Subiectul 5

A. Clasificare generală
1. Microbiota normală sau autohtonă, asociată sau permanentă - este reprezentată de microorganismele
indigene sau autohtone, respectiv din specii a căror asociere cu o anumită specie animală a fost stabilită in cursul
evoluţiei
comune. Ca urmare, acestea sunt intalnite datorită caracterului lor ubicuitar la majoritatea membrilor care fac parte
din
comunitatea respectivă. Totalitatea microoorganismelor care populează tegumentele şi cavităţile naturale ale unui
organism
sănătos alcătuiesc microbiota normală. Este reprezentată de bacterii, microfungi şi protozoare. Au fost propuse
următoarele criterii pentru diferenţierea microorganismelor autohtone, de cele străine:
1 prezenţa constantă la organismele convenţionale, normale;
2 colonizarea habitatelor specifice, succesiv, la animalele tinere;
3 colonizarea anumitor regiuni particulare ale organismului;
4 menţinerea la nivele stabile de densitate in comunităţile stabile, echilibrate, la animalele adulte.
1. Microorganismele străine sau alohtone, care pot fi intalnite in orice habitat normal, provin din mediul extern,
respectiv din aer, sol, alimente sau de la alte animale. Unele dintre ele pot fi patogene. Adesea sunt doar in tranzit,
fără
să contribuie semnificativ la activităţile ,,ecosistemului,, la ale cărui condiţii nu se pot adapta, ci in care pot doar
supravieţui temporar. Un microorganism alohton se poate localiza intr-o nişă eliberată de un autohton numai dacă
echilibrul acesteia este perturbat, la un organism aflat intr-o condiţie anormală. Cand sistemul revine la normal,
microorganismul autohton işi reocupă nişa, eliminand specia alohtonă.
Diferitele compartimente ale organismului animal aparţin din punct de vedere microbiologic la două categorii
principale: sterile şi contaminate. O a treia categorie o formează cele la care starea normală este de sterilitate, insă
acestea pot fi contaminate temporar cu microorganisme al căror număr poate să crească in unele situaţii, ajungand
pană la
starea de infecţie şi boală consecutivă. In aceste cavităţi in mod obişnuit sterile (laringe, trahee, bronhii, sinusuri
nazale,
esofag, stomac, porţiunea proximală a intestinului subţire, tractul urinar superior) care pot purta o microbiota
tranzitorie,
prezenţa microorganismelor şi mai ales la un anumit nivel numeric, constituie graniţa intre starea de sănătate şi cea
patologică. Microbiota inregistrează o dinamică permanentă in raport cu condiţia organismului-gazdă, modificările
fiind atat
de ordin cantitativ, cat şi de ordin calitativ (compoziţia in specii) in raport cu diferitele particularităţi funcţionale ale
acestuia
legate de varstă, sex, stare fiziologică.
B. Factorii favorizanţi ai colonizării cu microorganisme
caracteristice microbiotei normale
Factorul determinant al colonizării il constituie capacitatea microorganismelor de a adera la suprafaţa celulelor
epiteliale, evitand astfel expulzarea lor. In acelaşi timp aderarea la substratul celular stimulează creşterea şi
multiplicarea
microorganismelor, datorită tendinţei nutrienţilor de a se concentra la interfaţa solid/lichid. Aderenţa la un substrat
celular
are caracter de specificitate, in sensul că epiteliile cu diferite localizări anatomice au capacităţi de recunoaştere şi de
legare
a unor bacterii diferite. Procesul se bazează pe interacţiunea dintre adezinele bacteriene (structuri extraparietale
speciespecifice)
şi receptorii complementari de pe suprafaţa celulelor epiteliale ale gazdei, de natură glicoproteică sau
glicolipidică. Pentru ca aderenţa microbiană să se poată produce, este necesar să fie invinse mecanismele gazdei care
se
opun acestui fenomen, cum ar fi:
1. producerea de sIgA care intervine in fenomenul de excludere imună;
2. sinteza de lizozim care inhibă aderenţa;
3. sinteza de analogi de receptori specifici (liberi, solubili) care se leagă de adezinele bacteriene, neutralizandu-le
capacitatea de aderenţă la celulele epiteliale (literatura de specialitate raportează şi situaţia inversă, in care
bacteriile virulente produc şi elimină in mediu adezine solubile, care blochează situsurile combinative ale
anticorpilor şi implicit funcţia acestora, de recunoaştere şi marcare pentru distrugere a agenţilor patogeni).
