Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Petre Oprea
UN TRECUT PREZENT ŞI AZI
Într-un preambul pe care-l făcusem cândva cărţii lui Mihai Rădulescu, intitulată
lapidar şi exhaustiv: "HRANDT", avansam ca trăsătură fundamentală a personalităţii
autorului - timiditatea. Felul de a trata plastica artistului şi manifestările lui ca om mă făcea să
cred că maniera constructivă a temei nu ţinea de o structură stilistică, ci trăda o particularitate
caracterială, puternic modelată de un fond emotiv. Mi-am dat seama, nu mult mai târziu,
citind portretele pe care Mihai Rădulescu le făcea câtorva profesori regăsiţi în
"CALENDARUL MEU", al lui Radu Gyr, că nu era vorba de un timid, ci pur şi simplu, de
un sfios. Timiditatea e o trăsătură cu puternice implicaţii sociale. Pe timid îl sperie distanţa
dintre el şi personajul cu care trebuie să ia contact, are impresia că este străin de formulele
consacrate în acest caz, se teme că ar putea să-l supere cu un gest imprevizibil pe interlocutor
şi că, peste toate, suferă de o nevindecabilă stângăcie. Timidul este înspăimântat de gafele pe
care ar putea să le facă şi de neplăcerile susceptibile să cadă asupra lui. Nu, Mihai Rădulescu,
fără să fie un îndrăzneţ, şi cu atât mai puţin, fără să năzuiască la arta relaţiilor sociale
profitabile, este, dacă se poate spune aşa, de o cuviincioasă îndrăzneală, datorită căreia nu
rămâne nimănui vinovat cu nimic, chiar dacă ar fi să calce fără voie vreuna din normele de
comportament. El se poartă, însă, invariabil ca un sfios. Sfiala derivă dintr-o trăire ursită pe
plan metafizic, şi nu social. Ea vede lucrurile pe un tărâm sublimat, ca şi transcendent,
învăluit de un nimb care pogoară de undeva, de sus, şi le conferă o altitudine înrudită cu
sfinţenia. Se apropie de ele cu o quasi-evlavioasă grijă, căci în clarobscurul sfielii creaţia se
înfiripează binecuvântată de mâinile lui Dumnezeu şi ea nu le pierde amprenta nici chiar în
vălmăşagul neorânduielii cotidiene. Această tendinţă de întoarcere spre sine, pe când încearcă
s ă se apropie de lucruri, apropiere în care preferă dialogului direct o convorbire printr-un
alter ego, este o dedublare a lui Mihai Rădulescu şi, cel puţin în ultimile scrieri, îl exprimă
aproximativ exact. Spun "aproximativ exact" deoarece omul acesta, deşi are convingeri ferme
în multiple domenii şi, ca atare, se simte predispus, cel puţin în principiu, greşelii noastre cea
de toate zilele, lasă întotdeauna în judecăţile lui o marjă de posibilă eroare. Se întâmplă însă
ca un astfel de interlocutor, când este provocat să-şi declare poziţia într-o problemă sau alta,
să se dezlănţuie în ieşiri şi reacţii smulse din panoplia violenţei.
Portretele profesorilor săi, care au fost odinioară şi ai lui Radu Gyr, sunt inspirate
de nevoia unei conturări mai ample decât le-a găsit în paginile "CALENDARULUI" şi
poate de dorinţa de a comunia cu ele mai strâns. Este adevărat că Radu Gyr cuprinde într-
un număr zgârcit de pagini o puzderie de oameni şi evenimente pe care doar le
semnalează, dar nu-i ajunge spaţiul să le adâncească îndeajuns. Poate, din sentimentul că
profesorii lui apar în paginile "CALENDARULUI" frustraţi de farmecul vetustităţii lor,
care-i situează cu precădere în ev mediul artistocraţiei noastre apuse, şi nu în fişele unui
studiu biografic, şi poate dintr-o nevoie de a-i reconstitui cu trăsăturile vieţii în faţa
ochilor lui, Mihai Rădulescu realizează o frescă fidelă sub raport documentar şi registrul
unei lumi originale, astăzi desuete, însă pe vremuri - eşantion de nonconformism.
Faptul că modelele preferate de autor se situează sub plafonul celebrităţii face să ne
punem întrebarea: suntem înaintea unei solidarităţi cu cei ce n-au purtat niciodată lauri şi n-au
cunoscut euforia ridicării în slăvi, ori avem de-a face cu o unitate de măsură a valorii ancorată
în certitudinea că nu păcătuieşte când, mai degrabă retează din gloriola unei personalităţi, decât
adăugând-o calculat. Aş subscrie la a doua supoziţie, în favoarea căreia pledează şi înclinaţia
autorului de a descoperi în proiecţia personajelor lui unele detalii care le răpesc pretenţia de
magnitudine şi le readuc la modestia omenescului din noi. Profesorii de la care Mihai
Rădulescu trebuia, osândit în băncile şcolii, să înveţe carte, dar după ce a învăţat la suprafaţă
atunci, a învăţat temeinic lecţia vieţii pe care aceşti oameni o ilustrau anticipat, sunt astăzi
pentru cititor un prilej de dureroasă meditaţie pe vestigiile unui univers care supravieţuieşte prin
ceea ce putea să fie, dar n-a fost. De altminteri, întotdeauna a stăruit asupra profesorilor noştri
din răstimpul interbelic epitetul de "rataţi" şi "înfrânţi" în lupta pentru notorietate. Profesorul
acelei vremi purta epitetul de "belfer", nu atât prin discutabile predilecţii personale, cât printr-o
clasificare maliţioasă din oficiu. La ora de faţă, corectitudinea lui sufletească, competenţa şi
meticulozitatea în predare şi o seriozitate firească în raporturile cu elevii, ne apar cu atât mai
preţioase, cu cât tind să decline în profesoratul actual.
Ar fi fost de aşteptat ca paginile pe care le consacră dascălilor săi să aducă în
scenă şi episoade biografice din şcolaritatea autorului. În parte, el ne oferă cel mult unele
dispoziţii în embrion, dar nicidecum gândurile, visele stăruitoare cristalizate în scriitorul
de mai târziu. Mihai Rădulescu apare ca un adolescent cu înclinaţii spre frumosul literar,
întâlnite nu rareori la acea vârstă, dar nu-l preconizează pe truditorul împătimit care, în
împrejurări cu totul improprii creaţiei, îmbogăţeşte cultura noastră cu cărţi ieşite din serie
prin valoarea lor intrinsecă, dar şi prin materia umană. Totuşi, nicăieri nu găseşti, în
textele lui, declaraţii ostentative pentru o anumită morală, deşi ea se află subînţeleasă de
la primul până la ultimul rând. Discreţia, care face corp comun cu ţinuta obişnuită a
acestui scriitor, se regăseşte în reflecţiile lui asupra traiului comun, care le conferă fără
voie o neobişnuită forţă conclusivă.
Nu pot să nu remarc în factura cărţii procedeul autorului de a se confrunta indirect
cu lumea imediată, substituind-o cu o lume a cărţilor care, departe de a fi artificială,
egalează realitatea primară. Este o modalitate pusă în practică de Mihai Rădulescu care,
fără să trădeze o deficienţă în abordarea faptului brut, denotă proprietatea de a-l
transfigura în creaţia altora. El strămută realitatea frustă într-o realitate derivată fără să-i
piardă, însă, virtuţile şi suculenţa emoţiei originare. Nu ştiu dacă Mihai Rădulescu se va
fixa asupra acestui procedeu, ori dacă l-a adoptat în ultimile scrieri pentru singularitatea
lui. Este o variantă de construcţie dificilă a temei, validată în cazul lui printr-un recurs la
izvoarele vieţii şi o virtuozitate de scriitor încercat.
Nu pot încheia tatonările mele fără să nu relev particularitatea stilistică a paginilor
lui Mihai Rădulescu. Probabil, exerciţiul scriitoricesc îndelungat l-a făcut să aplice
spontan anumite reguli de expunere şi stil. Dar nu e numai atât. El ridică dincolo de
norme şi convenţii funcţia comunicării până la palierul unde muzicalitatea devine
incantaţie, proprietatea termenilor dobândeşte limpezimi de cristal şi prospeţimea
cuvântului ocoleşte printr-o consecvenţă instinctivă vocabula comună şi adjectivul uzat.
Şi poate, sub acest aspect al artei literare, sfiala de care vorbeam la început, se
preschimbă într-o secretă adoraţie a lumii înveşmântată de el cu reverberaţiile unui imn
religios. Oricum, avem în faţă o carte de manieră funciar realistă care mărturiseşte însă,
într-un chip tulburător, despre oamenii unei epoci vrednice de redeşteptat, despre
tinereţea neliniştită a creatorului odată cu truda lui de a-şi împlini harul şi, prin excelenţă,
despre un cosmos pe care-l trăim din nostalgiile noastre, mai vii ca niciodată, pe când
reînviem către capătul drumului.
Mircea Nicolau
ÎNSEMNĂRI PE "CALENDARUL MEU" de RADU GYR
O experienţă literară mai puţin obişnuită, din trecutul meu apropiat, mi-a oferit
suficiente bucurii pentru a mă simţi incitat să o repet.
Adunându-mi într-o cărţulie eseurile privitoare la creaţia lui Mircea Eliade, am
avut norocul ca un mult prea smerit cărturar dintre amicii mei, domnul Dinu Mazilu, să-
mi atragă atenţia asupra unui fragment din memoriile studiosului român stabilit în Statele
Unite, pasaj în rândurile căruia istoricul religiilor aducea un omagiu binemeritat tatălui
celui dintâi, profesorului Dumitru Mazilu, acela care i-a deschis ochii elevului, autor
viitor al "NUNŢII ÎN RAI", asupra posibilităţilor sale literare şi, la drept vorbind, l-a
determinat a deveni scriitor, singurul dascăl care, în pletora unor cadre didactice înclinate
a-l lăsa corijent an de an, i-a ştiut citi psihologia şi să-l îndemne pe făgaşul potrivit firii şi
înclinaţiilor sale. Mai mult, ceea ce n-am menţionat-o cu respectivul prilej, deşi îmi stătea
în datorie să o fac (dar nu am găsit justificarea de a mă aduce şi pe mine în prim plan), un
nepot al aceluiaşi profesor de limba română a jucat un rol de mare însemnătate în propria
mea existenţă. Mă refer la cognomenul său Dumitru Mazilu, cunoscut confraţilor literaţi
ca şef al secţiei de limbi germanice de la Editura Univers, într-o perioadă când, eliberat
din puşcărie şi student a doua oară aflându-mă, a binevoit să-mi acorde credit,
confirmându-mi propunerea şi comandându-mi traducerea romanului: "SILAS
MARNER" de George Eliot, ulterior al volumului de eseuri de Oscar Wilde:
"INTENŢIUNI". Am mândria că acel roman a fost, în conformitate cu nesigurele mele
amintiri de astăzi, prima scriere publicată la noi (într-o ţară comunistă practicând
ateismul de stat), cea dintâi operă, spuneam, cu tematică deplin creştină şi deosebit de
convingătoare în denunţarea unor racile ale neoprotestantismului şi în surprinderea
satisfacţiilor oferite de revenirea la credinţa pământeană şi din moşi.
Experienţa literară pomenită mai sus se rezuma la contribuţia mea, oricât de săracă, în
elucidarea unui moment din viaţa autorului care mă preocupa - Mircea Eliade -, moment
rămas mai obscur în masa amintirilor sale datorită grabei memorialistului de a atinge zone
mai semnificative din existenţa sa spirituală. Această contribuţie urma să ajute cititorul să
pătrundă mai intim în cele destinate lui de către scriitorul istoric al religiilor.
Trebuie să recunoaşteţi că aspiraţia mea nu este măruntă şi, de n-ar fi jena unei
atât de monstruoase afirmaţii, repetând-o sunt ispitit să cred că, într-un fel nepermis de
obraznic, pot participa şi eu la luminarea lectorului, alături de romancierul şi istoricul
religiilor comentat.
Să las de o parte amăgirile de felul acestora de mai sus şi autoînşelările şi să trec
la vestirea noilor şi actualelor mele ispite de... colaborare. Ele sunt stârnite de amintirile
lui Radu Gyr: "CALENDARUL MEU. PRIETENII, MOMENTE ŞI ATITUDINI
LITERARE" (Constanţa, Ex Ponto, 1996). Citind cartea, am băgat de seamă că anumite
persoane apropiate sau măcar cunoscute de poet, au jucat un oarece rol şi în viaţa unui ins
din altă generaţie, precum subsemnatul, născut mult mai târziu şi având numai parţial
aceleaşi preocupări. Adaosurile ce le pot face spuselor sale deseori confirmă, de pe
poziţia altui observator, afirmaţiile lui Radu Gyr, extrem de riguros exacte. În cazuri
osebite, persoana menţionată de cel din urmă este urmărită în ani şi în decăderea
prevestită de Gyr sau nebănuită de el; ori în ascensiunea ei. Oricum ar sta lucrurile,
persoana este iluminată de două simţiri şi de două judecăţi şi, datorită acestei metode,
capătă volum psihologic.
Semnatarul paginilor de faţă recomandă şi altor scriitori să-i preia iniţiativa şi să
urmărească, la rândul lor, în propriile lor amintiri, personaje prezente în confesiunile
memorialiştilor noştri, devenind foarte util cunoaşterii româneşti să privim în evoluţie o
persoană sau alta, mai ales dintre acelea care au avut oarecare importanţă în destinul
cultural sau istoric naţional românesc. Preocuparea este nouă pe tărâmul literelor şi se
cade fructificată.
Astfel de incursiuni în memorie slujesc documentării viitorilor istorici, iar dacă
redactările cuvenite sunt înzestratate cu har, ele se situează pe pragul dintre cercetare şi romanesc.
Destul cu laudele aduse tehnicii folosite în această scriere! S-o lăsăm pe ea să se
înfăţişeze asprimii cititorului, neînsoţită de nici o altă binecuvântare a izvoditorului ei şi
să ne retragem nevăzuţi din arenă.
Mihai Rădulescu
ION DONGOROZI
Nu mai ţin minte cu ce prilej mă aflam cu tatăl meu pe Calea Victoriei, când ne-a
ieşit în cale profesorul Barbu Theodorescu. Se cunoşteau din tinereţe, de pe timpul când
ambii se număraseră printre colaboratorii săptămânalului "Vremea". De aici înainte, de
câte ori nevoile lecturii mă conduceau la Biblioteca Academiei, îl recunoşteam pe cel din
urmă, nelipsit studios, pregătindu-şi o lucrarea sau alta, dintre puţinele ce i se dădea voie
să publice sub regimul roşu. Precum mulţi dintre înverşunaţii frecventatori ai lăcaşului de
cultură numit, şi doctul iorgolog era chemat fără drept de apel, primăverile, verile şi
toamnele, pe aleele umbroase ce dădeau ocol clădirii moderne, era ademenit de un dor de
ducă irepresibil, de "cir-li-lai"-urile păsăretului cu treburi multe pe la răscrucile ramurilor,
de boarea purtătoare de miresmele verdelui "crud" şi ale mugurilor "alb, şi roz, şi pur".
De aceea, mai îndelung îl vedeai cufundat în nesfârşite solilocvii rostite cu vehemenţă sau
cu zâmbetul pehlivan pe buze, pentru uzul câte unui audient doritor de învăţătură
neîngăduită de urechile poliţiei politice, decât să-l fi zărit cufundat între tomurile clădite
pe etaje de hârtie, fără număr, pe masa de lectură, cum i-ar fi stat bine. Şi dacă eu eram
fericitul ales, de fiece dată mă apuca de cot cu două-trei degete şi-mi mai istorisea câte
ceva de pe timpul studenţiei sale, ori despre Nicolae Iorga, cu o bună dispoziţie ce te
făcea să uiţi şi de propriile-ţi îndatoriri ale lecturii în penumbra incintei.
