N. Crevedia. Buruieni de Dragoste

Acest roman a fost digitizat în cadrul proiectului Muzeul Digital al Romanului Românesc 1933-1947, inițiat de Revista
Transilvania, organizat de Complexul Național Muzeal ASTRA și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Sugestie de citare a arhivei:

Baghiu, Ștefan, Vlad Pojoga, Mihnea Bâlici, Maria Chiorean, Alex Ciorogar, Jessica Brenda Codină, Bianca Crăciun,
Teona Farmatu, Andreea Mîrț, David Morariu, Ovio Olaru, Cătălina Rădescu, Alexandrina Savin, Cătălina Stanislav, Ana-
Maria Stoica, Nicoleta Strugari, Andrei Terian, Snejana Ung, Radu Vancu, Dragoș Varga, Alex Văsieș. Muzeul Digital al
Romanului Românesc: 1933-1947. Sibiu: Complexul Național Muzeal ASTRA, 2021.
https://revistatransilvania.ro/mdrr1933-1947.
This novel was digitized for the project The Digital Museum of the Romanian Novel 1933-1947, initiated by Revista
Transilvania, organized by ASTRA National Museum Complex and co-financed by The National Cultural Fund Administration.
Citation suggestion:
Baghiu, Ștefan, Vlad Pojoga, Mihnea Bâlici, Maria Chiorean, Alex Ciorogar, Jessica Brenda Codină, Bianca Crăciun, Teona
Farmatu, Andreea Mîrț, David Morariu, Ovio Olaru, Cătălina Rădescu, Alexandrina Savin, Cătălina Stanislav, Ana-Maria
Stoica, Nicoleta Strugari, Andrei Terian, Snejana Ung, Radu Vancu, Dragoș Varga, Alex Văsieș. The Digital Museum of
the Romanian Novel: 1933-1947. Sibiu: Complexul Național Muzeal ASTRA, 2021.
https://revistatransilvania.ro/mdrr1933-1947.
N. CREVED1A
BURUIENI DE DRAGOSTE
ROMAN
EDIȚIA l-a
EDITURA „CUGETAREA’
P. C.. GEORGESCU-DELAERAS
■A BUCUREȘTI IV, Str. Mătăsari 23
S ?.•
„Aussi bien peut-on dire
que si tout roman est une
confession, une confession
n'est jamais un roman."
(Henri Massis)
/
I
!
?
/
Entuziasmul atinsese culmea. Fu un adevărat
moment. Toată lumea fredona acum romanța. Vocea
diseurului, o voce cu adevărat numai miere și flori,
se distingea dintre toate, acolo în ostrovul or
chestrei, legănată pe melodia lungă a celor două
viori, ca pe umerii unor valuri nostalgice. Lirismul
era indescriptibil. Părea că la geamuri, la uși, se
ridicaseră niște stăvilare și cântecul, dragostea, fe
ricirea gâlgâiau acum în pieptul tuturora...
La càsufa albă,
Sunt atâtea flori la ferești.
Toate capetele se legănau într’o dulce, melan
colică beatitudine. Innecul era definitiv...
Și, ca și când nimeni nu mai avea nimic de
pierdut în acest naufragiu, izbucniră toți în aplauze :
Bis I Bis I Bravo, Livezeanu 1 Bis !
Orchestra reîncepu. Viorile mai rău se’mbolnă-
viră, mai clar lăcrăma clarinetul, suspinele armo
nicei mai prelungi — numai cuțitul ffigornului în
junghia tot cântecul. Tandrețea perechilor care
dansau era și mai copleșitoare, iar cei delà mese,
cu pleoapele închise de satisfacție, fredonau legă-
- nându-se pe scaun și valsau și ei o parteneră ima
ginară. Femeile, câte mai putuseră rezista tentației
valsului, își plecaseră lujerul gâtului pe umărul
tovarășului de chef și cântau, cântau și dânsele,
sub dogoarea astrului brun — diseurul Livezeanu —
10 N. CREVEDIA
■care, extaziat de propriu-i succes, se lansa mai

pasionant :
Dar cea mai frumoasă floare
Ce-mi apare
Tu ești...
Localul însuși, situat sub nivelul străzii, părea
așa ca pântecul unei corăbii uriașe, menită să
poarte dincolo de Styx, spre un țărm fără întoar
cere poate, pe toate aceste fantome desabuzate de
alcool...
Intr'un colț, la о masă, Alunița petrecea în to-

vărășia
. lui Stegaru,
„ . a cărui voce răgușită spintecă
deodată localul, ca un joagăr :
— Făi Lino, fă!£ă !
— Imediat, Coane Ionele.
— 'Rai a dracului 1
Lina, un faraon veritabil, numai ochi și osânză,
își potrivește prora șalului, ridică panerul și, în
fruntând talazurile de fum, se îndreaptă spre ziarist,
ca un vapor încărcat cu flori :
— Săru’mâna, Coane Ionele...
— Fă !
— Le vreți pă toate?
— Tot coșul 1
— Domnișoara pă care le dorește ?
— P’ale mai frumoase.
— P’alea. Poftiți, Domnișoară.
Alunița alege garoafe — și roșii și albe. Stegaru
răvășește florile și-i oferă fetei, galant, și un buchet
de trandafiri :
Л . Alunițo, Alunițo...
îi privește adânc, îmbietor, în fântânile ochilor
— dânsa îi sărută, c’o ușoară pălmiță repetată,
■obrajii de culoarea vinului din pahare.
— Cât. costă, fă ? — se adresează el apoi, țigăncii.
— Păi nu știți, Coane Ionele ?
BURUIENI DE DRAGOSTE U
— Cinci ?
— Cinci sutare.
— Te dau dracului.
— Dă-mi, Coane Ionele.
Una.
— 'Ai de mine !
— Una!
y — 'Raș a dracului, nu pociu...
— Atunci, nimic.
— Prefer mai bine să vi le dau pă gratis.
Conu Ionel, însă, care e și deputat, a 'ncasat
astăzi diurna. Bagă mâna în buzunar și scoate un
pumn de bancnote.
— Iată, una.
— N’am să vă dau restul.
— Nu e nevoie. Ți-am spus : una. Tâmpito !
Ochii florăresei se dilată și-i lucesc în cap, ca
două ouă de fildeș. Ia hârtia de o mie și se freacă
cu ea pe obraji, pe sub bărbia neagră, unsuroasă,
răsfrântă în trei piei, ca niște foaie :
— Că mișto barosan mai ești, Coane Ionele,
săru’mâna...
împăturește frumos bancnota și o vâră în sân
• ori poate într'un sipet misterios, fixat undeva
sub rochia ei neagră, simplă, lipită pe acest colos
de came, ca un nămol.
Barosanul ia apoi din paner un buchet și-i
aruncă în capul chel, socratic, al Popei Dan,
senator ardelean, cunoscutul luptător — care, în-
tr’un colt, U o masă întinsă cât o provincie, a
venit cu frații de ghincolo, să-și ia porția de chef
pe astă-seară.
— Huo, oagărilor, le strigă Stegaru și le mai
aruncă un buchet care cade însă în buclele unei
fete de consumație din grup.
Parlamentarii mulțumiră frumos, printr’o ușoară
înclinare a capului, pentru gestul atât de curte
nitor al colegului. Epitetul de oagări îl luară ca un
f.
12 N. CREVEDIA
semn de prietenie. Lina deșertă pe masă florile,

își pipăi lângă splină bancnota și dete să plece.
— Stai, fir’ai a dracului 1 — o luă de aripă
Conu Ionel.
Apoi, către colegi :
— Măi, boanghenilor, Părinte 1 Ia uite, ici !
In aceeași clipă, Stegaru ridicase către ei poalele
țigăncii. Ardelenii întoarseră capul și-1 ascunseră
rușina{i în sânul partenerelor de chef. Cel mai
blessât, ultragiat aproape, se simți Părintele Dan
care 'și văzuse între pulpele florăresei, ca 'ntr'o
oglindă — barba.
— Călca-ti-ar nievoia de Stiegar fără rușâne —
îl ocărî el pe nelegiuit și pipăi pe sub masă bu
suiocul fetei nurlii care-1 împrejmuise goală ca o
gârlă...
Scena nu fusese remarcată de multă lume. La
altă masă, colonelul Vârbănescu care jucase până
atunci „Banul Mărăcine", se legăna și el de feri
cire, aninat de umerii Idei, fata cea mai veselă
din local.
— Moș Teacă 1 — îl strigă Stegaru și îl lovi în
piept cu niște garoafe. Când ziaristul ridică rochia
țigăncii spre el, acesta scoase prompt o pocni
toare din buzunar, ochi și-o descărcă în cioara
care spânzura sub pântecele baragladinei.
— Bravo, Vârbănescu ! Bravo, Stegaru ! izbucni
toată sala în aplauze zgomotoase.
— Bravo, Linaaal — urlară alții.
Stegaru, Colonelul, Popa Dan și tovarășii săi

erau cunoscuții localului — edecuriîe lui, ca să zic
așa — și ei între ei se gratulau în chipuri foarte
amicale. Lina Florăreasa era eroina de fiecare
seară nu numai a acestui restaurant, dar a tuturor
hrubelor de petrecere nocturnă din centrul Capi
talei. Așa o știu de ani de zile : neagră, neagră
ca însăși noaptea în care înnoată, cu capul gol.
BURUIENI DE DRAGOSTE 15
mantie din Dobrogea. In tovărășia noastră, se

simțea foarte bine și’i drept că nici nu consuma
nici nu dansa cu oricine. Am regretat toți dispa
riția ei. Alunița, alt exemplar teribil, unguroaică
de fel. O botezasem așa după semnul din bărbie
care îi împrumuta și mai mult vino’ncoace. Nu ne
spusese că și ea se trage din cine știe ce familie
de gentry maghiari — avea însă o discrețiune în
tot felul ei de-a fi — nu exubera, ca celelalte — și
o melancolie vastă și sfâșietoare ca o pustă, în cei *
doi ochi negri, cuceritori.
Nu sunt băutor de felul meu. Ba ce zic ? Pot să
închin destule pahare — nu-mi pierd cumpăna.
După opt ore de chef, mă prind să duc cu aceeași
claritate discuția, să rostesc pe dinafară sute de
versuri și să-mi scriu cu aceeași obiectivitate cro
nica. Cu condiția, bineînțeles, ca vinul să fie de
calitate, iar petrecerea să decurgă într'un tempo
normal. Dar dacă vinul nu mă răzbește decât
târziu, în schimb somnul mă biruie mai curând
decât orice. Când a venit 12, ceasul la care mă
culc de obiceiu, încep să nu mai fiu om. Până la 1,
mai rezist ; la 2, sunt nenorocit, iar după această
oră, poate să vină în sticle ambrozie, să bată toate
clopotele, să vină oricâte delicii, orice cataclism —
eu pun capul pe masă și adorm. Băeții îmi știu
năravul și’mi dau pace. Lăsați-1, zice Mircea,
lăsați-1 pe nea Ivan să mai închidă nițel ochii,
până-1 chiamă’n ședință.
Pentru felul meu/ de-a fi : ordonat și econom,
m’au poreclit Sârbul, iar chestia cu ședința e o
aluzie la obârșia mea rurală : țăranii până se des
chid desbaterile, mai trag câte-un pui de somn pe
sălile judecătoriei.
Dealtfel, mulțimea sub orice formă, deci și la
chef, nu m’a entuziasmat niciodată. Poate deaceea
și adorm. Fiindcă nu acelaș lucru se întâmplă când
sunt în doi. Atunci, pot rămâne la masă 48 de ore
16 N. CREVED1A
— nu mă simt prea obosit. Cu Mircea, de pildă,

care mi-a rămas, în cele din urmă, amicul cel mai
devotat ; stăm toată noaptea, fumăm, ne turnăm în
pahar unul altuia, comandăm cafele peste cafele
și, cu toatecă nu e seară în care să nu ne întâlnim și
să vorbim ■— până la ziua albă, când pornim spre
casă, golim acolo saci întregi de conversație...
— Escrocule !
— Târfă!
— Cocotă ești tu !
— Cocainomană !
— Nenorocitule !
— Ieși ! Ieși, că dau !
Femeea nu ascultă, iar ofițerul îi dete într'adevăr
o palmă. Incăerarea fu scurtă, căci interveniră
chelnerii și mușchii grei ai patronului. Stegaru
avea o sgârietură la buză, colonelului i se smulsese
un galon, iar Alunița umpluse trei batiste cu
sânge. Și plângea, plângea de ți se rupea sufletul.
Doamna ieșise afară împleticindu-se, ocărând pe
franțuzește și cu lorgnonul bătându-i pulpele ca
■o sabie.
Mai lungă fu apoi discuția pe care zadarnic
nea Stănică încerca s'o potolească, nu numai prin
prezența lui impunătoare, dar și printr’o culanță
de negustor încercat :
— Șade rău. Domnule Colonel. Dumneavoastră,
vorb’aia... Onoarea localului...
Ce se 'ntâmplase ? Nimic pea important : doamna
indignată cu lorgnon era coloneleasa. Ieșise delà
club, delà bridge, se îmbătase și ea în alt local,
venise să continue cheful, iar aici dăduse peste
polcovnic, jucând geamparalele de gât cu Alunița.
Mesele se reuniră apoi și se alipi la chef și
Ardealul, cu Popa și cu oagării„ lui cari răcneau
1 , ‘
lăutarilor să le cânte ceardașul.-
Fixat la cassă,ca Ia 6 catedră, x patronul citește
acum, împăcat, gazeta. Doamna Stănică și fe- fe
tele se pregătesc de plecare. Doamna Stănică —
„șerpoaica", îi spynem noi — e o brunetă irezi
stibilă (35 de ani) și numai Mircea Codrul, care
se dă’n vânt după această specie de femei,
ar fi’n stare s-o descrie la justa ei temperatură.
Ochii sunt totul. Două văpăi de’ți lasă’n suflet o
adevărată arșiță. Când o privești, trebuie să dai
pe gât imediat un pahar cu vin. Părul negru, tro
pical, foarte abundent. Domnișoarele Stănică sunt
de aceeași înnălțime, însă ca fizic diferă cu
totul una de alta. Cea mai mică seamănă mamei.
Are ochii fierbinți și sâni proeminenți. Cea mare
e o blondă vaporoasă, cu ochi albaștri și distinc-
țiunea trăsăturilor ei trebue căutată în altă ascen
dență, căci nici cu domnul Stănică nu aduce.
E studentă la Litere — mă cunoaște — cealaltă
e la liceu și uniforma albastră a Școalei ortodoxe,
unde urmează, o face plăcută ca o zambilă.
Un bărbat însă cu adevărat bine e Domnul
Stănică. Brunet pur, ochii mari și mustața neagră,
densă, frumos retezată. De statură înnaltă, bine
zidit și de-o eleganță naturală ; cu un trecut care
începe cu cariera lui de fost ofițer de marină și
chiar acum la 50 de ani amețește numai c’o pri
vire femeea. Asupra succeselor sale, circulă o mul
țime de legende și toate sunt de crezut, din mo
ment ce șerpoaica cu vreo 18 ani mai tânără decât
dânsul, îl alintă în văzul tuturora și e ’n stare să
i se culce aci la picioare, numai să nu-1 lase singur.
* *
2
18 N. CREVED1A
— Domnule Stoian, vă rog...

— Șșșt ! Plătesc.
— Plătiți mâine.
— Na ici bacșiș, măgarule !
— N'am nevoie.
— Măgarule I
— Cheamă-1 ! .
— Don' Stanică !
— Șșșt!
— Păi, dacă nu vreți...
— Las' că vreau. Cât?
— Trei sute.
— Numai atât?
— Atât.
— Domnișoara ?
— Ați plătit și pentru dânsa.
— Florile?
— Și florile.
— Mai adu un kilogram !
— Nu pot.
— Dece ?
— închidem.
— La repezeală !
— Imposibil.
— O litră mică.
— Niciun strop 1 Don’ Stănică !
— Șșșt ! Nu fii măgar. Un păhă...
Până să complecteze cuvântul „păhăruț",, a și
căzut. Noroc că s'a sprijinit de scaun. CL_L
Chelnerul
îl umflă de guler:
— A, Domnu Stoian, păi nu merge... Afară!
Vasile!
.— Șșșt! încet. Las că ies. Nu fiți...
, Domnu. Stoian se ridică și face câțiva pași sin
gur. Vasile a venit să dea și el o mână de ajutor,
li culege bețivului ziarele și revistele depe jos și
• i le pune subsuoară.
— Mai dați-mi, mă, un pa... hâc !
Iarăși cade și nefiind scaune în jur, se întinde

lat pe podea.
— Borcilor, îi apostrofează el pe băeți, de jos,
cu vocea făcută țăndări.
Chelnerii chiamă în ajutor pe un al treilea și
Maestrul Stoian e cules depe jos. Unul îl ține
de-o subsuoară, altul de cealaltă, al treilea îl îm
pinge delà spate. I-au luat de jos și pălăria lui
moale, cu borurile vaste de artist și care'i vine
acum pe ceafă, ca un nimb. Ii dau brânci în stradă,
și trag oblonul.
De afară însă, un pumn bate'n ușă :
— Măi băeți !
— Șșt ! îl i
apostrofează dinăuntru un piccolo.
— Măi băieți, mă.
— Șșt!.
— Dați-mi, mă, drumu'nnăuntru.
— O să-ți dau pe coajă.
— Plătesc.
— N’am nevoie.
— Hm.
Mai bate de câteva ori, apoi o ia pe lângă
pereți bolborosind :
— Borci. Borcilor...
Băeții se’ntorc în local râzând.
Comand și eu încă un pahar cu vin. Simt par’că
nevoia. Nenorocitul aruncat în stradă e unul din
tre marii pictori ai țării și cel mai mare beții.dvin
București. Nu are tovarăș de chef. Bea singur.
Comandă sticla de un kilogram și, încruntat asu-
pră-i, de par’c’ar vrea s-o și mănânce, o repetă
de șapte-opt ori pe noapte. Capacitatea de ingur
gitare — ca și trupul lui dealtfel — e mare ~și
petrecerea aceasta de unul singur durează aproape
o săptămână. Are soție și copii, dar nimeni nu-1
stânjenește din aeeasă stare de inhibiție, cum o
numește el. Tot timpul acesta, umblă din cârciu-
mă’n cârciumă, somnul și-1 face pela mese și, cu-,
20 N. CREVEOIA.
toatecă chelnerii și patronii sunt toți răi, el e

cel mai cumsecade dintre bețivi : liniștit, bacșișuri
grase și flori la domnișoarele din local. Când
se trezește însă — și de multe ori trezia vine
odată cu ultima sută de lei din buzunar — atunci
ia o trăsură, se duce-acasă, cere să vadă copiii și,
dupăce se’mbăiază și'și rade barba care i-a crescut
înte timp, alte două săptămâni se așează din nou
serios pe lucru, spre gloria lui și a artei românești...
♦
* *
— Știu. O floare.
— O femee.
— Brună.
— Equator.
— Innaltă, scundă ?
— Nici trestie, nici nufăr.
— Tot la tine-acasă ?
— La dânsa.
— Soț, părinți, copii?
— Logodită.
— Alte semne particulare ?
— Felicită-mă.
— Fecioară.
— Trandafir de Main.
— Trandafir de Tarascon.
— Ai ghicit !
— Curate sunt astăzi numai icoanele, dragă
Codrule.
— Mai sunt.
— Axioma îți aparține, doară.
Mircea nu putuse să mă înșele. Nici nu încer
case. Dacă ar face-o vreodată, l-aș cunoaște ime
diat, după limbă, ca pe copii. Nu se laudă — nu-i
vanitos — totuși, ca oun poet, obișnuește uneori
să prelungească realitatea’n fantezie. Revine și
pune lucrurile la punct, așa cum au fost.
Povestea era cu siguranță dintre cele mai fru

moase ; nu era totuși locul să mi-o spună. Astfel
de evenimente au părțile lor savuroase care tre
buiesc gustate esclusiv între patru ochi, undeva
într'un mediu în care să ne punem iarăși amândoi
sufletele la umbră. Apoi, deși delà ultima noastră
vedere nu se scurseseră decât 48 de ore — lucru
cu totul neobișnuit — și eu, la rându-mi, aveam
atâtea să-i împărtășesc.
— Nu te desbrăca. Mergem.
— Nu-i decât 2 și jumătate — se arătă el sur-
prins.
— Mergem într’altă parte.
— Unde?
— Vom vedea.
Am ieșit delà „Iad" cu sentimentul unei elibe
rări. Nu știu dacă m’am jurat în gând să nu mai
calc vreodată acolo. Propriu zis, nu mi se'ntâm-
plase nimic extraordinar. Nu-mi fusese deloc somn,
nu băusem decât două pahare de vin și o cafea
neagră. Totuși, aerul de afară curat, tare ca o
palmă primită în obraz, mă dojenea, mă umilea.
Am oprit un taxi :
— La Șosea 1
— Ai ceva astăseară...
— Nu mai insista. Știi bine cât de sincer mă
bucură succesele tale.
într’un sfert de oră, mașina ne-a lăsat pe terasa
restaurantului „Brădiș" la Băneasa.
La comandă, am constatat că amândurora ne
era foame.
— Ceva pește proaspăt, ceva vin, nene Manole 1
Mircea mai ales, după o seară de miere, era tras
la față și selenar, ca luna Bănesei care’și scutura
nuferii în geamul limpede al lacului. La pod, fumu
rile înnalte ale câtorva plopi eminescieni și, deasu
pra, trează și tânără, grădina cerului încărcată de
stele mari, ilfovenești. Binecuvântate fie astfel
22 N. CREVEDIA.
de ore când, la focul aprins al unui pahar cu vin

și sub patrafirul unei astfel de nopți, poți să-ți
scoți de sub haină inima, ca pe o pâine, și s-o
Împărți cu un prieten scump.
— O știi pe Margareta ?
— Margareta loan.
— S’a logodit.
— Decând ?
— O, de trei luni.
— Cu cine ?
— Un judecător.
— Innalt, blond, ochi albaștri, distins.
— De unde-1 cunoști ?
— I-am văzut de multe ori la Universitate, îm
preună.
— El este.
— Și?
— La ea am fost astăseară.
Ca să mă convingă, îmi arătă și o carte de vi
zită : „Margareta loan-Vidrașcu, Licențiată în litere
și Filozofie" ; dedesubt, câteva rânduri : „Dragă
Mircea, te aștept astăzi, 4—5, Universitate. Tipul
detașat alegeri Ialomița".
— Cine e? —întrebaiu.
— Vidrașcu, logodnicul durerii.
— Ce crud ești 1
— Vai de capul lui !
— De cei spune „tipul" ?
— Nu ea. Eu îl gratificam așa, când aduceam
vorba despre dânsul.
Știam că Mircea nu e prea punctual :
— Ai fost la 5, la Universitate ?
— La 6 și jumătate.
— Aștepta...
— Toate femeile m’au așteptat pe mine l
— Ați mers direct acasă ?
— Am stat în parcul loanid încă vreo jumătate
de oră, s’a’nserat bine, apoi am urcat în garso

niera ei.
— Acum vii direct delà' ea ?
— Ii simt obrazul cald încă, ici...
— Masa ?
— Pregătise ea ceva. Niște vin !
— Adusese „tipul”...
— El, săracul !
Mi-1 aduceam perfect aminte pe Vidrașcu : o
siluetă înaltă, elegant, cred că n’avea mai mult de
32 de ani. Venea delà o vreme în fiecare Sâmbătă
după masă la Universitate, intrau amândoi la curs
— dacă se’ntâmpla să fie — apoi ieșeau împreună
la braț. I-am întâlnit într'o seară, într’un restau
rant la Șosea. Dansau și ea se simțea așa de feri
cită în brațele lui...
— Margareta e o fată săracă, nu ?
— Fiica unui învățător pensionar. Sunt cinci
surori.
— Celelalte? Tot așa?
— Cea mai mare știu că e divorțată. Ținea un
maior.
— Pe cele mici le cunoști ?
— Blondinele din Anul I.
— Foarte vesele, amândouă.
— Poame de aur.
Știam că sunt fete lipsite ; umblau mereu după
tot felul de scutiri : taxa de înscriere, de biblio
tecă, de examene. Nu li se refuza niciodată nimic,
fiindcă au darul să se insinueze peste tot, ca niște
mirezme — și să se facă plăcute. Foarte frumoase
toate — iar ca îmbrăcăminte, întotdeauna bine puse
la punct, chiar elegante. După licență, Margareta
găsise o suplinire la un liceu de fete din Capi
tală, celelalte două continuau să rămână, spre
disperarea lor, în Cămin.
— Câți ani are Margareta ?
— Trecut de 24.
24 N. CREVEDIA
— Ți-a spus ea ?
■— Nu. Bănuiesc.
Apoi, ca să-l necăjesc nițel :
— Și, spui c’ai găsit-o... icoană.
— Du-te dracului !
Mircea e adorabil. întotdeauna spune că virgi
nitatea la o fată l-ar plictisi. „Asta e, dragă, o pre
judecată din epoca de silex" — zice el în graiul
lui colorat. „Astăzi, numai un ins barbar mai poate
pretinde să spargă el cel dintâi oglinzile logod
nicei". Totuși, decâte ori îi cade'n brațe câte-un
vânat nou - și-i cade destul de des — îl întreb :
— Ei, Codrule, au curs... lacrimi ?
— N'a curs, măi, fir’ar al dracului ! — îmi măr
I.
turisește el cu toată sinceritatea.
Bineînțeles, au fost și câteva cazuri când... s'a ■S*
plictisit băiatul și am toate motivele să-1 cred pe
cuvânt : cunosc și fetele și-l cunosc și pe el ca pe
propria mea grădină. După astfel de izbânzi, venea
și'mi spunea imediat, radios de par’c’ar fi cucerit
un Continent :
— Știi, a fost fată. M’a plictisit... Dar și eu
m’am purtat foarte frumos...
Cazul cu Margareta nu mă mai miră. Mă obse
dează totuși situația magistratului.
— Vidrașcu e judecător în București ?
— Nu, la Călărași.
— La cât timp se văd ?
— Vine el în fiecare Sâmbătă'n Capitală. Pleacă
Luni.
— Doarme la dânsa, desigur.
— La dânsa.
— El o fi fost primul fericit ?
— Da de unde — un ofițer.
— Ți-a spus ea ?
— Ea mi-a spus.
— S'au căsătorit din dragoste ?
— Romeo și Julietta.
BURUIENI DE DRAGOSTE 25.
— Vă veți mai întâlni ?

— Mine seară, iarăși.
— Și de ce-1 înșeală așa de curând?
— Curvădulce cu mărgăritărel de Maiu.
Mă uitam în ochii lui.” Fusese sincëriMircea. Am
turnat vin în pahare.
— Tu nu ții la dânsa ?
— Vai, e posibil?
— Fată frumoasă. Nostimă...
— Departe.
— Logodnicul ei ține la dânsa ?
— Vine 'ncărcat de cadouri. Băiat bogat. O
pierde din ochi.
— Dar ea mai ține la el ? •
— Se jură că ține, totuși.
— Vor ajunge să se cunune ?
— Peste zece zile, fac nuntă.
— Nuntă ?
— Mi-a arătat beteala și rochia de mireasă...
Nu mi-ar fi displăcut, bineînțeles, dacă aș fi

fost în locul lui Mircea și n’aș putea preciza dacă
ceeace simțeam atunci se datora și fărâmei de
egoism bărbătesc pe care fiecare dintre noi, oricât
ar părea de filosof, o poartă în taina sufletului,
vie ca grăuntele de grâu din cosciugul faraonului
egiptean, gata să încolțească imediat ce-a dat de
un strop de căldură și de apă. Nu mă pot plânge
că nu am repurtat față de femei succese. Dimpo
trivă, dacă aș aduna suspinele câtorva după mine,
ar putea crește din ele un pui de salcie. Succe
sele mele, însă, față de ale lui, sunt cu totul me
diocre, adevărate meschinării. M’am mirat întot
deauna - și se minunează și el câteodată — de
jocul acestor imponderabile. Fiindcă, în definitiv
— cum tot el spune — nu sunt nici prinț, nici
geniu, nici măcar ofițer ! Codrul aruncă vina pe
femei și încă într’un chip foarte drastic : sunt
26 N. CREVEDIA
proaste, măi, — și curve. Are pentru ele un dispreț

total, disprețul poate al îmbuibatului de dragoste
care nu crede unor buze flămânde.
Când mi-a spus că vor face nuntă și că i-a
arătat chiar beteala și rochia de mireasă, s’a
’nvârtit pământul cu mine. Nu că așa ceva nu
s’ar mai fi întâmplat în omenire, dar că fiecare
dintre noi poate să pățească la fel. Magistratul e
un tânăr bine din toate punctele de vedere și pot
și eu jura, după cât am băgat de seamă, că s’au
luat din dragoste și că ea îl iubește încă. Dar...
aici. Codrul are cuvântul.
Când ni s’a adus comanda, am făcut câteva
observații chelnerului. Ba am chemat și pe patron.
Și în materie de mâncări însă, tot Mircea e mae
stru și nu mi-a dat dreptate. E bun peștele —
acum e pescuit din lac.
— Tu nu te simți bine astăseară.
— Da... nu știu ce am...
Am început să-i povestesc întâi întâmplarea cu

Alunița.
— V’am așteptat până la 3 dimineața. N'ați
venit niciunul. Mi se făcuse urît. Am chemat-o
la masă. Ce vrei să bei ? „Eu aș doresc intii pră
jitură" — știi cum vorbește ea stricat românește.
Am spus chelnerului s’aducă prăjturi și a mâncat
două. A băut și un pahar cu vin. Când băiatul
ne-a umplut iarăși paharele, n’amde lucru? Ridic
și închin : să trăești. Apoi, așa netam-nesam, ca
un idiot : ascultă, Alunițo, ție ți-ar place să fii
mireasă ? Dragă Codrule, ai observat adesea cum,
așa din senin, în plină lumină, începe să
plouă cu bășici ? Ei bine, a fost destul să pro
nunț cuvântul mireasă și Alunița care până atunci
fusese destul de veselă, și-a pus mâna pe frunte
și a 'nceput să plângă. Plângea așa de amarnic...
t
Aveam impresia că ascunsese în batistă o sticluță

cu apă, a desfundat-o și vrea să-mi joace o farsă
sinistră. Ii șuruiau lacrimile, isvor, pe obraji ; i-au
picat în farfurie, a udat prăjiturile, iar după câte-va
secunde, pe fața de masă par’că vărsasem un pahar
cu apă. Am mai văzut femei plângând — să vezi
mai ales pe sătence ! — drama Aluniței însă, s’a
topit atunci, la masă, ca un ghețar. Se uita lumea
la noi și nu știa ce să creadă.
— O fi fost beată...
— Ascultă până la sfârșit. I-am oferit și batista
mea și de bine de rău a încetat. .Mă miram cu ce
s-o’mpac. I-am oferit bomboane, flori. Am comandat
două cafele și și-a venit în fire. Me dore așa rău
capul... se văita.
Ne-am ridicat. I-am propus, cu gândurile cele
mai curate, să meargă la mine acasă. Și a primit.
I-am oferit și aci bomboane și prăjituri. Am vrut
să fac două cafele ; a preferat un ceaiu. Nu vrei
să dormi ? — am întrebat-o — și i-am oferit divanul
cel mare.
— Vino și tu lângă mine — m’a rugat ea, galeșă.
— O, dar eu... Vream să-i spun că nu pentru
asta o invitasem acasă.
— Vino, te rog, lângă mine.
M’am apropiat de dânsa.
— Aproape...
Și-a lipit obrazul de al meu și mi-a strâns capul,
prelung. Și, văzând că eu caut să mă debarasez
din îmbrățișarea ei :
— Nu te sărut. N'ai grijă... Hu sunt forte
curată. Asta pot se jur.
Iarăși m’a strâns tare la piept. In cele din urmă,
s’a insinuat ca o lebădă somnoroasă pe sub bra
țele mele și m’a sărutat fierbinte pe obraz. Căuta
gura, dar n’a vrut s-o atingă.
— Desbracă-te...
---- Alunițo, dar...— am îngăimat eu iarăși.
28 N. CREVEDIA
— Te rog...
_t
Și-a lăsat brațele pe umerii mei, ca 'ntr’o elegie
de marmură, apoi s'a ridicat și, împleticindu-se: ca
de alcool, corpul ei cu imiresme de pustă, a 'nceput
să se arate din spumele cămășii.
— Vino lângă mine...
— Dece nu te culci ?
— Sunt curată...
— Dar nu pentru asta te-am adus aici.
— Jur pe copilul meu. C Sunt curată. Nu vrau
bani...
A descins dintre perne, fredonând :
Serete menghi
Cioko nit monion... — pe ungurește
... cașicând nu ea fusese aceea care inundase cu
un ceas înnainte masa cu lacrimi, par’că nu ea
era aceea care căzuse bolnavă pe divan. Se dăduse
cu toată sinceritatea. Cred că am atâta experiență
ca să-mi dau seama că toată frământarea, tot
sbucimul mădularelor ei, oricâtă artă ar fi pus în
a se preface, nu putea fi teatrul obișnuit al coco
telor. Se jura că e curată și mă sărutase tot timpul,
pasionată, de astă dată pe gură direct. Eu nu mă
mai împotrivisem. Socoteam că o întristasem destul
la masă, cu întrebarea mea stupidă. Mă mângâia
pe frunte și ofta :
— Știi, de trei septemâni la mine nu mai cu
noscut berbat.
Am ridicat ochii mirat spre ea. Un fior scurt
mi-a fulgerat trupul : tot bolnavă e 1
— Am vrut se me fac fată cinstită.
Iarăși am făcut din sprâncenele mele semne mari
de întrebare.
— Nu am găsit alte ocupație și am fost nevoit
se vin din nou la local.
Intr’adevăr, de câtva timp, lipsea delà Iad.
Celelalte fete, când le întrebam, făceau fel de fel

de spirite pe socoteala ei :
— A plecat la Paris, mă, n'o mai pupați de-acum.
— E la băi, cu ]peștele ei.
■’ corosivă:
Ida, jidoafca, mai
— Alunița s’a dus la mănăstire.
Mircea aruncă și de data asta un bob de
scepticism :
— Și ai crezut tu tot basmul ăsta ?
— Drept să-ți spun, nu l-am crezut, dar ascultă
mai departe. Am vrut să-mi șterg buzele de rouge.
S’a scuzat că fusese așa de’nfocată, fiindcă nu
mai ținea minte decând nu mai sărutase și nu mai
fusese sărutată de un bărbat. „Voi toți ve feriți
de noi și nouă ne arde sufletul. Dacă n'aș avea
acasă băiatul, aș înnebuni. îl sărut pe el, până
țipă. Și eu sunt curată. Poftim. Și mi-a arătat un
certificat delà poliție prin care se adeverea că
■sângele Elisabethei Erdès — așa o chema pe Alu
nița— la reacția Wassermann, răspunde negativ.
I-am servit cafeaua în pat. Deodată însă și-a
aruncat ochii la fereastră și apoi la ceas.
— Vai 1 Eu trebuie plecat.
Intr'adevăr, zorile de afară scrobiseră perdeaua
în albastru și ceasul arăta 4 și jumătate. Insisten
țele mele de-a rămâne să se odihnească bine, n’au
putut-o opri :
— La mine este copil care sculat dimineață.
Plânge dacă nu sosit eu.
în câteva minute, era gata. Iși pusese hainele
pe ea tot așa de repede, cum se desbrăcase. Pro
fesional. Se întristase iarăși. Fiecare îmbrăcăminte
pe care și-o punea, îi venea ca o umbră ; fiecare
copcă se’nchidea ca o rană...
— Oh, ce fericiți sunteți voi berbații ! — a ex
clamat ea, privind din nou zorile care’i văruiră
■obrajii și mai supți.
Mă sărută și puse mâna pe clanță. îi sărutaiu
30 N. CREVED1A
și eu mâna și’i puseiu în palmă o hârtie de cinci

sute.
— Nu primesc.
I-am întins-o din nou.
— Nu primesc !
A luat însă depe masă o monedă de 20 lei :
—■ Pentru trăsură.
I-am introdus din nou hârtia în geantă, dar ea
a scos-o și a pus-o pe masă. Au podidit-o iarăși
lacrimile și, cu ochii la ziua de afară care’și tri
metea violent electricitatea în odaie, a izbucnit
spre mine :
— Voi berbații toți interes. Haide, domnișoara,
dansat, apoi dat un pahar vin și un café. Noi
bolnevit toate vin și café. Niciun berbat nu în
treabă dacă noi mâncat ceva toată ziua. Noi vrem
ciorba și pâine și voi vreți dansat, vin și café.
Dacă vine chef mergem acas, atunci face gust și...
poftim domnișoara un sută lei. Niciun sărut nici
odată...
— Iată, o mie de lei — i-am întins eu încă o
bancnotă. Nu mai înțelegeam nimic.
— Ah, professore, nu priceput !
Mi-a aruncat hârtiile și ’
Șl a coborât repede semi-
întunericul scărilor, speriată ca o fiară pe care a
apucat-o ziua’n sat.
— Cocote, dragă, ce să mai înțelegi
, delà ele.,.
(Codrul își scoase tabachera și aprinse, sceptic, o
țigară).
— Dece nu asculți până la sfârșit?
— Ascult...
— Am deschis fereastra. Par'că primisem un duh
rău în odaie. De-aș fi avut, aprindeam în urmă-i
tămâie.
Alunița a coborât în stradă și a întins-o repede
ca o cățea spre simigeria de vis-ă-vis. Se ridica
seră obloanele și în dimineața aceea răcoroasă, de
Septembrie, ieșia depe gura cuptorului un miros

cald, apetisant.
A cumpărat șase covrigi cu susan și câteva felii
de dovleac copt. Simigiul i le-a împachetat frumos
într’o foaie de ziar. Dar abia s’a îndepărtat câțiva
pași că a și desfăcut jurnalul și a'nceput să’mbuce
din dovleac. 11 băga’n gură, așa ca pe-o fructă,,
cu coajă cu tot și mai mușca și din covrig. Până
la colțul străzii unde-a dispărut, dăduse gata două
felii.
Am deschis și mai larg ferestrele. Nu băusem
în noaptea aceea decât două pahare cu vin. Sim
țeam însă o greață crâncenă, față de mine, față
de femei, de omenire în general. Patul desfăcut
rânjea hidos. Mă vedeam tăvălindu-mă cu ea. Și
pricepeam acum dece slăbise atât Alunița în ultimul
timp și dece, în trânta noastră, intestinele ei, hră
nite numai cu vin și cafea, ghiorăiau, ghiorăiau
într’una, sinistru...
Seara următoare, la local, i-am trimis anonim,
printr’un chelner, miea de lei. Nu mai pot insă s-o
văd în ochi, de-atunci. /
Abia 48 de ore nu ne văzusem și aveam fiecare

câte o carte’ntreagă șă ne spunem. Vinul lui nea
Manole, vin plastic par’că, ne ascuțea și mai mult
verbul. Terasa restaurantului înnainta în apă ca
un ponton. O răcoare simțită se lăsa din țarinile
Bănesei și înfiora lacul, inundat de lintița lunii.
O luntre mică și albă somnola, ca o lună mare
apusă’n trestii. La intervale mai rare, venea din
spre Snagov, spre oraș, în sbor nebun de rândunea—
câte-o limuzină.
Una dintre ele stopă.
Doi chelneri, ca doi arhangheli, săriră și se
postară la ușa mașinei. Unul dintre ei deschise :
— Poftiți, coane.
32 N. CREVEDIA
Lăutarii curmară brusc romanța și-i întâmpi

nară cu un marș, ca pe niște nuntași.
Din limuzină, coborîră pe rând, împleticindu-se
patru persoane : doi tineri eleganți și două dom
nișoare bronzate de plajă, decoltate și frumoase.
— Angela, nu ?
— Angela.
— Cealaltă?
— N'o cunosc.
— Tinerii ?
— Unul dintre ei, șef de cabinet la Industrie.
Nu știu cum îl cheamă.
Un moment, se uitară unul la altul, căutându-și
fiecare echilibrul mai mult în mâini.
— Sunt beți.
— Turtă.
— Doriți pe terasă sau la cabină ? — îi întreabă
chelnerul.
— La gabină! — articula Angela, scurgându-și
privirile pe pantalonii reiați ai șefului de cabinet.
— Aici, facem schimb — îi replică acesta,
privind țurloaiele de bronz, fără ciorapi ale celei
lalte partenere.
— Vacem sghimb, vacem sghimb — aproba
aceasta.
— Zghimb ! încuviință și cel care fu destinat
Angelei.
Fata îl privi prin ostrețele genelor făcute cu
rimei.
— Mie’mi trebuie un bărbat. Ești, mă, în stare?
— Gum dă nu !
— Bagă de seamă... că dacă nu poți...
Angela proptindu-se într’o sabie imaginară, se
întoarse către muzicant :
— Mă băete !
Muzicantul adresă urechea, atent.
— Bagă de seamă... hâc, dacă nu poate tipul...
te chem pe tine...
Țiganul lăsă urechea pe șoldul viorii, lărgi nă

rile și schimbă marșul printr'o melodie de fericire.
Intrară apoi cu toții de gât, într’o cabină.
— Ce zici, Codrule ?
— îmi vine să m’arunc colo’n lac...
— Lume mare.
— Fată de subsecretar de stat !
■— Ne-o fi văzut?
— In halul care era, nu cred.
— Aș fi vrut să fie cu noi și Ștefan.
— Crezi că s'ar fi vindecat ?
— Intr'adevăr. Un interesat ca el...
Ștefan era prietenul nostru comun; acum ne
răcisem decând acesta iubia pe Angela și vroia
căsătorindu-se cu dânsa, să; intre în lumea bună.
Ne privirăm așa de triști unul pe altul, de par'că
cele două fete ar £i fost surorile noastre.
— Ce făcuși cu sonetul ? — îl întrebaiu eu în
■cele din urmă,, ca să schimb vorba.
— Dacă’l făceam... dam ceva bun. Din mâna
mea, știi tu, ies lucruri mari.
— Și totuși Petre Iordan e un poet de mare
valoare.
— Este. Păcat...
Codrul fu de data asta și mai sincer. Petre
Iordan e alt prieten al nostru cu care el s'a
certat de curând. Eu cred că în isvoarele lor
cele mai intime, ei au rămas încă amici și tot
curați unul față de celălalt. Așa vine câteodată,
primăvara, apa mare ; turbură văile, fântânile și
rupe toate florile din noi.
— Mai stăm ?
— Să mergem.
Luna ațipise 'n luntre. Mai apoi, se treziră ca
niște școlari gălăgioși — brotăceii. La Est, geana
roșie, somnoroasă, a cerului. Dinspre Pipera,
sparse zorile goarna unei cazărmi. îi răspunseră
rupând și ei pânzele nopții, cocoșii din sat. Spre
3
34 N. CREVEDIA
villa Minovici, înnodate pe cobiliță, obrajii rumeni

