.

Creșterea și multiplicarea bacteriilor

Ca rezultat al metabolismului, bacteriile cresc și se multiplică. Cunoașterea acestor
procese are importanță atât sub aspect fundamental cât și prcatic.

3.3.4.1. Creșterea bacteriilor

Se realizează prin depunerea de substanță nouă și a creșterii conținutului de apă.
Creșterea se poate realiza prin mail multe modalități și anume: creșterea la o singură
extremitate; la ambele extremități; în vecinătatea septului de diviziune celulară; prin
depunerea de substanță nouă diseminată printre constituienții celulari și prin depunerea
materialului în zona periferică a celulei.

3.3.4.2. Multiplicarea bacteriilor

Majoritatea bacteriilor se multiplică prin diviziune directă sau sciziparitate și numai
la un număr relativ limitat pot fi întâlnite și alte forme cum ar fi multiplicarea prin corpi
elementari (la micoplasme), prin ramnificare și înmugurire (la actinomicete) și prin spori la
ciuperci. Multiplicarea bacteriilor este ca regulă generală asexuată, dar ea poate fi uneori
precedată de forme rudimentare de sexualitate, care constau dintr-un schimb de material
genetic între cele două celule bacteriene prin fenomenul de conjugare.
a) Multiplicarea prin diviziune celulară sau simplă (sciziparitate) constă în
divizarea unei celule bacteriene în două celule fiice. În urma diviziunii celulele fiice se pot
desprinde una de alta, dar la numeroase specii rămân lipite dând grupări caracteristice
(descrise la pagina 3).
În funcție de felul în care se produce separarea celulei bacteriene în cele două celule
fiice, sunt descrise două metode de diviziune:
-diviziune prin strangulare care este mai frecventă la bacteriile Gram negative
care aparțin tipului cultural ,,S” (smooth =neted),
-diviziunea prin sept transversal la bacteriile Gram pozitive care aparțin tipului
structural ,,R” (rough =rugos).
b) Multiplicarea prin corpi elementari a fost descrisă la bacterii din grupa
micoplasmelor și chlamidiilor și presupune existența unui ciclu vital.
c) Multiplicarea prin ramnificare și înmugurire este rar întâlnită la bacterii iar
dintre acestea actinimicetele și unele bacterii fotosintetizante se pot înmulți pe această cale.
d) Multiplicarea prin spor este în general caracteristică ciupercilor care la rândul
ei poate fi sexuată sau asexuată.

Dinamica multiplicării bacteriilor în/pe mediile de cultură

Cultivarea bacteriilor ,,in vitro” pe medii inerte a permis un studiu de detaliu al
relațiilor dintre multiplicare și factorii de mediu. Bacteriile pot fi cultivate ,,in vitro” pe medii
lichide și solide. În dezvoltarea unei culturi bacteriene într-un mediu lichid s-au descris patru
faze (fig.28).
 Fig. 28 Fazele multiplicării bacteriilor ,,in vitro”, în mediu lichid: 1 – însămânțarea; 2 – faza
de adaptare; 3 – faza de multiplicare logaritmică; 4 – faza staționară; 5 – faza de declin, (
adaptat după Encyclopaedia Britannica Inc)

Faza de adaptare sau de latență sau de lag este în medie de 2 ore și se caracterizează
prin adaptarea bacteriilor la noile condiții de mediu;
Faza de multiplicare exponențială sau logaritmică când celulele bacteriene se divid
activ, la fiecare 20-30 minute, timp care reprezintă vârsta primei generații, populația se
dublează. Dintre factorii care influențează multiplicarea amintim: temperatura, pH-ul,
conținutul în substanțe nutritive etc. Durata acestei faze este în medie de 6-24 ore, dar sunt și
excepții cum ar fi bacilul tuberculozei la care durata dezvoltării este de 15-60 zile;
Faza staționară în care multiplicarea exponențială se micșorează considerabil, fiind
condiționată de realizarea unei concentrații limită de celule bacteriene pe unitatea de volum
(3x107; 3x109 pe zi). Numărul de celule bacteriene care se multiplică este echivalent cu a
celulelor care mor, iar faza are o durată variabilă;
Faza de declin, caracterizată prin absența totală a diviziunii celulare, datorită epuizării
mediului în substanțe nutritive și acțiunii toxice a unor cataboliți acumulați în mediu care
duce în final la moartea logaritmică a bacteriilor până la sterilizarea mediului de cultură.
Multiplicarea bacteriilor pe medii solide este diferită de aceea din mediile lichide și
poate îmbrăca două forme: colonia izolată și gazonul bacterian.
Colonia reprezintă o aglomerare de celule bacteriene din aceeași specie rezultate în
urma multiplicării acestora. Cu cât coloniile sunt mai numeroase și mai dese cu atât sunt mai
mici și cu cât sunt mai puține și mai rare ele sunt mai mari.
Gazonul sau pânza este forma de dezvoltare în cazul însămânțărilor abundente sau în
cazul bacteriilor foarte mobile. Coloniile bacteriene confluează formând un gazon bacterian.