Pe autorul impresionantei "O viaţă de om aăa cum a fost" îl cunoscuse de pe
vremea când intrase la facultate. Nu asta era important, ci faptul că (poate chiar în cea
dintâi vacanţă legiuită), istoricul l-a întrebat dacă accepta să alcătuiască un inventar al
bibliotecii sale de acasă, contra cazare (să nu rămână locuinţa singură) şi leafă. Aşa că la
absolvirea primului an de studii universitare, bobocul se văzu nu numai înavuţit cu ceva
bani de haine şi de buzunar, dar şi cu dreptul de a respira în cea mai desăvârşită atmosferă
cărturărească de găsit pe timpul acela în România (şi mă întreb dacă ea s-a mai repetat pe
vreundeva, de atunci încoace, pe teritoriul nostru).
Nu ştiu ce risipe pomenii eu într-o bună zi a fi săvârşit peste măsură, prin
anticariate sau librării, că el îmi menţionă Condica sa de Venituri şi Cheltuieli (numele cu
care o botezase era mai riguros corespunzător titlului primit de cele similare din trecut).
De la ea ajunse la interesul stârnit de dumneaei securităţii, prin numele menţionate ale
celor care fie ceruseră, fie primiseră bani de la profesor, toate consemnate în filele aceleia
şi apte a deveni informaţii pentru un posibil şantaj politic, cu atât mai mult cu cât se pare
că acel registru contabilicesc constituia o oglindă fidelĂ şi completă a schimburilor de
servicii contra ciubuce câte se desfăşurau pe o întindere la îndemâna lui şi de aruncarea
banilor pentru mărfuri ce nu meritau truda. Barbu Theodorescu, pe calea aceasta,
pregătea documente necruţătoare pentru cercetătorii din viitor, cu privire la
incorectitudinea vieţii economice a românului. Vă închipuiţi că dacă acea instituţie era
curioasă să-şi vâre nasul în paginile incriminatoare, nu o făcea pentru că ar fi descoperit
acolo măruntele isprăvi ale unor coate-goale ca noi toţi, ci în nădejdea dezvăluirii unor
cazuri de gigantice afaceri ilicite de-ale mai marilor lor, cum se aşteptau anchetatorii a le
pica în braţe de pretutindeni şi mereu, fie pentru a le acoperi urgent, să-i păzească de ea
însăşi pe actori, fie pentru a le păstra pentru mai târziu, când urmau să le scoată de la
naftalină, să-i înfunde pe protagonişti, dacă le trecea puterea şi dreptul. Ca şi când
imoralitatea pe plan naţional a grangurilor ar fi ajuns la urechile unui neînsemnat şi, în
definitiv, cvasianonim cărturar ca istoricul culturii Barbu Theodorescu (în comparaţie cu
pilonii statului socialist, unicii care contau pentru ministerul de interne într-un atare
context). Dar planurile securităţii, la urma urmelor, o privesc pe ea...
Despre acest client ocazional al M.A.I.-ului Radu Gyr notează că-i era "fost coleg
şi la facultatea de filosofie şi litere din Capitala ţării", după cum aş deduce că avusese
aceeaşi calitate şi la liceul craiovean Carol I, "apoi distins dascăl universitar şi
sârguincios bibliograf al vastei opere a fenomenalului Nicolae Iorga" (p.36).
Conţinutul afectiv al acestei fraze ne va fi necesar curând.
Barbu Theodorescu nu a fost ridicat singur de acasă, ci împreună cu celebra-i
Condică. Şi, după întrebările de rutină, scornite pentru a te rătăci printre presupunerile
legate de ce anume se aşteptau dulăii anchetelor să smulgă din tine, la ea reveniră cu
puteri îndoite. Îl iscodeau, îl ameţeau, îl bombardau, îl terorizau, îl sufocau, îl ameninţau,
îl mitraliau, îl rupeau hălci şi bucăţi şi reveneau întruna la Condica împricinată.
Barbu Theodorescu, pe neaşteptate călcat de umor - socotind el ca măcar să aibă
şi dumnealor de ce să-l chinuiască -, le zise:
- "Domnilor, de ce vă legaţi de secretul acestei Condici şi ce aveţi cu mine? Nu vi
se pare mai profitabil să facem toţi un serviciu istoriei românilor, să mă folosiţi la ce mă
pricep? - şi în acest domeniu sunt singurul care mă pricep..." - "Ce vrei să spui, bă? Ce
serviciu, care istorie, ce domeniu şi la ce te pricepi tu?!" - "Mă pricep la iorgologie..."
CălĂii, unul cu pumnul strâns gata de a lovi, celălalt cu palma ridicată şi ameninţând
creştetul vorbitoului, căscară ochii hău, împiedindu-se de cuvântul nemaiauzit. Dar avură
răbdare ca Theodorescu să-şi isprăvească tirada. "Sunt ultimul care se mai pricepe la aşa
ceva. Asasinii lui Iorga trăiesc bine mersi. Am adresele lor din Germania . Unul este chiar
comerciant, cu firmă înscrisă la fisc şi de la el se aprovizionează burtă-verzimea, ca de la
un negustor cinstit şi cumsecade. Nu vă-ntreb de ce nu le cereţi extrădarea. Aveţi,
desigur, socotelile dumneavoastră... Vă întreb, în loc de a mă pune pe jar pentru registrul
acesta contabilicesc, de ce nu-mi daţi un paşaport şi un bilet de avion sau de tren până-n
Germania, să mă duc cu casetofonul la ei, să le imprim declaraţiile, să afle posteritatea în
ce condiţii, pentru ce şi din ordinul cui, al cărei agenturi mai mult sau mai puţin străine, a
murit Nicolae Iorga..."
- "Şi ce v-au spus?", eram grăbit să aflu sfârşitul pătăraniei.
- "S-au hlizit la mine, m-au înjurat şi m-au trimis acasă."
Se pare că profesorul Barbu Theodorescu, colegul lui Radu Gyr, nu era unicul
indignat de crima săvârşită împotriva savantului cu barba smulsă.
Acum patru ani, sprijinit de Fundaţia "Buna Vestire", am publicat un manuscris
inedit dobândit de mine prin mijlocirea unui fost student a cărui soţie avea grijă de
existenţa materială a prea bătrânului său autor. Este vorba despre: "Legionarii români la
Buchenwald "; semnatarul scrierii e Nistor Chioreanu.
Pentru folosul cititorilor care nu au ajuns la cărţulia pomenită, voi cita în
continuare o scenă de lagăr ce ne interesează în mod special în acest context.
"Peste câteva zile, am fost ridicaţi primii o sută de legionari mai deochiaţi, în
frunte cu Nicolae Petraşcu, şi duşi în lagărul de la Buchenwald. (...)
"Încă înainte de a fi mutaţi sus pe platou, într-o zi am avut o discuţie tare cu
Traian Boeru, cel vinovat de asasinarea lui Iorga şi Madgearu. Se ştie că în sarcina
legionarilor au fost puse două atentate în masă, săvârşite atunci când erau, în colaborare
cu Antonescu, la conducerea ţării: a deţinuţilor foşti securişti [sic! angajaţi ai Siguranţei
şi jandarmi; n.e.], închişi la Jilava, care asasinaseră câteva sute de legionari, fără judecată,
şi pe care Antonescu vroia să-i pună în libertate, fărĂ să-i mai judece, şi ale lui Iorga şi
Madgearu - ucişi de o echipă condusă de inginerul Traian Boeru [ceea ce nu constituie
'asasinate în masă'! n. e.]. Dacă pentru uciderea securiştilor [sic!] vinovaţi de asasinate în
masă, majoritatea legionarilor erau de acord, asasinarea lui Iorga şi Madgearu a stârnit
mari discuţii. Boeru şi alţi câţiva, puţini la număr, susţineau că Iorga era vinovatul
principal pentru asasinarea lui Codreanu şi trebuia lichidat fără judecată, cum au făcut şi
asasinii lui Codreanu, la insistenţa lui Iorga.
"Eu, împreună cu aproape unanimitatea legionarilor, susţineam că asasinarea fără
judecată a lui Iorga era mai mult decât o crimă, era o mare gafă politică, de care Mişcarea
Legionară va fi foarte greu să se apere. Iorga fusese o mare personalitate culturală,
cunoscut în toată lumea şi pedepsirea lui pentru incitarea la asasinarea lui Codreanu
trebuia făcută printr-un proces la lumina zilei. Auzind aceasta, Boeru, care se mândrea cu
performanţa asasinării, m-a apostrofat în public şi m-a ameninţat că, dacă mai susţin
aceasta, îmi va trage şi mie o bătaie să-l ţin minte!"
Cu toată seriozitatea temei luate în discuţie - în definitiv una ce va atârna asupra
capetelor celor implicaţi atâta timp cât va exista o Istorie a Culturii Românilor -, modul
cum a fost ea rezolvată de către cei antrenaţi într-acea confruntare de idei mi se pare
pueril, după cum se va edifica imediat mai departe şi cititorul. Iar dacă acuzator acum
este un personaj de frunte al Mişcării, Nistor Chioreanu, şi nu dobândeşte drept răspuns
decât făgăduinţa unei bătăi, te întrebi ce ar fi putut obţine de la făptaş omul de condei şi
bibliotecă Barbu Theodorescu!...
"- Atât îţi trebuie, Boerule, i-am răspuns, dar, înainte să-ţi faci testamentul că,
îndată ce te atingi de mine, te sting de pe lume! Trebuie să ştii că eu sunt Moţ din Munţii
lui Avram Iancu şi nu mă speriu de ameninţările şi prostiile tale!
"Atunci a pornit spre mine, dar Toader Ioraş, care era de faţă, s-a interpus între
noi şi i-a spus:
"- Boerule, te rog să te stăpâneşti şi să nu uiţi că sunt şi eu aci, că mă consider tot Moţ
de-al lui Iancu şi consider că Nistor are perfectă dreptate şi dacă ţi-i dragă Legiunea, precum
vrei să ne faci să credem, atunci gândeşte-te bine ce servicii i-ai făcut omorându-l pe Iorga.
"Boeru s-a oprit, s-a uitat îndelung la Ioraş, apoi la mine, apoi a făcut stânga
împrejur. Aceasta a fost ultima mea convorbire cu dânsul. Cât am stat în Lagăr n-am mai
vorbit niciodată cu el, iar după ieşirea din Lagăr, drumurile noastre s-au despărţit
definitiv" (p.27-29).
Nu cunosc vârstele celor implicaţi în altercaţie, dar nu mi se pare că se aflau la
înălţimea maturităţii necesare unei discuţii privitoare la uciderea savantului N. Iorga, a
cărui valoare o văd oglindindu-se în textul lui Radu Gyr la un nivel cu adevărat
intelectual şi răspunzător.
Cât priveşte crima săvârşită împotriva lui Madgearu, deoarece nu este comentată
de zvon în nici un fel, socotesc util să aduc la cunoştinţa cititorului faptul că un valoros
membru al echipei lui Boeru, pe nume Cojocaru, care ar fi putut deveni un economist
strălucit, era doctorantul lui Madgearu, concurând cu Gogu Rădulescu, comunistul. Se
pare, am aflat de la cercetătorul ing. Ioan Manof, student în acea perioadă la Politehnică
şi la Academia de Ştiinţe Economice, se pare, spuneam, că profesorul îi îndemna pe cei
doi să dezvolte o chestiune economică sau alta, fiecare de pe poziţiile doctrinei pe care o
reprezenta, fără să se avânte şi emoţional şi să recurgă la atacul la persoană, profesorul
străduindu-se, pe calea aceasta, să dezvolte neimplicarea omului de ştiinţă la cei doi
doctoranzi. Cojocaru era mai dependent nervos decât celălalt şi nu se putea abţine
îndelung fără să izbucnească împotriva pericolului bolşevic. Slăbiciunea aceasta făcea să
se declanşeze reprimanda profesorului ce urmărea un scop pedagogic. Azi aşa, mâine aşa,
Cojocaru nu a mai putut suporta umilirea şi...
Mai mult, mi s-a spus că el nici nu a fost de găsit prin închisorile comuniste,
alături de ceilalţi legionari care au suferit martiriul, nici prin Germania, după acea faptă
sângeroasă şi mai departe, după război, ci că a luat în primire un post de director al unui
I.A.S. în România. Dacă este adevărat, aceasta confirmă că aşa zisa "pedeapsă" fusese
programată de agentura străină ce pregătea ocuparea teritoriului nostru naţional şi victoria
comunismului în Patrie, constituind un caz izolat şi încă neelucidat, deloc asemănător
acelora în care participanţii îşi asumau vina şi răspunderea, predându-se cu nobleţe, cu
demnitate legionară, după comiterea faptei.
ION BARBU
Există o căutare între oameni, ce se petrece pe deasupra noastră. Te pomeneşti,
într-o bună zi, că te afli de câtva timp, de ani, de zeci de ani, în căutarea cuiva, un ins
anume, şi el în căutarea ta, eventual, fără a fi fost conştient măcar de ceea ce trăiai şi, mai
ales, fără să fii răspunzător pentru nici un efort deosebit în vederea întâlnirii acelui
personaj. Împrejurările, însă, trădează că aţi umblat pe drumuri paralele, deseori şi
apropiate, că vi s-au încrucişat când şi când căile, ori chiar în momente decisive ale
existenţei, că aţi frecventat amici comuni - chiar dacă nu v-aţi întâlnit niciodată în casele
lor, pentru că nu ştiaţi unul de celălalt în această calitate -, că aveţi fie şi rude îndepărtate
care vă leagă neam prin alianţă. Se poate ca o aspiraţie de a face cunoştinţă unul cu altul
să se fi limpezit treptat în cugetul nostru, dar niciodată să se fi manifestat cu ardoarea ce
ne determină la faptă.
În cele din urmă ale două capete de cărare ajung la un loc: căutarea şi-a atins
apogeul. Te întrebi, trezit la realitatea unei neconştientizate absenţe dureroase în sfârşit
împlinită, cum de a fost cu putinţă să nu-ţi dai seama cât de arzătoare fusese absenţa
întâlnirii acesteia şi cum de ai lăsat zilele să se scurgă pe lângă tine fără a întreprinde nici
cel mai mic gest în vederea umplerii acelui gol. Sau rămâi în continuare inconştient de
norocul tău şi treci mai departe cu indiferenţă. Abia după ani şi ani te dumireşti că ai trăit
o căutare, că ea s-a împlinit, că ai pierdut ocazia vieţii tale, că totul acum este prea târziu.
Cititorul va deduce singur din cele ce urmează una dintre numeroasele mele
căutări ratate, de acest tip, atât de multe că am ajuns să mă întreb dacă, în definitiv, am
împlinit măcar una dintre întâlnirile necesare unei biete vieţi modeste ca a mea, ca să nu
zic că am trăit de pomană.
Scriam de patru ani versuri, fără nici o îndrumare şi fără nici o privire critică
aparţinând cuiva mai de soi ca mine, aruncată peste şirurile mele rimate. Fiindcă a citi
colegului de bancă sau prietenului cu care baţi mingea pe maidan, mai rareori părinţilor,
nu constituie confruntări suficiente pentru poetul începător.
Unul dintre aceşti ascultători ocazionali, Andrei, fiul fostului ministru Cădere,
nedespărţit tovarăş de hălăduiri al meu, mă ispiti într-o bună zi să mi-arăt poemele cuiva
care apucase a publica vreo trei plachete, dintre care două în limba franceză. Sărmanul
Andrei era dator să frecventeze foarte multă lume şi să-şi îmbogăţească întruna panoplia
de indivizi care să-l simpatizeze, deoarece tatăl său era arestat de mulţi şi pentru alţi mulţi
ani, din pricina calităţii sale de fost demnitar, iar mama lui, când îşi văzuse bărbatul
smuls de lângă dumneaei, îşi pierduse minţile. De nu era oportunitatea ajutoarelor
dobândite de le străini, Andrei şi cu fratele său mai vârstnic n-ar fi avut nici cum se hrăni.