și pulpele de smântână, treceau grăbite spre oraș
lăptăresele din Băneasa. Scrâșniră, somnoroase,
roțile unui tramwaiu. Se treziră fabricile, iar din
gară porni, chiuind a drum lung, primul tren.
Dinspre cabină, răsbăteau la noi accente crân
cene :
Meseriiaaaa mai frumoasă
E să fiii spoitoreeaasă.
— și scrâșnetele de fericire ale fetelor :
Spoi tingiri, spoi tingiri...
— Spuseși un vers foarte frumos. De cine era ? —
mă .întrebă, trist, Codrul.
— De Arghezi.
— Aș vrea să-l mai aud odată. Ești drăguț ?
— Ascultă :
; Visez o dragoste suavă,
O sărutare lină, rece,
Cum simt moliffii din dumbravă,
Când pé deasupra luna trece...
O luasem spre Șosea, pe jos, la braț, ca doi

îndrăgostiți. Aproape de Arcul de Triumf, ne-am
așezat pe-o bancă :
— Și cum să fie dragostea pe care-o visezi tuî'
— O dragoste curată, Codrule.
— Și blondă ?
— Blondă.
— Ai rămas la vechile preferințe...
— Ca și tine, dealtfel.
- Les brunes gouvernent le mondé.
— Les hommes préfèrent les blondes.
— Sunt fade blondele.
— Sonete. Cristal pur.
— Bruna e tipul pasional, mediteranian.
—Grecoaicele ăntlcliîtății erau blonde. Brunetele
erau considerate, la Elini, ca niște fapturi-êTn-T
trupâü spiritul răii.- Venus, Junon și Pallas, Amphi-
trita, Galatheea, Euridice, Psyché și mai toate
divinitățile mitologice femenine erau blonde. în
săși Eva — blondă.
— Salomeea, Cleopatra, Messalina, Leda, Ma
dame Récamier, Catherine de Médicis, femei care
au trăit ; toate, brune.
— ludith, Phryneea, Elena lui Paris; iar dintre
celebritățile istoriei, Diana de Poitiers, Gabrielle
d'Estrées — blonde ; M-elle Hautefort, Maria
Antoanetta, Principesa de Lamballe — blonde ;
La Valliére, La Pompadour, La Dubarry, M-me
Tallien — șatene.
Mircea Codru, deși tare în istorie, strămută argu
mentația în literatură :
— „Nici noaptea nu-i frumoasă ca doi ochi
negri”... — cânta Sapho. Poesia baudelairiană e
de culoare brună. Pușhin...
— Ronsard, Goethe, Eminescu — au cântat „doi
ochi albaștri..." ---- — -—
Și dupăce-ăduserăm și pictura ca martoră, Mircea
deveni din ce în ce mai tranșant :
—:/Blonda se lasă să fie anturată.
-У Oacheșele fac ele curte.
/-~VÎaporoaselA'sunt mândre.
'—. Desigur, nu cheamă iubirea și nici nu în
cearcă s-o provoace — ca ochii negri.
— Ascultă, mă, la mine : brunetele sunt arzoaie !
— Așa spune !
încercase atâtea splendide eufemisme și se ferea
să spună verde, pe românește. Luaiu cuvântul :
— Concepția ta despre femee e pur carnală și z
poate că din punctul de vedere al destinului ei/
36 N. CREVEDIA
natural, ai dreptate. Brunetele .sunt. într.’adevăr

ideale. însăși poesia "ta cristalină solicită prin
contrast, un astfel de tip. Tu ești un liric ; eu
profesez critica, sunt un tip disociativ. Mie, fe-
meea cu obrazul, cu părul, cu carnea oacheșă,
îmi repugnă pur și simplu. Am aceeași concepție
ca și vechii Eleni : ceva impur. Mai mult : ceva
vulgar, insalubru. Pentru amor, pentru iubirea
pură, cea mai frumoasă religie umană, cum
îi spunea Michelet, cred că blondele sunt idealul.
Fiidcă rolul femeii nu esfe~ numai 'să perpetueze,
; ci să și spiritualizeze această specie tristă care
suntem noi omenirea. O floare, o mireasmă, le
poți mai ușor asocia unei femei blonde, decât uneia
cu trupul de nămol. Știu : femeile tale iubesc cu
profunzime, cu pasiune, cum se spune ; eu însă
concep iubirea dintr’un punct de vedere mai ra
țional. Nu._un amor printre buruieni, întemeiat
numai pe simțuri, ci acea afecțiune eterată, în care
; inteligența are și ea un rost important. Aci, am
ajuns Ia un punct foarte grav al discuției noastre.
Eu nu merg până în pânzele absurdului. Nu zic
numaidecât că ochii visului meu femeesc să fie
esclusiv albaștri, iar părul neapărat ca aurul.
Concep chiar ca tenul, trupul să-i fie de culoarea
Indiei, însă nu pot suporta femeea simplă. Natura,
precum se poate constata la orice pas, a făcut în
calculele ei înțelepte, ca majoritatea femeilor fru
moase să fie lipsite de spirit. Ei bine, o prefer
cioplită mai din bardă însă inteligentă, decât o
Venus_fără duh. Baudelaire al dumitale scrie unde
va : „Toată viața mea, m’au întristat mai mult decât
pe oricare altul, prostia enervantă și iritanta me
diocritate a unor femei". Frumusețea, Codrule, e
de ordin spiritual.
— Pentru mine, mă întrerupse el, o femee care
este frumoasă, are întotdeauna spirit; spiritul de
a fi frumoasă pur și simplu. Ador mai ales perfcc-
țiunea formelor. Frumusețea, pentru mine, este Di

vinitatea visibilă, fericirea însăși —• este, într'un
cuvânt, cerul coborît în brațele mele.
— Ești un poet de mare talent.
— Sunt cuvintele lui Théophile Gauthier. Și
într’adevăr, ce sursă de adevărată spiritualitate
mai vrei, când ai în față-statuia vie a unei femei
frumoase ? „Argila aceasta ideală" — cum îi spunea
alt inspirat, André Silvestre.
? — Cu o condiție : statuia vie să nu vorbească.
J Fie o femee oricât de minunată, e destul să deschidă
gura și să spună o prostie, ca toată frumusețea
aceasta să se scuture brusc, ca un trandafir. Și,
dimpotrivă, o femee mediocră ca fizic cucerește
imediat prin subtilitatea spiritului.
Nu știu dacă argumentul meu avusese tot atâta
strălucire ca al lui.
— Și încă altceva, reluai. Femeea, oricât ar fi
de cultă și de inteligentă, să nu fie vulgară. Sunt
unele care cred că sunt spirituale când vorbesc
pipărat sau cu brutalități de expresie.
■— Toate femeile inteligente își iau aere de
bărbat, începând cu îmbrăcămintea și culminând
cu tendința de a ocupa posturi de poruncă.
— Altă oroare. Eu nu zic ca dânsa să rămână
numai păpușa noastră adorată, dar să-și păstreze,
ca o floare, culoarea și toate parlumurile.
— Elegantă vrei să fie? (Mircea își fixă monoclul.)
— Elegantă, însă nu luxoasă.
— Gospodină sau să profeseze paralel cu tine.
în viață ?
— Mama și surorile mele profesează alături cu
bărbatul la câmp și totuși și-au păstrat și chipul și
sufletul frumos. Eu aș preferi să mă sbat singur,
iar la întoarcerea acasă, să găsesc un obraz fraged
în prag, aer proaspăt în odăi și la fiecare stâlp,
o floare.
— Desigur,, casa vrei să fie la o margine de râu
38 N. CREVEOIA.
și să te’ntâmpine’n poartă și doi copii : un băiat

și-o fată...
— Ironia e fină, însă tu cunoști și spiritul meu
realist și pe micul artist din mine.
— Bogată vrei să fie blondina ?
— Să fie întâi de toate sănătoasă și dacă ar
avea și celelalte atribute...
— Să vină, de pildă, și de vreme acasă...
— Dă-mi femeea aceasta. Codrule, s-o port ici
pe umăr ca pe o columbă și în altarul casei mele
să-mi fac din ea o zeitate.
— Ce frumos cade frunza ! Cum sună versul
acela ?
— Visez o dragoste suavă...
Și Codrul, înălțând fruntea spre vârful unor
ulmi, peste care soarele de toamnă răsbătea prin
ceață ca o lună — complectă :
O sărutare lină, rece,
Cum simt molifții din dumbravă
Când pe deasupra luna trece...
ШУ <''
Woos
II
Trăiesc, de 24 de ore încoace, un vis — ori

poate este aevea ? Dacă toate acestea s’ar fi în-
tâmplat între scoarțele unui roman, nu le-ar fi
crezut nimeni și nu le-aș fi crezut nici eu. Dar să
iau povestea delà capăt.
Familia Marinescu plecase Duminică din Bucu
rești, cum era hotărît. Seara, la „Gambrinus", Pro
fesorul îmi spusese, discret că să n’audă probabil
ceilalți : mâine, £ă-ne plăcerea și vino să luăm de
junul împreună, tot aici. Și m’am dus. Avusesem
grijă, pentru atenția lor deosebită, să trimit și eu
Ia rându-mi, un buchet de crisanteme, la hotel.
Seara, Sanda adusese buchetul cu ea la gară. Era
un adevărat peizaj s’o vezi la fereastra vagonului,
strângându-și la sân florile. Baranga — ameri
canul, galant, îi adusese trandafiri, poate
fiindcă erau mai scumpi. Stănescu, dansatorul,
venise c’un braț de garoafe — roșii și albe. Cernea
botanistul, îi făgăduise o specie rară de floare și-i
adusese ghiveciul, învălit în hârtie subțire, roz.
Dintre toate, însă, crizantemele mele mari erau
cele mai frumoase și Sanda le desmierda la piept,
ca pe niște prunci.
Aici, eu nu-i adusesem nimic. Imbracasem niște
haine mai bune și atât. Trenul s’a pus în mișcare
și Sanda scosese buclele pe fereastră, fluturându-
și bascul roșu de studentă :
— La revedere. La revedere, Petronius — ia
Iași. (Eu eram Petronius.)
40 N. CREVEDIA
Mi-am scos pălăria, m'am înclinat adânc și am

plecat scurt. Î4’am mai salutat nici cu palma și
nici n’am fluturat prelung batista, cum au făcut
ceilalți. Din două motive : am oroare de astfel de
spectacole și apoi vream să-i dau fetei ultimul fior.
Să zică : măi, al dracului, ăsta și la gară e original !
Ne’nțeleseserăm să scrie dânsa întâiu, cum va
ajunge acasă.
Peste două zile, am primit într’adevăr scrisoarea -
patru pagini inteligente, pline de vervă. Bine în
țeles, răspunsul meu avea opt pagini.
Corespondența noastră s’a purtat astfel, până
către sfârșitul lunii. Era mai mult un sbor de
porumbei între Iași și București, O corespon
dență literară, pe firul de aur al unei ami
ciții care era, totuși, mai mult decât o simplă
prietenie între doi artiști. Eu, între o reflexie
despre ultima carte citită, ultimul spectacol văzut
sau cel mai nou eveniment personal, îi mai stre-
curam, între flori de stil, și câte o îndrăsneală.
Era, pentru mine, o adevărată plăcere să-i scriu.
Căutam să dau paginilor mele noblețea intelectua
lității, vream ca fiecare frază să-i placă Sandei,
ca o brățară. Se trezise în mine fostul poet, al
cărui lirism era atenuat acum și de vârstă și de
experiența mea critică. Intr’un cuvânt, scriam cum
trebuie scris unei scriitoare care pedeasupra e și
tânără și frumoasă ca un Raiu. Scrisorile ei erau
îngrijite și tot așa de literar concepute. Vorbiaîn
parabole, trăda o lectură aleasă, temeinică — și
se complăcea mai ales într’o atmosferă de mito
logie și humanism, populându-și paginile cu toate
zeitățile greco-romane, cu citate și aluzii din cla
sicii vechi — ceeace dovedea că acest copil naiv
și răsfățat, e în fond un cap care cugetă serios—
ein Hat, cum ar zice Profesorul. In înseși cărțile
ei, dealtfel, găsești sub spuma aceea sburdalnică,
observații și judecăți care pun pe gânduri. Ra-
BURUIENI DE DRAGOSTE 4t
chetelor mele de stil, le răspundea cu imagini mai
puțin moderniste, dar pline de viață și conținut,,
îndrăsnelile mele erau relevate, aplaudate chiar
și primeam înnapoi o batistă albă, o minge par
fumată ca o portocală.
Ne înțelesesem, deasemenea, să facem schimb
de fotografii, și la cele două pe care i le-am trimis
eu, ea mi-a răspuns cu vreo cincisprezece bucăți,
de toate mărimile, în fel de fel de atitudini și cu
dedicații, pe cât de prietenești, pe atât de spirituale.
Dintre toate, însă, numai una era o fotografie
propriu zisă, sepia, făcută la un atelier în oraș.
Celelalte, fotografii de ocazie, la patinai, în
munți cu skiurile ori la vie, la Golești. Altele
mai mari erau — îmi spunea — executate chiar
de tata, cu un aparat al Institutului. E drept,
eu îi spusesem că aș vrea să-i mai public
chipul la gazetă și probabil pentru asta mi-a
trimis atât de multe — ca să-mi aleg. Niciuna
dintre fotografii, însă, nu era la înnălțimea ori
ginalului, nu reda adică toată puterea de seducție
a acelor ochi ardenți și nici frăgezimea și sănă
tatea domnească a obrajilor. Nici chiar fotografia
aceea artistic executată nu mi-a plăcut : Sanda
avea o atitudine de porunceală : cu o mână’n
șold și cu cealaltă pe un taburet ; era cam grăsuță
și îmbrăcată într'o rochie demodată. Mi-erau mai
dragi, în tot cazul, câteva din cele executate de
tata : într’una — numai capul cu basca peste câr
lionți — râdea cu frumoșii dinți descoperiți și era
o poză naturală ; într’alta, îmbrăcată în costum
de ski și par’că era, nebuna, un aviator ; însfârșit
o alta — cea mai dragă — în care se joacă pe
degete cu un lung șir de mărgele mari, așa ca pe
coperta „Coroanei de răsuri", a doua carte a ei.
La o săptămână după се-au ajuns la Iași, Barbu
Marinescu, Profesorul, mi-a trimis și dânsul por
tretul cu o dedicație afectuoasă și un pachet cu
42 N. CREVEDIA
câteva cărți de-ale lui, câteva broșuri și un opus

de specialitate, scris în limba germană. Nu am
citit decât broșura subțire care aducea în franțu
zește, oarecare contribuții la explicarea crizei eco
nomice mondiale. Opiniile diletante ale Profeso
rului mi s’au părut totuși pline de interes. Cărțile
de specialitate nu numai că nu mă interesau, dar
erau scrise într’un stil strict științific, cu formule
fizico-chimice și de algebră, lucruri față de care
am avut întotdeauna, un sentiment de totală
repulsie.
Grâu, fratele Sandei, mi-a scris separat,
foarte cald, politicos și mi-a trimis chipul lui,
legat la cap cu un fel de turban care-1 face mult
mai în vârstă. Grâu e un tânăr original.
Doamna Marinescu mi-a scris și dânsa câteva
rânduri afectuoase. In cele cincisprezece fotografii,
Sanda îmi trimisese și una de-a mamei, din cele
executate de Profesor în laborator. Aci, Doamna
era mai tânără, mai plină și tot așa de fină și de
surâzătoare.
La ziar, mai scrisesem despre Sanda câteva notițe
elogioase asupra cărților apărute și de fiecare dată
îi publicam și portretul.
La un moment dat, m’a rugat să-i anunț noul
volum de schițe. „Grevă la facultate", inspirat de
data asta, din viața universitară. Știam că pre
gătește ceva, dar la București cât au fost, nu mi-au
vorbit nimic de noua carte și a fost pentru mine
o surpriză, pe care am dat-o la gazetă cu toate
trâmbițele. Eram într’adevăr curios, să văd cum
evoluează scriitoarea. Dar ce m'a adus așa de
curând la Iași a fost altceva : în ultimele scrisori,
mă întreba merçu : când vii, aici, să revedem
bucățile mele, numai noi amândoi, în liniște și
poesie ? O mulțime de ocupațiuni mă țineau le
gat de Capitală și, cu toată dulcea tentațiune delà
lași, îmi amânam vizita.
Sanda, însă, din nou : „vino, criticule, mai curând

la Iași, până nu dau cartea la tipar ; vreau să
revedem amândoi manuscrisul, singuri, în liniște
și poesie..." De data asta, Marele Maestru care
este Destinul, a făcut ca de 1 Decembrie să se
țină congresul general al asistenților universitari
și aseară am plecat la Iași. Chiar dacă aș fi plecat
să străbat mările și țările, în lună dacă aș fi pornit
aseară — și tot n'aș fi fost mai fericit... Mi-am
luat cu mine două geamantane mari. In calitatea mea
de vice-președinte al Uniunii asistenților, mi-am
pregătit un discurs amplu, presărat cu sugestii și
propuneri
1 „ -■ , îndrăsnețe
j ! II voiu invita și pe Profesor
sa :ia congresul
---parte la nostru. Dichisit, bine dispus,
aseară r~ — urcat în acceleratul de Cernăuți,
m’am
Dacă ar fi fost în cursul nopții un Rapid, cu
acesta aș fi mers. Altfel cobori dintr'un Rapid !
Dar ce mare poet e Destinul și cum ne împle-

tește el potecile !
Până la Ploești, m’a însoțit și Codrul care, în
calitatea lui de ziarist, călătorește gratis și care
știa de toată liniștea și poèsia care mă așteptau la
Iași. Am desfundat, în vagonul-restaurant, o sticlă
cu vin și am vorbit de una, de alta. Garnitura nu
avea un vagon cu paturi — oh, ce bine-ar fi fost
să fi ajuns aici odihnit, proaspăt — așa că am
fost nevoit, după despărțirea de amicul meu, să
merg într’un compartiment. Am căutat unul mai
liber, să mă lungesc pe canapea, să mai pot în
chide ochii. Toate, care ocupate, care închise,
perdelele trase. Libere, numai două : unul în care
nu erau decât două persoane, un domn cu soția —
și altul în care se afla o singură doamnă tânără,
cu voaletă pe ochi și o carte pe genunchi. Oricine
în locul meu, oricât de curat ar fi fost, dacă
l-ar fi așteptat la Iași toate singurătățile și
44 N. CREVEDIA
toată poesia din lume ; cununii dacă ar fi pus a.

doua zi — cred că tot în compartimentul acela
ar fi intrat, unde era, singură, o doamnă tânără,
cu voaletă, și o carte pe genunchi.
— Liber ? am întrebat eu, arătând canapeaua
goală și îmbietoare din fața ei.
— Liber, a încuviințat dânsa cu mâna, pe care
era trasă până la cot, o mănușă de piele neagră.
Și-a ridicat voaleta, și-a pus ochelarii — pince-
nez — și și-a continuat lectura.
Eu mi-am adus geamantanele, le-am așezat fără
sgomot sus și mi-am mai făcut de lucru cu un
ziar. Am scos portțigaretul :
— Permiteți, Domnișoară ?
— Sunteți liber — mi-a îngăduit dânsa, tot cu
mănușa.
— Îmi pot îngădui să vă ofer o țigară ?
— Mulțumesc, nu fumez — (și-a tras voaleta
mai pe ochi).
Tânăra doamnă nu scosese un cuvânt. Răspun
surile mi le dăduse cu mănușa aceea lungă de
cavaler medieval și printr’o ușoară, imperceptibilă
mișcare a buzelor subțiri. Era îmbrăcată întro
rochie de stofă, de culoare închisă, elegantă, cio
rapi de culoarea vișinelor negre și o pălărie ultimul
model. Tenul alb, distins, sprâncenele ușor pen-
sate și o buclă blondă, pală, frumos pieptănată.
Înfățișarea ei distinsă are un aer de lină seve
ritate. O intelectuală desigur, mai ales că zia
rul de lângă dânsa e „The Times", iar cartea pe
care o citește, „Rien que la terre", de Paul Morand.
Să tot aibă 28 — 30 de ani.
N’am mai insistat. îmi făcusem datoria să-i ofer
o țigară și, a fi mai continuat, însemna să o plic
tisesc. Socoteam apoi că aduc o injurie aceleia
care mă aștepta la Iași cu moșia ei de pace și
poesie...
M'am tras în colț lângă fereastă, vis-ă-vis de
•dânsa și mi-am pus perdeaua în dreptul ochilor,

pre£âcându-mă că dorm. Doamna a mai citit încă
vreo jumătate de ceas, apoi și-a pus haina pe
picioare și-a înnodat potrivindu-și mai bine la gât
fularul gri de mătase și, afundându-și bărbia 'n
■el, ca'ntr’un cuib, și-a tras și dânsa perdeaua în
dreptul ochilor. Cartea o pusese pe masă, iar ală
turi, lentilele.
— Să sting lumina, Domnișoară ?
A înclinat din cap, afirmativ.
Și am stins-o.
Trecusem de Buzău. Era o noapte neagră, de
■cărbune — nu ninsese încă — și compartimentul
nostru, un adevărat bloc de întuneric. Bine-ar fi
fost dacă, singur fiind, mi-aș fi ocupat canapeaua,
cât e de lungă — și dimineața să cobor la Iași
odihnit, limpede. Totuși nu-mi părea rău. Mă
simțeam oarecum atins de atitudinea ei, de acea
indiferență aproape agresivă. Se vede însă treaba
că în mintea fiecărui bărbat un diavol agită veșnic
un chip de femee, mai ales când voiajezi cu trenul.
Vream să-mi transport gândurile departe, în Capi
tala Moldovei, să-mi închipui Institutul Agro
nomic, cu parcul lui, cu casa, cu scările și cu
fereastra, la care o lampă compune târziu noaptea
bucăți literare și scrisori frumoase. Dar, brusc,
gândurile mele, treze încă, reveneau în tenebrele
compartimentului, să bâjbâie aceeași întrebare :
cine-o fi ? Avea o atitudine lipsită de căldura aceea
pe care o are în figură orice călător . Când voia
jezi, nu-ți mai aparții ; trebuie să suporți toate
lipsurile semenilor de drum — chiar covrigii cu
susan ai midinetei, însăși curtea asiduă a unui
berbant. Eu nu avusesem nimic provocător nici în
gesturi, nici în întrebările mele de rigoare, nici
măcar în lectura ziarului, pe care o suspendasem
din teama că foșnetul lui ar putea jena pe Doamna.
La drept vorbind, Lucifer mă îndemnase să scot
46 N. CREVEDIA
port-țigaretul, nu ca să fumez — ci ca să an»

prilejul să intru în vorbă cu tovarășa mea de drum-
Nu obținusem nimic, nici măcar capul nu-1 ridi
case, ca să-i pot distinge culoarea ochilor. Cândl
era lumină, căutasem de după fuiorul perdelei,,
să deslușesc, sus, numele depe cartea de vizită,,
atașată, ca o floare, la mânerul unui geamantan-
Nu isbutisem.
Acceleratul alerga, alerga mereu, treaz, torcândl
negrele singurătăți compacte ale nopții acesteia,
grele, ce se întindea ca o smoală, de departe dini
tărâmurile Mării Negre, până colo în culmile tari
și posomorite ale Penteleului.
Nu puteam s’adorm.
La un moment dat, am întins piciorul, amorțit:
de nemișcare. L-am atins pe al ei și mi l-am.
retras. Și l-a retras și dânsa. Și-l trăsese în mod
reflex sau n'adormise încă ? Fusesem, dealtfel,
atent până atunci, să vedem dacă 'i pot surprinde
somnul, fie dintr'o mișcare a trupului, fie din respi
rație, pe care i-aș fi putut-o sesiza în viteza tre
nului, monotonă, fără accent, care nu-mi mai im
presiona acum urechea.
Am întins și celălalt picior. Iarăși și l-a retras.
Nu dormia.
Și, după scurgerea câtorva minute, iarăși l-am
întins pe dreptul. Doamna și l-a retras și de data
asta, însă mai târziu.
De undeva, delà marginea țării, un chip de fată
— al Sandei, căci prea era frumos — mă dojenea
par’că și mi-am tras mai mult perdeaua în dreptul
capului, jenat. Dacă femeia aceasta s’ar fi ridicat
deodată și mi-ar fi tras o palmă, m’aș fi înclinat
până la pământ : mulțumesc, Doamnă. Și i-aș fi
întors și obrazul celălalt.
Dar, în loc să întorc obrazul, am întins iarăși,
binișor, piciorul stâng și am format cu cel drept
al Doamnei un fel de X. Ii simțeam căldura și
forma plastică a pulpei. Am așteptat apoi, fără.

emoție, palma.
Ea, nu numai că nu m’a pus la punct ; de
data asta, nici nu și-a mai retras pantoful. Eram
atent să văd poate-a adormit și de aceea nu mai
simte nimic. Nu făcea nicio mișcare și nici respi
rația nu i-o sesizam. Atât cât puteam distinge
în besna compartimentului, vedeam numai că își
ținea capul tot în dosul perdelei ; eu, dease-
menea. Păream doihoți cari s’au surprins în același
întuneric, doi copii cari se joacă de-a v'ați-
ascunsele.
Fiindcă n’a luat nicio măsură, eu m'am prefăcut
adormit și am întins și celălalt picior, prinzându-i-1
ре-al ei la mijloc. Era mai cald și mai plastic.
După câtăva vreme, însă, cu o respirație pre
lung somnoroasă, Doamna și-a retras pulpa, iar
eu am așteptat, emoționat de data asta, să mă
cârpească.
Nu a făcut-o și mi-era necaz, par'că. Mă gân
deam : poate Sanda la ceasul ăsta nu poate să
închidă ochii gândindu-se la mine că sunt pe drum
și mi se poate întâmpla ceva. Și eu... ce măgar !
Tocmai, însă, când mă hotărîsem să-mi văd de
treabă, i-am simțit vârful pantofului ca un cap de
șarpe. Am așteptat. Șarpele a mai făcut o mișccre
și am mișcat și eu pantoful, ca și când aș fi
spus : prezent. Apoi, am înnaintat piciorul și iarăși
am așteptat. Vipera a înnaintat, eu am întins și
piciorul celălalt și, la un moment dat, am simțit-o,
plină, între picioarele mele — și rece, de par’că
atunci coborîse depe crăcile mărului care-a adus
lui Adam și Evei pierderea Paradisului.
Mult timp, am stat așa încrucișați, imobili, ca
două cadavre de amanți, sub dărâmăturile Pom-
peiului. Cel mai mare dezastru ar fi fost pentru
mine atunci, dacă s’ar fi oprit trenul, dacă ne-ar fi
deranjat un nou călător, ori controlorul. Avusesem
-48 N. CREVEDIA
grijă, nu-i vorbă, să trag perdelele dinspre coridor.

Ușa nu o încuiasem și chiar dacă aș fi făcut-o
era inutil : oh, ce sinistru se deschide ușa unui
■compartiment, atunci când dormi — dar-mite în
momente ca acelea prin care treceam eu !
Nu s'a oprit trenul și nici nu ne-a stricat cineva
idila. Numai Doamna a întins și mai mult gamba,
iar eu, făcându-mă că sforăiu, i-am strâns-o între
genunchii mei, tare să pârâie, ca pe-o lubeniță
coaptă. A suspinat și dânsa ca în vis și a rămas
mai departe, prizonieră.
I-am strâns-o din nou tare și pulpa a început
să tremure ca o știucă vie.
Ne-apropiaserăm unul de altul. După ce trecu
sem Râmnicul-Sărat, Doamna și-a aplecat bustul
pe masă și, cu capul pe pumni, și-a continuat
somnul. Mi-am rezemat și eu pieptul de pupitru
și am continat... să dorm. Ii ascultam respirația
caldă, profundă, de par’că adormise în luncă, pe
o claie de fân. Aveam impresia că femeea aceasta
nu-i curată. îmi luase acum mâinile într’ale ei și
mi le mângâia. Sau mi le descânta? E o vrăjitoare
aceea care cu două ceasuri înnainte nu mă băga’n
seamă? E o spioană? Dar ce persoană intere
santă sunt eu, ce secrete pot să-i divulg ? Ori e
•o simplă pungășoaică de trenuri? Mi-am pipăit la
piept, cu antebrațul, portefeuiul. Nu mi-1 subtili
zase — și revenea obsesia delà început : dar dacă
• este o adevărată femee cinstită și, adormită, se
visează în brațele soțului iubit ? Dar dacă se tre
zește acum, își dă seama numaidecât și dă fuga la
butonul electric și la semnalul de alarmă ? In mo
mentul acela, văzui chipul Sandei, un chip de-o
tristețe nemărginită.
Demonul acesta mă ținea strâns acum, ca'ntr’un
•clește. Iși scosese, tot visând, mănușile —și-mi
•descânta mai departe degetele mâinilor.
M'am apropiat de obrazul ei. Ardea. Voaleta
era tot pe ochi, era parfumată și simțeam o plă

cere indefinisabilă, să-mi ating obrazul de ea. Lu
cifer însă mi-a imobilizat mâinile, mi-a căutat gura,
și-a tras voaleta depe față și m'a sărutat fierbinte.
Eram pierdut...
Mult timp ne-am frământat așa, pe adormite,
fără să ne spunem un cuvânt. Ea îmi mângâia
mâinile, obrajii pe care barba începuse să crească
— eu îi alintam coapsele aprige, îi descoperisem
sânii, mici ca niște mandarine, îi sărutam buclele,
gâtul, gura și voaleta care’i acoperea acum numai
pleoapele...
— J’ai mal à la tête — a spus ea deodată pe
franțuzește.
Am tresărit.
— Și pe mine mă doare capul — i-am răs
puns eu.
îmi căută tremurând gura și mă sărută. Buzele
îi ardeau ca o ceașcă plină cu țuică fiartă. In
momentul acela, îmi trecu prin minte o scenă
extraordinară : mâine, la Iași, când Sanda mă va
aștepta în gară, eu să cobor din tren cu mâinile
la spate : arestat pentru atentat la bunele mo
ravuri !
O sărutaiu și eu la rându-mi. Ne străbătu pe
amândoi un frig polar și ne strânserăm și mai
mult unul lângă altul. Ea tremura vargă. Era trează
acum, conștientă de sine.
In momentul acela, ușa se dete la o parte și con-
trolorul aprinse soarele din tavan :
— Biletele la control, vă rog...
Ne-am trezit amândoi, frecându-ne la ochi, ca
dintr’un somn adânc. Dânsa avea biletul plătit
întreg.
După câteva minute, soseam la Mărășești.
— Unde mergeți. Domnișoară?? — am întrebat-o.
mergeți, Domnișoară
— La Iași.
— Mergem împreună.
4
50 N. CREVEDIA
— Tot la Iași ?
— Tot.
Nu am mai schimbat garnitura — vagonul mergeai
direct la Iași — însă bucuria noastră a fost
curmată brusc : în compartiment, au intrat doi
ovrei grași și gălăgioși.
Am ieșit pe culoar și m’am prezentat.
— Mergeți la congres ?
— La congres. Domnișoară.
Acum la lumină, eram înstrăinați, cași cum
nimic nu se întâmplase între noi. Se numia D-na.
inginer Cristian și era farmacistă.
— Sunteți de mult căsătorită ?
— Je suis veuve, cher Monsieur...
—- Văduvă ? Așa de tânără ?
— Da, din nefericire.
— Păcat ! Sunteți tânără, frumoasă — nu trebuie-
să disperați...
— Prea gentil...
Văduvă? Nu-i așa că în mintea oricărui bărbat
s’ar fi deschis o perspectivă așa ca o grădină, la-
auzul acestui cuvânt catifelat ? Și eu am cugetat
la fel, mai ales că văduvița era într’adevăr tânără
și dulce.
Am schimbat vorba. Am adus în discuție pe
Morand, ultimele cărți citite, despre mișcările
studențești, teatru, politică. Farmacista le discuta,
pe toate la curent.
Era într’adevăr o intelectuală. Mergea la Iași
pentru câteva zile, într’o afacere de plante medi
cinale. Ochi albaștri, frumoși, iar tenul nedormit
al tinerei doamne Cristian avea o distinsă paloare
selenară.
In cele din urmă, zdrobiți de oboseală, am
intrat în compartiment și, rezemați unul de altul»
am adormit deabine.
M’am trezit aproape de Iași.

