LUCRARE DE LICENȚĂ

1
RADU TUDORAN – SCRIERI ÎNFĂPTUITE SUB CUPOLA IUBIRII

2
 CUPRINS

ARGUMENT...............................................................................................................4

CAPITOLUL I: ROMANCIERUL TUDORAN..............................................................9

1.1.Biografia autorului..................................................................................................9

1.2.Opera şi referinţe critice........................................................................................13

CAPITOLUL AL II-LEA: CREAŢII LITERARE DE SUCCES....................................19

2.1. Elemente ale realismului de factură socialistă în Dunărea revărsată.........................19

2.2. Evadarea literară - Toate pânzele sus!...................................................................30

2.3. Dezorientarea umană, sub influenţa iubirii - Fiul risipitor, Un port la răsărit...........36

CAPITOLUL AL III-LEA: STUDIU DE CAZ: ARHITECTURA ROMANELOR LUI

TUDORAN, MIJLOC DE EVOCARE A CURIOZITĂŢII ŞI IMAGINAŢIEI ELEVILOR
(Dunărea revărsată, Toate pânzele sus!).......................................................................43

CONCLUZII.............................................................................................................54

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................58

3
 ARGUMENT

Radu Tudoran, autorul celebrului roman „Toate pânzele sus!“, un best-seller care a
încântat generaţii, a avut o viaţă de poveste. Fratele unui alt scriitor celebru, Tudoran a fost ofiţer
al Armatei Române, a început construcţia unei goelete cu care vroia să plece în lume şi a fost în
dizgraţie editorială în perioada comunistă.

Lucrarea pe care am ales să o dezvolt,RADU TUDORAN – SCRIERI ÎNFĂPTUITE

SUB CUPOLA IUBIRII,este evidentiată sub aspectele teoretice si practice ale scrierilor
autorului . Să începem cu sfârşitul acestei recente imprimări realizate de studioul de înregistrări
al asociaţiei noastre, „Maria şi marea” de Radu Tudoran. Acest fapt poate să pară cel puţin
paradoxal, dar considerăm că tocmai în încheierea acestei noi apariţii pe bandă magnetică se află
centrul ei de greutate, fiindcă, prin interesanta şi substanţiala confesiune a scriitorului, provocată
la 31 martie 1988 de crainica Maria Enache (recunoscută de acum pentru sensibilitatea şi
receptivitatea sa artistică), se poate constitui o imagine destul de clară şi de cuprinzătoare a unuia
dintre cei mai prodigioşi prozatori ai zilelor noastre.

Totodată, să remarcăm că treptat se conturează perimetrul sonor al fonotecii proprii

studioului nostru prin cuprinderea vocii lui Radu Tudoran alături de cele existente până acum
(Ana Blandiana şi Iulian Vesper), act ce întruneşte, credem, adeziunea tuturor cititorilor.

Înainte de a trece la câteva din ideile exprimate de scriitor în această nuanţată mărturisire
(multe dintre acestea constituind liniile de forţă ale crezului său literar şi vor fi reliefate în acel
context), să sesizăm adânca şi tulburătoarea emoţie cu care se destăinuie, însoţită de acel „deplin

4
consimţământ sufletesc” — după cum el însuşi precizează. De asemenea, Radu Tudoran
mărturiseşte că are cunoştinţă de alfabetul braille încă din copilărie, considerându-l a fi o
adevărată „minune” atât pentru cei care îl folosesc, cât şi pentru ceilalţi şi îşi exprimă deopotrivă
admiraţia pentru cei care îi citesc cărţile în braille sau i le audiază pe bandă. Apoi, confesiunea sa
se derulează pe trei coordonate fundamentale, având ca punct de plecare trei întrebări esenţiale:
Când a început să scrie? De ce face acest lucru? Cum scrie?

După ce relevă că începuturile sale literare datează din primii ani de şcoală, el afirmă că
impulsul creator îi era dictat de o nevoie interioară imperioasă de a povesti, având ca model
iniţial basmele lui Petre Ispirescu, pe care mai târziu le va considera o adevărată „lecţie de
naraţiune”. Scriitorul se referă în continuare la complexitatea procesului de creaţie, subliniind
semnificaţia deosebită a experienţei personale şi a imaginaţiei creatoare, la geneza unor romane,
grandiosul său proiect literar intitulat „Sfârşit de mileniu”, încheind cu aprecierea că, prin lectura
cărţilor sale de către nevăzători, i se procură o satisfacţie, „o mulţumire care pune vârf celorlalte
mulţumiri”.

Din câte cunoaştem, traiectul existenţial al scriitorului Radu Tudoran nu este dintre cele
comune. Născut la 8 martie 1910, în localitatea Blejoi, jud. Prahova, este fratele lui Geo Bogza,
un tot atât de cunoscut şi de apreciat creator. Făcându-şi studiile la Liceul Militar de pe lângă
Mănăstirea Dealu, Tudoran devine ofiţer de aviaţie, lucrând, în împrejurări necunoscute nouă, o
perioadă de trei ani şi pe un şantier naval.

Deşi începe să scrie încă de pe băncile claselor primare, debutează relativ târziu, mai întâi
ca ziarist în „Lumea românească” şi ca prozator în revista „Azi”, în 1933. În volum debutează în
1946, cu culegerea de nuvele „Oraşul cu fete sărace”, proze care anticipează tematica romanelor
ulterioare: „Un port la răsărit” (1941) şi „Anotimpuri” (1943), bazate ,,pe istorii de o mare
puritate, epuizate tragic într-un cadru izolat, de factură romantică, distruse de împrejurări sociale
vitrege sau de absurdităţi care ţin de fatalitate şi de hazard” — cum le caracterizează
„Dicţionarul de literatură română contemporană”.

Primele romane sunt remarcate şi apreciate de Perpessicius, Pompiliu Constantinescu şi

Vladimir Streinu, accentuându-se prospeţimea viziunii şi noutatea mediului explorat. Din cele 23
de cărţi scrise până acum de Radu Tudoran, să amintim atât de popularul roman „Toate pânzele
sus!” (1954), considerat ca fiind unul dintre cele mai importante romane de aventuri din
literatura noastră, şi a cărui geneză se relevă a fi foarte interesantă, după cum reiese din

5
confesiunea autorului, apoi ,,Al treilea pol al Pământului” (1971), un roman fantastic care, prin
recuzită, erotism, aventuri, exotism, anticipează „Maria şi marea” (1973) şi „Acea fată
frumoasă”.

După cum el însuşi arată, factorii primordiali ai formaţiei sale literare au fost:
contemplarea îndelungată a naturii, lectura basmelor lui Ispirescu, plăcerea cu care asculta
poveştile bătrânilor şi, nu în ultimă instanţă, munca neîntreruptă, tenace şi asiduă. Atât în
mărturisirile amintite, cit şi într-o convorbire cu Valeriu Râpeanu, publicată în „România
literară” din 30 ianuarie 1986, Radu Tudoran afirmă că întreaga sa creaţie se fundamentează pe
datele experienţei personale, dar că în niciun caz autorul nu trebuie identificat cu vreunul din
eroii romanelor sale, căci aceştia sunt emanaţii ale spiritului creator.

Rememorându-şi anii de ucenicie, prozatorul relevă faptul că a fost şi el ispitit de unele

tendinţe avangardiste din perioada interbelică (remarcă îndeosebi suprarealismul), fără a se fi
lăsat captat de valurile lor efemere, ceea ce îl determină să afirme în interviul acordat lui Valeriu
Râpeanu: „În ceea ce mă priveşte, nu socotesc deloc că m-am cuminţit, dacă am optat pentru
exprimarea directă şi am ajuns la un respect sacru pentru semenii mei dornici să se simtă
omeneşte şi nu mecanic”.

Acestei atitudini altruiste i se asociază spontaneitatea şi naturaleţea scrisului, după

propria-i autodefinire, constante avute în vedere pe parcursul îndelungatei sale activităţi literare,
unele modificări survenite nefiind de fond, ci mai degrabă de formă: „Firul meu director a rămas
acelaşi tot timpul, adică să spun fără echivoc ce văd, ce înţeleg, ce simt şi ce gândesc despre
lume. (…) Odată cu maleabilitatea pe care am imprimat-o naraţiunii, am redus simţitor numărul
de cuvinte necesare pentru a exprima o idee”. („România literară”, interviul citat).

Prin intermediul unei afirmaţii cu caracter confesiv — cartea „este ilustrarea unei idei”
—, ajungem la romanul „Maria şi marea”, a cărui geneză o aflăm în propunerea ce i s-a făcut
scriitorului de a realiza un scenariu de film, prin 1966. Din motive necunoscute, filmul nu a mai
fost turnat, ceea ce l-a îndemnat pe autor să scrie o carte în care să arate din câte unghiuri poate fi
„filmată” viaţa şi, astfel, după patru ani de muncă intensă, ia naştere acest roman, urmând
probabil ca, în acest an, să fie realizat şi filmul după scenariul iniţial.

Şi într-adevăr, prin personajele care populează romanul, de la cele mai tinere până la cele
mai în vârstă, având cele mai diverse ocupaţii, dar, mai ales, cu origini exotice sau autohtone, cu

6
un trecut mai mult sau mai puţin încărcat de mister, chiar de bizarerii, Radu Tudoran reuşeşte să
creeze acea multitudine de perspective din care este văzută viaţa.

Tema centrală a cărţii este erosul cu variaţiunile de rigoare, cu ocolişuri şi reveniri,

ramificaţiile nefiind întotdeauna concludente, deoarece unele episoade par mai mult nişte
excrescenţe, neexistând între ele şi albia principală a naraţiunii, acea confluenţă insesizabilă,
acea organicitate indestructibilă (a se vedea episodul de la stână, în care o ciobăniţă, Constantina,
împodobită peste măsură de bijuterii, se sinucide, nu se ştie din ce cauză). Linear, dar şi în
tehnica colajului, epicul se dezvoltă şi se susţine mai mult prin legăturile, prin interferenţele
subterane. Din această cauză şi mai cu seamă din dorinţa de a nu strica plăcerea cititorului de a
descoperi toate amănuntele, nu voi recurge la detalierea subiectului.

Axat pe coordonata dragostei, „Maria şi marea” este un roman al cuplurilor eşuate:

Maria-Alber, Ivlaria-Marcus Mecarian, Dia-Martin, Dia-Miicuţ, Tereza-Rafael, cuplul celor doi
islandezi sau al canadienilor etc., naufragiile lor amintind de cele ale vapoarelor de pe mări şi
oceane. Maria, descendentă dintr-o familie obscură, pe care încearcă s-o aureoleze datorită
înclinaţiei spre fabulaţie, este o fiinţă singuratică, inadaptabilă, care se îndrăgosteşte „fulgerător”
de Alber, un comandant de cursă lungă, care încă de la începutul relaţiei lor, îi intuieşte
caracterul:

„Era nehotărâtă, capricioasă şi plină de orgoliu”, dragostea ei evoluând între arderea

fizică şi „o răceală cronică” a sufletului, cu momente de ură şi inhibiţie ce alternează cu cele de
dăruire totală. Predispusă la visare şi contemplare, fără a atinge adâncimi deosebite, când este
adusă la realitate, ea se autodefineşte: „îmi caut forma adevărată. Peste tot, în lume sunt revoluţii.
Sunt şi-n mine. Nu pot să mă suport în atâtea tipare născocite, în atâtea identităţi false. Încerc să-
mi fac una definitivă”.

Obsesia aceasta devine dominantă, trebuind mereu să se „autoconstruiască”, să

„construiască” ceva sau pe cineva care nu corespunde idealului său. Poate din această perpetuă şi
neliniştită căutare a propriei identităţi, dar şi a aspiraţiei spre un ideal (fie el şi în iubire), nu
poate rezista îndelungatei despărţiri de Alber, în disperare şi suferinţă are o atitudine bovarică,
ajungând la infidelitate cu şeful iubitului său, Marcus Mecarian. Fără a fi întemeiată pe o
adeziune totală şi reciprocă, nici această legătură nu e sortită duratei, pentru că fatalitatea (sau
poate marea, cum crede eroina) intervine şi în destrămarea acestei iubiri. Din cele două
experienţe erotice Maria rămâne debusolată şi cu sufletul zdrobit, dar nu învinsă definitiv, căci

7
romanul ei şi al mării, această mare pe care nu va dori s-o mai revadă niciodată şi totuşi existând
permanent „şi de neuitat” stă sub semnul acelei „raţiuni de a trăi”, aflată de autorul însuşi „chiar
şi în înfrângeri”.

Pentru rafinamentul stilistic şi subtilitatea observaţiei psihologice, ni se par revelatoare

două capitole. În primul dintre ele este conturat în tuşe fine, cu nuanţate irizări coloristice, un
peisaj subacvatic, aproape halucinant ca frumuseţe, cu deschidere spre fantastic, asemănător cu
un alt tablou tot atât de sugestiv, acela al întinderilor nesfârşite de galben al lanurilor de rapiţă. În
al doilea, utilizând tehnica empatiei — transpunerea senzaţiilor de la pacient la chirurg —, ne
prezintă operaţia de cord pe care i-o face medicul Milcuţ Panaitescu lui Rafael. O constantă a
prozei lui Radu Tudoran este inserţia exoticului de cele mai felurite provenienţe: aici, prezenţa
perechii de islandezi (a cărei viaţă surprinsă în imaginile diapozitivelor constituie o altă
naraţiune) sau a perechii de canadieni, prezenţa lui Tulpin, originar de prin ţinuturile Orientului
etc.

Ceea ce conferă atât de larga receptare a creaţiei lui Radu Tudoran sunt câteva trăsături
esenţiale pe care le-a prezervat de-a lungul evoluţiei sale artistice formulate conclusiv în
dicţionarul citat: „Capacitatea de a selecta plasticul şi culoarea, gustul pentru detaliul pitoresc,
exotic, şi senzaţional, puritatea romantică a episoadelor erotice, nu rareori terminate nefast,
dezgustul faţă de urâtul şi bestialitatea din lume”.

Carte reflectând vastele întinderi ale mării şi infinitatea mărilor interioare” ale sufletului
omenesc, „Maria şi marea” reprezintă pentru noi încă un pas pe teritoriul inefabil al literaturii
române contemporane.

Admirat pentru talentul descriptiv şi enorma forţă de muncă, criticat deopotrivă şi

catalogat ca scriitor de romane „de consum“, Radu Tudoran (1910-1992) rămâne unul dintre cei
mai mare prozatori români şi autor al unor cărţi cu mult succes şi acum. Dintre ele, romanul
„Toate pânzele sus!” a fost un best-seller al epocii, iar succesul i-a determinat pe comunişti să
accepte ecranizarea poveştii care încântă şi astăzi, deopotrivă, copii şi adulţi.

Tudoran l-a trimis pe personajul său Anton Lupan în calătoria pe care nu a mai apucat el
însuşi s-o facă, cu goeleta purtând chiar acelaşi nume.. Dar şi replica sa franceză, L’Espérance, a
existat printr-o coincidenţă de nume. Nu era însă goeletă ci corvetă: “Fregata «Thétis» pleacă din
Brest la 2 martie 1824, urmând să întâlnească, lângă insula Bourbon (Réunion), corveta
«L’Espérance», comandată de căpitanul Nourquer du Camper.

8
 După ce dublează Capul Bunei Speranţe, «Thétis» ancorează lângă «L’Espérance», în
portul St. Denis şi, la începutul lunii iunie, ambele nave se îndreaptă spre către nord-est, spre
insulele Maldive, vizitează insula Ceylon, coasta răsăriteană a Indiei, ajungând la Manila în luna
septembrie. Escala permite executarea reparaţiilor necesare, însă un uragan avariază grav corveta
«L’Espérance», care rămâne în port, pentru remedierea stricăciunilor.”1 Corveta L’Espérance
participă, împreună cu fregata Thétis la expediţia în jurul lumii condusă de Hyacinthe de
Bougainville, fiul circumnavigatorului Louis Antoine de Bougainville.

CAPITOLUL I: ROMANCIERUL TUDORAN

1.1. Biografia autorului

Radu Tudoran (pseudonimul literar a lui Nicolae Bogza, n. 8 martie 1910, Blejoi, Prahova,
România – d. 18 noiembrie 1992, București, România) a fost lingvist, traducător și prozator
român, fratele cel mai mic al muzicianului Alexandru Bogza (1895 - 1973) și al scriitorului Geo
Bogza (1908 - 1993), autorul unor romane de mare succes, printre care se numara și Un port la
răsărit (1941, debutul său ca romancier) și celebrul Toate pânzele sus! (1954). Este și autorul
ciclului de romane dedicat României secolului al XX-lea, Sfârșit de mileniu și traducător

9
 .

Primii ani

 08 Martie 1910 Se naste in localitatea Blejoi (judetul Prahova) Nicolae Bogza, viitorul
scriitor Radu Tudoran. Este fiul lui Alexandru Bogza (functionar al Marinea comerciale,
apoi antreprenor) si al Elenei Rhea Silvia (nascuta Georgescu). Radu Tudoran mai are doi
frati care sunt pasionati de litere: scriitorul Geo Bogza (1908-1993) si filozoful
Alexandru Bogza (1893-1973)

Tineretea

 01 Ianuarie 1930 - 01 Ianuarie 1932 Nicolae Bogza urmeaza Scoala de aviatie din
Sibiu.
 01 Ianuarie 1932 - 01 Ianuarie 1938 Nicolae Bogza este ofiter activ al Armatei
Romane.

 01 Ianuarie 1938 Nicolae Bogza paraseste cariera militara pentru a se dedica scrisului,
pasiune pe care o avea de la opt ani.
 01 Ianuarie 1938 Nicolae Bogza este gazetar la revista Lumea romaneasca, avandu-l ca
director pe scriitorul Zaharia Stancu.

Debutul publicistic
 01 Ianuarie 1938 Nicolae Bogza debuteaza cu reportajul "Oameni care nu au ce face
cu viata si oameni care nu au cu ce si-o tine" in revista Lumea romaneasca. Isi ia
numele de Radu Tudoran pentru a evita asocierea cu fratele sau, Geo Bogza.

Debutul literar

10
  01 Ianuarie 1938 Radu Tudoran debuteaza in literatura cu nuvela "Aerodromul de la
Sura Mica" publica in ziarul Azi, director Zaharia Stancu.

Debutul editorial
 01 Ianuarie 1939 Radu Tudoran debuteaza editorial cu volumul de calatorie
Germania, octombrie 1939

Maturitatea
 01 Ianuarie 1940 Radu Tudoran publica volumul de nuvele Orasul cu fete sarace.

 01 Ianuarie 1941 Apare romanul Un port la rasarit de Radu Tudoran, devine imediat
un succes.

 01 Ianuarie 1943 Radu Tudoran publica romanul Anotimpuri, o poveste de dragoste

din mediu aviatic.

 01 Ianuarie 1945 Radu Tudoran publica romanul Flacari.

 01 Ianuarie 1945 Apare romanul pentru copii si tineret: Purcelul care a ajuns boier de
Radu Tudoran.

 13 Iulie 1945 Romanul Un port la rasarit de Radu Tudoran este interzis in timpul
comunismului, alaturi de romanul Rusoaica de Gib Mihaescu. Scriitorul Radu Tudoran
este interzis pentru un an.

 01 Ianuarie 1946 Radu Tudoran publica romanul pentru copii si tineret: Ferma
Cotofana vesela.

 01 Ianuarie 1947 Radu Tudoran publica romanul de dragoste Intoarcerea fiului

risipitor.