În vederea acestui ţel, prâslea, elev la liceul de limbi clasice, când l-am cunoscut, în
vârstă de vreo şaisprezece ani, de cum era prezentat cuiva, se făcea agreat şi invitat, ceea
ce se şi materializa chiar de a doua zi, pentru a mai fi învinsă foamea încă o dată. E
posibil să fi mâncat dimineţile şi serile datorită vreunei rude ori unui vecin. Nu pot
garanta, totuşi, că acele mese ale zilei erau respectate de băietanul ca un ţâr lungovan cu
care mă-nhăitasem.
Fratele său, cu câţiva ani mai mare, viril, fără a-şi pierde fineţea datorită unei
înfăţişări mai legate şi a ochelarilor ce întăreau impresia de seriozitate pe care o lăsa,
ducea acelaşi tip de viaţă. Ambii erau doritori de învăţătură şi îşi făceau cultura în orice
condiţii. Seniorul era student la facultatea de mine şi petrol, singura unde fusese primit,
fiindcă nu era căutată de tineri, sediul ei fiind situat în afara Bucureştiului. Acceptarea lui
în facultate, categoric extrem de anevoioasă şi întemeindu-se pe multe minciuni declarate
la serviciul de cadre, îi schimbase radical existenţa şi nu mai împuşca francul precum
juniorul. Poate că temerea de a pierde ceea ce câştigase cu multe nevoinţe îl determina să
impună în conversaţiile purtate de grupul din care făceam parte anumite declaraţii
admirative cu privire la marxism şi la noile realităţi din ţara noastră, atitudine ce mi-l
facea odios. Totuşi, convingerea că inteligenţa sa depăşea asemenea naivităţi mă
determina să caut alte explicaţii purtării acesteia cel puţin curioase, cum ar fi ferirea de
eventualii informatori semănaţi de securitate în rândurile ciudatelor epave umane adunate
de frăţâne-su în neobişnuitele sale deambulări printr-o adolescenţă de doi bani.
Pe Andrei îl întâlnisem la Ateneul Român, unde ambii, fără să ne cunoaştem încă,
ne strecuram în sală fără bilet, profitând de îmbulzeală, să ascultăm şi noi concertele
filarmonicii. În faţa portalului masiv de la intrarea în aşezământul cultural de însemnătate
naţională, după ce intrau melomanii cu abonament sau invitaţii, rămâneau câteva zeci de
tineri (printre ei prizărite şi-nghesuiţi şi două-trei babete şi moşnegi vrednici de plâns) în
aşteptarea clipei când cine ştie cărui salariat cu inima bună avea să i se facă milă de
amatorii de muzică ce zăboveau în zloată şi frig şi sĂ poruncească să fie şi ei lăsaţi să
intre. Dacă afişul vestea un solist sau un dirijor străin, era adusă miliţia. Nu aceea rea!
Nu, ci nişte bătrânei în ajunul pensionării, politicoşi nevoie mare şi înţelegători cu
pasiunea ce nu ne da astâmpăr cu înghimpările ei. Se străduiau să ne tempereze zelul
până ce frica de a pierde concertul ne unea forţele şi ne lăsam cu toată greutatea asupra
porţilor zăvorâte de câteva secunde, până când cedau scârţâind sub presiunea zelului
nostru. Apoi năvăleam pe scările de marmură, în serpentină, urcând acolo unde nu se
începea nimic până ce nu ne aşezam şi noi pe locurile ce ne aşteptau pe diversele trepte
conducând la loji.
Cât o priveşte pe mama lui Andrei, nu am insistat cu întrebările pentru a-l forţa
să-mi divulge cum se descurca, dacă am remarcat jena ce-l năpădea. O amintire crudă îmi
arde conştiinţa - acum, când trecând la rândul meu prin detenţie, m-am lămurit că cele
păţite de dumneaei i se puteau întâmpla şi mamei. Într-o zi, Andrei, cunoscându-mi
interesul pentru soarta dânsei, m-a chemat în pragul camerei de servici din fundul curţii,
unde erau toţi înghesuiţi, s-o privesc cuibărită în aşternut, absentă atunci când am salutat-
o sfios şi plin de respect. Până în ziua aceea, îl invidiasem pe amicul meu pentru adresa
pe care o avea: acea casă din Calea Victoriei al cărei portal este mărginit de douĂ
cariatide cu corp vânjos, semi-nud, cu sâni majori, ieşind provocatori de sub nişte văluri
de tencuială văruită în galben, subiect şi al unui ulei inegalabil semnat de Spiru
Vergulescu. Clădirea îmi lăsase impresia că reprezenta o adevărată reşedinţă boierească.
Eram mândru că prietenul meu odihnea acolo, între cele două femei de ştucatură. Într-
adevăr, acolo sălăşluia, însă la capătul ogrăzii închise între corpurile de clădire
mucegăite, împinşi, toţi membrii familiei, cum spuneam, într-o odaie a slugilor, într-o
mizerie de nebănuit de către trecătorul ce lungea cea mai luxoasă stradă a Bucureştilor.
Andrei mi se părea a avea un chip cu trăsături feminine. La un revelion, s-a
nimerit să mă găsesc faţă în faţă cu o rudă de-a gazdei, o ţigancă grasă şi purtându-se prea
familiar pentru gustul meu. Îmi fusese recomandată ca un as al ghicitului, motiv pentru
care, de altfel, fusese amestecată printre noi de cel ai cărui invitaţi eram, un instrumentist
în orchestra societăţii de radiodifuziune. Femeia constituia punctul de atracţie al acelei
nopţi deosebite despărţind doi ani. După ce şi-a făcut numărul cu cărţile de ghicit, voi a
mă convinge asupra calităţilor sale suplimentare, anume să citească după chip, chiar şi
dintr-o fotografie, caracterul individului. Cum aveam o poză de-a lui Andrei la mine, i-
am prezentat-o. - "Ăsta da, bărbat adevărat!", exclamă luându-mi graiul, deoarece părerea
ei era tocmai pe dos în raport cu impresia mea... Pe deasupra mă simţeam şi jignit: adică
eu nu arătam ca un bărbat adevărat...!
Cu Andrei Cădere am bântuit zona Morgăi, în nădejdea că ni s-ar fi îngăduit să
pătrundem în clădirea cenuşie amintind de un templu (eventual masonic), să ne
satisfacem şi noi curiozitatea de a privi morţii. Deîndată ce ne veni şi ideea potrivită,
anume de a cumpăra un litru de vin şi de a-l făgădui unui om de servici cu care intrasem
în vorbă, el ne şi împlini frumosul vis.
Cu alt prilej, ne-am strecurat ilegal în cimitirul Bellu, la o oră potrivită pentru a fi
prinşi printre morminte de căderea miezului nopţii, dar total nepotrivită plimbărilor întârziate
ale unor băieţandri. Un horcăit scos de cine ştie care beţiv înnoptând prin vreun cavou, la
adăpost de intemperii, ne goni, cu gustul morţii, până ce ne-am văzut afară, pe sacrosanctul
trotuar, acum adorat ca un tărâm al mântuirii nemaisperate, oricât de banal ar fi fost.
Dar nu voi insista asupra nenumăratelor noastre aventuri ieşite din comun, prin
mijlocirea cărora treceam prin anii adolescenţei pe neobservatelea, fără a resimţi apăsarea
obişnuită a mutaţiilor biologice, prea ocupaţi fiind noi cu răsturnarea miturilor şi
superstiţiilor ce stau piedici şi bariere în calea celor ocupaţi cu creşterea.
Andrei Cădere m-a condus în atelierul unui pictor, Sorin Ionescu, de care, în
continuare, m-a legat o prietenie de lungă durată, până la răpirea lui dintre noi într-o lume
mai bună. Ne-am văzut zilnic, cu intermitenţele produse de frecventele sale plecări din
ţară . Am fost ales de el, cu puţin înainte de moartea lui, printre prefaţatorii unicului său
album cu reproduceri din întreaga lui activitate. Dacă, în călătoriile menţionate, s-a putut
descurca, mie mi-a datorat-o pentru că l-am învăţat limba engleză în schimbul realizării a
două portrete ale profesorului său: unul în laviu şi altul în ulei. M-a rugat să îmi dedic
forţele aceleiaşi preocupări şi întru profitul unei prietene a răposatei sale mame, actriţa
dramaturg Sorana Ţopa, al cărei vis era să participe la o tabără instituită de Krishnamurti
în Elveţia. Nu numai că şi-a atins ţelul, însă bătrâna doamnă a şi stat de vorbă cu
moralistul indian tot datorită lecţiilor mele. Cine ar fi crezut că femeia care a răscolit
minţile şi sufletul unui Mircea Eliade, unui Emil Cioran şi unui Marin Preda, urma să-mi
fie elevă obedientă atunci când eram student în ultimul an de facultate iar dumneaei se
străduia să devină centenară.
Andrei Cădere ajunsese în studioul maestrului fiindcă cel din urmă primise o
comandă pentru o sumă de portrete ale marilor artişti evoluând în contemporaneitate pe
prima noastră scenă. Or, acela la care se opintise, era al lui Emil Botta, răposat atunci sau
nu-i mai voia poza. Avea nevoie, ca model, de nişte mâini bărbăteşti chinuit construite,
foarte expresive. Din om în om, cercetând diverşi propunători care ar fi vrut să-l ajute sau
să câştige un ban, se oprise la prietenul meu. Este posibil - nu am verificat afirmaţia - ca
imaginea mâinilor lui Andrei să spânzure pe undeva pe un perete din incinta Naţionalului,
pe o pânză de mari dimensiuni, ce mă impresionase foarte mult, reprezentându-l pe
actorul meu preferat.
De la această preocupare întâmplătoare se ivi în viaţa lui Andrei una de lungă
durată, transformată într-o modalitate de a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele şi de a
izbuti, în sfârşit, să fie primit în rândurile fericiţilor care aveau acces la "câmpul muncii"
în condiţii civilizate, într-o epocă tristă când, pentru fiul unui deţinut politic - mai ales de
rangul părintelui său -, nu exista muncă accesibilă decât pe şantierele de construcţie ale
barajelor. Un pictor sau altul i-a propus lui Andrei să devină 'model' profesionist la
Institutului de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" şi prin diversele ateliere ale Uniunii
Artiştilor Plastici Români, în schimbul unei cărţi de muncă şi cu perspectiva unei pensii
la timpul potrivit. A fost o mare facere de bine pentru amicul meu, pe care eu am înţeles-
o ca un netot, lipsindu-mă, din pricina aceasta, de cea mai formativă prietenie dinainte de
arestare. Cum n-a fost unica dată când m-am înşelat şi am greşit, durerea de a fi pierdut
un prieten mi s-a atenuat, rămânându-mi mai ales ruşinea de a nu fi ştiut să-i cântăresc
hotărârile, prin aceasta judecându-l în forul meu lăuntric cu asprime şi fără dreptate.
Plin de orgoliul nesăbuit al intelectualului în formare - motivat doar printr-aceea
că eram înconjurat de pseudointelectuali de două parale, în postură de şefi de toate
vârstele şi că mi se urâse de traiul impus românilor până la a mă angaja într-o mişcare
studenţească urmărind dărâmarea comunismului cu orice risc, deşi nu eram încă la acea
vârstă dar gândeam la fel, remarcând evoluţia prietenului meu care, mi se părea,
renunţase la orice perspectivă de studii superioare, şi neînţelegându-i cătuşele nevăzute
ce-l reţineau departe de orice şansă firească pentru alt băiat de vârsta noastră, l-am acuzat
în sinea mea de laşitate şi nu am mai fost interesat de el.
Ba, peste vreun an, prin februarie, pe o zloată geruită, ducându-mă să văd un film,
ni s-au încrucişat paşii nu departe de Piaţa Romană. Mi-a sărit în ochi felul în care era
îmbrăcat: un costumaş subţirel de doc albastru dungat ca zeghea puşcăriaşilor, cu pieptul
gol (nu se vedea nici o cămaşă pe dedesubt). Cunoscând sistemul său de odinioară de 'a
epata burghejii' pe orice cale, mi-am spus: "Andrei a rămas acelaşi. N-a mai crescut
deloc. Umblă astfel pentru a arăta că el este altfel..." - "Ce mai faci?", l-am întrebat,
neinteresat de răspuns, deşi acesta s-ar fi cuvenit să-mi reţină atenţia prin gravitatea lui,
cu toată persiflarea din tonul lui Andrei: - "Armata". - "Pe bulevard?", l-am ironizat,
probabil pentru că mă îndoiam de afirmaţia sa. - "Sunt într-o permisie. Cea dintâi", se
grăbi să rectifice impresia mea. Va să zică se îmbrăcase cu hainele de vară cu care
plecase la militărie, singurele sale veşminte, pesemne. Sentimentele mele faţă de el se
istoviseră. Mi-a fost milă; adevărat: o milă uscată, fără participare, dacă pot fi înţeles. Mi-
a fost şi mie frig pentru el. Dar ce puteam face? Singur faptul că odinioară îl judecasem,
mă împietrise. Eram conştient de această decădere a mea din starea de prieten, însă nu
puteam în nici un fel să-mi recuperez simţămintele ce-mi înfrumuseţaseră viaţa cât timp
fusesem legaţi de amiciţie. Am coborât bărbia în piept şi m-am depărtat ruşinat.
L-am pierdut din vedere ani întregi. Anii mei de puşcărie, anii de salahorie, anii
de studenţie. Poate că tot Sorin Ionescu fu acela care-mi aduse câteva veşti despre el. Tot
frecventând mediile artiştilor plastici, Andrei prinsese gustul picturii. Cum nu avea nici
un fel de şcoală în această direcţie, porni ca un artist naiv. - "În ce sens?", l-am iscodit pe
autorul portretului meu de pe timpuri. Acesta râse cu blândeţe, ca de o prostie normală la
un începător: - "Personajele lui sunt înalte de doi-trei centimetri şi sunt schematice. Totul
amplasat pe ceruri cât întreaga pânză." - "Vinde ceva?", am întrebat cu nădejdea că, în
sfârşit, găsise o cale de hrănire onorabilă. - "Pentru moment nu. Dar timpul nu-i trecut!",
hohoti fără răutate.
Nu ştiu dacă talentul său, despre a cărui existenţă nu avusesem ştire, sau
înfăţişarea lui chipeşă descifrată într-o poză de ţiganca jucând rolul lui Mme Lenormand,
au determinat o franţuzoaică, fiica unui negustor de artă parizian, să se îndrăgostească de
Andrei, să-l ia de bărbat şi să-l ducă în Oraşul Luminilor. Acolo nu a perseverat în pictura
în ulei, ci a trecut la ornamentarea caselor şi a grădinilor cu nişte structuri născocite de el,
compuse din sfori. Era singurul practicant al acestei arte noi şi devenise celebru într-un
răstimp foarte scurt. Îi urmăream prezenţa, ca artist, la diverse reuniuni de bon ton, la
petreceri oferite de câte un grup social important, la recepţiile unei ambasade ori alta, în
cadrul pregătirii speciale a sălilor de banchet al marilor hoteluri şi restaurante şi aşa mai
departe. Despre toate acestea aflam din revista culturală "Lettres Françaises" care, a
partidului comunist fiind, se vindea şi pe piaţa noastră. Până în ziua când a murit pe
neaşteptatelea, mi s-a spus - de nu era vreun zvon lansat de Securitatea geloasă pe
realizările celor fugiţi din ţară . În primul caz să fi fost mâna criminală a cuiva trimis din
România să-l pedepsească pentru cine ştie ce nesupunere la porunci neomeneşti,
provenind de la ministerul de interne, ce-l voiau aservi? Nu o voi afla niciodată.