Mi-era rușine să mă privesc în oglinda zilei

care se лanunța, afară, albastră, senină și rece. La
est, pe coline, geana răsăritului soareluii se schița
din ce în mai roșie — ca vina mea.
Cine este oare această femee de lângă mine ? In
orice caz, nu e o femee cinstită. Ne-am cunoscut
abia de șașe ore și acum doarme cu mâna în
sânul meu. Trebuie să fie o cocotă rafinată.
Chestia cu văduvia ei e povestea clasică. Mă mir
că nu e ’mbrăcată ’n doliu. îmi era așa de ciudă
pe mine însumi, mă simțeam așa de vinovat față
de cetatea în care mă aștepta un suflet curat ca
un mărgăritar. Dacă n'aș fi avut bagaje, m'aș fi
deslipit binișor de lângă ea și aș fi trecut în alt
vagon.
Ne apropiasem de Iași. S'a trezit și dânsa. Mi-a
strâns mâna, tandru. Și-a făcut o toaletă sumară,
și cum somnul o refăcuse, părea acum mai distinsă.
Se vedeau așa de frumoși, prin voaletă, ochii
aceia albaștri. Am schimbat cărți de vizită, cu
adresa fiecăruia delà București. Era într’adevăr
^Cornelia Ing. Cristian, farmacistă". _____ ____
Când își încëîînisé“tfehür mersul, ne-am despărțit
pe culoar, rămânând înțeleși să ne întâlnim seara
la ora 7, la librăria „Eminescu", din localitate. In
gândul meu, însă, mi-am zis : ne vom mai întâlni,
Doamnă... Intrasem în zona păcii și a poeziei...
In gară, pe scara vagonului, m'a luat de braț
Grâușor.
Dragul
— Dr; _ nostru Petronius, ai sosit ?
L-am sărutat. Era așa de gingaș copilul acesta
cu băscuța lui roșie pe cap și cu ceafa încărcată
de lațele părului cârlionțat.
Am vrut să iau o birjă — o trăsurică din acelea
mici cât un cărucior de copii și care mi-au plăcut
atât de mult în ■ orașele Moldovei. Dar Grâu m'a
invitat în taxicoul elegant și închis, pe care el îl
angajase mai dinainte :
52 N. CREVEDIA
— Poftim, ești musafirul nostru.

Apoi către șofer :
— La Institutul Agronomic.
Am mai protestat eu, am întrebat ce e pe-acasă,
de scriitoare mi-a spus că a lucrat intens și mă
așteaptă. In fața Hotelului Traian, am făcut semn
să oprească.
— Nu se poate, Petronius, am mandat expres
din partea familiei să te duc acasă. Mână, domnule !
— Am reținut cameră la hotel — telegrafic.
— Nu-i nimic, n’ai plătit-o.
— Am dat unor colegi întâlnire acolo.
— Vii pe urmă la hotel.
— Am atâtea boarfe cu mine. Nu pot .
— Mergi cu toate la noi.
— Vin după masă la D-voastră.
— Mergi acum !
— La dejun...
— Mandat special. Ne supărăm. Nici nu mai
dai ochi cu Sanda.
— Mână, Domnule !
Urcasem sus, la Copou. Grâu mi-arătă o clădire
albă, pe un promontoriu îmbrăcat cu pădure și
brazi : era Institutul Agronomic. De departe, din
zările Prutului, răsărea, volubil, un soare rumen,
iertător.
Nu mă bucuram deloc că merg la dânșii. Eram
obosit după drum, capul greu — și oricât încer
casem eu să maschez cu pudră, barba îmi crescuse
în noaptea aceea cât în trei zile.
Am cotit la stânga, în parc. Urcarăm o alee în
pantă și mașina stopă la scară. Am scos bani să
plătesc cursa. Grâu, categoric i
— Am mandat ! — și a plătit el.
Ce fericită zi am petrecut ! Cea mai frumoasă

zi... '
BURUIENI. UE DRAGOSTE 53
Am. muncit eu mult în viața mea, dar am avut

și noroc. Și a fost la mijloc, cred, un destin. Altfel,
nu m'aș fi dat jos în gara Pitești, anume ca să
merg s'o cunosc, acum două luni când veneam
din Oltenia. Am cunoscut-o și a fost, cum spun
strămoșii, întûn ceas bun.
Eri, când am sosit, m’a întâmpinat cu multă
afecțiune Dulcea. (Așa i se spune în casă D-nei
Marinescu.) M’a poftit în salon și a dat fuga :
— Săndișor, a venit Petronius.
Și după câteva minute, a apărut și Săndișor,
ca un mare bulgăr de lumină.
— S-o scuzi, că are părul așa. Știa că vii și
ce-a pățit cu el 1 A plâns de necaz.
Sandei, într’adevăr, îi străluceau buclele, iar
cârlionți! erau mai rebeli. M’a emoționat grija ei
de-a mă fi așteptat cu coafura pusă la punct.
M’am scuzat apoi că am venit la dânșii cu atâta
calabalâc. Eu am vrut să merg la hotel, dar nu
m’a lăsat Grâu.
— Ce să te lase ? Că-i spusesem să te-aducă legat.
A venit și Profesorul. S'a bucurat și el mult că
am sosit.
■ — Ce vrei ? Un ceaiu, o cafea ? Ți-e frig, ești
obosit ?
— Doamnă, iertați-mi deranjul. Vedeți... de-aia
vream să merg la hotel...
— Ce vrei, spune !
— Vreau să fac un duș — sunt fiert depe drum.
Nici n’am închis ochii.
— Spune-i Leanii să pregătească baia. (Grâușor
a și dat fuga.)
Eram într’adevăr obosit după atâta amar de
drum și hainele mi se păreau înmuiate'n undelemn.
Solicitasem dușul și cu un anume înțeles : să
creadă că sunt un om cu adevărat civilizat ; că
nu pot trăi fără baia matinală.
Cafeaua mi-a mai limpezit capul. Sanda plân-
54 N. CREVEDIA
sese într’adevăr, avea ochii înmuiați într'o umbră

distinctă. îmi părea rău că trimiseseră la gară
pe Grâu. Aș £i tras Ia hotel, m'aș fi aranjat
pe’ndelete, aș fi închis ochii un ceas două. Nu sunt
poate obișnuiți să se scoale de dimineață și eu am
picat cu noaptea'n cap.
Nu-i adusesem Sandei bomboane, — nu mi-a
plăcut niciodată să duc pachete cu dulciuri și
brațe de flori — dar făcusem ca, în numărul de
ieri al .Tradiției", să-i apară fotografia și asta a
bucurat-o mult.
După baie, am plecat în oraș. Congresul a în
ceput la ora II, a durat până la 1 și s’a încheiat,
în continuare, după masă între 4 și 7. Am avut
succes. Comunicarea mea a fost ascultată cu luare
aminte, iar propunerile primite cu aplauze. In noul
comitet de conducere, m’au ales pe mine preșe
dintele Asociafiei. Căzuse cununa aceasta tocmai
la timp. La congres, asistase și Profesorul.
La dejun, am luat, evident, masa la dânșii, iar
seara Asociația asistenților a dat un banchet la
care am invitat și câțiva profesori din localitate,
între care și pe domnul Barbu Marinescu.
După banchet, am venit acasă. Am stat de
vorbă până târziu. Sanda nu mai avea brațul ban
dajat ca la Pitești, când am cunoscut-o ; — avea
un deget legat cu tifon și o prindea tot atât de
bine și această rană pê care o câștigase la patinaj.
.Mi-a arătat un vraf de schițe noi, bătute curat
la mașină — și am hotărît, chiar de a doua zi, să
Ie citim împreună (în liniște și poesie...).
— Dar cât timp rămâi la noi ?
— Până Luni.
— Numai atât ? — s’a mirat ea.
— Dacă nu pot mai mult...
— Și eu care credeam, cel puțin o săptămână -
— Treburi la București, Domnișoară...
— Rămâi până pe Miercuri încolo.
— Regret, nu pot.
— Lasă, lasă, că rămâne — m’a îmbiat Dulcea.
De un singur lucru era tristă Sanda : îi murise
broscuța.
— A murit Messalina 7 (așa o chemai pe broască)
—- am afectat eu o întrebare dezolată. ((In gând : ce
bine'mi pare ! ).
— A murit ! Am plâns...
— Săraca, Messalina 1 așa drăguță... —și iarăși
.m’am întristat.
— Era bătrână ?
— Cred c'avea vreo 280 de ani.
— Cât?
— 280 — 290 de ani. Ce te miri?
— Cât trăește o broască țestoasă ?
— Controversă: unii susțin că .300 și chiar
■400 de ani ; alții nu-i dau decât 70—80 de 1 ! ani.
«(Profesorul dete aceste lămuriri.)
— Messalina a fost atunci contimporană cu
Brâncoveanu.
— Da și cu Șerban Cantacuzino. (Grâu com-
plectă.)
— Păi și-a cam trăit traiul...
— Era așa de blândă, mititica...
— Lasă, Domnișoară, lac să fie că broaște, vorba
ceea... am căutat eu s-o împac cu o glumă.
Am dormit sus, într’o cameră în care e biblioteca

Profesorului și care e amenajată și ca odaie pentru
musafiri. Are și un divan larg, moale ca un vis.
M’am odihnit împărătește.
Astăzi, am coborît în salon, pela 12. Imbrăcasem
alt costum, bărbierit din nou, complet refăcut.
Noaptea ținuse să aducă și ea idilei noastre darul
■ei alb : începuse să ningă despre ziuă și cădeau
■acum în parc fulgi mari cât niște crisanteme. Jos,
-o pusese mare zăpada, așa până să-ți intre’n ga-
56 N. CREVEDIA
loși — iar brazii în grădină, proptiți în bâte, ca

niște ciobani uriași și feerici...
Dulcea m’a întâmpinat albă, luminoasă ca noul
sezon de afară :
— Bună dimineața, Petronius. Cum ai dormit ?
— Excelent, Domniță.
— Te simți bine ?
— înger.
— Ce dorești?
— Să văd pe- Domnișoara Sanda.
— Tot spiritual I Vine și ea acum. O cafea, nu ?
— O cafea, Dulceațo.
■— Ce drăguț! Ți-aduc. Mă scuzi, te rog...
Mi-a adus întâiu dulceața. Avea culoarea au
rului : dulceață de caise.
— Cafeaua, ți-o aduce-acum Leana.
Doamna a ieșit iarăși. Mi-era dor de Sanda.
Am vrut să citesc o gazetă. N'am putut. Am
trecut la fereastră și am urmărit câtva timp ziarul
prodigios al ninsorii de afară care se așternea.
‘frumos, în fluide, amețitoare pagini de legendă...
— Bună dimineața, Petronius — a. apărut șî și
. Sanda, cu părul ei triumfal, proaspătă ca un vers,
— Bună dimineața. Ce faci ? — și am privit-o
drept în întunericul ochilor.
— Bine. Tu ?
— Te-așteptam. Mi-era dor să te văd mai curând.
I-am sărutat rana delà deget, legată cu bandaj nou.
— Ai văzut iarna?
— Ce bine-mi pare... Mergem la ski ?
— Mergem.
S’a apropiat de mine. Am dus-o de braț până
la fereastră.
— Frumos ninge...
;— Ca în chipurile din abecedare...
— Ție îți place iarna? (Ea mă întrebă.)
— îmi place ca peizaj. Iată ce copleșitor...
Fulgii cădeau tandru, dulce — cădeau ca un
cântec...
— Numai ca peisaj îți place?

— Și ca sezon creștin.
— ? ? ?
— „Ce mai viscol 1 Nici un câine să nu-1 dai
din casă afară..— cum spune poetul.
— Vara nu-ți place ?
— îmi place și vara.
— Mult ?
— Mult.
— Să mergi la mare ?
— La șes. îmi place porumbul.
— Porumbul fiert ?
— Porumburile verzi ale Munteniei.
— Marea nu-ți place?
— Monotonă.
— Dar se schimbă la fiecare secundă...
— Aceleași imense și negre ogoare de apă...
— Nu-ți place.
— Mă supune, toamna, forța ei nostalgică...
— Dar muntele ?
— O, muntele e măreț !
— Să faci ascensiuni ?
— Nu, să-l privesc de departe.
— Vara sau iarna ?
— Iarna când e Albul împărat al zărilor — și
vara când îl îmbracă pădurile de brazi, ca niște
porumburi verzi...
Sanda s’a alăturat și mai mult de mine. Innălța
un umăr, agita o sprânceană și-și mușca buza de
jos. Afară, se lansau, ca’n visul unui mare poet»
fluturii mari ai ninsorii. Abia sesizam la poalele
noastre orașul, ce cobora dintr’un basm, pe trepte
de amfiteatru.
— Iți plac munții mai mult. Nu ?
—.DâSâ^DumjlfiZfiJA.s'âr plictisi, odată și-odată,
,
de starea lui de Divinitate, cred că s’ar preface-
- , -- - . A, ■ -• - , • - - • - .• _- -z -
htr un munte — n răspunseiu.

— Și noua ne plac munții. Vara, mergem cu
58 N. CREVEDIA
tata și facem ascensiuni. Iarna, cel puțin, numai

ski — toată ziua.
— Се-ti place mai mult : Sinaia, Buștenii, Pre
dealul ? (Sanda nu cuteza să mă privească drept
în față.)
— Valea Prahovei, toamna.
— Foarte frumoasă.
— E toată numai aur...
— Si» toamna, numai Valea Prahovei îți place?
— Și alte regiuni.
-— Care ?
— Ре-acolo prin părțile Piteștilor.
— De ce-ți place pe-acolo ?
— Sunt fructe mari și dulci.
— Ce fel de fructe ?
— Struguri, așa ca tine.
— Eu sunt struguri ?
— Razachie veche, românească...
Sanda a lăsat genele, sfioasă. Și s'a altoit
și mai strâns de mine, ca o fluidă viță de vie :
— Ce frumos vorbești, Petronius...
— Eu citesc, nu vorbesc — și i-am arătat pagi
nile albe ale poemului din parc. (Afectam. întot
deauna, afectează bărbații din dragoste.)
— Dar primăvara ? (întrebarea sfioasă a Sandei,
înflori la fereastră ca un ghiocel.)
— îmi place mult și primăvara.
— Luna Maiu ?
— Martie, când vin apele mari și Aprilie, când
nflorește Bobotează albă a pomilor...
Spectacolul alb de afară ne-a amețit. Se scutura,
prodigios, floarea imensului cireș al iernii acesteia,
nouă și luminoasă ca o primăvară. N’am mai scos
niciunul vreun cuvânt. Pe o creangă ce saluta
râzând fereastra noastră, se ciuguleau, desculțe și
fericite, două vrăbii. Sanda s'a lipit de mine, strâns,
cu teamă, de par'că așteptam un cutremur ; părea
■că peste minunea din grădină urma să se deslănțuie
un trăsnet. Avea mâinile reci ca ale unei păsări

adusă de afară din frig. Ne-am privit lung, pre
lung, triști mi se pare. Sanda și-a mușcat iarăși
gura, a înnălțat un umăr, a chinuit o sprânceană
—- și privindu-mă drept în ochi, ca o icoană, mi-a
luat mâna și mi-a sărutat-o :
— Te iubesc, Petronius... Mult, zău...
I-am luat și eu obrajii în palme și i-am sărutat
fruntea.
Afară, brazii, ca niște păsări mari, fâlfâiră aripi
grele, albe. Din poalele lor, își dau drumul jos, cu
ochii închiși, îngeri de omăt. Amfiteatrul cetății
se scufundase îhtr’un vis ca de puf. Departe, de
parte, clopotele delà „Trei Ierarhi" își amestecară
în sonoritatea ireală a ninsorii, cântecul lor lin
și sfânt...
Dulcea intră, ștergându-și mâinile suflecate și

ude. E îmbrăcată într’un halat de bucătărie, alb
par’că vine dintr'un laborator :
— Gata masa, băeți.
Aceasta însemna să ne strângem caetele, ziarele,
tot și să ne-apucăm să’ntindem masa.
Ne-am ridicat și-am adunat grămadă pe un
scaun tot calabalâcul de cărți, foi, gazete, reviste
pe care le răsfoisem amândoi până atunci. Din
schițele ei, nu reușisem să vedem decât două pagini.
Și acelea mai mult de formă, ca să se vadă că
într'adevăr am lucrat ceva. De corectat proză
ne ardea nouă ?
Masa venise cu o nouă bucurie : aceea de-a o
așeza amândoi. Corectarea bucăților și pusul mesei
sunt îndeletnicirea noastră de toată ziua. Pentru
patinaj, nu e încă ghiața prea rezistentă, iar la ski
nu putem merge, Profesorul fiind peste măsură
de ocupat.
Și tare ne amuzăm când punem amândoi masa,
60 N. CREVEDIA
mai ales că eu nu mă pricep deloc la așa ceva.

Luăm fața care.-și delà un capăt și o așternem.
Pânza e curată ca zăpada de afară, e călcată și
e o adevărată plăcere s-o desfaci și s-o așezi. Ni
se pare că un colț e prea jos iar altul prea ridicat
și o luăm din nou depe masă și o’ntoarcem cu
celălalt capăt. Nu ne place însă nici așa și o
așternem pe cealaltă parte. După fața de masă,
așezăm cu mare simetrie, tacâmul de cuțite și
furculițe. Apoi, serviciul de țuică — niște păhăruțe
mici cât niște degetare — și paharele cu picior,
pentru vin. Nu știu cum se face însă, cu disputa
noastră asupra esteticei mesei, nu reușim niciodată
să facem treaba de iznoavă. Vine tot Dulcea și o
aranjează :
— Fugiți d’aici, ne 'ndemânaticilor. Scriitorilor...
Și până ne spălăm noi pe mâini, e gata totul.
— Să vă spălați pe mâini ați fost în stare ? —
revine Doamna.
— Dulceo, încercaiu eu s-o așez, dar par'că e
de-alea pentru pomană...
Doamna râde de se prăpădește :
— Sanda unde este ?
— Se șterge pe mâini.
— Scriitorilor, scriitorilor, trebuie să vă price
peți și 'n gospodărie, nu numai într’ale arte’. Ia
ocupați-vă fiecare locul.
A venit și Sanda și Profesorul de sus, din la
borator.
— Ce faci tu, fetițo, se apropie el de soție,
tandru ca o umbră — și-i sărută mâna.
— Ia, aranjez crăpelniță pentru domnii ăștia
care nu știu nici s’așeze un șervet.
— Lasă-i și pe ei, că sunt artiști — zâmbește
dânsul și ne îmbrățișează pe amândoi cu ochelarii
mici și obosiți.
— Artiști, artiști, dar să ’nvețe și nițică eco
nomie casnică.
— Știu ei, nu-i înveți tu.

— Știe, ochii negri, mânca-l-ar mama de purcel.
Ia uite-o cum îmbucă.
Purcelul era Sanda. Se așezase cea dintâi la
masă și mâncase o farfurie de salam.
— Ia loc, Petronius, la ce te gândești ?
— Gândesc, Doamnă, că dacă n’ai om bătrân, bătrân.
să-1 cumperi — și-mi ocupaiu locul din capul mesei,
rezervat mie.
— Ce vrei să spui ?
— Ia cu masa asta, dacă n’ar fi Dulcea...
— Bine, mă băete, eu sunt bătrână ?
— Nu, desigur, dar așa vine vorba.
— Biine, Petronius. la-ți țuica. Noroc!
— Vivat ! Noroc, Sanda.
— Nocl abia vorbi ’ '
dânsa, '
sughițând.- -- ■
Mai
mâncase o farfurie de salam și dăduse peste cap
al doilea pahar cu vin. (Sanda se răsfață, făcând
tot felul de p Lunii.)
— Tu nu bei țuică, Luminiță ? (Așa 'i spune
Dulcea, Profesorului.)
— Nu beau, fetițîo, — și-i sărută iarăși dreapta.
— Dar се-ai tu, nu prea ți-e bine.
— • Nu prça mă simt în toți boii.
-—- Temperatură ? — și-i puse mâna pe frunte.
— ’NùJcred.
— Luminiță, Luminiță... ai lucrat prea mult în
laborator. Ai obosit... — și sărută și dânsa mâna
savantului.
Scena era de-b puritate biblică.
* * *
Câtă deosebire între Sanda și Carmen 1
Carmen era fata unui tâmplar ; Sanda e fiica
unui profesor universitar — și pedeasupra, artistă.
Nu pot să adorm.
Mi-aduc aminte de idila mea delà București cu
fata tâmplarului.
/ЬЪ N. CREVEDIA
— Mă iubești ?
— Desigur.
— Numai pe mine ?
— Numai.
— Pe Cohralia ?
— Nu.
— Niciodată ?
— Niciodată.
— Pahol ?
— Pe cuvânt.
— Ea te-а iubit?
— Nici ea.
— Cohespondență ați puhtat cândva ?
— Scrisori amicale.
— Amicale. Acum, vă mai schiți ?
— Nu.
— Nu mai sunteți phieteni ?
— A venit în Capitală și...
— ...vine meheu pela Univehsitate.
— Studentă.
— Dah la Cinematoghaf cu cine mehge ?
— Nu știu.
— Nu mehge cu domnul asistent ? — (Domnul'
asistent sunt eu.)
— A, da. Am fost odată.
— Odată ca niciodată. Când ?
— Nu știu... Mai de mult. Noi amândoi decâte
ori am mers ?
— Te duci o seahă cu ea, altă seahă cu mine-
— O singură dată.
— Si acum când mai ai bilete de favoahe ?
— Mâine seară.
— La Opehă ?
— Vrei să mergi la Operă ?
— Aș vrea...
— Ce se joacă?
— „Higoletto".
'— Tot „Rigoletto* ?
BURUIENI DE DRAGOSTE 6S
■— Tot. Cântă Scăhlătescu.

Făcuiu o mină nu prea încântată. Opera e groaza
mea. Nu pot s-o sufăr. Carmen umflă și ea buzele
frumos, lăsă capul într’o parte, codălbi ochii, apoi
cu glasul alintat .
— Ție nu-ți place Opeha 1
— Mm... Place...
— Nu-ți place...
— Am mai auzit „Rigoletto“.
— Ce-ahe aface.
— Mergem.
— Dah nu mai stai indispus ?
— Ți s’a părut.
— Niciodată nu ești atent.
— Eu mai mult ascult.
— Cum se tehmină dhama?
— Bine. Cântă toți...
I — Vezi că nu știi?
— Moare.
— Cine ?
— Toată lumea.
— Cahe toată lumea ?
— Și el și ea.
— Cahe el și cahe ea ?
— Și Scărlătescu și...
— Vai!
— E Scărlătescu băiat frumos.
— Pahol d’honneur. Cântă divin... O, dolce mia.
La bella luna...
Carmen își lăsă ceara obrazului pe umărul meu
și cântă aria până la sfârșit. Iși dete capul iarăși
pe spate, își crispă fața și oftă :
— Ori се-ai spune tu, Scăhlătescu e mahe
ahtist. Un al doilea Leonahd.
— Mergem, Carmen.
— Unde ?
— La un restaurant.
Peste dragostea noastră-adormită,
Și-așterne luna ninsoarea...
•64 N. CREVEDIA
— îi recit un vers, la întâmplare. Din cartierul

Sărindar, lopata de argint a lunii arunca depe
acoperișuri în lac, un nămete de lumină. (Eram în
■Cișmigiu.)
— De cine e vehsul acesta ?
— Nu mai țin minte.
— Ionel Teodoheanu ahe vheun volum de poesii ?
— Nu.
— Păcat. Ce imagini supehbe în homanele lui.
— Le-ai citit ?
— Toate. Fêhice de aceea cahe l-o lua...
— Ehe, e 'nsurat.
Carmen făcu ochii mari cât luna.
— Ionel Teodoheanu e 'nsurat?
— Are și doi copii.
- Pahol ?
— Pe cuvânt.
— Cât de mahi ?
— La liceu. Cel mare să tot aibă 16 ani.
Iși izbi fruntea cu palmă. Iși întoarse apoi capul
desolată și fața ei luă aspectul obișnuit de calcar
stins.
— Bine, dah ce vâhstă ahe el ?
— Apropie 40 de ani.
— Nu pahe. L-am văzut la autoghafe.
— 40 de ani, pachet.
— Păcat.
Carmen mi-a mai cerut și alte relații despre
scriitor: cum arată D-na Teodoreanu, dacă s'au
luat din dragoste, dacă își iubește copiii...
Ne-am ridicat apoi depe bancă. La restaurant
n’a mai vrut să meargă. Era obosită. Lucrează la
Universitate câte 10—12 ore pe zi. E funcționară
la Secretariat și acum, la deschiderea anului școlar,
două luni de zile dă pe brânci. Perioada înscrie
rilor mai ales, e foarte istovitoare.
Am cunoscut-o în toamna asta. E studentă în
anul II, urmează Româna și Franceza, cunoaște
stenodactilografia și trece drept o mare frumusețe.

Elegantă, ca o prințesă. Și blondă. Un blond na
tural, stins. Toată Facultatea, Decanatul,' profe
sorii, studenții, colegii îi spun : Greta. Căci seamănă
cu Greta Garbo. O asemănare care izbește numai
decât. Ochii mari, adânci, pasionați. Gene lungi,
elegiace, gura și bărbia cu acel rictus demonic ;
nasul semeț ca o poruncă — și nări lacome ; obrajii
palizi, fruntea luminoasă. Nu știu încât această
frumusețe se aseamănă la începuturile ei, chipului
vestit al Gretei. Deoarece Carmen Vasilescu —
așa o cheamă — a reușit pănă acum să-și tragă
din fața ei, o copie foarte reușită după cel al marei
artiste. Astfel, sprâncenele au fost tăiate la mar
gini și prelungite cu creionul pe tâmplă în sus,
într'un fel de hiperbolă, care vrea să traducă și
mirare și cutezanță și o stare de vis și reflecție.
Obrajii, se zice că au fost mai plini, dar și-i suge
așa fel, că umerii lor par un abil machiaj de teatru.
Gura și-o strânge pungă. Ochii, însă, dau toată
valoarea acestei compoziții. Adumbriți de niște
— pe
gene "-5 care cosmeticul le face cu insistență lungi
și tari ca- niște sârme, ochii lui Carmen, când vor
să privească pe cineva, se întorc sub pupile numai
ei, ca doi aștri mari și limpezi ; fața se întoarce
și ea imai pe urmă, galeșă și absentă, ca un apus
de lunănă pe un umăr. Nu dă pe buze cu prea mult
rouge și nici nu-și; ’ face
p---* roz umerii obrajilor. între
buințează pudră albă, funerară, iar la coafor și-a
aranjat buclele după modelul depe ecran. Cu
această privire pe care și-o plimbă transcendent
peste oameni, cu o voce modulată după filmele so
nore ale idolului, însfârșit cu toate gesturile Gretei,
Carmen Vasilescu se crede o femee fatală. Și este
adevărat că pe mulți îi impresionează — studenții,
mai ales, căpiază după dânsa. Iar când ieșim a-
mândoi pe stradă, e un adevărat spectacol. Fru
moasă și extrem de elegantă, lumea ne crede cel
5
66 N. CREVED1A
puțin, logodnici și ne îmbracă pe amândoi cu o

admirație francă ; se întorc toate privirile în urma
noastră, iar înnainte ni se deschide alee să trecem,
ca unor adevărate celebrități. Ne potrivim și la
statură și cred că, în exteriorul nostru, nu avem
nimic care să ne facă excentrici. Greta, Greta 1—
auzim în urma noastră. Iar alții, mai ales ofițerii
pe calea Victoriei: Ferice de tip!
E drept că în lume mă simt extrem de măgulit
la braț cu această glorie blondă. In intimitatea
mea cea mai adâncă, însă, constat că nu simt
pentru dânsa nimic și nici n'aș putea simți vreo
dată. Dimpotrivă. A’nceput chiar să mă agaseze
oarecum. Carmen nu e proastă. Are vederile ei
despre oameni, e harnică, e consecventă și atât
de mondenă, cât să nu pară snobă. Cu concepții
libere, dar cu purtări corecte. Toată drama este
însăși făptura ei, în al cărei destin de aur crede,
dar care din nefericire, a dus-o la cabotina]. Fără
apariția Gretei în lume, Carmen ar fi rămas poate
numai o fată frumoasă și ar fi intrat cu toate
onorurile într’o căsnicie de viitor. Acum, băeții o
admiră de departe, însă nu’ndrăsnesc să i calce
grădinile, mai ales că are și un fel de-a fi care
ține la distanță. Eu o cunosc acum în tot ce are ea
mai bun — și are un frumos tezaur de calități —
dar cunosc și reversul medaliei întunecat de două-
trei slăbiciuni care aparțin în fond tuturor femeilor.
Carmen e de familie onestă — are o vagă în
rudire cu Mitropolitul — a învățat liceul la Școala
Centrală, știe cânta la vioară și la pian, vorbește
la perfecție engleza și franceza, se întreține de
câțiva ani din propria-i muncă. E și o pricepută
femee de casă. Toate acestea, însă, până la Greta
Garbo, până la Opehă, și literatura, admirabilă,
a lui Ionel Teodoreanu.
Și mai e ceva. Am surprins-o de multe ori oftând
după o idilă care s-o ducă deadreptul în fața alta-
rului și de aici într'un cămin liniștit, cu un soț

cuminte și-un copil „pe care l-aș face doctor”.
Ea a băgat de seamă — oh, presimțirea care nu
înșeală niciodată ! — că de mine nu se prinde
nimic, dupăcum dealtfel și eu sunt bine convins că
nici dânsa nu mă iubește deloc. Legătura noastră
nu e nici prietenie nici iubire. E un fel de floare
artificială pe care o udăm în fiecare zi cu tandrețe
și sărutări fără convingere. Declarațiile ni le facem
întotdeauna zâmbind, fiindcă niciunul nu le dă
vreo urmare. Nu încape niciun fel de gelozie, ba
chiar unele flirturi ni le pregătim unul altuia.
Seara, o aștept până închee lucrul la Secreta
riat și ieșim împreună. Decând o cunosc pe ea,
am devenit un obișnuit al Căii Victoriei. Facem
câte un tur-două, intrăm apoi într'un cinematograf,
ori mergem la Operă — mai rar la teatru. Masa,
la un restaurant cu muzică bună. Altminteri, ne-am
obișnuit unul cu altul. Nu mă pot împăca însă
cu Opera ei care mă plictisește, mă terorizează
pur și simplu. Nu mă mai împac apoi cu felul ei
de-a grasseia vorba. Fiindcă nu e naturală. Carmen
poate să pronunțe pe r foarte bine, foarte corect,
ca mine, ca noi toți. Nu vrea însă. I se pare că
la chipul ei, i se potrivește o dicțiune de privi
ghetoare și stâlcește pe r, într’un mod care se
vede bine că nu-i aparține din naștere și care o
face nițel ridiculă.
Mai caraghioase sunt despărțirile. O duc până
aproape de poartă. Lângă casa lor, e un loc viran
și nici felinarul nu e tocmai aproape. Iată cum
decurge despărțirea: Când ne-am apropiat de casă,
încetinim pasul. Ne oprim. îmi scot pălăria și
rămân descoperit. La revedere, zic. Carmen îmi ia
amândouă mâinile într'ale ei. Șumete apoi o sprân
ceană, dă capul pe spate, își stinge privirile, retră-
gându-le undeva în sine ; plimbă apoi ochii în
dreapta, în stânga — și, în cele din urmă, întoarce
68 N. CREVEDIA.
în. diagonală trunchiul, ridică mâna cu umăr cu

tot și i-o sărut. O ia apoi, fuguța, în vârful pan
tofilor, până la poartă. Ca la cinematograf!
Nu mai vorbesc de apusurile de soare și de
îmbrățișările noastre sub lună...
Carmen e o fată — standard. O fată — cinema.
Mă plictisește...
* *
— Ai mâini frumoase, Petronius.
— Mi s’a mai spus.
— . oarte frumoase. Iar unghiile...
— O minune.
— Minune, într’adevăr.
— Le dai cu oja?
— Vai de mine!
— Niciodată ?
— Un bărbat să-și văpsească unghiile ? Cum
vine asta?
— Sunt unii bărbați care și le fac.
— Negrii din colonii. Snobii.
— Dece ’ți sunt mâinile așa de frumoase?
— Aristocrat din naștere.
— Zău, că aristocrat.
Sanda îmi sărută iarăși mâna. I-o sărutaiu și eu.
— Iată, sângele — și-i arătai vinele delà mână.
— Albastru.
— Aș vrea să am și eu 1un sânge roșu, mai
turbure, mai viguros...
-— Dar și sângele meu tot albastru e.
Sanda făcu ocnii mari și sumese iarăși sprân
ceana. ochiului stâng.
— Nu-i ca al meu.
— Ba da.
Nu mă putui stăpâni. Vrusesem s-o duc, dar
nu s’a prins. De data asta, am sărutat-o eu.
Sanda nu are o gură frumoasă, gură clasică.
Dar figurii ei nu i se potrivește decât cea pe
are, așa cu buzele mari, neregulate, ire-

саге-о аге,
zistibile. Nici să sărute nu știe Sanda. întinde
gâtul, strânge buzele și strânge și din ochi, de
par'că ar năpădi-o fumul. Ba de multe ori, îmi
petrece palma pe după ceafă, mă strânge la piept
și-mi apasă gura, de mă dor dinții. Mi-a spus că
nu a mai sărutat până atunci decât pe mama,
rudele și-a trebuit să-i fac putină educație în
materie. Nu a deprins încă arta și e un deliciu
s-o vezi cum închide ochii, îi tremură aripa și se
atârnă de gâtul meu :
— Petronius... Ч.
— Sanda...
— Te iubesc mult, zău...
— Și eu te iubesc.
— Mai ai pe cineva la București ?
— Așa, diferite cunoștințe...
— Fete ?
— Fete, băeți.
=й
— Și nu iubești pe nimeni ?
nimeni.
---- Pe cuvânt?
— Pe onoare.
— Ai mai iubit pe cineva ?
— Mai de mult.
— Pe cine?
. л*! ;
' Q-.
— O fată. A murit.
— Nu mai trăește ?
— Un accident de automobil.
— Și acum o mai iubești ?
— Am iubit-o atunci.
— Cum o chema ?
— Maria.
— Ce era ?
— Studentă, ca tine.
— Bucureșteancă ?
• — Nu, delà Craiova.
— Frumoasă ?
70 N. CREVEDIA
— Drăguță.
— Brună, blondă?
— Era fină.
— Eu sunt fină?
— Desigur.
— Се-ți place mai mult la mine?
— Tot.
— Ce anume tot ?
— Sanda, cu ochii, părul, obrajii, gura, mâinile,
cu toată familia, cu toate cărțile ei...
Vruseiu să-i sărut mâna. Se opuse ; și-o retrase
la spate :
— Vreau rana s-o sărut.
— Eu nu am mâini frumoase.
— Mie-mi plac mult.
— Mie nu-mi plac.
Se strânse lângă mine, ca o pitulice, strânse
genele și-mi întinse garoafa gurii. Mâinile le ținea
încă ascunse.
Nu are 'ntr’adevăr mâini distinse. Brațele îi sunt
prea pline, iar degetele, precât le-am putut lua
seama, sunt scurte și disproporționate. Nu-și lasă
unghiile să crească mari și nici nu le dă cu oja.
Mie, însă, îmi sunt dragi, așa mici și boante
cum sunt.
— Cine cântă la pian ?
— Tata.
— Tu știi să cânți?
— Știu, dar nu ca dânsul. Tu ?
— Nu știu.
— Ce frumoase degete ai pentru pian ..
— Mă faci să mă cred, cu adevărat.
— Mâinile tale sunt...
— ...Divine.
Sanda mi le sărută iarăși pe amândouă.
Afară, se înserase. Pomii scuturau mari și fee r ic
ghiocei de zăpadă ; pianul din camera de alături
arunca peste noi florile unei sonate.
— Aici, ce semn ai ? — mă întrebă ea.

