CAPITOLUL 4

REPREZENTAREA OBIECTELOR ÎN SECŢIUNE

4. 1. Secţiuni şi trasee de secţionare. Haşuri, rupturi, axe de trasare şi axe

de simetrie.

Pentru ca un desen de construcţii să-şi poată îndeplini rolul, el trebuie să fie complet, clar şi
simplu, adică să cuprindă toate indicaţiile necesare pentru executarea obiectului reprezentat; să
poată fi înţeles cât mai uşor fără să dea loc la confuzii sau la îndoieli şi să necesite cât mai puţin
timp şi cât mai puţine cheltuieli pentru materiale şi pentru executarea lui.
Pentru realizarea acestor condiţii este necesar să se utilizeze reprezentări grafice
corespunzătoare, care să stabilească modul cum este privit obiectul, pentru a-i determina toate
dimensiunile necesare executării lui. O reprezentare a obiectului aşa cum se vede cu ochiul este
insuficientă, iar practic, desenul devine inutilizabil, fiind lipsit de o parte din dimensiuni.
Reprezentarea grafică a unui obiect cu forme variate în spaţiu se rezumă la desenarea lui pe
suprafaţa plană a hârtiei de desen în anumite poziţii, după care urmează să se execute întocmai
obiectul în natură, pe locul şi la dimensiunile date. Acest lucru se obţine prin desenul de proiecţie,
care rezolvă problemele de geometrie în spaţiu cu ajutorul geometriei plane.
În desenul tehnic de construcţii, diferitele obiecte se reprezintă prin metoda proiecţiei
ortogonale, care se bazează pe principiile geometriei descriptive.
Numărul proiecţiilor şi mărimea lor, la scară, sunt alese astfel încât, să satisfacă condiţiile
esenţiale proprii oricărui desen tehnic de a fi simplu, clar şi complet. Pentru a fi satisfăcute aceste
condiţii, desenul tehnic de construcţii se reprezintă prin trei proiecţii ortogonale plane: una
orizontală (pe plan orizontal H) şi două verticale (pe planele vertical V şi vertical L), dintre care
una pe un plan transversal şi cealaltă pe un plan longitudinal (faţă de axa longitudinală a
obiectului).
La citirea desenelor trebuie examinate toate cele trei proiecţii în acelaşi timp, ca să se poată
imagina obiectul întreg, cu forma şi dimensiunile sale. Cu o singură proiecţie, de exemplu, cu
planul (vederea de sus) se pot determina lungimea şi lăţimea obiectului, dar nu şi înălţimea. Cu
două proiecţii – planul şi vederea din faţă - se obţin toate cele trei dimensiuni (lungimea, lăţimea şi

72
înălţimea), dar pentru a defini un obiect cu forme complicate sunt necesare proiecţii şi pe alte plane
ale cubului de proiecţie (vederea de jos, din dreapta sau din spate). La construcţii, vederile din faţă,
laterale şi din spate poartă denumirea de faţade.
Secţiuni. Pentru executarea unor obiecte care au goluri interioare, a unor construcţii,
vederile obţinute din proiecţia acestora nu sunt concludente, deoarece nu se cunoaşte poziţia
ferestrelor, a uşilor, nu este indicată grosimea zidurilor, organizarea interioară, înălţimea
încăperilor, grosimea planşeelor, adâncimea şi forma fundaţiilor etc. Pentru completarea acestor
date se recurge la secţiuni conform STAS 1434-75.
În desenul de construcţii, secţiunea este reprezentarea în proiecţie ortogonală, pe un plan a
unui obiect după tăierea (secţionarea) imaginară a acestuia cu un plan convenţional, un plan secant
de nivel sau vertical şi îndepărtarea părţii obiectului dintre planul de tăiere şi ochiul observatorului.
Secţiunile se execută, în general, paralel cu una din suprafeţele principale ale obiectului
reprezentat (faţadă, planşeu etc.). În caz de nevoie, acestea se pot executa şi în alte poziţii, cu
condiţia ca planul de tăiere să fie perpendicular, cel puţin, pe unul din planele de proiecţie. Dacă
suprafaţa de secţionare este plană, aceasta poartă numele de plan de secţionare. Această secţiune
orizontală, făcută printr-o construcţie se numeşte secţiune plană sau în mod curent, mai simplu
plan, şi se efectuează la nivelul ferestrelor şi uşilor (fig. 55 b). Pe acesta apar toate elementele
proiectate de la nivelul secţiunii în jos, respectiv, parapetul ferestrelor, organizarea interioară etc.
Pe desen, conturul secţiunii se trasează cu o linie continuă groasă, iar pentru o înţelegere şi mai
clară acestea se pot înnegri sau haşura.
Dacă există elemente importante rămase deasupra secţiunii, care nu se văd, ele se indică în plan cu
linii întrerupte, pentru a se diferenţia de celelalte elemente.
Denumirea de secţiune se foloseşte, în general, pentru secţiuni făcute cu plane verticale şi
când suprafaţa de secţionare (planul de secţiune) este perpendicular pe planul orizontal de proiecţie.
În secţiunea verticală (longitudinală sau transversală) apareînălţimea uşilor, cota pardoselilor,
înălţimea construcţiei, adâncimea fundaţiilor, construcţia acoperişului etc (fig. 55 a).