Pot interveni şi alţi factori accesori de inhibare a aderenţei:
-efectul antibacterian al bilei neconjugate, ceea ce explică numărul mic al bacteriilor din intestinul subţire;

1. producerea de către gazdă a unor proteine chelatoare de Fe, element indispensabil metabolismului bacterian;
2. existenţa unor situsuri anatomice neconvenabile pentru unele microorganisme (datorită condiţiilor locale de pH,
potential redox).
C. Microbiota normală a tegumentelor
Tegumentul nu constituie o nişă ecologică favorabilă creşterii microorganismelor, totuşi regiunile axilară, inghinală,
interdigitală oferă condiţii de umiditate suficientă dezvoltării microorganismelor. In restul zonelor,
microorganismele sunt
asociate glandelor tegumentare:
1. glandele sudoripare sunt in general lipsite de germeni, dar dacă traseul glandei este obstruat, se creează condiţii
pentru multiplicarea microorganismelor;
2. glandele apocrine sunt glande modificate care se activează la pubertate, fiind colonizate cu microorganisme;
3. foliculii piloşi sunt colonizaţi cu numeroase specii bacteriene, frecvente fiind:
Staphylococcus epidermidis, Corynebacterium acnes.
Secreţiile glandelor sebacee şi sudoripare (pH = 4– 6) conţin substanţe nutritive favorabile creşterii bacteriilor: uree,
aminoacizi, săruri, acid lactic, lipide, urme de vitamine şi glucide.
Ca in orice habitat există o microbiotă rezidentă compusă din bacterii care supravieţuiesc şi se multiplică şi o
microbiotă
tranzitorie, care dispare in timp. Predominante sunt bacteriile Gram pozitive, pentru că cele Gram negative nu pot
competiţiona pentru substanţele nutritive; astfel se explică de ce, dacă bacteriile Gram pozitive sunt eliminate prin
tratament, se creează condiţii pentru dezvoltarea celor Gram negative.
Tegumentul nou-născutului este acoperit de o peliculă de vernix caseosa, dar colonizarea incepe in timpul expulziei.
Dacă
iniţial pH-ul tegumentar este neutru, devine acid după prima spălare, dar nou-născutul rămane in continuare foarte
sensibil
la colonizarea cu germeni pentru că lipseşte microbiota normală, cu rol protector impotriva germenilor patogeni
(Staphylococcus aureus, Candida albicans), ceea ce impune măsuri de igienă sporită (spălări dese care indepărtează
bacteriile ajunse pe piele din foliculii piloşi, ca şi din mediul extern).
D. Microbiota normală a tubului digestiv
1. Microbiota cavităţii bucale. Cavitatea bucală este un habitat complex; secreţia salivară, prin conţinutul său de
0,5% substanţă uscată, reprezentată de enzime, mucoproteine, proteine serice, substanţe antibacteriene (lizozim,
lactoperoxidază), substanţe anorganice (ioni fosfat şi bicarbonat), nu constituie un mediu optim pentru dezvoltarea
microorganismelor. Totuşi suprafeţele dentare sunt medii favorabile dezvoltării bacteriilor inaintea erupţiei dentare,
in acest
habitat fiind prezenţi streptococi şi lactobacili facultativ anaerobi. După apariţia dinţilor predomină bacteriile
anaerobe
adaptate suprafeţelor dentare şi fisurilor gingivale. Bacteriile aderă la smalţul dentar, iar proliferarea lor este
dependentă de
producerea glucanului (polimer insolubil al glucozei), care constituie o matrice in care bacteriile se multiplică şi
formează o
peliculă pe suprafaţa dinţilor, numită placa dentară (impregnată cu mucoproteine şi săruri anorganice). Placa dentară
rezistă la periajul normal, atingand grosimi de 60 μm in zonele ascunse. In microhabitate anaerobe sunt prezente
speciile
Streptococcus mutans (care produce enzima glucozil-transferaza, responsabilă de sinteza glucanului), Actinomyces
viscosus, Fusobacterium sp. Pană la crearea condiţiilor anaerobe, placa dentară este populată de microorganisme
aerobe,
facultativ anaerobe, care consumă oxigenul creand condiţii de anaerobioză. Aceste microrganisme fermentează
glucidele
cu producere de acid lactic, care hidrolizează hidroxiapatita din smalţul subiacent şi conduc la apariţia cariei dentare.