— Din răsboiu.
— Ai făcut răsboiul ?
— Erou.
■— ? ? ? (Ce frumoasă e Sanda când se îndo-
iește de ceva 1)
— Da. Da.
— Câți ani ai ?
— Știi câți.
— Erai mic.
— Cercetaș.
— Așa, da. Și unde-ai luptat ?
— La Cerna, la Jiu, Dragoslave^/Argeș, Pre-
deal, Turtucaia, Oituz, Mărăști7"Mărășești...
— ? ? ?
— Am fost și la Budapesta, campania din 1919.
- ? ? ?
— Rănit...
— Și rănit ?
— De opt ori.
— Pe cuvânt de onoare ? Mă minți... — și-mi
sărută iarăși degetele.
Mă puseiu pe râs. O mințisem. Ii sărutaiu
mâinile, fruntea, genele, obrajii, gâtul — și, pre
lung, mușcata gurii.
Umăr pe umăr, înlănțuiți ca doi răniți, priviam
perdelele grele ale pomilor încărcați de zăpadă, pe
care asfințitul soarelui le poleia cu purpură și
atlaz, iar sonata lunii lui Beethoven le înfiora, ca
un vis subtil și alb.
Așa ne petrecem timpul toată ziua. Eu cobor

din camera mea pela 11 dimineața. Câteodată,
chiar la 12. Sanda, tot cam la aceeași oră se scoală.
Astăzi, a fost mai matinală. Ne întâlnim în salon
care servește și pentru sufragerie. E o odaie largă,
dreptunghiulară. O vitrină cu serviciul pentru
72 N. CREVED1A
masă, un bufet, o măsuță cu oglindă, încărcată de

fotografii, câteva taburete, patru sofale, o canapea
și la mijloc masa cea mare. Pe păreți, două tab- '
louri : Doamna, Profesorul — și altă cadra cu o
-pânză pe care e frumos cusută cu arniciu o strofă
dintr'o poesie a Sandei B. Marinescu.
Suntem singuri. Până să punem masa, citim
ziarele și ne luăm respectiva ceașcă de dragoste.
Dejunul durează apoi delà 2 până la 4 și chiar până
la 5. Dulcea se retrage să se culce, Profesorul și
Grâu își văd fiecare de treburi. Noi rămânem
să revedem schițele în liniște și iubire. Deși au
trecut trei zile, noi n’am corectat decât două bu
căți. Are până acum, gata bătute la mașină, vreo
12. Și eu plec mâine. Dar cum să corectezi, când
iarna de afară își plimbă frumos la ferestre albi
nele mari ale fulgilor, când în odaia de alături, vâs
lește așa de lin papa la pian — iar Sanda e fra
gedă și încărcată de candoare, ca o ramură de
brad? *---- ------
Seara, ne adunăm cu toții și începem discuțiile.
Profesorul mi-a arătat o recenzie despre o carte a
sa, apărută într'o revistă germană și din care se
vede cât de apreciat este acest învățat în străi
nătate. M’a’ pus la curent că face politică geor-
gistă și am înțeles că e un fel de eminență cenușie
a partidului, din al cărui comitet executiv face
parte. Mi-a spus că recentul program e în majo
ritate elaborația lui, dar că nimeni nu știe acest
lucru. M’a rugat frumos, dacă pot să înserez în
„Tradiția" un reportaj în care să se releve acest
lucru. I-am făgăduit cu deosebită inimă. Sus, în
bibliotecă, jumătate din cărți sunt de sociologie,
economie politică și literatură.
■ '.Grâu are și el o manie frumoasă: studiază
picioare. Cele femenine îl preocupă mai ales. Mi-a
arătat un picior — numai glesna și laba — sculptat
de el în ipsos și tânărul student delà Agronomie
se vădește și ca un mic artist al formelor

sculpturale. Grâu se pricepe și în Chiromancie.
Iți ia mâna în palma lui și începe să-ți ghicească
trecutul și viitorul. Multe sunt așa cum le spune
el. De un lucru nu l-au putut convinge ai casei :
să mănânce cu noi la masă și să se tundă. Eu am
fost de părere că acest minunat tânăr și-ar pierde
farmecul, dacă și-ar tăia și și-ar aranja părul ;
așa mare și cârlionțat cum este acum, çapul lui
pare a fi al unui tânăr zeu elin. Ij (д/'C'rf' ‘
Seara, după masă, cei doi se țetrăgeău mai de
vreme, iar eu cu Dulcea și Sanda rămâneam și
discutam până la 4 și chiar până la 5 dimineața.
Către ora 12, încercam să mă retrag și eu ;
dânsele nu mă lăsau :
— Stai, Petronius, mai discutăm. Vorbești așa de
frumos, știi atâtea lucruri... Ne ești așa de drag...
Doamna mi-a spus cum dragostea ei cu Barbu
a ținut nouă ani încheiați și după aceea s’au lo
godit. După nuntă, el a căpătat bursă pentru doc
torat și au plecat amândoi în Germania. Sanda
s’a născut la Berlin. Reîntorși în țară, Barbu a
funcționat câtva timp ca profesor la Liceul Militar
Mănăstirea Dealului, a fost câțiva ani asistentla
Școala Superioară de Agricultură delà Herăstrău
— iar după războiu, a ocupat catedra de științe
agronomice delà Facultatea de Științe din Iași.
Intre timp, a fost numit și director al Institutului
Agronomic de aci. Vorbește această femee despre
soțul ei, cu un sentiment de adevărată evlavie.
Mi-a mai spus Dulcea cum lucrează Sanda. Se în
chide în camera ei și scrie, scrie ore întregi. In
acest timp, nimeni n’are voie s’o stingherească și
dacă îndrăsnește vreunul, se supără tare.
Odaia Sandei este în felul ei o mică bijuterie.
Foarte strimtă — trei metri pe doi — nu are decât
un pat, o măsuță-birou, un dulap pentru haine și
altă masă mai mare încărcată cu păpuși. E camera
74 N. CREVEDIA
Sandei, un adevărat muzeu, un adevărat Paradis

al păpușilor. Tot felul : delà cele mici de por
țelan, până la păpușile mecanice care suspină și
dau ochii pe spate. In pat, scriitoarea are
un Rigoletto mare cât un copil și cu care
se joacă nebunește. Pe măsuță, fotografia bu
nicei — Mica — pe când era tânără ; una a îm
preună cu Grâu, în clasele primare - și pe ale
mele. O altă fotografie reprezintă pe doctorul
Topa, un prieten al casei. Acestuia, Sanda a găsit
de cuviință să-i facă mustăți și să-i dea cu roage
pe buze. E tânăr medicul — de seama mea — și
felul cum l-a măscărit Sanda, mie, nu știu cum,
îmi convine. Dulapul conține garderoba fetei,
iar dintre toate, patul e mai interesant. E un pat
de fier, un pat pentru copii. Drugii din care e
alcătuit sunt văpsiți în alb, ca acei ai paturilor de
sanatoriu și, la cap, atârnă o panglică roșie și
iconița pe care, dealtfel, Sanda o poartă totdeauna
în sân când pleacă de acasă. Are așternuturi noi,
albe ca un omăt. Am avut întotdeauna impresia
aci, că nu mă aflu în odaia unei domnișoare — ci
într'un mic altar. Deaceea, când a fost să hotărîm
unde facem corecturile, eu am optat pentru odaia-
salon, deși fusese destinată pentru aceasta camera
Sandei, ca fiind mai singuratică și, probabil, mai
încărcată de vis. Eu prevăzusem toate detaliile
idilei și nu vream deloc să jicnim atmosfera odăii,
nici măcar cu îmbrățișările noastre nevinovate.
Camera de culcare a unei fete mari e un sanctuar.
La București, Sanda îmi arătase un caet, mare
■cât un registru și în care lipise frumos, în -ordinea
apariției, tot ce s’a scris până acum în gazete și
reviste despre cărțile ei. Am găsit caetul pe mă
suță acum și, răsfoindu-1, am dat peste articolele
mele despre dânsa și chiar notițele din .Tradiția",
în care'i anunțam o ediție nouă sau un proiect de
carte. Un alt anunț era sumarul revistei Brazi In
care-i publicasem o schiță și în care aveam și eu

un articol. Bineînțes, la ziar, numele noastre erau
între ceilalți colaboratori, alături, unul după altul
— și Sanda le subliniase pe amândouă cu cerneală.
Oricât de matur gândește în cărțile ei, autoarea
a rămas tot un copil... Mi-aduc aminte cum și eu,
pe când eram student și colaboram la diferite re
viste, îmi decupam poesioarele și rândurile elogiose
care se scriau là câte-o Revistă a revistelor despre
mine — și le lipiam, tot așa, într'un caet. Chiar
acum, am g grijă să-mi taiu frumos fiecare articol
al meu și să-1 pun bine, undeva, într’un fund de
a I чг-ъ • ч V* l-ч 4 —Л ЧЧ f~l z-4 ■* — -4 1 -Г-» 4- Ж 1 Z~4 Z~1
sertar.
Iar faptul că e îndrăgostită a făcut-o și mai
copilăroasă
__ pe Sanda. Nu mai are nicio jenă.
Aseară, la masă, s’a așezat, ca . de obiceiu, prima
— a îmbucat câteva fălii de șuncă, o pulpă de pui
și a dat peste cap, la rând, patru pahare cu vin
negru. vechi și tare că’i îmbujoraseră obrajii de
negru,
par’că luaseră foc. Cam prinsese la limbă ; spunea
verzi și uscate, tot felul de măgării delicioase și
cel dintâiu care a făcut haz, am fost eu. Pe
bietul Grâușor îl năucise. Nu au intrat niciodată
în preferința mea astfel de femei, dar știam că
toate aceste nebunii le face o copilă pe care
primele miresme ale iubirii au amețit-o. O fată la
20 de ani, cât are dânsa, exuberează ca mustul de
vie. Când rămânem singuri seara — vreau să spun
eu cu dânsele — Sanda care, ca orice fată, e mai
familiară cu mama, spune unele lucruri și face
unele gesturi care, mie, cu toată desinvoltura cu
care procedez și eu — mi se par oarecum prema
ture. Așa, de pildă, mă ia de păr și mă silește,
ca să-mi dea drumul, să-mi iau tot felul de angaja-
- mente : să mai stau la Iași încă zece zile să nu
mai iubesc la București nicio fată, să-i scriu cel
puțin de trei ori pe săptămână (e drept, nu-mi
ținusem cuvântul să-i scriu zilnic) și să mai scriu
76 N. CREVEDIA
despre dânsa un articol ! Apoi, are o curea și ne

jucăm tot timpul cu ea. îmi leagă mâinile la spate.
— Astâmpără-te, nebuno, ce'nseamnă asta ?
— .Dragoste ’mpletită 'n opt — îi răspund eu
Doamnei. Deși cureaua mă strânge de nu mai pot,
îmi place mult acest joc.
— Jeu de mains, jeu des vilains.
— Suntem și noi, Doamnă, niște iepuri de casă j
mici și ne jucăm prin trifoiu — îi ripostez eu, mai
mult ca s-o apărr pe fată, care a desfăcut cureaua I’
și-mi dă cu ea 1la palmă de mă trec lacrimile. Ne |
batem și piieste palme, unul pe altul, până le roșim.
Sanda e foarte rezistentă.
— Poți să-i dai și cu <ciomagul, nu simte ne-
buna asta. Ah, ochi negri...
— Tu nu te jucai tot așa cu tata când venea
pela .tine ?
— Eu? Pe Barbu, nouă ani de zile l-am ținut la !
distanță.
— Treci la colț — îmi poruncește Sanda.
Sesizat de aluzia Dulcei, trec la colț și las capul
în pământ.
— In gc aunchi ! (Sanda îmi aruncă o pernă și
îngenunchez.)
— Nouă ani ;am să te țin acolo, cum ținea mama
pe tata.
Doamna face: mare haz, dar vine imediat și mă
ridică din colț :
— N’am făcut, parol, nicio aluzie la Dumneata.
Cine e băiatul mamii — și mă sărută pe frunte.
Jocul reîncepe.
— Ehe, băieților, ați văzut cutia aceea cu
scrisori ?
— Am văzut-o.
— Sunt câteva sute. îmi scria așa de frumos
Barbu !
— Mai frumos decum îi scriu eu Sandei ?
Dulcea stă un moment pe gânduri :
— Mai simțit, par’că. Mai multă Inimă decât stil...

— Carevasăzică, eu fac numai stil...
— Oh, scrisorile Dumitale sunt superbe. Le
citim toți, ca pe niște opere de artă...
— De-acum n'am să mai scriu literar.
— Dar cum ? t
— Am. .săbunoiu penița în inimă, ca’ntr’o că-
, limară... ——— --------------- - -
Ce frumos vorbești...
— Așa cum gândesc.
Doamna își ia în mână bărbia, dă capul pe spate
și privind un punct nesigur, undeva deasupra
perdelelor :
— In definitiv, dragă Petronius, ce simți Dum-
neata pentru Sanda ?
Eu, mi-arunc ochii pe fereastră:
— încerc, Doamnă, un :sentiment foarte lin...'
— ? ? ?
— Un sentiment—așa;.; care ninge frumos...ca
un vers??7~
— Divin vorbești...
— Nu vorbesc eu.
— Dar cine ?
— Mi-am adus aminte de-o poesie.
— A Dumitale ?
— Un autor, nu-mi amintesc.
— Cum e poesia ? (Sanda mă întreabă.)
— Știu numai ultimele strofe.
— Spune-le.
— E târziu. Sunteți obosite.
— Deloc, parol. Spune-le, te rog.
îmi place mult poesia, dar n'am recitat niciodată
versuri în fața femeilor. Mi se pare a fi cabotina).
— Spune-le, te rog — insistară ele.
Luaiu o bucată de hârtie și transcriseiu cele
două strofe. Versurile trebuesc citite depe carte,
depe hârtie ; altminteri, dai impresia unei privi
ghetori care cântă ciungă, fără aripi.
78 N. CREVED1A
— Păcat că n’o știu toată.

— S’ auzim...
Povara ta de ochi mă doare
'Și buclele — rezbel — mă dor.
Pe ’ntâiul nostru lin fior,
[Șe surpă un apus de soare.
— Foarte frumoasă 1
: Ce stele mari, ce lună jos,
■ Dacă sunt paseri — ori cuvinte ?
j Pe brazii-acestor clipe sfinte,
Prea ninge dragostea frumos...
— Divină...
— De cine e?
— Nu-mi amintesc.
— Nu-i cumva de tine, Petronius ? — mă în
trebă Sanda.
— Eu sunt un poet ratat.
— Nu e de Dumneata, zău?
— Regret, Doamnă.
— Se potrivește-așa de bine cu idila noastră...
(Sanda).
— Și recitiți așa de frumos, Petronius. .
— Vioară, Doamnă. Să mă tocmiți să cânt la
nunta Sandei...
— Când face Sanda nuntă?
— Peste doi ani, încolo.
— Atunci.
— Și unde s-o facă, Petroniüs ?
— Undeva, ре-un picior de plaiu, pe-o gură
de Raiu...
— Unde?
— Ре-aici prin Moldova, pela Iași...
’ — Cu cine de-aici delà lași ?
— Cu un mândru crai, înnalt cât un paiu de
orez... Perișorul lui — blondul câmpului... ochișorii
lui... albastrul cerului...
BURUIENI DE DRAGOSTE 7!*
— Divin vorbești...
— Știu eu ce vorbesc.
— ? ? ?
— Am documente. Pot să dau și nume.
— Ce nume ?
— Nu pot să spun.
— Dece ?
— Nume urît. Mi-e rușine să-l pronunț.
— Spune-1, Domnule.
— Mergem care și la culcare. E târziu.
— Da ? Ia-1, Sando, de păr nițel.
' — Nu, că spui tot.
— Spune.
— Тора.
— A, Doctorul Тора. (Dulcea se puse pe râs.)
— E un nume urît : Тора ?
— Așa de greoiu, așa de...
— Crezi că Sanda are ceva cu el?
— Nu cercetez aceste legi...
— Te’nșeli, Petronius.
— Ce fericit aș fi să mă’nșel...
— Doctorul Topa a scăpat-o delà moarte, cum
ță-am spus.
— Merită deci să-1 iubească Sanda.
— Merită 'ntr'adevăr, dar nu poate.
— El o iubește...
— De doi ani, o pierde din ochi, săracul.
— Și?
— Nu s'a prins. Nu l-a iubit și nici nu poate
să-l apropie.
— Am avut eu noroc. Am picat la timp, ca un
meteor... — și surâseiu.
— Ești primul băiat cu care s’a 'mprietenit Sanda.
Cu cine crezi că s'a mai jucat ea așa până acum ?'
> — Doamnă, îi sunt recunoscător...
— Și ea este-așa de fericită...
Un cântec subțire de cocoș sparse geamurile
•во N. CREVEDIA
troenelor de afară. Se făcuse ora 4 dimineața.

Genele Sandei erau mai lungi și mai grele.
— Târziu...
— Mergem.
— Știi, Petronius, ce vrea să-ți spună Grâu de
Sanda ?
— ? ? ?
— Atunci, la masă, când vrea să ți-o pârască
de ceva.
— Mi-a spus astăzi. Povestea cu Тора,
— Nebunul de el.
Iar când apucaiu pe scară, să urc în odaia mea,
Sanda mă întrebă :
— Nu-i frumos numele Doctorului ?
— Nu-mi mai aminti, că-1 visez la noapte.
— Dar ce nume e frumos ? (Dulcea.)
— Tréstiéru, numele meu.
— Cum e frumos?
— Așa nu știu cum : când zici Тора, nu merge.
E urît.
— Și când zici : Trestieru ?
— Tréstiéru sugerează numaidecât un foșnet de
papură... o luntre... sbor de rațe... și deasupra, pe
■cer, răsare o lună mare cât un nufăr...
Sărută-1, Sando, că e dat dracului !
— Noapte bună...
* *
Astăzi, înainte de masă, Sanda mi-a dat două
■exemplare din cărțile ei, pentru părinții mei. Deși
nu-i cunoaște decât din spusele mele, a scris pe
ele dedicații foarte măgulitoare. I-am spus că voiu
pleca chiar astăseară, însă nici nu vrea s’audă.
Am ieșit în curte. Se înseninase. Domnea o lu
mină albă, străvezie, tare ca de electricitate.
Departe, colinele Moldovei se pierdeau ca niște
■uriașe, mulcome unde sinilii. Curtea Institutului, ca
o pagină dintr’un roman suedez. Aveam impresia

că mă aflu, acolo sus, pe un picior de munte : erau
brazii așa de înnalți și luminoși...
Duminică. Băteau clopotele din Iași așa de viu
și de cucernic...
La Copou, aproape, în evlavia acestei dimineți
stinte — ca niște cădelniți invizibile, zăngăneau
zurgălăii săniilor...
In afară de marea clădire cu etaj a Institutului,
mai sunt aci și alte dependințe și laboratoare ale
Facultății de Științe. Și un cămin studențesc. Toate
■aceste instalații și clădiri dau pe muchea colinei
aspectul unei cetăți independente, al cărei senior
■ar fi domnul Barbu Marinescu.
Se făcuse pârtie și, două ore până s’a pus masa,
ne-am dat cu săniuța. Sanda se așeza în față și
conducea -— eu, boerul, la spatele ei. Pe Grâu nu-1
primia în săniuța noastră și el, de necaz, și-a
aplicat skiurile la picioare și trecea pe lângă noi,
ca un vultan. De câteva ori, ne-a dat brânci. Cu tot
dinadinsul. Sanda l-a iertat, fiindcă îi plăcea să
fie svârlită de cineva în zăpadă. Se roșise toată,
îi erau mâinile , și obrajii ca trandafirul. Ieșise
par'că din cristelnița unui nou botez. Iarna pe ză
padă, se cunoaște omul cât e de sănătos. Mi-am
amintit azi dimineață de copilăria mea modestă de
acum 20 de ani, când mă dam pe Braniște cu șuș-
lețul. Mă așezam cu brâncile și-mi dam drumul.
Acum, săniuța aceasta luxoasă o conduce fata
unui profesor universitar, neam de boier, iar eu
stau la spatele ei, cu mâinile 'n buzunar. Le
scot numai ca să mulțumesc studenților și asisten
ților domnului Marinescu, cari ne salută până la
pământ. E-așa de gingașă Sanda când se muncește
să tragă sania la deal. Ca să-mi arate câtă putere
are, m'a rugat odată să nu mă dau jos și m’a
urcat într’adevăr până sus în deal, ca pe un
bolnav...
б
ț
82 N. CREVEDIA
După masă, am ieșit în oraș cu toții. De astă

dată, cu sania mare trasă de caii Institutului. E-așa
de plăcut să fii musafir, să fii îndrăgostit și să
■ieși la plimbare cu sania și caii Statului...
Până în oraș, a ținut Sanda hățurile. Vizitiul
sta pe capră lângă dânsa și era cu atât mai ridicul,
cu cât își păstrase biciul nou și lung pe care-1
ținea degeaba subsuoară, ca pe-o undiță. Sanda
purta și îndemna armăsarii numai cu panglicile
hățurilor. Se făcuse pârtia ca varul, zurgălăii fă
ceau o gălăgie-așa de dulce. E-așa de plăcut să fii
musafir, să te iubească fata boerului și să ieși la
promenadă cu sania și caii Statului...
Iașii sunt frumoși în Maiu, când înfloresc
grădinile și acum iarna când zăpada a făcut din
toți pomii salcâmi înfloriți. Și, precât sunt trăsu
rile de mici, pe atât sunt săniile de lungi, vaste 1
cât niște troici. Are Iașii, în timpul iernii, un aspect
de mică Moscova, așa cum o știm din literatura
clasică a Rușilor. Ne-am oprit la o cofetărie, am
luat câte-o prăjitură — apoi, la Copou, acasă. De
data asta, am schimbat locurile. Eu am rămas tot
în fund, între Dulcea și Sanda. Nu știu dece
aveam impresia că ne privia toată lumea și că
fusesem par'că undeva la o nuntă...
Seara, trebuia să plec la București : mă așteptau
aci o mulțime de treburi rămase baltă. Sanda a
crezut la început că glumesc. Nu s’a convins
decât atunci, când mi-am adus geamantanele jos
și mi-am strâns ultimele lucruri din salon. Trenul
pleca la 9.
— Mai rămâi două-trei zile.
— Nici două-trei ore nu mai pot.
— Cel puțin mâine.
— îmi pare foarte rău.
— Mergem la ski. E-așa frumos...
— Știu. Mi-e imposibil.
— Rămâi numai până mâine la prânz. Pentru

mine...
S'a dat atunci o adevărată luptă în inima mea.
Puteam să rămân încă o zi, două, trei, o săptă
mână chiar, mai ales că rămâneam pentru ea,
pentru Sanda. Dar a triumfat în cele din urmă
calculul : trebuia să plec în seara aceea, din două
motive : era prima vizită la ei și nu se cădea s-o
prelungesc ; vream apoi să vadă că sunt om cu
răspundere socială și că nu mă pot lăsa antrenat
de o idilă.
— lartă-mă. Sanda. Nu mai pot rămâne.
Sanda a plecat de lângă mine.
Nici n’a venit la masă. Aș fi vrut să se'țitâmple
atunci ceva extraordinar, un incendiu, un cu
tremur, un viscol de foc, să stea timpul în loc, ca
în elegia poetului, orice catastrofă — numai să
pot rămâne. Dar n'a survenit nimic în ora care
mai rămăsese până la plecarea trenului. Acul cea
sornicului însuși bătea ca o geană nerăbdătoare.
Servitoarea adusese mașina de piață și până
la 9, mai erau 25 de minute. Am trimis geaman
tanele la automobil. Sanda nu vrea să vină să-mi
iau rămas bun. In cele din urmă, au adus-o cei
lalți, mai mult pe sus. Avea cârlionții răvășiți și
ochii, superbii ei ochi cu străluciri de gudron —
plânși. Plânsese mult. Se vedea după obrajii umezi,
după buzele care tremurau, după genele ude și
lungi cât niște suspine...
— La revedere, Sanda. Viu la Crăciun...
Atât am putut să îngân. I-am sărutat mâna și
am ieșit. Când a cotit mașina spre șoseaua mare,
m'am uitat înnapoi. La fereastra deschisă, umbra
mare a părului ei și, fâlfâind ca un porumbiel
alb — o batistă...
Aproape de luminile gării, mi-am scos și eu
batista și mi-am șters o lacrimă.
ш.
Sosisem obosit depe drum, dar am venit numai
decât la Universitate. Știam că Maestrul are curs
și avea nevoie de mine. L-am găsit în cancelarie.
Ieșise delà curs. La salutul meu, a răspuns mai
puțin amabil ca de obiceiu. Despre congresul
nostru delà Iași, nu m’a’ntrebat nimic.
Am adus tot eu vorba și, când i-am spus c’am
fost ales președintele Asociației — citise dealtfel
și el în gazete — nu s’a arătat prea impresionat.
In schimb, a găsit de cuviință să-mi facă o aluzie
piezișă :
— Ce mai lucrează scriitorii depela Iași ?
Maestrul a aflat despre idila mea cu Sanda, însă
niciodată nu m’a’ntrebat direct ceva despre dânsa.
La plecare, mi-a întins o mână tot așa de puțin
afectuoasă.
Aveam multe lucrări în restanță.
Eram însă obosit iar gândurile îmi rămăse
seră toate, în zăpezile delà Iași. Abia acum mă
trezeam din visul alb, diafan, care ținuse patru
zile, numai. In chipurile fetelor depe sală, vedeam
numai pe Sanda. Carmen auzise delà Secretariat
c'am venit și a dat numaidecât fuga să mă vadă.
— Ce faci, Domnule președinte? — m’a între
bat. Felicitări...
— Obosit. Și am atât de lucru...
Au ieșit apoi ca din pământ : și Coralia și
Lenuța. Am găsit însă pentru fiecare o scuză și
m'am debarasat curând de ele.
Rămas singur, priviam afară pe fereastră la

fulgii care 'ncepuseră iarăși să cadă, mărunți și
deși...
Ce oameni de ispravă, familia Marinescu ! Cu
opinci de fier să-i fi căutat — cum spune bas
mul — și cred că n'aș fi nimerit mai bine, Este
tocmai idealul meu, mi-am atins Paradisul încă
din viață. O atmosferă subțire de intelectuali
adevărați. Sanda este ea însăși artistă, e frumoasă
ca o reverie — și, pedeasupra, toți, ce oameni
Huni, ce calzi, ce primitori. In fiecare seară, în-
nainte de a merge la culcare, Dulcea mă ruga să
întocmesc menu-ul pentru a doua zi :
— Ce-ți place, Petronius, să gătesc mâine?
— Doamnă, orice-ați prepara, îmi place.
— Ce vrei anume ?
— O mâncare de flori...
Și terminam întotdeauna cu aceeași rugăminte :
— Aș dori o sfântă de ciorbă 1
A gătit în fiecare zi ciorbă acră de găină tânără,
să mănânci cu ardei să crape măselele. Sanda
și eu mai ales, le topiam. Ceream să ni se dea
de câte două ori. Dar fripturile, dar budincile ?
Doamna Marinescu nu e de fel moldoveancă — e
fată de preot, delà Pitești — dar în arta bucătă
riei a întrecut pe toate ieșencele. Dulcea gătește
ca pentru zei.
Și tot depănându-mi gândurile la fereastră, aud
o bătaie discretă în ușă :
— Intră !
Credeam că-i servitorul sau vreun student,
Era farmacista din tren. Am rămas ca de piatră.
Eu o uitasem de atunci.
— Ați sosit, Domnule Președinte 7
— Precum vedeți. Doamnă — i-am răspuns eu,
vădit contrariat.
— Felicitările mele pentru succes.
— Mulțumesc.
86 N. CREVEDIA
— Cine este aici ?

— A, da. Eu sunt.
Scoase din geantă o pagină de ziar și-mi arătă
portretul meu, apărut în mijlocul dării de seamă
asupra congresului delà Iași.
— Vezi că te-am urmărit tot timpul ?
— Văd. Mulțumesc.
■— Dece nu ai venit la rendez-vous ?
Tocmai acum îmi aduseiu aminte că la Iași îi
dădusem într’adevăr o întâlnire.
— Doamnă... să vedeți... congresul. Am fost așa
de ocupat...
— Da, da, Domnul a fost foarte ocupat — Ș>
se apropie de mine. Mai rămâi aici ?
— Am câteva lucrări rămase în restanță.
— Eu te-am căutat la telefon mai de dimineață
și mi s’a spus că n'ai venit. Acum întrebaiu la
Secretariat și-mi răspunse o domnișoară c’ai sosit.
Cine era Domnișoara ?
— O telefonistă, probabil.
Doamna se apropie și mai mult. Avea o haină
neagră cu blană bogată la gât. Pe cap, o pălărie
cu borurile mici, lăsate cochet pe-o tâmplă. Aveau
mâinile și hainele farmacistei un miros plăcut de
zăpadă, de parfum fin și de medicamente. Apoi,
strângându-mi și mai tare mâna, mă întreabă în
franțuzește :
— Mai rămâi, zici ?
— Mai am ceva de lucru.
— Strengarule. Astă-seară, ne putem întâlni ?
— Sunt așa de obosit, Doamnă, încât mi-ar fi
imposibil.
— Mâine seară.
— Joi seara, mai bine. Sunt foarte ocupat.
— Joi. Unde ?
— Unde credeți că v’aranjează mai bine.
— In hall-ul unui cinema.
—- Care cinema ?
— Pallas.
— Pallas.
— La ce oră ?
— Șapte.
■—■ Atunci, pe Joi seară.
•— Joi la șapte, Pallas.
A plecat.
Cine era acest mister cu ochii albaștri ? Nici
n'o poftisem pe scaun. In urma ei, a rămas în
cancelarie plăcuta mireazmă de omăt proaspăt,
medicamente și parfum.
La fereastră, am văzut fluturând ca un porum-
biel o batistă de zăpadă. Sanda. îmi pusesem
în gând să mă duc Joi la întâlnire, să vedem
cum se rezolvă această taină cu ochelari și ciorapi
de culoarea vișinelor negre...
A doua zi dimineața, telefonul, la Universitate :
— Al lo, domnul profesor Trestieru ?
— Chiar el.
— Mă cunoști ?
— Doamna farmacistă.
— Eu sunt. Ce faci ?
— îmi scriam foiletonul pentru ziar.
— Pot să te văd astă-seară ?
— Peste-o jumătate de oră, sunt al Dumitale.
— Unde să ne 'ntâlnim ?
—• La Pallas.
Am terminat articolul și am plecat la cinema
cinema-
tograf. (Am cunoscut-o, Sanda, în trenul și în
noaptea care mă aducea la tine, noaptea aceea
neagră ca un destin. Mi-e sufletul.curat .ca-o,stea - —
și el nu arde decât pentru tine.)
Am venit eu mai înnainte. Peste câteva minute,
a sosit și dânsa. Iși trăsese pe față voaleta și
ochii albaștri îi străluceau sub pălărie, ca doi fulgi
de ninsoare, frumoși...
— E un film bun ?
88 N. CREVED1A
— Operetă.
— Vrei să-l vedem?
— Dacă țineți — cu plăcere.
— Nu-mi mai vorbi cu D-voastră...
Am scos bilete și am intrat la braț, în întune
ricul sălii, ca ’ntr’un codru. De cum ne-am așezat,
mi-a oferit dintr’o pungă bomboane mici, engle
zești. Tot timpul, am stat mână în mână, săru-
tându-ne cu dosul palmelor. Abia-i sesizam pe
obraji ochiurile infime ale voaletei pe care nu
și-o ridicase. Iar gâtul ei, așa de parfumat... (Ce
faci tu, Sanda ? Nu-mi place decât Miki-Maus;
face nebunii ca tine. Iar din operetă, nu sunt
atent decât la muzică și peisagiile montane în care
te văd tot pe tine.)
La ieșire, am vrut s-o conduc într'o cofetărie,
într’un restaurant, undeva — după obiceiu.
A preferat să mai mergem pe Bulevard, așa
fără țintă. începuse să ningă mai tare. Ningea
așa de frumos și de nostalgic, cum numai în Bu
curești ninge seara, pe Bulevard. Fulgi mari cât
niște flori alergau încoace și în-olo, amestecau du-se
■ca 'ntr'un miragiu, cu celelalte flori mai mari,
multi-colore : reclamele electrice. Și toată poesia
acestei seri de Decembrie cădea apoi pe blănurile
și genele scumpe ale femeilor care, guralive și
tandre, ieșiseră par’că într’o recreație, ca niște
dulci, superbe^șălbăticiijni. Frumoase sunt femeile
când ninge...
— Să luăm o sanie ? — i-am propus eu.
— Unde să mergem ?
— Așa, pe străzi.
— Dacă vrei fu...
Am oprit o troică, ne-am acoperit bine picioarele
cu pledul și am pornit:
— Ia-o spre Șosea!
Ne petrecusem unul altuia brațul și nu ne mai
spuneam nimic. Ea își trăsese mai bine pălăria pe
ochi și voalul. Nu știu la ce gândea ; eu aveam.

’
impresia că alerg cu sania șii cu toți zurgălăii
„
orașului pe străzile Iașilor. Nu eu
— oprisem birjarul
ci subconștientul meu,, ca să-mi dau iarăși iluzia
clipelor de acum 24 de ore. Strângeam brațul
cald, îmblănit, al Corneliei și-I desmierdam în
gând : Sanda...
Am tăiat Piața Victoriei și i-am spus muscalului
să mâne înnainte. Am trecut de Arcul de Triumf
și chiar de zurgălăii Villei Minovici. Am oprit la
Băneasa, lângă lac. Vroiam să desleg problema
aici ! S’au postat numaidecât lângă sanie arhan
ghelii lui Nea Manole și dinnăuntru au ieșit, ele
ganți ca niște miniștri, trei lăutari— și ne-au dat
onorul.
— Oh, non, je préfère chez toi, chéri.-. — și Cor
nelia s’a strâns sfioasă lângă mine.
— Innapoi, băete I
La mine acasă, a intrat Cornelia fără preap: multe
măsuri de discrețiune. M'a rugat să nu aprind
lumina nici pe scări, nici pe sală. Am urcat la
braț, bâjbâind ca doi orbi, ca cdoi somnambuli.
In odaie, cald. Cornelia era îmbrăcată într'o
rochie de culoare cafenie. Avea o talie suplă și
era cu adevărat ispititoare.
»
Nu au trecut decât două săptămâni decând am
plecat delà Iași și par’că“i e de-atunci un veac.
Sanda s’a răsbunat fiindcă n'am mai rămas o
zi lângă dânsa. După două zile, am primit un
plic cu o frunză de urzică presată. Atât, niciun
cuvânt. Nu i-am luat în seamă epigrama și în
scrisoarea ce i-am trimis, i-am explicat încă
odată, pe larg, așa zisele motive universitare car&
mă făcuseră să nu mai pot rămâne la Iași. Teri-;
bili sunt copiii când iubesc. Intr’adevăr, între
etatea mea și a Sandei este o diferență de aproape
■90 N. CREVEDIA
zece ani. Dar eu, chiar la cei 20 de ani ai ei, eram

cu mult mai serios. Fac parte din trista generație
a răsboiului. La vârsta de 14 ani, când tata era
pe front, eu aram și semănăm, purtam pe umerii
mei fragezi grija întregei gospodării. Au venit după
aceea anii de școală în București, când mă duceam
și făceam coadă la pâine, tăiam lemne și legănam
copiii gazdei. Sanda era pe atunci numai un prunc
și acum chiar a rămas odorul mamei răsfățat. îmi
este-așa de dragă, o iubesc atât de mult !
Când am plecat delà Iași, Profesorul m’a rugat
să împart la librăriile centrale din București noua
sa broșură, în legătură cu afacerea Spodheim.
Fiindcă erau multe exemplare, iar în geamantanele
mele nu mai aveau loc, Sanda mi-a oferit uu ghioz
dan. Am pus în ramă cele trei fotografii ale ei
care ’mi plac dar, nu știu cum, ghiozdanul acesta
de piele galbenă, puțin uzată, îmi sugerează mai
viu chipul Sandei. îmi este-așa de drag acest
ghiozdan, că la Universitate când mă duc, îmi pun
lucrurile în el. Servieta mea e cu mult mai elegantă,
dar am abandonat-o. Acasă, ghiozdanul Sandei
șade pe birou, în rând cu fotografiile — e Sanda
însuși. Sugestia aceasta atât de afectuoasă e, poate,
în legătură cu o fotografie văzută la Iași, în sa
lonul lor. Sanda, cu clasa ei, a VI-a. Dintre
toate elevele, ea se distinge printr’o atitudine fermă,
naturală. Are ghiozdanul pe genunchi, obrajii plini
și părul răsvrătit. De atunci, de câte ori îmi
amintesc pe Sanda, numai așa o văd ; cu obrajii
victorioși, părul revoluționar și pe genunchi cu
ghiozdanul acesta care îmi este așa de scump—
Am uitat la Iași stiloul și un thermos. Acesta
din urmă nu era al meu ; îl uitase, la rându-i,
farmacista Ia mine, în tren. Nu-mi pare rău că
le-am uitat. Dimpotrivă. Sunt fericit, gândindu-mă
că acum Sanda scrie cu stiloul meu și că, la ski,
bea apă sau ceaiu din thermosul dragului ei Pe-
tronius. (Petronius e o poreclă amabilă pe care

mi-a dat-o familia Marinescu și eu am început să
mă obișnuiesc cu ea.) f
I-am comunicat și Sandei sentimentul pe care
mi-1 trezește ghiozdanul ei. Mi-a răspuns că se
simte foarte fericită știind că o iubesc atât de mult
iar ghiozdanul are șanse încă mult timp să fie
alintat la subțioara mea, deoarece studenții delà
Iași sunt în grevă și Universitatea nu se va
deschide decât după Crăciun. Intr'adevăr, suntem
acum la jumătatea lui Decemvrie, iar Sanda nu a
fost nici o zi la cursuri. Grevă, grevă într'una și
la Drept și la Medicină. Iașii sunt Heidelbergul
grevelor și a eternelor agitații studențești. Pe mine,
însă, mă bucură acest lucru, în intimitatea mea :
o știu pe Sanda acasă ; ochii care nu se văd se
uită și, la Universitate, poate că s’ar ivi un alt
tânăr care ar primejdui idila noastră.
Sanda mi-a trimis două schițe pentru revista
„Brazi". I-am publicat chiar în ultimul număr
una. Acestea sunt din bucățile pe care trebuia să
le revedem la Iași. Le-am revăzut eu, aici. La Iași,
nu numai ca n'aveam când să le corectăm, fiindcă
stăm toată ziua de joacă, dar am amânat de acord
revizuirea, ca să ne facem de lucru și Sărbătorile
Crăciunului...
Schițele acestea, ca dealtfel tot ce-a scris dânsa
până acum — exceptând basmele — sufăr de lipsa
organică a unei concepții mai grave asupra a ceeace
se numește proză. Dacă n’ar fi în sângele acestor
schițe acea atitudine de frondă și n'ar fi fulgerate
de un humor impertinent, n'ar rămâne din ele decât
o caricatură de proză, o compoziție prețioasă — și
atât. Ca să le fac publicabile în „Brazi” revi-
stă de prestigiu și în care nu a pătruns până
acum nici o femee, a trebuit să intru serios în
92 N. CREVEDIA
structura lor.'- Proza tinerilor în genere este pro

lixă, prea încărcată și din zece pagini ies bune
abia patru. Schițele Sandei sunt, dimpotrivă, prea
schematice și e nevoie să insiști asupra unui mo
ment, să prelungești un dialog, să atenuiezi o
imagine improprie ori să fixezi stilul încă nesigur.
Primei sale cărți, cea mai bună, îi lipsește ceva,
ca să fie într’adevăr un volum prețios prin sine
însuși ca proză și mai puțin prin atitudinea etică
și justițiară.
l-am trimis revista la Iași și m’am pomenit ime-
diat c’o telegramă : „Protestez
" masacru stop
_____ _____________ _; vreaui
păstrez personalitatea mea literară."
Г Am zâmbit
de noua ei copilărie și i-am demonstrat necesitatea
revizuirii din rădăcină. In răspunsul
•ăspunsul ei, Sanda banda s’a
declarat de acord dar nu admitea decât corecturile
făcute împreună. De-ar fi auzit . ea cum lucra o
' și cum îl1 opera Maiorescu r
frază Car.■ageale pe~.marele
M
•Voinești ! Eu, totuși, o iau ca notă bună
Brătescu-Voinești
încăpățânarea cu care 'și apără personalitatea
literară, iar pretenția de a nu da publicității decât
bucățile revizuite împreună înseamnă să-mi petrec
cele două săptămâni ale Sărbătorilor, la Iași. Poate,
în fond, chiar acesta e scopul mesagiilor de protest.
Astăzi, am avut la Universitate, o vizită pecât

de neașteptată, pe atât de plăcută : căpitanul Di-
măncescu delà Pitești, în casa căruia am cunoscut-o
pe Sanda. A venit anume să mă vadă. Am luat
dejunul împreună și ne-am întâlnit și seara la
Gambrinus. Am petrecut amândoi câteva ore
afectuoase. Căpitanul m'a îmbiat cu aceeași vervă
aspră ca pălămida și i-am prețuit tot timpul ra
ționamentele sale de om cu scaun la cap.
Interesante sunt părerile lui despre literatură :
— Poizie e asta, Dom’le, care se face acum?
De nu înțelegi nimic ? Păi eu mi-aduc aminte că
făceam Iliada la Liceul Militar cu bietul Gavri-

loiu. Și făceam Odisseia și Eneida și pe Eminescu.
Ce poeți, Dom’le 1 Ce mișcător ! Opere ca astea
pot să înalțe sufletul și să înnobileze mintea, nu
încurcătura de mațe a ăstora moderniștii. Zice unu
ș’altu că noi militarii sântem niște mărginiți, că
nu citim nimic. Eu, uite, când mai am răgaz, iau
din dulap Iliada, săraca, și citesc, citesc, până mă
satur. Ce, Dom’le, sânt unele pasagii de te cutre
mură : știi, când se desparte Hector de Andro-
maca, moartea lui Patrocle... sau când ți-o descrie
Homer trecerea unei armate : par’c’o vezi, Dom'le,
sună zalele pe ei, duduie pământul când trec carele
de răsboiu din Iliada. Homer trebuie să fi fost și
el tot un răsboinic, colonel ceva, altfel nu să
poate. Dar Ulisse din Odisseea. Dar Eneas, dar
suspinele Didonei. Ia ascultă. Luceafărul :
Ea îl privea cu un surâs
El tremura 'n oglindă
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă ;
Iar ea vorbind, cu el în somn