73
 Fig. 55. Hală maternitate pentru scroafe: a – secţiune transversală,
b - plan-compartiment hală.

Traseu de secţionare. Urma planului de tăiere a suprafeţei de secţionare pe un plan de

proiecţie se numeşte traseu de secţionare şi se indică printr-o linie-punct subţire P3, având la
extremităţi sau în punctele unde îşi schimbă direcţia, segmente îngroşate trasate cu linie continuă
groasă C1. Direcţia de privire (proiectare) a secţiunii se indică prin săgeţi cu coadă subţire ce se
execută cu vârful sprijinit pe segmentele de la extremităţile traseului de secţionare şi marcate cu
cifre sau litere; segmentele de capăt ale traseului de secţionare va depăşi vârful săgeţii cu 2....3 mm
(fig. 56 a). Planul de secţionare poate fi decalat după nevoie, pentru a trece prin părţile de clădire
care interesează.
Secţiunile decalate sunt indicate printr-un traseu compus din segmente paralele decalate
între ele; urma planului de decalare fiind perpendiculară pe aceste segmente
(fig. 56 b).

74
 Fig. 56. Trasee de secţionare şi modul lor de prezentare: a - secţionare rectilinie; b
- secţionare decalată; c - secţionare desfăşurată.

Pentru a preciza poziţia unor obiecte din spaţiul unei încăperi, se alcătuieşte o secţiune
desfăşurată (fig. 56), care defineşte, prin cote şi forma respectivă, locul ocupat de fiecare obiect.
Secţiunea se reprezintă desenând în ordine succesivă cu linie-punct traseul ales. Direcţia de privire
se indică prin săgeţi perpendiculare pe fiecare segment al liniei drepte (fig. 56 c).
În desenul de construcţii se utilizează două feluri de reprezentări ale secţiunilor:
- secţiuni propriu-zise, în care desenul reprezintă numai ceea ce se găseşte în planul de
tăiere (fig. 57 a);
- secţiuni cu vedere, în care se reprezintă în desen atât elementele din planul de tăiere, cât
şi cele din spatele şi faţa acestuia, pentru o mai bună înţelegere a desenului (fig. 57 b).

Fig. 57. Reprezentarea secţiunilor: a - secţiune propriu-zisă; b - secţiune cu

vedere.

Aceste categorii de secţiuni se pot diversifica în secţiuni rectilinii, defalcate şi desfăşurate,

funcţie de traseul de secţionare.
Pe secţiunile cu vedere se pot reprezenta cu o linie întreruptă şi elementele care se află în
faţa planului de tăiere.
Elementele secţionate se conturează cu linii mai groase, pentru a se deosebi mai uşor de cele
văzute (fig. 57 b); pentru mai multă claritate, în anumite cazuri, se vor înnegri sau haşura câmpurile
secţionate (fig. 58).

75
 Fig. 58. Reprezentarea diferenţiată în secţiune a
elementelor unei ferestre metalice.

Elementele pentru care se întocmesc desene sau detalii separate pot să nu fie indicate în
secţiune sau pot fi indicate simplificat (de exemplu, foile de uşi, buiandrugii, prefabricatele de
planşeu, şarpantele, straturile de pardoseli, terasele etc.)
Numărul secţiunilor necesare pentru prezentarea elementelor unui obiect este în funcţie de
caracteristicile acestuia.
Haşuri (STAS 104-80). Când desenele sunt întocmite la scară mică şi din cauza
dimensiunilor mici ale suprafeţelor, semnele convenţionele de reprezentare nu pot fi folosite,
evidenţierea secţiunii se va face prin haşuri, prin înnegrirea suprafeţei la secţiuni sub 2 mm sau
lăsarea suprafeţei libere, indicând într-o notă sau legendă felul materialului.
Haşurile sunt linii echidistante, care se trasează subţire cu grosimea C3 şi înclinate la 45° la
dreapta sau la stânga faţă de o linie de contur, de chenarul desenului sau faţă de o axă a reprezentării
(fig. 59).
Secţiunea aceluiaşi element de construcţie se haşurează cu linii echidistante şi înclinate în
acelaşi sens. Nu se admite haşurarea aceluiaşi material sau element de construcţie în unele porţiuni
cu linii mai dese, iar în altele cu linii mai rare.
Distanţa dintre haşuri se alege în funcţie de mărimea suprafeţei haşurate sau de scara
desenelor (între limitele 0,5 – 8 mm). Astfel, pentru desenele executate la scară mare, haşurile se
trasează mai rar, iar pentru cele executate la scară mai mică, mai des.
Când trebuie haşurate mai multe suprafeţe cu câmpuri învecinate, haşurile se decalează sau
se trasează la 45° în sens invers faţă de câmpul alăturat. Dacă liniile de contur ale corpului
reprezentat sunt înclinate la 45° sau o înclinare apropiată de aceasta

