Fisa de autor

Mircea Eliade

Nume si prenume : Mircea Eliade

Date biografice:
- data si locul nasterii: 13 martie 1907, Bucuresti
- studii : istoric al religiilor
- activitati reprezentative: in 1919-1920
improvizeaza un laborator de chimie in
mansarda
- data mortii : 22 aprilie 1986 (la Chicago)

Personalitatea scriitorului : filozof, istoric al

religiilor, eseist, prozator, profesor universitar

Opera lui Mircea Eliade

• 1932, Soliloquii
• 1933, Maitreyi
• 1935, Huliganii
• 1935, Santier
• 1936, Domnisoara Christina
• 1939, Fragmentarium
• 1963, Aspects du mythe
• 1966, Amintiri : Mansarda

Referinte si aprecieri critice:

- despre cartea Maitreyi

Maitreyi este un roman viu, substantial, cu o

deschidere noua spre problematica omului modern
(un spirit, intre altele, voiajor, confruntat in
experientele lui existentiale cu mentalitati
 inradacinate in ceea ce antropologii numesc cultura
de profunzime). Nu atat exotismul – desi nici acesta
nu poate fi ignorat – este elementul inedit in romanul
lui Eliade, ci un spirit nou de a gandi destinul omului
in secolul XX, o vointa clara de sincronizate cu
spiritul timpului.

Un roman viabil, dupa mai bine de jumatate de secol

de cand a fost scris. Eliade incearca sa construiasca,
dupa o formula a lui Bachelard, o mitologie a
seductiei.
(Acad. EUGEN SIMION)

- despre viata sa:

În anul aniversării centenarului naşterii lui Mircea

Eliade, comemorăm şi douăzeci şi unu de ani de la
moartea sa. Nu intenţionez nici un fel de speculaţie
pentru a sugera eventuale conjuraţii ale astrelor. În
anul 1907, calendarul nostru cultural-literar
înregistrează moartea, în data de 25 august, a
marelui cărturar enciclopedist, filolog, lingvist, istoric,
poet, prozator, dramaturg, publicist – B.P. Hasdeu. Şi
iarăşi, nu cu intenţia de a invoca o anumită
conjuncţie astrală, voi reactiva în memoria culturală
a cititorului un fapt semnificativ, confirmând un
adevăr esenţial pe care J.W. Goethe îl numea, cu o
sintagmă mereu citabilă, „afinităţi elective“, anume:
apariţia în 1937 a lucrării B.P. Hasdeu – Scrieri
literare, morale şi politice, I-II, ediţie critică cu note şi
variante de Mircea Eliade. Afinităţile elective cu
marele cărturar-creator B.P. Hasdeu, Mircea Eliade le
mărturiseşte în primul său volum de „Amintiri,
Mansarda“, publicat în anul 1966, în limba română, la
Madrid, de editura Destin.

Traiectul existenţial şi opera vastă şi atât de diversă,

cu nu puţine volume care l-au impus în
universalitatea culturală pe Mircea Eliade, sunt la
ceasul de faţă în întregime şi sub varii aspecte
cunoscute de cititorii numeroşi ai marelui scriitor şi
savant.

Mircea Eliade s-a impus de foarte tânăr ca un

romancier de valoare, chiar dacă receptarea prozei
sale s-a manifestat, în unele cazuri, contradictorii,
chiar nefavorabile. Între publicaţiile literar-culturale
care s-au pronunţat asupra scrierilor tânărului Mircea
Eliade s-a situat şi revista craioveană Ramuri.
Reapărută în mai 1934, după o întrerupere de mai
bine de patru ani, în nr. 2, din iunie acelaşi an în
Ramuri este publicată o cronică literară extinsă la
romanul „Întoarcerea din rai“ de Mircea Eliade,
cronică semnată de Const. D. Ionescu, un critic de
marcă în epocă al revistei craiovene, critic încă
relativ tânăr. Reamintesc că, pe parcursul anului
1934, Mircea Eliade a publicat nu mai puţin decât
cinci cărţi: Întoarcerea din rai (roman), Lumina ce se
stinge (roman); India (reportaj); Oceanografie (eseu)
şi Alchimia asiatică (eseu).

În cronica sa din Ramuri (pp.90-94), Const. D.