Deşi ca şi mort, Andrei a reapărut în viaţa mea. Până la a arăta în ce împrejurări,
se cuvine să mă reîntorc în timp la anii când eram nedespărţiţi.
La liceu învăţam engleza cu un admirabil profesor, pe nume Leon Leviţchi.
Pentru a mă încuraja, cum dascălul meu era şi asistent la facultatea de filologie, m-a
invitat într-o bună zi la seminariile sale, pe care le-am frecventat de atunci înainte în
deplină libertate până la încheierea anului universitar.
Cum stau lucrurile la secţia de limbă şi literatură engleză, studenţii sunt în cea mai
mare proporţie de sex feminin şi corpul lor e constituit de o mână de exemplare rasate,
snoabe şi ieşit din comun de elegante. Aspectul lor de manechine, frumuseţea lor
sărbătorească, mă izbi din prima clipă şi trebuia să-mi înving sfiala adolescentului de
fiece dată când intram în sală. De cum apărea profesorul Leviţchi, a-mi odihni privirile
asupra sa reprezenta singura mea şansă de salvare.
L-aş fi aşteptat cu dragă inimă pe coridor, însă una dintre reprezentantele
Olimpului pe Terra, poate însăşi Venus - deoarece era uşor saşie, altfel, statuară ca
celelalte, de parcă examenul de admitere s-ar fi dat la înălţime, la dimensiunile taliei, ale
bustului şi şoldurilor! -, dacă mă zări ţeapăn în penumbră, ieşi după mine şi mă îmbie
înăuntru. După ce-mi indică un scaun liber, se aşeză cu decenţă lângă mine şi mă descusu
cu blândeţea necesară pentru a nu mă speria şi mai tare.
De atunci înainte, pentru a nu fi socotit timid, de cum soseam, intram, salutam în
general şi aşteptam precum ceilalţi de faţă. Odată cu sosirea marelui shakespearolog, cu
mustăcioara lui ca spicul grâului, de pan polonez, şi cu ţinuta sa stranie (datorită
costumului bleu marine, cum nu mai purta vreun alt cunoscut de al meu) intram într-o
lume de vis, în care limba insularilor îmi deschidea porţile unui univers de ceaţă şi
lumină, unde a-l fi întâlnit pe Prospero, pe prietenul de mai târziu al închisorilor mele
Hamlet, pe mult chinuitul general maur, constituiau şanse fireşti şi răsplăţile studiului pe
care mi-l făgăduiam, pentru viitor, cu întreaga intensitate a dorinţei. De unde să fi ştiut eu
atunci că, la capătul studiilor universitare reluate după eliberare, urma să public o carte
despre bardul brit, pe care profesorul copilăriei mele, după ce mi-o lansă la un festival al
shakespeareologilor universitari, avea s-o semnaleze, în prefaţa la a doua ediţie a
dramaturgiei sacre, nu? că ce altceva e opera lui Will?, drept una dintre cele şapte cărţi,
din literatura universală, despre Shakespeare, obligatoriu a fi cunoscute de oricine!.
Atâta paranteză mi-a fost necesară pentru a continua ideea cu care am debutat în
acest text, anume că trăim, fără să ne dăm seama de asta, într-o căutare permanentă a
cuiva (voi profita de această reluare pentru a lămuri cititorului că este o amăgire faptul că
am căuta o persoană sau alta, după cum am lăsat de înţeles. De fapt, căutarea noastră este
centrată asupra lui Dumnezeu, pe care-l ignorăm, totuşi, întruna).
Reluând studiile universitare, după cum abia am pomenit-o, când am ajuns în
ultimul an de cursuri numărul profesorilor noştri crescu cu unul. De la bun început mă
simpatiză, deşi nu avea ore la grupa noastră. Saluturilor mele respectuoase - adresate ca
oricărui cadru didactic funcţionând acolo - le răspunse cu vădit interes şi plăcere. Era o
doamnă bine clădită. Dacă eram sculptor, aş fi rugat-o să-mi pozeze pentru o reprezentare
a lui Nike. Mersul ei stârnitor de valuri avea ceva cu adevărat de învingător (de aici ideea
precedentă) şi de stăpân. Iar zâmbetul cu care-mi mulţumea la bineţe, tocmai datorită
aerului său suveran, era odihnitor şi-ţi dădea încredere în tine şi în viaţă.
Se întâmplă ca, vizitându-l la cabinetul de la policlinica din Batiştei pe
îndatoritorul meu prieten, egiptologul Constantin Daniel, neurolog în timpul lăsat liber de
studiile sale antice de o anvergură nemaiîntâlnită, s-o zăresc pe o bancă a pacienţilor. Mi
se păru normal să mă apropiu de dumneaei şi să-i explic prezenţa mea acolo, după cum şi
dânsei să-mi menţioneze cine mai ştie ce neajuns cu sănătatea, despre care intenţiona să
discute cu alt medic. Am pomenit aceasta numai pentru a nu elimina nici un detaliu din
întâmplarea pe care mă pregătesc să o narez, cititorul având libertatea să deducă singur ce
concluzie va voi să tragă, nelipsindu-i nici un element.
Nu peste multe săptămâni, căzându-i iarăşi privirile asupra mea la facultate, se
opri şi-mi ceru să-mi notez numărul său de telefon, pentru a stabili pe calea aceasta o
vizită la ea, având ceva important de vorbit cu mine.
Cum, deşi student în ultimul an, îmi apăruseră mai multe cărţi, dintre cari una de
specialitate, "Capcanele vocabularului englez", scrisă împreună cu profesorul meu Andrei
Bantaş şi impusă de acesta studenţilor colegi ai mei cu un an mai mici decât mine, ca
material de studiu la seminar, s-au găsit câteva profesoare care să-mi propună să scriu
câte o carte dimpreună cu dumnealor. Nu că ar fi fost ceva de capul meu; însă eram un
colaborator fecund în idei, dar comod, putându-mi-se pune în cârcă orice cantitate de
muncă, fără pericolul că aş fi crâcnit. Probabil că asta bănuiau şi despre colaborarea cu
lectorul Andrei Bantaş care, dimpotrivă, fusese de o onestitate exemplară în relaţiile cu
mine. Aşa că am socotit că doamna asistentă căreia îi atrăsesem atenţia urmărea şi dânsa
să mă angajeze într-o întreprindere similară.
Clădirea în care locuia stârnindu-mi mirarea, mi-a mărturisit că abia izbutea să
păstreze spaţiul acela după moartea soţului dumneaei, ministrul X. Cred că am făcut ochii
cât cepele de apă auzind cu cine aveam de-a face, pentru că deîndată trecu la a mă lămuri
ce om cumsecade fusese bărbatul ei şi că numai capacitatea profesională îl împinsese
într-o atare situaţie. Cum, de bună seamă, nu voi fi arătat eu convins pe deplin, ci mai
curând gata să o sbughesc pe uşă afară deîndată ce mi s-ar fi oferit prilejul, trecu la a mă
convinge că, personal, nu avusese nici o altă cădere pentru a fi făcut acel mariaj decât că
era o translatoare dedicată, ajungându-se astfel, încă de pe când viitorul ei bărbat nu era
decât un specialist şi atâta tot, să o ia cu sine ori de câte ori era trimis într-o deplasare în
străinătate, unde ar fi fost necesară tălmăcirea spuselor sale. Atât de tare se obişnuise
traducătoarea cu felul lui de a gândi încât ajungea cu vorbitul în limba engleză mult mai
departe decât apucase el să declare în română. Se pomeniseră ei, două făpturi, a avea o
singură cugetare. În cele din urmă, îi ceru mâna şi apoi fusese numit ministru.
Tot ascultând-o, îi admiram frumuseţea romană, de matroană cu demnitatea amar
încercată de loviturile soartei. Nu era machiată de fel, ceea ce conferea chipului său
masiv o puritate de medalie. Rozul buzelor dumneaei grăia despre o vârstă matură, ceea
ce îi conferea seriozitatea îmbiind încrederea celui cu care convorbea. Surâsul, dacă
apărea, participa la strădania întregii figuri de a transmite un mesaj sau altul. Privirea sa
avea ceva atrăgător pentru că straniu: asistenta mea era saşie.
Şi, deodată, m-am întrebat de nu era cumva studenta din ultimul an de facultate,
din grupa la ale cărei seminarii asistasem, îndemnat de profesorul Leon Leviţchi, acea
studentă ce mă încurajase să nu rămân singur, ci să intru în sala lor înainte de sosirea
dascălului meu. În favoarea acestei opinii pleda defectul ochiului său, ce îi conferea
multă putere de atracţie, statura, părul şaten, des ca umbra, măreţia ţinutei şi blândeţea ce-
i însoţea expunerea. Faptul că m-ar fi recunoscut şi dânsa explica de ce se vădea
interesată de mine. Dacă ar fi fost aşa, bănuiam că nu-şi manifesta regăsirea mea în
amintiri deoarece, se părea, eu nu ajunsesem la o rememorare consonantă cu memoria sa
şi, dându-şi pe faţă, singură, recuperarea trecutului, ar fi rămas cam lipsită de apărare în
faţa unui student putând interpreta altfel interesul ei faţă de el.
Neştiind cum să mă port într-o atare conjunctură, am continuat să păstrez tăcerea
asupra revelaţiei ce avusesem. Nici măcar la auzul aluziilor şi propunerilor sale ulterioare
nu am schiţat o recunoaştere a ei.
La ce mă refer? Asistenta văduvă de ministru mă întrebă dacă îl cunoscusem pe
Andrei Cădere. N-am apucat să mă mir de întrebarea sa că merse mai departe, spunându-mi
că urma să afle nu peste mult timp cine era personajul important în politica ţării care îl ajutase
să plece definitiv în Franţa. Iată că aflam lucruri noi despre amicul adolescenţei mele, ca să
nu pomenesc că în nici un caz în împrejurările acelea nu m-aş fi aşteptat să le aud! Voi
închide ochii asupra coincidenţei numirii de către dumneaei a tânărului care însemnase atât
de mult pentru mine. Dar la asta se adăuga menţionarea plecării sale din ţară cu aluzia
evidentă şi sigură pe ea la o intenţie presupus a fi fost cunoscută de toată lumea de a fugi de
comunism, de a se refugia aiurea în căutarea libertăţii. Să menţionez că vorbele sale
presupuneau intenţia mea, de acelaşi soi, de a îmi căuta salvarea peste hotare?
Mă jenam să întrerup actul său de generozitate - căci atunci când pomenea
cercetările ce urma să le facă în vederea descoperirii aceluia care mijlocise fuga lui
Andrei se referea la refolosirea respectivului pentru ajutorarea mea în aceleaşi scopuri! -,
nu-mi plăcea să fiu obligat să-i declar că intenţiile mele nu erau de a părăsi România,
deoarece socoteam că mai era nevoie de români şi aici. Pe deasupra, îmi deşteptase
curiozitatea în multe chipuri, iar a le trece în revistă îmi prilejuieşte să fac o repetiţie
necesară înţelegerii mai exacte a celor prin cari treceam. De ce socotea că eram la curent
cu soarta unui presupus necunoscut, pe nume Andrei Cădere? De ce avea atâta încredere
în mine încât să-mi dezvăluie ceea ce aflase despre refugierea lui Andrei dincolo? De ce
să creadă că aveam aceeaşi intenţie? Care era filiera ce mai strecura persoane în lumea
liberă? Cum se ajungea la ea şi cum o puneai în acţiune? Care era rolul ei însăşi în
această activitate patriotică şi periculoasă?
Profesoara nu aşteptă să încuvinţez intenţiile sale, ci mă convocă peste o săptămână,
tot la ea, să-mi comunice cele aflate, ca şi când ele coincideau cu propriile mele intenţii. Îmi
mai declară că demersul la care trebuia să recurgă era de a-şi cointeresa şoferul.
- "Îţi dai seama că numai şofer nu este... Cei ca el fac şi desfac toate în lumea
aceasta, nu miniştrii de pe bancheta din spate... Îl voi ruga să-l întrebe pe şoferul
ministrului de externe ce ştie despre cazul lui Cădere... Lasă că le descurcăm noi până la
urmă. Vom folosi aceeaşi cale şi pentru dumneata."
Povestea mea nu are final. Totul mi se părea atât de aiurit, atât de departe de
visele mele, atât de aproape de o provocare făţişă şi grosolană, încât nu am mai dat nici
un semn de viaţă amabilei mele 'conexiuni' cu mafia expatrierilor.
Ei bine, acest Andrei Cădere, pe timpul autenticei noastre prietenii, mă prezentase
unui domn de viţă intelectuală veche, neam de boier, numit Alexandru Tzigara-Samurcaş.
Fiu al unui istoric, era poet de limbă franceză şi română. Tema versurilor lui cea mai
frecventă era muzica; dealtfel, aşa cum se petreceau odinioară lucrurile cu intelectualii
pur sânge, era pianist, pentru sine şi pentru saloanele celor apropiaţi. Îmi vine greu să
spun: pianist amator, deoarece pe mulţi dintre profesionişti îi depăşea cu tehnica şi
sensibilitatea lui câte unul dintre aceşti modeşti slujitori ai artei sunetului cunoscuţi într-
un cerc foarte restrâns de rafinaţi. Printre ei s-au numărat romancieri ca André Gide şi
Julien Green, ale căror jurnale sunt înţesate de menţionarea orelor zilnice petrecute în faţa
claviaturii şi de microeseuri tratând despre muzică şi muzicieni. În sprijinul afirmaţiilor
mele, să ne amintim că excelentul dirijor Constantin Silvestri a descoperit şi adus pe
scena Ateneului Român un solist de profesie avocat, parcă Bălan pe nume, numărând
între patruzeci şi cincizeci de ani, care debuta cu acel prilej şi nu a ieşit în faţa
melomanilor decât sub bagheta aceluiaşi 'naş' muzical al său care, din păcate pentru el, nu
mult după 'botezul' lui filarmonic, a fugit în străinătate.
Sandu, cum îi plăcea să fie numit, era un bărbat înalt, cu umeri dezvoltaţi, dar
nemaiprezentând şi celelalte dotări ale sportivului, măcar în tinereţe, cum ar fi rotunjirea
armonioasă a muşchiulaturii ce învestmântă pretutindeni trupul, ori agilitatea, forţa fizică,
bărbăţia mişcărilor. Nu, era o dezvoltare de tip donquichotesc. Privirile sale albastru senin
susţineau impresia descinderii dintr-acest cavaler rătăcitor, fără a fi sprijinite de excrescenţa
piloasă de sub bărbie, de pe pomeţi şi dintre nas şi gură. Ceea ce înlesnea apropierea de eroul
de la Mancha era volubilitatea incontinentă a graiului pătimaş, voindu-se permanent
convingător, colecţionând argumente nu rareori ridicole dar oneste, rugându-te a fi alături de
sine şi apelând la experienţa ta pentru a-i convinge pe terţi, amestecându-te în toate goanele
sale după morile de vânt, în războaiele lui imaginare, în admiraţiile lui faţă de Dulcinee
necunoscute, trecătoare, abia pomenite, însă pe care le resimţeai în aburii aspiraţiilor sale
neîmplinite, chiar dacă nu se concretizau decât într-o căutare a adolescenţei perpetue. Sandu
era un băiat întârziat în jurul vârstei de paisprezece ani.
Soţia lui cea atât de mică de stat, de smerită, de fanată, de bine crescută, era mult
mai matură. Te întrebai dacă-l conducea de mână prin hăţişurile pline de pericole ale
vieţii. La fel te întrebai dacă în zbuciumul acela perpetuu al soţului ei se arăta născându-
se şi vreo păţanie adevărată, cu cap, dezvoltare a acţiunii şi coadă, o aventură - ce mai...