76
 Fig. 59. Haşurarea secţiunilor: a - haşurarea câmpurilor alăturate;
b - haşurarea figurilor înclinate.

faţă de chenarul desenului, haşurile se pot trasa la 45° faţă de direcţia principală a conturului
reprezentat (fig. 59 a şi b). Pentru diferenţierea suprafeţelor de corectat se admite şi trasarea
haşurilor la 60° şi respectiv la 30°. Haşurile se întrerup când întâlnesc o cotă sau o inscripţie care
nu a putut fi aşezată în afara suprafeţei haşurate (fig. 59 b).
La reprezentarea în secţiune a umpluturilor, materialelor în praf, a betoanelor, mozaicurilor
etc., se trece semnul convenţional respectiv mai des lângă liniile de contur şi mai rar spre mijlocul
câmpului (fig. 93). Dacă sunt folosite în aceeaşi reprezentare şi haşuri, acestea se trasează
echidistante pe întreaga suprafaţă.
La secţiunile a căror suprafaţă pe desen este mai mare, haşurarea sau reprezentarea
materialului prin semnul convenţional se poate limita la o fâşie îngustă pe contur sau de-a lungul
acestuia.
Desenarea secţiunilor elementelor metalice la scară, duce la prezentarea grosimii pieselor cu
linii foarte apropiate şi este dificil să se traseze haşurile necesare. Pentru a se distinge uşor şi a se
da un aspect plăcut desenului, secţiunile pieselor metalice a căror lăţime pe desen nu depăşeşte 2
mm se înnegresc, lăsând la partea de sus şi la stânga fâşiei spaţii libere neînnegrite numite “lumini”,
paralele cu liniile de contur ale secţiunii
(fig. 60).
Convenţional se admite că razele de lumină care cad asupra profilului sub un unghi de 45° să
lumineze feţele respective ale profilului pentru a se putea deosebi secţiunile a două sau mai multe
piese alăturate care compun un element şi se lasă lumini la fiecare dintre acestea (fig. 60 f).
Rupturi. Pentru o reprezentare simplificată şi redusă ca întindere a unor obiecte sau piese,
în desenul tehnic, se utilizează rupturile care conduc nu numai la utilizarea judicioasă a spaţiului
ocupat de reprezentare, dar şi la economisire de timp.

77
 Fig. 60. Reprezentarea secţiunilor profilurilor metalice prin înnegrire şi linii de
lumină: a - cornier cu aripi egale; b - cornier cu aripi inegale; c - profil U; d –
profil I; e – profil T; f - element compus din mai multe piese.

Ruptura este reprezentarea pe un plan al obiectului în proiecţie ortogonală, după

îndepărtarea unei părţi din acesta, separând această parte (porţiune) de restul obiectului printr-o
suprafaţă denumită suprafaţă de ruptură, perpendiculară pe planul de proiecţie sau paralelă cu
aceasta. Urma suprafeţei de ruptură pe planul de proiecţie se numeşte linie de ruptură; liniile de
ruptură se trasează cu grosimea C3 şi forma lor diferă în funcţie de materialul la care se face ruptura.
În tabelul 2 se prezintă modul de executare a liniilor de ruptură pentru diferite materiale.
Astfel, pentru metal este indicată linia de ruptură pentru profile laminate şi bare pline; pentru lemn
este indicată linia de ruptură, pentru lemn ecarisat şi pentru lemn rotund, şi, separat, linia de ruptură
pentru zidărie şi beton.
În câmpurile haşurate sau cu reprezentări convenţionale de materiale în secţiune, nu este
necesară indicarea liniilor de ruptură (fig. 61).
Când ruptura delimitează mai multe elemente din acelaşi material sau materiale diferite,
pentru claritate, se poate folosi linia-punct P3. În cazul elementelor întrerupte,
indiferent de material, indicarea întreruperii se poate face prin două linii-punct (P3), paralele la
distanţa de 2 – 3 mm (fig. 62 a).