 01 Ianuarie 1948 Radu Tudoran nu mai poate publica; pentru a supravietui face
traduceri din limba rusa.

11
 01 Ianuarie 1954 Apare cel mai cunoscut roman al lui Radu Tudoran, Toate panzele
sus! Romanul este foarte bine primit si primeste critici pozitive din partea criticului
literar Ovidiu S. Crohmalniceanu.

 01 Ianuarie 1955 Radu Tudoran publica traducerea romanul Cinci saptamani in balon
de Jules Verne.

 01 Ianuarie 1956 Apare romanul pentru copii: Ultima poveste de Radu Tudoran.

 01 Ianuarie 1958 Impreuna cu Dinu Bondi, Radu Tudoran publica traducerea

romanului Calatoria unui naturalist in jurul lumii pe bordul vasului Beagle de Charles
Darwin.

 01 Ianuarie 1961 Radu Tudoran publica romanul Dunarea revarsata.

 01 Ianuarie 1964 Apare romanul pentru adolescenti: O lume intreaga de Radu

Tudoran.

 01 Ianuarie 1966 Radu Tudoran publica romanul Al optzeci si doilea.

 01 Ianuarie 1970 Radu Tudoran publica impresii de calatorii din Italia sub titlul
Oglinda retrovizoare.

 01 Ianuarie 1970 Radu Tudoran publica romanul Fiul risipitor, o reeditare a

romanului de dragoste aparut in 1947, Intoarcerea fiului risipitor.

 01 Ianuarie 1971 Radu Tudoran publica romanul Flacarile, o reeditare a romanului

Flacari, aparut in anul 1945.

 01 Ianuarie 1971 Apare romanul pentru tineret: Al treilea pol al pamantului de Radu
Tudoran.

12
  01 Ianuarie 1973 Radu Tudoran publica romanul de dragoste: Maria si marea.

 01 Ianuarie 1975 Lui Radu Tudoran ii apare romanul Acea fata frumoasa.

 01 Ianuarie 1978 Radu Tudoran publica primul roman din seria Sfarsit de mileniu:
Casa domnului Alchibiade.

 01 Ianuarie 1979 Apare o noua carte de calatorii: La nord de noi insine de Radu
Tudoran

 01 Ianuarie 1981 Publica volumul Frumoasa adormita, impresii dintr-o calatorie in

Statele Unite ale Americii.

 01 Ianuarie 1982 Apare al doilea volum din seria Sfarsit de mileniu: Retragerea fara
torte.

 01 Ianuarie 1984 Apare al treilea volum din seria Sfarsit de mileniu: Iesirea la mare.

 01 Ianuarie 1985 Apare al patrulea volum din seria Sfarsit de mileniu: Victoria
neinaripata

 Ultimii ani
 01 Ianuarie 1986 Apare al cincilea volum din seria Sfarsit de mileniu: Privighetoarea
de ziua

 01 Ianuarie 1989 Apare al saselea volum din seria Sfarsit de mileniu: O suta una
lovituri de tun

Sfarsitul
 19 Noiembrie 1992 Scriitorul Radu Tudoran moare la Spitalul Fundeni, la varsta de
82 de ani, din cauza unei boli a arterelor.

13
 1.2. Opera şi referinţe critice

Radu Tudoran a fost un călător împătimit și, ca orice scriitor adevărat, a îmbinat plăcutul
cu utilul scriind mai multe volume de călătorie care rezistă probei timpului, dovedind
suplimentar că Tudoran nu a scris maculatură propagandistică. Radu Tudoran a beneficiat de o
libertate de mișcare apreciabilă atât față de alți scriitori români cât și față de imensa majoritate a
cetățenilor Republicii Socialiste România (RSR).

La capitolul impresii de călătorie opera lui Tudoran înregistrează mai multe titluri : ”Al
optzeci și doilea” (în care se descrie călătoria întreprinsă timp de șase luni, în anul 1966, la
bordul navei de pescuit Constanța pe Oceanul Atlantic) „Oglinda retrovizoare” (în care își
povestește călătoria în Italia din 1970) ‚Acea fată frumoasă” (1975) în care Tudoran relatează în
600 de pagini, o călătorie transeuropeană care l-a purtat în Spania, trecând prin Ungaria, Austria,
Elveția și Franța. Toate călătoriile terestre Tudoran le-a realizat...șofând. În „Frumoasa
adormită” (1981) Tudoran își rezumă aventura americană.

În volumul „La nord de noi înșine” (1979) Tudoran descrie experiența sa de trei luni de
zile de vagabondaj automobilist care a urmat un traseu destul de complicat. Trecând prin URSS
(urmând traseul Chișinău- Kiev-Moscova- Leningrad) pentru a ajunge în Finlanda iar mai apoi
lăsând în urmă Suedia, intrând în Danemarca, coborând prin RFG spre Olanda, neputând rata
Parisul, întorcându-se acasă pe ruta Elveția, Austria Ungaria.

Cea mai interesantă relatare este cea a trecerii sale prin URSS, Tudoran înscriindu-se în
categoria românilor care au vizitat raiul comunist, descriindu-și experiențele precum Panait
Istrati1, Alexandru Sahia2 George Călinescu3 sau mai obscurii și uitații George Macovei4,
Voicu Bugariu5, Grigore Ilisei6 sau Simion Tavitian7 iar lista poate continua.

Fratele său, Geo Bogza, a scris una din cele mai exaltate cărți de călătorii în URSS având
autori români. Cartea Meridiane sovietice (1953) reunește reportaje scrise de-a lungul mai
multor călătorii întreprinse în perioada 1950-52.

Volum care nu-i face deloc cinste lui Bogza și care ar fi început să colaboreze cu
propaganda sovietică și pentru a-și scăpa fratele, Ovidiu, mai rebel, de mâna lungă a organelor
de represiune. În Meridiane sovietice regăsim o groază de pasaje indigeste, imposibil de citit
astăzi, de apoteoză propagandistică precum “Lenin a fost, dintre oameni, cel mai uman. Faptele

14
lui Lenin sînt ale unui titan. Dacă Lenin ar învia, dacă s-ar ivi iarăși printre oameni, toate cele
cinci continente l-ar copleși cu dragostea lor”8. Norocul nostru a fost că nu a înviat!

« Nu fusesem [în Uniunea Sovietică] nici măcar în timpul războiului»

Ducându-și mașina la revizie, într-un service auto, s-a întâlnit cu un amic căruia nu-i
dezvăluie numele și care s-a arătat deosebit de îngrijorat când a aflat de intenția lui de a traversa
cu mașina Uniunea Sovietică și care l-a întrebat „-Cum, n-ai mai fost niciodată?” la care Tudoran
a răspuns cu curaj „Nu fusesem nici măcar în timpul războiului” (dacă ar fi fost sigur nu ar fi
recunoscut).

Interesant este că cenzura comunistă, cu nuanțe antisovietice moderate, a lăsat intactă

acestă replică, ce făcea referire explicit la faptul că autorul nu luase parte la Campania din
Răsărit a Armatei Regale Române. Știm bine că acele fapte de arme au fost aproape complet
șterse cu buretele de istoriografia comunistă.

Stupefiat, amicul l-a întrebat dacă măcar cunoaște limba rusă. Răspunsul lui Tudoran a
fost la fel de impertinent: „Nu cunoșteam nici o boabă”. Totuși, puțin mai încolo recunoaște că a
strâns patruzeci de cuvinte rusești, pe care și le-a notat sârguincios pe două foi dar care i-au fost
de mare folos în găsirea sediului Uniunii Scriitorilor din Moscova. La fel a făcut și cu limba
engleză, pe care nu o cunoștea, căci cineva îi spusese că în Finlanda nu se vorbește nici o altă
limbă străină în afara englezei. Interesant cum a călătorit Tudoran în toată Europă știind doar
franceza!

Dacă celelalte călătorii ale lui Tudoran în Europa și chiar în America nu suscită acum un
interes deosebit, având în vedere relaxarea cu care au tratat mereu democrațiile privirea celuilalt,
chiar venit din lagărul socialist, cu totul altfel au stat lucrurile cu autoritățile comuniste din
absolut toate țările atinse de virusul roșu. Călătorul străin reprezenta o potențială amenințare
pentru că acesta risca să descopere realitățile triste (subdezvoltare, represiune, poluare excesivă
etc.) care contraziceau propaganda, care era alături de represiune, cel mai competitiv sector al
sistemului comunist în ansamblul său. Străinii care au privit cu atenție și nu s-au lăsat păcăliți, și-
au dat seama că raiul comunist era de fapt doar o fundătura.

Experiența sovietică a lui Tudoran este interesanta pentru că ea se produce la două

decenii și jumătate de la moartea lui Stalin care pusese atât de mult preț pe sistemul de fermecare
a străinilor, chiar și din „democrațiile populare”. Este vizibil că atmosfera din URSS era mai

15
puțin încorsetată în 1977, căci pe vremea lui Stalin parcurgerea Uniunii Sovietice cu automobilul
ar fi fost de neconceput.

Radu Tudoran a primit în prealabil o invitație din partea Uniunii Scriitorilor din URSS
(care, bănuim, nici nu visase cam ce roman antisovietic și antislav scrise autorul român în 1941)
sau a făcut presiuni la Uniunea Scriitorilor din RSR pentru a i se înlesni trecerea spre Finlanda.

Părții sovietice nu-i trecea prin cap că scriitorul român, foarte neconvențional și atipic
pentru formalismul comunist, va alege să vină cu automobilul personal și nu precum toți oaspeții
importanți fie cu avionul fie cu trenul. Din relatarea lui se pare că el chiar s-a vânturat liber prin
URSS, de la intrare până la ieșire. Oricum era un scriitor important dintr-o țară prietenă, în ciuda
retoricii lui Ceaușescu. Momentul 1968 trecuse de un deceniu.

În RSS Moldovenească

Trecând vama româno-sovietică, mașina i-a fost cercetată cu minuțiozitate: „Doi

grăniceri s-au băgat sub mașină, unul prin față, altul prin spate, au înaintat privind de aproape
tăblăria, pipăind-o și s-au întâlnit la mijloc”. Putem bănui că era vorba despre grănicerii
sovietici.

Ajuns la Chișinău, un camion l-a ghidat până la Uniunea Scriitorilor din RSS
Moldovenească. Unde a fost muștruluit cu duritate de președintele moldovean (bănuim în limba
română) pentru că el era așteptat de trei zile, camera de hotel fiind rezervată în tot acest interval.
Se știe acum, sovieticilor nu le plăceau astfel de surprize! Găzduit la un hotel din Chișinău,
dorind să își gareze mașina în parcarea hotelului, păzită de un gardian și doi câini, Tudoran și-a
regăsit Dacia galbenă cu numere românești, înconjurată de... admiratori, ceea ce denotă raritatea
trecerii mașinilor din România în Basarabia sovietică.

A vizitat Chișinăul: „am fost în gara, m-am uitat la trenuri și la oameni. Pe urmă am intrat
într-o prăvălie să cumpăr pâine”. Aici a observat cum mai multe femei stăteau la coadă la pâine
chiar dacă pâinea era așezată pe rafturi dar vânzătoarea era nemișcată. Revenind după câteva
minute constată că tabloul era neschimbat. Este posibil și ca ceea ce i s-a părut lui a fi pâine să
nu fi fost decât niște reproduceri reușite, sovietici aveau această manie de a ascunde adevărul și
penuria alimentară, mulți vizitatori remarcau șuncile, cașcavele sau salamurile din cauciuc etc.

Toate mesele restaurantului hotelului fiind ocupate, s-a hotărât să intre în magazinul
alimentar Gastronom „unde însă n-am găsit nimic să mă ispitească” (aluzie la faptul că era gol).

16
Totuși a cumpărat o pâine și o sticlă de vin roșu la care a adăugat un salam de Sibiu de acasă și a
mâncat în cameră. Dimineața, la ora 5, mașina îi era blocată în parcare de o Volgă neagră pe care
au mutat-o luând-o pe sus.

Dincolo de Nistru

A trecut Nistrul, atât de prezent în „Un port la răsărit”, spre Odesa pentru că sovieticii nu
l-au lăsat să plece direct spre Kiev: „Mă străduiam să uit ce chinuite au fost aceste pământuri, cu
satele cunoscute până la obsesie din vechile comunicat de front, și pe care acum le străbăteam în
goana mașinii, într-o liniște incredibilă”- o altă aluzie la campania din Răsărit a Armatei Regale
Române.

După multe ore de condus în spatele camioanelor grele sovietice care-i murdăreau
încontinuu parbrizul, obligându-l să-și consume tot lichidul de parbriz, a văzut cupolele aurite ale
bisericilor și mănăstirilor din Kiev. Folosindu-și degetele, brațele și cele câteva cuvinte în limba
rusă învățate, a nimerit la sediul Uniunii Scriitorilor ucrainieni unde l-a întâlnit pe președintele ei
cu care nu avea cum să comunice căci ucraineanul nu știa decât rusă.

O tânără l-a preluat și l-a dus la hotel unde avea rezervată o cameră. Nici cu aceasta nu a
schimbat nici un cuvânt. După ce și-a parcat mașina, a luat-o la pas prin Kiev, intrând într-o
catedrală, la vecernie, studiind oamenii. La întoarcere nu a mai găsit nici un loc liber la
restaurantele din jurul hotelului și s-a rezumat la aceeași masă rece. Gazdele l-au cam
desconsiderat dacă nu i-au rezervat nici măcar o masă.

Din Kiev a plecat spre Moscova însă cum nu avea cum să parcurgă întreaga distanță într-o
singură zi, nu existau autostrăzi iar Dacia lui nu rula cu mai mult de 90 de km/h, s-a oprit peste
noapte la Oriol, unde a avut loc o faimoasă bătălie de tancuri în al Doilea Război Mondial. În
motelul pe care l-a descoperit cu mare greutate, a rămas uimit când i s-a servit o supă caldă de
perișoare care la noi ar fi fost ciorbă de perișoare dacă nu ar fi fost îndulcită după modelul rus.

În centrul orașului a admirat un colos de oțel (probabil T-34) și a dibuit o alee (pe care o
numește cu ironie „microbulevard”) unde erau amplasate statuile unor colhoznici și stahanoviști.
Un milițian care-l observa cu interes l-a întrebat dacă îi plac dar scriitorul român o dat-o cotită
„Toți suntem mândri cu orașele noastre! Cât mă mai mândream în copilărie, la Ploiești, cu statuia
Vânătorilor”9.

De la Moscova, până la Leningrad

17
 La Moscova a avut un interpret care vorbea bine limba franceză, o studentă cu numele
Irina. A fost întrebat dacă vrea să se întâlnească cu alți scriitori socialiști sau doar sa viziteze
Moscova. Până la urmă le-a făcut pe amândouă.

A ajuns pe dealul unde Stalin ridicase șapte turnuri, unul din ele găzduind Universitatea,
remarcând „construcțiile semețe și masive, de piatră, cam apăsătoare, în stilul unei anumite epoci
rămase în urmă” (adică a stilului arhitectonic stalinist pe care Tudoran îl critică voalat pentru
masivitatea prostului său gust). Universitatea i s-a părut o uzină, interesantă comparație, unde
„învățătura se fabrică la o scară industrială”. A vizitat și casele memoriale ale lui Tolstoi și
Puskin.

Nu avea cum să rateze metroul moscovit, una din marile mândrii ale sovieticilor. La
cantina Uniunii Scriitorilor Sovietici a fost îmbuibat cu tot felul de mâncăruri iar comesenii,
colegii sovietici, se grăbeau să-i aducă tot felul de băuturi: „Unul se repezea să-mi toarne vodcă,
altul să-mi aducă vin, de la bufet, dacă refuzam prima băutură, al treilea coniac, apoi lichioruri,
că nu mai aveau loc pe masă”.

Aceste banchete sau uriașe beții sunt descrise și de alți călători importanți în perioada de
apogeu a sistemului de fermecare10. Nu a ratat Kremlinul unde a fost băgat în față de Irina care
avea „legitimație specială”, turnul televiziunii sovietice unde a servit masa la restaurant sau
Iasnia Poliana, casa memorială Tolstoi care „nu-i un domeniu, ci o țară” La masa familiei Irinei
cu care Tudoran a devenit cam intim, admirându-i în fiecare zi rochiile, tatăl fetei sovietice i-a
arata o geantă diplomat. Cum scriitorul român nu a fost foarte impresionat, rusul a deschis
servieta lăsând să se vadă o minune a ingeniozității sovietice: înauntru erau înghesuite șase sticle
de votcă de jumătate de litru așezate în picioare iar alte două deasupra: „M-am bucurat, îmi plac
obiectele cu utilitate deplină”.

La finalul șederii sale în capitala sovietică, Uniunea Scriitorilor sovietici i-a oferit o altă
masa de adio. Speriați probabil de îndrăzneala lui Tudoran, sovieticii l-au infiltrat pe un anume
Lev, vorbitor de română în mașina românului, sub pretextul că avea treburi urgente la Leningrad.
Alături de Lev călătorea și un personaj pe care rusul îl dădea drept fratele său, dar pe care
Tudoran îl numește cu ironie drept Frățiorul, sugerând că avea un grad.

La Leningrad a văzut și cimitirul asediului, s-a plimbat iarăși cu metroul, a vizitat centrul.
Observă autocarele cu turiști finlandezi care năvăleau în restaurantele din Leningrad în căutarea
votcii, mult mai ieftină în URSS decât în neutra Finlandă. Dorind să-și întâlnească traducătoarea

18
operelor sale în limba estoniană a luat trenul de la Leningrad până la Tallin din care nu a reținut
mare lucru. Lev tot cu el! Dar măcar a apucat să-i mulțumească traducătoarei.

La vama sovietică, la fel precum la intrare, mașina i-a fost cercetată cu minuțiozitate de
doi găligani care s-au băgat pe dedesubtul ei, în timp ce grănicerii finlandezi nici nu l-au băgat în
seamă, spunându-i că în Finlanda portul centurii de siguranță era obligatoriu. Celelalte
peregrinări din lumea capitalistă acoperă restul de 350 de pagini ale volumului, experienței
sovietice Tudoran alocându-i un număr decent de pagini: 150 (care ar fi putut fi reduse lejer la
jumătate dacă ar fi eliminat multe pasaje redundante, digresiuni etc.).

Chiar dacă impresiile sale de călătorie nu se ridică nici pe departe la valoarea literară a
romanelor sale (și mai ales cărții „Un port la răsărit” care a și fost reeditat de două ori după
1989) trebuie să recunoaștem că automobilistul Tudoran a avut mult curaj, parcurgând mii de
kilometri fără să aibă nici GPS și nici aplicații deștepte pe telefonul mobil. Nu-i vorbă, nu avea
nici măcar telefon mobil...

CAPITOLUL AL II-LEA: CREAŢII LITERARE DE SUCCES

2.1. Elemente ale realismului de factură socialistă în Dunărea revărsată

La începutul anilor 1960, literatura română se afla sub influența Partidului Comunist.
Pentru a fi acceptată, o operă literară ar trebui să-și aleagă tema, personajele și limba din mediul
de lucru sau rural. Aceasta era o literatură pentru și despre muncitori și țărani. Astfel, romanele

19
erau, la acea vreme, inspirate din astfel de elemente, iar Dunărea revărsată a lui Radu Tudoran nu
face excepție.

Cu toate acestea, el încearcă să ofere cititorilor săi o versiune personalizată a realismului

socialist, într-un roman care îmbină exigențele ideologice ale vremii și stilul literar pentru care
era cunoscut: un personaj feminin tipic tudoranian se va încurca într-o timidă poveste de
dragoste. , amestecat cu episoade senzaționale, toate pe fundalul construcției socialiste la care
participă. Rezultatul, deși nu are valoare artistică, este încă un exemplu notabil al eforturilor unui
scriitor de a-și păstra integritatea artistică în vremuri dificile.