Oftând din greu suspină :
„O, dulce-al vieții mele Domn
„Dece nu vii tu 7 Vină !
„Cobori în jos, luceafăr blând,
„Alunecând pe-o rază,
„Pătrunde 'n casă și în gând
„Și viața-mi luminează !“
Eminescu a fost nebun, nene Trestieru ? Nebuni
sunt ăștia d’acuma I Г ascultă, 'ncoa :
Noaptea umblă 'n picioroange,
Luna joacă despletită.
Mi-e sufletul atât de congestionat
Că-mi vine să-l duc la abator.
94 N. CREVEDIA
Adică :
Tranca-fleanca mere acre
Foaie verde salcie
Dă-te jos din sanie.
Mama lor de sifilitici 1 Hai noroc, nene Tre-
stieru.
Despre literatura Sandei, Căpitanul nu are о
admirație fără margini :
— Prea și-a batjocorit profesoarele, Dom’le !
Nu se făcea.
— Dar a fâcut-o cu talent — i-am ripostat eu.
— Talentul e un dar și Dumnezeu ți-1 dă să
faci cu el lucruri frumoase, nobile, înnălțătoare —
nu să-ți bați joc de părinții tăi sufletești, tu în
săți fată de profesor.
— Ridendo castigat mores, domnule Căpitan. Sa
tirizând în felul acesta, îndrepți metehnele. Ce
altceva a făcut Carageale ?
- Nene Trestieru, să ne 'nțelegem : una-i Sanda
ș’altu-i Carageale. Satira ăluia, vezi, e ceva așa,
cum să zic, care te surprinde prin învăluire, cum
am spune noi la Armată. Eroii lui Carageale se fac
singuri de râs, ca niște proști ce sânt ; Sanda in
tervine ea și-i înjosește.
— ? ? ?
— Dumneata i-ai citit cărțile ?
— Am și scris despre ele.
— Ți-aduci aminte, par egzamplu, cum spunea
ea despre o profesoară : „e scundă și 'ndesată ca
un butoiu cu varză și are nasul ca o pătlăgică.*
— Cam șarjat.
— Șarjă-neșarjă, mie, să-ți spun drept, nu-mi
place. E invectivă, Dom'le. Despre un tânăr ce
crezi că scrie : „Vai, ce mutră de cretin 1 Cine-i
și dobitocul ăsta ?“
— Dacă o fi arătat la față așa...
— Eu aș fi preferat să-l văd că e tâmpit nu

după față, ci după o vorbă a lui, după un gest.
— Sanda are, totuși, și imagini frumoase. Mi-a-
duc aminte de una : .inspectorul are o chelie
lucioasă care îi face o frunte până la ceafă". Sau
alta: „am trecut de câteva ori, p prin
—x tangentă
—-—*x — pe
soare". Ce
lângă dragoste, ca o cometă pe lângă soare"
zici ?
— Da, are, nu zic...
— Dar basmele ?
— Basmele, într’adevăr, sunt minunate,
Despre ea, ca femee, mi-a spus să nu mă iau
după aparențe, „Sanda e greu de înțeles ; e o fată
bună, totuși".
Mi-аш lămurit atitudinea lui a doua zi. M’am
dus să-1 petrec la gară. Acolo, a venit și Stelian
Baranga,, americanul. Se cunosc bine. Baranga
mi-a spus apoi că și-a făcut cele trei luni de
stagiu militar la Corp, la Pitești, în regimentul
lui Dimăncescu și l-a avut chiar comandant de
companie ; de-atunci s’au împrietenit. Eu am tras
concluzia că pretendentul Baranga are în Căpitan
un bun sprijinitor pelângă familia Marinescu. I-am
spus însă și eu cum am fost la Iași, cum m’au
primit — și am lăsat să se înțeleagă că încă delà
plecarea lor din București, eu sunt, de trei ori
pe săptămână, în corespondență cu Sanda.
» *
Întâia mea seară petrecută cu farmacista m'a
lămurit întru totul. Cornelia e o femee cu mult
mai presus de bănuielile mele. In vreme ce eu
făceam tot felul de supoziții care de care mai
extravagante, asupra rostului ei în casa mea, dânsa
nu urmărise până atunci decât un singur lucru :
clipa când trebuia să ne pierdem amândoi în
misterul unei odăi. îmbrățișarea noastră de atunci
a fost așa de frenetică și pentru dânsa cel puțin
-96 N. CREVEDIA
era egală cu o adevărată suferință. îi auzeam sur

dele mugete de căprioară pe care o străbate, volup-
tuos, întâiul vânt de primăvară și-i simțeam pe
obraji sarea parfumată a lacrimilor. In frigul ex
tazului, tânărul meu vânat mi se jura că de doi ani
decând rămăsese văduvă, nu mai cunoscuse astfel
de mângâieri. Am toate motivele s-o cred. Eu în-
J suini, în munca aceea înverșunată ca la casmâ,
J -aveam senzația că“ desfund o fostă fântână, In
i' necată acum de ierburi. Când am aprins lumina,
L. din trupul transfigurat al fragedei mele văduve
ieșiau vapori ca dintr’o țarină arsă de secetă și
pe care o îndestulase acum ploaia. I-am luat mâna
rece și i-am sărutat-o. Din mirezmele de altădată,
nu le mai rămăseseră acestor degete, înviorate ca
niște muguri, decât un vag miros natural de medi
camente. Și-a tras cearșaful până la bărbie și a
mai stat așa câtva timp, nemișcată, cu ochii în
chiși, obrajii îmbujorați, surâzători...
I-am respectat acest moment de reculegere.
M’am ridicat într'un cot. Am constatat că'mi
crescuse mult barba. Și, în această postură de
■sSylvan, m'am mulțumit să-i desmierd cu ochii
sculptura trupului adormită sub cearșaf : înnaltă
fot cât mine și fluidă ca o undă ; sâni mici ca de
ecioară, genele plânse și, cum își acoperea fruntea
■cu palma, i se vedea la subțioară, frunza neagră a
părului, neras.
S’a trezit.
După се-am ieșit din bae, s’a întins iarăși lângă
mine, proaspătă, și a tras de data asta plapuma
peste amândoi, cu un gest de jenă. Mi-a spus și
acum, la trezie, că afară de soțul ei, eu sunt primul
bărbat pe care-1 mai cunoaște ; are impresia că a
petrecut o nouă noapte a nunții.
A luat apoi geanta depe noptieră și mi-a arătat
o mulțime de fotografii : de când era mică și bă
laie, până acum, când a ieșit din doliu. Mi-a arătat
și fotografia în care este mireasă. Inginerul Cris

tian Albu, fostul soț, e un bărbat în floarea vâr
stei, statură potrivită, nas și gură fină, tâmple
largi de intelectual veritabil, are în totul o distinc-
țiune apuseană.
Cu flecare fotografie, îmi arăta și povestea vieții
ei. E fata mai mică a Colonelului Isvoranu delà
Râmnicul-Sărat, decedat și el acum opt ani. Au
fost cu toții patru frați. Băiatul cel mai mare a
murit în răsboiu, locotenent de artilerie. Una
dintre surori e măritată la Constanța c’un jude
cător, cealaltă locuiește de câțiva ani la Paris, cu
șoțul ei, om de afaceri cinematografice.
Venită în București, urmase doi ani Literile și
Filosofia. A făcut apoi Farmacia, la Viena. Acolo,
a cunoscut acum șapte ani pe Cristian, student
bursier, ultimul an, la TechnischQ Hochschule. După
ce au terminat amândoi, s’au întors în țară la pă
rinții ei și și-au cununat veregbetele.
Au trăit fericiți patru ani. Inginerul câștiga destul
de mult și nu a lăsat-o să profeseze farmacia, în
tot timpul acesta de aur. N’au avut niciun copil.
După întâmplarea nenorocită cu accidentul so
țului, a rămas nemângâiată, ; îl iubea mult pe
Cristian.
Un an de zile, și ea și mama — care locuise la
ei acești patru ani — s'au întreținut din economiile
lăsate de inginer. Moșia părintească, înglodată’n
datorii, o vânduseră imediat după moartea Colone
lului și cei o sută de mii de lei ce-i veniseră parte,
fuseseră toată zestrea ei. I-a depus într’o bancă
Și, ca să nu se atingă de ei, a intrat asistentă la
•Fântâna de leac", farmacie mare pe Calea Victo
riei. Din cei opt mii de lei pe cari-i câștigă lunar,
poațe să trăiască onorabil, împreună cu mama.
Mi-a spus că are 30 de ani ; mi-a arătat actul
de cununie.
7
98 N. CREVEDIA
Mi-a arătat, dealtfel, mai multe acte și foarte

multe fotografii. Le luase, cred, într'adins de acasă
ca să-mi demonstreze cine este. Eu nu am mai
adus vorba de întâlnirea noastră din tren, dar ea
a ținut să-mi explice că... a fost așa, nu știu cum...
o pierdere de sine... călătoria prea lungă cu trenul
e periculoasă pentru femei... e enervantă.
Primele noastre zile au fost o adevărată săptă
mână de miere. Ne întâlneam aproape în fiecare
seară, mergeam la cinematograf, la restaurant și
de aici la mine acasă. Ne regăsim de fiecare dată
i mai apropiați, mai frenetici și paștem amândoi,
în fiecare noapte, ca două fiare ieșite lacome din
I iarnă, iarba nouă, crudă, a unui islaz în care ni
s’a dat drumul de curând.
Idila noastră a transformat-o mult pe Cornelia-
Obrajii îi sunt mai plini și mai tineri, toate ges
turile mai agile și mai copilărești. O exuberanță
reținută de domnișoară coaptă la minte. Și de-o
sinceritate uluitoare. De trei săptămâni decând o
cunosc — și par’că o cunosc decând lumea — mi-a
depănat cu fiecare seară vrejul subțire al trecutu
lui ei, pe care s’au ivit și multe flori, dar și multe
noduri, dintre care cel mai dureros, catastrofal, a
I!
fost moartea năprasnică a lui Cristian.
Dupăce mi-a câștigat deplin încrederea, i-am
destăinuit și eu într’o bună seară, toată povestea
delà Iași. Cornelia a zâmbit. Știam, mi-a spus
dânsa ; decum te-ai urcat la gară în mașină cu
tânărul acela, am bănuit că mergi într’o familie și
că la mijloc e o idilă. Apoi, fotografiile depe masă,
scrisorile pe care le primești mereu...
M’a întrebat când ne logodim și i-am spus că
încă nu s’a pus această problemă ; ne cunoaștem
de puțin timp și acum suntem în perioada aceea
de ghiocei. Pe Sanda, totuși, o privește Cornelia
ca pe logodnica mea și se abține să facă vreo apre
ciere asupra ei. Mă sfătuiește să fiu tandru cu
dânsa și corect în relațiile cu familia. O cunoștea

pe Sanda din renumele pe care i-1 făcuseră ziarele,
dar nu-i citise încă nicio carte. I le-am dat pe
amândouă și dupăce le-a citit, a formulat urmă
toarele : foarte inteligentă fată, spirituală, dar felul
cum și-a bătut joc de profesoarele ei, arată că
trebuie să aibă un suflet rău. I-am făcut teoria
asupra humoriștilor, și a scriitorilor de satire cari,
toți, sunt inimile cele mai bune depe pământ.
Sanda este încă un copil, de-o candoare, de-o nai
vitate dezarmantă. Îmbrăcămintea Sandei din foto
grafii o găsește puțin lipsită de gust. Aflând că
mergeam la ei pentru prima oară și că m'au găzduit
cu masă și dormit patru zile, Corneliei i s'a părut
oarecum ciudat. Nu se obișnuește— mi-a spus
dânsa— ca părinții unei fete să culce .în casa lor
pe un tânăr care a venit întâia oară în visita, fie
el tânărul chiar viitorul logodnic al domnișoarei.
I-am spus că am vrut să trag la hotel dar băiatul
m’a dus acasă cu sila— și i-am scuzat în cele din
urmă, argumentând că familia savantului Barbu
Marinescu a ajuns la acel grad de cultura, când
. .nu mai ții seamă de atâtea prejudecăți burgheze.
M'a mai întrebat Cornelia cum arată logodnica
mea ca figură. I-am spus că acum are siluetă
frumoasă, a crescut, nu mai este cea din portre
tele depe masă.
La o singură întrebare delicată, n’am putut răs
punde precis : dacă are Sanda, picior frumos. In-
tr’adevăr, nu i-am luat seama până acùîn. Impresia
cu care am rămas e că Sanda are picioarele bu
tucănoase și nu am ascuns acest lucru Corneliei.
Păcat, o fată așa de frumoasă cum spui că e —
a compătimit-o Cornelia. Și ca să-și pună în evi
dență calitățile ei, a întins gamba cu ciorapul de
• culoarea vișinelor putrede. Picioarele Corneliei
sunt, într'adevăr, o operă de artă, ceva cu totul
extraordinar. Innalte, fluide, proportionate, au ceva
100 N. CREVEDIA
liric tn curgerea lor, picioare de pasăre, nu de

femee. Sunt așa de frumoase picioarele Corneliei
că aș sta ore întregi să i le privesc — să i le des-
mierd, de sus delà sfera de fddeș a genunchiului,
până la ouăle glesnelor — ca pe flautele de mătase
V ale poetului.
Ea își dă seama de calitatea sculpturii acesteea
vii. întreg corpul ei, dealtfel, e frumos împletit
și la armonia cărnii se adaogă gustul desăvârșit
al îmbrăcămintii.
Cornelia e inteligentă, are cultură și educație
aleasă, a voiajat, e tandră, manierată, distinsă, e
blondă, e frumoasă, tânără, e-a mea „din tălpi și
până’n creștet” ; iată aproape o lună decând o
cunosc dar, afară de un cald sentiment de stimă
și prietenie, altceva nu simt pentru dânsa.
In cât e azi ? 20 Decemvrie. Peste patru zile,
plec la Iași...
j
IV
Dar a venit Crăciunul și nu m'am dus la Iași.

Peste cinci zile, plec în Italia.
E prima oară când trec frontiera și gândul a-
cesta mă umple de fericire, ca pe un copil. Și ce
tară : Italia I
Hotărîrea de a pleca am luat-o pe neașteptate,
alaltăieri. Ziarul la care colaborez a primit o in
vitație din partea Institutului Român din Roma
să trimită un reprezentant la inaugurarea noului
local. Redactorii permanenți ai „Tradiției” au
declinat toți să meargă, chiar dacă voiajul pre
zenta înlesniri simțitoare; unii au refuzat din
lipsă de bani și de timp, alții își făcuseră pentru
Sărbători, alte aranjamente. Numai Stegaru s’ar fi
putut duce, dar el e redactor economic iar Cră
ciunul și Revelionul e angajat să le petreacă la
Sinaia. Mircea Codrul a văzut de câteva ori Roma
și invitația nu-1 mai tentează. Este acum încurcat
într’o nouă conchetă, o fată „brună ca pământul
și mai frumoasă, măi, decât Italia”. Directorul
mi-a oferit mie invitația. Am acceptat numaidecât.
Cu 16.000 de lei delà „Tradiția" și cu încă vreo
15.000 din economiile mele, mi-am scos pașaportul
Și mi-am pus gândul pe soarele Italiei.
Fiind foarte ocupat în ultimele zile — numai
pașaportul și schimbul de valută mi-au luat trei
dimineți încheiate — i-am trimis Sandei o scri
soare scurtă, prin care-i exprimam regretul că nu
102 N. CREVEDIA
mai pot veni de Sărbători la Iași, deoarece plec

peste două săptămâni... în Italia ! Primele ore înna-
inte de plecare, am făgăduit că i le voiu dedica
ei, scriindu-i mai pe larg. Și nu numai pe Sanda
am anunțat-o ; am inventat prilejuri, ca să-i în
științez pe toți amicii și cunoscuții despre plecarea
mea. Evenimentul mă copleșea și cred'că la fel ar
fi făcut oricine pleca pentru prima oară din țară
și mai ales în Italia. Italia : Triest, Veneția, Milano,
Geneva, Padova, Florența, Cetatea Eternă, Nea-
pole, Sicilia... Bineînțeles, cea dintâi a aflat prin
telefon Cornelia, la farmacie ; Lenuța, Carmen,
Coralia au știut și ele până seara că plec în Italia.
Pretextând că îi cer o informație asupra Veneției,
i-am telefonat și lui Baranga : (a fost numit și el
asistent la catedra de Sociologie). Cu toată edu
cația mea intelectuală — mi-am apropiat și limba
și cultura italiană — constat că, în fond, am rămas
tot flăcăul delà țară care când pleacă, odată pe
an, cu căruța la București, se pregătește cu o săp
tămână înnainte, de par’că ar lua calea Ierusa
limului.
Fiindcă ar fi fost prea obositor să mă duc la
Iași în cele câteva zile ce-mi mai rămăseseră până
la plecare și de acolo să iau drumul Italiei, am
venit, ca în toți anii, să-mi petrec Crăciunul la
țară în Ilfov, în sânul părinților.
S’au bucurat și ei mult când au auzit că plec
în Italia. Peste o oră, au aflat și vecinii. A doua
zi, primarul, tata, s’a dat și el în pomeneală cu
oamenii despre plecarea mea în Italia, așa că în
ziua de Crăciiin, la biserică, știa tot satul că plec
în Italia...
— Și unde vine, maică, striinătatea asta ? — m’a
întrebat primăreasa.
— In Italia, n’auzi ? — a lămurit-o pârcălabul.
— Și Talia asta pă un’e vine?
— Dincolo de Iugoslavia — a intervenit și frate-

meu, secretar la primărie.
— Dincolo de Serbia, mă, nu de Igoslavia (tata).
— Păi Serbia cu Iugoslavia nu-i acelaș lucra ?
— Așa-i zice-acum ?
— Așa’i zice.
— Naiba să mai știe, că după răsboiu-ăsta s'au
schimbat toate denumirile...
— Și cât faci, măiculiță, pân' acolo ? (Mama era
numai ochi și urechi.)
— Două zile și două nopți.
— Cu trinu.
— Cu arcileratu (tot pârcălabul).
— Numai atât ?
— Numai.
— N'o să amețești în trin'ola ?
— Cum o s’amețesc !
— Da’dă oprit te mai oprești ?
— Merge încontinuu.
— Merge necontin, da'e vorba un’e dormi, măi
culiță.
— In tren, unde să doarmă !
— Păi poți ?
— Am luat pentru noaptea pat-vagon.
— Are și paturi ?
— Oho, mai frumoase dăcât aii tele.
— Și să stai tu toată nopticica singur într'un
vargon ?
— Singur ! Sânt mai multe paturi. Fie că proastă
•mai ești, fă, creștina lu'Dumnizeu.
— Păi bine, mă, mi-e teamă și mie să plece
băiatu singur pă drum, tomnai la capu pământu
lui. Singur pleci, mămică ?
— Singur.
— Dăce nu-ți mai iei și , ti:u un tovarăș ?
— Invitația e numai pentr’o singură persoană.
— Numai tu ?
— Numai eu.
104 N. CREVEDIA
— Те-a învitat Statu ?

— Statul.
— Așa, mă, zău, zici că pă spezili Statului te
duci ?
— Pune totul la dispoziție Institutul Român.
— In orice caz, tăiculiță, să-ți mai iei și tu bani
la tine, să ai dă pristos.
— Sigur, te mai dai jos dân trin, mai iei o go
goașă, mai bei o limonată...
— Mi-am luat, să am și de prisos.
— Cât?
— Vreo 15.000 de lei.
— Cââât?
— 15.000.
— Nu e prea mult, mânca-te-■ar taica ?
— Ce faci, mă frate-meu, cu tatâta bănet ?
— Dragă, în străinătate...
— Așa e, măiculiță.
— Ii ai la tine ?
— lată-i 1 — și le arătaiu teancul de hârtii
preschimbate în lire italiene. Aveam și câteva
sute de dinari iugoslavi.
Luară bancnotele noi, le pipăiră și le priviră și
la lampă.
— N’or fi falei, măiculiță ?
— Nu sunt falși.
— Ș'ăștia cin’ți i-a dat ?
— I-am preschimbat la Bancă.
— Banga Statului.
— Banca Națională.
— Ăștia sânt alfel.
— Dinari sârbești.
— Altă nație.
— Altă nație.
— Păi pân câte țări treci, maică, pân's’ajungi
în Turchia-aia, un'e zici că te duci ?
— Mai trece pân Igoslavia, n’auzi ? Mă, da proa
ste mai sânt femeile noastre...
— Și țar’asta'ncotro vine ?
— Tot încoace, mamă, spre apus.
— Și un’e-ai să ții tu portofelu ?
— In buzunar, la spate.
— Nu-mi place.
— Unde altundeva ?
— Să ți-1 cos eu aici la piept, nici să nu si
cunoască.
— N'ai grijă, sunt atent.
— Două zile și două nopți !
— Să dormi ziua. Și când oi pune capu jos, să
bagi portofelu'n sân. Auzi, maică ?
— Oiu vedea eu.
— Și să bagi dă seamă cu cine ești în trin
că sânt fel dă fel dă oameni. Și vezi p'acolo pân
striinătățile-alea, să nu te’ncurci cu fo putoare
dâlea_dă-șanteză.
— Așa e, băete. Alea sânt oațe : dân gură'ți
cântă, c’o mână te mângâie — ni-ni-ni-ni-ni-ni — și
cu alta îți trage biniiișor pormonelu dân pozănar.
Nici nu simți...
— Păi ce fel. Și vezi, fii cu băgare dă seamă,
să nu să ciocnească trinu ; c’am auzit că unili
praf să fac.
— Asta nu depandă dă el.
— Ba dă el. Să nu doarmă. Las’c’o să-i dau eu
ceva să poarte la el, să-1 apere Dumnizeu.
— Măi, dar paltonul tău e cam subțire, mai
ia-ți o șubă cu tine — apăru și soru-mea, no-
tăreasa, delà bucătărie, cu mâinile pline de
cocă.
— Păidar. Să ia șuba lui Gogu. (Gogu eera cum-
natu-meu, Gogu Iliescu, notarul comunei.)
— N'am nevoie.
— Dece, măiculiță ? Uiți ce iarnă e-afar...
— In Italia nu e iarnă.
106 N. CREVEDIA
— Da’ce e ?
— Ninge la 20 de ani odată.
— Asta n’o crez.
- Acolo, au început acum să se coacă porto
calele. După Bobotează, începe primăvara.
— Doamne, Doamne, că pă un’e mai umbli și
tu, măiculjță.
Mal bine la Paris, mă, te-ai fi dus ; Italia,
Italii i/'aar vezi, altceva e Parisul...—încheiè soru-
meâ discu {ia.
S
De dimineață, am ieșit pe deal. A nins bine și
pe aici — ast’noapte iarăși a mai căzut o milă de
zăpadă — și copiii au ieșit să se dea cu târliile.
Două ore, am stat cu ei pe deal. Deși a trecut un
sfert de veac decând mă dam și eu ре-aici cu să
niuța, nimic nu s’a schimbat de-atunci : aceleași
căciuli de oaie țuguiate și mari cât un stog de
•coceni, aceleași mintene de dimie aspră, aceiași
obraji timizi și argăsiți pe care abia de-i mai în
viorează gerul. încălțămintea a mai variat. Pe
timpul meu, purtau copiii opincuțe. Ghete, aici pe
dealul acesta, nu aveam decât noi, băieții prima
rului și-ai lui nea Stere, cârciumarul. Chiar târ
liile au rămas aceleași : două tălpigi cu gâtul ri
dicat ca al rațelor și pe ele prinse curmeziș, câteva
scânduri. De ciocul rațelor, sfoara de teiu cu care
sunt trase la deal. Acestea sunt șușlețele pe care
copiii și le improvizează ei înșiși. Dintre toți, nu
mai unul are săniuță înnaltă, cu picioare și opleni :
Rudolf, băiatul lui „Domnu Vihlem”, mecanicul
delà moară. Eu și frate-meu Ilie aveam și șușlețe
și sănioară. Pe aceasta din urmă o urcam rar pe
deal. Era mai grea, când îi dam drumul la vale
se grămădeau pe noi și ceilalți copii și, nu știu
•cum, mai mult farmec avea șușlețul : te așezai, de
BURUIENI ÜE DRAGOSTE 107
unul singur, direct pe scânduri într'o rână sau pe .

brânci și-ți dai drumul. Aveai impresia că razi
pământul în sbor...
Copiii sunt măguliți de prezența mea în mijlocul
lor și auzindu-mă conversând nemțește cu Rudolf,
mă privesc cu niște ochi de evlavie. Când mi-am
exprimat dorința că m’aș da nițel cu târlia, s'au
uitat toți în ochii mei, dar au rămas nemișcați, de
par’că un curent electric îi pironise pe loc. Nu s'a
oferit niciunul, socotind probabil că pentru șoșonii
și paltonul, meu fin nu se cade larva bolnavă a
unui șușleț.
— Să vie Rudolf cu sania lui — a îndrăsnitunul.
Dar eu n’am mai așteptat să urce puiul neam
țului cu sania lui de lux și, când am zis : vreau
un șușleț 1 — toate cele două-spre-zece rațe oloage
erau la picioarele mele. Am ales unul care
semăna cu al meu și întrebând din nou се-am pu
tea așeza pe scânduri, băieții și-au oferit căciulile,
ba câțiva și-au desbrăcat minteanul. Soluția tot eu
am dat-o : aveam în buzunar un ziar voluminos.
Mi-am desbrăcat paltonul și l-am dat îh primirea
a patru brațe mai răsărite. Peste un minut, abia
îi mai vedeam de jos, mici cât niște ciori, cum se
certau încă, în vârful dealului, pe paltonul meu,
care să-l țină în brațe, până voi urca panta.
Rudolf, care mă așteptase devale s’a oferit să-mi
ducă el șușlețul în coastă : îl atârn de sania mea,
Herr Professor. N’am consimțit. Mi l-am târât eu
până sus. Simțeam în piept o suferință care mă
astupa ca un înnec : târîsem la deal în șușlețul
acela umil, toată copilăria mea rurală...
£ Ieșise soarele și se'nmuiase și gerul. Satul, în vale,
expulza de sub saricile diafane ale caselor troie
nite, plopi înnalți de fum. Departe, în zarea a-
mețitoare-și de-o claritate albăstruie, uriașele gră
mezi de diamant ale Carpaților. Se vede toată
108 N. CREVEDIA
, culmea până la Oituz. Sanda o fi plecat la ski în

munții Neamțului — pe care nu-i văd! — sau se
va fi dând cu săniuța prin curtea Institutului ?
Nu mi-a scris încă nimic, aici.
Copiii au înțepenit toți cu mâna pe sforile
târliilor. îmi vine să le spun : măi, acum două-zeci
de ani, eram și eu ре-aici, c’un șușleț urît după
mine, tot ca voi ; acum sunt profesor universitar,,
mă cunoaște toată lumea și, odată la Iași, o fată
frumoasă care scrie basme pentru voi, fata unui
boer mare, m’a tras într’o săniuță de lemn scump,
cumpărată din București, delà „Cartea Româ
nească”. O chiamă Sanda și acum skiează colo,
departe în munți. Voi ați auzit de ski ? întrebați
pe austriac, pe „Domnu Vihlem”. Eu plec în Italia...
— Bitte schôn, Herr Professor — și mâinile de
licate ale copilului îmi oferă hățurile săniei lui, să
pornesc cu ea la vale.
Mi-am îmbrăcat paltonul și m’am așezat la spate.
Rudolf conducea și era foarte mândru de aceasta.
Tot ca Sanda. Și-a luat atâtea precauțiuni de
par’că plecam într’un raid cu avionul.
— Să ne vedem cu bine, băieți 1
■— Vă salutăm !
Grădina noastfă era albă, albă ca în Aprilie,

când înfloresc toți pomii. însăși zăpada avea un
miros tare de flori. Era atâta primăvară în sufle
tul meu, că mă uitam în ramurile încărcate de
omăt, să văd albinele culegând miere, să le aud
zumzetul harnic...-
Piersicul, piersicul meu drag pe care eu l-am
altoit acum cinci ani, a crescut mare, că-mi face
umbră. Are o coroană imperială, cea mai frumoa
să din toată grădina. Cu tulpina lui sveltă și
părul ramurilor ca o vâlvoare exuberantă, seamănă
piersicul meu cu surâzătoarea Sanda. Drept aceea,
îi voi da acestui pom numele ei. Primăvara
trecută, înflorise piersicul așa de frumos că

părea scufundat cu pletele’ntr’o groapă cu var
și înfipt apoi la loc. Astă-vară, a făcut niște
piersici mari cât gutuile, dar cele din sezonul
viitor vor fi cu mult mai gustoase : inima mea îi
va îngriji rădăcina, ca o casmâ, îl voi uda toată
vara cu dragostea mea — și tot așa în fiecare an,
în vecii vieții noastre și a copiilor noștri, căci
Sanda e destinul meu și grădina părinților mei o
așteaptă, în ramuri, și acum și de Paști, cu toate
albele ei sovoane de mireasă. .
— Da'ce faci, măiculiță, acolo, îngropat în zăpa
dă ? — mă trezi mama din reveria mea delângă
pom. Hai să mâncăm, ți-au venit și niște scrisori...
Coborau depe deal spre sat și copiii cu târliile.
Am plecat la masă.
Era lumina zăpezii prea tare ? Mă trecuseră
lacrimile...
îmi veniseră foarte multe scrisori : cărți de vizită,

două telegrame — felicitări de Sărbători — și
trei plicuri. Acestea erau mai interesante : se cu
noșteau după caligrafia adresei. Codrul se scuza
că nu poate să vină de Crăciun la mine la țară,
■căci îl reține gazeta care urmează să apară mâine.
La el, însă, gazeta înseamnă o femee și vice-versa :
■o damă, e „Tradiția" ; ambele și-l împart deopotri
vă. Cornelia, în câteva pagini scrise în cea mai
corectă limbă franceză, își sfâșia sufletul: „abia
acum, când nu mai ești lângă mine, simt cât de ,
puternic am început să te iubesc. Dar tu ești
logodit și tocmai asta e nenorocirea mea. Te aștept,
Tresty, la București, cu toate mirezmele mele —
vreau, când vei pleca în Italia, să te duc eu, numai
eu, în sân, la gară"...
— Da p’aia dece n’o citești, mă? Ori e delà
vreo fată ? — mă'ntrebă soru-mea cu intenția
vădită de-a provoca iarăși eterna discuție asupra
ПО N. CREVEDIA
însurătoarei mele. începuse masa iar scrisoarea

delà Sanda vream s’o citesc undeva să fiu numai
eu singur.
— Nu e delà nicio fată, n’ai grijă — dădii mama
sceptic din cap.
— Delà o domnișoară, iată ce plic extra — în în-
cropi soru-mea mai departe țuica discuției.
— Nu mai vezi tu picior dă noră pă bătătură —
se arătă tot așa de sceptic și tata, otrăvindu-și
ciorba cu un ardeiu roșu, uscat.
- D’apăi c'o să mor și nu te mai văd și pă tine
cu rost pă lume, băete...
— O să mă vezi.
— Când, măiculiță, că iești om dă 30 dă ani.
Băeții dă seama ta au copii la plug.
— Uite, fiindcă veni vorba, țineam să mă sfă
tuiesc și cu Dumneavoastră : am vreo patru-cinci
fete, să vedem care vă convine dintre ele.
— Aiti 1 Să știți că pe toate le ia 1 (Ironia aceasta
o făcu cumnatu-meu Gogu, notarul.)
- Care, mă, sânt cele patru-zeci-și-cinci de fete
pe care le ai ? (Frate-meu.)
-p Ca s’ajung unde voiam, luaiu pe fete la rând -
— Ce ziceți de fata lui Stanciu Uscățivu ?
—i Lenuța, maică ?
— Lenuța.
— Auliu, să n'auz.
---- Dece ?
— Păi bine, mânca-te-ar mama, șanteză să iei tu ?
— Lenuța e șanteză?
— Da’ce e ! N’am auzit că joacă pă sârmă 'n
București ?
- ? ? ?
— E profesoară de Gimnastică, mamă, nu joacă.
pe sârmă — o lămuri frate-meu.
— E măiastră, auz’. (Tata.)
— Măiastră, adică artistă d'alea care joacă dân
buric. N’am văzut-o eu astâ-vară la gârlă ? Dăs-
BURUIENI DE DRAGOSTE ш
puiată, cum a £ăcut-o mă-sa — avea numai po-
doabili acoperite c'o hanță neagră — și să'nvârtea
pă niște alea — paralipipice par'că le zicea — până
amețise.
— Paralele, nu ? (Tot frate-meu.)
— La trapez, probabil.
— Șiii sta toată ziulica cu burta goală și să prăja.
pă nisip, dă să făcuse ca dracu' dă neagră.
— Plajă, mamă, sănătate.
— Auliu, să n’auz. Asta e râs dă lume, maică,.
nu e sănătate.
— Dé, mă băete, am auzit eu că tot umbli cu
ea pân București. Nu te’ncurca...
— Dece, tată ? E licențiată și 'n Drept ; are o
slujbă...
— Să mă fac eu cuscru cu Stanciu ?
— Te faci.
— Nu pociu. E om apucător. Câte procese-am
avut eu cu el...
— Acum, vă'mpăcați definitiv.
— N'am ochi să-l văz. Și pă urmă știi că moșia
a pierdut-o ?
— Sânt femei rele, mă Marine, și ea și mă-sa ;
de rele ce sunt, n’ai văzut că nici carne nu pun
pe ele ? — mă informă și soru-mea.
— Lenuța e fată de ispravă.
— O fi, da 'nu face, maică. Alta găsește și tu,
— Carmen Vasilescu.
— Asta a cui e ?
— Nepoata Mitropolitului.
— Nepoata cui ?
— A Mi-tro-politului.
— Asta, da.
— Dece asta' da și Lenuța nu ?
— E nepoata lui bună, taică ?
— Fata sorii Mitropolitului, tată. Și le-arătaiu
o superbă fotografie a lui Carmen.
112 N. CREVEDIA
— Tii, da’ frumoasă e !