78
 a b

Fig. 61. Secţiuni de materiale la care nu se folosesc linii de ruptură.

Fig. 62. Reprezentarea convenţională a rupturilor: a – la elemente întrerupte; b – la

o secţiune alcătuită din mai multe elemente şi materiale.

Liniile de ruptură se execută cu mâna liberă, cu excepţia liniilor de ruptură la zidării şi

betoane care se trasează cu teul sau cu echerul, întrerupte din loc în loc, de sensul convenţional
executat cu mâna liberă.
Axe de trasare. Amplasamentul unei construcţii se fixează cu ajutorul axelor principale, iar
planul unei construcţii (săpături, fundaţii etc) se materializează cu ajutorul axelor de trasare sau de
compoziţie. Axele de trasare se cotează în planuri cu cifre arabe şi litere majuscule înscrise în
pătrate cu latura de 6 – 9 mm, în funcţie de scara desenului, sau în cercuri cu diametrul
corespunzător.
În general, pentru notarea lor se aplică următoarele reguli:
- în sistemul ortogonal de axe se notează cu cifre axele transversale ale construcţiei şi cu
litere axele longitudinale, de la stânga la dreapta şi de jos în sus.
În fig. 63. este reprezentată notarea axelor de trasare la o clădire de locuit şi la o hală pentru
creşterea animalelor. Distanţa între axele a doi stâlpi de susţinere, în sens longitudinal, se numeşte
travee, iar în sens transversal, deschidere;

79
 Fig. 63. Notarea axelor de trasare: a - clădire de locuit (plan); b - hală pentru
creşterea animalelor (plan).

- în sistemul radial de axe se notează cu cifre axele radiale şi cu litere axele circulare, în
sensul orar (la sisteme închise, începănd cu axa orizontală din stânga) şi de la centru spre periferie
(fig. 64).

Fig. 64. Notarea axelor de trasare Fig. 65. Notarea axelor intermediare.
radiale şi circulare.

Dacă literele alfabetului nu sunt suficiente pentru notarea axelor din şirul lateral, se continuă
cu litere dublate, începând cu AA.
Când, pe lângă axele de trasare, se indică pentru elementele secundare încă un sistem de axe
intermediare, se recomandă notarea separată a acestora cu fracţii, în care numărătorul este simbolul
axei de trasare precedente, iar numitorii, simbolurile axelor intermediare (fig. 65).
La construcţiile asamblate din tronsoane cu sisteme independente de axe, notarea acestora se
poate face adăugându-se pentru axele fiecărui tronson un indicativ literal înaintea celor cifrice (fig.
66), sau unul cifric, înaintea celor literale.

80
 Fig. 66. Notarea axelor pentru construcţii asamblate din tronsoane.

Axe de simetrie. Dintre elementele de simetrie cunoscute (axa, centrul şi planul), cel mai
des utilizată în dezvoltarea unui ansamblu constructiv este axa de simetrie. }inându-se seama de
alcătuirea simetrică a elementelor constructive şi plasându-se aceste elemente tot simetric, se obţine
reducerea timpului de proiectare, precum şi simplificarea elementelor care alcătuiesc ansamblul
constructiv.
Reprezentând la scară redusă ansamblul simetric, se poate dezvolta în desen, la o altă scară
convenabilă prezentării detaliilor, numai elementul sau partea de construcţie care este simetrică faţă
de elementul de simetrie considerat (fig. 67), părţile simetrice fiind marcate cu simbolul
convenţional – două steguleţe – desenat pe axă.

Fig. 67. Hală din cadre cu elemente prefabricate (secţiune).

Acest mod de reprezentare este foarte util în identificarea tronsonului de clădire sau a
elementului prefabricat ca un element simetric, ce este reprezentat în detaliu.

Pentru reprezentarea elementelor de detaliu se alege partea simetrică convenabilă şi se desenează la

o scară mai mare, arătându-se simetria în alcătuirea ansamblului, a elementelor de construcţie.

81
 Fig. 68. Element de zidărie cu axă de simetrie:
1 – vedere; 2 – secţiune.

Obiectele simetrice se pot prezenta în secţiune numai până la axa de simetrie sau, pentru
economie de spaţiu şi de efort, prin jumătăţi de proiecţii, vedere şi secţiune, cuplate pe axa de
simetrie (fig. 68).

82