Realismul socialist reprezintă doctrina comunistă oficială proclamată în 1932 de

Comitetul central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, privind stilul și conținutul
obligatoriu al creațiilor din domeniul literaturii, artelor plastice și muzicii, directive care mai
târziu - după cel de-al doilea război mondial - au devenit obligatorii în întregul lagăr al țărilor
comuniste satelite ale Uniunii Sovietice.

În anul 1934, la congresul Uniunii scriitorilor din Uniunea Sovietică, Andrei Jdanov,
membru al Biroului politic al PC al URSS, ține o cuvântare prin care definește trăsăturile
esențiale ale realismului socialist, de aici înainte singura formă de literatură admisă în Uniunea
Sovietică. Așa cum reiese din statutul Uniunii scriitorilor adoptat la acest congres, artistul trebuie
să realizeze o „reprezentare istorică adevărată a realității concrete în dezvoltarea ei
revoluționară... în conformitate cu sarcina transformărilor ideologice în mintea oamenilor și
educării oamenilor muncii în spiritul socialismului.

” Astfel, operele artistice trebuie să fie destinate maselor populare, pentru a le educa în
spiritul comunist. Caracteristic pentru realismul socialist este așa numitul „erou pozitiv”, care -
prin comportamentul său - trebuie să fie modelul „omului de tip nou”, cetățeanului societății
comuniste.

Prin aceasta, realismul socialist, departe de a fi într-adevăr „realist”, prezintă viața într-o
perspectivă ideologică, transformând-o în mod arbitrar într-o pretinsă utopie. Umorul, ironia,
satira, experimentările stilistice, stigmatizate ca „decandentism burghez” și „formalism”, devin -
cel puțin în mod oficial - imposibile, dar, oficios, se multiplică:

„- Ce este realismul socialist?

20
 - Este reprezentarea tuturor priveliștelor, situațiilor și produselor pe care n-ai să le mai
vezi niciodată în afara expozițiilor și muzeelor”.”

Transformarea culturală a fost însoțită de o cenzură riguroasă, de persecutarea și epurarea

literaților și artiștilor nealiniați la sistemul ideologic comunist și care erau considerați „sabotori”
sau „dușmani ai poporului” (cazul tragic al lui Vladimir Maiakovski). În baza arhivelor
descoperite în ultimii ani la Lubianka, în anii '30 au fost arestați în Uniunea Sovietică ca. 2000 de
scriitori și oameni de artă, din care circa 1500 au fost executați sau au murit în lagărele
Gulagului. În contrast cu aceștia, cei care slujeau regimul se bucurau de privilegii sub forma de
locuințe, accesul la case de comenzi alimentare sau de odihnă, indemnizații bănești, decorații cu
diverse ordine etc.

Realismul socialist în literatură

Motivele tipice ale literaturii din această epocă au fost realizările „eroilor construcției
socialiste” și imaginea pozitivă a comisarilor de partid. Muncitori din uzine, pionieri ai aviației,
marinari și - mai târziu - țărani colhoznici erau prezentați ca reprezentanți ai tipului nou de „om
sovietic”. În romane se pot distinge trei direcții:

Romanele cu realizările din producție se situau pe primul plan: industrializarea țării,

exploatarea rezervelor naturale de minereuri, colectivizarea agriculturii și deschiaburirea, lupta
de clasă la diferite nivele cu demascarea și lichidarea „sabotorilor”? etc.. Cei mai cunoscuți
autori din această categorie au fost Leonid Leonov, Mihail Șolohov și Fiodor Panfiorov.

Romane „educative”, conform maximei staliniste, „scriitorii sunt inginerii sufletului”, în

care se prezentau dezvoltarea oamenilor în direcția unor „personalități socialiste”, acțiuni
patriotice și păstrarea riguroasă a liniei partidului comunist. Exemple ale acestui gen sunt Așa s-a
călit oțelul de Nicolai Ostrovski și Drumul în viață de Anton Makarenko.

Romane istorice cu teme din trecutul glorios al poporului rus, care făceau legătura cu
prezentul sovietic, ca în romanele lui Aleksei Tolstoi sau Aleksei Novicov.

Dacă Toate pânzele sus! este un excelent roman evazionist, una dintre cele mai bune
producții literare ale deceniului al șaselea, enumerată de Eugen Negrici printre cele „cinci-
șase cărți de proză adevărată”1, Dunărea revărsată are toate premisele unui roman al
realismului socialist.

21
 Revoluția maghiară din 1956 a determinat, în România, o revenire la climatul inițial al
instaurării unui regim dictatorial, un „îngheț peste dezgheț”, cum spune Eugen Negrici2, astfel
că, în 1961, când apărea Dunărea revărsată, producțiile literare de valoare artistică reală erau
puține. Procesul de mistificare a literaturii, început la finalul deceniului al cincilea, continuă și
nu puțini sunt scriitorii care fac concesii literaturii oficiale: G. Călinescu, Titus Popovici,
Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Ion Marin Sadoveanu etc.

În aceste condiții, deși cu Toate pânzele sus!, în 1954, Radu Tudoran dă un frumos
exemplu de evadare prin literatură, nu se mai poate sustrage presiunii oficiale și este nevoit să
introducă în Dunărea revărsată elemente ale realismului socialist. Concesiile nu sunt flagrante
și există numeroase indicii care demonstrează că romanul din 1961 reprezintă, în primul rând,
efortul scriitorului de a se păstra pe sine în literatura sa, în ciuda conjuncturii improprii.

Romanul, bazat pe o experiență de viață personală, este o enclavă bizară în opera

prozatorului. „Straniul interludiu”, cum îl numește Cristina Gabriela Dinu, între bine
cunoscutul Toate pânzele sus!, roman cu numeroase merite artistice și literare, atât în cadrul
literaturii pentru copii și tineret, cât și ca roman evazionist, și ciclul epic Sfârșit de mileniu,
expresia artistică a maturității scriitorului, Dunărea revărsată, această manifestare literară
îndoielnică, neconvingătoare, este o formulă hibridă rezultată din dorința scriitorului de a-și
păstra stilul propriu și cerința de a fi în concordanță cu estetica de partid. Romanul, apărut în
cinstea aniversării Partidului și premiat cu Premiul Academiei RPR, prezintă istoria unui
șantier naval, denumit inițial „Năsturaș” (după numele proprietarului), rebotezat „Victoria”
după naționalizare; scriitorul încearcă să surprindă atmosfera anilor 1948-1949, cu toate
schimbările aduse de noua guvernare. Având ca model un șantier naval din Brăila, unde
scriitorul a locuit în acei ani, șantierul „Victoria” traversează o serie de modificări și
îmbunătățiri și, într-un spirit triumfalist, reușește să își onoreze comenzile în ciuda sabotorilor
și chiar a naturii potrivnice, nu fără ajutorul muncitorilor cuprinși de frenezia timpurilor noi.
Dacă în Flăcările, roman din 1945, natura nu poate fi subjugată, în Dunărea revărsată este
înfățișat triumful omului (comunist) asupra acesteia. Radu Tudoran recunoaște că titlul este
simbolic - „simbolul fertilității și al energiei descătușate, al luptei oamenilor cu natura și al
biruințelor asupra ei”.

Intenționalitatea romanului este explicată în același interviu, într-o declarație aproape

lozincardă, nelipsită de obișnuitele formule elogioase la adresa ideologiei comuniste: „M-a
preocupat să arăt – delimitându-mă la relațiile din jurul nostru – mersul înainte al lumii sub

22
imboldul comuniștilor, a acelei gigantice energii umane care fertilizează, înnoiește și
înnobilează pământul și făptura oamenilor. Totdeodată cu aceasta, am încercat să redau
evoluția acelei părți cinstite, dar dezorientate a lumii vechi care, sub influența binefăcătoare a
comuniștilor, se integrează mersului înainte al societății” 4. Radu Tudoran nu poate fi, însă,
catalogat ca scriitor oportunist decât, eventual, dacă preluăm formula „oportunism explicabil”
a lui Bujor Nedelcovici. Conform acestuia, severitatea constrângerilor din anii 1950-1964 face
ca oportunismul să fie scuzabil. Etichetarea lui Radu Tudoran ca oportunist sau pro-comunist
ar fi, cel puțin parțial, injustă. Dunărea revărsată este mai degrabă o variantă personală, sau,
mai bine spus, personalizată, a realismului socialist. Mai târziu, într-un interviu din 1969,
Tudoran face o mărturisire din care transpare compromisul făcut pentru a-și păstra formula
proprie, în ciuda concesiilor făcute regimului: „Odată gândirea dusă până la capăt, Dunărea
revărsată este cartea care mi-a cerut cele mai grele eforturi, cel mai mare consum de pasiune,
ca să-i dau spontaneitatea, să nu se vadă cât a fost judecată”5.

Cu toate acestea, perenitatea romanului este afectată de compromisul făcut, astfel că

ecoul apariției ei se stinge foarte repede. Receptarea critică este, desigur, lacunară și se
bazează în cea mai mare parte pe articolele care au întâmpinat publicarea cărții.

Dicționarele literare apărute în post-comunism (cele care nu ignoră activitatea literară

a lui Radu Tudoran) fie evită comentariile despre acest roman, fie doar îl inregistrează în
opera tudoraniană, cu minime comentarii. Vasile Popovici, de pildă, privește cartea din 1961
ca repercusiune a sustragerii de la vocația reală a scriitorului – călătoria: „Când însă epicul s-a
lipsit de ceea ce constituia o vocație, călătoria, rezultatul a fost modest: Dunărea revărsată
(1961), roman marcat pe deasupra și de comandamentele timpului în care a fost scris, anii
cincizeci”6. Considerațiile la adresa romanului se rezumă la aceste câteva rânduri. La fel de
sumară este și descrierea din Dicționarul general al literaturii române, unde este citat S.
Damian cu privire la varianta de compromis la care recurge Tudoran, la care adaugă o
explicație succintă a romanului.

O analiză mai temeinică poate fi găsită în monografia Radu Tudoran între biografie și
destin, a Cristinei Gabriela Dinu. Aceasta identifică o serie de neajunsuri în arhitectura
romanului, cum ar fi lipsa vizionarismului, intriga neconvingătoare sau episoadele lungite
excesiv. Opinia autoarei este justificată. Dunărea revărsată, fără îndoială una dintre cele
maislabe scrieri ale lui Radu Tudoran, concurată doar de Maria și marea, abundă în detalii
superflue care diluează substanța epică (numeroase specificații tehnice sau informații

23
documentariste, spre exemplu). Gândite probabil cu rol în redarea coloritului epocii, acestea
dăunează și datorită faptului că nu sunt suficient prelucrate artistic și îngreunează lectura și
așa discreditată de subiectul abordat. Cartea se salvează prin povestea de dragoste dintre Ana
Odeta și Matei, latură a romanului în care Radu Tudoran este el însuși, dar, din păcate, nici
aceasta nu este scutită de inserții pro-comuniste.

Receptarea mai apropiată în timp de apariția cărții se face din prisma literaturii
oficiale, judecățile de valoare fiind astfel compromise. Imputările aduse scriitorului de S.
Damian în volumul Direcții și tendințe în proza nouă sunt, în orice caz, o dovadă că Radu
Tudoran a încercat să își păstreze integritatea artistică: „Scriitorul păstrează încă o oarecare
încredere în alte resorturi ale creației, care, după cum am văzut, nu mai aduc în cadrul nou
efectul scontat”.

Mai puțin critic decât colegul său, Ion Lungu, sesizând și el aceleași aspecte
considerate dăunătoare, numește romanul din 1961 „una din creațiile cele mai izbutite despre
industria noastră socialistă”. Nu se poate să nu remarcăm în studiul lui Ion Lungu o părere
care, azi, pare cel puțin ironică: Dunărea revărsată, poate cel mai slab roman al prozatorului,
este considerat dovada unei evoluții ascendente de la Toate pânzele sus!, cea mai cunoscută
operă a acestuia și, probabil, cea care l-a fixat pe Radu Tudoran în conștiința posterității.

Dunărea revărsată este înțesat de fapte și episoade, relevante, sau nu, pentru cele două
planuri narative care pot fi distinse cu ușurință și care țintesc să împace atât premisele
realismului socialist, cât și înclinațiile scriitoricești ale lui Radu Tudoran. Un prim plan al
romanului se bazează pe ilustrarea vieții pe șantierul naval „Victoria”, cu eforturile
muncitorilor și ale tânărului director, Matei, de a-l salva și de a învinge dușmanii poporului, o
ilustrare a optimismului comunist. Al doilea plan poartă semnătura caracteristică lui Tudoran:
istoria de dragoste dintre Ana Odeta, fostă burgheză reintegrată social prin muncă, și Matei.

Cele două nivele epice se întrepătrund și rezultă o narațiune ușor dezechilibrată

structural, datorită excesului de inserții redundante. Ana Odeta, tânără de o frumusețe
extraordinară – superlativele la adresa fetei sunt atât de numeroase încât devin obositoare, se
întoarce în orașul natal, în 1948, imediat după naționalizare, după ce fusese amanta unui
afacerist bogat, Miltiade. Speriată de gândul că nu va mai vedea Dunărea niciodată, când
bărbatul o informează despre părăsirea iminentă a țării, Ana Odeta decide să fugă. Intriga
romanului și faptul care o va lega pe Ana Odeta de acțiunea principală de pe fostul șantier

24
„Năsturaș” este dorința fetei de a-și reface viața, fără Miltiade, și de a scăpa de presiunile
mătușii Didona, pentru care frumusețea fetei este cea mai bună modalitate de parvenire.
Angajată inițial la magazia șantierului, Ana Odeta trece printr-un proces de re-educare și re-
integrare socială prin asimilarea spiritului de partid și prin munca socialistă. Tot aici își
reîntâlnește dragostea din copilărie, pe Matei, alături de care, după ce inițial bărbatul nu o
recunoaște pe fata alături de care a locuit timp de o vară, trăiește o sfioasă poveste de iubire,
patronată și ea de morala și de spiritul comunist.

Arhitectura romanului este susținută de un suspans continuu; narațiunea se

concentrează în episoade, de cele mai multe ori diluate și inutil prelungite, care să răspundă la
întrebări precum: Va scăpa Ana Odeta de spectrul trecutul ei degradant? O va recunoaște
Matei? Va supraviețui șantierul? Vor reuși muncitorii să finalizele lucrările? etc. Suspansul se
menține până la final, într-o desfășurare epică de multe ori antrenantă, altfel lipsită de virtuți
literare notabile. Curiozitatea cititorului este răsplătită cu un deznodământ în spiritul doctrinei
comuniste: clasa muncitoare este biruitoare, dușmanii poporului sunt demascați și pedepsiți..
Pentru cititorul contemporan, în lumina societății actuale, romanul pare o reprezentare vetustă
a unei literaturi devalorizate și depășite, imaginea unei perioade a manifestărilor patriotarde și
a limbajului de lemn.

Cu toate acestea, Dunărea revărsată, fără a-și depăși limitele, păstrează meritul unui
document al epocii, zugrăvind atmosfera și schimbările impuse de climatul epocii, fiind în
același timp un exemplu de scriere realist socialistă, cu mărcile unei literaturi mistificate și
utilizate ca unealtă propagandistică.

Literatura acelor ani, pentru a răspunde comenzii ideologice, este puternic alterată și
limitată, din punctul de vedere al surselor de inspirație, la mediul muncitoresc sau rural.
Producțiile literare nu mai sunt inspirate, ci dictate de acest mediu, de unde își vor prelua atât
temele și personajele, cât și limbajul. Trăsăturile definitorii ale literaturii propagandistice
cuprind aspecte precum: atitudinea pro-comunistă și anti-burgheză, triumfalismul, elogiul
muncitorului comunist și al omului nou, optimismul obligatoriu, separarea personajelor în
bune (țăranii, muncitorii) și rele (burghezia, intelectualii), promovarea urii de clasă, împotriva
burghezo-moșierimii etc.

La o lectură, chiar și superficială, a romanului Dunărea revărsată, mărcile literaturii

pro-comuniste sunt ușor sesizabile. Dihotomia maniheistă clasa muncitoare – clasa

25
exploatatoare este piatra de temelie în construcția romanului: muncitorii șantierului (personaj
colectiv, cu puține individualizări pe parcursul romanului – câte un Mirea, Rogoz, Topor,
Arici), Ilie Conțu, Matei, Donos, Cocoș, Staicu și Ana Odeta, care a parcurs un drum cathartic
de la femeie la tovarășă, depun mari eforturi pentru a salva șantierul, amenințat de dușmani ai
poporului: un oarecare Vizante sau Petcu, implicați într-un furt, Golgota, Marchidan, Uică –
partizani ai vechiului regim reprezentat de unii precum Năsturaș, Baciu sau Miltiade, ale căror
nume sunt frecvent amintite pentru a blama patronii și burghezia.

Tot de această dihotomie aparține și opoziția anafalbetism – intelectualitate. Cele mai

meritorii personaje sunt luate din rândul muncitorilor fără carte, lipsa educației formale fiind
chiar o calitate – Ana Odeta, muncitoare apreciată, are doar trei clase la școala profesională,
în timp ce directorul șantierului are doar cinci, „dar primare!”. La antipodul lor este inginerul
Dutchievici, personaj din clasa intelectualilor, cu studii în străinătate și cu obiceiuri păstrate
din vechiul regim. Inginerul devenit inutil, depășit, este o ipostază a intelectualității în
comunism, o referire ironică la marginalizarea oamenilor educați.

Sunt nelipsite critica și autocritica, apanajul unui bun comunist: maistrul Golgota
convoacă o ședință pentru a-l critica pe Ilie Conțu, șeful serviciul administrativ, că folosește
mașina șantierului în scopuri personale, pe Cocoș că poartă mănuși de piele, asemenea
burghezilor, pe Donos, secretarul de Partid, că a inhibat critica constructivă la adresa lui
Cocoș, poruncind să fie dată jos caricatura acestuia de pe panou sau pe Dutchievici că are aere
de boier. „Așa de tare fu mustrarea și-atât de convingătoare, încât Ilie Conțu, încredințat că
purta toate vinile, se urcă spăsit la tribună și își făcu o autocritică usturătoare, făgăduind la
urmă că de azi înainte se va strădui să meargă treburile bine” 9, explică naratorul urmarea
criticii, într-o formulare din care transpare puterea de manipulare a discursului comunist.

Tudoran prezintă o imagine pastelată a socialismului și a schimbărilor benefice

populației, o imagine ce face apologia regimului și crează iluzia unei lumi utopice: „Uneori
franzeluța era albă numai pe deasupra, scăldată în făină curată înainte de a fi băgată la cuptor;
înăuntru găseai o amestecătură ticăloasă de grâu mucegăit, tărâțe și orz… Azi se dădea pâine,
cu socoteală, să aibă fiecare, stabilizarea de anul trecut curmase jocul demențial al
milioanelor, făcuse un echilibru între câștigul omului și nevoile lui, și banul avea un temei” 10.
Apologia continuă cu versurile scrise (din propriu îndemn!) de un muncitor neștiutor de carte,
fiind un exemplu elocvent de literatură aservită, de opere acceptate și promovate de Partid în

26
acea perioadă, deși conținutul nu este doar lipsit de orice valoare estetică, ci este de domeniul
rizibilului: „Cu șase boi la car ne pleacă moartea/ Iar ceaunul o salută majestuos…” .