Lui Sandu nu i-a trebuit mult ca, în lungile noastre plimbări pe malurile lacului
Herăstrău, să se îndrăgostească lulea de versurile mele de începător. Cum era un generos care
nu precupeţea nici un efort când îşi punea în gând să susţină un poet, probabil fiindcă el
apucase să-şi publice pe bani proprii opera, însă efortul nu constituise nici o victorie, ci
autorul rămăsese un versificator necunoscut, se străduia să facă toate diligenţele pentru ca
măcar pe alţii să-i ajute spre rampa bunei voinţe publice. Acum eram eu fericitul.
Cea dintâi manevră la care recurse fu organizarea unor cenacluri în casa lui. Erau
invitate persoane de ambele sexe, locuind în acelaşi cartier şi provenind dintr-o lume în
cădere liberă, a burgheziei şi moşierimii culte, dornică de un ultim contact cu Frumosul,
cu zăbovirea timp de câteva ceasuri departe de talciocul săptămânal unde se deposedau
de tot ce aveau mai preţios prin locuinţe şi mai intim prin suflete, dornice de o poposire,
tot mai rară, pe ţărmul odihnei spirituale în legănatul produs de ritmul monoton al
catrenelor rostite de glasul curat (chiar dacă al meu, de data aceea) al unui tânăr încă
nemaculat de prăbuşirile istorice trăite de ţara noastră sub invazia cizmelor bolşevice.
La una dintre acele reuniuni am cunoscut o strănepoată a lui Lev Tolstoi. Nasul
cârn al gintei ruseşti, privirile de culoarea cerului, podoabele carnale ale unui corp în
plină înflorire, gura senzuală, înroşită de sănătate şi neatinsă de ruj, după cum şi obrajii îi
rămăseseră nefardaţi, privirile şăgalnice şi cu un neîncetat surâs marcat la cozile ochilor,
m-au impulsionat, de cum am zărit-o, să purced la a-i închina versuri, tot mai numeroase.
Acestea s-au organizat plecând de la câte un citat din culegerea de poezie populară a lui
Eminescu. Citatul compus dintr-unul, maximum două stihuri, era integrat în 'cântecele'
mele - le numesc ca atare pentru că respectau forma de lied. Curând poeziile ajunseră la
numărul de douăzeci şi patru şi le-am integrat într-un ciclu al cărui motto era: "Cântul
fuge răul alină". Acesta putea fi scris şi citit: 'Cântul fuge, răul alină', dar şi: 'Cântul fuge
răul, Alină', unde ultimul termen reprezenta numele femeii adorate adolescentin de
proaspătul uns al cenaclurilor lui Sandu Tzigara-Samurcaş şi genitor al ciclului "Cu
fluierul de os", dar şi paşaportul prin care mă rugam să nu fiu făcut a suferi în amor.
Întregul acestei plachete, dactilografiată de colegele de servici ale tatălui meu, îl
năuci pe Sandu. Pe dată decise să treacă la al doilea pas: să mă pună în contact cu una
dintre gloriile poeziei române, bănuind că acela mă va sprijini altfel decât o putea el face.
Sorţii căzură asupra lui Ion Barbu, vecin şi, probabil, prieten cu el.
Zis şi făcut; Sandu nu se încurca când îl mânau dinapoi puternicile sale
sentimente! Telefoanele începură să zbârnâie, rugăminţile se făcură auzite cu intensităţi
diferite, după rapiditatea recipiendarului de a răspunde pe dată pozitiv au ba. Se conveni
asupra celei mai potrivite zile şi ore de întâlnire. Lista de nume adunase tot ce se găsea
mai strălucitor pe firmamentul casei Tzigara-Samurcaş. Iar între toate acestea trona
numele lui Dan Barbilian şi al soaţei sale.
Nu fusesem avertizat asupra acestor pregătiri speciale. "Poetul nu trebuie tulburat
cu atari emoţii meschine", de bună seamă îşi spunea Sandu. "El trăieşte la un nivel
superior tuturor acestor demersuri şi incizii în banalitate, chit că ele pe el voiesc a-l sluji.
Să-l lăsăm în visarea sa netulburată, departe de furnicarul ce-i pregăteşte sărbătorirea..."
Abia când am sosit şi eu printre ceilalţi şi s-au făcut prezentările, consemnându-se că
printre oaspeţi se găsea şi nevasta lui Ion Barbu, am priceput, fără a fi nevoie să mi se explice
textual, că Sandu se străduise să mi-l aducă între ascultători pe cel mai de seamă poet interbelic,
dar că acesta preferase să-şi delege jumătatea legitimă la un eveniment despre a cărui
importanţă nu putea şti altceva decât că-l entuziasmase pe bietul lui vecin prea sensibil...
Pe scurt, oricâtă zbatere a dovedit Sandu Tzigara-Samurcaş, de cunosut pe Ion
Barbu nu l-am cunoscut... Însă căutarea mea, pomenită la începutul acestor pagini, de-
abia începea.
Rămâne o întrebare: oare eram pregătit pentru o atare întrevedere? Ştiam eu cu
adevarat cine era autorul scurtei poeme "Timbru"? Dacă aş fi cunoscut atunci cele câteva
rânduri în cari Radu Gyr se dedică desfiinţării primelor două stihuri din aceasta, pierdeam
imensa bucurie de a-i scanda în puşcărie versurile memorate, prilej de încurajare zilnică a
noastră a tuturor deţinuţilor bolnavi de urât şi urâţenie. O pierdeam pentru că nu aş mai fi
putut preţui pe cineva, precum autorul lui "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane", atât de
evident neînţelegător faţă de o exprimare poetică deosebit de pretenţioasă cu sine însăşi...
La ce mă refer? Citez.
"Dacă 'şarada' propusă spre dezlegare chiar lectorului mai iniţiat îl face să-şi simtă,
uneori, totala incapacitate de-a pătrunde în miezul 'enigmei', dimpotrivă Barbu, dornic de-a
elabora o poezie cu sensuri cât mai absconse, înlocuia orice vers care i se părea prea clar
prin altul claustru până la improprietatea termenilor folosiţi. Astfel, primele două versuri
din poezia "Timbru" apăruseră, iniţial, în forma următoare: "Cimpoiul trist în luncă şi
fluierul pe drum / Durerea fiecărui o sună-ncet, mai tare..." Cimpoiul veşted? Durerea
divizată? Sunt simple 'făcături', capabile să satisfacă doar orgoliul artistului, care se vrea
închis, cu şapte lacăte şi şapte chei în turnul său de fildeş" (p.169).
Puşlamaua de şaisprezece ani, ce fusesem, care descoperise singură "Jocul
secund" şi minunatele încercări ale închipuirii înaripate de strădania logicului, propuse
minţii de către matematicianul poet, cu o atât de simplă concentrare şi strădanie de a
pătrunde sensurile, plină de bunăvoinţă, îşi explicase, în singurătatea-i cercetătoare că
'veşted' nu este adjectiv, în versul de mai sus, ci adverb explicând verbul 'sună' din versul
următor, ceea ce-i restituie cuvântului 'veşted' sensul deplin şi îmbogăţeşte neaşteptat
modalitatea verbului. Cât despre 'durerea divizată', cine nu ştie că nu ne putem exprima
durerea toată deodată?! Iar dacă poetul ar fi presupus posibilitatea aceasta, ce rămânea
poetic într-o deversare a sufletului prin răsturnarea lui pe dos, cum ai trage apa la veceu?!
Decantarea exprimării durerii, prezentă în versul barbian, încetineşte ritmul comunicării
ei şi o face mai acut resimţită de cititor.
Toate acestea le ştiam de la primele lecturi. Oare înseamnă că eram pregătit
pentru a-l fi întâlnit pe întemeietorul ermetismului românesc?
Dar dacă aş fi citit mai întâi cronica rimată semnată de Gyr, din primul număr al
"Vieţii literare", editată de el, de Valerian, de Baiculescu, sub direcţia lui George Murnu,
mai ajungeam eu la lectura originalului bălicărit în ea? Este vorba despre două strofe
satirice în cari dă seama batjocoritor asupra lecturii poemei "Uvedenrode", în sala
Fundaţiilor. "Ropot amplu de aplauze": - Ăsta-i Barbu, cel cu strechea / Şi tot publicu-şi
destupă, ascuţindu-şi grav, urechea / ... Veneră... Jazz-band... frecare... inimă...
gasteropode... / Sexuale... muzicale... nastratini... ismene... mode... / Asta, da, freamătă
sala, ne-a distrat. Nu e poetic. / Dar e plin de haz şi vervă! Să-l aplaudăm frenetic! / Iar
târziu, mergând spre casă, doi golani îşi fac bilanţul: / Straşnic fuse Barbu ăla, cu frecarea
şi cu danţul!" (p.146). Cu siguranţă, cucerit de verva cronicarului, i-aş fi învăţat pe de rost
hohotele măsurate în silabele de mai sus, le-aş fi recitat între colegii mai puţin dedaţi cu
poezia, dar mai năbădăioşi când era să ia peste picior transformarea sexuală la care ne
supunea firea, şi cu aceasta aş fi încheiat aventura mea barbiană, ignorând pe totdeauna
dulceaţa şoptirii denselor sale 'făcături', cum abia au fost caracterizate, în singurătatea
celulei de la Interne, unde m-a însoţit şi mi-a fost mângâiere cele şase luni de izolare cât
le-am trăit la douăzeci de ani.
Spre norocul meu, mai întâi l-am întâlnit pe admiratorul lui Mateiu Caragiale şi
numai mai târziu, când gustul îmi era format şi cultura oarecum aşezată, pe ruda sa cea
neiertătoare. Căci Radu Gyr era rubedenie prin alianţă a lui Dan Barbilian. Dar aceasta
este altă poveste...
Va să zică ideea lui Andrei Cădere, de a mă prezenta cuiva mai priceput ca el în
scrierea de versuri, nu dădu roadele aşteptate.
Căutarea mea a fost reluată peste câţiva ani, tot fără să am ştire de ce se petrecea cu mine.
Audiam primul curs al unui profesor universitar din şcoala veche, care nu mai
apăruse la catedră câţiva ani buni, pentru pricini ce-mi rămăseseră necunoscute. Numele
său era Tudor Vianu. I-l cunoşteam prea bine de pe cotorul câtorva cărţi aflate în
biblioteca tatălui meu: o Estetică, o plachetă de versuri mai puţin inspirate unde Elada
constituia sursa de inspiraţie, o cărţulie-eseu despre Ion Barbu, o scriere voluminoasă
despre arta prozatorilor români. Cred că, întemeindu-mă pe vagi amintiri rămase din
răsfoirea plină de curiozitate a "Istoriei Literaturii Române de la Origini până în Prezent",
în vederea distrării mele mirate de urmărirea portretelor reprezentându-i pe scriitorii
noştri din trecut, mă obişnuisem cu structura feţei şi craniului ca ale unui bust de bronz ce
l-ar fi reprezentat pe magistrul meu cel nou şi nu ca şi când ar fi fost naturale şi de
nedespărţit de domnia sa. Cert este că, de cum luă loc la catedră, la prima oră de curs, l-
am recunoscut. Şi recunoscându-l, m-am adâncit în cuvântul lui dăruit astfel încât nici
explozia unei bombe alături de mine nu m-ar fi putut desprinde de şirul informaţiilor
culturale ce-l îndrepta cu gravitate către minţile noastre feciorelnice în această privinţă.
A început prin a ne prezenta "Iliada". Cunoşteam bine intrigile, luptele, eroii,
cruzimea şi demnitatea acestora, cumplitele înfrunt ă ri dintre voinţe şi aspiraţii, dintre
onoare şi mândrie, desfăşurate sub zidurile Troiei, descrise de orbul Homer. Aceasta nu
înseamnă că nu sorbeam cu nesaţ şuvoiul neîntrerupt al vocii cu dangăt, aşezată şi
serioasă, ce ne cucerea sufletele neîncepute, conducând-ne către o lume în care ne
trezeam participanţi pentru întâia oară, oricât ne împărtăşise tiparul din ea. Mă trezisem
răpit. Cum nu obişnuiam să ascult emisiunile culturale difuzate de radiodifuziune, nu
eram familiarizat cu discursul literar în general (atât ca temă, cât şi ca expunere). Cât
despre ce îmi pusese la dispoziţie cultura liceală nu este cazul să vorbim. Aşadar mă
aflam cu sufletul gol puşcă în faţa torentului nestăvilit al unei expuneri cum nu mai
întâlnisem şi, ceea ce nu ştiam atunci, nici nu aveam să mai întâlnesc ca student, ci numai
peste ani şi ani, când eu însumi urma să ocup o catedră universitară, trebuia să regăsesc la
rectorul meu, nu Mitropolitul ci încă Episcopul Dr. Antonie Plămădeală, un alt vorbitor
situat pe culmile artei oratorice.
Nu este exclus ca, ocupând un scaun suficient de aproape de catedră, privirile
dascălului experimentat să mă fi remarcat cum ardeam într-unul dintre cele dintâi rânduri
înşirate în dreptul privirilor sale. Oricum, peste o săptămână, când ne-a întrebat cine îi
putea reaminti despre ce vorbise cu şapte zile în urmă, deîndată ce am schiţat un semn că
aş fi dorit să fiu eu acela, m-a şi desemnat, de parcă şi el aştepta să mă aventurez alături
de sine, pe urmele aheilor. Unul dintre cele două ceasuri închinate în program istoriei
literaturii universale l-am depănat, fără să-mi fi dat seama cum mă hazardasem în acest
sens, dându-mi sufletul pe faţă înaintea sa. În pauză, când m-am apropiat de el, plin de
recunoştinţă cĂ îmi îngăduise să mă manifestez în totală libertate, mă îmbie cu o ţigară
şi... mă întrebă dacă scriam poezii. Eu confirmând, mă provocă să-i aduc câteva la
următoarea noastră întâlnire.
Niciodată când am lăsat cuiva ceva scris de mine, pentru a-i afla părerea, nu am
fost atât de mulţumit de aceasta, ca atunci când, în loc să-mi comunice opinia sa despre
versurile mele, profesorul Vianu mă întrebă dacă, după încheierea orelor lui cu noi,
aveam timp şi plăcere să-l însoţesc undeva. Al doilea lucru pe care vru să-l afle fu pe care
dintre poeţii contemporani mi-ar fi plăcut să-l cunosc. Am făcut un calcul ce nu mă
cinsteşte. Având ştire de scrierea-i privitoare la Ion Barbu, am presupus că între cei doi
nu exista numai o relaţie literară, ci că-i lega o puternicĂ prietenie. Ştiam de undeva din
aer că între Ion Barbu şi Tudor Arghezi existau animozităţi. Iar Bacovia se situa atât de
departe de amândoi, ca fire, fel de viaţă şi stil, încât nu prea întrezăream posibilă vreo
admiraţie reciprocă. De fapt, aceştia îmi erau preferaţii. Însă, ţinând socoteală de
argumentele pomenite, nu intenţionam să calc în străchini, numindu-l pe acela care ar fi
trezit inamiciţiile altuia, reflectate, bănuiam, şi în inima profesorului meu. Aşadar, am
mizat pe dibăcia mea şi l-am desemnat pe Ion Barbu.
- "Să-l cunoaştem pe Ion Barbu vom merge acum", mă vesti amuzat.
Nimic din ce am vorbit de la podul Izvor - unde era situat Institutul de Artă teatrală şi
cinematografică, în aceeaşi clădire cu Teatrul Municipal - şi până în Calea Victoriei nu-mi
amintesc, atât eram de plutitor datorită fericirii de a-mi însoţi dascălul în lumea lui.
