Corabia beată - Arthur Rimbaud 1871

Pe Fluviile calme, cum lunecam la vale,

N-am mai simțit că-s dusă de edecarii mei:
Piei Roșii, țintuindu-i cu trupurile goale
De stâlpii de pe maluri, trăseseră în ei.

Purtând flamande grâne sau englezești bumbacuri,

Pluteam fără să-mi pese ce echipaj aveam.
Când edecarii-aceia au amuțit, pe veacuri,
Am coborât pe Fluvii, oriîncotro voiam.

Eu, ce fusesem iarna, mai surdă ca un creier

De prunc, am dat năvală prin mâniosul val.
Peninsulele smulse din somn de-al meu cutreier,
N-au cunoscut un iureș atât de triumfal.

Furtunile-mi sfințiră treziile marine.

Mai slobodă ca dopul pe ape-am dănțuit
- Și zice-se că ele doar leșuri duc, haine -
Vreo zece nopți, și farul neghiob nu mi-a lipsit !

Curata undă verde, mai duce decât pare

Copiilor o poamă murată, m-a spălat
De vărsături și pete de vin; zvârlind în mare
Și ancora și cârma, în voie m-a lăsat.

Mă scald, de-atunci, în mare ca-ntr-o poemă gravă -

Licoare lactescentă cu irizări de sori -
Și sorb azurul verde, în care - pală navă -
Vreun înecat coboară, pe gânduri, uneori, -

Și-n care, dând culoare sălciilor seninuri, -

Deliruri și cadențe ascunse-n străluciri,
Mai largi decât ni-e lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac să dospească fierea roșieticei iubiri !

Știu bolțile ce crapă sub fulgerele dese,

Știu trombele, și seara, și zorii plini de-avânt, -
Popor de porumbițe, - și am văzut adese
Tot ce crezut-a Omul că vede pe pământ !
Văzut-am cum un soare pătat de-un mistic sânge
Iluminează cheaguri prelungi și viorii, -
Cum draperia mării, foșnind, sub zări își strânge
Talazurile - ai spune eroi de tragedii !

Visat-am noaptea verde cu-omături uluite -

Săruturi care urcă în ochii mării, lent, -
Mișcarea unor seve în veci neauzite,
Și fosforul ce cântă arzând incandescent !

Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turmă -

Ca niște vaci zălude izbind în stânci, vârtos -
Fără-a visa că talpa Madonelor din urmă
E-n stare să împingă-oceanul lenevos !

Am dat peste Florile fantastice, în care

Erau ochi de pantere cu piei de om, și flori !
Și peste curcubee întinse pe sub mare
Ca hățuri către turma verzuilor vâltori !

Văzut-am bălți dospinde – năvoade uriașe

În care putrezește câte-un Leviatan, -
Rostogoliri de ape prin pașnice făgașe,
Genuni ce sug, cumplite, al apelor noian !

Ghețari, bolți de jăratec, sori de argint și aur,

Și sidefii talazuri – epave-n brune mări,
În care, roși de pureci, să prăbușesc balauri
Din arbori lungi, cu negre parfumuri în spinări !

Aș fi dorit să vadă copiii – această lume

A undei, - peștii-aceia de aur, cântători.
Simțeam că-s legănată de înflorite spume.
Mă-naripa o boare de taină, uneori.

Martir sătul de Zone și Poli, purtam pe buze

Suspinul mării, - balsam pentru-ostenitu-mi trunchi;
Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze –
Eram ca o femeie căzută în genunchi…

Peninsulă-mproșcată pe țărm cu găinațuri

De paseri cârcotașe, cu ochi bălai, pluteam
Până simțeam că-n plase de-otgoane și de lațuri
Coboară înecații, de-a-ndoaselea !... Eram

O navă rătăcită sub părul mării, - împinsă

De vânturi în eterul lipsit de paseri; eu
Nici de-ale Hansei pânze n-aș fi putut fi prinsă;
Scheletu-mi beat de apă ar fi plutit mereu;

Eu, sloboda odraslă a fumului și-a ceții,

Ce sfredeleam chiar cerul, roșcat precum un zid
Ce poartă – hrană dulce, visată de poeții
Blajini – licheni de soare și muci de-azur limpid, -

Eu, scândură năucă, smălțată cu planete

Electrice, și trasă de hipocampi, pe când
Se prăvăleau, izbite de Iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând, -

Eu, ce simțeam, la cincizeci de leghe depărtare,

Maelstroamele și chiții gemând în rut, perechi, -
Eu, de albastre-ntinderi eternă torcătoare,
Duc lipsa Europei cu parapete vechi !

Văzut-am sideral arhipelaguri, plauri

Al căror cer bezmetic spre nave stă deschis:
- O, Vlagă viitoare, o, păsăret de aur,
Ți-s nopțile acestea, loc de surghiun și vis?

Dar prea am plâns ! Ajunge ! Sfâșietori sunt zorii.

Amară-i orice lună, și orice soare-i crunt:
M-a toropit iubirea, căci lâncezi i-s fiorii.
O, sparge-mi-s-ar trunchiul ! În mare să m-afund !

De mai doresc vreo apă din Europa-i parcă

Băltoaca neagră, rece, pe care-n asfințit
Un trist copil, pe vine-așezat, împinge-o barcă
Plăpândă ca un flutur de mai, îndrăgostit.