Divinitatea este depășită de puterea Partidului. Credința religioasă se dovedește

inutilă, iar ajutorul divin fals în fața posibilităților comuniștilor: „Pe vremea când mergeau la
biserică, în viața lor nu fusese nicio minune, decât cei doi copii, dar aceștia veneau la oricine,
și la oameni cu credință și la păcătoși! Minunea se petrecea abia astăzi, dar altfel decât
minunile din scripturi”12. În conformitate cu ideologia comunistă, scriitorul dezavuează ideea
de divinitate nu doar prin asemenea relatări sau prin scrierea cu literă mică, ci și prin
expansiunea puterii comuniștilor la dimensiuni biblice.

Într-un articol din „România literară”, Ion Simuț nota cu referire la literatura pro-
comunistă: „Optimismul obligatoriu răzbate în lozinci versificate, îndemnuri mobilizatoare,
încrederea în viitorul măreţ, confirmarea politicii partidului”. Romanul lui Tudoran nu este o
excepție: limbajul de lemn se manifestă plenar în discursurile și replicile propagandistice care
împânzesc romanul.

Iluzia proprietății comune a poporului și a supremației clasei muncitoare este

reactualizată prin inserțiile lozincarde din dialogurile personajelor – ipostaze ale omului nou:
„Ai grijă, tovărășico, să nu greșești, că nu-i averea mea, e a poporului!” sau „Nu mai muncim
pentru patron, muncim pentru noi”. Servilismul și nuanțele propagandistice ale discursurilor
sunt accentuate de atitudinea excesiv optimistă și de ura violentă de clasă: „O să muncim din
toată inima (…). Iar dacă or mai fi între noi secături și leneși, ori alte soiuri și spețe de lichele
și de dușmani ai poporului, o să le rupem picioarele și o să le astupăm gura. Hai, măi tovarăși,
bateți din palme și strigați să trăiască Partidul Muncitoresc Român, trăiască Republica noastră,
ura!”.

Limbajul, cum se poate ușor observa și din citatele de mai sus, este clișeizat, sărac și
lipsit de componenta estetică aproape în totalitate. Mijloacele de exprimare simpliste și
preluarea unor expresii din mediul muncitoresc respectă cu fidelitate comandamentele oficiale
și afectează negativ valoarea artistică a romanului. Aceleași clișee se pot observa și la nivelul
personajelor, nindividualizate, mai degrabă șabloane ale unor categorii sociale: muncitorii –
dornici de muncă, lipsiți de educație, liderii comuniști – entuziaști, ambițioși, luați din
rândurile muncitorilor și rămășițele burgheziei – depășiți, răuvoitori, urmărindu-și propriile
interese.

27
 Din masa de personaje, sunt singularizați Matei și Ana Odeta, angajați în primul rând
în construirea socialismului și abia în plan secundar, într-o poveste de dragoste. Portretul lui
Matei, la fel ca portretul Anei Odeta, este alcătuit din superlative și hiberbole. Chipul, de
pildă, îi este îmbrăcat într-o „lumină fantastică” de „ochii verzi și limpezi, cum nu-i nevoie și
nu-i drept să aibă bărbații”17. Noul director al șantierului este un om impetuos, ambițios peste
măsură și plin de un optimism contagios. Ales din rândul muncitorilor, fusese vopsitor
înainte, Matei condensează toate trăsăturile unui bun comunist și ale omului nou: cu origini
sănătoase, muncitor, fără prea multă carte, dedicat trup și suflet șantierului, față de care orice
altă nevoie umană cade în plan secund. Sarcinile care îi sunt atribuite tovarășului Matei ating
dimensiuni biblice: „El se afla în fața unei moșteniri primejduite și deficitare - și de o
săptămână se străduia să găsească un drum în acest haos, să despartă pământul de ape, ca la
începutul creațiunii”.

Implicarea lui Matei în idila cu Ana Odeta, analizată din prisma literaturii oficiale, îi
alterează credibilitatea și interferează cu imaginea de bun comunist. „De la un director activ,
cu prestigiu în fața oamenilor cât timp se află pe șantier, Matei ajunge un searbăd amorez,
melancolizând în barcă pe Dunăre, purtând conversații emfatice” 19 , notează criticul S.
Damian, reproșându-i scriitorului ecourile altor resorturi creatoare, în afara socialismului.

La modul abstract, atât Matei, cât și Ana Odeta, sunt caractere puternice care luptă
pentru un scop superior. Puse în slujba comunismului, devin exponenții culturii de masă. Ana
Odeta, eroină alcătuită după tiparul specific lui Tudoran, nu este nici ea scutită de infuzia de
elan socialist.

Rigidității planului social (și socialist) al romanului, scriitorul îi opune poezia iubirii,
într-o formulă narativă care, din păcate, nu reușește să împace armonios, cum fusese
intenționat, lupta de clasă și inefabilul erotic. Indubitabil, există multă poezie în Dunărea
revărsată, începând cu alcătuirea Anei Odeta, unde Tudoran își dovedește încă o dată vocația
în crearea personajului feminin, și până la sensibilitatea iubirii pe care aceasta i-o poartă lui
Matei (și care se va materializa într-o relație la fel de sfioasă și sensibilă), sau la stihialul
acvatic și poezia Dunării, investită cu o serie de semnificații. Dar când în simbolistica Dunării
autorul include forța naturii, acoperită de triumfalismul și eroismul de paradă al comuniștilor,
iar planul erotic este în totalitate subjugat de estetica realismului socialist, rezultatul nu poate
fi decât o narațiune săracă din punct de vedere artistic și estetic, iar romanul este, în cel mai
bun caz, mediocru.

28
 Potențator și, în același timp, cel mai puternic aliat al frumuseții (hiperbolizate) a
protagonistei este aici, pe lângă cadrul natural, munca și abilitățile de trasatoare: „Era o
muncă și un miracol – ochiul ei se arăta ager și mâna dibace, iar felul cum se mișca pe podele
putea să te amețească. Ajungând la capul șipcii se ridică, îmbujorată – mișcarea în genunchi
fusese anevoioasă. O șuviță de păr îi ieșise din basma, atârnând pe ceafă, și așa cum încerca să
și-o pună la loc, cu brațele ridicate, frumusețea ei părea abuzivă și intolerabilă”20. Exacerbarea
calităților personajului, galvanizate de statutul de tovarășă, este cu atât mai dăunătoare cu cât
imaginea Anei Odeta devine artificială. Fără îndoială că eroina, chiar și în această ipostază a
senzualității comuniste, manifestă un oarecare magnetism, tributar fineții și talentului lui Radu
Tudoran, dar efectul subjugării acestui talent comenzii ideologice este resimțit.

Aceeași artificialitate persistă și în una din scenele finale: când este atacată de maistrul
Golgota (demascat, încearcă să fugă, nu fără a-și îndeplini o ultimă satisfacție) și este pe
punctul de a se îneca în Dunăre, datoria socialistă devine o forță salvatoare, capabilă să o
mobilizeze pe Ana Odeta dintr-o moarte care îi părea firească. Iar deznodământul episodului,
cu Ana Odeta, goală, trăgându-l pe Golgota din apă, și, în pragul delirului, ajungând exact la
timp pentru a anunța oamenii de revărsarea Dunării, este atât de nereușit, încât explicațiile
naratorului devin caduce: „În lumina reflectoarelor, în vuietul surd al Dunării, inertă,
goliciunea ei, ca a unui luptător purtat pe scut la sfârșitul bătăliei, era nobilă și incredibil de
pură”21.

Dacă în cazul altor protagoniste sunt urmărite cu preeminență tribulațiile erotice ale
personajului feminin, în cazul Anei Odeta esențială este transformarea și re-integrarea socială
sub influența benefică a regimului comunist, a muncii și a atmosferei de pe șantierul naval.
Tudoran pare să își sacrifice intenționat eroina, atribuindu-i un trecut promiscuu (Ana
Odeta)avusese legături cu diverși bărbați în timp ce era amanta lui Miltiade), pentru a putea
accentua rolul izbăvitor al activității în câmpul muncii.

Evoluția personajului de la o femeie burgheză la o muncitoare apreciată se vrea cu atât

mai evidentă, cu cât traseul Anei Odeta este punctat în momente definitorii care modelează
personalitatea tovarășei: deși vechiul stil de viață este mai atractiv, mai confortabil, Ana
Odeta merge în fiecare zi la muncă dintr-un impuls aproape mecanic, singura dorință a ei
devine să fie apreciată ca muncitoare, nevoile șantierului sunt puse deasupra oricărei alte
dorințe.

29
 O marcă a scriiturii lui Radu Tudoran, nelipsită nici în Dunărea revărsată, este
senzaționalul. Prozatorul dinamizează narațiunea ternă a romanului cu elemente care să
uimească și să impresioneze citiorul, apelând, nu o dată, la răsturnări de situație. Marieta, soția
lui Costea, descrisă inițial ca o femeie dușmănoasă și excesiv de geloasă pe colegele soțului ei,
devine blândă și plăcută după ce descoperă și ea virtuțile muncii. Tranformarea este
înregistrată în primul rând la nivel fizic. Femeia care „își strângea buzele ca un dos de găină”
cu răutate este descrisă în cu totul alte cuvinte după ce se desparte de Costea și se angajează
la Societatea de Telefoane, subliniindu-se o tristețe reținută: „Slăbise, avea fața subțiată, în
schimb gura căpătase o blândețe molcomă, care se transmitea obrazului, bărbiei, dându-le
căldură și chiar gingășie”.

O altă istorie senzațională este cea a maistrului Golgota, liderul de sindicat.

Personajul, o glorificare a limbajului de lemn și a discursurilor emfatice, mobilizatoare, este
nemulțumit de numirea lui Matei ca director și urmărește, prin adunările convocate, să fie ales
în locul lui acestuia. Arivismul lui Golgota este camuflat de respectul pe care i-l poartă
muncitorii, iar răsturnarea de situație din final ar putea fi prevăzută doar prin pocnitul din
măsele al maistrului, tic ce demonstreză nervozitate, și îi gradează nemulțumirea într-o
tensiune crescândă ce va culmina cu lovitura de teatru din final: Golgota nu doar zădărnicește
reușita muncitorilor, ci o atacă și pe Ana Odeta, fiind în cele din urmă salvat de aceasta de la
înec.

Tot de senzațional aparține și acest deznodământ în care, așa cum am arătat mai sus,
Ana Odeta îl salvează pe maistrul Golgota și se salvează și pe sine, dintr-un impuls de
solidaritate comunistă, după o luptă pe viață și pe moarte în decorul stihial al Dunării.

Din orice perspectivă ar fi analizat, romanul Dunărea revărsată este în pierdere. Chiar
și cu păstrarea esenței stitlului tudoranian, coroborat cu elemente ale realismului socialist,
alterarea este evidentă. Prea puține aspecte ale romanului sunt meritorii. Rezistă, din această
versiune personală a realismului socialist, o istorie de dragoste timidă și conturul celor doi
protagoniști, extrași din contextul politic: Matei, ca imagine a demnității, ambiției și dăruirii și,
mai mult decât personajul masculin, Ana Odeta, prin perseverența erotică și farmecul inefabil,
la fel ca al tuturor eroinelor tudoraniene.

30
 2.2. Evadarea literară - Toate pânzele sus!

Povestea unui roman care ne-a fermecat copilăria. De ce a scris Radu Tudoran „Toate
pânzele sus”Una dintre cele mai frumoase poveşti din literatura română, „Toate pânzele sus!” de
Radu Tudoran, s-a născut într-un hangar din Brăila, acolo unde un om prigonit de regimul
comunism încerca să construiască o ambarcaţiune cu care să plece pe mările lumii.

Imediat după ce a publicat romanul „Un port la răsărit”, care critica subtil universul slav
şi evoca Basarabia, Radu Tudoran a picat în dizgraţia regimului comunist. Şi dacă până în 1947
represaliile nu prea s-au făcut simţite, de atunci încolo situaţia s-a schimbat, Tudoran a dispărut
tacit din lumea literară, iar în 1954, când a apărut „Toate pânzele sus!” trecuseră mai bine de
cinci ani de când fusese îndepărtat şi trăia „departe de lumea dezlănţuită”.

Aşa s-a născut acest roman… „Autorul nu a dorit niciodată să scrie o carte de aventuri
cum s-a numit aceasta, intitulată «Toate pânzele sus!» după o comandă marinărească din vremea
corăbiilor pe care le propulsa numai vântul”, mărturisea Tudoran pe pagina finală a cărţii. „Dar
el avea o anumită pregătire pentru o asemenea întreprindere, fiindcă făcuse cu multă pasiune
experienţa navigaţiei cu vele şi mai târziu îşi construise chiar o corabie, cu scopul de a călători în
jurul lumii.

Cum călătoria nu a putut s-o facă, ci doar a visat-o, autorul a convenit să pună visul în
carte. Fiind animat de aspiraţii personale, el i-a dăruit scrierii întreaga experienţă, fantezia,
imaginaţia şi puterea de muncă, toate acestea fiind disponibile după atâţia ani de tăcere”.
Radu Tudoran s-a născut în martie 1910, la data de 8, în comuna Blejoi din Prahova, în familia
lui Alexandru Bogza care a dat literaturii române încă un scriitor, pe Geo Bogza. Numele de
Nicolae Bogza pe care l-a primit la botez avea să şi-l schimbe peste ani, atunci când a înţeles că
vrea să scrie, în cel de Radu Tudoran, ca să nu existe confuzii.

După o şcoală urmată la liceul militar, spre care s-a îndreptat, pentru că situaţia socială a
familiei lui nu era tocmai sigură, şi după o şcoală de ofiţeri absolvită în 1932 cu gradul de
sublocotenent, Nicolae Bogza pornea cu hotărâre spre lumea scrisului, ca o chemare căreia n-a
putut să i se sustragă niciodată, moştenind poate de la tatăl său gustul sau visul pentru aventurile
pe mare, Alexandru Bogza fiind funcţionar în marina comercială.

Apoi, într-o vreme s-a stabilit la Brăila, departe de comunismul care se străduia să-l
înlăture de pe scena vieţii literare. Acolo, în oraşul de la Dunăre, în care se amestecau toate

31
poveştile lumii şi pe ale cărui străzi oamenii aduceau aerul mării şi respirau aventuri, Radu
Tudoran „s-a întâlnit” cu Anton Lupan…

La acel moment, soţie şi partener de vise şi de aventuri, îi era actriţa Ileana Iordache, fiică
a lui Vladimir Streinu, care în urmă cu câţiva ani a acceptat să-mi spună povestea acelei
perioade, după multe ezitări.„În anii 1946-1947, Radu Tudoran s-a retras la Brăila, unde într-un
hangar oferit de un prieten şi-a construit – în sensul cel mai concret al cuvântului – o
ambarcaţiune cu care voia, cu care visa să plece într-o lungă călătorie asemenea temerarilor
navigatori solitari Alain Gerbault şi Josuah Slocum.

Visul însă a fost înfrânt odată cu intrarea ţării noastre în sfera atotstăpânitoare şi atotasupritoare a
Uniunii Sovietice, când fiinţa noastră naţională a fost lovită în tot ce avea mai scump: limbă,
cultură, istorie.

Existând riscul să fie arestat atât el, cât şi echipa cu care lucra, pentru vina de a pregăti o
«trecere frauduloasă de frontieră», părăseşte Brăila şi ambarcaţiunea căreia îi lipseau doar
catargul şi velatura şi revine în Bucureşti. La un moment dat, această ambarcaţiune a fost expusă
în portul de «ambarcaţiuni sportive» din Constanţa, noţiunea de «port de iachting» neexistând
încă.

La începutul anilor ’50, când, studentă fiind, m-am căsătorit cu Radu, contribuiam şi eu
la nevoile casei cu puţinii bani primiţi pentru spectacolele în care jucam pe scena Teatrului
Naţional, dar existenţa noastră materială era asigurată de banii primiţi de Radu pentru stilizarea
traducerilor brute din romanele sovietice, care de care mai pline de avânt revoluţionar pe care
Radu reuşea să le «rescrie» de fapt, înnobilându-le cu toată frumuseţea scrisului unui scriitor care
nu a avea dreptul să existe altfel. În acei ani, Radu Tudoran nu avea drept de semnătură.

În aceeaşi perioadă, pentru a putea merge la mare, la Constanţa, zonă de frontieră,

trebuiau depuse la miliţie acte de naştere, cetăţenie, studii, căsătorie, părinţi, cu poză tip, plus o
cerere în care trebuia justificat motivul deplasării în zonă, iar noţiunea de «vacanţă la mare» nu
era acceptată. Atât Radu, cât şi eu am căpătat câte o «Autorizaţie pentru accesul în zona de
frontieră», eliberate de Ministerul Securităţii Statului, Direcţia Generală a Miliţiei, pe care încă
le mai am.
Când am spus mai sus «îndrăzneaţă» aventură propusă de Radu Tudoran în «Toate pânzele sus!»
m-am gândit rememorându-mi anii în care a fost scrisă această minunată aventură şi de aceea am
reamintit Brăila, Constanţa şi interdicţia dreptului de semnătură.

32
 Când totul era interzis, când tot ceea ce însemna nevoia de «altceva», de libertate, când
dreptul de a hotărî singur cum să-ţi trăieşti, cum să-ţi construieşti viaţa, când oriunde şi oricând
te putea opri un miliţian să te legitimeze şi dacă nu erai din oraşul respectiv erai dus la miliţie, ce
vine şi propune scriitorul care, în sfârşit, capătă drept de semnătură?

Propune un roman pentru tineret care are ca temă exact ceea ce nu a putut el face, ceea ce
i-a fost interzis.

Plecarea într-o lungă călătorie, plecarea din ţară! Sigur, formula aceasta – roman de
aventuri – a fost foarte abil gândită şi construită, încât mai-marii editurii au căzut şi ei în această
fascinantă dublă capcană, iar când «capul limpede» a descoperit-o şi a decriptat-o era prea târziu.
Romanul fusese publicat şi succesul enorm.

Dublă capcană pentru că Radu, cu acest roman, a făcut totuşi călătoria visată, a participat
alături de personajele cărora le-a dat viaţă la construirea «Speranţei» şi alături de ele a făcut
drumul peste mări şi ţări la care visa acolo, la Brăila.

Am fost martoră activă la naşterea şi finisarea textului «Pânzelor sus». Cu două degete
nepricepute am bătut la o veche maşină de scris prima versiune a manuscrisului, care mereu era
schimbat, concentrat până la forma finală. Aş mai adăuga doar atât: pe tot parcursul timpului cât
a fost scris romanul niciodată nu l-am văzut pe Radu «documentându-se».

Folosea doar un vechi atlas, lângă care teancul de file pline de schiţe, de calcule, creştea
în fiecare zi. Ştia enorm. În toate domeniile.Atunci când a fost scris romanul «Toate pânzele
sus!», mesajul transmis tuturor, tineri şi bătrâni, a fost: libertatea de a gândi, spera şi visa nu ne-o
poate lua nimeni”, mi-a mărturisit atunci actriţa Ileana Iordache.„Îmi ceri să-ţi împărtăşesc o
amintire frumoasă. Cum aş putea răspunde la această întrebare?! Îmi este imposibil să aleg doar
una”, a mai spus actriţa găsind totuşi un răspuns.