Din Bulevardul Elisabeta am cotit la stânga şi am urcat puţin, până la clădirea de
la cel dintâi colţ pe dreapta, în care am intrat: "Capşa". De multe ori privisem pe furiş în
acea celebră cafenea a scriitorilor, să fur imaginea vreunui chip cunoscut, dar cu temerea
că mi s-ar fi citit pe faţă nesaţiul de a contempla galeria gloriilor romanului, poeziei şi
dramei româneşti, ceea ce consideram a fi fost ruşinos, socotindu-mă atât de permeabil -
deci de dezarmat - încât şi oamenii de dincolo de vitrină mi-ar fi putut descifra dintr-o
singură aruncătură de privire slăbiciunea de a fi tânjit sĂ devin şi eu mânuitor de condei.
Această desgolire a adevărului desigur că nu era onorabilă, pentru că a ezita nehotărât în
dreptul porţilor te indică a fi categoric străin, iar eu mă doream recunoscut ca o rudă de
sânge dintre cele mai apropiate, de către plămĂditorii visului literar al poporului meu. Iar
acum profesorul meu, pe care-l audiasem timp de doar câteva săptămâni, mă conducea
de-a dreptul în arena cu lei.
Urmărindu-i cu coada ochiului direcţia apucată de bombeul său, mi-am aruncat
căutătura spre ungherul dinainte-ne. Ea mi s-a oprit asupra unei foci-elefant: o masă de
carne fezandată, cu cipilica unei chelii arătoase, coborându-i până la capătul dindărăt al
ţestei, acolo unde năşteau ca lăstarii franjurii albiţi ai fostei sale coame, şi cu suprafaţa
obrajilor lătăreţi împărţită în două de o mustaţă pe oală ce-i înţepa buza inferioară,
amestecând în firele ei culoarea trunchilor de copaci cu cenuşiul ninsorii insuficiente
căzută pe glod şi gata să se topească; toate astea stăteau cocoţate pe nişte umeri
rotunjindu-se odată cu spatele, înghiţiţi în ei înşişi. Înfăţişarea îi era foarte potrivită
pentru cărbunele caricaturistului. Nu-i lipsea decât sacul cutanat al masculilor speciei,
prelungit în formă de trompă, datorită căruia mamiferul se numeşte elefant-de-mare. Şi eu
aş fi fost în stare să-l desenez cu un vârf de plumb ironic. Nu semăna cu insul reprezentat
de Marcel Iancu (minus musteţile) în ediţia princeps a "Jocului secund" pe care mi-o
dăruise tatăl meu odinioară.
În afară de acel personaj, mai exista şi un al doilea cu partea mediană a figurii
pătată de pilozitate. Doar că avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, era slab, fără
prestanţă, fără licăr în pupile, ce mai, înţelegeţi unde bat... Nu putea rivaliza cu el la a
ocupa postul Poetului căutat de profesorul Vianu şi de mine.
Spaţiul din jurul mesei scunde mai era ocupat şi de un 'leu de mare' - Mirounga
leonina - supradimensionat, dar mai puţin arătos, mai puţin sigur pe sine, mai 'romantic'.
Pe un alt fotoliu tapisat cu catifea vişinie, sta lejer un bărbat frumos ca o cadră,
cam de aceeaşi vârstă cu precedenţii (neluându-l în socoteală pe cel cu mutră de
profesoraş de liceu...). După cum este de aşteptat, singurul volubil, care voia să-i
intereseze pe toţi şi nu izbutea măcar să fie ascultat decât cu jumătate de ureche, primind
când şi când răsplata câte unei încuviinţări absente, din bărbie, ca şi cum ar fi fost
răspunsul prinţilor locali la bineţele cuviincioase ale iobagilor întâlniţi în cale, era tocmai
acesta neluat în seamă nici de mine.
Ceilalţi trei planau într-o lume de vis, cu sprijinul şvarţurilor legănate în ceştile
domniilor lor. Erau plecaţi, pieriţi, vrăjiţi, cu jumătate din pânze sus... Erau şi acolo şi
aiurea şi mai cu seamă pe nicăieri.
Urma să mă dumiresc treptat cu cine aveam de-a face, sărindu-l pe burjuiul cel
mic în grad didactic.
Dar până atunci, le-am fost eu prezentat de magistrul meu. Eram atât de zăpăcit
încât nu ţin minte nici unul dintre cuvintele sale de introducere. A fost ceva extrem de scurt
şi de simplu. Dar suficient pentru a-l cointeresa pe Ion Barbu, ceea ce se străduise cu atât de
bună intenţie să o facă Sandu Tzigara-Samurcaş şi nu izbutise. De ce afirm această trezire a
curiozităţii sale? Simplu: deoarece mă iscodi, indirect, asupra gusturilor mele poetice. O
făcu îndreptând întrebarea către dascălul meu ce adoptase rolul lui Nestor:
- "Care-i sunt cei cinci poeţi preferaţi?
Poate se aştepta să-l numesc cap de linie pe Vasile Alecsandri...
Dacă era aşa, l-am dezamăgit:
- "Baudelaire, Edgar Allan Poe, Rimbaud, Mallarmé şi Apollinaire!", am zis cu aplomb.
- "Eh, Apollinaire!...", exclamă dispreţuitor. "Pe Jean Moréas l-ai citit?"
A trebuit să-mi recunosc golul cultural. M-a îndemnat să mă grăbesc a o face.
Apoi, privind către mâna mea şi vorbindu-i tot profesorului meu, adăugă.
- "Şi, de bună seamă, dacă-i poet, acolo are caietul de şcoală pe care preferă să-l
umple cu versurile sale..." Trecusem proba de foc a gustului literar.
Acel caiet dictando, cu coperţi albastre - după cum au fost ele nemurite de
memoriile atât ale lui Mihai Berechet, cât şi ale lui Nicolae Balotă - îl ţineam sul într-o
palmă transpirată ce-i coşcovise de tot cartonul învelitorii, impregnându-i-l cu sudoarea
caldă ce zemuia în pâraie vizibile din porii mei. Adevărat că era unul şcolar şi la fel de
adevărat că în el îmi scriam strofele.
Ion Barbu întinse degetele groase spre el. O clipă am trăit amăgirea că vădea, de
faţă cu toţi ceilalţi, dorinţa de a citi pe dată ce scriam. Însă fără întârziere m-am dumirit
că alta îi era intenţia şi cu atât mai mare emoţie stârni în biet sufletul meu copleşit de
împrejurarea neînchipuită în care mă văzusem împins.
- "O să-ţi scriu pe el prima mea poezie. Am închinat-o magistrului tău."
Avea vorba hotărâtă şi disimula în ea o caldă bătaie de joc plină de căldură ce-l
ţintea pe Tudor Vianu, căruia se grăbi a-i arunca o privire cu subtext.
Urmăream vârful creionului pe care mi-l ceruse.
Acela aşternu o exclamaţie şi un nume propriu pe foaia liniată subţire:
"O, Tudore!"
Apoi se petrecu ceva de neînţeles. Cotul îi lunecă pe tăblia mesei către dreapta şi
unealta de scris, lăsând un spaţiu alb în continuarea aceluiaşi rând, depuse un cuvânt
acolo unde poetul socoti că distanţa creată era potrivită pentru cele ce avea de gând. Pe
urmă, în loc să se reîntoarcă la stânga, sub invocaţia de debut, coborî, dimpotrivă, sub
cuvântul pe care nu-l mai putusem citi, lăsă înscris un al doilea, mai jos un al treilea,
dedesubt un al patrulea, toate în scară verticală. După o pauză ca de un rând, rotunji în
acelaşi fel alte patru vorbe, una sub cealaltă. Isprăvind jocul acesta, îşi ridică privirile
către cei de la masă şi le descifră actul său:
- "Aşa mi s-au imprimat în memorie poeziile: după rime..."
Va să zică asta erau: cuvintele ce alcătuiau rimele a două catrene. Aşa ceva nu
mai văzusem! Nici nu-mi închipuisem că se putea să existe! După ce dădu explicaţia de
mai sus, înşiră cu o uşurinţă maximă vers după vers, completând golurile ce le lăsase
intenţionat, atunci când adăugise literă după literă capetele stihurilor.
Când totul fu gata, citi cu glas tare, încântat de creaţia sa de altcândva, şi cu
emfază, cele opt versuri. După care trecu la lămurirea celor de faţă cu privire la tonul de
imn de laudăpe care-l avea scornirea sa şi lunecă asupra tainei ce se ascundea îndărătul
ermetismului incipient dovedit de ea. Era o insistentă rugăminte adolescentină, făcută
colegului său de clasă liceală de a-şi amaneta inelul masiv primit dar de la părintele lui,
pentru a le înlesni celor douĂ puşlamale să treacă de pragul unui stabiliment al plăcerilor
interzise, viitorul olimpian Tudor Vianu lăsându-se greu atras în capcană.
La câţiva ani de la eliberarea din temniţă, Ion Caraion m-a întrebat dacă aveam
cumva vreo scriere inedită a unuia dintre poeţii interbelici, deoarece pregătea, pentru "Viaţa
Românească", un studiu cu tema aceasta. I-am dat caietul cu pricina. Cele două strofe au
fost publicate, iar într-o notă de subsol el relata foarte succint întâmplarea de mai sus.
Ulterior, mi-a povestit că unul dintre cititorii articolului l-a informat că ele nu erau inedite,
ci Barbu sau vreun istoric literar le publicase cu alt prilej. Mă îndoiesc că explicaţiile
suplimentare ce le dau aici n-ar vedea acum lumina tiparului pentru prima oară.
Întorcându-ne la Capşa, lauda de sine pentru 'muncile herculeene' ale tinereţii
năbădăioase, tocmai începută, fu întreruptă de întruparea în mijlocul unei tornade a unei
walkirii de o frumuseţe neasemuită, în formele căreia parcă aş fi recunoscut una dintre
minunile Teatrului Naţional, actriţa Ileana Iordache, cunoscută sub diminutivul Usi,
sosită intempestiv pentru a-şi săruta pe un obraz soţul - romancierul pus la index, Radu
Tudoran, care semnase neuitatul "Un port la răsărit" -, iar pe celălalt obraz tatăl, poetul şi
criticul literar Vladimir Streinu. Vederea de aproape a celor două frumuseţi, feminină şi
masculină, stârni un val de bine dispuse aluzii şi complimente, din partea tuturor celor de
faţă. Am fost uşor gelos pe noua venită, deoarece fusesem frustrat de întâietatea deţinută
până atunci, datorită apariţiei sale wagneriene. Şi nici nu mi-am redobândit locul din
centrul atenţiei ce-mi fusese dăruit din complezenţă pentru profesorul meu.
Este de mirare ca un copil cum eram să fi avut atâta discernământ: am priceput pe
dată că încorporasem numai pretextul rememorării primei poezii a lui Ion Barbu şi că nu
reprezentam nimic altceva pentru acea generaţie strălucită, adunată, în persoana corifeilor
ei, în Calea Victoriei, vizavi de Café de la Paix. De aci, propriul meu dezinteres faţă de
poetul devenit, din diplomatichie, 'preferat'. Iar acest dezinteres mi-a răcit orice urmă de
interes întru a-l revedea, ceea ce nu mi-a micşorat admiraţia pentru el, perpetuată până şi-
n ziua de astăzi, când am atins vârsta sa de atunci.
Ce ciudat mi se pare să regăsesc trăirea mea de începător într-ale literaturii la un
monstru sacru de talia unui Radu Gyr, în împrejurări similare şi disimilare cât încape...
"Nu intram decât rareori la "Capşa" şi atunci numai când, cu-o firească timiditate,
voiam să salut un scriitor "consacrat", pe care-l cunoscusem mai dinainte. De Ion Barbu,
şi el obişnuit client al cafenelei, nu îndrăzneam însă să mă apropii. Mă strecuram pe
îngustul coridor dintre mese, trăgând doar cu coada ochiului spre poetul aşezat, într-o
augustă atitudine, în faţa clasicului şvarţ. Îl vedeam stând solemn, în statuară şi rece
indiferenţă la tot ce se petrecea în incinta cafenelei, alteori, cufundat în gânduri şi făcând
însemnări, cu creionul, pe-o bucată de hârtie: poate calcule matematice sau poate - cine
ştie? - vreun vers eliptic, dar cu o puritate de cristal. Auzisem că e un om dificil, lesne
supărăcios, plin de capricii, gata să-şi bruscheze, pentru nimica toată, cel mai bun prieten,
aşa că mă feream, ca nu cumva să cad victimă, printr-o regretabilă inadvertenţă de
conduită, mâniei vremelnice, dar teribile, a marţialului poet. Timp de vreo doi ani, m-am
mărginit, deci, să-l contemplu numai, încremenit frigid, ca o strofă hermetică, pe
canapeaua lui, de care nimeni nu cuteza să se apropie, afară de vreun intim, dar
imprudent, amic. Înalt, cu umenii puţin aplecaţi, Barbu avea figură levantină, de negustor
armean; mustaţa, an de an mai stufoasă, îşi lăsa colţurile peste marginile gurii; fruntea
mare, de savant, îi lumina însă chipul oacheş şi auster. Abia în anii următori aveam să
cunosc omul, în casa unchiului său C. Zguriadescu, soţul Ellei (Ecaterina), sora mamei
mele. În cercul familiei, matematicianul - algebric, adesea, chiar în lirica sa, - devenea,
surpriză!, un plăcut şi volubil convorbitor; gravul şi distantul "capşist" se transforma într-
o "rudă" amabilă şi tandră. Din prima zi a familialei întâlniri, pretinsul şi binevoitorul
meu "văr", mi-a pledat, cu-o nepreţuită înflăcărare, cauza "poeziei pure", căutând să mă
convertească şi să mă facă adeptul lui Mallarmé şi Paul Valéry. I-am răspuns, cu oarecare
sfială, că "poezia pură", în ciuda muzicalităţii vocabulelor şi a celestei ei frumuseţi
diamantine, mi se părea, totuşi, rece şi necomunicativă, prea cerebrală, prea lucrată în
atelier. M-a privit îndelung, oglindind în ochi deopotrivă mirare, compătimire şi dojană,
faţa i s-a înăsprit uşor, apoi mi-a întors spatele şi, câteva minute, nu mi-a mai adresat un
singur cuvânt. După ce, prin tăcerea de gheaţă, îmi arătase totala dezaprobare, marele şi
capriciosul meu "văr" m-a privit din nou, de data aceasta îngăduitor şi afabil şi
abandonând iritantul subiect al "poeziei pure", a început să-mi vorbească despre elevatele
zone ale matematicelor... tot "pure"!
"Aşa au continuat, de-a lungul anilor, relaţiile noastre, când încălzite de
afecţiunea autorului "Jocului secund", când îngheţate de pripitele lui supărări. O dată, din
cauză că mă aflasem printre colaboratorii unei reviste literare, unde un critic îl dezavuase
pentru nedreapta denigrare a arghezienelor "Cuvinte potrivite", Ion Barbu n-a mai vrut să
mă recunoască nici ca "văr", nici ca mai tânăr "coleg", timp de un an. A revenit pe urmă,
la tandreţea de bună şi concesivă "rudă".
"Temperament plin de contradicţii, afectuos până la duioşie şi irascibil până la
violenţă, poetul "Uvedenrodelor" îşi crea, cu aceeaşi uşurinţă, prieteni temporari şi
gratuiţi inamici. Azi îl vedeai, pe stradă, la braţ cu Dan Botta, în tandre confesiuni lirice,
iar, a doua zi, nu-şi mai vorbeau, hermeticul poet ignorându-şi cu desăvârşire, discipolul.
Intelectual de rasă, cizelându-şi frazele c-un spontan rafinament, Barbu putea să
explodeze, deodată, în uluitoare trivialităţi. Poetul, care da verbului irizări de nestemată şi
eleganţa armoniei pure, cultiva, totodată, cu deosebită voluptate, cuvântul vulgar şi
disgraţios. Superb şi imfatuat, aristocrat şi obscen, cu angelice elevaţii şi bruşte căderi în
mitocănie, marele nostru liric îşi distila, în poezie, expresia până la sublime esenţe, pentru
ca, în paginile sale de proză, să-şi manifeste aceeaşi ascuţită inteligenţă, alături de
termeni violenţi şi ofensatori. Incontestabil, Ion Barbu vădea o inteligenţă explosivă şi
insolită. La orice intersecţie a acestei scânteietoare inteligenţe, întâlneai un gesticulard
impresionant, incendiat de ambiţia de a ului, de-a face să se prăbuşească dogme şi
servituţi, uneori, presupuse.
