariţia un răspuns imun aberant, cu stări de hipersensibilitate şi
reacţii autoimune. Apare o permeabilitate intestinală crescută. Compoziţia florei normale este
modificată (de ex. specii din genul Clostridium apar în proporţie mai mare faţă de normal),
dar nu s-a putut demonstra dacă aceasta determină boala sau dacă este doar un efect al
inflamaţiei intestinale.
Se pare că există şi o serie de alte boli în care este implicată flora normală, spre ex.
neoplazii (digestive sau în afara sistemului digestiv), infecţii produse în alte sisteme după
modificarea habitatului (ex. Escherichia coli în momentul în care ajunge la nivelul tractul
urinar), obezitate, stări de hipersensibilitate, autism, depresie etc.
8. 3. 7. Farmabioticele
Reprezintă orice formă de „exploatare farmaceutică” a florei normale (probiotice,
prebiotice, sinbiotice) (vezi şi 6. 4.).
Probioticele sunt suplimente alimentare care conţin microorganisme vii (bacterii, fungi)
cu efecte benefice asupra corpului uman; bacteriile folosite sunt în general cele producătoare
de acid lactic (scad pH şi împiedică dezvoltarea bacteriilor patogene). Genurile utilizate sunt
Lactobacillus şi Bacteroides.
Prebioticele reprezintă ingrediente alimentare non-digerabile care afectează în mod
pozitiv gazda, stimulând în mod selectiv creşterea şi/sau activitatea unei sau a unui număr
limitat de bacterii din colon; majoritatea sunt carbohidraţi iar bacteriile stimulate sunt
Bifidobacteria sau bacteriile producătoare de acid lactic.
Sinbioticele sunt produse care conţin atât probiotice, cât şi prebiotice.
Există dovezi ce susţin rolul terapeutic al probioticelor în boala inflamatorie intestinală,
infecţii, cancer, artrită.

8. 4. Relaţii microorganism-gazdă
Cu o parte din microorganismele întâlnite organismul stabileşte relaţii de simbioză,
convieţuirea fiind folositoare pentru ambii parteneri (de exemplu sinteza de vitamine la care
participă unii coliformi intestinali).

Foarte multe din microorganismele care alcătuiesc microflora normală se află în relaţii de
comensualism cu organismul, germenii depinzând nutriţional de gazdă, căreia nu îi creează
prejudicii. Această convieţuire exprimă însă un echilibru instabil, care poate fi uşor tulburat.
Diferiţi factori (ai gazdei, din mediul extern sau biologici intrinseci ai germenilor) pot
modifica aceste relaţii, astfel încât unele microorganisme din flora normală pot manifesta
aspecte patogene - este vorba de microorganismele condiţionat patogene.
 Relaţia de parazitism tipic apare însă doar atunci când microorganismele se dezvoltă în
detrimentul gazdei, cu manifestări clinice mai mult sau mai puţin evidente.
Astfel, în cazuri extreme unele bacterii sunt obligatoriu parazite, nu se pot dezvolta decât
în organismul gazdei (de exemplu Mycobacterium leprae, Treponema pallidum, Chlamydia
pneumoniae etc). Alte bacterii sunt facultativ parazite, putând trăi şi libere în natură, dar o
dată pătrunse în organism stabilesc cu acesta relaţii de parazitism (de exemplu Clostridium
tetani, Clostridiile gangrenei gazoase, Salmonella typhi etc).