„Totuşi… Astăzi, când nevoia de noi orizonturi se poate realiza oricând, cum să mai
înţeleagă careva ce şi cât a însemnat «liberul» dat pentru o plimbare pe promenada Cazinoului cu
faţada bătută în scânduri, în paralel cu doi grăniceri înarmaţi?!Dar bucuria căpătării dreptului de
a sta chiar pe terasa lui, doar pentru a asculta sonoritatea ritmică a valurilor sparte de stâncile de
sub terasă doar ca să priveşti îndelung marea şi cerul până când linia orizontului se îneca în
înaltul cerului?… Doar pentru a pândi clipa în care din mare ţâşneşte globul strălucitor al Lunii
pline?! Este un posibil exemplu de amintire frumoasă? Pentru mine, da.”

33
 Cea mai frumoasă istorie marină cu piraţi din literatura română e inclusă în romanul
Toate pânzele sus! al lui Radu Tudoran, apărut în 1954, şi reeditat, apoi, de nenumărate ori. A
fost una dintre cele mai gustate cărţi ale adolescenţilor din întreaga epocă socialistă, iar succesul
său de piaţă a fost confirmat de o ecranizare a lui Mircea Mureşan, în 1976.

Fiorul escapist al călătoriei pe mare, cu o corabie veche, într-o vreme a închiderii

ideologice extreme, a dus la transformarea unui epos tineresc într-un mit al aventurii, prin
definiţie. Straturile lui de lectură reflectă atât defulările autorului, cât şi freamătul unor
întâmplări extraordinare, care au ţinut cu sufletul la gură cititori incapabili să-şi părăsească ţara
altfel decât prin imaginaţie.

La acestea s-ar putea adăuga discretele tonuri dizidente, date de un erou autohton, get-
beget, dar format în spirit apusean, şi de o deschidere maximală a graniţelor geografice printr-un
drum la capătul lumii, în America de Sud. Remitologizarea marină a spaţiului românesc s-a
făcut, în roman, printr-o frumoasă poveste vintage a unei corăbii care a dus pentru prima dată
drapelul ţării de-a curmezişul Atlanticului, prin toată Mediterana, şi cu el, simultan, bucăţi din
istoria Dunării şi a Mării Negre. Proaspăt revenită la România după Războiul de Independenţă,
Dobrogea era încă, în cronologia romanului, sub atenţia Comisiei Europene a Dunării, dar îşi
deschisese porţile spre largul lumii pentru dornicii marinari români.

Să nu uităm, romanul lui Radu Tudoran a survenit într-o epocă profund ostilă libertăţilor
artistice, când numai gravele compromisuri estetice mai permiteau publicarea textelor literare!
Deşi marginalizat atunci de regimul comunist din mai multe cauze, Radu Tudoran a reuşit să-i
înşele vigilenţa, şi asta s-a întâmplat deplin doar în romanul Toate pânzele sus!. Cărţile sale
ulterioare, aproape toate romane, vor face câteva concesii realismului socialist, e-adevărat,
minime. Cum bine observa Angelo Mitchievici, într-unul dintre cele mai relevante eseuri despre
romanul invocat aici, Radu Tudoran a îndrăznit să viseze la un drum spre Vest, când toată lumea
din jurul său îl căuta, cu obstinaţie, pe cel spre Est.

Nodul principal al intrigii din roman e asigurat de Spânu, un vorace tâlhar levantin care
teroriza împrejurimile Sulinei, cândva, în jurul anului 1881, şi care izbutise să eşueze goeleta
L’Esperance, lângă farul de la vărsarea fluviului în Marea Neagră. Vasul, de provenienţă
olandeză, era proprietatea a doi tineri ingineri, românul Anton Lupan şi francezul Pierre Vaillant,

34
care-l cumpăraseră din Istambul, pentru a căra marfă şi a strânge bani, în vederea unei plănuite
călătorii spre Ţara de Foc.

Ea urma, întrucâtva, o mai veche dorinţă a lui Charles Darwin, un apropiat al bunicului
lui Pierre, la care tinerii găsiseră o scrisoare a renumitului naturalist. Pierzând un prieten, o
corabie şi un vis, Anton Lupan a abandonat, pentru o vreme, speranţele şi s-a întors în ţară. Pe
malul Sulinei, însă, lângă far, a găsit întâmplător epava îngropată în nisip a goeletei şi a aflat câte
ceva despre ce se întâmplase cu ea, de când o văzuse plecând, pe Bosfor.

Şi, cel mai important, a aflat că prietenul său trăieşte. Cu un echipaj vrednic, format din
români, un cârmaci grec şi un bucătar turc, Anton Lupan a dezgropat corabia, a reparat-o şi a
făcut-o din nou să plutească. Rebotezată Speranţa, ea a fost lansată la apă în aceeaşi formă
iniţială ca atunci când pornise din Istambul cu o încărcătură de coloniale pentru Galaţi, cu Pierre
Vaillant făcând cu mâna, pe punte. N-avea cum să ştie că Spânu îl aştepta în smârcurile Dunării,
noaptea, pe furtună, pentru a-l jefui.

Tânărul căpitan român a pornit în căutarea prietenului său francez şi în explorarea Ţării
de Foc, cu plecare de la Sulina, prin porturile Mediteranei, peste Atlantic, până la friguroasa
extremitate sud-americană. Nu-i vor lipsi atacurile piraţilor, încurcăturile şi surprizele de tot
felul, ancorarea în insule exotice, ispita comorilor, urmăririle pe mare, conflictele la bord şi
dificultăţile cu care se confunta orice navigator, în vremea aceea.

Ca singur deţinător al secretului dispariţiei lui Pierre Vaillant, Spânu a apărut în

situaţiile şi înfăţişările cele mai neaşteptate, aflat mereu pe urma Speranţei, cu gândul de-a o
captura. Prins, până la urmă, de echipajul goeletei româneşti, a sfârşit sfâşiat de rechini, în
încercarea de-a scăpa de ştreangul autorităţilor.

Ideea de călătorie continuă e cea care a lăsat romanul deschis, în final, ca o poveste
oricând reiterantă. Deşi au fost adesea aproape să se găsească, Anton Lupan şi Pierre Vaillant nu
vor avea această bucurie. Un mesaj găsit într-o sticlă a schimbat brusc, a nu ştiu câta oară,
drumul Speranţei spre necunoscut. Prietenia devotată, dorinţa de cunoaştere şi patima aventurii
au trimis din nou echipajul goeletei pe mări şi oceane, cu toate pânzele sus.

Funcţia compensatorie a literaturii a funcţionat perfect în cazul lui Tudoran. Stilul său a
evitat sofisticarea narativă şi s-a oprit la povestea clasică, cronologică, fluentă, julesverniană, cu

35
dese anticipări şi adresări către cititor, pentru a conserva cronologia aventurii şi a menţine
curiozitatea cititorului. Asta i-a permis o cuprindere largă şi deloc preţioasă a tuturor bornelor
literaturii de gen: insule, piraţi, comori, conflicte, călătorie pe mare, detalii legate de navigaţia cu
pânze. Riscul de a părea facil şi de-a fi încadrat, cum s-a şi întâmplat, în categoria literaturii
pentru copii şi adolescenţi, a fost asumat. De altfel, deplina transparenţă epică a romanului nu a
fost străină de o taxonomie facilă. Adaptarea la specificul locului şi neutralitatea ideologică au
fost favorizate de proiecţia temporală: anul 1881 şi după, când România recapătase deschiderea
la Marea Neagră şi interesele comerciale ale statelor europene (Anglia, Austro-Ungaria, Rusia)
se concentraseră în a elibera navigaţia pe Dunăre şi mare de monopolul otoman. Atmosfera
levantină a porturilor româneşti a fost contrabalansată, în roman, de cea extrem occidentală, prin
popasurile pe litoralul francez şi sud-american. Fost ofiţer de aviaţie pasionat de veliere şi de
călătorii, autorul lăsa să se înţeleagă, în 1964, că a încercat să-şi construiască, înainte de război, o
modestă „corabie a visurilor”, înt-un şantier dunărean, dar nu a putut-o termina. Astfel, „corabia
visurilor” şi, implicit, călătoria cu ea au devenit posibile în ficţiune, în forme mult mai elaborate
decât s-ar fi putut realiza, în realitate. Eliberat de constrângerile concrete (efort, cheltuieli,
impedimente istorice), sinele s-a dezlănţuit în spaţiul epic, cu toate implicaţiile imaginare în
desfăşurare. Contribuţia la o traducere din engleză a cărţii lui Charles Darwin despre călătoriile
sale în jurul lumii, la bordul vasul Beagle, între 1831-1836, i-a dat lui Tudoran şi datele necesare
episodului autentic al aventurii Speranţei în Ţara de Foc şi, poate, i-au alimentat impulsurile
vagante refulate.

Chestiunea vasului din roman merită un excurs aici, deoarece corabia, ca simbol
fundamental al literaturii lui Radu Tudoran, a constituit o staţie importantă în parcursul narativ.
În romanul care i-a adus autorului marginalizarea, după 1945, Un port la răsărit (1941), era vorba
de un iaht, Milad, un cuter de numai 9 m lungime, cu un singur catarg, cabină centrală, două vele
triunghiulare şi manevrare cu eche, părăsit de bătrânul comandor Maximov pe malul Nistrului,
pe atunci românesc. În Toate pânzele sus! avem de-a face cu o goeletă mai veche, dar mult mai
robustă, un vas de pescuit de tip nordic (olandez), suplu, eficient la viteză şi flotabilitate, foarte
diferit de caicele şi ambarcaţiunile oriental-greceşti, care populau porturile Mării Negre la
sfârşitul sec. XIX. Doar un astfel de vas era capabil să iasă din apele cunoscute ale Pontului şi să
străbată oceanul în deplină siguranţă. Acesta e motivul pentru care cei doi prieteni l-au cumpărat
de la un căpitan bolnav înainte ca turcii, prezenţi la licitaţie, pe cheu, să se dezmeticească,

36
descumpăniţi de arhitectura atât de diferită de ambarcaţiunile lor arcuite la capete, ca nişte
papuci otomani. În descrierea detaliată a autorului, care a privit-o prin ochii cunoscătorilor eroi
din roman, corabia avea 25 m lungime, 7 m lăţime şi 5 înălţime, două catarge, trei pânze
triunghiulare la prova, ca focuri, pe bompres, o velă mijlocie pe trinchet şi o velă mare pe
catargul artimon. Făcut din stejar, vasul era vopsit în cenuşiu, cu prova şi pupa ascuţite, fără alte
suprastructuri decât proeminenţele tambuchiurilor şi ale magaziei, pe punte. Împărţită dedesubt
simplu, corabia era compartimentată cu un hambar de marfă şi o cuşetă largă, pentru echipaj, pe
mijloc, o cabină a căpitanului, în spate şi o bucătărie, la teugă. Manevrarea se făcea prin timona
scoasă pe punte, la pupa, lângă habitaclul busolei. Desenele lui Romeo Voinescu, care au însoţit
o ediţie din 1980 a romanului, au reprezentat foarte elocvent intenţiile lui Radu Tudoran.
Privind-o în ansamblu şi confruntând schiţele autorului cu fotografii de epocă, Speranţa arăta
precum vasele de pescuit americane, canadiene, britanice sau nord-europene din a doua jumătate
a sec. XIX.

Performanţele sale nautice şi rezistenţa fizică vor fi dovedite din plin, prin traversarea
Atlanticului, trecerea printr-un uragan, eşuarea pe stânci, strecurarea abilă prin arhipelaguri
periculoase, ieşirea dintr-un incendiu, deplasarea în viteză, la nevoie. Dacă nu şi-a făcut propria-i
corabie, Radu Tudoran a imaginat-o detaliat, de la construcţie la realizare, în cartea pe care a
scris-o. Ambiguitatea simbolică fată-corabie, pe care o întreţine, la un moment dat, cârmaciul
Gherasim, e justificată: goeleta Speranţa, arhetip psihic şi proiecţie ficţională, merită iubită, au
făcut-o şi autorul, şi personajele sale.

2.3. Dezorientarea umană, sub influenţa iubirii - Fiul risipitor, Un port la răsărit

Un port la răsărit, publicat în anul 1941, la Editura Socec, este a doua carte și romanul de
debut a scriitorului Radu Tudoran.

Din păcate, din motive multiple, dintre care cel de-al Doilea Război Mondial fusese
probabil cel major, romanul nu a fost remarcat de critica literară decât cu mare întârziere și, mai
apoi, din motive politice, trecut în conul de umbră al uitării.

Mai întâi din cauza războiului, și apoi după instaurarea comunismului în România, acest
frumos roman, scris cu acea eleganță firească omului Radu Tudoran avea să fie complet ignorat

37
din două motive, care erau total opuse politicii noului regimului de la București controlat de
Kremlin. Unul era spațiul evocat, Basarabia, iar al doilea era, desigur, analiza lucidă,
necruțătoare și critică a lumii pan-slaviste, adică a lumii aflate sub controlul ruso - sovietic.

Romanul Un port la răsărit, apărut în 1941, este scris la persoana întâi, din perspectiva
unui tânăr inginer din București. Într-o zi de toamnă, la scurtă vreme după redobândirea
Basarabiei de România, acesta sosește într-un mic oraş-port de pe malul Limanului (lac format
pe Nistru), cu misiunea de a acorda asistenţă tehnică la instalarea unui motor nou, de 400 de cai-
putere, la uzina electrică. Diferenţa de mentalitate dintre el şi oamenii locului este sesizabilă din
prima zi. Tânărul, energic, dornic de acţiune, pare nefiresc de agitat prin raportare la lentul şi
blazatul proprietar al uzinei electrice, Igor Ronsky:

„Stăpânul uzinei era un om mititel, negru, cu fruntea pleşuvă şi zbârcită, ca de maimuţă,

cu pântecul mare şi cu picioarele subţiri. Aducea a gorilă, după înfăţişare ca şi după mişcări; în
schimb ochii mari, adânci, cafenii, cu privirea blândă, aveau o căldură atât de omenească încât te
înduioşau.

L-am găsit într-o încăpere mare, la biroul uzinei, stând răsturnat în spătarul scaunului,
ţinând mâinile încrucişate pe pântec, în spatele unei mese acoperite cu cristal, pe care nu se
vedeau nici hârtii, nici dosare şi nimic din ce se poate vedea pe birouri, ci doar o sticlă rotundă,
cu gâtul lung, ca o piesă de laborator. Pe fundul ei băutura rămăsese de două degete, un lichid
alb, atât de limpede, încât nu s-ar fi bănuit cât era de tare; alături aştepta un păhăruţ cam
opacizat, cum sunt paharele din care s-a sorbit multă vreme. M-am apropiat cu toată nevinovăţia
de această masă şi de omul din spatele ei, am arătat planul şi hârtiile trebuitoare, apoi, cum
socoteam firesc, am cerut să fiu dus în uzină, ca să marchez liniile terasamentului, fără pierdere
de timp.

Acum [în momentul evocării] nu mi se mai pare ciudat că graba mea l-a făcut pe Ronsky
să izbucnească în râs.

– Dragul meu, spuse după un timp, abia izbutind să-şi stăpânească hohotele, meriţi să te
sărut, ca pe un înger cuminte şi harnic, ce eşti.“

Ronsky îl invită, în continuare, pe nou-venit să bea un păhărel şi, în plus, îl îndeamnă să

profite de farmecele nepoatei lui, Liuda, pe care i-o şi prezintă, fără întârziere.

38
 Acest episod conţine toate datele romanului, in nuce. Igor Ronsky râde pentru că ştie ce
se va întâmpla cu tânărul întreprinzător şi eficient, pentru că prevede decăderea lui.

Inginerul începe, într-adevăr, și el să bea, după un timp, din lipsă de altceva. Stă în gazdă
la o bătrână, într-o locuinţă ocupată anterior de un locotenent, şi – tot din lipsă de altceva – le
primeşte rând pe rând pe iubitele acestuia, care nu fac mare caz de schimbarea petrecută. Se
scufundă treptat, până peste cap, în somnolenţa perversă a locului, într-o mortificare surâzătoare.
Nemaigrăbin- du-se, are timp să-i observe pe cei din jur. Prilej, pentru scriitor, de a schiţa
portrete expresive, greu de uitat.

Un personaj pitoresc, de un umor nebun (involuntar), este Nagavişka, care nu se pricepe

la nimic şi care tocmai de aceea este folosit ca om bun la toate. Printre altele, îl îmbăiază în
fiecare dimineaţă, într-un butoi, pe inginer, şi îi povesteşte ce a făcut el, inginerul, beat, în
periplul lui nocturn prin oraş.

Alt personaj memorabil – de data aceasta un personaj tragic – este comandorul rus
Maximov, care a fugit în 1917 din Rusia cu ajutorul unui iaht, după ce bolşevicii i-au omorât
soţia şi fiica, Ludmila. Bolnav de plămâni, din cauza vremii mereu ploioase de pe malul
Nistrului, îmbrăcat într-o manta neagră, lungă până în pământ, el visează – fără şanse – să
evadeze din refugiul transformat cu timpul în spaţiul unei noi captivităţi.

În sfârşit, într-o eventuală antologie de personaje ar figura, fără îndoială, şi Nadia, fata de
optsprezece ani de care inginerul se îndrăgosteşte cu adevărat şi împreună cu care pleacă într-o
călătorie pe mare, cu iahtul pus la dispoziţie de Maximov. Instantaneele luate Nadiei sunt
emoţionante poeme în proză:

„O găsisem rătăcind pe chei, cu picioarele goale în sandale albe, cu mâinile înfundate în

buzunarele unui pardesiu gri, croit larg, ca un macferlan, care îi dădea o înfăţişare băieţească.
Apa, luată de vânt de pe crestele valurilor, îi stropea îmbrăcămintea şi picioarele bronzate, dar
părea că nu-i pasă.“;

„Nadia a întins un picior, urmând cu călcâiul sandalei dunga de smoală dintre două
scânduri ale punţii. Are o gleznă subţire, cu pielea atât de fină încât lasă să se vadă o mică arteră,
pulsând dedesubt. Îşi ţine mâinile una în alta, pe genunchii goi a căror linie rotundă şi inocentă a
scăpat de sub marginea rochiei.“;

39
 „– Spune, rămâi toată vara aici? repetă Nadia, scuturându-mi mâinile, puţin nedumerită
de tăcerea mea.

Cum au rămas întredeschise întrebător pe dinţii sănătoşi şi albi, m-aş apleca acum peste
buzele ei roşii şi aş săruta-o cu o pornire în care s-ar topi, cu religiozitate şi cu patimă, tristeţea
sfâşietoare a atâtor aşteptări“.

Succesor al lui Maximov, inginerul eşuează, la rândul lui, în tentativa de a părăsi locul în
care a căzut, cândva, ca în caliciul unei uriaşe flori carnivore. Iahtul pe care se află împreună cu
iubita lui naufragiază în timpul unei furtuni năpraznice, iar Nadia dispare pentru totdeauna în
valuri. Întors în micul oraş-port, tânărul înţelege că nu va mai pleca de acolo niciodată.