Prezenţa fluorului in smalţul dentar, creşte rezistenţa acestuia la hidroliză. Rolul microbiotei bucale in cariogeneză a
fost
stabilit prin studii asupra animalelor axenice (germ-free), care hrănite fiind cu o dietă bogată in glucide, dar sterilă,
nu fac
carii dentare.
In compoziţia salivei există şi factori inhibitori ai aderenţei celulelor de suportul dentar prin intermediul
glicocalixului:
1. mucoproteinele salivare care competiţionează cu cele bacteriene pentru situsurile de legare pentru bacterii la
nivelul matricei plăcii dentare (au structuri chimice asemănătoare şi afinitate mai mare pentru placă, decat
bacteriile);
2. sIgA care determină aglutinarea bacteriilor care devin astfel incapabile să mai adere la suprafaţa dentară;
Dimpotrivă, fibronectina - o glicoproteină (g.m. = 440 kDa) prezentă in ser, dar şi in salivă (secretată de glandele
salivare) şi pe suprafaţa celulelor epiteliale ale mucoasei bucale, favorizează aderenţa bacteriilor Gram pozitive in
special,
la celulele mucoasei. Prin creşterea activităţii proteolitice Microbiologie medicală Prof.dr. Veronica Lazăr 3
a salivei, fibronectina poate fi scindată, ceea ce favorizează aderenţa bacteriilor Gram negative: Pseudomonas sp.,
enterobacterii condiţionat-patogene, responsabile de mirosul neplăcut al gurii sau halenă.
2. Microbiota normală a stomacului şi intestinului
Colonizarea bacteriană a tractului gastrointestinal neonatal incepe in timpul naşterii, cand nou-născutul vine in
contact cu cervixul matern şi microbiota vaginală. La copiii născuţi prin cezariană, bacteriile colonizatoare ale
tractului
gastrointestinal provin din mediu. Primele bacterii prezente la majoritatea copiilor sănătoşi, sunt facultativ anaerobe
şi
acestea răman predominante in timpul primelor două săptămani de viaţă. Speciile cele mai comune izolate din
microbiota
nou-născutului la naştere, aparţin genurilor: Staphylococcus, Corynebacterium, Propionibacterium şi Streptococcus.
Alimentaţia pare să moduleze pattern-ul de colonizare. La om, laptele matern joaca un rol in imunitatea pasivă a
nounăscutului
şi conţine factori care stimulează creşterea speciei Bifidobacterium bifidum in intestin. Alimentaţia artificială
stimulează implantarea şi persistenţa speciei Clostridium perfringens. Rezultatele sugerează existenţa unui
antagonism
intre B. bifidum şi C. perfringens, care poate fi intensificat de tipul de alimentaţie.
Tractul gastrointestinal, reprezentand o suprafaţă de aprox. 500 m2, este principalul rezervor de bacterii, estimat la
un numar de aprox. 1014 celule microbiene care contaminează suprafeţele corpului (constituit din 1013 celule) incă de
la
naştere. Variaţii pronunţate in densităţile populaţionale bacteriene sunt observate la diferite nivele ale tractului
gastrointestinal. Numărul bacteriilor ingerate este redus drastic datorită acidităţii gastrice. O densitate scăzută de
microorganisme este menţinută in intestinul subţire, mecanismul major de control al acestei populaţii fiind
motilitatea
intestinală, care face ca organismele neaderate doar să traverseze intestinul. Cele mai mari densităţi de bacterii sunt
prezente in colon.