O, nu mai pot să lunec prin vraja voastră, valuri

Menite cărăușii bumbacului să fiți,
Nici să înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici să plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliți !
Corabia beata - poem al poetului francez Arthur Rimbaud.
referat

Scris in anul 1871, acest poem ne introduce in poetica lui Rimbaud.

in Corabia beata Rimbaud descrie simbolic experienta poetica la care viseaza: sa scrie o
poezie absoluta, capabila sa fixeze intr-un limbaj poetic nou, veritabila alchimie verbala,
substanta insasi a universului, ascunsa in spatele unei retele infinite de aparente.

Corabia este obiec-tul-simbol in care se intruchipeaza subiectul poetic. Avem de-a face
cu un poem narativ, caci aici corabia este cea care isi povesteste propria aventura, ce "a
vazut" si ce "a simtit" dupa ce s-a desprins de maluri, avantandu-se singura in necunoscut
si ratacind intr-o lume aflata dincolo de marginile firescului ("Corabie pierduta sub parul
marii, impinsa/De vanturi in eterul lipsit de paseri; eu/Nici de-ale Hansei panze n-as Ji
putut Ji prinsa;/Scheletu-mi beat de apa ar fi plutit mereu").

Corabia simbolizeaza cautarea adevarului absolut, dincolo de limita realului, dincolo de

rezistenta spiritului si a simturilor, dincolo de suferinta.
Poemul se incheie cu exprimarea sperantei intr-o viata plina de simplitate si puritate,
departe de tot ceea ce este meschin si degradant: "De mai doresc vreo apa din Europai
parca/Baltoaca neagra, rece, pe care-n asfintii/ Un trist copil, pe vine ciucit, impinge-o
barca/ Plapanda ca un flutur de mai, abia ivit.//O, nu mai pot sa lunec prin vraja voastra,
valuri/ Menite carausii bumbacului sa fiti. /Nici sa infrunt trufia drapelelor, pe maluri,
/Nici sa plutesc sub ochii pontoane-lor, cumpliti!".

Poet francez, unul dintre făuritorii poeziei moderne. Create, în majoritatea lor, în primii
ani ai deceniului al optulea și veacului trecut, poemele lui Arthur Rimbaud au dat o
maximă strălucire simbolismului francez și au deschis totodată, pe linia vizionarismului
lui Charles Baudelaire, împreună cu poemele lui Stephane Mallarme, cele mai largi
orizonturi liricii secolului nostru.

Numeroase trăsături artistice definitorii ale acestei lirici evocă, dincolo de fenomenul
unor înrâuriri directe, înnoirile aduse de Arthur Rimbaud poeziei.

Poemul Corabia beată a fost scris în anul 1871. În devenirea operei lui Arthur Rimbaud,
el se află la răscrucea unor drumuri ale căutărilor spirituale și artistice ardente ale
poetului, marcând granița dintre versurile sale așanumite clasice, scrise până spre
jumătatea anului 1871, și poemele sale esoterice, în stihuri libere sau în proză,
din Ultimele versuri, Un răstimp în infern și Iluminările, opere de la care vor porni multe
din drumurile liricii secolului XX.

Cu acestea din urmă se încheie creația poetică a lui Arthur Rimbaud, manifestată
fulgerător și curmată cu totul neașteptat, în 1873, când autorul Iluminărilor, care abia
împlinise 19 ani, hotărăște să arunce vălul unei tăceri depline asupra poeziei și să se
dedice altor ocupații cu totul străine de literatură.

Corabia e obiectul simbol în care se întruchipează subiectul poetic.

Despre ea se vorbește în întregul poem și tot ea spune ce a ”văzut” și ce a ”simțit” după

ce s-a desprins de maluri, s-a avântat impetuos singură în necunoscut și s-a rătăcit într-o
lume aflată dincolo de marginile firescului.

Două motive poetice sunt relevate cu pregnanță în textul Corăbiei bete: motivul rătăcirii,
pe care-l reîntâlnim în Un răstimp în infern, și al apei, ilustrat încă de una din primele
creații ale lui Arthur Rimbaud, poemul Ofelia.

Motivul rătăcirii, adică al desprinderii de țărmuri, al evadării, al  deschiderii spațiilor

largi, nelimitate și al afundării în lumi neexplorate reflectă setea de cuprindere vizionară a
necunoscutului.

Motivul apei, al mărilor întinse și neștiute care poartă sunete și culori mirifice sau își
rostogolește valurile bântuite de nepotolite furtuni până în depărtările unde diferențele
dintre albastrul lor și cel al cerului nu mai sunt sesizabile, astfel încât corabia înaintează,
la un moment dat, pe drumurile azurului fără margini, este cel al acumulării și descărcării
unor energii nebănuite, oglindind, în același plan simbolic, frământările sufletului lui
Arthur Rimbaud.

Amândouă aceste motive poetice, al căror element de relație - la nivelul detaliilor vizibile
- devine corabia, susțin imaginile motrice dominante ale poemului.

Aceste imagini, produse ale unei fantezii care nu cunoaște opreliști, se integrează, toate,
unei mari metafore care semnifică destinul spiritual al poetului.