Povestea absorbirii unui român de către lumea slavă are o frumuseţe tragică, de baladă.
Deosebirea dintre cele două moduri de viaţă este o singură dată teoretizată în roman, prin
intermediul lui Maximov, care îi explică inginerului:

„Nemărginita, nepătrunsa, imprevizibila lume slavă!… La noi totul e mare, neînţeles şi

posomorât. […] Avem pământ mult şi nicăieri nu cresc mai multe buruieni şi mai multă
zădărnicie, ca pe pământul nostru. Pleacă de aici, de la acest hotar, din marginea acestei lumi
slave, care nu ştie prea bine ce deosebire este între fericire şi nenorocire, între noapte şi zi, între
diavol şi Dumnezeu. Nu eşti făcut din lutul răbdător din care suntem făcuţi noi. Pe noi viaţa ne
încovoaie şi trăim aşa, încovoiaţi, continuăm să răsuflăm, cu fruntea lipită de ţărână. Pe
dumneata te năruie; nu cunoşti măsura de mijloc, a resemnării. Noi aplecăm capul şi spunem:
Nicevo! În ce limbă din lume mai există un cuvânt cu un atât de larg şi deprimant înţeles?
nicevo: nu-i nimic, lasă, nu-ţi face inimă rea, ce-ţi pasă!“

În rest, romanul este roman, fără nimic teoretic. Autorul povesteşte, nu comentează. Şi o
face cu artă, ca maeştrii de altădată ai scrisului.

Toate cărţile lui Radu Tudoran sunt scrise bine. Autorul este cel care conduce dansul cu
cititorul, cu siguranţă şi graţie. Stilul său de o eleganţă firească îi conferă autoritate. Vocabularul
de o bogăţie inepuizabilă, proprietatea termenilor, caracterul funcţional al comparaţiilor, fluenţa
frazelor contribuie deopotrivă la crearea impresiei că prozaicele probleme de exprimare au fost
de multă vreme rezolvate de autor şi că atenţia cititorului se poate concentra exclusiv asupra a

40
ceea ce se povesteşte. La toate acestea se adaugă o undă de tristeţe şi de mister, care nu vine
parcă din text, ci însoţeşte textul şi persistă după încheierea lui.

Puţini romancieri români – Cezar Petrescu (numai în unele cărţi), Petru Dumitriu, Petru
Popescu – s-au mai remarcat printr-un talent literar atât de evident. G. Călinescu este nedrept
când susţine (în Istoria literaturii române, compendiu, din 1945) că „Radu Tudoran face romane
comerciale ca un Cezar Petrescu mai dilatat“. În realitate, romanele lui Radu Tudoran, scrise
cursiv şi atrăgător, nu sunt comerciale şi nu suferă deloc de dilatare. Ele au, dimpotrivă, o
remarcabilă densitate artistică. Fiecare element epic se impune atenţiei în timpul lecturii şi
devine enigmatic-semnificativ, ca într-o legendă. Din acest punct de vedere, scriitorul seamănă
mai curând cu Dino Buzzati şi Mircea Eliade decât cu Cezar Petrescu.

Romanul Un port la răsărit, 1941 ar putea fi comparat, deopotrivă, cu Deşertul tătarilor,

1940, şi cu La Ţigănci, 1957, fiind în egală măsură o istorie a aşteptării şi o istorie a dispariţiei
voluptuoase într-un alt timp. Dar similitudinea se reduce la atât. Radu Tudoran valorifică literar
cu totul altă experienţă şi anume contactul românilor cu lumea slavă, prilejuit de revenirea
Basarabiei, parţial rusificate, sub administraţie românească după 1918, şi de stabilirea graniţei de
nord-est pe Nistru, dincolo de care începe stepa nesfârşită. Un ecou al acestei experienţe este
înregistrat în romanul Rusoaica al lui Gib Mihăescu, din 1933, al cărui personaj principal,
Ragaiac, un locotenent român însărcinat cu paza unui segment al graniţei de pe Nistru, şi-o
imaginează obsesiv pe femeia vieţii lui ca pe o rusoaică venită din întinsul şi misteriosul spaţiu
de dincolo de fluviu.

Originalul roman Un port la răsărit, 1941, nu a fost remarcat cu promptitudine de critica

literară (iar după instaurarea comunismului avea să fie ignorat complet, din cauza spaţiului
evocat – Basarabia –, ca şi din cauza viziunii critice asupra lumii slave). În timp ce fratele său,
Geo Bogza, îşi confecţiona o faimă de militant de stânga, Radu Tudoran, mai puţin abil, îşi
exprima în articolele sale dezaprobarea, simultan, şi faţă de extrema dreaptă, şi faţă de politica
Uniunii Sovietice. Până în 1947 n-a avut de suferit represalii directe pentru această atitudine. A
publicat noi romane şi, stabilin- du-se pentru un timp la Brăila, şi-a construit o corabie cu care
voia să plece în lume. După 1947, însă, viaţa lui a luat alt curs.
„După 1947 – povesteşte Radu Tudoran, într-un interviu acordat Marinei Spalas şi
publicat în Contemporanul nr. 15/ 1992 – am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine
decât dacă îşi mai aducea cineva aminte să-mi vâre o suliţă în coaste. N-am socotit că era o

41
nedreptate, faţă de felul cum mergea treaba; puteam s-o păţesc mai rău, mulţumeam lui
Dumnezeu când mă lăsau în pace. N-am fost arestat nici o zi, n-am făcut închisoare, dar nici nu
eram liber, cum nu era nimeni în ţara noastră…“
De asemenea,la fel ca și în Dunarea revărsată ,romanul Fiul risipitor, consta nu in actiune
sau in poveste, ci in detalii si variatiuni. Lucruri aparent marunte, dar care fac tot interesul
lecturii.
Iata variatiunile intoarcerii lui, de pilda. Parasirea Evei este de fiecare data atat de
meschina, de mecanica si dezarticulata de orice sentiment, incat raspunsurile la intrebarea „Cum
il va primi inapoi de data asta?” alcatuiesc in sine un roman de suspans cu constructie involutiva,
marcand regresul Evei de la dragostea senina din prima parte la dragostea amestecata cu ura,
frustrare si resentiment de la sfarsit.
Memorabil este construita reactia femeii la cea de-a treia intoarcere, cand barbatul este
impuscat in brat in incercarea de a ajunge la Eva: Tudoran prinde intr-un stil aproape scenic
trecerea Evei de la repulsie la curiozitate, apoi la mila, apoi la indiferenta, apoi la compatimire
cvasimaterna, apoi din nou la dragoste.
Romanul Fiul Risipitor de Radu Tudoran este o poveste de iubire cu urcusuri si
coborasuri, o poveste dulce-amara. Ea este copila-adolescenta din care va inflori femeia, vesnicul
inceput, eterna Eva, iar El este anonimul barbatul, Adam fara nume, aproape fara chip. Eva
puncteaza timpul din nerabdarea de a creste si nu pentru a se incadra istoric intr-o epoca. Aceeasi
poveste de dragoste ar fi putut fi traita in orice moment al omenirii. Practic, in Fiul Risipitor se
infiripa o poveste de iubire fara sfarsit, o iubire ce revine ori de cate ori el este obosit, saracit
sufleteste, flamand de ea. Iar Eva il accepta neconditionat, sacrificand de fiecare data pentru el
"vitelul cel gras".

Copila de paisprezece ani care "se lasa sa creasca la voia intamplarii, incovoindu-se intr-o
parte si in alta, fara sa caute un arac pe care sa se indrepte" intalneste cu totul intamplator pe
Omul de treizeci de ani pe care-l ridica in mintea si sufletul ei la rang de print stapanitor.
Nelinistile si dorintele adolescentei sunt ignorate de propria familie, care se va canaliza spre
unicul om care a binevoit sa-i vorbeasca, s-o priveasca, trezindu-i constiinta de fiinta umana. Era
ca si cand incepuse prima dragoste a celor dintai oameni. Si El o asteapta sa creasca, iar ea se
straduieste sa se implineasca mai repede pentru El in mijlocul unei familii indiferente sau chiar
ostile. Setea de iubire pura, de intelegere, de dreptate o fac sa se revolte si la saptesprezece ani sa
gaseasca ultimul refugiu in iubirea Lui. Iar El o apara, o iubeste si este gata sa infrunte universul

42
pentru Eva care "statea pe pragul acela unic si insondabil, cand o fetita incepe sa semene a
femeie".

Dar zvarcolirile din El il indeamna sa plece, bantuit de dorinta de schimbare, de teama,

"de a nu se transforma in copac", el asemanandu-se mai mult cu vantul nestatornic, razvratit
impotriva lumii si a propriei fiinte. O paraseste prima data invocand motive care nu puteau
convinge pe nimeni. Cand Eva ii spune plangand "te-am asteptat mai mult decat un caine", El ii
raspunde cu convingere "am sa ma intorc intotdeuna!".

Ajunge sa fie intemnitata si acolo il va cunoaste pe viitorul ei sot, Otto von Seele, fiul
cuminte. Sosirea iubitului pe neasteptate o face sa se isi paraseasca caminul pentru a petrece
cateva clipe efemere cu acesta. Desi are doar douazeci de ani, Eva se simte obosita, sfarsita si se
imbolnaveste grav. Ia hotararea de a-l respinge data viitoare, dar ideile logice se sfarma in fata
iubirii si constata cu uimire si inciudata ca El este unic in inima ei: sufera pentru El, accepta
compromisuri, dar il si uraste de moarte. Aceste doua sentimente extreme se amesteca in fiinta
Evei, ii coordoneaza existenta. Pana la urma invinge iubirea.

Cautarea febrila din final - a iubitului si a cheii de la apartament - cand isi uita propria
ura, trimite la parabola biblica: sa ierti din tot sufletul, sa ierti neconditionat. Intrebare repetata la
nesfarsit printre ruinele ramase dupa bombardament "esti aici?" o fac sa-si dea seama ca El va fi
intotdeuna "aici", adica in inima si mintea ei, asa cum si ea era jumatatea Lui.

El este fiul risipitor si chiar daca pleaca de langa Eva risipind sentimentele si viata
acesteia, orice calatorie se termina tot la ea care-l asteapta precum tatal biblic. In alta ordine de
idei si Eva devine o fiica risipitoare cand vine vorba de sotul acesteia, Otto, care o iarta de
fiecare data oferindu-i ocrotire si iubire.

Romanul Fiul Risipitor te invita la o poveste de dragoste neimplinita, acea dragoste care
consuma individul pana la extenuare, ce transcede timpul. O carte pe care o citesti pe nerasuflate,
care o simti cu fiecare fibra a fiintei si pe care as reciti-o la nesfarsit. Jocul lui Radu Tudoran cu
ideile s-a incheiat cu un roman despre eternul feminin si despre dragostea atotcuprinzatoare. In
ciudat gustului amar din final, la o privire mai atenta romanul este o lectie de viata care merita
invatata.

43
 CAPITOLUL AL III-LEA: STUDIU DE CAZ: ARHITECTURA ROMANELOR LUI
TUDORAN, MIJLOC DE EVOCARE A CURIOZITĂŢII ŞI IMAGINAŢIEI ELEVILOR
(Dunărea revărsată, Toate pânzele sus!)

Cât timp există ţinuturi necunoscute, oameni încă neîntâlniţi, experienţe încă neduse până
la capăt, multe lucruri sunt posibile, şi depinde de om ce anume să aleagă în fiecare situaţie.

Radu Tudoran însuşi a călătorit pe mările şi fluviile globului pământesc, a fost fascinat de
lumea diversă, pestriţă a porturilor, de neprevăzutul din caracterul firilor alunecoase,
nestatornice, dar a fost şi încrezător că în orice mediu social pot să existe, pur şi simplu, oameni
morali: nobili în porniri, altruişti incurabili, generoşi dezinteresaţi şi fiinţe drepte cu semenii lor,
în pofida tuturor greutăţilor şi obstacolelor întâlnite în cale.

Nu aventura superficială şi egoistă îl preocupă pe Radu Tudoran, ci sensul moral pe care-

l aduce cu ea călătoria plină de neaşteptat, cea receptată de alţii, ulterior, ca o aventură, Pentru el
viaţa este tărâmul întâmplărilor care-şi developează tâlcul lor, iar romancierul nu trebuie decât să
facă verosimilă înlănţuirea evenimentelor, acest idealism moral este recognoscibil în toată opera
„fratelui Geo Bogza”, Radu Tudoran.

Voi prezenta în continuare,un scurt rezumat al romanului Toate pânzele sus!,alături de

romanul Dunarea revărsată.

În prima parte a romanului, La poartă Levantului,evidentiem aspecte precum faptul că

pe la jumătatea lunii martie în 1881, corabia grecească Penelopa cobora la vale pe brațul din

44
mijloc al Dunării, încărcată cu cereale, îndreptându-se către Pireu. Căpitanul ei se numea kir Iani
Ghinis era un ’’negustor iscusit și marinar bătrân, botezat de toate furtunile din arhipelagul
grecesc’’.

În drumul ei de la Brăila spre Pireu, Penelopa a făcut o escală la Galați. Trenul de la

București sosi în același timp cu corabia grecească, și din vagonul de clasa întâi a coborât un
domn îmbrăcât în haine străine, Anton Lupan, personajul principal al acestui român. Suindu-se
într-o birja, acesta merse în port. Mergând prin oraș, a intrat la biroul domnului Iacomachi unde
l-a întrebat de prietenul sau vechi Pierre Vaillant. Raspunsus fu negativ și eroul nostru ieși
descumpănit din birou. Înaintând spre birja, Anton Lupan s-a oprit în față unei tejghele unde
se trăgea cu pușcă. Un ins zdrentăros s-a apropiat de tarabă și ’’și-a încercat și el norocul’’,
câștigând toată averea proprietarului.

Văzând îndemânarea insului de a mânui pușcă, Anton Lupan l-a luat cu el. Întâi i-a aflat
numele, că are un frate, apoi i-a făcut o propunere de a-l însoți într-o expediție până la capătul
pământului, iar răspunsul fu clar pozitiv.

Mergând prin port, întâlnesc corabia grecească. Apoi s-au înțeles cu căpitanul să-i ia și pe
ei până la Stambul, pentru șapte icosari. Anton Lupan a intrat în cabina echipajului, care mânca,
salutandu-i marinareste. Atunci îl recunoscu imediat pe carmaciul corabiei, Gherasim, prieten
vechi de-al lui. S-au așezat și românii la masă, au mâncat.

A două zi Penelopa a pornit, și într-o ora a fost la Sulina. Kir Iani a coborât pe chei și s-a
întâlnit cu alți căpitani. Vântul a început să scadă și nu mai puteau pleca în ziua aceea către
Pireu. Anton Lupan a văzut un far către gură de vărsare a Dunării și s-a îndreptat într-acolo, iar
Ieremia a plecat la vărul sau, Haralamb. O bătrână stătea pe malul marii, de la care acesta află că
paznicul farului se numea Ifrim.

Plimbându-se pe plajă, a văzut multe epave, dar una îi stârnea mari emoții. Stand și
reflectând asupra epavei, își dădu seama că aceată era corabia lui cu care naufragiase Piere
Vaillant. Atunci un bătrân s-a apropiat de el, chiar moș Ifrim, de la care a aflat că această corabie
a fost prădată de un oarecare pirat, Spânu. S-a făcut seară și bătrânul a plecat să aprindă farul.

Anton Lupan a făcut și el cale întoarsă până la Penelopa, unde i-a spus lui Ieremia că
vor rămâne la Sulina, și unde l-a convins pe Gherasim, carmaciul, să-l urmeze.

45
 Fiecare avea taină lui, Ieremia, Gherasim, Ismail, dar cea a lui Anton Lupan era cea
mai misterioasă.

Acesta era singur cu tatăl lui; mama lui murise născând un al doilea copil că nu a trăit
mai mult de o zi. Pe la șaptesprezece ani, a luat vaporul Arhiducele Abrecht către Franța, pentru
a merge la studii. Ajuns la destinație, s-a înscris la liceul și apoi la Politehnică din Paris, unde a
studia zece ani și unde și-a făcut un prieten bun, Pierre Vaillant.

După terminarea școlii, în vacanță, au mers la Saint-Malo, orașul natal a lui Pierre, unde a
cunoscut o altă lume, marea, bărcile, corăbiile, oescarii și a început să iubească aceată viață.
Acolo s-a specializat în fabricarea de corăbii de lemn. Bunicul lui Pierre, moș Leon, locuia într-
un sloop vechi tras pe mal. Acolo cei doi prieteni au găsit niște scrisori și o carte care aveau să
le schimbe viață.

Scrisorile erau de la vestitul om de știință, Charles Darwin, dar nu înțelegeau ce legătură

avea moș Leon cu acel om de știință, până ce au citit carte pubicata tot de Charles Darwin. De
acolo au aflat că cei doi au încercat să exploateze un ținut neatins de picior omenesc, în Țară de
Foc, adică în sudul Americii de sud, dar nu au reușit. De acolo au mai aflat că tatăl lui Pierre a
murit tot în încercarea de a exploata ținutul. Acest lucru i-a determinat pe cei doi prieteni să se
incapatinaze să meargă într-acolo. Au început pregătirile terminând școală, luîndu-și diplomă de
ingineri constructori de vapoare și prin a merge la Stambul.

Acolo au lucrat la construcția de cai ferate și din banii obținuți în câțiva ani, au cumpărat
o goeleta de la un marinar bătrân, Marta, pe care au numit-o apoi L’esperance. Pierre Vaillant a
plecat cu ea către Sulina cărând marfă iar Anton Lupan a rămas la Stambul muncind cât și pentru
prietenul sau, deci luînd salariu dublu.

A trecut ceva timp și L’esperance nu se mai întorcea, după care constructorul a aflat că în
timp ce goeleta naviga către Sulina, a fost furtună și corabia s-a înecat. Apoi Anton Lupan a luat
un barcaz până la Pireu și apoi un vapor olandez până în Indii. Întorcându-se acasă, la București,
a aflat că tatăl sau nu mai era. După ce a vândut casă și bunurile care mai erau în ea a plecat în
căutarea unei corăbii la gură de vărsare a Dunării.

Anton Lupan s-a întors la Penelopa, a debarcat, imreuna cu Ieremia și cu Gherasim, iar
într-un târziu l-a convins și pe Ismail să li se alăture. Dimineață s-au dus pe plajă și au început să

46
 dezgroape goeleta naufragiată și s-o repare. Între timp Ieremia l-a adus și pe vărul Haralamb.
Anton Lupan a trimis puscasul la Galați după materiale.

Când acesta a venit, corabia era deja dezgropată și pusă pe schele. Împreună cu
materialele, Ieremia a adus și un copil, Mihu, împreună cu câinele sau, Negrila, pe care l-a găsit
cu vaporul cu care a venit de la Galați. Restul oamenilor l-au primit cu plăcere. Ieremia, fără voia
căpitanului, a ordonat unui plutas să-i aducă un trunchi de copac la Sulina. În timp ce reparau
corabia, au văzut o pluta cu pânze coborând la vale pe Dunăre, lucru ne mai întâlnit până atunci.

Ajuns aproape de gură de vărsare, plutasul a fost atras de curenți dar, prin niște manevre
demne de aplauze, a adus pluta la mal, împreună cu viitorul catarg. După ce a fost puțîn certat de
oameni, Anton Lupan s-a apropiat de el, a aflat că îl cheamă Cristea Busuioc și, atras de dibăcia
să în navigație, i-a oferit un post în viitorul echipaj care va înfruntă marile și oceanele. Răspunsul
a fost fără dubii pozitiv, iar echipahul goeletei L’esperance era din ce în ce mai îmbelșugat.
Gândindu-se mult, Anton Lupan s-a gândit să-i schimbe numele în Speranța, crezând că este mai
potrivit.

După ce a fost complet reparată, corabia a fost dată la apă, i-au fost puse catargele și a
fost dusă în port. Întâi au făcut un drum scurt de încercare pe mare, apoi s-au întors la Sulina
pentru a face primul drum adevărat. În port au întâlnit un exportator, Leonida Velisaratos, și cu
care căpitanul s-a înțeles să-i transporte cherestea la Pireu. Gherasim, un bun negustor, crezând
că l-a păcălit pe kir Leonida cerând foarte mulți beni pentru transport, a fost foarte nervos după
ce a aflat chiar de la Velisaratos că prețul cherestelei la Pireu era de cinci ori mai mare decât cel
pe care la cerut el.