8. 5. Povestiri adevărate
Rolul şi importanţa florei microbiene normale a organismului, sunt mai mult decât bine
stabilite. Rolul infecţionistului este, ca pe durata tratamentelor cu antibiotice pentru diverse
afecţiuni, să afecteze cât mai puţin această floră. O primă idee este utilizarea de antibiotice cu
spectru cât mai „ţintit” (îngust), cu efect asupra patogenului respectiv. Pe de altă parte „piatra
de încercare” a medicilor, credem, o reprezintă evitarea tratamentelor antibiotice inutile. Câţi
dintre medici nu recomandă scheme după scheme de medicamente anti-stafilococice doar
pentru că la exsudatul faringian se izolează un stafilococ, fie el chiar şi „auriu”? Mai toţi.
Încercăm „sterilizarea” de acel stafilococ, doar dacă pacientul urmează să primească un
transplant (ex. medular sau hepatic) sau dacă va primi un tratament intens imunosupresor,
altfel nici nu trebuie căutat! Iar pe de altă parte, rămâne o întrebare pe care o punem tuturor
generaţiilor de studenţi cu care lucrăm: în câte dintre cazurile de infecţii stafilococice
întâlnite şi raportate în foile de observaţie pe care le vor vedea este menţionat şi testul
coagulazei? Însă, revenind la subiectul acestui capitol, nu trebuie să uităm niciodată că
utilizarea medicamentelor antibiotice şi chimioterapice, în special a celor cu spectru larg,
afectează uneori decisiv flora microbiană normală a cărei utilitate este în momentul de faţă
binecunoscută.

9. Patogenitate şi Virulenţă (Gabriela Loredana Popa, MI Popa)

9. 1. Agenţii infecţioşi
Agenţii cauzali ai bolilor infecţioase (microorganismele condiţionat patogene, dar mai
ales germenii patogeni) sunt foarte numeroşi. Ei se pot împărţi în următoarele grupe mari:
- virusuri;
- chlamydii;
- mycoplasme;
 - rickettsii;
- bacterii propriu-zise;
- fungi;
- protozoare;
- metazoare.
În ultimii 25-30 de ani se discută din ce în ce mai mult despre rolul jucat de prioni,
constituiţi dintr-o particulă de natură proteică având caracter infecţios, lipsită de acid nucleic,
cu potenţial patogen destul de subtil exprimat. Prionii rezistă la acţiunea a numeroşi factori
fizici şi chimici care inactivează virusurile. Sunt capabili de a se reproduce. Sunt implicaţi
etiologic în maladii cu evoluţie lentă, precum encefalopatia spongiformă transmisibilă care
include spre exemplu boala Creutzfeldt-Jacob, insomnia fatală familială etc, afecţiuni în care
sunt prezente leziuni degenerative la nivelul SNC. Pornindu-se de la encefalopatia
spongiformă bovină, începând cu anul 1996 au fost descrise afecţiuni umane, după consumul
de carne de vită; maladia poartă numele de „Creutzfeldt-Jacob noua variantă”.

Microorganismul patogen este capabil să colonizeze zone ale gazdei, producând un proces
infecţios în primul rând prin invazia şi penetrarea barierelor dermice şi ale mucoaselor,
multiplicarea ducând la distrucţia tisulară şi invadarea arborelui limfatic şi vascular
(septicemie). Aceste aspecte sunt influenţate în largă măsură de:
- factorii de patogenitate ai microorganismului;
- factorii de apărare ai gazdei.

9. 2. Patogenitate şi virulenţă. Caracterele de patogenitate ale

bacteriilor
Patogenitatea reprezintă capacitatea unui germen de a declanşa în organismul gazdă
fenomene morbide, patogene, modificări locale, generale şi „functio laesa”. Patogenitatea
este un atribut de specie şi este determinată genetic.

Virulenţa reprezintă gradul diferit de patogenitate exprimat în cadrul unei specii. Este un
atribut al tulpinii microbiene agresoare. Variabilitatea în exprimarea patogenităţii depinde de
condiţiile în care trăieşte microorganismul respectiv (de exemplu, o populaţie bacteriană care
a pierdut virulenţa în condiţii nefavorabile poate redeveni virulentă în anumite condiţii, aşa
cum se întâmplă cu tulpina vaccinală BCG la pacienţii cu infecţie HIV / SIDA). Virulenţa
poate fi cuantificabilă de ex. prin numărul de microorganisme necesare în condiţii standard
pentru a omorî 50% dintr-un grup de animale (acest număr este numit DL50, adică doza
letală 50%).