— Mă, a naibii, par'că e pictată !
— Te ia dă ochi!
— Vezi de ea, tăicuțule. Fo leafă are?
— Are.
— Cât pă lună ?
— Cinci mii.
— Cât am eu într’un an, ca primar! Pune mâna
pă ea !
— Măi cumnate, chiar de n’ar avea decât ce e
pe ea și tot face. Asta e icoană, nu e fată...
— Da, dar, auzi, nu-i place. (Soru-mea.)
— Așa, mă ?
— Nu-mi prea place.
— Mi se pare că nu te place ea pă tine...
— Nu asta.
— Dar ?
— Auzi, fată care știe franțuzește, englezește.
Și uite, ce cadră ! (Tot intriganta, notăreasa.)
— Știe limbi striine?
— Trei limbi, la perfecție.
— Și dăce n’o iei ?
— Vedeți Dumneavoastră, e ușor să judeci după
o simplă fotografie.
— Așa e, te’nșală ; cine știe ce șchioapă
; o fi...
— Nu e ciungă, nu e șchioapă, este! o adevărată
'frumusețe.
— Dar?
— E o fată — standard-..
— Merge și ea dăspuiată
< la ștrand ? Auliu...
— O fată cum să zic... un tip fals, tras în serie,
nenatural.
— ? ? ?
— Să pocește, mă?
— Exact.
— Să cam cunoaște ea după ochi.
— Da, vedeți, eu vreau o fată așezată, fără îm-
ipopoțonări, fără sprâncene tăiate, fără păr oxigenat.
BURUIENI DE DRAGOSTE из
— Așa e, băete, asta o £î £o curviștină d’alea dă
stă toată ziua cu ochii 'n oglindă.
— Păidar, să se scoale la prânz, să-i fiu tot eu
slugă : pun’te masă, aridică-te masă. Nu, să n’auz.
— Nu e d'alea, dar nu face.
— Păcat, taică. Fată cu Mitropolit la dispo
ziție... aveai și tu o protecție... aveam și noi o ușă
la Ierusalim... îl mutam în alt sat pă oțu-ăsta dă
popă... In Basarabia să-1 fi dus !
Când le pomeniiu așa într'o doară de farmacistă,
mama a sărit în sus :
— Auliu, toate ca toate, da'cu asta, să taci !
J’auzi : vădană-vădană — vădană, mă, să iei tu ?
Bătrână—bătrână, d’o seamă cu el! Cu ochelari la
•ochi, nici nu vede ; auzi, muiere cu ochelari ! Și
•s'o mai ții în spinare și pă mă-sa, pă oșcotină !
Auliu, taci că mă'nnădușăsc !
Nimeni n'a fost de acord. Nici tata, chiar dacă'
leafa Corneliei e de 8-000 lunar, cam cât primește
dânsul ■ delà primărie, în doi ani :
— Farmacistă, mă, să iei tu ? Pute-a doftorii când
Irece pălângă tine ! Ptiu ! Mi-e și scârbă ! Astea
nici nu fac copii...
Preferințele Primarului mergeau către Coralia,
fată directorului delà Giurgiu :
— Fată frumoasă, nebăcănită pă ochi, sănătoasă,
populară — am vorbit și eu cu ea. Singură la pă
rinți. Mai au și un băiat, dar băiatu îl bagătafsău
undeva p'o gaură, într’o foncție, că d’aia e băiat
— și fata rămâne stâlpu casii. Că au casă pcopie a
lor, casă cât un trebunal, cu odăi multe. Intri tu
■stăpân în ea ; numai, vorb’aia, cu pălăria și bas-
tonu. Că d’aia te-ai pedepsit ș’ai învățat atâta
•carte.
— Unde pui, tat-său, directorul, bun prietin cu
Domnu Prefect ~ a complectat notarul.
— Ca frații...
s
114 N. CREVEDIA
— Nu 1 — a intervenit iarăși mama, n'are el nevoie

să se ducă tocmai la Giurgiu, să să'nsoare. Uite, j
fată bună aici în sat.
— Tot Lenuța.
— Fugi cu ea d'aici.
i
— Care ?
— Ținea Iu Stere cârciumaru. Ce ? Nu e fată
bună Ținea? Domnișoară, colo, știe să facă și pă
cocoana și pă țăranu. Ehé, Tincuța, săraca, să
scoală mai'naintea mea dimineața și toată ziulica
stropolește dăsculță, uiți, cu picerili crăpate ca
mine. Și pălărie ’n cap pune la un an odată și păru
ea nu și l-a tuns că e fată bună și cuminte și ’
drăguță, roșie, colo, și grasă; carnea pă ea, ca
malu. Nu ca Lenuța, par'că suge la lăviți. Lenuța
în sfânta biserică nu să rânchează ca iepili-alilanțe
care cică sânt și ele studente. Și Stere nro are
decât pă Ținea. Și are cârciumă, brutăria, mani-
factura, șai-zeci dă pogoane dă pământ și baaani
dă nici nu le-o mai fi știind rostul — un sac o fi
având...
— Ia fugi, mamă, d’aici cu Ținea lui Stere. El,
profesor universitar ce se află, om cu vază și să
ia o cârciumăreasă ? — se indignă soru-mea pe bună
dreptate. Eu mă amuzam de toate acestea și pre
găteam bomba.
— Da tat-său ce e ?
— Nu importă ce e tata; ce e băiatul— fu de
părere și notarul, el însuși fecior de om sărac.
Soru-mea tăie cozonacul și, clipind șiret, iarăși
către mine :
— Scrisoarea, de unde e. scrisoarea ? (Dânsa știe
povestea cu Sanda și mi se pare că delà ea o știe
tot satul.)
Le-am destăinuit, însfârșit, secretul inimii mele
delà Iași și i-am anunțat că până'n curând se va
încheia și destinul meu, să se pregătească de nuntă.
Le-am spus cum am cunoscut-o, cum ne-am plăcut
am fost la Iași, m'au primit împărătește. Oameni

cumsecade, boieri adevărați, fată deșteaptă ; sin
gură și ea la părinți cu încă.un frate — și frumoasă,
frumoasă...
Le-am arătat câteva fotografii și le-am dat și
cărțile oferite de Sanda cu dedicație anume pentru
dânșii.
— Iată ce vă scrie fata.
Tata și-a pus ochelarii și a silabisit slovele câr
lionțate adresate lor: „Lui Tata-On, tatăl dragului
meu Trestieru, cu drag, Sanda B. Marinescu". Cea
laltă : „Mamii Dorii, mama lui Petronius, cu mult
drag din partea autoarii". „Tata On“ și „Mama Dora"
sunt felul cum le zic eu, de mic copil, părinților
mei și Sanda a ținut să-i mângâie și ea în acelaș
chip. Dedicația pentru soru-mea era mai simplă :
„D-nei Constanța Iliescu..." — și așa mai departe.
Când a auzit cuvintele pe care i le scrie o fată
pe care nici n’o cunoaște, iar fata aceea de de
parte era fată de boeri mari și era îndrăgostită de
Marinică, de băiatul ei, în colțul genelor mamii a
jucat o lacrimă. Apoi, a început să răsfoiască pa I
ginile cărților :
— Astea, zici, că sânt scrise dă ea ?
— De Sanda.
— Câți ani are ?
— Două-zeci.
— Așa mică și știe să scrie cărți?
— Fată deșteaptă, talent mare.
— Tat’său ce zici că e ? — întrebă primarul.
— Doctor în Științe, profesor universitar și Di
rectorul Institutului Agronomic din Iași.
— Oameni cumsecade ?
— Pâinea lui- Dumnezeu.
■— Ei țin la tine ?
— Copilul lor.
— Case au?
— Nu știu. Locuesc în clădirea Institutului.
■
116 N. CpEVEDIA
— La Stat?
— La Stat.
— Fata are fo zestre?
— Vreo 200.000.
— Numai atât?
— Așa am înțeles.
— Те-au mințit.
— Nu cred. Sunt oameni deschiși.
— Eh, deschiși ! Ai fost odată 'n casa lor și crezi
că și-au dat ei ție tot adevăru ?
— I-am cunoscut dintr’odată.
— Te’nșeli. Fă-iși tu socoteala: are trei foncții
la Stat. Cam cât primește el ?
— Salariul de profesor e de vreo 16.000 lunar.
— Câât?
— 16.000.
— Cât primesc eu în 10 ani !
— Atât.
— Așa : 16.000 delà Profesor, 16 dâla Doctor,
alte 16 dâla Director, total 48.000 dă lei pă lună,
cât bugetu Primăriei noastre p'un an. In 12 luni,
o juma dă milion leafă. Unde mai pui că stă dă-
geaba cu locuința la Stat, nu tu lemn plătit, nu
tu gaz cheltuit, grădină dă lăgiime, sanie, trăsură,
slugi la dispoziție. Unde mai pui învârtelili lui...
— Eh, n'o fi tocmai atât cât faci Dumneata so
coteala, dar pe-aproape...
— Mă băete, tu nici nu țl" știi cât să mănâncă ;
' " “ie plin dă
dăpă spinarea Statului-ăsta. Taică-său
bani.
— Se poate.
— Ascultă la mine. Fata are fo leafă ?
— Câștigă depe cărți foarte mult.
— Nu după cărți — ceva lunar ?
— N'are.
— Ii face el rost dacă zici că e-așa deșteaptă.
O bagă el și pă ea p'o gaură. Numai cărțile să
fie scrise dă ea.
рА .. JU лМХа ч
- .- i in. .... л.'.
— Mai pui la îndoială ?

— Dè, prea e mică miaua și măgaru prea mare !
— vorba nebunului.
— Măi, să nu fie vreo natantoală, să ți-o arunce
cu sila 'n spate. Prea te-au zăpăcit așa dela’nceput
— se crezu dator și frate-meu să-și dea părerea.
— Cum natantoală,. mă nătărăule, când scrie
cărți ca astea ? — i-o retezaiu eu scurt.
— Uite și poza ei aici pă carte ; ea le-a scris
— îi arătă mama fotografia Sandei, publicată în
pagina l-a a „Recreației”.
— Când vii cu ei ре-aici, să-i cunoaștem și noi ?
— De Paști, când vor veni la București...
— Fata e populară ? te poți înțelege cu ea ?
— Prea populară.
— Ea cunoaște ce e-al țăranului ?
— Și-al țăranului și-al țiganului. S-o auzi cum
fluieră...
— Cum ?
— Face ca toate lighionile ; fluieră pe degeti
— Așa, voinicește ?
— Haiduc.
— Fată rumânită, sănătoasă ?
— Dă cu barda în Dumnezeu.
— Asta da, noră. S-o iau la plug să-mi mâne
caii numai de drag. Nu-mi trebuie mie, vorba
mă-ti, catâfleanță pân curte : Toată ziua pârț-
pârț-pârț și dragă’a sus și dragă’n jos, cu scaunu
după ea și cu jurnalu :— și paf-paf-paf cu pămă-
tufu dă făină pă ochi. Sanda să trăiască...
— Eh, noroc, cumnate, să fie’ntr’un ceas bun.
— Noroc, maică, și isprăvește și tu mai repede
că râde lumea, dă tine - cică-o să rămâi ne'nsurat.
Continuarăm masa. Adusesem, cu dăstăinuirea
mea, atâta lumină în casă. Și tatii și mamii, soru-
mi, la toți, le râdeau ochii. Intr’o pauză, când aș
teptam să vină cozonacul/ frate-meu se dete lângă f
urechea mea : ;
h
11$ N. GREVEDIA
— Și când ai de gând s’o iei, mă ?

— Nani hotărît încă nimic.
— Iți place Sanda?
— Mult.
— Are banii-ăia de zice că-i are ?
— Cred că încă pe-atât?
— Jumătate de milion.
— Cam așa.
— Ei bine, săte’nvăț eu ceva.
•— ???
— Nu fii prost. i
— ???
— Pune mâna pe ea.
— Am pus.,
— Nu așa.
. — — .. .
?? ? . II
/ — Când oi fi numai tu cu ea, odată într'un colț
\ potrivit... Numaidecât, colo, repede7~~ca cocoșul..^
./ — Ce spui, mă, animalule ?
/ — Spuiu bine eu ce spuiu : repede, colo, ca’n
vis... aleargă ei după, tine pe urmă...
— Ce spune Ilie ?
— Nimic, un nerușinat!
Când am plecat, soru-mea iarăși mi-a amintit : j
— Vezi, să ne trimiți ilustrate d’acolo, din Italia,
cu ștampila pe ele.
Iar mama, dupăce mi-a sărutat obrajii, m'a tras
de-oparte :
— Cân’zici că te’ntorci dâla molomentu’ola?
— Care monument?
—; Ala dă zici că să 'nagurează acolo un'e zici
că te duci.
— Institutul delà Roma ?
— Ala, măiculiță. Cân’te’ntorci ?
— După Sfântu Ion.
— Și la Iași cân'te duci ?
•—După ce mă’nnapoiez.
BURUIENI DE DRAGOSTE 119 .
— Vezi, bagă de seamă cum să te porți cu ei.

Zici că sunt oameni cumsăcade. Niciodată să nu
te duci în casa lor cu mâna goală. Că te-au pus
la masă și te-au omenit și te-au culcat în patul
lor. Sandii,
" o pungă dă bomboane să-i duci, o
smochină, un covrig, o bucățică dă zaar — numai
să-i duci ceva...
Și să vie dă Paști.
Că mi-e dor dă ea...
!
— Ce mai lucrează Zăboveanu ?

— Romane.
— El are și fermă aici, la Iași.
— Mare gospodar. .
— loachim Corteanu ?
— Bătrân.
— Și elegant.
— Ca un sonet.
—: Feodoreanu? wjvÛ-» .
— Avocatură și romane.
— Clienți?
— Destui.
— Face imagini și la tribunal ?
— Și’n somn cred că face.
— Copârceanu?
— Burghez.
— Burghez, Copârceanu?
— Se vede rar.
— Am auzit că e un boem incorigibil. Versurile
lui—
— Eu îl știu foarte așezat.
— Curios. Alți scriitori pe-aici ?
■— Domnișoara Nastasia.
— Ce face, într’adevăr, G. M. Zambilescu ?
— Simpatic, mitocanul.
— 'J ânărul Plesnea ?
— A tradus frumos pe Essenin.
— Știe rusește?
— Știe.
— Aițu? ;
i— Ceilalți, la București : A. C. Muzea, Popovici,
Cralea, Ciobănel, Demostene Cortez, Ciripide, —
toți. I -j ? '
— Dar scriitoarele ? Ce face Otilia Vladimir ?
— Rar se vede și ea.
— E doctoriță, nu ?
— Da de unde 1
— Așa am înțeles.
— Publicistă.
, — Tânără ?
/ — Două lucruri nu se cunosc „sigur : Dumnezeu
„ și vârstă femeilor.
- Felicia Bandu ?
— Are și ea vreo 40 de primăveri.
— Tot publicistă.
— Belferiță.
Ajunsesem la un punct critic. Să întreb, să
nu întreb ? Mi se oprise răsuflarea, simțeam nu
mai tâmplele cum mi se bat, de parcă, în momentul
acela ar fi trebuit să apăs pe un trăgaciu. In cele
din urmă, îmi luaiu inima 'n dinți :
— Dar Sanda Marinescu — e și ea tot din Iași ?
— Tot de-aici, dar ea nu e scriitoare.
— Dar ce e ?
— Un bluff.
— ???
— E o chestie cu ea, Domnule Trestieru.
— Ce chestie ?
— Chestie lungă.
— Spune.
' — Cine scrie alea 'n „Tradiția" ?
— Ce?
— Notițele-acelea cu fotografii.
— Nu știu — mințiiu eu. Băeții.
— Care băeți ?
— Poate, Mircea Codrul.
122' N. CREVEDIA
— Spuneți-i să nu mai dea așa ceva ; .Tradiția"

e ziar serios.
— ? ? ? (Inima încetase să mai bată. Tâmplele
*mi zvâcneau acum ca două pistoane.)
— O impostoare, Domnule. Un caz unic în ge
■nul lui.
— Nu’nțeleg.
— Nu știți nimic ? Vă rog...
— Nimic.
— Dumneavoastră, mi se pare, ați și scris ceva
■despre dânsa.
— Câteva articole și tocmai de-aia mă în
tereseză...
Brebenaru păru că se miră :
— La București,
, ', nu se știe încă nimic ?
r~
— Nimic ! Ia spune,
— Cărțile-aceleai nu le scrie ea, Domnule
Trestieru.
— Dar cine ?
— Tată-său.
— Profesorul Marinescu ?
— El.
— Bine dar, după câte-am auzit, el e inginer.
— Va să zică, tot știți ceva.
— Nu știu nimic.
— E și scriitor.
— Barbu ?
-El.
— ???
— A colaborat pe vremuri la .Avântul", la re
vista .Cugetarea", i s’a reprezentat o piesă la Tea
trul Național de-aici, are un volum de versuri și,
evident, a scris și câteva cărți de specialitate.
— Fata, deci, are cui semăna. a •
— Ar fi bine să-i semene, săraca.
— ? ??
— O simplă gâscă. Domnule, o proastă de dă'n
gropi.
— Sanda B. Marinescu ?
— Sanda. O zăltată și-o'ncrezută fără pereche.
— La scriitori, aparențele cam înșală, dragă
amice.
Tânărul meu interlocutor se puse pe râs !
—■ Domnule Trestieru, Dumneavoastră nu știți
nimic, nimic ? Vă bateți joc de mine ?
— Domnule Brebenaru, sunt om serios ; fii dră
guț și informează-mă...
— Vă poate informa tot lașul. Aici, la noi,
cazul s’a consumat demult. S'a scris și’n presă.
(S’a scris și’n presă!)
— Ce s’a scris ?
— Despre secretul acesta al lui Polichinelle.
— Dumneata spui lucruri senzaționale,
— Pentru noi asta nu mai are niciun haz.
— Dovezi, ceva ?
— Dovadă e însăși Sanda.
— ? ? ?
— O m;.ărginită,
u Domnule. Nu știe nici două și
cu două cât fac.
— Nu e un motiv. Scriitorii. (Mă trecuseră
acum nădușelile. Localul _1 se învârtea cu noi ca un
scrânciob, deși nu LXbăuserăm
---- decât câte un pahar
cu vin.)
Brebenaru iarăși se puse pe râs :
— Scriitorii! Sanda și scriitoare — vai de capul
ei...
— ...Că în ce privește calitatea scrierilor ei, asta
e altceva — încercaiu eu să mai îngăim ceva.
— Ce calitate. Domnule Trestieru ! Niște simple
răsbunări ale lui tată-său.
— Răsbunări ? Pe cine ? ,
— Bărbații câtorva dintre profesoarele vizate’n
cartea ei sunt toți profesori universitari. Mâncă-
turi de provincie, știți D-voastră... (Mâncături de
provincie. Se poate.)
124 N. CREVEDIA
— O dovadă ceva, că le scrie el — nu s’a „ găsit ?г

— Dovadă directă, greu de aflat ; totul se face’n
familie.
— Altă cale ?
— Duceți-vă la liceul «Principesa Ileana", un
de-a învățat ea și cercetați-i tezele.
— ???
— De Limba Română, Franceză — toate tezele ei.
- ???
— Un dezastru 1
— Argumentul cu tezele nu mi se păru judicios.
Un strop de senin îmi lumină mintea și ripostaiu
numaidecât I
f —■ Scriitorii nu prea obțin note bune la școală,
hjmnegnu..., ~ ' ~~~
Brebenaru dădu drumul unui hohot de râs,
de să spargă geamurile restaurantului :
— Domnule Trestieru, să-l lăsăm pe Eminescu,
Dumnezeu să-l ierte...
Mă 'ntunecaiu din nou :
— A terminat fata liceul ?
— L-a terminat.
— Deci nu-i așa mărginită.
— Dar cum l-a terminat, nu 'ntrebați ?
— Cum ? •
— Cu intervențiile lui tăticu. Și tăticu pe urmă
le-a 'njurat în cartea aceea pe profesoare.
— Culmea, într’adevăr.
— Dumneavoastră știți, Domnule, cine-i acest
francmason ?
— ???
— Barbu Marinescu.
— E francmason? (Și francmason!)
— Oho, grad vechiu — în loja lui Zăboveanu.
Zăboveanu, știți... francmason...
— Știu, l-a atacat chiar «Tradiția".
Se 'nvârti iarăși pământul cu mine. Cele ce-mi
spusese'n Italia studentul delà Padova se con-
firmau și aici. Sanda nu e autoarea cărților. Tatăl

e francmason. In ce familie misterioasă intrasem?
Cu ce scop m’atrăseseră în casa lor ? Ce cursă mi
se întinde ? Brebenaru, corespondentul gazetei
noastre, e un tânăr inteligent, poate prea exaltat
în sentimentele lui de dreapta, dar nu văd pentru
ce ar încerca să mă ducă 'n eroare.
căpătai, calmul :
îmi recăpătaiu
— Zici:i că nu prea'nvăța bine Sanda ?
— Liceul, așa ca un <câine " „prin apă : mai cu
corigență — a rămas și repetentă ; trecea. cu
media 5 !
— Bacalaureatul ?
— Au trântit-o, de i-au mers fulgii. S'a dus în
altă parte, într’un oraș de prin Ardeal și l-a luat
în cele din urmă cu stăruințele lui tataia și ale
unor rude de-acolo.
— Acum ? Urmează la Universitate ? (Media 5 I
Corigențe, repetentă...)
— S'a înscris anul trecut la Litere ; toamna a căzut
la toate examenele. Acum, e’nscrisă la Drept, dar
nici nu calcă pe-acolo.
— Nu-i încă grevă ?
— Innainte de Crăciun ; acum s’au reluat cursu
rile.
— Dece s'a mai înscris ?
— Să se afle'n treabă. Să profite de reducerea
pe C. F. R. Nici nu bănuiți Dumneavoastră ce
oameni sunt ăștia...
Turnaiu vin în pahare și încercaiu să-mi ascund
turburarea. Brebenaru era categoric.
— Alți copii mai are Barbu Marinescu ? — re-
luaiu eu.
— încă un aiurist.
— Băiat ?
— Un zănatec și-acela.
— Tot scriitor ?
■
— Student. Mi se pare că scrie și el.

'1
126 N. CREVEDIA
— Mai mare ca Sanda?

— Mai mic.
— Ce urmează ?
— Agronomia, elevul lui tată-său.
— Băiat bun?
— Foarte inteligent. Numai că...
— ? ? ?
— Zănatec, tot ca bătrânul. Umblă și , l vara și
“
iarna fără pălărie, cu părul crescut mare pe ceafă,
ca de papuaș. El nu se tunde decât la un an odată.
(Avea dreptate, Grâu e nițel cam trăsnit iar
lațele lui crețe din cap le cunosc.)
— Barbu Marinescu e cam zevzec ? — întrebaiu
mai departe.
— Cred că nu mai аге mult până...
— Până ?
— Fi-fi-fiu 1 Fluturei... (Profesorul și mie mi s’a
părut bine clătinat.)
— Cinstit este?
— Foarte corect. De-aceea e și sărac.
— Niciun fel de avere?
I
— Cred că ате și datorii.
— Salariul? E bine plătit.
— 15.000 ca profesor și vreo 2.000, ca director
al Institutului.
17.
— Ii dă pe skiuri, pe bocanci, uniforme — că
sânt toți sportivi ; vara pleacă trei luni din Iași.
— In străinătate?
— Nu. In munți. Fac alpinism. La băi... Pe urmă,
scoate pe cont propriu tot felul de broșuri. Iată
acuma, a scos cărțile Sandei. Trăiesc bine...
— Cărțile Sandei sunt în editură proprie ?
i — Proprie.
— Poate și-au scos banii.
—• Da, au prins în public.
— Ia să mai ciocnim 1
— Noroc.
— Bun vin e ре-aici pela Iași.

— Il mai strică ovreii ; în genere e vin superior.
Discutarăm și alte probleme. Chestiunea evre-
ească, lașul care moare, problema națională...
— Ca om de știință, e ceva de capul lui Barbu
Marinescu? — revenii eu iarăși la rană.
— Eminent. Are câteva lucrări de specialitate,,
apreciate mi se pare și peste hotare ; profesor-
conștiincios, foarte cult...
— Politică face ?
— A, politica ! Și viciul ăsta i-a mâncat ani de
zile salariul.
— ? ? ?
— A umblat prin toate partidele : liberal, cuzist,.
socialist, comunist, averescan, național-țărănist t
cu Goga, cu lorga, cu Argetoianu. Acuma e de
mocrat și e’nscris la George Brătianu. Politica lui
Barbu — o halima'ntreagă !
Nu mai puteam sta la masa aceea. Simțeam
nevoia să ies undeva la aer, să fiu singur. Che-
maiu chelnerul să plătesc.
— Domnule Brebenaru, îmi spuseși lucruri extra
ordinare.
— Lucruri adevărate.
— Când ne mai vedem ?
— Eu sunt în fiecare zi aici și la prânz și seara..
— Mâine, pela prânz.
— Mâine.
— Nu-mi spuseră ți ce vânt v’aduce pela noi.
prin Iași.
— Treburi, pela Universitate.
VI
Am luat-o încet pe jos, spre Institutul Agrono

mic. Eram zdrobit. O zi dulce de Februarie, cu
miros de frunză putredă și ghiocei. La Copou,
m’am oprit pe-o bancă. Cum o cunoscusem pe
Sanda ?
Trenul era supra-încărcat. Pe strapontinele
depe culoar, picotau câțiva călători, între care
și doi ofițeri. La un capăt, grămădiți pe de
sagi, dormeau niște olteni și câteva cătane care ?
nu mai încăpuseră la clasa III-a. Compartimentele,
•cu perdelele trase, cufundate toate în întuneric.
Am deschis ușa la câteva, să caut un loc, dar m’a
izbit un miros greu, cald și stătut: erau și ele
tbtite iar călătorii, uciși par’că de lungimea dru- |
mului — acceleratul de Timișoara — dormeau toți !
ca buștenii, îhtr’o promiscuitate specifică trenu- j
rilor de noapte.
Bagaj n* aveam decât servieta.
Era preferabil să rămân pe culoar.
Am lăsat în jos fereastra.
O noapte de toamnă veritabilă. La nord, spre
munte, stelele mari cât trandafirul și joase că
•atingeau par’că brazii — făceau un firmament cu
•atât mai somptuos, cu cât era întunericul mai
dens. Pe dealuri, spre Florica Brătienilor, lucea
timidă câte-o fereastră ori agoniza într’o podgorie
Tocul unui pândar. Din lunci, venea o mireasmă
tare de plop și răchită verde. Podul de fier cu la-
aturile albe împletite ca ale panerelor de struguri

din gară, se destinse brusc șub greutatea garni
turii și, în ogoarele negre ale nopții. Argeșul dis
păru ca o șuviță lungă de lună. Trenul flueră
prelung și lăsarăm în urmă, pe coastă, pumnul de
lumini somnoroase ale Piteștilor.
Trăisem primul act dintr’un destin.
Cum l-aș putea numi altfel ?
La Giurgiu, cât stătusem un an,", n’aș putea spune
că iubisem. Fusese mai mult o id idilă, în sensul cel
mai pur al cuvântului. Directorul Scoalei Normale,
unde fusesem numit profesor, se arătase delà în
ceput de-o bunăvoință părintească. îmi avansase
salariul pe două luni, îmi mai făcuse rost și de
câteva ore suplimentare la liceul de fete din loca
litate și îmi pusese la dispoziție, pe un preț mo
dest, o cameră din corpul de case ce’și ridicase
în oraș, din economiile celor aproape treizeci ani
de profesorat. La început, luam masa la birt ; apoi,
în familia Directorului care nu era, dealtfel, prea
numeroasă : d-na Paraschiv, un băiat care’și făcea
stagiul militar la un regijrnent din oraș și o fată,
Coralia, studentă anul I,, la Academia Comercială
din București și care venea acasă în fiecare săp
tămână.
Nu știu dacă valul de bunăvoință cu care și
d-na și Directorul mă învăluiau, avea dedesupt
piatra vreunui interes. Că, adică, admirabilii bă
trâni să fi vizat în mine un viitor ginere care,
înscris la liberalii județului, să ajungă în câțiva
ani directorul școalei și poate chiar ajutorul de
primar al urbei. Teteristul, licențiat în Drept, abia
aștepta să’și termine milităria, să se’nscrie’n barou
și să s’avânte în politică, cu țărăniștii.
.Domnișoara Coralia era_un_lotus_ de fată, bălană
și Ș*°șașă s-o sorbi, cum se zice, într’un pahar cu
upă. Cuminte, își purta și acum pe spate, ca un
Făt Frumos, aurul pletelor celor douăzeci de ani.
a
130 N. CREVEDIA
Din prima Duminică decând ne-am cunoscut, pri

virile noastre și-au aruncat flori. Prin postul Cră
ciunului, ne-am sărutat la București — iar pri
măvara ne-a găsit numai prieteni. Nu s’a prins.
Nu știu dacă ea m’a iubit cum spunea în scrisori,
eu însă, afară de un adânc sentiment de ami
ciție, n’am găsit pentru dânsa mai mult în inima
mea.
Coralia avea și chipul și sufletul frumos. Era
însă prea naivă și asta mă enerva. Inteligentă
propriu zis, nu era. îndemânatică în gospodărie,
stăruitoare la carte, însă niciodată strălucită. Li
ceul și bacalaureatul și-l luase cu nota minimă și
bine înțeles cu reputația tatei, a directorului. Acum,
ca studentă, afară de cursuri și de fișele obliga
torii, nici o preocupare de un ordin mai ridicat
și nici un contact cu realitățile și cu actualitatea
de niciun fel. In discuție, făcea uneori gafe în
spăimântătoare. Și nu în legătură cu cultura ei,
care se reducea la materia dintre coperțile pro
gramei analitice — gafe pe care niciun copil
de doisprezece ani nu le-ar fi făcut, în vremurile
de azi. Fusese crescută prea aspru, primise o edu
cație ciudată ; plantă înflorită în pivniță, departe
de soarele realității.
In Iunie, la sfârșitul anului școlar, când tot Giur
giu! aștepta să ne logodim, mi-am făcut geaman
tanele, cu gândul ca la anul viitor să-mi cer o
catedră în alt oraș.
Toamna, însă, am fost numit asistent, mi s’au
dat și niște ore la un liceu din Capitală, și dea-
tunci n’am mai călcat prin Giurgiu.
Tot anul, însă, Coralia . a continuat să vină pela
mine la Universitate — aștepta pe sală chiar câteva
ore — și-i drept, că, după .un an de ședere în Bu- .
curești, a învățat multe, prea multe și nu mai .
arată îngerul căzut recent din lună. Zadarnic însă. '
Lenuța, fata moșierului din satul meu, fostu

arendaș Stanciu Uscățivu, e pentru mine un mister.
Suplă, trăsături regulate, s’ar putea spune chiar
distinse. Deși consăteni, ne-am cunoscut mai dea-
proape târziu de tot. Tata, ca primar, avea multe
conflicte cu arendașul ; ea, fată de moșier, nu prea
ne băga’n seamă pe noi băeții de plugari ; eu, de
dicat cărții și tare încrezut, nu dam la rându-mi
nicio atenție domnișoarelor Uscățivu și nici fra
ților lor delà liceu, toți niște repetenți și niște
sportivi.
Abia ca studenți ne-am împrietenit mai bine
fără însă a sfărâma raportul de conveniență
dintre noi.
De când sunt asistent, din șapte zile ale săp
tămânii, cinci din ele, Lenuța e la mine : la Uni
versitate ori seara la ziar. Găsește întotdeauna
un pretext: să intervin pentru-o studentă, să re
comand un meditator unei familii ; un bilet de fa
voare la Cinema ori la Operă. Când a epuizat
motivele, știu că a venit să ieșim împreună. Și
ieșim. De multe ori, găsește la mine ori pe Coralia,
ori pe Carmen. Ies cu toate și le duc la cofe
tărie ; sau le conduc la vreun spectacol și vin la
sfârșitul reprezentației să le iau. Le dau eu orele
așa fel ca să nu se mai întâlnească ; acum sunt
însă prietene și orele mi le fixează ele de acord !
Lenuța este și ea o blondă, însă afară de ami
ciția noastră, ajunsă acum destul de trainică, din-
tr’alt punct de vedere n'a reușit să mă intereseze.
Poate nici nu s’a gândit. Totuși, este prea posibil,
să-și ascundă cugetul, fiindcă, în afară de edu
cația ei de paryeniți, are și acea doză de orgoliu
ciocoiesc. Eu sunt însă cel care fac concesii și,
mai mult de politeță, înclin adesea steagul crân
cenei mele mândrii și-i dau iluzia că o curtez. Cred
că bănuie jocul și nu se dă bătută. Din acest punct
de vedere, îmi place. Știe întotdeauna ce să vor-
132 N. CREVEDIA
bească cu un bărbat, are un fel sănătos de a privi

oamenii, viata ; și, fără să facă lux, are un șic
aparte la îmbrăcăminte.
Tot defectul ei — dacă aceasta poate fi o scă
dere la o femee — e că nu are un orizont mai
larg. Și-a luat licența în Drept, însă e o ignorantă
pur și simplu. Locuiește împreună cu sora ei care
nu și-a terminat încă Universitatea, primesc d’a-
casă toată întreținerea — și cei trei mii de lei pe
care-i primește delà Finanțe unde e subșefă de
biurou, îi îngăduie să se îmbrace cochet și să-și
satisfacă micile și onestele capricii. Nu are dealtfel
ambiții de intelectuală.
Lenuța e și cuminte. Am văzut-o în compania
multor băeți, dar o știu admirabilă camaradă și
n'am dedus că ar iubi pe vreunul din ei. Mai știu
că marea și unica ei dragoste a fost un ofițer —
cu care am văzut-o ani dearândul — dar se pare
că acest vulcan s’a stins demult.
La zestre nu mai nădăjduiește, moșia e’nglodată
'n datorii— și pe deasupra trăiește rău cu mama
vitregă. E în vârstă de 28 de ani și toate aceste
tristeți ale ei mă ating sincer și pe mine care o
prețuiesc.
’• In casa Maestrului, n’am cunoscut decât intelec
tuali, profesori în majoritate, câteva doamne nos
time, două-trei domnișoare și o serie de femei, mai
tinere și mai în vârstă, cu aspirații literare. N’avea
însă niciuna personalitate și arta lor, apă de gârlă,
n'am prețuit-o niciodată. Le evitam chiar ; altmin
teri, aș fi fost nevoit să scriu despre ele foiletoane
întregi la gazetă. Avusese Maestrul cenaclu literar
vestit.pe vremuri, a condus o revistă proprie, însă
vârsta pe de o parte și conștiința datoriei împlinite
1-âu făcut să iasă din actualitatea literară și să
scrie delà o vreme, numai opuri de filosofie a artei.
Producfia literară la zi, o discutam la Facultate
Producția
în colocvii cu studenții iar tinerii stihuitori cari'i

solicitau îndrumarea, erau îndreptați spre așa zisele
mele lumini.
Am frecventat multă vreme, Codrul și eu
ceaiurile d-nei Haralamby, dar le-am părăsit în
cele din urmă. In casa d-nei Haralamby, se dansa,
se făcea muzică și se citea literatură ; era întot
deauna o atmosferă de prețiozitate care n'a-
tingea ridicolul dar ne agasa pe amândoi. Ma
troana, membră în toate societățile de caritate,
femee bogată, iubea realmente artele și stimă pe
artiști. Era însă prea bătrână ca să aprecieze noile
curente estetice și avea inima prea tânără, ca să
se facă a nu băga în seamă flirturile mondenelor
domnișoare, care, mai puțin interesate de Frumos,
se mulțumeau, în frunte cu Angela, fiica ei mai
mare, să danseze, să fumeze, să tragă la măsea și...
să se piardă'n câte o cabină la Băneasa. A fost
un făcut ca din toate frumoasele căprioare întâl
nite acolo să nu intre niciuna în cadrul stupidului
nostru ideal. Singur Ștefan a căzut în mrejele An-
gelei, dar el vrea să parvină prea repede în viață și
pentru el arta se confundă de multe ori cu politica,
cu limuzina și cu milioanele domnului Haralamby.
La Universitate, fete cât lăstar în pădure, câtă
iarbă'n luncă. Multe din ele, abia ieșite din liceu,
crude ca laptele dulce, frumoase, sârguitoare și
cuminți. Mă purtam întotdeauna curtenitor și,
dacă aș fi vrut, aș fi avut ca un răsăritean, un
parc întreg de fete. Afară de cele pomenite, nu
s'a lipit niciuna de mine.
Intâiu, eram asistent — „domnul profesor* pentru
ele — și țineam să am asupră-le ascendentul si
tuației. Atitudinea mea distantă, în care intra și
puțină morgă, se mai răzima și pe sentimentul su
periorității mele intelectuale față de dânșele, sen
timent pe care ca orice parvenit, căutam pe cât
cu putință să nu-1 trădez.
134 N. CREVEDIA
Cunoscusem apoi în casa Haralamby o femee, o

tânără doamnă care, câteva luni dearândul, mi-a
luat jumătate din preocupări. Doamna Z. era o aris
tocrată pur sânge, c’o peliță distilată, trandafirie,
talie fluidă, frunte înnaltă, spiritualizată, șatenă,
mâinile fine ca niște flori. Afară de aceste daruri
fizice, nobilitare, care zăpăciseră pe feciorul pri
marului din Cucuteni, ceeace cred că m’a impre
sionat mai mult la dânsa, au fost calitățile ei inte
lectuale și artistice : cultă, călătorise mult, locuise
în Italia și la Paris câțiva ani, era o cântăreață
diletantă dar, mai ales, o virtuoasă pianistă. In pre
zența ei, îmi dam seama ce adevărată binefacere
este pentru un intelectual tovărășia unei astfel de
femei. Era măritată c’un arhitect și trecea drept
foarte cinstită ; la ceaiu venea întotdeauna sin
gură. Mi-am exprimat în nenumărate rânduri ad
mirația față de arta ei și cred că'n declara
țiile mele se ascundea și mugurul altui sentiment
mai adânc. Am iubit-o pe d-na Z. îmi acorda cinstea
s’o însoțesc până acasă — o salutam la poartă —
însă niciodată n'am îndrăsnit să-i dau pe față sen
timentele mele. Dacă i-aș fi spus-o, iar dânsa ar
fi răspuns, cred că sufletul meu i-ar fi pus la
picioare bujorii unei pasiuni și unui devotament,
nemaiîntâlnite. Dar D-na Z. ori n’a înțeles, ori
s’a făcut că nu pricepe, A plecat pentru mai mult
timp în străinătate și mi-a trimis din Veneția o
carte poștală ilustrată cu „salutări profund ami
cale".
Și fiindcă niciun semn din partea celei care
plecase nu putuse să mă deslănțuie — cu o ușoară,
foarte lină suferință,
P am uitat-o. Contribuise mult
și terapeutica spiritului meu autocritic veșnic
treaz, ca un ac. îmi dau perfect seama acum, că
dacă i-aș fi divulgat iubirea mea, cu siguranță că
n’ar fi acceptat-o. Iar dacă, prin imposibil, răs-
punsul ar fi fost afirmativ, în cazul nostru, s'ar