Structura acestor compartimente influenţează colonizarea cu microorganisme, principalul factor fiind mucusul de
pe mucoasa acestor cavităţi, care conţine mucoproteine şi glicolipide. Mucusul formează un film, o peliculă care se
suprapune glicocalixului structural al celulelor epiteliale mucoase. Mucusul poate reprezenta un substrat nutritiv
pentru
acele microorganisme dotate cu un echipament enzimatic corespunzator. Conţinutul cavitar al stomacului şi
intestinului
subţire proximal este steril, pentru ca microorganismele pătrunse odată cu hrana şi apa sunt omorate de pH-ul gastric
foarte acid. In pelicula de mucus insă sunt prezenţi lactobacili şi streptococi aerotoleranţi. In acest compartiment pot
fi
prezente levuri aparţinand genului Candida, ca şi un numar mic de bacterii anaerobe aparţinand genurilor
Bifidobacterium,
Peptostreptococcus, Clostridium, Veillonella.
Bariera intestinală este un epiteliu format din mai multe tipuri de celule conectate prin legături stranse,
reprezentate de: celule absorbtive columnare, celule secretorii in formă de cupă, celule M şi celule Paneth. Acest
ultim tip
de celule, situate la baza criptelor intestinului subţire, rare pe suprafaţa epiteliului, sunt celule fagocitare care produc
lizozim şi alţi produşi antimicrobieni, dar funcţia principală a acestor celule este de a secreta mucus care inveleşte
suprafaţa mucoasei intestinale. Majoritatea celulelor epiteliale sunt celule columnare absorbtive, ale căror funcţii
majore
sunt: 1) conferirea caracterului de barieră epitelială impermeabilă fiziologic şi 2) absobţia şi transportul
nutrienţilor. Pe
suprafaţa apicală (luminală) a celulelor epiteliale intestinale se găsesc structuri bine definite - ≪microvili ≫,
proiecţii
digitiforme ale membranei acestor celule, susţinute de actină. Anumiţi patogeni aderă la microvili şi nu deformează
membrana. Alţi patogeni alterează suprafaţa apicală, adesea distrugand microvilii şi furnizand astfel patogenilor o
suprafaţă
suplimentară de aderenţă. Salmonella sp. denudează microvilii, celulele deformate devenind mai sensibile la invazia
bacteriană.
Produşii metabolici bacterieni pot afecta viabilitatea celulelor-gazdă sau funcţiile acestora, dar influenţează şi
localizarea altor microorganisme in comunităţile aderente. Unele bacterii au capacitatea de a penetra membrana
celulelorgazdă
pe care le invadează. Astfel de patogeni invazivi pot fi enterobacteriile patogene (Salmonella sp.), dar şi unii membri
nepatogeni (condiţionat-patogeni) ai microbiotei intestinale normale, care trec din lumenul intestinal in ţesutul
subepitelial,
prin procese de endocitoză/exocitoză realizate de către celulele M (microfold) din epiteliul care acoperă plăcile
Peyer
(care sunt mai proeminente in ileum), diferite ultrastructural de celulele absorbtive invecinate.
Anumiţi patogeni ai mucoasei intestinale sunt incapabili să adere la suprafaţa apicală a celulelor epiteliale
polarizate; de ex., Yersinia sp., Shigella sp. interacţionează specific numai cu suprafaţa bazolaterală a acestora, ceea
ce
constituie o curiozitate din moment ce această suprafaţă nu este expusă patogenilor exogeni. Una din ipotezele care
incearcă să explice fenomenul este aceea că aceşti patogeni atrag leucocitele PMNN printr-un efect chimiotactic
pozitiv, iar
acestea, in mişcarea lor către bacterii, realizează breşe in bariera epitelială, desfăcand joncţiunile stranse, moment in
care
bacteriile sunt internalizate sau pătrund printre celule, ajungand la suprafeţele bazolaterale ale acestora, la nivelul
receptorilor specifici.