Factorii care condiţionează patogenitatea şi virulenţa unei specii (tulpini) microbiene pot
fi:
- multiplicarea şi invazivitatea manifestată de germenii patogeni;
- multiplicarea şi elaborarea de toxine de către germenii toxigeni (în general „exotoxine”).

9. 2. 1. Multiplicarea şi invazivitatea
Germenii patogeni se multiplică la poarta de intrare şi invadează organismul prin
formarea de abcese şi prin propagarea din aproape în aproape în „pată de ulei”, dar pot trece
şi direct în circulaţia generală. În acest caz produc infecţii la distanţă. Pentru a avea loc
această succesiune a evenimentelor, germenii trebuie să poată rezista reacţiilor de apărare
nespecifică a gazdei (de exemplu fagocitozei) şi să poată adera de celulele mucoaselor (prin
adezine) sau de anexele dermului. Există o aderenţă nespecifică, de fapt un proces chimic şi
fizic, reversibil, cu implicarea atracţiei hidrofobe, electrostatice dar şi a mişcării browniene şi
a existenţei biofilmului de polimeri. Aderenţa specifică poate fi la rândul său reversibilă dar,
dacă implică suficient de mulţi factori (structurali, diferite forţe de legătură), poate deveni
ireversibilă.
Poate fi luat în discuţie şi „tropismul”, care poate fi specific pentru anumite structuri ale
gazdei [ex. tulpinile de E. coli uropatogene aderă cu ajutorul unei adezine papG
(pyelonephritis-associated pili), numai la anumiţi receptori situaţi la suprafaţa celulelor
epiteliale renale] sau ar putea fi specific de specie (de ex. streptococul piogen din grupul A,
meningococul sau gonococul infectează numai gazda umană).
9. 2. 1. 1. Factori somatici care permit multiplicarea şi invazivitatea germenilor
- pilii comuni (fimbriile), cu rol în aderare;
- lectinele (proteine care au tropism pentru carbohidraţi);
- liganzii (molecule care realizează legături specifice cu anumite molecule complementare
de la nivelul substratului);
- glicocalixul (componentă structurală externă a polizaharidului de la suprafaţa celulei
bacteriene);
- „noroiul” (un mediu vâscos peribacterian, constând dintr-o subclasă de substanţe
polimerice extracelulare ce conţin în general polizaharide şi mediază ataşarea nespecifică a
bacteriilor într-un strat vâscos);
 - capsula (are proprietăţi antifagocitare şi uneori este implicată în aderare, spre ex. în
cazul Streptococcus mutans, cu efecte cario-genetice);
- adezinele (de fapt, toţi factorii enumeraţi mai sus pot fi definiţi drept „adezine”);
- substanţe componente ale peretelui bacterian
- proteina M a streptococului beta-hemolitic de grup A;
- antigenul Vi de suprafaţă al unor bacili Gram-negativi (de exemplu, Salmonella
typhi etc);
- polizaharidul A al S. aureus;
- antigenul O al bacteriilor Gram-negative;
- antigenele de tip K etc.
În ceea ce priveşte procesul aderenţei, se cunoaşte faptul că orice obiect aflat în imersie
atrage particulele suspendate, inclusiv microorganismele, la suprafaţa lui. Teoria coloidală
DLVO (după numele autorilor) menţionează că la nivelul suprafeţei de imersie există 2
poziţii de stabilitate termodinamică, prin intervenţia gravitaţiei, chemotaxiei, forţelor de tip
van der Waals, forţelor electrostatice şi tensiunii superficiale.
Contrabalansarea forţelor de atracţie şi repulsie conduce la împingerea dezordonată a