fi ivit o mulțime de riscuri și până acum n’am
dat dovada niciunui eroism.
Insfârșit, Sanda.
Pe Sanda o iubeam fără s-o cunosc.
Cu un an în urmă, primisem la redacție, reco
mandat, o carte, intitulată „Fete în recreație”,
schițe ușoare, de Sanda B. Marinescu. Era un vo
lum frumos tipărit într’o editură din Craiova. Pe
copertă, un desen naiv reprezenta o bancă și în
bancă, într’o atitudine visătoare, o școlăriță cu
buclele bogate. Am deschis prima pagină. O de
dicație măgulitoare, ca toate dedicațiile, arăta în-
tr'o caligrafie dreaptă, masculină, că frageda au
toare e la curent cu toată activitatea mea critică.
De numele acesta, mi-aduceam vag aminte. Sau
nu mi-1 aminteam deloc.
Nu am avut niciodată încredere în talentele pre
coce. Arta literară este, printre altele, și un su-
mum de experiențe, iar scriitorul nu se realizează
decât la o vârstă avansată. Am tăiat, totuși, fila
următoare. Cartea debuta cu o prefață în versuri
stângace, iscălită tot de autoare. N’am citit decât
o strofă. Mi-am aruncat ochii și prin restul vo
lumului : erau adunate laolaltă, într’o harababură
naivă, versuri și mici schițe în proză. N’am mai
avut curajul să mai citesc vreun rând: aveam alte
cărți mai importante de recenzat.
Intre timp, au început să apară prin ziare notițe
despre volum, elogioase ca toate notițele literare
din gazete. Peste câteva zile, un reporter îmi spuse
la redacție:
— Știți că fata aceea are talent?
— Care fată ?
— Sanda B. Marinescu.
— Eh, copii — i-am răspuns eu și n’am luat în
seamă părerea lui de redactor al întâmplărilor din.
Capitală.
136 N. CREVEDIA
Cartea apăruse spre sfârșitul lui Iunie, în plin

sezon, mort. In timpul verii, la Tekirghiol, auzeam
vorbindu-se de „Fete în recreație" și de Sanda
Marinescu. Notițele gazetelor încetaseră, însă doi
dintre cei mai severi confrați ai mei întru critică
semnau despre ea rânduri încurajatoare. N’am
citit totuși volumul. -
Toamna, ziarele anunțau o nouă ediție.
Reclamă 1
Peste alte câteva luni, însă, am primit la redacție
un nou pachet cu două cărți : ediția Il-a din „Fete
în recreație" și alt volum „Coroane de răsuri" —
povestiri din vacanță, versuri și proză. Cartea
deci se vânduse iar autoarea scosese și alt volum.
Noua ediție avea și o fotografie a autoarei : o
domnișoară visătoare, cu obraji plini și părul bogat,,
al cărei chip aducea cu desenul depe copertă.
Coperta „Coroanei de răsuri", oroare. Pe un
fond roșu și albastru, o domnișoară, cu aceeași
obraji sănătoși și aceeași coafură zbârlită, cu o- !
privire de.jyițică inocentă, împletea o cunună. La
gât, purta un colan de mărgele de măceș. Titlul
cărții și semnătura nu aveau caracter de tipar —
ci caligrafia autoarei, pe care am recunoscut-o după
dedicație. N'am mai răsfoit-o.
In pachetul cu cărți, am găsit și o scrisoare prin
care domnișoara îmi făcea cunoscut că deoarece
bănuie, că nu am primit întâia ediție din «Fete în
recreație", îmi trimite tipăritura a doua, împreună
cu „Coroana de. măceș" și că ar fi fericită dacă f
eu, „cel mai judicios și mai bine informat critic",
i-aș face „onoarea" unei recenzii în „mult răspân
ditul și prețiosul ziar" la care colaborez.
Cu astfel de scrisori eram deprins.
Scrisoarea am rupt-o iar volumele le-am luat
Г.
acasă în servietă. Aveam și de data asta cărți mai
importante de discutat.
Despre „Coroane de răsuri", nu-mi amintesc să

mai fi văzut nici notițe prin ziare și nici vreo
recenzie datorită unui critic. Pe bună dreptate,
deci, volumele domnișoarei Marinescu stau cu fi
lele netăiate pe biuroul meu.
Intr’o seară, stăm lungit în pat și, fiindcă nu
puteam să adorm, am deschis Radio. Spre surpriza
mea, din cutia minunată, s'a declanșat ca dintr’un
arcuș de violoncel, vocea criticului Panaitescu, ,
Atât am auzit : In „Fete în recreație", întâlneam
o atât de proprie viziune a școalei secundare ; în
„Coroane de răsuri”, prin grațioasele povestiri din
vacanță, dar mai ales prin ciclul Basmelor lui Codlea,.
a căror frumusețe de stil și atmosferă se “apropie
de basmele mitologice ale lui Odobescu — d-ra
Sanda Marinescu prezintă astăzi un debut fericit ,
în scrisul românesc datorit sexului de miozotys...”
Conferința se terminase și am închis aparatul.
Colegul Panaitescu e un mare pasionat de lite
ratură și critica lui erudită, prezentată în fraze
ample, efeminante, încărcate de gracilități, știe în
totdeauna să nege frumos, dar mai ales să pro
moveze scânteea de talent, ori unde s’ar găsi ea.
Un debut fericit?
Frumusețea de stil și atmosfera o apropie de
Odobescu ?
Am luat depe birou cărțile d-rei Marinescu și
până la ceasurile trei din noapte, le-am citit din
scoarță în scoarță...
Panaitescu avea dreptate și în prezentarea lui*
găseam că nu spusese încă tot ce trebuia spus,
despre această fată.
Sanda Marinescu era o scriitoare ;. sortită să,
devină un nume în literatura noastră.
„Fete în recreație” a fost pentru mine o reve
lație, In aproape 200 de pagini, această elevă reu
șise să compromită adânc școala noastră secundară
Intr’o serie de schițe prinse:;} sur le vif, Sanda Bi
138 N. CREVEDIA
Marinescu, eroina principală a cărții, ne prezenta

•viața școlară, cea moldovenească în specie, cu toate
umbrele ei, cu toată suita aceea de fosile didactice,
lipsite de inimă, de înțelegere, de orice idealism,
școala noastră teoretică în toată nuda și solemna
ei nulitate. Cu un umor crâncen, pe care numai
copiii îl au, Sanda a creat în oglinzile cărții ei
tinere și spumoase, câteva tipuri de profesoare —
acele sinistre Chicoș Rostogane — pe care fiecare
dintre surorile noastre le vor fi recunoscut din
primele rânduri.
Cartea mi s’a părut cu atât mai interesantă, cu
cât aducea acel aer de impertinență caracteristic
adolescenței ; o viziune caricaturală, deloc întâlnită
în literatura femeilor care scriu de obiceiu cu cer
neală de ploaie ; o atmosferă realistă, imagini —:
și un dialog iute și reavăn. Intr’un cuvânt, un
condei care răsbuna generații întregi de copii te
rorizați de buchii.
Versurile, naive ca fond, desvăluiau același spirit
ghiduș și, amestecate printre bucățile de proză,
făceau un talmeș-balmeș organic și plăcut, din jur
nalul de clasă al acestei fecioare teribile.
In „Coroane de răsuri”, altceva. Mici întâmplări
petrecute undeva la o vie bătrânească. Redate cu
aceleași mijloace de a surprinde realitatea, însă
într’un ton epic mai larg și mai uman. Mai ales,
caracteristice, câteva schițe din viața micilor ani
male de curte, prezentate cu o pană înmuiată
numai în bunătate și înțelegere. Adevărata piesă
a volumului era însă „Codlea, fătul Soarelui",
un basm lung de o frumusețe cu adevărat sur
prinzătoare. Tema e fundată pe o legendă au
tohtonă, culeasă se pare din .Banat, iar reali
zarea e magnifică : o limbă arhaizantă, dar stilizată
modern, toarsă subțire și larg, în tonul amplu,
propriu basmului.
Apoi și aici câteva bucăți, în versuri sprintene,

■având ca subiect tot micile viețuitoare ale ogrăzii,
atât de dragi autoarei.
A doua zi, am scris un articol ,Un băiefoiu de
ialent : Sanda B. Marinescu", pe care l-am publicat
în revista „Brazi". Arătam tot entuziasmul meu
pentru calitățile tinerei scriitoare. „D-ra Marinescu
trebue să fie tare urîtă. Prea are talent" — în
cheiam eu ’articolul acela care avea mai mult
rostul de a o lansa. In foiletonul din săptămâna
aceea al ziarului „Tradiția" îi analizam rece, favo
rabil, cele două cărți.
Dar Sanda a început să mă intereseze și în-
tr’altfel. Din seara aceea chiar, simțeam că-mi este
dragă. Mi-aduc aminte cu certitudine cum scriind
articolul despre dânsa, aveam presentimentul că
voiu cunoaște-o cât de curând și că între noi se
va țese o poveste, frumoasă așa ca un destin.
Am avut o predilecție deosebită pentru operele
literare de spirit. Teza mea de doctorat a tratat
despre evoluția humorului în literatura noastră.
In cărțile Sandei Marinescu, un element care m’a
câștigat delà început a fost poate tocmai aceasta.
In toate paginile, apoi, arde ca arcul voltaic un
spirit lucid până la alb. O inteligență vie care
este întotdeauna condiția sine qua non a humorului. ~
Oh, dar dacă ăi' fi fost' numai astă, nu m’ar fi
interesat atât de adânc și, cu tot talentul ei, poate
că articolele despre dânsa ar fi fost mai puțin
optimiste. Sanda Marinescu, așa cum se arată în
carte, e o neînțeleasă, o persecutată și însumi, în
liceu, am fost ca și dânsa, pus la index. Calitățile
ei se vedeau dincolo de mucegaiul zidurilor școalei
— în lume, în familie, în odăița ei de acasă, pe
•caetele ei de jurnal, când putea sta de vorbă
numai cu gândurile ei, ca repetentul Eminescu. Ce
putea să bănuiască școală „cimitirul tinereții noa
stre" a tuturora ? -
140. N. CREVEDIA
Și nu m’ar mai fi interesat, desigur, Sanda nici

dacă ar fi fost numai o simplă zăpăcită de talent.
Epitetul acesta era mai mult o alintare din parte-mi :
mi-era dragă. Fiindcă Sanda nu este un băiețoiu
vulgar care 'și insultă școala și pe dascăli. O, am
oroare 1 Sanda este, înnainte de toate, o femee. In
volumul „Fete în recreație" are trei bucăți : „Ioana",.
„Psichologie extra-muros" și „De vorbă cu ochii
f mei". Umoriștii și spiritele satirice sunt în
«' fond oamenii cei mai buni din lume. Elegiacii,
tipurile tragice, sunt periculoși, căci compăti
mind nenorocirea omenească, plâng mai mult
nefericirea lor personală și sunt mai întotdeauna
niște egoiști. „Dacă aș fi să reprezint pe zei, pe
cei buni i-aș înfățișa râzând iar pe cei răi plân
gând" — scria undeva un cărturar optimist. In
schițele pomenite, Sanda vădește pe adevărata
femee se ascunde după aceea care și-a bătut joc
de oameni, într’un chip atât de crud. Cu aceeași
albă luciditate, ba și cu o melancolie frumoasă, se
analizează și pre sine, în tot ce are mai bun și în
tot ce cred semenii ei că are urît — și ajunge la
încheerea că, finalmente, și dânsa în viață trebuie
să se supună acelei misterioase chemări, unicei
meniri a femeii pe pământ : dragostea, căsătoria
și rolului sfânt al maternității.
Pentru o copilă de 17 ani — prea mult aceste
întrebări și aceste reflecții...
Apoi, acele pagini candide din „Coroana de ră
suri", în care însăși autoarea părea o orătenie
nevinovată printre animalele curții.
Era frumoasă Sanda ?
După fotografia din carte, nu mi s’a părut.
Are ochii calzi, sprâncenele în spirală sceptică,
nasul pronunțat și o gură inabil retușată de foto
graf. Poartă un pullower obișnuit, însă părul e
aranjat artistic de un meșter. Nu e frumoasă. Are
numai o distincți^ne egală inimii care s’a văzut
BURUIENI DE DRAGOSTE 141 .
în oglindă și care a scris minunatul basm cu na

șterea, nunta și moartea lui Codlea, fiul Soarelui...
Au trecut iarăși câteva luni.
Aș fi vrut s’o cunosc dar n’aveam cum. Știam
că e fiica lui Barbu Marinescu, profesor la Iași.
Ii solicitam, pentru toamnă, colaborarea la re
vista „Brazi”, a prietenului Ștefan. Spuneam
totodată în scrisoare, mai mult în glumă, că îmi
datorează această colaborare, întrucât am scris
despre dânsa cele două articole de care, desigur,
a luat cunoștință.
Am primit răspunsul imediat. Un răspuns inte
ligent, plin de recunoștință și păreri de rău că nu
■a aflat până acum despre articolele mele. Mă ruga
insistent să mă deranjez și să-i trimit numărul
ziarului și al revistei în care au apărut recenziile,
l-am trimis câte două exemplare din fiecare. Alt
răspuns plin de laude ; mii și mii de mulțumiri. La
administrațiile respective, a scris — cum am aflat
mai târziu — să-i trimeată, contra cost, câte zece
exemplare din numărul care o interesa. Asta m’a
amuzat mult. îmi aminteam cum și eu am cum
părat douăzeci de numere din Revista Liceului, în
care, ca elev, publicasem o poesie. Cât despre
schița pe care i-o solicitasem pentru „Brazi”, m’a
rugat s’o mai îngădui puțin timp, fiindcă nu are
încă nimic gata ; după Tekirghiol, când se va
retrage la vie, la Pitești, îmi va trimite nu una ci
mai multe schițe.
Aveau scrisorile Sandei o vervă plăcută, de-
notau o cultură aleasă și o smerenie care sta așa
de bine vârstei. Mi-am dat seama și mai bine de
caracterul ei ferm și caustic, după caligrafia
dreaptă, bărbătească și foarte ordonată.
Lunile de vară mi le-am împărțit între Mănă
stirea Agapia și Băile Herculane. Dânsa —o lună
la Tekirghiol ; August la Sinaia. Ne-am salutat
142 N. CREVEDIA
reciproc prin câte o carte poștală ilustrată. In cea.

din urmă, i-am amintit de schițele promise. Am
rugat-o să-mi trimeată și o fotografie, ca să scot
după ea un clișeu pentru ziar. Aveam de gând să
mai scriu la Carnetul Literar o notă despre dânsa
și să fac să-i apară și portretul.
Toamna, pela începutul lui Octombrie, m’am
pomenit într’o zi la ziar cu un tânăr care s’a re
comandat vărul ei. Mi-a adus un plic mare cu
două schițe, o poesie și portretul autoarei. Era un
bust mărit, neartistic. Acelaș pullower, părul ne
frizat, în superbi cârlionți naturali. Obrajii ceva
mai trași, ochii negri, de-o naivitate firească. Nici
această fotografie nu spunea nimic, poate chiar
mai puțin decât aceea reprodusă în carte. Vărul,
un tânăr de seama mea, bine îmbrăcat, bucălat,
ochi albaștri mari și un strop de mustață blondă
— nu- se distingea nici el decât printr’o politeță,
puțin excesivă față de ansamblul lui de podgo-
rean simpatic.
Dintre bucățile literare, n’am citit decât poesia.
«Călătorie simbolică11, avea titlul. Erau versuri li
rice, într’o factură probă, învechită. In cele două
volume publicate, mai găsisem câteva bucăți în
acest gen, însă se vede că lirismul adevărat nu-i
este propriu, iar cu poesia modernă nu a luat con
tact încă. Am ținut cont numai de puritatea sen
timentului. Schițele, fiind peste măsură de ocupat,
n’am avut timp să le cercetez. Le-am pus undeva
bine.
Peste două săptămâni, am plecat la Craiova, la
un prieten. îmi propusesem încă delà plecare, ca,
la întoarcere, să mă abat prin Pitești. Sanda își
petrecea ultima parte a vacanței acolo.
Era într’o Vineri când am plecat spre Oltenia.
O toamnă cu totul și cu totul de aur. îngălbenise
frunza, foaia porumbului ca de ceară. Grâul creștea
. crâncen ca un izlaz. Apa Argeșului limpede —
viorea ; prin smârcuri, otava — s’o mănânci cu

ochii. In fund, crestele Carpaților albastre ca niște
uriașe valuri împietrite.
La Golești, unde știam din carte că are via, am
stat mult la fereastră, poate oiu vedea-o pe Sanda
prin stație. Aș fi recunoscut-o după fotografie. Nu
era. Nu am văzut-o nici la Pitești. Mi-o închipuiam
pe Sanda mai prejos chiar decât fotografia. O fată
care, fără să fie urîtă, nu strălucește decât prin
farmecul interior al spiritului. Deși parte din bu
cățile ei literare, versurile mai ales, o arătau fire
exuberantă — eu o vedeam pe Sanda o fată închisă,
retrasă în umbrele ei, tristă ca orice om de duh.
In închipuirea mea, Sanda nu era nici blondă și nu
știu dece îi jzedgam _țen.ul_ puțin smead, afinată
și mai matură decât arăta în portrete. Nu co
respundea, ca fizic, idealului năzuit de mine și
totuși vream s'o cunosc. Mă atrăgea spre ea, un
sentiment ciudat, străvedeam înfiripându-se ceva,
mai mult decât o amiciție și mai puțin decât o
idilă de dragoste — ceva, în care înnaintam orb,
ca într’o fatalitate...
La întoarcere, încă delà Piatra-Olt, aveam trac.
Nu-mi mai găseam astâmpăr în vagon. Citisem toate
gazetele, toate revistele, am încercat să mă fixez
în paginile unei cărți. Nu puteam. Am trecut pe
culoar. Ferestrele erau toate lăsate și din țarini
alerga cu noi o răcoare plăcută.
Am coborît la Pitești. Nu mai fusesem niciodată
în acest oraș. I-am spus birjarului să mă ducă în
Bulevardul Ferdinand No. 5 bis. Acolo locuia Sanda.
O casă prezentabilă, situată aproape de centru.
Am sunat. N'a ieșit nimeni. Am sunat lung, in
sistent — nimeni. Am coborît scările și m'am dus
mai în fund, la altă ușă. Am bătut în geam și a
ieșit un soldat somnoros :
— Pi șine căutați ?
— Aici șade d-ra Sanda Marinescu ?
144 N. CREVEDIA
— Aiși. Da nu-i acas.

— Unde e?
— La vie.
— Și via unde este ?
— Gheparte, afară ghin oraș.
— Unde?
— La Golești.
— Când vine ?
— Aiastă-sară.
— Târziu ?
— Eu di-amu i-aștiept, că’i dus și dom' căpitan.
— Dar cine e Domnul Căpitan ?
— O rudă de-a ei. (O rudă. Nu era măritată 1)
Era abia ora 5. Duminică. Ce să fac în Pitești ?
Pentru vizita mea, pregătisem un pretext : am i
aci o verișoară, am venit s’o văd și cu ocazia asta,
am vrut să cunosc și pe autoarea „Fetelor în
recreație".
Eu n’aveam nicio rudă, nicio cunoștință’n Pi
tești. Știam numai că sora lui Codru e profesoară
la liceul de fete din localitate.
Vreme ca de-un ceas, m’am plimbat pe străzile
din centru. Mă simțeam acolo așa de strein și de
stingher, că păream cu siguranță suspect. Tren nu
mai aveam decât un personal la 7 seara și un ac
celerat la 9.
Pe d-ra Laura, sora lui Codru, n’am întâlnit-o
pe Corso.
După vreun ceas jumătate, m’am dus iarăși în
Bulevardul Ferdinand. Am sunat. Nimeni. Am co-
borît la odaia ordonanței.
J -— N’o vinit încă Domnișoara.
— Nici Dom' căpitan?
— Niș' dânsu.
Inserase. S'aprinseseră felinarele’n Pitești și pe
Corso mult tineret. Am luat-o prin mijlocul uliței :
mă uitam în dreapta și’n stânga s’o întâlnesc pe
Laura cel puțin. N’am văzut-o. Câteva fete semă-
паи cu Sanda din închipuirea mea și'mi venea

par’că să le opresc, să mă scuz, și să le întreb pe
fiecare :
— Nu ești Dumneata D-Га Sanda Marinescu ?
Mi'nchipuiam însă că scriitoarea nu iese Dumi
nica să bată pân’o ameți pietrele promenadei. Apoi,
Sanda era în ziua aceea la vie.
M’am dus iarăși în Bulevardul Ferdinand. De
data asta, direct la soldat :
— O vinit Domnu Căpitan — mi-a răspuns el.
Căpitanul m'a primit cu multă amabilitate, i-am
arătat scopul vizitei și dânsul mi-a spus că domni
șoara a rămas să vină mai pe urmă. .
— Dar vine sigur astă-seară ?
— Așa ne-am înțeles. Poftiți în casă.
— Mulțumesc. M'așteaptă verișoară-mea. îmi
voiu permite însă să vin mai târziu.
— Cu plăcere.
Am plecat iarăși. Ora 7 trecute. Pe promenadă,
puțină lume. Am traversat de două ori micul parc
din centrul urbei, m’am mai oprit la vitrinele celor
două librării și, în cele din urmă, m’am înfundat
într’un cinematograf.
După primul act — era seria a doua dintr'un
film lung -— s’a făcut lumină în sală și chiar în
banca din fața mea, am văzut-o pe d-ra Laura
Codrul. Era cu încă o prietenă. Le-am făcut ime
diat cunoștință și, când au plecat ele, am ieșit și eu.
— Dar p'aici, ce veste-poveste ? — m'a’ntrebat
sora amicului meu, o blondă pur sânge și profe
soară eminentă.
— Vin delà Craiova. Intre două trenuri, m'abătui
să cunosc Piteștii. '
— Imposibil, numai pentru atât.
— Vreau, într*adevăr, cu ocazia asta să m’abat
și pela d-ra Sanda Marinescu ■—■ să te văd și pe
: D-ta și.să-ți spun complimente delà Mircea.
— Mulțumesc. Ce face ziaristul ?
io
146 N. CREVEDIA
— Tare, mare. E cu Titulescu la Geneva..

— Decând ?
— Au plecat Vineri seara.
— Și pe care Sanda Marinescu о cauți ?
Scriitoarea ?
— Pe ea. O cunoașteți ?
— Hm. Am auzit că e pe-aici.
Domnișoara Laura căreea’i merge numele de
profesoară severă, nu prea fu încântată când
auzi numele aceleea care în cartea ei, ajunsă
populară printre școlari, luase în coarne tagma
dăscălească, într’un chip atât de drastic.
— Dumneata o cunoști pe d-ra Marinescu ?
— Da, suntem buni prieteni — mă lăudai eu.
— Fată drăguță.
— Drăguță. ■
— Șade p'aici pe aproape, mi se pare.

— La numărul 5. Acum nu-i acasă. O să vină
mai târziu.
— Eh, Dumneata scriitor, ea scriitoare. ..
— Are și-o vie p’aici pe-aproape. .. — adăogă
prietena Laurei. Și ambele surâseră cu înțeles.
Fetele nu mai insistară. Ne plimbarăm puțin pe
strada mare, traversarăm și grădina publică, mică
așa cât o curte, mai discutarăm de una de alta.
La opt, eram iarăși la Căpitan.
— N'au sosit încă.
Ce să fac? Peste-o oră, pleca ultimul tren din
seara aceea. Nu mai aveam altul decât la 3 dimi
neața. Hotel, sculat în puterea nopții — a doua
zi dimineața trebuia să fiu la București. îmi pă
rea rău că mă despărțisem de fete. Mai stăm cu
ele de vorbă până la sosirea acceleratului. Dacă
plec acum, a cincia oară e ridicul să mai vin să
bat la această ușă.
— Mai poftiți înăuntru. Poate pică.
— Credeți că până la plecarea trenului voi sosi T
Și am intrat înăuntru. Trebuia s-o cunosc pe

Sanda !
Căpitanul Dimăncescu era un român verde,
înalt ca un sergent de-al lui Frederic cel Mare,
ochii verzi de oțel călit, gesturi cam din topor;
vorbia puțin peltic, dar judeca sănătos și avea un
humor plăcut în tot ce spunea. Deși prin înfățișa
rea lui aspră mi se păruse oarecum rebarbativ la
început, după o jumătate de ceas, eram unul al
celuilalt, mai ales că în câteva din discuțiile noastre,
ne potriviam la păreri. Mă cunoștea din auzite. Ci
tise și el articolele mele despre Sanda, care era
fata surorii căpitănesei. Mi-a declarat că mă cre
dea un om în vârstă, cu ochelari, cu cioc și mus
tăți, aproape bătrân. Ceeace m’a măgulit. Se mira
și el dece nu mai sosesc Doamnele.
— Poate vor dormi peste noapte la vie, am în
trebat eu uitându-mă la ceas : mai aveam 20 de
minute până la plecarea trenului.
— Nu, că i-am lăsat cu caii ’nhămați.
— Și-or fi luat seama...
— Imposibil.
Căzurăm de acord că numai un accident pe
drum a putut să-i întârzie.
Scoseiu ceasul.
— Cât e ?
— 9 fără un sfert.
— V’ați decis ? Rămâneți, nu ? *
Mă gândeam : se :, apropie ora mesii. Omul avea
soție și auzeam pe sală gură de ' ; copii. Dimineața,
ofițerii se scoală delà 6. Trenul. Hotelul...
— Numai dacă nu vă deranjez...
— Dimpotrivă, nene Trestieru. Ne faci plăcere.
— Dac’am așteptat atât, o să rămân...
Mi-am pus ceasul la loc. Trebuia e-o cunosc
pe Sanda 1
Căpitanul s’a scuzat câteva secunde, a revenit
148 N. CREVEDIA
și, după aceea, soldatul a adus pe tavă dulceață,

niște prăjituri de casă și o sticlă cu vin :
— Ia poftim, nene Trestieru.
— Ce deranj, domnule Căpitan...
— Lasă, nene, că sântem d'ai noștri.
Era într'adevăr de-ai noștri. îmi povestise cum,
băiat de oameni strânși, a muncit, a îndurat și s’a
ridicat. Am casă, masă, strânsură aci, tot. Doi
copilași, două fetițe. Ii spuseiu și nevesti-mi c'a
venit d-nul Trestieru care-a scris despre Sanda.
Vă roagă s-o scuzați că nu poate veni. Nu prea'i
e bine. Ar fi dorit să vă cunoască...
Prăjiturile erau delicioase, vinul se ținea — ca
untdelemnul.
■— Produse proprii ? — întrebaiu.
— Vin de șapte ani, delà Mica. (Mica era pod-
goreanca, bunica Sandei, după tată.)
— Și prăjiturile sunt produse proprii —■ îmi
spuse Căpitanul. Sunt făcute de fata mea, nene
Trestieru.
Spuse ordonanței să cheme fetele.
Intră întâi cea mică, o brunetă rușinoasă și după
ea, cea mare, -Nuța, cu tava cu cafele. Nuța dădu
frumos „bună seara" și- ne servi la fiecare ceașca.
E o toitană ca de 13 ani și seamănă cu ochii
tatălui.
— Uite, Domnule Trestieru, fetele mele mari :
d-ra Nuța Dimăncescu și d-ra... Cum te cheamă ?
—
— Și mai cum ?
— Pufu Dimăntescu.
— Și câți ani ai, domnișoară Pufu Dimăntescu
cel
o 'ntrebaiu eu și'i mângâiaiu părul, abundent ca c-1
din fotografiile Sandei.
— Eu am... patu ani.
— Bravo, mulți înainte. Și la ce școală înveți
matale ?
— Eu nu meg a coală.
— Da cine mege ?
— Nuta.
— Care Nuta ?
— Nuta. Și-mi arătă pe sora ei care cu tava
în mână vrea să plece.
— Si matale când mege a coală ?
— Cân’mă fațe male.
— Cât de male ?
— Ca Nuta.
— Nuta e male ? — întrebă tatăl pe bomboana
de ciocolată.
— Ete.
— Cât?
— Male.
— Câți ani ?
— Multi.
— Câți?
— Zețe.
— Nu.
— Zețe.
— Intr’adevăr ? — mă adresez eu tatălui,
— Zece ani, atâta are. Dar e bine desvoltată.
Intr’a treia primară.
Mă miraiu. Nuța era prea corpolentă pentru
vârsta ei și prea serioasă. Par’că se născuse
cu tava în mână. Avea dinainte un șorțuleț de
casă. Mă socotiiu obligat să laud cafeaua făcută
de ea și care era într'adevăr reușită. Mă întorsei
apoi la părul Pufului :
— Domnișoară Dimăntescu, Dumneata cunoști
pe Domnișoara Sanda ?
— Da. Dan da.
— Unde e Domnișoara Danda ?
— A vie.
— Unde a vie ?
— A Mica.
— Si vine d’acolo ?
150 N. CREVEDIA
— Vine.
— Când ?
— Ieri.
— Păi èri a trecut.
— Mâine.
— Azi vine, Pufule, astă-seară — o corija tă-
tuțul.
— Vine,., ată teală — repetă și Puful.
— Si cu ține vine ?
— Cu călii.
— Cu caii, tăticule.
— Cu caii.
— Si cu tlăsula ?
— Cu tăsula.
— Cu Dandi.
— Care Dandi ?
— Dandi Lida.
— Tanti Eliza. Cumnată-mea, mama Sandei
(Căpitanul).
— Si mai cu ține 1
— Cu domu Tănetu.
— Cale Domnu Tănetu ?
— Domnu Stănescu, spuse corect Nuța.
— Un prieten al Sandei. Are moșie- aici aproape.
Explicația aceasta care îmi trezi o mie și una de
gânduri, mi-o dădu tot papă. Cine-o fi Domu
Tănetu ?
Căpitanul iarăși se scuză câteva secunde și ieși.
Continuaiu interogatoriul :
— Si Domn Tănetu ete flatele matale, Pufuleț
mic ?
— Nuu, eu n’am flate.
— Dar ete unchiu?
— Nuu, unchu meu, departe. Domu Tănetu
zoacă.
— Cum joacă ?
— Zoacă asa cu Danda.
— Cu Dandi sau cu Danda ? (Aplecaiu urechea.)
— Cu Danda.
— Cum zoacă ?
— Asa. (Pufulețul se apropie de soru-sa și o
îmbrățișă.)
— Dansează, spune și tu!—mă lămuri Nuța.
Incepuiu să prind un fel de pică pe acest Domn
Stănescu. Cine-o fi ? Nu mă putu răbda inima și
’ntrebaiu pe cealaltă.
— Domnu Stănescu e fratele mămiții, nu ?
— Nu, e prietenul Sandei. Dansează foarte
bine. O 'nvață și pe ea.
Dansează foarte bine ! Alte presupuneri mă nă
pădiră.
Gândiiu însă că aceea care arsese cu piatra
Iadului pe ațâți oameni, cu siguranță că nu e'n
idilă c’un dansator, fie el oricât de moșier.
Domnul Dimăncescu reveni, scuzându-se iarăși
în felul lui.
— Vezi că te cheamă mama — făcu el semn Nuței.
Apoi, arătând dini nou spre ciuful cu păr frumos :
— Dar nu Ș- știi,,Domnu Trestieru, că Domnisoala
Pufu știe si poizii?
— Da?
— Daaa.
— Putem s’auzim și noi ?
— Cum de nu, consimți tatăl. Ia spune tătuțule
p’aia...
— Pă cale ?
— P'aia cu Cățelul.
— Mai bine spui p'aia cu Pisoiu...
— P’aia cu pisoiu — aprobarăm amândoi.
Pufu își puse mânuțele mici în șolduri, clipi de
câteva ori din genele negre și începu :
Ale mama o pisică
Mică, mică,
Duldulie ca un ghem.
Sale iute depe scaun,
Cu un miaun
Și alealgă când o chem.
152 N. CREVEDIA
Si când vedè-o zucălie

O hâltie
Aninată de un fir,
Să vezi zocuri dé minune !
Țe nebune
Salturi fălă nițiun sir.
Aici se opri. începu să clipească mai des din
gene, lăsă mâinile’n jos și se roși.
— Iată însă... — îi veni tătuțul în ajutor.
Fetița se’nsenină numaidecât și puse din nou
mâinile la coapse :
Iată insă că mătușa

Lasă usa
Lalg deschisă si-а intlat
Bombonel, cățel cuminte
Doamne sfinte !
Uite, cum s'a speliat!
Se înnalță pe pițioale
De teroare
Si cu coada pămătuf,
Cu spinale încovoiată
Si'nfoiată
II stupiste cu năduf.
— Bravo, Pufl — aplaudaiui eu rimând și-i să-

1 ’
rutaiu claia dulce a buclelor. O sărută beat de
fericire și tatăl.
— ?^? ?^Пе e ôe8’a' Рц^и?ог ? — ° Intrebaiu.
— Ține-a făcut poizia asta flumoasă ?

— Danda.
— Danda ?
— Da.
— Ea mege a coală ?
— Nu mege.
— Dețe nu mege ?
— Dacă nu mege...
— Dar țe fațe ea ?
— Chie.
— Ce scrie?
— Chie poizii.
— A, poetă, văsăzică...
—■ Da.
Ii sărutaiu iarăși părul, părul bogat care semăna
cu al poetei.
Căpitanul vru să trimeată copilul la culcare. In
stradă, însă, în dreptul porții, se opriră în momen
tul acela, potcoavele unor cai și roțile trăsurii.
—- Danda. Vine Danda.
Putu a sbughit-o pe ușă.
— Au sosit 1 făcu și căpitanul. Mă scuzi, te rog;
Domnu Trestieru.
Iși luă chipiul din cuier și ieși.
Rămas singur, m’am ridicat depe Iepe scaun, mi-am
scos oglinda din buzunar și mi-am revizuit cravata,,
gulerul, părul, am dat odată cu degetul pe sprân-
sprân
cene, mi-am tras manșetele, mi-am im potrivit dunga
dunga,
pantalonilor șifonată din tren, am scos batista și
mi-am șters ochelarii. Cred că mi-am dres și glasul..
Aveam un trac teribil.
După câteva minute, a revenit Căpitanul.
— Nu li s’a'ntâmplat nimic. S'au mai oprit într’un
sat, la o cunoștință. I-am spus c’o așteaptă cineva.
E foarte curioasă să vă cunoască.
Venirea ei întârzia însă. Mi se părea că, dim
potrivă, căzusem rău și că, în definitiv, abia so
sită depe drum, poate să nu aibă chef de musafiri-
— A mai scris ceva Domnișoara Sanda ?
— Așa spune c’a mai scris.
— Schițe, poesii ?
— Nu știu.
— Dumneavoastră nu v'arată nimic?
154 N. CREVEDIA
— Când e totul gata. (Când e totul gata ? Na-

■tural).
— Scrie ușor ?
— Ea știe. Se’nchide’n odaie și scrie.
— Ca orice scriitor...
— Câteodată, la vie, când îi vine inspirație, se
-duce la banca de sub nuc. Acolo, însă, nu poate.
O mai necăjesc copiii, sgomotul — o mai necăjim
-și noi...
" ”
— Scriitorii” au nevoie de liniște desăvârșită,
(Sub nuc, nu poate 1)
— In odaie, acolo scrie ea bine. (In odaie !)
Ușa se deschise și intră o doamnă, apoi un tânăr
îmbrăcat modest dar corect. Sanda n'apăru încă.
— Cumnată-mea, d-na Marinescu, d-nul Tres-
tieru... și d-nul Stănescu — făcu prezentarea Că
pitanul.
— Ce plăcere, că vă cunoaștem. Mulțumesc
pentru articole.
— Doamnă...
— Foarte frumoase.
— Mi-am făcut o datorie...
— Ce spirituale ! Mai ales acela „Un băiețoiu de
talent"...
— Eh, s’au mai scris.
— Ca ale D-voastră, nu. Foarte frumoase, foarte
spirituale. Ați fost foarte drăguț cu Sanda. O să
vină și ea acum. Ține mult să vă cunoască.
Așteptam și eu să vină. Eram convins la început
că a rămas cu Stănescu, logodnicul ei probabil, și
-apoi întârzierea va fi fiind și diplomatică, oarecum.
Așa procedează domnișoarele, când le vin băeți
în casă.
— Dar prin Pitești ce v’aduce, domnule Tresti-
■eru ? — măn’trebă d-na Marinescu.
Ii spuseiu povestea cu verișoara.
— Vream s'o cunosc și pe domnișoara Sanda—
adăogaiu eu. Să vedem ce-a mai scrie...
— A mai scris ceva Jla vie.