3.3.5. Biofilmul bacterian

De-alungul timpului, definirea exactă a biofilmului microbian a fost o aprovocare
pentru oamenii de ştiinţă, deoarece structura şi compoziţia acestuia este foarte variabilă fiind
influenţată de acţiunea mai multor factori externi şi interni. Atenţia microbiologilor s-a
canalizat asupra studiului vizualizării modului de formare şi a rezistenţei comunităţilor
microbiene participante la alcătuirea acestuia.
 S-a admis faptul că biofilmul bacterian constitue un stil alternativ de supraviețuire în
care microorganismele adoptă un comportament multicelular care facilitează sau/și
prelungeste supraviețuirea acestora în diverse nișe ecologice, biotice sau abiotice (Kostakioti
M., 2013).
Analiza fizică şi biochimicǎ a biofilmului a început la sfârşitul anilor 60 şi începutul
anilor 70. S-au efectuat studii prin care s-a demonstrat că biofilmul este compus dintr-o
varietate de microorganisme, iar matricea extracelulară în care acestea sunt înglobate este
compusă în principal din polizaharide. Experimentele din această perioadă s-au realizat cu
ajutorul electrono-microscopiei evidenţiind astfel atât structura biofilmului cât şi prezenţa
matricei polimerice extracelulare (Costerton J.W., 1979).
S-a demonstrat că majoritatea bacteriilor trăiesc şi se dezvoltă ataşate de anumite
suprafeţe ca şi comunităţi sesile (ataşate), atât la nivelul ţesuturilor cât şi la nivelul diferitelor
substaturi neviabile. Iniţial, studiile s-au concentrat asupra compoziţiei biofimului, în mod
special asupra matricei polimerice extracelulare (glicocalixului). La mijlocul anilor 70 s-a
crezut că biofilmul ar avea un rol important în conservarea şi concentrarea enzimelor
digestive elaborate de bacterii, crescând astfel eficienţa metabolică a celulelor. Aceeași autori
susțin că glicocalixul acţionează ca o matrice pentru schimburile ionice care captează
substanţele nutritive disponibile şi care ulterior sunt transportate la nivelul celulelor în urma
creşterii permeabilităţii acestora (Costerton J.W., 1979).
Din 1998 s-au realizat numeroase studii cu privire la dezvoltarea şi comportamentul
comunităţilor bacteriene (biofilmului) prin utilizarea tehnicilor de geneticǎ moleculară şi de
microscopie confocalǎ cu scanare laser (CLSM), ceea ce a permis definirea mai exactă a
acestuia (Percival S.L., 2011).
S-a acceptat unanim faptul că biofilmul este reprezentat de o grupare complexă de
microorganisme, ataşate pe diferite suprafeţe solide, inerte sau vii, în medii umede,
caracterizat de o heterogenitate structurală, diversitate genetică, interacţiuni complexe şi o
matrice extracelulară de substanţe polimerice (Morvay A.,2012).
Biofilmul este o comunitate microbiană sesilă (ataşată) formată din celule microbiene
ataşate ireversibil la o anumită suprafaţă (bioticǎ sau abioticǎ), strâns legate între ele. Aceste
celule sunt încorporate într-o matrice polimerică extracelularǎ pe care o produc şi care
prezintă anumite caracteristici fenotipice cu privire la rata de creştere, multiplicare şi
schimbul de material genetic (Morvay A.,2012).
Au existat dezbateri între cei care consideră că forma/structura biofilmelor este
influențată de factorii fizici și nutriționali și cei care sunt convinși că aspectele fiziologice și
genetice sunt determinante în arhitectura biofilmelor.Wimpenny (2000) susține că "adevărul
este undeva între aceste două extreme".
Microorganismele suferă schimbări profunde în tranziția lor, de la celule planctonice
(free-swimming) la celule care fac parte dintr-o comunitate complexă, atașată la o suprafață.
Aceste schimbări se reflectă în noi caracteristici fenotipice ale acestor bacterii și apar ca
răspuns la o varietate de semnale de mediu (O'Toole și col., 2000). Aceiași autori au descris
modelul de agregare şi dezintegrare a biofilmului (Costerton J., 1995). Aceştia sugerează că
celulele planctonice primesc semnale de la mediul înconjurător, aderă la substrat, după care
încep să comunice între ele prin aşa numitul simţ quorum care favorizează formarea
microcoloniilor cu conturarea biofilmului matur, o structură tri-dimensională înglobată într-o
matrice celulară exopolimerică. În faza finală are loc emiterea de noi semnale care
favorizează desprinderea bacteriilor, revenirea la starea planctonică şi reluarea ciclului
(Aguilar R., 2010).
Carența nutrițională pentru anumite specii bacteriene, poate favoriza formarea
biofilmelor. Spre exemplu P. aeruginosa și P. fluorescens vor produce biofilme caracteristice
în aproape orice condiții nutritive în timp ce E. coli și Vibrio cholera vor forma biofilme doar
în medii suplimentate cu diferiți aminoacizi (O'Toole, 2000).
Microorganismele care se găsesc în interiorul biofilmului, fiind protejate de acțiunea
substanțelor antimicrobiene, prezinta insusiri diferite şi riscuri inca insuficient evaluate.
Spațiile intraspitalicești cu toate tipurile de echipamente existente permite persistența
agenților bacterieni patogeni, biofilmul creat constituind un rezervor activ de diseminare la
pacienți. In interiorul macroorganismelor, acest biofilm creat, subminează apărarea sistemul
imun și favorizând apariția eșecurilor terapeutice (Kostakioti M., 2013).