particulelor spre un „minim secundar”, poziţie ce se situează la suprafaţa de imersie. Acest
„minim secundar” corespunde fenomenului de adsorbţie sau reţinere (docking), proces
reversibil.
Ulterior sunt implicate şi alte forţe de legătură (covalente, de hidrogen, ionice, hidrofobe)
care vor duce la atingerea „minimumului primar”, când particulele devin legate ireversibil de
substrat. Aderenţa se produce atunci când particulele părăsesc „minimumul secundar” şi intră
în „minimumul primar”. Pentru unele bacterii (ex. V. cholerae, unele tulpini de E. coli, B.
pertussis, Helicobacter pylori) ataşarea este destinaţia finală, în timp ce pentru altele (ex.
Salmonella, Shigella, Yersinia) reprezintă doar o etapă, urmând penetrarea tisulară şi / sau
diseminarea în organism.
9. 2. 1. 2. Factori solubili care permit multiplicarea şi invazivitatea germenilor
(agresine)
- coagulaza liberă şi/sau legată a S. aureus care transformă fibrinogenul în fibrină şi pe de
o parte poate „masca” bacteria înconjurată de structuri asemănătoare cu ale gazdei, pe de altă
parte poate preveni fagocitarea sau chiar împiedica ajungerea antibioticelor şi
chimioterapicelor la sediul infecţiei;
 - leucocidina secretată după ce stafilococul a fost fagocitat şi care transformă leucocitul în
piocit (se inseră în membrana leucocitului şi produce pori sau degradează enzimatic
fosfolipidele de la nivelul membranei);
- producerea unor substanţe care cresc concentraţia intracelulară de AMPc până la
concentraţii ce inhibă fuzionarea fagozom-lizozom (de exemplu la Mycobacterium
tuberculosis);
- producerea de catalază, glutation peroxidază, superoxid dismutază, care inhibă sau
inactivează radicalii activi de oxigen;
- producerea unor factori care conferă rezistenţă la enzimele lizozomale, după fuzionarea
fagozom-lizozom (Salmonella enteritidis, Mycobacterium leprae etc);
- producerea de enzime litice:
1. colagenaza, hialuronidaza, fibrinolizina etc (streptococ, stafilococ, unele clostridii);
2. lecitinaza (Clostridium perfringens);
3. fosfolipaza (toxina α) (Clostridium perfringens);
4. neuraminidaze (V. cholerae, Shigella dysenteriae);
5. proteaze, DN-aze, RN-aze, carbohidraze, lipaze etc;
6. hemolizine (streptococ, stafilococ, unele clostridii) etc.
- producerea unor substanţe care inhibă sau modifică răspunsul imun
1. IgA proteaza (gonococ, meningococ, H. influenzae);
2. proteina A stafilococică (inhibă opsonizarea);
3. endotoxina care creşte sinteza de IL-1, IL-6, IL-8, TNF-α etc;
4. inducerea apariţiei unor reacţii autoimune;
5. producerea superantigenelor (de exemplu S. aureus prin producerea toxinei
implicată în sindromul de şoc toxic, TSST-1), molecule care pot activa independent celulele
T4 (sunt printre cei mai puternici mitogeni ai limfocitelor T); stimularea datorată lor poate
determina atât anergie, cât şi hiperactivarea sistemului imun. Rezultă o secreţie în exces de
IL-2 care interferă cu sinteza altor citokine (TNF-α, IL-1, IL-8 etc). Alte exemple de
superantigene ar fi: toxina pirogenică streptococică (produsă de tulpinile lizogenizate),
enterotoxinele stafilococice (S. aureus), subtanţe cu efecte asemănătoare hormonilor (ex.
toxina stabilă termic produsă de E. coli enterotoxigen) etc.
Fiecare din substanţele de mai sus are un rol bine definit în evoluţia reacţiei inflamatorii
locale.

