Conu Leonida față cu reacțiunea

Conu Leonida față cu reacțiunea este o piesă de teatru a dramaturgului Ion Luca Caragiale.

Subiectul[modificare | modificare sursă]
Piesa șarjează pe micul funcționar la pensie, etern de partea puterii, care dorește republica pentru a
avea pensie și leafă, și nu concepe revoluția decât cu aprobarea autorităților („Câtă vreme sunt ai
noștri la putere, cine să stea să facă revoluție?“). Amețit de demagogia pseudoliberală, Leonida a
auzit de „Galibardi“ și cei o mie de „volintiri“ ai lui și crede că papa, „iezuit aminteri nu prost“, a
convins pe Garibaldi să-i boteze un copil. Clasice sunt explicațiile împărtășite de Leonida soției sale
Efimița, privitoare la ipohondrie:
„Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o
idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă,
firește, și nimica mișcă.”
Deși amândoi constată că s-au înșelat luând o petrecere de lăsata-secului, la care Ipingescu „chiuia
și trăgea la pistoale“, drept mișcare de stradă, nici unul nu-și modifică atitudinea, Leonida pledând
mai departe în atoateștiutor, iar Efimița admirând mai departe priceperea lui:
„Ei, bobocule, apoi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva!”
Piesa este o demonstrație a imputinței unui om în fața dorinței de revoluție dar faptul că eroul
principal e necărturar poate fi observat însăși din faptul că el nici măcar nu știe care e numele corect
al înfăptuitorului revoluției

CONU'LEONIDA FATA CU REACTIUNEA

Semnificatia titlului. in maniera parodica si comica autorul sintetizeaza inca din titlu

conflictul piesei. Apelativul familiar „conu' sugereaza, de la inceput, ridicolul personajului
impatimit dupa teoria politica, dar paralizat de orice forma de punere a ei in practica.
Subiectul
In aceasta farsa, intriga sumara se declanseaza tarziu (spre mijloculpiesei) si se
rezolva rapid.
Leonida si Efimita, doi pensionari, discuta politica, batranulcomunicandu-i autoritar
consoartei teoriile sale despre revolutie si republica. Mentalul personajului este deformat
de tot felul de informatii nebuloase, alese din ziarele pe care le citeste cu scrupulozitate.
Leonida isi aminteste de revolutia de la 11 februarie 1866, evoca
entuziasmat scrisoarea „de patru vorbe' a lui Galibardi si construieste imaginea utopica
a unei republici in care cetatenii primesc pe langa pensie si lefuri bune, toate in baza
unei„legi de muraturi'.

Sedusa de limbutia sotului care confunda principatele cu republica, popa cu papa,

prezentul cu trecutul, documentul cu fictiunea, dar mimeaza foarte bine verva si
competenta unui politician, Efimita adoarme si se trezeste speriata, luand drept revolutie
galagia facuta p strazi de niste cheflii. Desteptat la randul lui din somn,
Leonida linisteste, explicandu-i procesul complicat al alienarii umane, produs' de
ipohondrie.

Nici un moment el nu se gandeste sa verifice afara sursa zgomotelosuspecte, nu se

raporteaza la realitate, ci la cunostintele sale teoretice.
Trezit pentru a doua oara, eroul cauta cu infrigurare un raspuns in presa: „Unde mi-e
gazeta? Trebuie sa spuie la ultimele stiri'. Gazeta e sfanta, ea ii conduce viata si tot ce
stie, stie din gazeta; memoria lui, dar si existenta sa intreaga se organizeaza dupa
informatiile confirmate de gazeta.
Numai asa se justifica greseala de auz, qui-pro-quo-ul auditiv.
pulat de ziare, Leonida isi manipuleaza consoarta. impuscaturile lui Ipingescu, galagia
unor petrecareti sunt considerate semne ale revolutiei si cei doi isi fac in miezul noptii
bagajele, hotarati sa se salveze, plecand la Ploiesti, in fieful republicanilor.
Conflictul se lamureste insa, aparitia Saftei pune capat confuziei, dovedind
ilegitimitatea spaimei personajelor, dar si imensa si ridicola lor capacitate de
automistificare.
Caracterizarea personajelor. Tipuri si relatiile dintre ele
Conu' Leonida. Fost functionar la stat, pensionar alienat care crede doar in
abstractiuni (in cuvantul tiparit, nu in realitatea concreta), republican si politician de
ocazie, aprig comentator al politicii interne si externe, admirator ramolit al lui Garibaldi,
Conu' Leonida este un personaj clasic, monocord, dar care poate fi reprezentativ (pentru
ca la nivelul oamenilor marunti se face istorie).
Jongleur si sclav al teoriei, el se caracterizeaza prin incapacitatea de a actiona, printr-
o perceptie gresita asupra realitatii si asupra propriei persoane, dar si prin absenta
ridicolului.

Efimita, cea de-a doua nevasta a lui Leonida, docila si naiva, dar gata sa-si
desavarseasca educatia politica, prezinta ca personaj un anume deficit tipologic, dar
joaca un rol important in piesa. Ea stimuleaza prin intrebari bine puse („Adica cum?
Zau? Ce spui soro9') pofta de sporovaiala a lui Leonida si justifica - speriindu-se fara
motiv -, emergenta intrigii.

Structura - compozitie. in Conu'Leonida fata cu reactiunea, in pofida

dimensiunilor reduse ale piesei (un singur act), construita pe simpla opozitie
aparenta/realitate, procedeele tehnice sunt multiple si variate.
Didascaliile substantiale si suculente indica tonul, variatia gesticii si unele date
psihologice ale eroilor, stereotipia numelor ascunde implicit ideea uniformitatii
caracterelor (cea de-a doua sotie a lui Leonida se numeste Mitu, ca si prima), iar prezenta
unui personaj episodic, periferic clarifica intriga (Safta le da de inteles celor doi batrani ca
s-au inselat).
Caragiale are intuitia moderna a intertextualitatii („Zgomotele care o inspaimantasera
pe Efimita si mai apoi pe Leonida ' sunt produse de nimeni altul decat Nae Ipingescu -
eroul din O noapte furtunoasa), utilizeaza strategia inadecvarii (discutia despre
revolutie se desfasoara intr-un cadru prea intim pentru aceasta tema) si face apel la
resursele de baza ale comicului.
Comicul de situatie (strangerea catrafuselor si baricadarea usii), dar mai
ales comicul de limbaj (Leonida spune„legea de muraturi' in loc de „moratoriu', „gianta
latina' in loc de „ginta latina', foloseste barbarisme: „nu te importa'),dovedesc
discrepanta dintre pretentie si adevar si pun in evidenta contrastul dintre ceea ce cred

protagonistii despre ei insisi si ceea ce sunt de fapt.

Receptare critica

..Or din punct de vedere tehnic, in raport cu toti contemporanii sau cu precursorii sai si
mai ales in raport cu Alecsandri, care reduce comicul la un sistem de opozitii exagerate
vechi/nou, batrani/tineri, oraseni/provinciali sau la supralicitarea vorbirii strainilor,
Caragiale realizeaza piesele cele mai complexe, punand numarul cel mai mare
de probleme dramaturgice, stralucit rezolvate si reusind sa concilieze pretentiile
publicului larg cu rigorile impuse de conventionalismul teatral.'

(Florin Manolescu, Jocuri cu mai multe strategii) (E.C.)