Constantin Cristian Daniel

Ion
de Liviu Rebreanu

Tehnici cinematografice:
N. Manolescu: ”Rebreanu este neîndoielnic un artist obiectiv. [...] Romancierul
vrea să creeze impresia că e un observator( atât și nimic mai mult). Un
observator omniscient, desigur, dar lipsit de voce proprie” (Arca lui Noe, I).

Personal, îl compar pe Rebreanu cu un operator care are la îndemână o

varietate de lentile pe care le folosește cu dibăcie pentru a surprinde atât o
imagine în ansamblu, o imagine a subiectului cât și un gros-plan( numai un
detaliu sau fața personajului). Acțiunea de a modifica mereu distanțele focale
ale planului pentru a apropia/ îndeparta subiectul de cameră se numește
transfocalizare.

Un exemplu de gros-plan este confruntarea dintre Ion și Vasile Baciu:

”— Ce ți-am spus eu ție, sărăntocule, ai? urlă, apropiinduse mereu, Vasile

Baciu, pe care liniștea lui Ion îl întărâta mai rău. Flăcăul primi ocara ca o
lovitură de cuțit. O scăpărare furioasă îi țâșni din ochii negri, lucitori ca două
mărgele vii. Răspunse cu o voce puțin tremurătoare, dar batjocoritoare: — Ce-s
eu, sluga dumitale, să-mi poruncești? — Am să-ți poruncesc, tâlharule, și dacă
nu asculți de vorbă, am să te umplu de sânge! răcni țăranul aprins de mânie
până în măduva oaselor, aruncându-se la el. Acum Ion se opri, încleștă pumnii
și strigă înăbușit, parcă ar fi căutat să se stăpânească: — Să nu dai, bade
Vasile, că... Să nu dai!... Să nu dai!... Câțiva bărbați și flăcăi se zvârliră la Vasile,
ostoindu-l. Ion stătea neclintit, ca un lemn, doar inima îi sfărâma coastele ca un
ciocan înfierbântat. Dintru-ntâi se gândise să-l lase în plata Domnului, că-i beat
și e tatăl Anuței... Dar când l-a suduit și s-a apropiat să-l lovească și-a pierdut
cumpătul. Îi clocotea tot sângele și parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu
un deget, ca să-l poată apoi sfârteca în bucățele, mai ales că la spatele lui
văzuse pe George care privea disprețuitor și mulțumit. ”

1
Constantin Cristian Daniel

Prin prim-plan Rebreanu recreeaza bunăoară fețele Anei și ale Floricăi din
perspectiva lui Ion în noaptea nunții, iar fizionomia celor trei este surprinsă de
George la propria căsătorie.

”De-abia acum înțelese Ion că împreună cu pământul trebuie să primească și pe

Ana și că, fără ea, n-ar fi dobândit niciodată averea. Nu mai schimbase cu ea
nici o vorbă de câteva luni. I se părea o străină și nu-i venea să creadă că în
pântecele ei se plămădește o ființă din sângele lui... O privea și se mira c-a
putut el săruta și îmbrăția pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în cap de
plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii, și care, împopot,onată cum era astăzi,
părea și mai urâtă. În aceeași vreme genunchii lui atingeau genunchii Floricăi,
pe care Ana i-o alesese drușcă cu Margareta lui Cosma Ciocănaș . Florica era
aprinsă în obraji, cu buzele roșii, umede și pline, cu ochii albaștrii limpezi ca
cerul de vară și avea în toată înfățișarea o veselie sănătoasă pe care se silea și
nu izbutea s-o ascundă.”

”George era foarte vesel și mândru, și se uita din când în când la Nicolae Tătaru
să-l surprindă cât e de supărat. Rotinduși însă privirea la oaspeții prea cinstiți,
întâlni deodată ochii lui Ion Glanetasșu, înfipți ca niște lipitori în Florica. Ochii
aceștia dârji, aprinși și tulburi îl spăimântară și parcă îi spuseră că din-tr-înșii
pornește primejdia. Încercă să se bucure că Ion îi râvnește pe Florica și vru să
simtă o răzbunare pentru cele ce a trebuit să înghită odinioară din pricina lui.
Dar nu izbuti să-și împrăștie teama nici dând de dus, că un pahar de rachiu.
Numai întorcându-se la Florica se mai liniști puțin, căci ea ședea cu ochii plecați
și plânși, cum se cuvine unei mirese, și doar pe buzele subțiate și roșii îi juca un
zâmbet de plăcere. Se gândi să nu se mai sinchisească de Ion, și totuși îndată se
pomeni iar pândindu-l. Și Ion nu-și lua ochii de la mireasă, ca și când i s-ar fi lipit
de ea într-o sărutare atât de pătimașă că nici o putere din lume să nu-i mai
poată despărți... Alături de el, George descoperi într-un târziu pe Ana, gălbejită
și uscată la obraji, șezând ca pe ghimpi și surâzând rușinată. Ea, întâlnind
privirea mirelui, spuse ceva la ureche lui Ion care, fără a întoarce capul, mârâi
arătându-și dinții, ca un dulău gata să muște. Zâmbetul pe fața femeii se șterse
o clipă, pentru a reveni însă îndată mai înghețat.”