9. 2. 2. Multiplicare şi toxinogeneză
 Germenii se multiplică la poarta de intrare şi elaborează exotoxine care produc alterări
celulare şi distrucţii tisulare la distanţă, prin inhibarea metabolismului celulei eucariote şi prin
„functio laesa” („toxikon” era otrava în care erau înmuiate săgeţile luptătorilor greci). Din
punct de vedere didactic trebuie menţionate următoarele noţiuni:

9. 2. 2. 1. Exotoxinele
Exotoxinele sunt elaborate în general de microbi Gram-pozitivi lizogenizaţi (de exemplu
bacilul difteric, streptococul beta hemolitic de grup A, Clostridium botulinum) sau codificat
plasmidic (Clostridium tetani, Bacillus anthracis), dar şi de bacili Gram-negativi, prin
mecanism cromozomial (V. cholerae, Bordetella pertussis, Shigella shiga, Pseudomonas
aeruginosa) sau sub control plasmidic (unele tulpini de E. coli).
Au structură proteică, fiind formate dintr-un domeniu B (bind) obligatoriu, necesar legării
de receptorii celulei gazdă şi internalizării ulterioare a porţiuni enzimatice A (active).
Exotoxina nu îşi exercită efectele toxice decât după ce porţiunea A este eliberată din structura
iniţială. Sunt secretate în timpul vieţii germenilor. Sunt difuzibile la distanţă. Toxicitatea lor
este foarte mare, doza letală fiind de circa 0,1 g/kg corp (până la 1 ng/kg corp în cazul
toxinei botulinice).
Au afinitate diferită în funcţie de specia care le-a elaborat (de exemplu pentru miocard,
SNC, rinichi în cazul bacilului difteric). Manifestările clinice apar după o perioadă de latenţă
(când toxina este deja fixată pe celulele ţintă).
Multe din bolile produse pot fi considerate toxiinfecţii şi reprezintă urgenţe medicale,
toxina putând fi neutralizată numai dacă este liberă în circulaţie.
Au putere antigenică mare, faţă de ele apărând anticorpi antitoxină.

9. 2. 2. 2. Antitoxinele
Având structură proteică, exotoxinele sunt imunogene şi determină apariţia de anticorpi
specifici (antitoxine) care pot neutraliza in vitro sau in vivo activitatea toxică prin cuplare
specifică cu toxina. Se pot obţine astfel seruri imune utile în seroterapia specifică. De regulă
aceste seruri sunt preparate pe cal şi din această cauză vor fi utile în neutralizarea
exotoxinelor (ex. în tratamentul difteriei, tetanosului, botulismului) dar vor stimula răspunsul
imun al gazdei; pentru om reprezintă antigene.

9. 2. 2. 3. Anatoxinele
Exotoxinele pot fi detoxifiate într-un anumit interval de timp sub acţiunea conjugată a
temperaturii şi formolului. Prin acest procedeu îşi pierd puterea toxică, dar îşi menţin puterea
imunogenă şi devin anatoxine. Anatoxinele se utilizează în profilaxia bolilor produse de
germenii respectivi (în cadrul vaccinurilor DTP, DT, dT, ATPA, ADPA etc), precum şi
pentru hiperimunizarea animalelor în scopul obţinerii de seruri antitoxice (antidifteric,
antitetanic, antibotulinic etc).

