10

DESENUL DE ANSAMBLU

10.1 Generalităţi

Desenul de ansamblu este reprezentarea grafică plană a unui complex de piese

legate organic şi funcţional între ele, alcătuind un dispozitiv, un aparat, o maşină, etc.
În cazul unui ansamblu mai complex, acesta poate fi reprezentat pe grupuri de piese
componente, fiecare grup având un anumit rol funcţional. Un asemenea grup de piese
poartă numele de subansamblu sau ansamblu de ordin inferior.
Rolul desenului de ansamblu este să redea:
 poziţia reciprocă a tuturor pieselor componente şi modul în care sunt asamblate
(montate);
 forma pieselor componente;
 modul de funcţionare al ansamblului reprezentat;
 dimensiunile necesare pentru montare, funcţionare, pentru corelare cu
ansamblurile sau piesele învecinate, pentru asamblare, etc.
Documentaţia tehnică a unui ansamblu existent se elaborează în următoarea
succesiune de faze:
 executarea schiţelor pieselor componente;
 executarea schiţei ansamblului;
 executarea desenelor la scară pentru piesele componente;
 executarea desenului la scară pentru ansamblu;
Elaborarea documentaţiei tehnice pentru un ansamblu proiectat presupune
următoarea succesiune de faze:
 executarea schiţei ansamblului;
 executarea desenului la scară pentru ansamblu;
 executarea desenelor la scară pentru piesele componente.
Desenul de ansamblu se execută respectând normele generale de reprezentare în
desenul tehnic (dispunerea proiecţiilor, linii utilizate, vederi, secţiuni, rupturi,
hasurarea, cotarea, etc.), cât si regulile de reprezentare, poziţionare si cotare a
desenului de ansamblu, prevăzute în STAS 6134 - 84.
 10.2 Reguli de reprezentare a desenului de ansamblu