2
Constantin Cristian Daniel

În scena horei, autorul folosește metoda prim-planului pentru a individualiza

trăsăturile comportamentale, atitudinile sau personajele episodice.

”Hora e în toi(...)Cei trei lăutari cântă lângă și opron să-și rupă arcușurile.
Briceag, cu piciorul pe o buturugă, cu cotul stâng pe genunchi, cu obrazul culcat
pe vioară, cu ochii închiși, își sfârâie degetele pe strune și cântecul saltă aprig,
înfocat. Holbea e chior și are un picior mai scurt, iar la vioară numai trei coarde,
dar secondează cu aceeași patimă cu care Găvan, un țigan urât și negru ca un
harap, apasă cu arcul pe strunele gordunii. Din când în când Briceag se oprește
să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meștesșugul ca să
păstreze măsura. Apoi Briceag reîncepe mai aprins, strâmbându-se uneori la
Holbea, alteori la Găvan, cu deosebire când schimbă melodia(...) ”

Autorul utilizează efectul transtrav(Modificarea perspectivei în condiții

neschimbate a obiectelor în prim-plan prin reglarea diferită a distanței focale a
obiectivului, prin utilizarea concomitentă a travellingului și a transfocalizarii).
Hora este păstrată permanent în centrul cadrului, dar sunt aduse în atenție pe
rând diferite grupuri: fetele care răman neinvitate, copiii ce privesc, grupurile
de bărbați și femei.

” De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat Someșana

cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se
bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așază în straturi groase pe
fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire. Cu cât
Briceag întețește cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, își înfloresc jocul, trec
fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, țopăie pe loc
ridicând tălpile, își ciocnesc zgomotos călcâiele, își plesnesc tureacii cizmelor cu
palmele nădușite ... Glasurile se îneacă în norul de praf ce-i îmbrățișează pe toți
... Numai arar vreunul mai țanțos, începe o chiuitură, în tactul zvăpăiat al
jocului, cu ochii pe dos, cu gâtul răgușit. Dar după două-trei versuri o sfârsșește
într-un iuit aspru, istovit. Apoi jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai
sălbatic. Flăcăii își încolăcesc brațele mereu mai strâns pe după mijlocul
fetelor ... Sânii acestora tremură sub iile albe și ating din când în când pieptul
flăcăilor, tulburându-le ochii și inima. Nu schimbă nici o vorbă. Nici nu se
privesc. Doar pe buze fâlfâie zâmbete plăcute și fugare. ”

3
Constantin Cristian Daniel

”La câțiva pași de pâlcul jucătorilor stau fetele care au rămas nepoftite, privind
cu jind, ș optindu-și uneori cine știe ce și izbucnind în râsete silite. La urechi și în
cosițe au și ele buchet,ele de vâzdoage pestrițe și în mână câte un mănunchi
mai măriș or pe care să-l dăruiască flăcăului cutare să-l pună în pălărie. Printre
fete se mai rătăcește și câte o nevastă tânără, cu năframă de mătase în cap,
gata să intre în horă dacă s-ar întâmpla să-i vie chef bărbatului ei să joace. Mai
la o parte mamele și babele, grămadă, forfotesc despre necazuri și-și admiră
odraslele. Copii neastâmpărați aleargă printre femei și chiar prin horă, fură
florile fetelor și fac haz când victimele îi ocărăsc sau se înfurie.(...) Bărbații se țin
mai pe departe, pe lângă casă, pe la poartă, grupuri-grupuri, vorbind de
treburile obștești, aruncând numai rareori câte-o privire spre tineretul
dimprejurul lăutarilor.”

Planul sonor

- toate secvențele narative sunt însoțite de un plan sonor care ofera unitate a
imaginii cu acustica. Reprezentativă este prima scenă a uciderii lui Ion care este
exclusiv sonoră.