9. 2. 2. 4. Endotoxinele
Endotoxinele au fost evidenţiate la germenii Gram-negativi, la nivelul membranei
externe. Sunt elaborate de aceştia şi apoi incluse în peretele bacterian, eliberându-se în urma
distrugerii germenilor. Au structură lipopolizaharidică (LPZ sau LOZ), în constituţia lor
intrând acizi graşi, un lipid A şi lanţuri de polizaharide.
Au efecte toxice la nivelul celulelor majorităţii mamiferelor; aceste efecte sunt similare
indiferent de specia bacteriană care le eliberează. Toxicitatea lor este ceva mai redusă (în
comparaţie cu exotoxinele), dar pot acţiona la mai multe nivele inducând apariţia febrei,
leucopeniei, hiperpermeabilităţii vasculare, hipotensiunii arteriale până la colaps, sindromului
de coagulare intravasculară diseminată etc. Sunt implicate între altele în apariţia şocului
endotoxic (se eliberează o cantitate de endotoxină proporţională cu numărul germenilor
distruşi). Studiile arată că mortalitatea în şocul endotoxic este în relaţie destul de directă cu
cantitatea de endotoxină / ml, fiind de circa 80% la cazurile la care se identifică 100 unităţi
endotoxină / ml de plasmă.
Aşa cum am menţionat în capitolul privind structura bacteriană, componenta toxică este
reprezentată de lipidul A; totuşi, şi polizaharidul O (structură antigenică) contribuie la
patogenitate – s-a dovedit că bacteriile de la care s-a extras polizaharidul O sunt mai uşor
distruse prin mecanisme care implică sistemul complement. LPZ aflat în circulaţie se
cuplează cu proteine plasmatice (LPS-binding plasma proteins) şi apoi este recunoscut prin
intermediul receptorilor CD14 de către monocite şi macrofage. Se activează răspunsul
inflamator, coagularea intravasculară, apariţia de hemoragii şi în final poate rezulta şocul.
Sunt implicate mai multe citokine, de ex. IL-1, IL-6, IL-8 şi TNF-α care la rândul lor
stimulează „cutia Pandorei” şi respectiv producţia de leucotriene şi prostaglandine (cu efect
de creştere a fenomenelor inflamaţiei). Sunt activate atât sistemele de coagulare cât şi
sistemul complement iar cascadele de reacţii care apar sunt rareori reversibile în urma
tratamentului.
Puterea antigenică şi imunogenă este mai redusă faţă de exotoxine. LPZ în calitate de
mitogen stimulează o activare policlonală a LB, cu secreţia de IgG şi IgM.
 9. 5. Apărarea organismului faţă de infecţii
Apărarea organismului faţă de infecţii se realizează prin diferite mijloace nespecifice şi
specifice. Acestea exprimă împreună capacitatea normală de păstrare a homeostaziei
organismului prin rezistenţa faţă de aderarea microorganismelor de celulele ţesuturilor
expuse, faţă de colonizarea şi multiplicarea germenilor în organism, prevenind invazia
agenţilor patogeni.
Principalele componente ale apărării antiinfecţioase sunt reprezentate de:
a). bariera anatomică cutaneo-mucoasă, care acţionează prin:
- integritatea sa anatomică;
- prezenţa de IgA secretorii, lactoferină, alfa 1 antitripsină, lizozim etc.;
- pH-ul acid al unor secreţii locale;
- prezenţa microflorei normale (bacteriocine etc), ce constituie nişa ecologică pe care
germenii nou veniţi tind să o ocupe.
b). barierele de organ, de exemplu bariera hematoencefalică;
c). ganglionii limfatici de pe traiectul vaselor limfatice;
d). sistemul fagocitar;
e). sistemul complement;
f). citokinele:
- interferonii (alfa, beta, gamma);
- interleukinele;
- colony-stimulating factor (CSF);
- citolizinele-factorul de necroză al tumorilor (TNF) alfa şi beta;
- poliperforinele;
- factorii de creştere, de exemplu transforming growth factor (TGF) alfa şi beta;
- factorii supresori şi inhibitori ai multiplicării.
g) sistemul imun (umoral şi celular);
h) alţi factori:
- complexul major de histocompatibilitate (MHC);