1. Desenul de ansamblu se reprezintă într-un număr minim de proiecţii (vederi şi

secţiuni) necesar pentru definirea clară a poziţiei relative a tuturor elementelor
componente (piese si ansambluri de ordin inferior), pentru poziţionarea acestora şi
pentru înscrierea cotelor;
2. Poziţia de reprezentare a ansamblului se alege astfel încât proiecţia principală,
reprezentată pe planul V, să corespundă cu poziţia de funcţionare;
3. În cazul reprezentării în secţiune a două piese alăturate, suprafeţele respective
se vor haşura în direcţii diferite. Când pe desen apar în secţiune mai multe piese în
contact, evidenţierea acestora se realizează atât prin orientarea haşurilor, cât şi prin
distanţa diferită dintre ele.
4. În cazul asamblării a două piese fără joc sau cu un joc rezultat din abateri
limită la aceleasi dimensiuni nominale, suprafaţa de contact se reprezintă printr-o
singură linie de contur, comună celor două piese (fig.10.1).
5. În cazul asamblării a două piese între care există un joc rezultat din
dimensiuni nominale diferite, se reprezintă separat liniile de contur ale fiecărei piese
(fig.10.2).
6. În proiecţia în care ansamblul este reprezentat în secţiune, piesele pline
(arbori, bolţuri, şuruburi, pene, dopuri, etc.), precum şi anumite porţiuni pline ale
pieselor (nervuri, aripioare, spiţe, etc.), a căror axă longitudinală este situată în planul
de secţionare, se reprezintă în vedere. Dacă astfel de piese au în anumite porţiuni
forme interioare şi dacă aceste forme trebuie puse în evidenţă, piesele se vor secţiona
parţial (fig. 10.3, reperul 5).
 7. Dacă planul de secţionare al ansamblului reprezentat nu conţine anumite
elemente de fixare (şuruburi, şaibe, piuliţe etc.) acestea se pot considera rabătute în
planul de secţionare şi se reprezintă cu linie-două puncte subţire (fig.10.3).
 8. Piesele care execută deplasări în timpul funcţionării ansamblului, pot fi
reprezentate, pe o aceeasi proiecţie, şi în poziţia extremă (de exemplu, poz. 5 din fig.
10.4) sau în poziţii intermediare de mişcare. Conturul piesei în astfel de poziţii se
trasează cu linie-două puncte subţire, fără a haşura suprafeţele respective, chiar dacă
piesa este reprezentată în secţiune.
9. Piesele care fac parte din ansambluri învecinate şi sunt elemente de legătură
cu ansamblul ce constituie obiectul desenului, pot fi reprezentate cu linie-două puncte
subţire, fără a haşura suprafeţele respective, chiar dacă piesele sunt reprezentate în
secţiune (fig. 10.1, fig .10 .3, fig.10 .4).
10. Pentru reprezentarea mai clară a unor elemente acoperite, unele piese sau
ansambluri de ordin inferior se pot considera, în mod convenţional, demontate şi
îndepărtate (de exemplu, roata de mână din fig. 10.3), situaţie în care se înscrie
menţiunea corespunzătoare pe desen.
11. Pentru robinetele cu ac sau cu ventil, etanşarea se realizează şi se reprezintă
ca în figurile 10.5 si 10.6, cu presgarnitura introdusă în cutia de etanşare circa 2-3
mm. Astfel, în figura 10.5 este prezentat sistemul de etanşare cu presgarnitură netedă,
iar în fig.10.6 sistemul de etanşare cu presgarnitură filetată, care se înşurubează direct
în cutia de etanşare . Pentru robinete, materialul de etanşare este format din sfoară de
azbest (fig .10.5 si fig .10.6), inele din cauciuc (fig .10.7), clingherit, fibră, etc.
12. Elementele de fixare (şuruburi, piuliţe, şaibe) se reprezintă numai în vedere
(reperul 3 din fig .10.4), cu excepţia şaibelor cu gaură pătrată, care în desenul de
ansamblu se reprezintă în secţiune (fig .10.4, reperul 4).
13. Reprezentarea capului hexagonal al şurubului şi a piuliţelor hexagonale se
face astfel încât, în proiecţia principală să apară trei feţe (fig .10.3 si fig .10.4).
 14.Robinetele cu ac, cu ventil şi cu sertar se reprezintă în poziţia închis. Excepţie
de la această regulă de reprezentare fac robinetele cu cep (conic si cilindric), care se
reprezintă în poziţia deschis (fig .10.4).
În fig. 10.3 este reprezentat un robinet cu ventil, în fig .10.8 un robinet cu sertar,
iar în fig .10.9 o supapă prevăzută cu ventil cu aripioare. La robinetul cu cep conic,
etanşarea se realizează datorită efectului de pană dintre alezajul conic al corpului
robinetului şi cepul conic, prin intermediul şaibei cu gaură pătrată şi al piuliţei ce se
asamblează pe partea filetată a cepului (fig.10.4). În cep s-a făcut o ruptură pentru a
scoate în evidenţă orificiul de trecere în dreptul găurilor din corpul 1, iar şaiba 4 a fost
reprezentată în secţiune (fig.10.4). În fig .10.10 sunt reprezentate mai multe variante
de închidere a găurilor de trecere pentru fluide, cu ajutorul unor ventile executate în
diferite forme constructive. Capătul inferior al tijei filetate se reprezintă secţionat
parţial pentru o mai mare claritate a asamblării (fig .10.10, a,b,c,d,e,g ).
15.Piesele sau ansamblurile de ordin inferior care se repetă identic pe o proiecţie
(şuruburi, piuliţe, rulmenţi) pot fi reprezentate complet o singură dată, în restul
poziţiilor fiind reprezentate simplificat. Reprezentarea simplificată a acestor elemente
se face în conformitate cu prescripţiile standardelor respective.