Ionescu (1895-1950) expune, în partea liminară,
câteva constatări şi consideraţii, din care prefer să
citez selectiv, în locul parafrazării sau rezumării, cum
se procedează tot mai frecvent, în astfel de cazuri, în
 ultimul timp. Astfel, în consistenta parte liminară a
cronicii sale, criticul rămurist scrie, între altele:

„Se scrie şi se tipăreşte mult. Mai mult ca oricând.

Sigur, n-a cunoscut niciodată scrisul românesc o mai
mare abundenţă de recoltă. (...)

„Aşadar, e firesc ca o publicaţie – şi mai cu seamă

una redusă ca spaţiu – să nu îmbrăţişeze întreaga
mişcare. Şi nici nu este de trebuinţă . Dimpotrivă. Nu
urmărim informaţia. Ne interesează tocmai
selectivul. De aceea ne vom opri la ceea ce ni se
pare mai caracteristic, la acele cărţi în care vom
întrezări semne din care să se descopere ceva din
feţele veacului.“ Apoi, criticul formulează referinţe
directe asupra romanului avut în vedere. „Iată
consideraţiile notaţiilor de faţă în marginea
romanului d-lui Mircea Eliade, Întoarcerea din rai. Din
noianul de tipăritură literară actuală, credem că noul
volum – penultim, dar totuşi recent, căci n-are decât
câteva luni – merită o atenţie deosebită. În carte sunt
închise gândurile – bune sau rele – ale unei generaţii
care încearcă o depăşire a vechiului meşteşug
scriitoricesc. E îmbelşugată noutate pe cele 419
pagini. Se dă la iveală o lume nouă, răsărită, dar în
curs de afirmare şi se acordă un nou chip de
literatură – ca metodă de cercetare a omului şi ca
formă de prezentare. Cert, Întoarcerea din rai n-ar fi
cu putinţă să fie scrisă decât între anii 1931-1933.

„Căci, să nu uităm că sunt nenumărate alte cărţi,

care, deşi apărute astăzi, puteau tot aşa de bine să
fie concepute înainte de război.
Pentru actualitatea ei – cu toate scăderile şi cu toate
însuşirile alese – merită să fie discutată.

De literatura d-lui M.E. ne-am ocupat chiar de la

primul volum, Isabel şi apele Diavolului. Şi cu acel
prilej am avut o atitudine aspră, dar îndeajuns de
motivată. Isabel... era debutul nebulos şi prezumţios.
De atunci şi până acum însă ne-a mai dat Maitreyi.
Un suflet, un chip şi o poemă de aprinsă patimă
omenească. De la Isabel la Maitreyi, autorul a urcat
nu o treaptă, mai multe. Cine a citit povestea
Maitreyei-ei, păstrează în suflet o imagine vie de
patimă arzătoare, de destin şi gând înălţat din
umanitate pentru umanitate. Şi tot aşa după lectura
Întoarcerii din rai.

De data aceasta d. M.E. părăseşte regiunea exotică a

Indiei, alegându-şi un câmp local, un crâmpei din
societatea românească. (Deşi lucrul n-are importanţă
prea mare. Pentru că acolo nu climatul străin
interesa, ci zbaterea omenească). În noul roman a
descins pe sol românesc, dar pentru a înfăţişa
socialul, extern, ca peisaj omenesc şi urmându-i doar
cauzalitatea actelor. Dacă ar fi aşa, d-sa n-ar fi prea
nou, s-ar folosi de metodele literare cunoscute. Altul
este procedeul d-lui M.E. Ne rezervam rândurile de la
urmă pentru a-l semnala. Deocamdată să vedem
cuprinsul, sâmburele cărţii. Succint l-am defini: o
lume în gestaţie. Durerile şi năzuinţele tineretului
care se caută. Conflict între generaţii: una
consumată, vetustă; cealaltă nouă şi necristalizată.
Un aspect al crizei de creştere. Este strigătul surd al
tineretului suspendat. Între ce a fost înainte, dincolo
de tratatul de pace şi ce a urmat după, e un hiat.
Lumea nouă care se naşte n-are legătură cu trecutul.
Între azi şi ieri stă căscată prăpastia războiului peste
care nu
s-a întins puntea între generaţii.“

După cum explicit se exprimă în textul său, Const. D.