Ziua următoare, Speranța a părăsit Dunărea și, pornind spre Pireu, naviga cu toate
pânzele sus.

În partea a doua ,Ultima sirenă, în drumul ei spre Pireu, Speranța face prima escală la
Stambul. Acolo Anton Lupan trece în registrul Capitanieii poposirea corabiei și îi cumpără o pereche de
cizme lui Mihu. Plimbându-se pe străzile orașului, întră într-un hotel și aude un glas luându-și rămas bun
de la un oarecare Pierre Vaillant. După ce tresări, a ieșit în stradă, crezând că este prietenul sau dispărut,
dar în zadar.

Căpitanul a ordonat echipajului să cerceteze gara și portul, dar și aceste au fost inutile. Pierre
Vaillant era de negăsit.

47
 Înainte de plecare, Anton Lupan s-a decis să ia un negustor, Agop din Bazar, până la Pireu și
un călugăr până la insula Skyros. Pe drum, călugărul stătea în cabina și citea mai tot timpul, iar asta dădea
de bănuit, dar numai lui Mihu. Acesta, într-o zi, a scotocit prin sacul călugărului și a găsit un pașaport în
care era trecut numele de Pierre Vaillant. Băiatul s-a dus imediat la căpitan care după, ce a ordonat
echipajului să se adune în jurul lui l-a chemat pe călugăr pe punte, numindu-l că pe prietenul sau.

Acesta a tresărit imediat dar a fost imediat încolțit de echipaj și demascat în față tuturor.
Gherasim l-a recunoscut imediat. Era Spânu, piratul care a prădat corabia prietenului căpitanului.
Oamenii au pus imediat mâna pe puști și au constatat că de fapt presupusul călugăr nu citea în cabina, ci
înfundă puștile cumpărate de Anton Lupan la Stambul. Piratul a fost imediat legat, iar căpitanul a ordonat
carmaciului să se îndrepte către insula lui Spânu. Ajunși aproape de țărm, au văzut o barcă cu cinci
oameni îndreptându-se către goeleta. Au spus întrebat dacă un călugăr nu i-a rugat să-l ia până aici și apoi
au fost imediat înconjurați, legați și alăturați lui Spânu în hambar.

Căpitanul împreună cu alți câțiva oameni înarmați au pornit în căutarea restului de pirați care
mai erau pe insula. Traversând insula, au văzut o altă corabie ancorată la câțiva metri de insula. S-au
îndreptat într-acolo și, spre marea lor surprindere, era corabia lui kir Iani, pe care de altfel l-au și găsit pe
vas legat, împreună cu un bărbat și o față, Adnana. Anton Lupan află de la această că mai erau doi pirați
pe insula și că Spânu avea o comoară într-o peștera.

Cei doi au plecat în căutarea comorii, dar nu au găsit decât covoare, mătăsuri. După ce s-au
întors la Penelopa, căpitanul s-a dus să vadă ce fac Spânu și cu ai săi. Și după ce a ajuns pe plajă a
încremenit. Speranța nu mai era acolo, iar în depărtare se vedea o corabie îndepărtându-se. Întors înapoi
la Penelopa, acesta a preluat comandă de la kir Iani pentru că l-a salvat din mâinile lui Spânu și a plecat în
urmărirea Speranței.

În hambarul Speranței stataeau acum legați Agop și Ismail, singurii rămași pe punte după
plecarea Căpitanului. În timp ce Ismail dormea, Agop i-a eliberat pe pirați de frică să nu pățească ceva și
acum aceștia conduceau corabia. Spânu nu le dădea detinitilor de mâncare decât pâine și apă. După un
timp Ismail s-a săturat is a reușit să se elibereze din frânghii.

Din hambar în cabina căpitanului unde stătea Spânu, era o ușa bine acoperită pe care numai el
și Anton Lupan o știau și prin care a reușit să fure niște slănină și niște vin. Într-o noapte când numai
Spânu și un alt piret mai erau pe punte, Ismail a ieșit pe acea ușa, a luat o lingură de fier și i-a poctin pe
fiecare din cei care mai erau pe punte, care au leșinat. După ce i-a legat și i-a dus în hambar, Ismail i-a
încuiat în cabina pe restul piraților care dormeau.

48
 Așa u au trecut zile cu bucătarul la cârma. Într-o zi a venit furtună și pânzele au fost coborâte,
când Ismail a văzut în depărtare un corabie de pirați care îi urmarea cu pânzele sus. Atunci, bucătarul le-a
ridicat și el, iar după puțîn timp pirațîi au rămas mult în urmă, dar bucătarul nu a coborât pânzele, ci a
continuat patru zile cu ele ridicate. A cincea zi era senin și țărmul era aproape. Corabia a ancorat. În jur
erau numai palmieri. Era țărmul Africii. Iar, dintr-un sein a apărut din nou corabia de pirați dar, după ce
s-a apropiat mai mult, Ismail a observat că du erau pirați, ci era Anton Lupan.

După ce tot echipajul Speranței fu unit din nou pe punte, căpitanul i-a înapoiat vechea funcție
lui kir Iani. Apoi a ordonat că pirațîi adevărați să fie aduși pe punte. Anton Lupan a încercat să afle de la
Spânu unde este Pierre Vaillant dar nu a obținut decât răspunsul că este în viață și că locul unde se află
costă eliberarea lui și a unuia dintre pirați. Căpitanul și-a călcat pe inima și nu a fost de acord.

Atunci Speranța a ridicat ancora și a plecat spre Pireu cu un vânt foarte slab. Deodată,
aflându-se lângă parapet, Spânu și piratul sau au sărit în apă crezând că pot înota până la mal, iar spre
deliciul celor care se aflau pe bord, au fost imediat sfasiati de rechini.

Corabia a uitat repede aceste fapte sângeroase și a pornit mai departe spre Pireu. Dar ia trebuit
patru zile Speranței să ajungă pe coasta african, iar acum într-o luna nu a străbătut nici trei sferturi din
drum. După ceva timp au ajuns la Pireu.

Aici au debarcat cheresteaua și se angajează să ducă trei sute de butoaie cu ulei de măsline la
Marsilia. Pe la jumătatea drumului, Anton Lupan a găsit pe cărțile sale de navigație o scrisoare de-a lui
Spânu, probabil uitată. După ce a citit-o a înțepenit zburandu-i iar gândul spre prietenul sau. Din acea
scrisoare a aflat unde se află Pierre Vaillant, și anume pe insula Musarah, în Marea Roșie.

Căpitanul i-a spus imediat carmaciului să facă cele-ntoarsă și nu a mai oprit până la Port Said,
de unde a cumpărat tunuri pentru lupta cu pirațîi lui Spânu. Înainte să ajungă pe insula, oamenii s-au
deghizat pentru a nu fi bănuiți de la depărtare. Pe plajă erau numai leșuri mâncate parțial de păsări și de
muște. Acolo a fost o bătălie. După ce și-a luat oamenii și barcă, Anton Lupan s-a dus pe insula.

Nu mai era nici un semn de viață. Deodată se auzi o bubuitură puternică și Negrila, care era
mai în față a căzut la pământ dar s-a sculat repede, dar numai în trei picioare. Un glonţ în nimerise
piciorul. De după o stanca ieși un pirat cu pușcă în mâna pe care o lasă apoi jos. Silit de căpitan, acesta a
povestit cele ce s-au întâmplat pe insula, și anume că prizonierii, în frunte cu Pierre Vaillant, s-au răsculat
și au omorât toți pirații și au fugit cu o corabie construită chiar de inginerul francez pentru Spânu.

49
 Anton Lupan s-a întors repede pe puntea Speranței și a ordonat plecarea. În puțîn timp au fost
înapoi la Port Said unde l-a lăsat pe ultimul pirat poliției și unde a aflat din registrul capitaniei că
prietenul sau a înregistrat corabia făcută chiar de el cu numele de L’esperance, dar nu și unde s-a
îndreptat.

Căpitanul aluat decizia de a pleca spre Marsilia și apoi în lungă să expediția la care visa de
când era copil. În drumul lor spre locul unde trebuiau să lase cele trei sute de butoaie, Adnana fredona
melodii că de sirenă, ceea ce ia încântat pe cei de pe bord.

Ajunși la Marsilia, Adnana s-a dus acasă la tatăl ei. Căpitanul a ajutat-o făcându-i o brutărie, pe care
față a numit-o, cu acordul echipajului, Speranța. Într-o zi, în timp ce umblă pe chei, Gherasim a fost
atacat și bătut de un ’’prieten’’ mai vechi, și i-au fost furați puținii bani pe care echipajul îi mai avea. În
acest timp Anton Lupan a trimis srisoare la Saint-Malo întrebând de Pierre Villant, dar a aflat printr-o altă
scrisoare primită de la moș Leon că a plecat peste Atlantic să-și împlinească visul.

Tot echipajul era descumpănit că nu puteau pleca deoarece nu aveau bani. Dar, într-o zi, zâmbetul le
veni pe buze când un căutător de aur, Martin Stricland le-a cerut să-l ducă până în America de Sud, în
Țară de Foc, pe cheltuiala să. Următoarea zi, și-au luat rămas bun de la Adnana și au început călătoria.
Au oprit pentru ultima dată în Europa la Gibraltar de unde au luat provizii și toate cele necesare unei
lungi călătorii peste Atlantic. Chiar în acea zi au părăsit țărmul bătrânului continent și au pornit spre
America.

În partea a treia,crucea sudului,imediat ce au părăsit strmtoarea, căpitanul a ordonat

carmaciului să pornească spre su de-a dreptul coastei africane. Noul lor pasager, Martin Stricland, nu
ieșea deloc pe punte, ci stătea în cabina lui, band câteva sticle de whisky pe zi.

După un timp de mers pe lângă continent, corabia a început să se îndepărteze încet, încet de
acesta, cotind spre est. Mai târziu, omul de veghe l-a anunțat pe căpitan de câteva corăbii care se apropie
de ei. Anton Lupan a ieșit pe punte și ceea ce a văzut nu i-a venit să creadă.

Câteva corăbii de pirați îi urmăreau. Apoi, Ieremia și vărul sau Haralamb,cei mai buni tintasi
de pe goeleta, au și fost lângă parapet cu puștile în mâna. Ceilalți și-au adus și ei puștile dar nu s-au
apropiat de parapet. După ce corăbiile inamice s-au apropiat destul de mult pentru a fi ochite, gloanțele au
și început să zboare pe deasupra capetelor echipajului. Cei doi pușcăși au început și ei să ocheasca spre
catargele dușmane cu gândul de a le opri din înaintare. Zis și făcut, și astfel ,una câte una, corăbiile

50
piraților incetineau substanțial, chiar unele se și rasturnau. Fericiți de ispravă lor, Ieremia și Haralamb au
fost felicitați, iar pe urmă toată lumea s-a întors la postul lui și corabia și-a continuat drumul liniștită.

Când toți erau fericiți că au scăpat de pirați, omul de veghe a anunțat din nou ce rău.
Căpitanul a venit iar pe punte și uitanduse în spatele corabiei, înlemni. Era armatanul, un vânt puternic și
fierbinte, care duce nisip de pe coasta Africii. Anton Lupan a ordonat tuturor să între în cabine și să
încuie ușile, cu excepția carmaciului, care spre nefericirea lui, era Gherasim. Vântul a trecut repede, dar
totul pe bord era alb, acoperit de nisip, iar omul de la cârma avea nisip și prin nas.

După ce au trecut de aceste primejdii, au mers cateve zile bune fără aibă griji, dar într-o
dimineață la orizont se vedea cerul întunecat. În câteva ore cerul era întunecat pe deplin. Vântul bătea
puternic iar valurile începeau să crească în înălțime. Curând a început și să plouă. Acum aproape toată
lumea era pe punte: unii strângeau pânzele, alții legau diferite lucruri pentru a nu fi luate de valuri.

Căpitanul era îngrijorat deoarece presiunea atmosferică scădea fără normă. Valurile acum
ajungeau până la parapet iar vântul arcuia catargele de credeai că se vor rupe în acel moment. Corabia era
legănată de valuri ce pe un bebeluș de mama lui.

Uraganul ținea de trei zile și părea că nu se va mai opri. Între timp, Martin Stricland a ieșit și
el pe punte o dată și a vărsat toaa apă de băut de pe corabie de ciuda că nimeni ni i-a adus porția de
whisky necesară acelei zile. Acum Gherasim era la cârma când, în față la goeletei, la câteva sute de metri,
s-a format un val uriaș de trei ori cât catargele. Toată lumea a intrat sub punte, numai carmaciul ba. Era
sigur că va salva corabia de la naufragiu. Camd valul s-a apropiat, goeleta a început să se urce și în câteva
secunde era în vârful valului care apoi s-a depărtat lăsând corabia ,,jos’’. Acesta era semnul sfârșitului
uraganului. A două zi soarele a răsărit, triumfând în sfârșit în față norilor.

Oamenilor a început să le fie sete și când au văzut butoaiele aproape goale au înnebunit de
furie. Au rezistat un timp fără apă. Într-una dintre aceste zile ce calvar, Negrila a sărit peste parapet în
apă, și a fost cu greu salvat din gură rechilor înfometați. Curând a început să plouă iar echipajul a fost din
nou revigorat.

După cincizeci de zile de navigație pe mare, în sfârșit corabia cu pavilion românesc a zărit
uscatul și a intrat într-un mare port pe coasta Braziliei. Căpitanul s-a dus la capitanie și a făcut actele de
intrare în port. Apoi s-a dus să-i scrie Adnanei să ia primul vapor spre Montevideo. Când s-a întors înapoi
la corabie, Anton Lupan a rămas fără răsuflare. Față lăsată de el la Marsilia era aici. Tatăl ei a murit, ea a

51
vândut brutăria și a luat un vapor până aici. După ce s-au recunoscut și îmbrățișat, au urcat pe corabie. A
două zi au pornit spre sud de-a lungul coastei Americii de sud.

Ziua următoare au fost la Montevideo, capitală Uruguaiului, unde căpitanul le-a dat voie
oamenilor să se plimbet prin port. Ismail, bătând străzile în lung și-n lat, a juns într-un loc unde se vindea
la licitație on fonograf, care cânta un cântec turcesc.

Bucătarul a participa și el la licitație, în concurență cu un trimis al președintelui acele țări.

Licitația a ținut până la o sută de pesos, preț dat de Ismail. Când acesta s-a întors la corabie cu ordinul de
plata, căpitanul a încremenit. Alături de bucătar a venit și cel care a vândut piesă, cerând banii. Pentru că
Ismail să nu ajungă la închisoare, Anton Lupan a fost nevoit să plătească.

Corabia și-a continuat drumul și după câteva zile a ajuns la Buenos Aires, capitală Argentinei.
Aici căpitanul le-a dat din nou voie oamenilor să se plimbe prin opras, iar Ismail, din nou, și-a găsit ce
face. A ajuns într-un loc un se făceau lupte de cocoși. După ce a intrat a văzut că lumea paria pe un
anumit cocoș și a vrut și el să facă același lucru. Astfel, a pariat cu foarte mulți oameni dar, spre
dezamăgirea lui cocoșul pe care a pariata pierdut. Neavând cu ce plăti, Ismail a juns la închisoare.

Tot echipajul Speranței era dezamăgit. Mihu s-a dus într-o zi să-l viziteze și bucătarul i-a cerut
un ultim serviciu. Să se ducă la acel ring să vadă cere cocoș a câștigat următoarea lupta. Întimp ce se
îndrepta într-acolo, musul a văzut la o prăvălie pe cel care îl bătuse pe Gherasim la Marsilia. Fără să se
mai gândească a fugit până la corabie unde i-a povestit cele văzute căpitanului.

Însoțit de câțiva oameni din chipaj, Anton Lupan s-a îndreptat în grabă către acea prăvălie. A
așteptat să se facă seară și, înainte că făptașul să închidă magazinul, căpitanul a intrat și la silit să
înapoieze banii furați, și o despăgubire. Cu acești bani Ismail a fost eliberat, dar nimeni nu mai avea
încredere în el.

După ce a zăbovit câteva zile în Buenos Aires, Speranța în sfârșit pornea la drum și în câteva zile omul
de veghe anunță apropierea Capului celor unsprezece mii de fecioare, locul de unde trebuia să-și înceapă
Anton Lupan exploatarea Țării de Foc.

În cea de-a patra parte a romanului, Alcalufii ,speranța a ancorat în golful Narrows pentru a
face ultimele pregetiri înainte de a începe strabaterea strâmtorii lui Magellan. Martin Stricland a coborât
în port și a intrat într-un bar, Cristofor Columb. Acolo a vorbit unui tânăr, Black Pedro, care avea tatăl în
America de Nord, spunându-i că trebuie să-l urmeze pe el că să-și revadă tatăl.

52
 Și astfel oamenii de la bordul Speranței s-au înmulțit. În drumul ei prin strâmtoare, corabia a
cunoscut uliaul, un vânt venit din munți care bate foarte tare, și tot în acest drum Martin Stricland a
ademenit oameni din triburile de pe mal să-l urmeze, promițându-le lucruri. Astfel acesta a adunat peste o
sută de oameni, numiți alcalufi. După ce a ieșit din strâmtoare, corabia s-a îndreptat spre sud până la gură
de vărsare a unui rău. Acolo Anton Lupan a scăpat de Martin Stricland lăsându-l pe un mal al răului, iar
el a ancorat pe celălalt mal. Acolo, alcalufii, siliți de stăpânul lor, au început să strângă fire de aur din
nisipul de pe mal.

Pentru a ajută evoluția lor, Anton Lupan le-a făcut ,,case’’ alcalufilor, a făcut un fierăstrău că
să-i învețe să facă scânduri. Zi cu zi, sacii lui Martin Stricland se umpleau, dar alcalufii nu mai primeau
ce li se promisese, ci numai un pahar cu spirt la sfârșitul fiecărei zile. După ceva vreme petrecută pe
malul răului, Anton Lupan s-a decis să înceapă expediția plănuită cu vechiul sau prieten din copilărie, pe
care nici bunicul nici tatăl acestuia nu au izbutit să o ducă la bun sfârșit.

Astfel, însoțit de Adnana, de plutas și de Mihu, căpitanul pleacă să cerceteze acea zona a Țării
de Foc, necalcata de picior omenesc, lăsând să păzească corabie pe Gherasim, pe Ismail, pe Haralamb și
pe Ieremia.

În câteva zile căpitanul era în vârful muntelui din apropierea răului. De sus se vedeau goeleta și satul
alcalufilor.

Acel ținut neatins de după munte nu era deosebit. Era o pădure mare, un lac și în depărtare se
vedeau oceanul Atlantic și plajă. Au început să coboare adunând fel de fel de plante, de gaze, pe care le
credeau mai deosebite. După ce au ajuns la plajă s-au întors înapoi, dar deviind puțîn drumul tur.
Ajungând din nou la poalele muntelui, Adnana a zărit niște schelete omenești. Erau toate grămadă. Anton
Lupan s-a apropiat și a găsit la gâtul unuia un lanț de aur pe spatele căruia erau scrise două inițiale, A.V.
ceea ce nu putea însemna decât Arnold Vaillant, adică tatăl lui Pierre. Amărâți cum erau, în câteva zile au
fost din nou pe munte, seară. Căpitanul a văzut o lumina ce cobora spre corabie, iar apoi o flacăra mai
mare a izbucnit. Atunci a crezut că satul alcalufilor a luat foc.