"(...)În ce priveşte poezia lui Ion Barbu, preferinţa mea vizează, mai degrabă,
ciclul "Isarlâk", considerându-l, sub cromatica lui levantin-balcanică, cu desăvârşire
original, operă a autenticei personalităţi creatoare.
"Intransigentul susţinător al "artei pure", din perioada 1926-1930, avea să-şi
reprobe, totuşi, mai târziu, categorica atitudine, conform firii lui schimbătoare.
Destăinuindu-mi-se, în toamna anului 1940 [dintr-o notă de subsol aflăm că: "O scrisoare
ce mi-a trimis-o atunci, a dispărut, odată cu percheziţiile făcute la domiciliul meu în 1941
şi 1958."], Barbu regreta faptul de-a fi practicat poezia hermetică, deci "necomunicativă"
şi dorea, cu ardenţă, să scrie - de-aci înainte - alta, pe înţelesul tuturor cititorilor, o
"poezie mobilizatoare". Ca urmare, şi-a concretizat dorinţa în două piese lirice "Odă lui
Hitler" şi "La moartea legionarului Cassian", ucis la Câmpulungul Muscelului în 1939,
ambele publicate în presa literară... fascistă(!) din acea epocă. Trista imprudenţă l-a dus
apoi pe Barbu, umil şi pocăit, la Canossa actualului regim politic ["Calendarul meu" a
fost scrisă şi publicată sub puterea comunismului], făcându-l, în acelaşi timp, victima
câtorva răutăcioase epigrame.
"Omul, capricios, cu bruşte treceri de la prietenie la mânie, scriitorul versatil care,
negând cu înverşunare în 1927 critica impresionistă a lui E. Lovinescu, îi aducea un
fierbinte "omagiu" în 1938, şi-a dovedit, după aceea, mimetismul politic, compunând
poezia "Bălcescu trăind", imn închinat în realitate "Republicii Române Populare"..."
(p.166-170).
Şi acum, învăţând lecţia predată de Radu Gyr asupra lui Ion Barbu, ruda sa, mă
întreb dacă nu mi-a fost spre priinţă a nu-l fi căutat de fel, după întâlnirea de la "Capşa",
pe iniţiatorul "jocului secund" în literatura noastră.
Oricum sbaterea unuia şi a altuia ţintind a mă îndrepta către marea personalitate
despre care este vorba în cele de mai sus de pomană a avut loc: nu am fost menit să-l
întâlnesc în adevărata sa dimensiune spirituală.
VIRGIL CARIANOPOL
Socotesc că lăsasem în urmă un an şi ceva din condamnare când fură introduşi în
camera noastră din reduitul Jilavei o sumă din membrii cenaclului întrunit în casa
doctoriţei soră cu Pamfil Şeicaru.
Printre aceştia, un preot răspopit care devenise profesor de română: Popescu.
Bărbat chipeş, înalt, masiv, binişor lăsat de spate, parcă ar fi cărat un sac plin cu lână
rămas lipit de spinarea sa. Ras în cap, pielea acestuia forma circumvoluţiuni de ca şi când
ar fi preluat instigările creierului la modelare conform propriei sale suprafeţe ondulate în
spirale. Om blajin, cu hohote de râs puternice. Din păcate, nu dintre aceia oricând gata să
te adâncească dimpreună cu ei în labirintul cunoştinţelor îndesite în cursul zecilor de ani,
ceea ce ne era nouă tinerilor deosebit de drag şi de folositor. Nu, vorba îi era banală, şi
mărgăritare culturale ascunse în sine nu prea-ţi luau ochii cu sclipetul lor. Dar nu se poate
afirma nici că rostirea i-ar fi fost umbrită de ceva reprobabil, cum ar fi înclinarea
mizerabilă şi sfârşirea glasului în faţa autorităţii ridicole a caraliilor analfabeţi.
Despărţindu-ne vreo treizeci de ani, de la etatea lui la vârsta mea, îi simţeam mila
când ni se adresa nouă, studenţilor, stârnită, de bună seamă, de strângerea de inimă a
fostului profesor confruntat cu cei de o seamă cu proprii săi elevi, aruncaţi în bolgie.
Nu un sentiment similar, cald şi proteguitor, proiecta asupră-ne profesorul
Păunescu. Răceala sa faţă de noi, dacă nu o uşoară anxietate agresivă, era motivată: albise
într-o singură noapte, ori prima din celulă, ori aceea de după ce i s-a comunicat sentinţa,
ceea ce-l singulariza faţă de toţi. Drama nu se potrivea trăsăturilor sale împrumutate de pe
chipul lui Pinochio: ochi rotunzi, albaştri, goi, uşor protuberanţi şi oarecum speriaţi; nas
tinzând către un vârf ca o bilă, cu tăietură pe meridianul central; gură extrem de mobilă şi
plângăcioasă; buzele roşii nevădind suficientă consistenţă; mari brazde piezişe sub
pomeţi, cari, după ce consemnau golul lăsat îndărătul obrajilor de câteva măsele lipsă de
fiece parte a feţei, coborau încă puţin, către falca inferioară. Cu boii să fi tras de el, nu-i
puteai smulge nici o amintire didactică din istoria literaturii române. Usturoi n-a mâncat,
gura nu-i miroase! Poate de aceea şi era iritat de apropierea prea intimă a studenţilor
curioşi şi aspirând să tot înveţe. Veşnic cocoţat în patul său situat la nivelul cel mai de
sus, supraveghea cu privirile-i vii şi inchizitive camera, rămânând în capul oaselor, foarte
asemănător babelor suburbane, în dorinţa-i de a şti, ghici sau măcar intui tot. Te întrebai
la ce-i folosea!
Celui de al treilea nu i-am dat suficientă importanţă în acea cameră. Ulterior, da;
însă era prea târziu, pentru că murea. Mă refer la poetul D. Iov. Tăiat cam otova, cu capul
prismatic, pe de-a-ntregul cap de chelbaş, ca al unei sculpturi de marmură, probabil în
urma unei maladii (cu mintea mea cam de neisprăvit bănuiam a observa rezultatul
epigonic al unei boli ruşinoase). Atinsese optzeci de ani, pe care-i purta, iniţial, cu o
veselie impudică printre atâţia dezamăgiţi. Dar ce vină să-i caţi într-asta? Era veselia lui;
poate chiar credea că participa prin ea la încurajarea celor dărâmaţi din juru-i. Se mişca
aidoma unui tanc amabil, târşâindu-şi labele îngropate în bocancii fără şireturi, ca ai
noştri toţi, şi fixându-te cu privirile apoase ce nu-ţi lăsau impresia că te înregistrau, când
cădeau pe tine. Simpatia pe care o trezeau versurile sale şi renumele, în cei simpli, în
mine se preschimbau într-o jenă ce mă îndemna să mă depărtez de el ori de câte ori mă
aducea hazardul în preajmă-i, de teamă să nu cumva să mă-ntrebe dacă-mi plăcea ce
scria. Adevărul este că, de fapt, nu l-am auzit recitând niciodată, nici aducând vorba
despre 'arta' lui. În această privinţă - ca şi în toate - avea o decenţă domnească.
Pe mine, celălalt adult mă atrăgea. Este vorba despre Virgil Carianopol. Pentru el,
dealtfel, m-am adâncit în aceste evocări, deoarece este pomenit undeva (p. 147) în
"Calendarul meu", în calitate de colaborator al revistei "Viaţa literară", scornită de
Baiculescu şi I. Valerian, condusă de George Murnu, la care colabora masiv, sub numele
Tartacot, Radu Gyr.
Acest alt deţinut se impuse deîndată, prin comparaţie: era opusul celorlalţi. Nici
într-o vervă mahalagească a privirilor scrutător-incriminante, nici într-o blândă aplecare
asupra sorţii tale de adolescent victimizat, nici într-o nonşalanţă optimistă a vârstei mai
greu de terorizat - dacă eşti om! -, el stătea lungit cam tot timpul (era minunata perioadă
când a te întinde în cursul zilei în pat nu era interzis), într-o melancolică aplecare asupra
propriei sorţi de fost tuberculos ajuns de blestem în umezeala fortului 13.
Dacă m-am apropiat de el şi i-am adus omagiul datorat Poetului, mă primi
deîndată printre foarte puţinii săi vizitatori, posibil singurul intim. De aici, poate, şi marea
sa lecţie scriitoricească. Îmi mărturisea adesea, cu dulce visare, cât îi era de plăcut să
gândească la clipele când avea să 'studieze', odată liber, până la imprimarea de la sine în
memorie, pamfletele lui Tudor Arghezi, singura proză românească ce i se părea a atinge
desăvârşirea... Apucase să răsfoiască un volum recent editat şi îi rămăsese sufletul între
paginile lui nemistuite după plac şi nevoie lăuntrică.
Depăşisem credinţa stupidă că înfăţişarea umană putea deconspira firea omului.
Atunci când intrasem în arest, eram îndoctrinat de amăgirile psihologiei populare cum că
omul gras este amabil cu toată lumea, îndatoritor, săritor, mereu bine dispus, de nădejde.
Aşadar când a apărut în faţa mea, cu muşchii acoperiţi cu plăpumi de slană, şeful anchetei
studenţilor, pe atunci maiorul Enoiu, am bănuit că ne va merge deosebit de bine sub
puterea lui. Informaţiile pe cari cititorul le-a dobândit din alte cărţi asupra evoluţiei
interogatoriilor noastre (vezi mai ales suferinţele lui Marcel Petrişor) îl edifică asupra
ridicolului acestei superstiţii.
Va să zică, eliberându-mă eu de indicii psihologici deprinşi fără temei ştiinţific
din rostogolirea nu prea multor ani, câţi număram, nu m-am mai oprit, prevăzător, în faţa
trăsăturilor profund roturiere şi categoric cavaline ale poetului de extracţie grecească, ci
atras de şoapta nu mai ştiu cui privitoare la cămaşa sa verde de odinioară, m-am cam
azvârlit în braţele lui - între legionari, fiind lucru ştiut pentru copilăroasele noastre
încrederi şcolăreşti, găsindu-se caracterul, pilda, curajul, viitorul. Doresc să insist asupra
motivării foarte personale suplimentare a acestui pas: Virgil Carianopol a fost unicul poet
întâlnit în întreaga-mi existenţă, care a preţuit suficient o poezie de-a mea, dintre cele
concepute în temniţă, pentru a o învăţa pe de rost. Titlul ei era: "Năvile".
Mai existau în lotul lor zvârlit în camera noastră şi câţiva studenţi, dintre care mi-au
rămas apropiaţi, deoarece drumurile din libertate ni s-au încrucişat când şi când, profesorul de
limba şi literatura română dr. Dumitru Stanciu, de la Colegiul Lazăr, şi fostul vicepreşedinte
P.N.Ţ.C.D. Ion Varlaam, împărţindu-şi vieţuirea între Franţa şi România.
Nu am făcut schimb de curtoazie şi preţuire poetică reciprocă, eu neavând cum
învăţa poezii de-ale lui Virgil Carianopol, pentru că, suferind şocul detenţiei, mi-a
explicat, nu-şi mai amintea nici una, iar de creat altele, încă nu sosise momentul s-o facă.
Acestea au fost conjuncturile ce l-au promovat pe Virgil Carianopol printre cei mai dragi
foşti colegi ai mei de închisoare.
În timp, la destui ani după momentul întâlnirii noastre, ajunsesem singurul
specialist român în chestiuni de istorie, cultură şi civilizaţie armeană. Universitatea
Populară, cu sediul la Fundaţia Dalles, mi-a oferit şansa unui ciclu de şapte conferinţe,
susţinute într-o aulă a Muzeului de Istorie a României (fosta Poştă Centrală). Cred că se
desfăşurau la o distanţă de două săptămâni una de cealaltă. În răgazul ce-mi rămânea, mă
ocupam să asigur materialele foto pentru realizarea diapozitivelor necesare următoarei
întâlniri cu publicul meu. În vederea acestui scop, mă prezentam la Fundaţie, unde luam
legătura cu metodistul delegat să mă ajute.
Într-o bună zi, intrând eu în birou, cu buna dispoziţie de bănuit în atari condiţii,
peste cine îmi cad privirile? Peste domnul Virgil Carianopol, şezând la o masă, faţă-n faţă
cu o altă metodistă din acel birou.
- "Domnule Carianopol!!!...", m-am repezit de gâtul lui, să-l sărut cu ardoare.
Depuneam în acea îmbrăţişare toată recunoştinţa ce i-o datoram pentru a-mi fi luminat
temniţa cu convorbirile sale despre Poezie. Cu aceeaşi strângere în braţe ştergeam toate
versurile sale de mai târziu, pseudonaţionaliste şi partinice, pe cari le văzusem destul de
des publicate după eliberarea noastră, în presa literară, şi ce pledau grăitor pentru
depărtarea lui de idealurile foştilor deţinuţi politici. Le ştergeam dintr-o singură mişcare,
cotropit pe neaşteptelea şi iarăşi de prea marea mea dragoste de ieri.
Ceea ce urmă dovedi că îmi răspundea cu o iubire la fel de caldă, deşi prezentă
numai prin aluzie.
- "Ce faceţi, domnule Carianopol!?", l-am întrebat retoric, aşteptându-mă să mă
convoace, drept răspuns, la o întâlnire fără de capăt, pentru a ne împărtăşi, după moda
penitenciarelor, vieţile, succesele şi înfrângerile.
Bătrânul poet 'pe linie' mi-a răspuns clar, sec şi la obiect:
- "Mă grăbesc să ajung la cenaclul M.A.I.".
De ce mi-a spus-o? Credeţi că se mândrea cu asta? Imposibil. Voia să se
legitimeze în faţa mea, pe de-a-ndoaselea, adică să mă pună în gardă: 'Fără înduioşări
idioate! Nu mai sunt acelaşi. Dacă nu ţii seama de acest avertisment, mă vei obliga să te
dau pe listă. Fii om serios şi păzeşte-te de mine! Am trecut de cealaltă parte a baricadei.
Cu un denunţ te pot împuşca.'
Mi s-a mai întâmplat de două ori în viaţă, ca prieteni buni şi care mă preţuiau să
mă vestească asupra faptului că deveniseră peste noapte informatori. Pentru aceasta, slavă
lor! În rest, ştie-i Dumnezeu unde le stă mântuirea.
POETUL
Nu-mi pot despărţi copilăria de tribul lor. Erau mulţi, însă numai doi, mai apropiaţi
ca vârstă de mine, mă preocupau şi-mi deveniseră tovarăşi de joacă: unul doar cu un an-doi
mai mare şi celălalt bănuiesc că numărând trei-patru ani mai mult ca subsemnatul. Primul
numit, smead, trăgând după taică-su, cu vârful nasului rotunjit, cu irişii smoliţi şi privirile
învăluitoare, cu constituţia delicată şi fără o muşchiulatură evidentă, precum alţii de o
seamă cu el, mai cocoşi. Avea un fel de a te cântări cu privirea, dintr-o parte, cu un zâmbet
al simpatiei şi al înţelegerii sclipind la coada ochiului. Fratele lui nu era suficient de înalt,
ţinând seama de anii pe care-i număra. Pesemne a crescut mai târziu, ca în atâtea alte
cazuri. Legat armonios, puternic, deci cu înfăţişare virilă, moştenind-o pe mama sa la chip
dobândise un ce agreabil în trăsăturile regulate, în pielea albă, în părul şaten deschis, ce-mi
impunea impresia că era băiat frumos. Cel mai vârstnic dintre fraţi era o fată, cu un nas din
aceeaşi stirpe cu al celui mai nevârstnic frate, atât de distanţată de noi încât nici nu o ţin
minte altfel decât participând la sau declanşând celebre lupte cu pernele, în cari membrele
ei, ca ale unor miriapode duşmănoase descinse din alte planete, membrele sale lungi şi
ghimpoase, aţoase şi dislocate, deveneau singurele vizibile în văzduhul odăii pe care-l
secerau, ameninţând sau pleznind fără a mai zice păzea, în cadrul unei demonstraţii
arhiconvingătoare de forţă şi de neatârnare de regulile bunei creşteri. Prâslea era o pruncă;
nu aveam cu ea nimic de-a face.