Celulele M, un tip unic de celule, formează 10 % dintre celulele epiteliului intestinal la om şi şoarece, fiind
dispersate prinre celulele absorbtive şi cele ale epiteliului asociat foliculilor limfatici şi ataşate celulelor adiacente
prin
joncţiuni stranse. Suprafaţa apicală a celulelor M prezintă microvili Microbiologie medicală Prof.dr. Veronica Lazăr 4
(margine in perie) scurţi, neregulaţi, iar cea antiluminală este invaginată pentru a forma un buzunar central, in care
migrează limfocite şi macrofage. Nivelele scăzute ale conţinutului in enzime digestive al acestor celule este un
indiciu ca
funcţia lor esenţială nu este cea digestivă. Morfologia lor sugerează funcţia de transport transepitelial al moleculelor
şi
particulelor nedigerate. Materialul transportat este probabil prezentat celulelor limfoide, rol sugerat de apropierea
stransă
dintre aceste celule şi diferite CPA (celule prezentatoare de antigen) care prelucrează antigenele prezente in
buzunarul lor
central. Acest sistem de transport şi prelucrare a antigenelor, devine o cale de invazie pentru unii patogeni enterici
bacterieni care utilizează mişcarea transepitelială prin celulele M ca poartă de intrare prin bariera intestinală.
Exemple de
astfel de patogeni : Yersinia sp., Shigella flexneri, Salmonella sp. (salmonelele pot pătrunde şi prin celulele
columnare),
Campylobacter jejuni, tulpini de E. coli enteropatogene.
In contradicţie cu necesitatea existenţei unei bariere fiziologice (furnizată de celulele columnare), protecţia gazdei
prin procese imunologice necesită ca macromoleculele şi microparticulele să aibă o cale de penetrare a acestei
bariere,
spre sistemul limfoid asociat intestinului reprezentat de plăci Peyer, foliculi limfatici izolaţi, apendice şi noduli
limfatici
mezenterici, care alcătuiesc impreună sistemul GALT (Gastric Associated Lymphoid Tissue). Prin infectarea
experimentală
a iepurelui cu o tulpină enteropatogenă de E. coli, s-au studiat la microscopul electronic de baleiaj modificările
produse ca
urmare a aderenţei bacteriilor la mucoasa intestinală (fig. 1).
Microbiota intestinală complexă şi relaţiile sale cu organismul gazdă au fost asemănate cu un ecosistem, in care
micropopulaţia indigenă protejează organismele umane şi animale impotriva colonizării cu bacterii alohtone
invadatoare.
Incă din timpul lui Metchnikoff acest fenomen a fost observat şi descris ca “antagonism bacterian”, “efect de
barieră” sau
“rezistenţă la colonizare”. Prin activităţile lor metabolice, prin interacţiunile dintre ele, ca şi cu cele alohtone,
microorganismele autohtone se opun aderenţei şi colonizării mucoasei intestinale cu microorganisme patogene
(pătrunse
de la exterior odată cu alimentele, apa, aerul), contribuind prin aceasta la starea de sănătate a gazdei.
1. Microbiota colonului. In intestinul gros microbiota realizează densităţi mari (1011/ g conţinut colonic), 99%
dintre
bacteriile componente fiind anaerobe (sute de specii, dintre care puţine sunt cultivate şi identificate). Condiţiile de
anaerobioză sunt create de Escherichi coli şi germenii coliformi (0,1- 1 %) care sunt facultativ anaerobi, consumand
oxigenul şi creand condiţii de anaerobioză. La acestea se adaugă microorganisme alohtone, prezenţa lor fiind
semnificativă atunci cand depăşesc densitatea de 106/g conţinut intestinal. Din punct de vedere calitativ şi cantitativ
microbiota este foarte constantă şi rezistă aportului de microorganisme exogene. De exemplu, o tulpină de
Escherichi
coli nu poate fi inlocuită de altă tulpină, chiar dacă aportul este masiv. Aceste populaţii se pot modifica dacă au loc
modificări biochimice ale epiteliului, sub influenţa hormonală, de exemplu. O altă cauză a modificării microbiotei
normale ale cărei specii se găsesc in mod normal intr-o stare de echilibru, numită eubioză, poate fi tratamentul pe
cale
orală cu antibiotice de spectru larg, care elimină microorganismele sensibile; dacă dieta nu substituie aceste pierderi
(produse probiotice), se dezvoltă excesiv microorganismele rezistente, cum ar fi specii de Staphylococcus şi Proteus
ce determină infecţii dificil de tratat, dar şi levuri (ex: Candida albicans) care determină infecţii denumite candidoze
postantibioterapie, ca rezultat al debalansărilor numerice dintre speciile microbiotei normale (stare de disbioză).

Subiectul 6