Fig. 10.8 Fig. 10.9

10.3 Reguli de poziţionare a elementelor componente ale ansamblului

 Fiecare componentă distinctă (piesă sau ansamblu de ordin inferior) a

ansamblului reprezentat pe desen este identificată printr-un număr de poziţie,
corespunzător numărului din tabelul de componenţă al desenului respectiv.
 Piesele care fac parte din ansambluri învecinate şi sunt reprezentate cu linie-
două puncte subţire, se identifică prin numărul desenului corespunzător sau prin
denumirea piesei, înscrisă pe reprezentarea respectivă (de exemplu, racordul din fig
.10.4).
 Numerele de poziţie se înscriu la extremitatea unor linii de indicaţie (fig.10.3 şi
fig.10.4), executate cu linie continuă subţire şi terminată cu un punct îngroşat în inte-
 riorul conturului componentei poziţionate sau terminate printr-o săgeată, sprijinită
pe linia de contur a componentei respective.
 Se admite trasarea unei singure linii de indicaţie :
a) pentru grupe de organe de asamblare ce se montează în acelaşi loc al
ansamblului respectiv (de exemplu, poz. 13-14-15 din fig. 10.3).
b) pentru alte grupe de componente, când nu sunt posibile confuzii în privinţa
interdependenţei lor şi numai dacă nu este posibilă trasarea liniilor de indicaţie pentru
fiecare piesă în parte.
În aceste cazuri, numerele de poziţie respective se înscriu la extremitatea liniei de
indicaţie, în ordine crescătoare, pe un singur rând şi despărţite între ele printr-o linie
scurtă, linia de indicaţie trasându-se de la oricare din componentele grupului
(fig.10.3).
 Liniile de indicaţie se trasează înclinat, astfel încât să nu se confunde cu linii de
contur, linii de axă, elemente de cotare sau haşuri şi, pe cât posibil, să nu intersecteze
linii de cotă sau linii ajutătoare. Ele nu trebuie să fie sistematic paralele şi să nu se
intersecteze între ele. Se admite ca liniile de indicaţie să fie frânte o singură dată.
 Numerele de poziţie se scriu cu cifre arabe, având dimensiunea nominală egală
cu dublul dimensiunii nominale a scrierii utilizate pentru înscrierea cotelor pe desenul
respectiv. Numerele de poziţie se înscriu paralel cu chenarul, în afara conturului
proiecţiei respective, grupate, de preferinţă, în rânduri verticale şi (sau) orizontale
(fig. 10.3 si fig .10.4), fără a fi subliniate sau încercuite.
 Componentele (piese şi ansambluri de ordin inferior) se poziţionează pe
proiecţia în care ele apar mai clar şi pot fi identificate mai uşor. Pe un desen, fiecare
număr de poziţie se înscrie, de regulă, o singură dată, numărul componentelor identice
cu cel poziţionat reieşind din tabelul de componenţă. Se admite ca numărul de poziţie
să se repete pe un desen de atâtea ori cât este strict necesar pentru identificarea clară a
componentelor identice.
 Numerele de poziţie se înscriu pe desen în ordine succesiv crescătoare, în sens
trigonometric sau invers trigonometric pentru fiecare proiecţie în parte, însă numai
într-un singur sens pe un acelaşi desen de ansamblu. Numerotarea se face fie în
ordinea montajului, fie după nivelul componentelor (ansambluri de ordin inferior,
piese prelucrate, piese standardizate), fie în ordinea succesiunii logice a pieselor.

10.4 Reguli de cotare a desenului de ansamblu

În desenul de ansamblu, de regulă, se cotează:

a) dimensiunile de gabarit, care reprezintă dimensiunile paralelipipedului care
cuprinde ansamblul reprezentat. Dimensiunile de gabarit se cotează şi pe suprafeţele
rotunde; sunt dimensiuni aproximative şi pot fi tolerate sau precedate de menţiunea
circa.
 În cazul unei dimensiuni de gabarit variabile, datorită deplasării unor piese în
timpul funcţionării, cotarea poziţiilor extreme se poate face:
- reprezentând piesele mobile în cele două poziţii limită, în poziţia iniţială în mod
obişnuit şi în poziţia finală cu linie-două puncte subţire şi cotând separat aceste două
poziţii (fig.10.4);
- reprezentând piesele în mod obişnuit, numai într-una din poziţii şi înscriind pe
o aceeaşi linie de cotă cele două valori limită ale dimensiunii de gabarit, deasupra
liniei de cotă valoarea maximă şi sub linia de cotă valoarea minimă, cu menţiunile:
închis-deschis (cotele deschis 270; închis 250 - fig.10.3), sus-jos, stânga - dreapta,
înainte-înapoi, înscrise înaintea valorii numerice.
b) dimensiunile principale, care pot fi:
- distanţa de la o suprafaţă extremă până la o axă de simetrie (cota 50 – fig.10.3)
- distanţa dintre două axe de simetrie.
c) dimensiunile de legătură cu piesele sau ansamblurile învecinate, cum ar fi:
- diametrele şi lungimile filetelor prin care se realizează astfel de legături (cotele
G 3/4 şi 15 din fig.10.3).
- diametrul cercului purtător al centrelor şi diametrul găurilor de prindere la
flanşe (de exemplu cotele 50, 10 din fig .10.4).
d) dimensiunile funcţionale şi, după caz, jocurile maxime admise, abaterile limită
sau dimensiunile limită (de exemplu diametrele secţiunilor de trecere a fluidelor prin
armături, diametrele cilindrilor maşinilor, cursele pistoanelor, filetele pieselor mai
importante: cotele 10, Pt 162 – fig .10.3).
e) dimensiunile nominale şi câmpurile de toleranţă ale pieselor care formează
ajustaje (ex. cota 35 H7/h6 din fig.10.3).
f) dimensiunile de montaj care se realizează la montare sau asamblare, inclusiv
notarea stării suprafeţelor prelucrate în cursul montării sau asamblării după aceste
operaţii;
g) alte dimensiuni necesare pentru operaţiile de asamblare şi montare şi care nu
rezultă din desenele de execuţie ale componentelor.

10.5 Completarea tabelului de componenţă

Tabelul de componenţă, conform SR ISO 7573:1994, serveşte la identificarea

elementelor componente ale produsului ce face obiectul unui desen de ansamblu.
Tabelul de componenţă se aplică fie pe desenul de ansamblu respectiv, fie se execută
pe planşe separate, de format A4.
În ambele cazuri, tabelul de componenţă se amplasează deasupra indicatorului,
alipit de acesta şi de chenar (fig.10.11).
În cazul în care se aplică pe desenul de ansamblu, tabelul de componenţă se
amplasează, de regulă, pe prima planşă a desenului respectiv. Dacă tabelul de
componenţă trebuie întrerupt din cauza reprezentării de pe desen, el poate fi continuat
deasupra reprezentării, fără a se repeta titlurile coloanelor, iar dacă are multe poziţii şi
este continuat şi în stânga indicatorului, i se repetă de fiecare dată titlurile coloanelor.
În acest caz, între indicator şi continuarea tabelului de componenţă se lasă o
distanţă de 10 mm (fig .10.12).
Dacă tabelul de componenţă se aplică pe mai multe planşe ale aceluiaşi desen de
ansamblu, el va cuprinde de fiecare dată numai elementele poziţionate pe planşa
respectivă, astfel încât fiecare poziţie să fie cuprinsă în tabel o singură dată.
În cazul în care tabelul de componenţă se execută pe planşe separate de format
A4, fiecare planşă va avea câte un indicator, conform SR ISO 7200:1994. Aceste
planşe se includ în numărul total de planşe ce compun desenul de ansamblu.

Fig. 10.11 Fig. 10.12

Dimensiunile şi grosimea liniilor tabelului de componenţă sunt prezentate în fig.
10.13.