Când vremea o îngăduia, ieşeam în spaţiile verzi, de invidiat pentru amploarea
lor, ce despărţeau blocurile scunde puse la dispoziţia angajaţilor institutului unde
funcţiona pater familiae. Pe iarba deasă şi grasă încingeam meciuri zgomotoase de fotbal
cu mingea din ciorap, dimpreună cu alte progenituri de-ale salariaţilor, de care nu mi-a
păsat niciodată prea tare şi de aceea mi-au dispărut complet din memorie. Începând cu
înfruntările acestea dintre picioarele noastre şi continuând cu demonstraţiile de
gimnastică 'acrobatică' şi de lupte greco-romane, de trânte româneşti, de capra, forţa
fizică şi îndemânarea mea lăsau de dorit şi mă proiectau în plasa ironiei amicilor mei. Ea
nu era muşcătoare şi nici pe lungă durată repezită asupră-mi. Să vrea să însemne asta că
mă socoteau un ocrotit de-al lor, chiar dacă mă mai usturau unele luări peste picior?
Apăreau şi scotociri ale cunoştinţelor generale ce dobândisem, mai totdeauna încheiate în
maliţii publice, nici ele prea răutăcioase. Oare semnele prieteniei faţă de mine constau în
temperările dispreţului lor de băieţei mai bogaţi în ani şi mai şcoliţi, pe care dispreţ îl
meritam fără doar şi poate? Nu ştiu. În schimb e posibil ca situarea mea într-o postură
mereu a inferiorităţii să nu fi fost propice unui similar sentiment de camaraderie urcând
de la mine către dânşii. Drept care astăzi nu romantica revenire înduioşătoare a trecutului
mă sufocă, ci mă intrigă evoluţia lui neaşteptată şi stranie.
Mai existau şi alte elemente ce ne despărţeau, mănunchiul celor patru de lupul
singuratic şi timid ce eram, de cari bieţii de ei nu cădeau răspunzători, după cum nici eu
nu aveam vină. V-aţi dat seama că de obiceiurile noastre de comportament social, de
nutriţie, de îmbrăcare, de spălare, de lectură, atârnă mediul ce ni-l alegem pentru a ne
petrece timpul liber în desfătările tovărăşiei umane? Rareori este cu putinţă să fim intimii
unor inşi caracterizaţi de alte preocupări decât noi sau de altă atitudine faţă de viaţă.
Mi-e ruşine să o mărturisesc - în prelungirea acestei constatări -, de copiii cu pricina
mă despărţeau cinele ce le erau oferite - şi mie pe lângă ei -, mai exact, o anumită intervenţie
de îmbunătăţire a lor, săvârşită total nepedagogic, dar plin de iubire, de către mama mea.
Mai întâi, se cuvine ca cititorul să afle despre vizitele făcute lor de familia noastră
că se umflau ca broasca din fabulă, armeneşte: începeau duminicile după-amiaza
timpuriu, imediat după prânz, şi se prelungeau până seara, atât de târziu, încât numai
taxiul te mai salva. Când se aşternea întunericul se aşterneau şi feţele de masă (în camera
tinerei generaţii, ele erau înlocuite de aşternutul acoperind salteaua fiecăruia).
Femeile se ocupau mai întâi de noi. Ni se aduceau cinci farfurii adânci umplute cu
ceai şi tot atâtea felii groase de pâine neagră unsă cu marmeladă, cunoscându-se şi locul
unde cuţitul folosit fusese bine şters pe ele. Cinci minute mai târziu, când gazda constata
că frugalele alimente fuseseră ingurgitate cu bine, mama mă chema în dormitorul
adulţilor, unde îmi gâdilau privirile cele mai rafinate şi scumpe bucate ce-mi fusese dat să
văd. Sardele portugheze în ulei, ce se topeau sub cerul gurii numai prin zdrobirea cu
căutăturile pofticioase, salam de Sibiu tăiat subţire ca hârtia, ce-ţi iuţea vârful limbii şi,
nu ştiu cum, îl şi amăra niţel, lăsându-l slinos şi cerând să fie dezalterat, măsline rotofeie
şi lucind de untdelemnul în care se scăldau ca nişte boboci minusculi de raţă vineţii,
şuncă de Praga trandafirie, garnisită jur împrejur cu grăsime albă, suavă ca materialul din
care se croiesc rochiile îngerilor, al cărei gust aproape nimeni nu-l mai cunoaşte astăzi,
ghiudem întărit ca pragul iadului cel afumăcios, icre negre, mărgele lipicioase de oiţe,
icre de Manciuria, mărgele de sânge, caşcavaluri dulci de Dobrogea, dar şi din acelea
puturoasele şi mucegăitele, franţuzeşti, vin vârtos negru - sângele ursului, mi se spunea că
ar fi fost - şi vin alb ca seva salcâmilor şi a sălciilor pletoase, coniacul cu gust de flăcări
lichide nelipsind vreodată, ca şi specialităţile de ciocolată. Părinţii amicilor mei iubeau
viaţa. Iar mama, cu prilejul incursiunilor ce mi le înlesnea, se asigura să nu pierd nimic
din bunătăţile acelea, întinzându-mi şi mie câteva sandvişuri încropite la repezeală cu
rarităţile ce-i regalau pe maturii care nu-şi voiau împărţi bucuriile.
Mă simţeam prost pentru ceea ce eram împins a săvârşi. Sentimentul cel mai anevoie
de suferit era conştiinţa perechii de trădări suferite de fârtaţii mei de generaţie: genitorii lor îi
trădau - mâncând altceva decât ei, bucate cu preţul cărora i-ar fi putut hrăni sănătos şi pe
săturate, iar eu îi trădam ascultând de îndemnul matern, deşi nu mă ademeneau deloc
îmbucăturile acelea ce mă împărtăşeau din belşugul subţire în care li se scăldau mai marii.
Culmea, mai şi păstram vinovată tăcere asupra descoperirilor mele, devenite accesibile şi
cerului gurii mele, pentru că nu ştiam cum să ies din dilema afectivă! Mi-era ruşine. Nu de
victime, ci pentru aducătorii lor pe lume. Dar ce era să fac? Să-i avertizez pe cei mici asupra
trădării şi să ardic o revoluţie à la "Conu' Leonida" ? Să mă pun în fruntea lor şi să lansez
lozinca: de azi înainte se cuvine ca părinţii voştri să fie aceia care să bea apă chioară colorată
cu frunze de tei culese tot de voi de pe splai, iar voi le veţi sufla de sub nas bunătăţile cu cari
se îmbuibă?!... "Zdrobiţi orânduirea cea crudă şi nedreaptă"! Înlăturaţi-i de la plăcinte şi luaţi-
le locul! Alungaţi-i din dormitor şi ocupaţi-l voi!
O altă motivare a distanţării ce se adâncea între ei şi mine consta în faptul că
dădusem în biblioteca paternă peste două volume de versuri semnate de tatăl lor. Stihurile
aveau un spirit neaoş, dar şi o acurateţe parnasiană, erau minuţios cizelate, cu o cadenţă
aerisită, cu imagini aduse din lumea codrilor. Nu pot uita cerbii săi şi nici ulcelele pline
ochi cu duhul vinului, imagini ce te puteau chema dincolo de filă, într-un tărâm al
aventurilor fantaste, potrivit vârstei mele.
Îl stimam pe domnul acela oacheş, nu prea înalt, uşor lăsat de spate şi aplecat într-o
rână, cu buza superioară bordată de o mustaţă cafenie deasă, pentru darul său de a decanta
cuvintele, sensurile şi melodia lor. Erau fericiţii ani când, citind eu tare insuficient, acestea
mi se păreau izbutirile unuia dintre cei mai de seamă poeţi de limbă română.
Spre necazul meu, nu-mi regăseam entuziasmul la cei cu care-mi petreceam
ceasurile duminicale, ba mă şi întrebam dacă aflaseră vreodată că proveneau dintr-un
tată... 'visător' (cum era firesc pentru mine să fie orice versificator de cât de câtă
valoare!), calitate ce o exaltam mai presus de toate şi care, asociată izbutirilor celor mai
mari creatori ai lumii, în domeniul rimelor, îl înălţa pe poet departe de noi toţi aceştilalţi
muritori de rând. Ba şi de fiii săi!
Or, eu, în multe rânduri, serile, când rămâneam singur, îi deschideam volumele
elegante, de formatul unei coli de hârtie, şi mă afundam în traiectorii secrete alături de el,
în continentul alb de pe harta străbătută de cele două familii: hic sunt leones !
Aşa am început să preţuiesc şi înclinarea sa nevinovată spre chef, căci îţi putea
enumera dintr-o suflare primele zece cârciumi cu lăutari ce meritau a fi bântuite în târgul
ciobanului Bucur de către amatorii de fudulii la grătar, ori de rinichi cu ochelari de
grăsime, pe talere de lemn cum n-am mai văzut de când s-a schimbat omenirea şi s-a
înroşit a bolşevism pe tărâmul românesc. Şi el a fost singurul meu Nestor de crâşme
(bineînţeles colindate numai alături de părinţii a căror umbră eram), singurul Nestor
căruia i-a trecut prin minte vreodată să ceară vioriştilor să-i cânte balade vechi, astfel
având şi eu bucuria de a le asculta spuse la ureche, de parcă aş fi fost contemporan
evenimentelor haiduceşti puse în şiruri egale şi sunând din coadă pe corzile zgârietoare
de timpane pe sub arcuşul neîndemânatic. Aceasta se petrecea la o bodegă mizeră de
lângă ştrandul Ciurel, la intrarea Dâmboviţei în Bucureşti, ori în pădurea Pustnicul, nu
mai ţin bine minte. În schimb, îmi amintesc că mă enerva lălăitul ţiganului şi aşteptam
pomenirea aventurilor ce niciodată nu-mi satisfăceau setea de romantism. Deşi în
fotografiile ce mi-au rămas, îi întâlnesc şi pe prietenii de seama mea, în chiloţi de
gimnastică negri, înlocuindu-i pe aceia de baie ce nu li se cumpăraseră, îmi pare că toate
acestea se petreceau departe de copiii poetului, rămaşi undeva pierduţi în existenţa lor ce
nu comunica în nici un fel cu aceea în care planam eu alături de părintele lor. De data asta
îi trădam de bunăvoie şi nesilit de nimeni: fusesem obişnuit chiar de bărbatul cu paharul
în mână să accept că aceasta le era soarta meritată: ei nu pricepeau Poezia!
Scriitorul l-a îndemnat pe tatăl meu să mă ia şi să mă conducă, sub îndrumarea
propunătorului, să asist la primul şi ultimul meci de box al cărui spectator am fost
vreodată, pe stadionul A.N.E.F., învecinat cu reşedinţa lor. Cum nici măcar nu pricepeam
de ce erau datori să-şi dea sângele pe nas şi gură cei doi domni părelnic serioşi, drapaţi cu
indispensabili până pe la genunchi, m-am lăsat pe totdeauna de atari ispite de a mă distra.
Pe acel stadion, pe terenurile de tenis, ăl mai răsărit dintre fraţi, adoptând rolul 'băiatului
de mingi' şi talentat fiind, se pomeni curând o glorie a sportului românesc. Nu i-am
urmărit evoluţia, pentru că niciodată nu m-a chemat să asist la vreo luptă de-a sa cu
racheta, iar relaţiile dintre părinţii noştri s-au şubrezit brusc.
Şi acest poet este prezent în "Calendarul meu", adevărat că printre alţii - dar care
alţii! Radu Gyr tocmai fusese recomandat profesorului Mihalache Dragomirescu, pentru a
fi invitat la cenaclul acestuia, din Aleea Băicoianu 17. "Cum eram autorul unui prim
volum de versuri ("Linişti de schituri")", îşi aminteşte el, "primirea mea în cenaclu s-a
făcut fără prea multe rezerve. Aici am avut prilejul să-i întâlnesc pe mai vârstnicii şi
consacraţii maeştri Liviu Rebreanu, M. Sorbul, Ion Minulescu, Corneliu Moldoveanu, V.
Eftimiu, Ion Dragoslav, alături de A. Mândru, George Gregorian, şi foarte tinerii G.
Talaz, George Dumitrescu, Gr. Vâja, Ion M. Gane, Mihail Steriade, M. Vâlsan şi G.
Tuleş. Amfitrionul, de-o juvenilă politeţe, împreună cu doamna Laura Dragomirescu, ne
oferea, mai întâi, ceaiuri, cozonac şi prăjituri; după acest "ceremonial" se trecea la lecturi
şi abundente discuţii literare." "Ceremonialul" a fost, mai târziu, respectat şi în familia la
care mă refer, minus "lecturile". ""Patronul" ne acorda şi nouă, "caracudei" - reminiscenţă
a cenaclului "Junimii" maioresciene - dreptul de-a ne formula opiniile critice. Cercetând
prima mea culegere de versuri conu' Mihalache s-a oprit îndelung la două poeme
"Primăvara pădureaţă" şi "Povestea vrejului" şi la două sonete "Cumpăna" şi "Renaştere",
citindu-le membrilor cenaclului şi subliniind "unele calităţi lirice, ce prevesteau un
autentic poet..." (p.107).
Se prea poate ca prietenul tatălui meu să fi participat la şedinţa cenaclului, atunci
când a debutat acolo, sub forma aceasta, Radu Gyr. Şi totuşi... Ce s-a petrecut cu el? Sau
ce se petrecea cu el de mult timp şi familia noastră nu-şi dădea seama?...
Atunci când părintele meu a revenit de pe front, unde amicul lui nu fusese chemat
sub arme, legăturile dintre ei erau oarecum clătinate. Iar năvala ruşilor, cu comuniştii în
trenă, îi oferi poetului prilejul unui neaşteptat succes social: fu numit şef de cadre al
instituţiei unde lucra de o viaţă. Acum, de degetu-i mic (de pe care se curăţase orice urmă
de vopsea verde) atârnau destinele tuturor foştilor colegi de servici.
Această virvoltă promovatoare politic puse capăt prieteşugurilor sale de până
atunci, printre cari acela cu prozatorul şi dramaturgul ce era tatăl meu, cunoscut de el la
"Vremea", cred.
O întâlnire întâmplătoare dintre cei doi foşti literaţi şi prieteni la toarte aduse între
noi ca pe o bombă ştiri proaspete privitoare la el. De data aceasta mai vorbăreţ decât în
ultimii zece ani, dispus până şi dânsul să se plângă de lumea nouă, lăsă să-i scape câte
ceva din amărâtul adevăr.
Intrase în cârdăşie cu subdirectorul instituţiei - unde lefegiu cadrist fiind, se
socotea un fel de păpuşar-şef -, pentru a demola poziţia directorului, intenţionând şeful
cadrelor să determine o schimbare de roluri între cei doi, deloc metaforică. Complotul
fusese descoperit, dejucat, iar participanţii la el pedepsiţi. Poetul ajunsese casier pe
hipodromul mutat din pricini de moralitate proletară la Ploieşti .
Iar Radu Gyr, între timp, improviza o schimbare de roluri între viaţă şi moarte, la Aiud.
F. ADERCA