- imunitatea de specie (naturală);
- factorii nutriţionali (vitamine, fier etc);
- factorii endocrini;
- sistemul nervos central.
 9. 6. Povestire adevărată
Coagulare intravasculară diseminată în cadrul unei enterocolite ulceronecrotice la un
prematur cu nutriţie parenterală totală (Punct de plecare: LPZ-ul germenilor Gram-
negativi)
În primăvara anului 2007, într-o maternitate din Bucureşti s-a născut pe cale naturală un
prematur cu vârsta de gestaţie de 30 săptămâni şi greutate de 1.600 g, cu scorul Apgar 7 (la 5
minute de la naştere). Mama copilului a prezentat în cursul sarcinii infecţii urinare recidivante
cu Escherichia coli. Cu circa 12-14 ore înainte de naştere a avut loc ruperea prematură a
membranelor (travaliul cu membrane rupte peste 12 ore implică riscul producerii de infecţii).
Prematurul a prezentat de la naştere o detresă respiratorie, pentru care a necesitat
ventilaţie cu presiune pozitivă continuă şi nutriţie parenterală totală (având, în plus,
intoleranţă digestivă). Nutriţia parenterală continuă a presupus cateterizarea venoasă centrală
a copilului. Întrucât această cateterizare, asociată cu ventilaţia asistată cresc riscul infecţios al
nou-născutului, s-a instituit antibioterapia empirică de protecţie cu ampicilină şi gentamicină.
Evoluţia copilului a fost iniţial favorabilă timp de o săptămână, pentru ca ulterior acesta să
dezvolte o patologie digestivă manifestată prin abdomen meteorizat (mărit de volum),
vărsături bilioase şi scaune sanguinolente, asociate cu febră (39°C).
S-a pus diagnosticul clinic şi radiologic de enterocolită ulceronecrotică (necroză
intestinală de etiologie incertă) şi sepsis neonatal.
Testele de laborator efectuate (procalcitonină, proteina C reactivă) au fost intens pozitive.
Culturile din aspiratul gastric şi materii fecale au evidenţiat prezenţa E. coli. Hemocultura a
fost negativă, ceea ce nu este surprinzător în contextul în care nou-născutul a primit tratament
cu antibiotice anterior recoltării probelor.
Pe parcursul următoarelor zile, copilul a dezvoltat simptome clinice şi paraclinice de CID
(coagulare intravasculară diseminată): sângerări la locurile de injectare, hemoragie
pulmonară, trombocitopenie, timp parţial de tromboplastină şi timp de protrombină crescute,
hipofibrinogenemie, prezenţa în cantitate mare a produşilor de degradare ai fibrinei). S-a
instituit terapia de urgenţă cu imipenem şi gentamicină (la care E. coli se dovedise a fi
sensibil), cu plasmă proaspăt congelată şi cu concentrat trombocitar. Starea copilului nu s-a
ameliorat sub tratament, hemoragia pulmonară agravându-se. S-a efectuat, ca ultimă
alternativă, o transfuzie de sânge izogrup şi s-a recurs la ventilaţie asistată în sistem IPPV –
Intermittent Positive Pressure Ventilation. Evoluţia copilului a fost în continuare
nefavorabilă, hemoragia pulmonară continuând să se agraveze şi ducând în final la stop
cardiorespirator ireversibil la manevrele de resuscitare.
Nou-născutul a decedat după 10 zile din cauza sindromului de CID.
Discuţii
Sursa infecţiei cu E. coli nu a putut fi precizată cu certitudine (medicii au suspicionat,
totuşi, ca sursă cea mai probabilă, lichidul amniotic infectat al mamei).
Detresa respiratorie, ventilaţia asistată şi cateterizarea venoasă centrală au constituit
factori de risc major în producerea enterocolitei ulceronecrotice. Necroza ţesutului intestinal a
favorizat diseminarea pe cale sanguină a E. coli existent la acel nivel. Astfel, s-a instalat
sepsisul neonatal, care s-a complicat ulterior cu CID.
Complexitatea cazului, prin multitudinea complicaţiilor apărute, a fost un factor de
gravitate care a condus în final la decesul copilului.