Ionescu se dovedeşte cunoscător în profunzime ale
realităţilor social-politice şi implicit culturale, în sens
general în sfera ultimă menţionată de noi, şi în
cronica sa se referă şi proiectează în realităţile,
situaţiile numite personajele romanului eliadesc. Mai
mult încă, subliniază şi modul în care personajele
romanului, tineri intelectuali se raportează în
contextul realităţilor din epocă.

„Dar aceeaşi generaţie pierdută în căutarea

absolutului – scrie într-un loc criticul – are
dezamăgiri. Torturată zadarnic pe căile abstracte,
vrea întoarcerea la concret.“ Altul spune: „Mi-e sete
de concret, de viaţa de toate zilele, de caritate... M-
am săturat de capodopere, de asceză şi toate
celelalte...“ (pag. 378).

Urmărind ideaţia personajelor romanului şi folosind

citate elocvente, criticul scrie în alt loc din cronica sa:
„Nevroza socială care a cuprins intelectualitatea
tânără duce pe unii până la gânduri anarhice. Dar
sunt neputincioşi să treacă de la cuget la faptă.
Singur unul încearcă, Emilian.“

Criticul literar insistă şi asupra compoziţiei noi,

structurări personale ale textului romanesc în
Întoarcere din rai.
 „D-l M.E., am spus, ca metodă, se deosebeşte de
predecesori în arta romanului. Rupe cu construcţia
obişnuită. Nu mai avem de-a face cu romanul clasic,
cu acţiune, cu diverse feţe, tăiat în felii urmărite în
continuare.

De acţiune, fără îndoială, nu poate fi vorba.

Materialul prezentat este mai mult de natură
psihologică. (...)

Privit strict epic, romanul ar avea un cusur capital:

tipurile nu sunt diferenţiate. Sau aşa de puţin
diferenţiate încât le confunzi. E unul multiplicat în
diverse feţe şi nume. Aproape toţi sunt celebrali,
ironici, sceptici, cinici, se complac în vulgaritate, în
fraudă, sadism, invectivă etc. Dar realizarea d-lui
M.E. trebuie înţeleasă altfel. În expresia rădăcinii
talentului d-sale autobiograficul. Aşa a apărut de la
Isabel, aşa se menţine în Maitreyi şi continuă să fie la
fel în Întoarcerea din rai. Transpunerea la diverse
personagii este numai formală. Înlăturând această
aparenţă, deghizarea, dar peste fondul de bază care
este autobiografic. O confesiune de cuget şi viaţă
trăită intens. (...)

Întoarcerea din rai nu vrea să facă literatură. Ea face

investigaţii în realitatea internă şi-o dezvăluieşte
nemilos.“

Şi-acum să citim consideraţiile şi judecăţile critice

formulate de Const. D. Ionescu în finalul cronicii sale
despre care promitea în partea introductivă a
textului critic că le va exprima. Transcriu, aşadar,
partea finală a cronicii din Ramuri, nr. 2, iunie 1934:
„Ca modalitate tehnică, Întoarcerea din rai continuă,
în unele privinţe, pe Maitreyi, bunăoară, prin stilul
simplu, necultivat, prin parantezele care dau
expunerii naturaleţe, prin numeroasele întrebări şi
solilocvii. Mai mult chiar. Analiza de sine, stufoasă
prin amendări incidentale, se împleteşte cu
perspective luate prin persoana III. Ca şi în celelalte
volume, şi aici, simplitatea expresiei merge până la
plat, până la tonal. Fraza comună, vorbirea tuturor:
de pe stradă, la cafenea şi din ziare. Niciodată nu
cristalizează în imagini. Autorul are oroare de
„literatură“. Absenţa preocupării de formă se
învecinează uneori cu neglijenţa. Fără linie, fără
culoare şi relief, stilul d-lui M.E. se situează la polul
opus al d-lui Ionel Teodoreanu care îşi face o plăcere
din mânuirea frazelor înflorite abuziv, frizând de
multe ori preţiozitatea. În egală măsură în stilul d-lui
Ionel Teodoreanu se vădeşte imagist – cu predilecţie
metaforic – al
d-lui M. E. este mat şi prozaic. Calităţile lui stau
tocmai în firesc şi cursivitate.