Între timp Martin Stricland a plănuit cu Black Pedro moartea celor patru rămași pe corabie și
capturarea ei. În acea seară, un vechi inamic de-al acestuia a intrat în casă la el și s-au luat la bătaie.
Străinul i-a spus lui Black Pedro că tatăl lui era mort de cinci ani. Mâhnit de trădarea lui Stricland, acesta
a plecat în pădure și s-a întors cu o torța aprinsă, dând foc casei trădătorului, în care acesta încă se mai
lupta cu inamicul. Apoi Black Pedro Pedro a traversat răul, dând foc la satul alcalufilor.

53
 După ce Gherasim, Haralamb și Iaeremia au părăsit corabia să vadă ce se întâmplă, Black
Pedro s-a urcat pe goeleta și i-a dat foc. Ismail s-a repezit repede spre făptaș dar a fost ciuruit cu o pușcă
de Black Pedro pe care a găsit-o pe jos. Gherasim și ceilalți au început să stîngă focul, imediat a venit și
Anton Lupan care, îngrozit de cele întâmplate, a ajutat și el la stingerea focului. A ars o bucată de punte și
un catarg, dar astea se puteau repara. Ismail era în stare gravă.

A două zi Speranța a ridicat ancora și a pornit spre Usoaia, cel mai apropiat oraș unde puteau
găși un doctor. Au ajuns acolo în câteva zile și medicul l-a consultat imediat pe Ismail. Spre fericirea lui,
gloanțele care i-au străpuns trunchiul nu au atins puncte vitale, dar un alt glonţ i-a sfărmat rotula.
Rezultatul fă fi o gangrena. Deci piciorul trebuia tăiat, dar spre nervozitatea căpitanului, acel doctor nu
avea sculele necesare unei astfel de intervenții. Speranța pleca la drum. După câtva timp, puroiul de la
genunchi s-a ridicat simțitor. Fără să se mai gândească, Anton Lupan l-a întrebat pe Ismail decă acceptă
să i se taie piciorul, iar răspunsul a fost ferm: ,,Tăiam!’’.

Căpitanul a adus în cabina un fierăstrău și cuțite. După câteva zeci de minute acesta a ieșit pe
punte, plin de sânge, anunțându-i pe ce care erau la aer că Ismail se va face bine.

În câtva timp au ajuns la Capul Horn, un loc unde mareele din Aatlantic se unesc cu cele
venite din Pacific. Și astfel se formează valuri mari care pot zdrobi o corabie de stânci. Un astfel de val a
prins-o și pe Speranța și a aruncat-o pe o stanca. Nimic nu s-a stricat, dar mareele au început să scadă,
deci nu puteau să se miște decât peste câteva zile,când mareele vor atindge aceeași înălțime.

Pentru a fi urnită mai ușor, căpitanul a dat nisipul pe care îl avea că lest jos. Și astfel după o
lungă așteptare, goeleta a fost din nou pe apă.

Au mers până la Punta Arenas unde au încărcat opt vagoane de cărbuni. Acolo au așteptat
două luni pentru că Ismail să se vindece.

În sfârșit Anton Lupan s-a căsătorit cu Adnana, pe care a îndrăgit-o de când a văzut-o prima
dată și a dat mare petrecere.

Ziua următoare Speranța a ridicat ancora, ieșit din port, și nu după mult timp de mers, s-au
întâlnit cu un pescar care i-a dat căpitanului o sticlă în care era o scrisoare. După ce a citit-o, a ordonat
carmaciului să shimbe direcția. Acolo scria despre corabia prietenului sau că a naufragiat, supraviețuitorii
printre care și Pierre Vaillant și locul de unde a scris.

54
 Căpitanul a cercetat harta, era în mijlocul oceanului, dar nu era nici o insula. Probabil un alt
tărâm necercetat. Atunci a ieșit pe punte și i-a indicat carmaciului direcția răsărit, și stfel Speranța naviga
spre est cu toate pânzele sus.

CONCLUZII

Pentru mulţi dintre noi "Toate pânzele sus!"a lui Radu Tudoran a reprezentat cea dintâi
carte citită pe nerăsuflate, cu lanterna sub plapumă. Scriitorul Radu Tudoran şi-a dorit să străbată
mările şi oceanele lumii la bordul unei goelete pe care şi-a construit-o special în acest scop. Nu a
reuşit să-şi împlinească visul, drept pentru care "Speranţa" din romanul "Toate pânzele sus!" a
fost cea care a atins Ţara de Foc pentru el...

Cunoscut pentru stilul său distins şi cuceritor, de o eleganţă firească, Radu Tudoran şi-a
condus cititorii cu siguranţă şi graţie într-o lume pe care imaginaţia sa a creat-o. Vocabularul de
o bogăţie inepuizabilă oferea posibilitatea cititorului să se concentreze exclusiv asupra poveştii.
La toate acestea se adaugă o undă de tristeţe şi de mister din cauza faptului că scriitorul nu a
reuşit să-şi împlinească visul de a străbate lumea. Romanele sale, scrise cursiv şi atrăgător, au o
remarcabilă densitate artistică. Fiecare element epic se impune atenţiei în timpul lecturii şi
devine enigmatic, ca într-o legendă.

55
 Fratele mai mic al lui Geo Bogza, Nicolae Bogza sau Radu Tudoran, s-a născut la 8
martie 1910, în comuna Blejoi, judeţul Prahova. De la tatăl său, Alexandru Bogza, funcţionar în
marina comercială, a moştenit probabil nostalgia călătoriei pe mări. Absolvent al Liceului Militar
de la Mănăstirea Dealu (1930) şi al Şcolii Militare de Ofiţeri de la Sibiu (1932), a funcţionat
timp de şase ani (1932-1938) ca ofiţer în Armata română. A debutat cu un reportaj în Lumea
românească, unde director era Zaharia Stancu, în 1938, an în care a renunţat la cariera militară,
pentru a se dedica scrisului. În 1940 a publicat cel dintâi volum de nuvele "Oraşul cu fete
sărace".

În timp ce fratele său, Geo Bogza, avea faima de militant de stânga, Radu Tudoran îşi
exprima în articolele sale dezaprobarea faţă de ambele extreme. Până în 1947 n-a avut de suferit
represalii directe pentru această atitudine. A publicat noi romane şi, stabilindu-se pentru un timp
la Brăila, şi-a construit o corabie cu care voia să plece în lume.

După 1947, însă, viaţa lui a luat alt curs. Totuşi, n-a crezut că i s-a făcut vreo nedreptate,
faţă de cum mergeau atunci lucrurile. N-a fost arestat nici o zi, n-a făcut închisoare, dar nici nu
era liber. În perioada de dizgraţie a tradus foarte mult, în special din autori sovietici. În 1948, o
perioadă destul de frământată din istoria României, Radu Tudoran visa la o călătorie în jurul
lumii cu corabia sa, asemenea navigatorului Joshua Slocum pe care îl admira nespus. Goeleta
"Speranţa" era gata de plecare în Portul Brăila. Deşi nu a ridicat ancora, scriitorul nu s-a lăsat şi a
continuat datorită bogatei sale imaginaţii călătoria în jurul lumii la masa de scris.

Aşa se năştea în 1954 romanul "Toate pânzele sus!", al cărui subiect este la ora actuală
mult prea binecunoscut. Anton Lupan îşi caută prietenul răpit de piraţi şi pleacă în căutarea
goeletei "L'Esperance" - corabia sa şi a prietenului său. Ei aveau un vis comun, descoperirea unui
teritoriu necunoscut. Un teritoriu pe care temerarii care au încercat să pătrundă au murit ori s-au
întors, după încercări cumplite, fără să reuşească să-l cerceteze.

Anton Lupan va alege o mână de oameni cu care va pleca în călătoria peste Atlantic, cu
destinaţia Ţara de Foc. Echipajul are parte de numeroase peripeţii, înfruntând furtuni incredibile,
piraţi, intrând în nenumărate încurcături. Din fericire, marinarii de pe "Speranţa" sunt curajoşi,
dintr-o bucată, reuşind astfel să treacă peste toate încercările, urmându-şi căpitanul în căutarea
prietenului dispărut. Cu banii aduşi de romane, scriitorul şi-a construit din nou o ambarcaţiune,
pentru excursii mai puţin temerare. A murit în dimineaţa zilei de 18 noiembrie 1992, la Spitalul

56
Fundeni, din cauza unei boli a arterelor, după mai multe intervenţii chirurgicale care n-au reuşit
să-l salveze. Geo Bogza l-a urmat un an mai târziu.

ÎN CĂUTAREA UNUI VIS-S-au împlinit 33 de ani de la premiera serialului "Toate pânzele

sus!", care ne-a luminat perioada copilăriei, iar actorul Ion Besoiu, interpretul căpitanului Anton
Lupan, nu are nevoie de prezentare. De la el am aflat care era atmosfera acelei perioade, dar şi
despre relaţia cu scriitorul Radu Tudoran: "A fost o perioadă frumoasă şi cred că generaţii întregi
vor creşte privind acest film de aventuri, de călătorii, făcut cu decenţă, jucat destul de bine. Nu se
vor găsi mulţi întreprinzători care să mai cheltuiască bani pentru a achiziţiona o asemenea
corabie, cred că filmul va deveni o permanenţă în sufletul generaţiilor care vor urma. Ei vor
vedea, se vor bucura. Cartea este excelentă, toţi tinerii au citit-o, şi dacă nu au reuşit, le-o
recomand cu bucurie. Radu Tudoran este un autor prolific şi talentat, ne-am înţeles cu el foarte
bine. Avea şi el părerile lui, ţinea la ele. Nu s-a ţinut seama mereu de tot ce spunea el, dar a fost
bine şi am rămas prieteni şi sper că suntem prieteni şi acum... De el vorbesc, căci eu îl iubesc în
continuare acolo unde e... Nu uitaţi că atunci când stai cu cinci, şase sau şapte oameni zi de zi,
mai mult de doi ani, e o performanţă să fie concordie în acest micuţ colectiv. A fost chiar o
dragoste între noi. S-a înstăpânit un respect unul faţă de altul. Am rămas legaţi. Timpul trece,
trecem şi noi! Le doresc tuturor celor care iubesc acest film şi iubesc actorii care au jucat să-l
recomande copiilor lor", a spus Ion Besoiu.

Actriţa Julieta Szonyi Ghica, interpreta Adnanei, ne-a mărturisit că nu a avut prilejul să-l
întâlnească pe Radu Tudoran, dar i-ar fi plăcut. "Nu m-am întâlnit deloc cu Radu Tudoran, chiar
aş fi vrut să-l cunosc. Din poveştile pe care le-am auzit am înţeles că era un bărbat foarte, foarte
frumos, cu o prestanţă deosebită. Îmi pare rău că nu ne-am întâlnit. Consider că bătrâneţea nu
există, ea este o stare de spirit pe care poţi să o ai la 20 de ani sau poţi să nu o ai la 100. Vă spun
sincer că la vârsta pe care o am aş pleca şi mâine în aceeaşi aventură pe mare, fără nici un fel de
problemă, fiind convinsă că psihicul stăpâneşte fizicul. Până la urmă, când vine momentul să
cazi, e bine să o faci din picioare, nu să te târăşti", a încheiat Julieta Szonyi Ghiga.

În vara aceasta, velierul românesc "Phoenix" a plecat pe urmele "Speranţei", încercând să atingă
puncte de pe hartă despre care mulţi dintre noi au auzit prima dată în serialul de mare succes ce a
rulat pe micile ecrane mult timp "Toate pânzele sus": Pernambuco, Strâmtoarea Magellan, Punta

57
Arenas... Velierul de 10 metri lungime a fost lansat la apă şi va realiza o premieră românească,
ajungând în cele mai sudice puncte ale Americii de Sud şi Africii.

Va parcurge 45.000 de mile marine şi va traversa atât Oceanul Atlantic, Oceanul Pacific, cât şi
Oceanul Indian. Totodată, Phoenix va efectua înconjurul lumii, urmând ruta lui Magellan,
aceasta pentru că romanul lui Radu Tudoran se termină fără ca personajele principale să revină
pe pământ românesc, cu alte cuvinte, Acasă. Pe tot parcursul călătoriei se vor realiza reportaje
filmate sau fotografii, necesare pentru o perspectivă cât mai clară asupra călătoriei, dar şi a
locurilor de vis prin care va trece velierul. Astfel, visul lui Radu Tudoran a fost împlinit de
Marius Albu, al cărui palmares nu poate decât să impresioneze. Este cel dintâi român care a
străbătut de două ori lumea în ambarcaţiune cu vele, cuceritor al celui mai înalt vulcan activ din
lume, Ojos del Salado (6.893 m) în 2003 şi, în 2007-2008, al altor două vârfuri, Tres Cruces
Central (circa 6.600 m) şi Guane Guane (5.100 m).

"Prima mare furtună m-a prins în Atlantic, unde, după o săptămână, se formaseră valuri de 12
metri. Toate velele au fost rupte, am avut probleme cu motorul care mai mergea doar într-un
cilindru, dar am scăpat." "Ce mai facem, ce alt proiect în premieră ar putea fi realizat cu barca?
«Toate pânzele sus!» Timp de aproape doi ani ne-am documentat, am calculat mile şi timp, şi
bani. Am pus totul pe hârtie de calitate şi, anul trecut, am dat zvonul în mass-media.

În ianuarie anul acesta am găsit unicul sponsor capabil să înţeleagă acest proiect." Un om
de afaceri american de origine română, Cornel Tăbăcaru, a fost pe aceeaşi lungime de undă şi a
luat legătura imediat cu Marius Albu după ce a aflat din presă de proiectul său. "«Toate pânzele
sus!» reprezintă cartea mea de căpătâi. În plus, am acasă o copie a goeletei din cartea lui Radu
Tudoran! O să sponsorizez expediţia până la final, iar pe anumite «tronsoane» o să călătoresc şi
eu, şi fetele mele", spunea Cornel Tăbăcaru.

Expediţia are ca parteneri media Jurnalul Naţional, Radio România şi TVR, şi este
realizată cu aceeaşi ambarcaţiune cu vele cu care Marius Albu a cucerit lumea, în premieră
românească, în 1994-1997. Întoarcerea? "Poate în doi ani, poate în mai mulţi", spune Marius
Albu. "Phoenix" va străbate mările şi oceanele însoţindu-i imaginar pe Radu Tudoran şi

58
personajele sale, Anton Lupan, Ismail, Pierre Vaillant, Gherasim, Ieremia, Haralamb, Mihu,
Adnana, Spânu şi căţelul Lăbuş!

BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI

1. Alexandru Retinschi, Mari navigatori în jurul lumii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983, p. 198

2. . Corbea, Ileana, Florescu, Nicolae, Biografii posibile, Editura Eminescu, 1975.

3. Damian, S., Direcții și tendințe în proza nouă, Editura Pentru literatură, București, 1963.

4. Dinu, Cristina Gabriela, Radu Tudoran între biografie și destin, Editura Premier,

Ploiești, 2012.

5. Lungu, Ion, Itinerar critic, Editura Pentru Literatură, București, 1965.

6. Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism, Editura Fundației Pro,București, 2002.

59
7. Simuț, Ion, Literatura oportunistă în „România literară”, nr. 25, 2008,

8. Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Aurel (coord.), Dicționarul scriitorilor români,

Editura Albatros, București, 2002.

9. "Tudoran, Radu 1910-1992". WorldCat Identities. Retrieved 22 April 2010.

10. Mihai, Dana (March 1, 2016). "Lucruri mai puțin cunoscute despre Radu Tudoran,

autorul romanului "Toate pânzele sus!": a fost fratele unui alt scriitor celebru și a

construit o goeletă". Adevărul. Retrieved April 17, 2020.

11. Ștefănescu, Alexandru (2003). "La o noua lectură: Radu Tudoran". România Literară (in

Romanian). Retrieved April 17, 2020.

12. Moldoveanu, Daniela (March 8, 2008). "Se împlinesc 108 ani de la nașterea unuia dintre

cei mai cunoscuți scriitori români prin ce opere a rămas cunoscut". Ziua de Constanța (in

Romanian). Retrieved April 17, 2020.

13. Ion Podosu, Mozaic, Cluj-Napoca, Limes, 2016, p. 44-49

14. Un port la răsărit (roman), București: Editura Socec, 1941, Editura Arta Grafică, 1991

15. Anotimpuri, București: Editura Socec, 1943 (ediția a II-a, 1946; ediția a III-a, 1947;

ediția a IV-a, București: Editura Albatros, 1974)

16. Flăcări (carte), București: Editura Forum (Tipografia „Cartea de Aur”), 1945 (ediția a II-

a, 1947; ediția a III-a, București: Editura Socec, 1948; ediția a IV-a, București: Editura

Tineretului, 1958; ediția a V-a, cu titlul Flăcările, București: Editura Minerva, 1971;

ediția a VI-a, cu titlul Flăcările, București: Editura Eminescu, 1983)

17. Purcelul care a ajuns boier, (roman pentru copii și tineret), București: Tipografia „Pro-

Pace”, 1945

18. Ferma „Coțofana veselă”, (roman pentru copii și tineret), Craiova: Tipografia „Scrisul

Românesc”, 1946

60
 19. Întoarcerea fiului risipitor, București: Editura Socec, 1947 (ediția a II-a, București:

Editura Minerva, 1970; ediția a III-a, 1971; ediția a IV-a, 1974; ediția a V-a, București:

Editura Eminescu, 1984)

20. Toate pînzele sus! (roman), București: 1954 (ediția a II-a, revizuită și adăugită, București:

Editura Tineretului, colecția „Cutezătorii”, 1957; ediția a III-a, 1961; ediția a IV-a, 1964;

ediția a V-a, 1967; ediția a VI-a, în 2 volume, cu o postfață a autorului, București: Editura

Minerva, 1973; ediția a VII-a, cu o prefață a autorului, București: Editura Ion Creangă,

1980)

21. Ultima poveste, București: Editura Tineretului, 1956 (ilustrații de Coca Crețoiu Seinescu)

(ediția a II-a, 1964; ediția a III-a, București: Editura Ion Creangă, 1973)

22. Dunărea revărsată, București: Editura pentru Literatură, 1961 (ediția a II-a, 1963; ediția a

III-a, 1967; ediția a IV-a, București: Editura Minerva, 1977)

23. O lume întreagă, București: Editura Tineretului, 1964 (ediția a II-a, 1969)

24. Al treilea pol al Pămîntului, București: Editura Ion Creangă, 1971

25. Maria și marea, București: Editura Albatros, 1973, Editura Arta Grafică, 1992

26. Acea fată frumoasă, București: Editura Cartea Românească, 1975

LINK-URI

1.http://adevarul.ro/cultura/carti/povestea-unui-roman-ne-a-fermecat-copilaria-scris-radutudoran-

toate-panzele-sus-1_5628fa5af5eaafab2cedf274/index.print

2.http://iconoclastdebunker.wordpress.co/miscelanee-tize-reale-ale-corabiilor-din-toate-panzele-

sus Buzilă, Boris, Suflul actualității. De vorbă cu Radu Tudoran, în „România liberă”, nr. 5121,

1961, p.2

3. http://www.agonia.ro/index.php/author/0020130/Radu_Tudoran

61
4. https://www.poezie.ro/index.php/prose/201974/Fiul_Risipitor

5. https://www.artline.ro/Radu-Tudoran-30394-1-n.html

6. https://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/scriitorul-radu-tudoran-calator-pe-marile-lumii-

517307.html

62