Fig.10.13
 Tabelul de componenţă se completează de jos în sus, iar completarea căsuţelor se
face astfel:
- căsuţa (1): numărul de poziţie al fiecărui element component, poziţionat pe
desen, înscris în ordine crescătoare;
- căsuţa (2): denumirea elementului component respectiv; denumirea se înscrie
la singular si nearticulat; ea trebuie să fie cât mai scurtă şi să arate pe cât posibil
caracteristica piesei respective. În cazul pieselor standardizate se înscrie denumirea
conform standardului respectiv. De exemplu: Şurub M10  40.
- căsuţa (3): numărul desenului în care elementul component este reprezentat de
sine stătător. Pentru piesele standardizate sau cele executate după norme interne se
înscrie numărul standardului sau normei interne respective.
- căsuţa (4): numărul de bucăţi din elementul component respectiv;
- căsuţa (5): marca sau denumirea materialului din care este executat elementul
component respectiv şi numărul standardului referitor la materialul utilizat. În cazul
când poziţia notată în tabelul de componenţă reprezintă un subansamblu, căsuţa
rămâne necompletată;

Condiţii de reglaj

1. Supapa se reglează la presiunea

de 0,5 - 1 kgf /cm2;
2. Reglarea supapei se face prin
înşurubarea dopului de reglaj poz. 4;
3. Pe suprafaţa N se imprimă prin
poansonare valoarea presiunii reglate;
4. Reglarea supapei se face după
montarea pe agregat.

Fig. 10.14
 - căsuţa (6): date suplimentare ce se consideră a fi indicate (numărul modelului
de turnătorie, al matriţei sau al unor scule sau dispozitive speciale, caracteristici
dimensionale, etc.);
- căsuţa (7): masa netă a unei bucăţi din elementul component respectiv,
exprimată în kg.
Ansamblul Supapă de siguranţă din fig. 10.14 este reprezentat într-o singură
proiecţie, jumătate vedere - jumătate secţiune, suficientă pentru definirea poziţiei
relative a tuturor elementelor componente, pentru poziţionarea acestora şi pentru
înscrierea cotelor. În câmpul desenului sunt precizate condiţiile tehnice pentru
realizarea corectă a supapei.

10.6 Etapele întocmirii desenului de ansamblu după model (releveu)

La baza desenului de ansamblu stau schiţele pieselor componente ale acestuia.

Etapele de executare, atât a schiţei cât şi a desenului la scară ale unui ansamblu
după model (desen de releveu), sunt următoarele:
1) identificarea ansamblului, etapă în care se stabilesc următoarele elemente:
- denumirea ansamblului;
- cunoaşterea funcţionării lui precum şi poziţia faţă de ansamblurile învecinate;
- funcţiile şi poziţiile reciproce ale pieselor componente şi tehnologiile de
montaj;
2) stabilirea poziţiei de funcţionare a ansamblului;
3) stabilirea poziţiei de reprezentare, care se face ţinând seama ca proiecţia
principală să corespundă poziţiei reale de funcţionare;
4) determinarea numărului minim de proiecţii (vederi, secţiuni) necesare
reprezentării în condiţii optime;
5) alegerea formatului de hârtie, precum si poziţia lui de utilizare, care se
stabilesc în funcţie de:
- mărimea ansamblului;
- gradul de complexitate;
- numărul necesar de proiecţii;
- spaţiul necesar trasării indicatorului şi tabelului de componenţă;
6) trasarea conturului indicatorului, a capului tabelului de componenţă şi a
spaţiului necesar completării primei poziţii;
7) trasarea dreptunghiurilor minime de încadrare a proiecţiilor, cu linie subţire;
8) trasarea axelor de simetrie cu linie - punct subţire;
9) reprezentarea piesei de bază, cu linie continuă subţire (carcasă, corp, piesă de
susţinere, etc.);
10) desenarea celorlalte piese componente, în ordinea montării acestora, de
preferinţă de la interior către exterior;
11) ştergerea dreptunghiurilor minime de încadrare;
12) poziţionarea elementelor componente ale ansamblului;
13) cotarea potrivit prescripţiilor din STAS 6134 - 84;
14) haşurarea;
15) îngroşarea liniilor de contur exterior şi interior;
16) completarea indicatorului şi a taelului de componenţă;
17) verificarea desenului de ansamblu.