”Un vânt rece se porni deodată, deșteptat parcă de glasul omului, fâșăind trist
prin frunzele pomilor și trântind poarta ogrăzii, care rămăsese crăpată. Atunci
George prinse în marginea grădiniței din fața casei o mișcare nevrută, după
care auzi îndată: — Ssst... ssst... ssst... George făcu câțiva pași spre grădină,
îndârjit. Și întrebă iar mai apăsat: — Cine-i? — Ssst!... ssst... st! răspunse
acuma mai aproape. Cu amândouă mâinile George ridică sapa și izbi. Simți că
fierul a pătrunsîn ceva moale și în gândîi răsări întrebarea: „Unde l-oi fi lovit?"
Dar numaidecât se auzi iarăși, mai încet și rugător: — Ssst... ssst... George izbi a
doua oară. Sapa vâjâi în aer. Apoi un pârâit surd, urmat de un zgomot năbușit
ca și când se prăvale un sac plin. Mai ales zgomotul acesta înfurie mai crunt pe
George. (...)Lovi a treia oară, fără a-și mai da seama unde... Orăcăitul
broaștelor reîncepu brusc, speriat, amenințător, ca o văicăreală vâltorită în
văzduh de vântul ce sufla mereu mai mânios și mai înțepat. ”

Reluarea

4
Constantin Cristian Daniel

Prima scenă în care este descrisă moartea lui Ion este o scenă predominată de
sunete. Totul este confuz. Este conturat doar George care bâjbâie prin întuneric
cu sapa în mână, după ce aude, împreună cu Florica, poarta scârțâind, pași în
ogradă și câinele de peste drum care latră. Acesta il lovește pe Ion de trei ori,
dar numai în capitolul urmator aflăm și unde a fost lovit, de altfel fiecare sunet
poate fi foarte bine înțeles, evenimentul fiind reluat și prezentat din
perspectiva lui Ion.

”Ion se prăbuși sub lovitura a doua care-i crăpase țeasta. Lovitura următoare n-
o mai simți, precum nu simțise durere nici la cea dintâi... Venise de-a dreptul de
la cârciumă, amețit însă mai mult de fericire decât de rachiu, deși băuse atâta
de speriase pe vădana lui Avrum. Venind, fluiera vesel ca pe vremea când era
holtei și se ducea la fete, înainte de-a fi avut vreun gând de însurătoare. Dar
sufletul îi era așa de plin de bucurie, că se stăpânea să nu sară să îmbrățișeze
gardurile pe lângă care trecea și câinii care-l lătrau ici-colo. Strecurându-se în
ograda Floricăi, trase o înjurătură înăbușită fiindcă poarta scârțâise puțin și-i
era frică să nu se trezească Savista. De altfel se hotărâse ca, dacă oloaga s-ar
deștepta și ar crâcni, s-o cotonogească fără multă vorbă. Lăsă poarta deschisă
înadins ca să nu mai scârțâie când va pleca. Toate le potrivise cu mare grijă,
numai la George nu se gândise deloc, parcă nici n-ar fi fost pe lume. Când se
deschise ușa tinzii cu zgomot, i se încuibă în minte să facă „ssst", tot din pricina
Savistei. După pași cunoscu însă că nu e Florica. Avu o străfulgerare de gelozie:
o fi îmbrățișat altul pe femeia inimii lui... Dar la George nu se gândea. Nu apucă
să scrâșnească din dinți, când auzi glasul lui George. Iar glasul acesta îl ului atât
de mult că i se moleși toată ființa de parcă nici mâna nu și-ar mai fi putut-o miș
ca. În creieri totuși îi rămase uitat acel „ssst" pe care simțea nevoia să-l
rostească prostește, fără voia lui. În aceeași clipă își dădu seama deodată că i-a
sosit ceasul. Mintea i se lumină, deși gura-i boscorodea întruna „ssst", tot mai
domol și mai nesigur. Aștepta loviturile, îngrijorat doar cu ce o să-l trăsnească?
Auzi foarte lămurit vâjâind în aer ceva, simți o izbitură ascuțită în brațul drept,
dar fără durere și urmată doar de o fierbințeală ciudată, care parcă-i topea
creierii, încât începu să-și amintească repede, ca într-o aiurare, cum se ducea la
liceu în Armadia, cum a fugit de la școală ca să umble cu vitele pe câmp și să
țină coarnele plugului, apoi dragostea lui dintâi cu fata dascălului Simion
Butunoiu, măritată acum cu unul din Săscuța, apoi dragostea lui să aibă
pământ mult, și Ana, și copilul, și Florica, și Titu cu toată familia Herdelea și cu
5
Constantin Cristian Daniel

cântecele cele frumoase, seara în pridvor, și-i părea rău că toate au fost
degeaba și că pământurile lui au să rămâie ale nimănui... Vâjâi iar ca o vijelie
îngrozitoare într-un pustiu fără margini, și înțelese că iar îl lovește... Apoi
deodată, ca și cum sufli în lumânare, se făcu întuneric deplin.”

Tehnica contrapunctului

-prezentarea aceleiași teme în planuri diferite(nunta țăranească a Anei

corespunde, în planul intelectualitații, cu nunta Laurei; conflictul exterior dintre
Ion și Vasile Baciu corespunde conflictului intelectualilor satului: învățătorul si
preotul). Prin această tehnică se pun în evidență secvențe narative/ episoade
simetrice și antitetice, care conferă aspect polifonic acțiunii.