Iată o seamă din motivaţiile celei mai tinere

generaţii: ca înfăptuiri pozitive, sinceritatea şi
spontaneitatea; iar negative, alungarea ornamentului
şi retorismului – de la fond până la expresie. De către
unii cotate drept cusururi; de către alţii, note de
superioritate. În orice caz însă în operă bate un puls
din organismul veacului, manifestat în fond prin axa
de cristalizare în jurul absolutului şi în formă prin
spontaneitate“.
Din întregul text al cronicii literare semnată de Const.
D. Ionescu şi consacrată romanului Întoarcerea din
rai de Mircea Eliade, reiese şi se impune un adevăr
de ordinul evidenţei: criticul, profesor de literatură
română la Liceul „Traian“ din Turnu Severin, era un
cunoscător în totalitate al scrierilor de până la acea
dată semnate de tânărul scriitor. Un cunoscător
avizat, capabil să descifreze sensurile originalelor
romane ale lui Mircea Eliade, să le situeze valoric în
deplină cunoştinţă de cauză, într-o nouă paradigmă
ce se instaura în romanul românesc interbelic.
Aprecierile, consideraţiile lui Const. D. Ionescu
formulate în cronica din revista Ramuri, printre
primele din critica noastră, referitoare la romanul
Întoarcerea din Rai, dar şi referinţele succinte la
romanele anterioare Isabel şi apele diavolului şi
Maitreyi atestă o receptare întru totul pertinentă a
acestor creaţii ale tânărului Eliade. Iar aceste prime
aprecieri au fost exprimate ca idei, constatări în
texte critice posterioare aparţinând unor diverse
condeie critice.

În acelaşi an 1934, în nr. 4-6 (august-octombrie) –

număr de vacanţă – al revistei Ramuri, un alt critic
literar – I.M. Ioanid (1897-1972), profesor la Liceul
„Carol I“ din Craiova, consacră o destul de amplă
cronică literară volumului India de Mircea Eliade,
volum recent apărut. I.M. Ioanid procedează
„didactic“, asemenea colegului şi confratelui său
severinean, Const. D. Ionescu. Într-o introducere
teoretică, criticul emite judecăţi ca acestea:
„memorialul de călătorie este o speţă literară
ambiguă, în care documentul nud şi fenomenul de
expresivitate estetică stau într-o relaţie determinată
de pricini atât temperamentale cât şi obiective. (...)
Există călători cu darul condeiului şi literaţi care
călătoresc. Cu cât cei din urmă sunt dublaţi de
gânditori în curs de eflorescenţă, cu atât vor fi mai
degrabă ispitiţi să-şi definească propriul peisaj
interior care nu-i de mirare să-l degenereze sau să-l
absoarbă pe celălalt.“

Percepând noutatea formulei cărţii lui Mircea Eliade,

criticul rămurist îi explicitează conţinutul şi formula
personală, şi dacă ea nu poate fi circumscrisă
„memorialului de călătorie care este o speţă literară
ambiguă“, criticul constată că în realitatea textului
„(...) găseşti în „India“ veşnic prezent pe d-l Mircea
Eliade în intimitatea gândirii şi simţirii sale,
complexe, întortochiate, uşor exterioare, cum se
cuvine să fie pe meleagurile Iluminatului. Simţi la
fiecare pagină şi deseori la fiecare frază pe omul care
n-a făcut o călătorie numai ca să confecţioneze o
carte, o teză de doctorat şi o carieră, ci pe acela care
a avut afinităţi prestabilite cu India. Îl simţi câte
odată cam mult. Dar în locul Indiei unitare, te
mulţumeşti cu Indianul autentic. Un alt contact
edificator, cu India îl ai prin intermediul termenilor
„hindustani“ abundenţi, într-adins netraduşi de autor,
pentru ca tenta autohtonă să fie mai nealterată.

Cu însuşirile şi cu atitudinea d-lui Eliade, viziunea

Indiei trebuia să fie fragmentară, cu o căutată lipsă
de coeziune. Dar ce magnific pitoresc în clişee, ce
profunde sau tainice zvonuri din viaţa care mişună în
imensitatea florei şi faunei şi omenirii descoperite,
câtă înfiorare în suita de momente – mai totdeauna
grave – care s-au oglindit în sufletul autorului ca tot
atâtea revelaţii!“

Un alt colaborator constant al revistei Ramuri,

profesorul şi literatul Traian Mateescu (1907-1978)
semnează în revistă, în nr. 8, din octombrie 1937
articolul „Peisajul generaţiei noastre“, în care autorul
exagerează în parte prin afirmaţii că numai
aparţinând unor „grupe, grupuleţe şi programe“ devii
vizibil în câmpul cultural, câştigând o popularitate
peste valoarea reală în sine a persoanei.

Afirmând valoarea într-adevăr de excelenţă a

tânărului scriitor Mircea Eliade, profesorul şi literatul
craiovean Traian Mateescu consideră – în mod
exagerat, desigur – că popularitatea tânărului autor
de romane ar proveni „Mai ales din faptul că d-l
Mircea Eliade are de partea sa şi o leacă de presă“.
Const. D. Ionescu s-a aflat de partea foarte tânărului
Mircea Eliade, încă de la debutul editorial cu romanul
Isabel şi apele diavolului, publicând o substanţială
cronică literară în revista „Gândirea“, nr. 8-9, august-
septembrie, din 1930, în timpul când Eliade se afla
încă la studii în India. Iar cele două cronici literare,
apărute în cursul anului 1934 în revista Ramuri,
cronici din care am reprodus extinse citate în
documentarul de faţă, atestă receptarea şi situarea
tânărului scriitor Mircea Eliade de către publicaţia
craioveană, prin cei doi cronicari ai săi, într-un mod
adecvat, ca pe un creator de profundă originalitate şi
valoare. El este circumscris unei noi paradigme a
romanului, paradigmă ce se consolida în literatura
noastră în anii interbelici.
După aproape un sfert de secol, timp în care numele
şi opera lui Mircea Eliade au fost interzise în ţară de
către regimul totalitar comunist, revista Ramuri, îşi
poate revendica primatul publicării a doză articole
despre marele scriitor român şi savant umanist,
profesor de istoria religiilor la Universitatea din
Chicago. În nr. 9 din 15 septembrie 1967, în cadrul
rubricii Fişe de dicţionar filosofic, rubrică inaugurată
şi susţinută în mare parte de redactorul de
specialitate al revistei, Grigore Traian Pop, au fost
publicate despre Mircea Eliade articolele „1. Filosoful.
Elementul originar în filosofia culturii“ sub semnătura
lui Vasile Vetişanu şi „2. Literatul“, semnat de Ilina
Grigorovici. Apoi, alte reviste, din Bucureşti şi câteva
centre culturale ale ţării, au publicat în paginile lor
texte despre Mircea Eliade şi chiar proze ale
scriitorului.

Prozatorul Ştefan Bănulescu, în plină ascensiune

literară în urma apariţiei, în 1965, a valorosului său
volum de povestiri „Iarna bărbaţilor“, publică în
Ramuri, nr. 1, din 15 ianuarie 1968, articolul Mircea
Eliade în „Amintiri“, în care citează un pasaj
semnificativ din volumul apărut la Madrid în 1966,
pasaj în care scriitorul, aflat de mulţi ani departe de
ţară, evocă atât de viu şi emoţionant lecturile din anii
adolescenţei bucureştene pe când era elev la Liceul
„Spiru Haret“.

Dar, despre referirile la Mircea Eliade în Ramuri, între

anii 1967-2007, se impune să revenim în mod mai
detaliat în acest an al aniversării naşterii marelui
scriitor şi savant umanist din secolul XX.
 Cele dintai lecturi
de Mircea Eliade
(rezumat)

In anul 1912, copilul Eliade se muta la

Cernavoda, alaturi de familia sa, deoarece tatal sau
trebuie sa mearga in amrmata. Acolo, el ramane
timp de doi ani.
El invatase deja alfabetul, dar nu stia la ce
foloseste, pana cand a descoperit cartea de citire a
fratelui sau, Nicu. Atunci a inteles magia textelor,
deoarece a citit cu pasiune. Dar, dupa o saptamana,
Eliade isi da seama ca nu mai are ce citi. Afla de la
invatatorul sau ca este miop, si i se interzice sa
citeasca orice in afara de basme si povesti, lecturi ce
trebuiau citite pentru scoala.
 Desi i se interzise lectura, copilul Eliade continua
sa citeasca, insa pe ascuns, orice in cadea in mana :
Sherlock Holmes, Psaltirea, Cheia visurilor.