— Schițe nostime cu școala ? Poesii ?
— Ea știe. Nouă nuI ne-arată nimic. (N’arată
nimic. Așa se'ntâmplă deobiceiu).
— Nici D-voastră?
— Când transcrie tot, frumos, și bate la mașină,
atunci ne citește și nouă. (Dupăce transcrie tot,
atunci arată)
— Are talent, Doamnă.
— Toată lumea spune. Mă’ntâlnesc cu prieteni,
cunoscuți, ре-aici, pela București, în toate părțile :
bravo, am citit cărțile Sandei, mi-au plăcut enorm.
Dar ce propuneri de colaborare la reviste primește,
ce scrisori de admirație ! Unii îi solicită autografe ;
un elev a scris și el o carte și o roagă să-i facă
Sanda prefață, alții...
— ...O cer în căsătorie.
— Câte cereri !
— La Iași, probabil, și-a creat printre -profesoare
o atmosferă...
— ...S-o mănânce, nu altceva ! Dealtfel, nu numai
la Iași ; în toată țara. Qri unde ne ducem, toată
lumea nu știe cum să se poarte cu Sanda ; numai
profesoarele și belferii, toți strâmbă din nas.
— Au și dece, în definitiv.
— La Iași, au vrut s-o linșeze. Am păzit-o ca
pe ochii din cap. Se duce la Universitate cu ser
vitorul după ea.
— E studentă domnișoara ?
— Studentă.
— La Litere, desigur.
— La Drept.
— Trebuie să fie anul II, acum.
— Anul I. A fost înscrisă la Litere. I-au făcut,
însă, toți mizerie și a plecat. Anul acesta, s'a în
scris la Drept.
— Va să zică și la Universitate, tot ca la liceu;
— Ce-a pățit, biet... (Mizerii ? Cine are dreptate:
Doamna de atunci sau Brebenaru de astăzi?)
153 N. CREVEDIA
— Asta e drama personalității, Doamnă — o

consolaiu eu și oftaiu.
Doamna Marinescu e o cucoană albă, cu o pie
liță fină și gesturi naturale, expeditive. Gura mică,
buze subțiri, ușor cochete, ochii negri, frumoși, în
migdală, strălucesc de inteligență. Are siluetă dis
tinsă și pare prea tânără, ca să fie Лата unei
studente.
Domnul Stănescu, dansatorul, stă modest într’un

colț și nu scoate o vorbă.
— Ei, sunt urâtă, Domnule ile Trestieru, aș."cum
Irestieru, așa -----
'^ȘTsmis rBonsoir'!"— apăru Sanda deodată ' ușă.
dccdită pe ]
- Buna searăj Domnișoară — mă ridicaiu eu și-i
sărutaiu mâna. Dumneata crezi oare că ești fru
moasă ?
— Desigur.
— Crezi Dumneata... credința Dumitale, vorba
ceea;-te-vâ- mântui...
С — Cum, nu sunt frumoasă ?
— A spus cineva că n'ai talent ?
Vrusese să-mi ia piuitul delà început. Nu i-a
mers.
Replica mea, pe care o’nsoțisem cu surâsul de
rigoare, i-a tăiat curajul. S'a așezat cuminte pe
scaun.
Mai în glumă, mai în serios, am început a dis
cuta alte banalități. Vorbea puțin acum. Aveam
sentimentul că o bruscasem par'că, răspunzându-i
la încercarea ei inocentă de a mă supune tot c’o
intimidare. Sta cu aripile strânse și c’o privire atât
de candidă, că venea par’că din leagăn, dintr’un
strat cu flori. Nu mă mai săturam privind-o. Și
acum, când îi negasem frumusețea, am făcut-o tot
ca s’o desmierd, ca atunci când, fără s’o cunosc,
scrisesem că e urâtă. Realitatea, raportată la ima
ginea ce-mi făcusem eu despre Sanda, era cu totul
alta. Părul abundent în superbi cârlionți naturali
— o adevarată avere. Mai mult șaten decât blond.

In obrajii plini, albi ca laptele și pe cari dă
duse numai cu un vis de pudră, înfloreau două
mușcate care, se vedea bine, erau sănătate curată
— nu foioară din poșetă. Nasul pronunțat, ușor
acvilin,, gura puțin sculpturală. Și gâtul alb, pro-
porționat, și pieptul cât se vedea din rochie și
umerii albi de zăpadă și brațele goale, albe și moi.
Sprâncenele, una mai ales, avea o curbă lină, ca
un semn al scrutării. Afară de măreția părului,
ceeace era extraordinar în această făptură erau
ochii. Nu erau prea mari, nu erau albaștri, cum s'ar
fi potrivit poate acelor bucle arămii și tenului ’ 7
acela bălan ; erau profund negri, un splendid negru 4
clocotitor, cu luminițe mari, îmbietoare. Nu mai J _
văzusem ochi negri atât de expresivi, cu atâta ori- /
ginalitate, decât la trei persoane, trei bărbați, tus>-^'
v trei personalității ochii lui Țudor Ardézi'e,-arlui
[■ ,c .. Nichifor Plaiu și ai compozitorului Savin Brădoi. ‘
Г Ochii acestora pe cari i-am admirat de atâtea ori,
au pe lângă strania lor profunzime, și acea cremene
caracteristică privirii bărbătești. Ochii Sandei vin
și ei de departe și au în plus acea dulceață clară
ca rouă florilor, sunt ochii unui prunc de 19 ani.
Intrase pe ușă, ca o văpaie. întârziase ca să’și
pună rochia. O rochie de seară, de un roșu
incendiar. \ Lungă, strânsă pe corp, statuar.
Sanda avea cercei grei la ureche — de aur. La o
mână, o brățară, tot de aur ; la cealaltă mână, un
ceas mic cât o floare de măr. O mână îi era ban
dajată, un bandaj alb, ca o brățară lată de zăpadă
și îi sta bine acest bandaj, așa cum îi stă bine
brațul ciung, Venerei din Millo.
Cu părul ei, cu aerul tot, aducea Sanda cu scrii
toarea Colette. Am văzut, la fel, o fotografie a
acesteea din tinerețe.
Dar Sanda e mai frumoasă. E frumoasă ca o
158 N. CREVEDIA
nenorocire. Și o prinde de minune roșul, pe această

flacără din Iad...
La masă, s’au servit toate bunătățile — și vin,
tot din cel ca untdelemnul.
Către ora 11, am vrut să mă retrag. Nu m’au
lăsat.
— Ne-ai făcut așa de mare plăcere ! Ești așa
de inteligent și de spiritual 1
— Mă copleșiți doamnă...
- Cineva făcea odată o teorie. Inteligența radiază
ca niște unde și ea se manifestă cu atât mai viu,
i cu cât individul se află într'un mediu de oameni
inteligenți. înclin să cred că teoria e justă, deoa
rece cu mine fenomenul se întâmplă întotdeauna,
cu forme ca să zic așa, științifice. Așa de pildă,
' când mă aflu într'un cerc de oameni reduși, facul
tățile intelectuale mi se ofilesc în așa hal, că nu
mai pot vorbi nimic. Mă mulțumesc să aprob cu
capul — da sau nu — și mă trezesc chiar la un
moment dat, cu gura căscată, tâmpește. Cred că
dacă aș rămâne mai mult timp în contact cu astfel
de oameni, mi-ar crește cu siguranță gușă și după
câteva luni, aș pleca să pasc iarbă. Prostia mă
enervează întotdeauna.
Fusesem cu adevărat spiritual în seara asta ?
Se poate. Era și mediul în care mă puteam lansa :
Sanda cu dogoarea fizicului și personalității ei ;
d-na Marinescu, deșteaptă ca o viespe ; căpitanul,
cu judecata verde și humorul lui ; și chiar Stăne-
scu, prin contrast, cu tăcerea lui de aur. Poate și
untdelemnul din sticlă, din a cărui vechime n'am
gustat dealtfel prea mult. Le_spusesem_cum am
debutat cu poeșii și am ajuns la critică. Le
povestisem câteva pățanii din timpul stagiului
militar și când le-am povestit cum am fost la ve
dere, la D-șoara Florica Smărăndoiu, s’a râs mult
și sincer.
BURUIENI DE DRAGOSTE 159-
— Ești foarte inteligent, Domnule Trestieru —

și spiritual. Ești o comoară... — nu mă mai slăbea,
d-na Marinescu, iar pe Sanda o strivea tot tim
pul cu îmbrățișările :
— Ochi negri, ochi negri.
Avea, în definitiv pe cine să sărute... (Avea oare,,
ori se prefăcea ?)
Am discutat apoi multe și mărunte. Profesorul,,
domnul Barbu Marinescu, directorul Institutului
Agronomic din Iași, plecase de câteva zile la ca
tedră : avea examene cu studenții. Grâu, care tre
cuse în anul II, începea cursurile. Pela I Noembrie,.
va veni tata să le ia și vor porni cu toții la.
Iași. Sanda, afară de câteva întrebări de-o suavă
impertinență, nu se mai avântase în discuție ;
sta cuminte 'n colțul ei, ca'ntr'o bancă. Mi-a spus
totuși cum scrie — scrie închisă în odaie ! — că îi
place să stea la vie, merge cu fratele ei kilometri
întregi pe bicicletă iar cu nenea Ionel, cu căpi
tanul, învață călăria.
— S-o vezi pe Sanda pe cal și în costum, dom
nule Trestieru...
— Mi'nchipui, Doamnă.
Mi-a mai spus că nu poate suferi ofițerii, că.
deși are 20 de ani nu a fost până acum la niciun
bal. Altă notă bună.
Am plecat la două- jumătate, noaptea. Domnul
Stănescu, care tot timpul absentase delà orice dis
cuție, ca un astru, s'a oferit cu multă gentilețe să
mă ducă la gară cu trăsura. M'au condus toți cu
efuziune până la poartă. Doamna Marinescu m’a.
încărcat iarăși cu decorații :
— Suntem foarte încântați. Ești foarte inteli
gent, domnule Trestieru. Foarte spiritual.
Iar flacăra, depe scară, când a pornit trăsura t
— La București, la București. Iți telegrafiez eu
când sosim.
Sanda...
160 N. CREVEDIA
După două săptămâni, am primit o telegramătelegrama

delà Pitești : „Joi București. Stop. Seara Hotel
Splendid". Iscălește: „Băiefoiul". Am regretat că
nu mi-au indicat ora. M’aș £i dus la gară.
După ora 5, am dat telefon la hotel. Nu sosi
seră încă.
La 6, abia picaseră de câteva minute și am so
cotit că nu se cade să-i deranjez. Mai târziu.
îmi dădusem la călcat costumul de toamnă, par
desiul par’că sta'n picioare, iar pălăria de pluș,
cumpărată de curând, avea volnptuoase moliciuni
de pisică. Venise Sanda...
Seara, la 8, am dat iarăși telefon la Splendid.
Portarul m’a pus în legătură cu camera lor.
— In cinci minute, sunt al D-voastră.
Fusese la telefon Doamna Marinescu.
Am trecut la oglindă și mi-am revizuit îmbră
cămintea.
Dunga pantalonilor cădea dreaptă ca trasă cu
creta, gulerul tare, impecabil, batista și cravata
nouă de mătase, amândouă în culoarea costumului ;
pardesiul pe talie, ghete noi, pantofii lună, mănuși
fine, pălăria de pâslă ușor declinată pe-o sprân
ceană.
Mi-am scos ceasul din buzunar și, cu ochii’n
oglindă, l-am întors. L-am potrivit după cel depe
masă. Nu era nevoie ; îmi plăcea în momentul acela,
cum ciripește ceasul meu...
Am luat o trăsură — era mai chic — și, peste
un sfert de oră — sfertul academic — sărutam
mâinile Doamnei Marinescu și pe-ale Sandei.
— Ce faci, Domnule Stănescu?
— Bine. D-voastră?
— La fel.
Era dansatorul delà Pitești.
M’adresaiu doamnelor :
— Singure ?
— Și Barbu și Grâu. Sunt în oraș. I-așteptăm

să vină.
Către Sanda :
— Се-ai mai scris ?
— Nimic. Nu prea mi-a fost bine.
îmi arătă brațul bandajat — bandajul acela care
•o prindea așa de bine. I-am sărutat degetele. Și-a
retras mâna repede.
Nu avea mâini frumoase și era natural să nu le
aibă : dreapta îi era invalidă.
— Fă-te comod, domnule Trestieru — m’a rugat
mama scriitoarei, cu o bunăvoință care nu trăda
nicicum oboseala drumului. Și m'am făcut comod.
— Ce vrei să servești ? O cafea ?
— O cafea, doamnă.
Doamna Marinescu a sunat omul de serviciu și
i-a dat comanda. Numai trei cafele.
— Sanda nu bea...
— Deloc ?
—- Numai la masă
— Scriitorii...
— Scriitorii, dar nu scriitoarele. (Sanda nu bea
■cafea. Scriitorii beau foarte multă. Este ea oare,
scriitoare ?)
— Beau și eu cafea, Dulceo ! — se rugă frumos
fata.
Dulcea îi făcu un semn negativ cu degetul și o
■sărută.
— Beau, se rugă și mai frumos copilul.
— Ții neapărat ?
— Te rog...
Și îi sărută și ea mâna Dulcei.
Scena era fermecătoare. Intervenii :
— Să facă patru, doamnă. Scriitorii...
Dulcea sună din nou :
— Faci patru cafele.
Și. întorcându-se către fată, îi cade în brațe :
— Ochi negri, ochi negri...
11
162 N. CREVEDIA
Sanda își desface din îmbrățișare obrajii aprinși

și ochii negri, grei, frumoși ca două păcate. Părul,
cu cârlionții mari, e într’o desordine suavă. Poartă
foi ruginii și un jersé roșu, în ochiuri. Se razimă
de o pernă și mă privește drept în față. Ii răspund
cu aceeași privire francă, drept în noaptea înste-
lată a ochilor. Zâmbește, lasă genele 'n jos ; surâd
Și eu și-mi întorc capul în altă parte, în apele
și
oglinzii șifonierului. Doamna a observat scena. Su-
mete și dânsa capul, ridică o sprânceană, subție
buzele, apoi mă măsoară de jos până sus, cu metrul
unui compliment :
— Ești foarte elegant, domnule Trestieru.
— Bucureștean, doamnă. Get-beget...
— Ești foarte drăguț. Foarte spiritual...
Doamna râse și i se văzu șirul de ghiocei mici
al dinților. Are o dantură plină, frumoasă. Știa că
sunt de fel din Cucutenii de Ilfov și de aceea fă
cuse haz.
Sanda nu mă mai slăbea cu privirea. Adăogă și
dânsa :
— Ești foarte elegant. Zău...
— Dovadă că nu sunt scriitor, domnișoară —
făcui eu pe mironosița.
— Ești modest.
— Intr'adevăr, tocmai dumnealui nu e scriitor
— îmi mai făcu Dulcea încă un compliment.
— Eu, doamnă, sunt profesor.
— Ești cel mai mare critic al nostru.
— Pardon, cel mai mare critic de mâine — vru
să mă necăjească Sanda.
Făcea, desigur, aluzie la „Istoria criticei române"
a maestrului Filipâch'e care, într’un mic capitol
delà sfârșit, se ocupa de activitatea mea și, bine
voitor cum este, îmi anunța o carieră frumoasă.
Era deci la curent cu multe.
— De ce nu mai scrii poezii ?
— Am ajuns, doamnă, la convingerea că n’am
niciun pic de talent.
BURUIENI DE DRAGOSTE;- 163
— Tot modest.
— Volumul acela, o copilărie. „Eram tânăr cu
speranțe și-aveam optsprezece ani' — vorba poe
tului. După vizita delà Pitești, trimesesem Sandei
cartea mea de poezii, tipărită cu mulți ani în urmă.
Ca orice critic, începusem cu versuri, niște versuri
care nu mă mai îmbată acum deloc.
— Dar în critică ?
— In critică, doamnă...
— Ai talent...
—■ Și încă ce talent! — răspunsei eu în glumă,
lăsând totuși să se înțeleagă că sincer cred în
ceea ce spun.
Doamna nu imai râse. Zâmbi de circumstanță
numai domnul Stănescu
2A i care și de data asta, re-
tras singur pe un scaun, tăcea ca un turn.
— Numai dedicația aceea dacă ai fi scris-o și ești
un poet rar, domnule Trestieru.
— Care dedicație ?
— De pe cartea trimisă Sandei.
— Ți-a plăcut, domnișoară ?
— Sublimă.
— E sinceră.
Ii scrisesem, într’adevăr, câteva frumoase rânduri
omagiale, fără să las totuși să se înțeleagă ceea ce
simțeam pentru dânsa. Eu o iubeam pe Sanda.
— Dar cu piersicile ce este ?—mă întrebă sfioasă,
fata.
— Care piersici — mă prefăcu! eu și de data asta
că nu pricep.
— Eh, care...
— Ne priveam unul pe altul, drept în luminile
ochilor, prinși amândoi ca într’o frigare.
— Care, domnișoară ?
— Piersicile din scrisoarea ultimă.
— A, da, mi-amintesc.
In cele două săptămâni de când ne cunoscusem,
164 N. CREVEDIA
circulase între noi o ușoară corespondență. îmi

mulțumise pentru volumul trimis, eu îi răspunse
sem iarăși și așa mai departe. Erau scrisorile Sandei
tot așa de inteligente și spirituale. In cele din urmă,
încheiam cam așa : Primește, scumpă domnișoară
Sanda, piersici mari, blonde..." O frază nițel bom
bastică și care nu știu de lăsa să se înțeleagă ceva.
— Da, ți-am, trimis piersici —. reluai eu. Ce-ai
făcut cu ele ?
— Le-am mâncat.
— Cu poftă ?
— Cu mare poftă.
— Mai ai din ele ?
— Mai am.
Sanda se repezi la dulap, îl deschise și camera
fu inundată numaidecât de parfumul unui paner
zu gutui. Trase și cealaltă ușă și alt paneraș cu
piersici, mari cât gutuile, mă luară de ochi.
— Care sunt ale mele ? — mă obrăznicii eu.
— Care vrei.
— Astea. Și arătai coșulețul cu piersici roșcate
care ardeau ca un jeratec, acolo în întunericul du
lapului.
— Vino de ți le ia !
/ — Aștept să mi se dea.
/ Sanda scoase panerul și mi-1 puse pe genunchi :
/ — Poftim, piersicile !
Luai numai una.
— Toate, toate. Ține-ți coșul.
Luai panerașul în brațe și-i oferii și ei o pier-
sică. Mă duseiu apoi la doamna.
— Vă rog, alegeți.
— Una ?
— Una numai.
Iși alese una mare.
Trecui mai departe la Stănescu :
— S’il vous plait, Monsieur.
Obrazul dansatorului luă culoarea caisei și în
drăzni :
— Tot una ?
— Dumneata poți să iei două. Ai fost așa de
gentil : m'ai dus cu trăsura la gară.
Lăsai apoi coșul pe un scaun :
— Așa. Când oiu pleca, să mi-1 iau acasă.
— Ce drăguț 1
— E o comoară, mamă !
— Suntem așa de fericiți că te-am cunoscut.
domnule Trestieru...
— Cred, stimată doamnă. Ar trebui să mă sor
biți într’un pahar cu apă... — mă râzgâiai eu și-mi
felicitai sincer elegantul alter-ego din oglindă : ai
fost bine 1
Ne mâncarăm fiecare fructa aleasă. Doamnele
găsiră că am dinți frumoși. La Pitești, îmi lăuda-
seră vocea. Spunea Dulcea că vorbesc melodios,
ca un adevărat artist.
Ni s’au adus cafelele. Am mai discutat de una
de alta. Domnul Stănescu își da și dânsul câteo
dată părerea. Vorbea încet, măsurat și băgai de
seamă întotdeauna când vrea să spună ceva : roșea
mai întâiu. E un tânăr simpatic, 28 de ani, cu
figura și îmbrăcămintea de-o asprime nițel rurală
și o voce caldă, cu adevărat insinuantă. Lipsa lui
de inițiativă în discuție era inteligent ajutată de
doamna care îi cerea întotdeauna opinia : Nu-i așa,
domnule Stănescu ? — Da, doamnă, confirma el,
ca o mușcată scoasă la soare. Am înțeles că e
funcționar pe undeva, pe la Căile ferate.
— Știi să dansezi, domnule Trestieru?
— Știam.
— Vasăzică, nu știi.
— Domnișoară, la vârsta mea...
— Ii dai zor cu vârsta. Câți ani ai ?
— Ți-am spus.
— Treizeci.
— Aproape. Dumneata dansezi ?
166 N. CREVEDIA
— Acum iau lecții cu domnu Stănescu.

— Sunteți așa de bun dansator, domnule Stă
nescu? —• îl întreb ’eu.
— Hm... se roși el și se închise iarăși în turn.
— Dansează foarte bine.
— Foarte elegant — îl lăudă și eleva.
II tratam toți pe picior de egalitate și totuși fie
care din noi avea, cred, sentimentul că domnul
Stănescu este un amic plăcut, o rudă săracă. Eu
încă delà Pitești, când nu scosese o vorbă, n’am
mai văzut în el un rival, cu atât mai puțin un pe
ricol, cum mi se păruse înainte de a-1 cunoaște.
Le-am mai oferit câte-o piersică :
— Dar o să le isprăvești. Cu ce te mai duci
acasă ?
— Cu gutuile și cu strugurii.
In câteva lăzi, aveau împachetați ca pentru ex
port, superbi ciurpeni de razachie,—toate soiurile.
Au venit din oraș domnul Barbu Marinescu
și Grâu, fratele Sandei :
— Ce plăcere, ce plăcere, să te cunoaștem
— Ce onoare, domnule Trestieru — s’a înclinat
și băiatul, profund respectuos.
Savantul a sărutat mâna soției, și-au îmbrățișat
tandru privirile, pe Sanda a mângâiat-o pe obraz,
iar pe profesorul de dans la întrebat afectuos :
— Ce mai faci, domnule Stănescu ?
Grâu a sărutat și mâna mamei și pe-a Sandei
și s'a îmbrățișat cu Stănescu.
— Ia poftim, domnule critic. Ia loc, te rog. Adică,
domnule colega.
— Domnule profesor, eu un biet asistent...
Pusei panerul cu fructe pe fereastră și luai loc.
— Mă rog, la ce ții mai mult : la titlul de pro
fesor sau de scriitor ?
— Scriitor în țara asta...
— Dar dumneata ești un critic. Ai vederi juste,
stil, spirit. Eu te urmăresc de multă vreme. Ești
ein Hut, un cap — cum spune neamțul.
BURUIENI DE DRAGOSTE
— Sunteți d-voastră prea gentil, domnule pro

fesor...
— Parol, te urmăresc demult. îmi faci plăcerea ?
Profesorul îmi întinse o cutie cu țigări străine :
— Servește, te rog.
Oferi și lui Stănescu și doamnei :
— Tu vrei, fetițo ? Tare sunt bune. Parfumate.
Doamna Marinescu a luat și dânsa una. Sanda
se uita la cutie, cu jind.
— Ce e, căprarule, vrei și tu ?
— Dă-mi și mie, tată..,
— Fetele nu fumează. (Doar scriitorii fumează).
— Eu nu sunt fată.
— Dar ce ești ?
— Scriitoare, domnule profesor, și scriitoarele
fumează.
— Poftim, domnișoară, servește ! — și-i oferiiu ți
gări delà mine. (Nu fumez ; luasem în ziua aceea
la mine o cutie de țigări „București", numai așa
de circumstanță).
A luat delà mine o țigară și din cutia tatălui
două bucăți. Pe acestea le-a ascuns într’o cutie de
păpuși.
— O să vezi се-ai să pățești...
— Nu mai fuma, Săndițo ; te doare capul о
rugă și mama.
Domnul Stănescu însă abia aștepta cu chibritul
gata. Scăpără, aprinse întâi Sanda, eu ; și cel din
urmă, profesorul care a scos din buzunar altă ta
bachere cu tutun vărsat, galben ca aurul și și-a
răsucit, tacticos, o țigară în foiță.
— Foarte bine-ai caracterizat-o pe Sanda, dom
nule colega.
— Nu-mi mai spuneți, vă rog, „domnule colega".
— Dar nu-ți place titlul de scriitor...
— Eu sunt Trestieru, domnule profesor.
— Bine, domnule Trestieru. Vreau să-ți spun că-ai
intuit-o genial: „Ur^băiețoi de talent". Ia privește.
168 N. CREVEDIA
Și profesorul îmi arătă cum, cu capul pe spate și

picior peste picior, ca la o masă de cafenea. Sanda
țuguia buzele și crea în aer frumoși colaci de fum.
Țigara o ținea în mâna dreaptă, aceea cu ban
dajul — și eu o găseam delicioasă. Nu-mi plac în
genere femeile care fumează, dar știam că Sanda
o face din răsfăț, mai ales că nu trăgea fumul în
piept. Mama abia o pierdea din ochi. Dânsa nu
aprinsese țigara, dar îi urmărea cu aceeași plăcere
ca și mine funiile moi de fum care se așterneau una
peste alta, ca așezate cu mâna.
— Sando, să nu tragi în piept — găsi de cu
viință s’o consilieze Grâu, fratele.
— încetează odată. Aici ești la Capșa ? — se
răsti în glumă profesorul, făcând o aluzie la cali
tatea de scriitoare a fumătoarei (Scriitoare).
Scriitoarea însă nu bagă pe nimeni în seamă. Pri
vind cu frumoșii ei ochi în tavan, ca într’o ramă
de Renaștere, cu macul gurii și mai țuguiat, con
tinua să clădească mai departe în aer fragila ei
arhitectură,
— Iți șade bine ! — se indignă vădit frățiorul
care vrusese probabil să spună : Parc'ai fi într’o.
tavernă...
Artista însă, printr’o mișcare aproape impercep
tibilă a buzelor, îi aruncă fratelui, așa ca dintr'o
țeavă, o tiflă de fum drept în ochi. Bietul Grâușor
se puse pe tușit și scoase batista să-și șteargă la
crimile.
Izbucnirăm toți în râs și el însuși făcu haz de
necaz.
Sanda zâmbi numai, trase adânc din țigare, ri
dică iarăși genele și construi din fum un burghiu,
un fel de tirbușon de destupat sticle de șampanie,
apoi împleti un paner.
Priveam toți admirativ la ea.
Dulcea era cea mai încântată de suavele isprăvi
ale fetei !
BURUIENI DE DRAGOSTE 169*
— Ia fă, Sando, o floare — o rugă dânsa, sor-

bind-о cu ochii.
Sanda păru că nici n'a auzit solicitarea mamei.
Trase și mai profund din țigare și, ca și când ar
fi săvârșit un oficiu sacru, își concentra privirile
și-și potrivi gura. Parcă tras cu o cretă, se în-
nălță, întâi, drept, un lujer de fum ; expulza apoi,
pe rând, trei cercuri care se lipiră de tijă ca trei
petale. Era o floare minunată, desenată pe-o tăb-
bliță de-un heruvim. încă o gură de fum și luje
rului, îngroșat, îi crescură muguri. Vrăjitoarea ne
făcu un semn cu degetul ; mugurii se făcură frunze,
cercurile se amestecară și floarea se topi, în formă
de crin, în albul varului din tavan.
Aplaudarăm toți sgomotos. Și Grâu, cu ochii
încă înlăcrimați.
— Ochi negri, ochi negri, adă gura...
Domna Marinescu sări pe dânsa și o strivi cu
îmbrățișările ca ре-un prunc.
— Bravo, domnișoară, mă ridicai șii eu de pe-
scaun și-i sărutai mâna. Ai realizat o .adevărată.
operă de artă. Felicitări.
Și, întorcându-mă către profesor, imperturbabil :
— Ce ziceți, domnule colega 7
Alte talazuri de râs și alte aplauze ; acestea
pentru mine.
Sanda făcu și dânsa mult haz, îmi luă mâna și
mi-o strânse tare — un gest spontan care, mi-am
închipuit, trăda ceva mai mult decât o felicitare.
— Tată, e foarte spiritual, domnul Trestieru.
— Barbule, e-așa de drăguț și de inteligent...
(doamna).
— Mie-mi spuneți? Eu îl urmăresc de mult,.
Cumpăr „Tradiția" numai pentru foiletoanele Ini.
Acest lui, în loc de dumnealui, mă bucură. Profe
sorul, față de dezinvoltura cu care mă comporta
sem eu delà început, vrea să-mi arate că îi sunt
agreabil și deci ține să-mi întindă și dânsul o-
170 N. CREVEDIA
punte de afecțiune. Grâu veni și el și îmi strânse

mâna :
— Ai fost bine. Ești foarte drăguț...
— Felicitările se cuvin domnișoarei. Dânsa le-a
provocat.
Grâu sărută mâna Maestrei, ea îl trase ușor de
moț și se împăcară.
Ce familie plăcută!—gândeam. Ar fi tocmai vi
sul meu.
Profesorul e un om de statură potrivită, 50-52
de ani, nas puternic, ușor aquilin, iar părul numai
cârlionți. Poartă ochelari fumurii și când și-i ia
delà ochi, pupilele i se văd înroșite și genele au
un tic de miop cu multe dioptrii. Rade și mustățile
și barba și cum pe hainele nițel neglijente, observ
câteva pete, toată figura aceasta îmi amintește un
personagiu dintr’un roman al lui Balzac, un chimist,
al cărui nume nu mi-1 mai amintesc.
Grâu, băiatul, e aproape un copil și seamănă,
lumină din lumină, tatălui : aceiași ochi negri, scă
părători, aceeași față smeadă și mai ales același păr
creț, așa de negru și de creț de parcă băiatul a cre
scut la tropice, în palmieri. Foarte politicos, foarte
deștept ; are numai 18 ani și e student premiant.
Părul care i-a crescut pe ceafă mare cât pe
•creștet și îmbrăcămintea prea modestă pentru un
cavaler la vârsta lui, mă face să cred că e de
stinat și dânsul unei cariere universitare.
A bătut cineva în ușă.
— Entrez, răspunde doamna în franțuzește.
— A, dumneavoastră. Ce plăcere...
— Poftiți, poftiți...
— Domnul doctor Stelian Baranga și domnul
profesor Cernea. Dumnealui (adică eu) colegul
Trestieru, delà Universitatea din București — cri
ticul nostru cunoscut...
— Cunoaștem, cunoaștem, se înclină doctorul.
— îmi pare bine — se prezentă și profesorul.
— Ia poftiți. Ce mai faceți ?

— Bine, dumneavoastră ?
— Cu căprarul de Sanda. Criticul ăsta a carac
terizat-o minunat.
Reținui cuvântul ăsta. Chiar față de noii veniți
îmi păstram poziția câștigată.
Tinerii se uitară la fată.
— A fumat Sanda și a făcut niște flori de fum,
o minune — lămuri Doamna Marinescu.
— Domnișoara face artă chiar când fumează
— spusei și eu.
— Nouă ne spuneți ? Cunoaștem — îmi răspunse
doctorul. Cum fluieră ați auzit-o ?
— Nu.
— Fluieră foarte frumos.
— Intr’adevăr, domnișoară ?
— Face ca toate păsările. (Tot doamna Mari
nescu spusese).
— Și nu se poate s’auzim și noi?
— Asta, nu.
— De ce, domnișoară 7
Doctorul îi spusese domnișoară. Nu sunt, oare,
veri ?
— Nu, Ben-Hur, zău.
— De ce nu, domnișoară ? Faceți ca privighe
toarea —■ o rugă și Cernea, profesorul.
— Dragă Messala... — și Sanda făcu un gest
negativ.
— Să facă ca mierloiul — fu de părere și Stă-
nescu, din colț.
— Ei bine, pentrucă mă roagă Clodius, am să fac.
— Suntem numai ochi și urechi.
— Dar nu acum. Mai târziu.
— Dumneavoastră ce serviți ? — se adresă
doamna nouilor musafiri. Câte-o cafea, nu ?
— Câte-o cafea, doamnă, — acceptară aceștia.
Grâu sună și Dulcea porunci șase cafele : de fie
care bărbat câte una. Către Sanda :
172 N. CREVED1A
— Noi nu bem.
Ii spuse apoi ceva la ureche și fata încuviință.
Eu căzui pe gânduri : domnișoară, Ben-Hur,
Clodias, Messala 7 Се-or fi însemnând toate astea ?
— La ce te gândești, domnule Trestieru ? —
mă întrebă doamna.
— La domnișoara mă gândesc. Dulcea.
— La mine ? — sări Sanda, curioasă.
— La dumneata. Știi să faci atâtea lucruri... Și,
fără voie, mă uitai spre cel care îmi adusese por
tretul. Ea îmi ghici parcă gândul :
— Ce zici de prietenii mei ?
— încântat. Pe domnul doctor îl cunosc.
— Ți-a adus fotografia.
— lartă-mă, am neglijat să ți-o restitui.
— Nicio grabă. Mai am. (Nicio grabă).
Sanda sta în pat rezemată de o pernă. Poziția
era lejeră însă decentă. Ne dădurăm în pomeneală
de una de alta. La discuție, luam parte Baranga,
Cernea, Grâu și eu, iar domnul Marinescu, care
are o vastă cultură generală, era arbitrul sympo-
zionului. Vorbirăm despre Gandhi, despre politica
externă a Poloniei ; realizările Sovietelor, Roosewelt,
■ - Sinclair Lewis, Whittmann și despre economia
dirijată, pe care d. Marinescu o combătu, în fa
voarea fordismului. Cu argumente plauzibile, mai
combătu dânsul și pe Hitler și pe Mussolini și
politica monetară a lui Virgil Madgearu. In di
scuțiile sociologice și de finanțe, în care excelau
doctorul și tatăl Sandei, eu mă țineam mai pe
margine, fiind ignorant în materie. Eram destul de
abil însă, ca din cunoștințele generale ce aveam,
să nu dau impresia Sandei că nu mâ pricep -
și, la sfârșit, avusei grijă să-i înfund pe toți în
lacurile Mazuriene ale istoriei literare și filologiei
comparate, prin care eu mă plimbam călare.
Doamna dispăruse la un moment dat în camera
cealaltă. Sanda, plictisită de fordismul și coope-
rația din sympozion — își găsise de lucru cu niște

păpuși. Aveam însă grijă fiecare s'o mai întrebăm
câte ceva. Doctorul evita să-i zică „domnișoară"
și nu-i vorbea nici per tu nici cu dumneata. Cernea
i se adresa cu dumneavoastră. Cel mai mult vorbea
Baranga. Era un băiat bine legat, mult mai ele
gant decât atunci când îl cunoscusem. Și figura și
unele gesturi trădau aceeași origină rurală ca și
a mea. Altminteri, instruit, solid pe cunoștințele
sale : își luase tocmai la Filadelfia, în America, un
doctorat în sociologie. Se adresa câteodată Sandei
în englezește și ea îi răspundea cu câte un yes sau
not. Eu nu pricepeam nimic. Cernea e înalt, slăbuț
și are asupra mea și a lui Baranga superioritatea
că nu prea face caz de cunoștințele sale ; când
( <. vorbește, e delicat ca o femeie.
: • La sfârșit, când adusesem vorba despre gene
rația delà 1848, Sanda s’a ridicat și a aruncat în
talgerul discuției, următoarea frază, ca pe o sabie :
— N'aveți niciunul dreptate.
— De ce, domnișoară ? Cum ? — sărirăm noi ca
niște cocoși.
— Numai tata are. (Se pricepe Sanda în istorie ?)
— Mă rog, ne închinăm. Explică...
— Bunicul tatei a fost Aricescu.
— Constantin Aricescu ?
— Scriitorul.
- Și?
— Știe el tata ce știe delà Aricescu.
Doamna care venise între timp, îi șopti ceva la
ureche, apoi ne invită să servim câte-un strugure.
Explicația Sandei cu Aricescu deși puerilă, ni
зе păru spirituală și o aplaudarăm toți ca atare.
Mai puternic decât toate era argumentul din far
furie, acei ciurpeni de struguri brumării, mari cât
niște purcei. Iar când Baranga îndrăzni cu ochii
spre panerul meu, domnișoara îl opri :
; — Nu, Ben, de piersici nu s’atinge nimeni.
174 N. CREVEDIA
— De ce ? i se păru curios tatălui.

— Nu știi ? Sunt ale domnului Trestieru.
— 1 le-ați dăruit dumnealui ? Foarte bine.
— Da de unde, colega, mi le-am făcut singur
cadou.
Îndrăzneala mea jucase pe o muchie de cuțit. Nu
fusesem totuși impertinent când îi spusesem dom
nului Marinescu colega (fără domnule). Au făcut
toți iarăși mare haz și a râs și dânsul subliniind :
— îmi placi, mă băiete, ai spirit. (Mă, băiete.)
Barbu Marinescu e un om inteligent. Nu s’a supă
rat. Nici Doamna Marinescu, femeie eminamente
subțire, când i-am spus : Dulceo.
Mă simțeam preferatul dintre toți, mai ales că
Sanda mă încărca cu niște priviri calde, grele ca
o hlamidă. Nu putui, totuși, să mai rabd :
— Domnișoară, spune-mi, te rog, ce sens au de
numirile cu care onorezi pe domnii : Clodius. Ben-
Hur, Messala ? (In sinea mea aș fi vrut să-mi dea
și mie o poreclă, numai să nu-mi mai spună „dom
nule").
— Ai citit Quo-Vadis ?
— L-am citit.
— Ți-amintești de numele acestea ?
— Vag.
— Sunt din romanul acela. S’a jucat și la cinema.
(Cinema).
îmi amintii, într’adevăr. Văzusem, cu ani în
urmă, și filmul.
— Dumneata vrei să-ți alegi un nume din ro
man ? îmi propuse dânsa.
— Desigur — răspunsei eu, cu gura plină.
— Pe care ?
— In orice caz, nu pe Ursus.
— Dar ?
—^Petronius.
— Bravo, bravo, bravos ! — aplaudară toți.
Trăiască Petronius 1 Sanda veni și-mi strânse mâna
puternic.
Le mulțumi; la scenă deschisă. Fusesem mai

bine ca niciodată. Petronius era poetul, arbitrul
eleganței din Roma. Teoria cu inteligența care
scapără dacă găsește mediul prielnic, e justă. Intre
ațâți oameni subtili, spiritul meu începuse s’arunce
fosfor.
Mă gândii să-i propun să-și aleagă și ea o
poreclă, dar nume de femeie, în roman, — nu mi-1
amintii decât ре-al Messalinei.
— Ai făgăduit să fluieri, domnișoară.
— Da, da.
— S'auzim, s’auzim.
— Să facă ca mierloiul. (Stănescu).
începurăm să aplaudăm toți insistent, ca la
teatru, când întârzie ridicarea cortinei.
Profesorul însă, domnul Barbu, se bătu deodată
cu palma peste frunte și dădu fuga la cuier.
Sanda își aduse și ea aminte :
— Broscuța !
— Broscuța, Broscuța ! — săriră și Grâu și Dul
cea. I-ai adus ?
— Cum de nu. Am uitat, păcatele mele. Am
fost la piață chiar.
Profesorul căută în buzunarul pardesiului, apoi și
în cele ale hainei. Nu găsi.
— Să știi c'am pierdut-o.
— N’ai adus — se întristă Sanda.
— Am adus, parol — și răscoli din nou buzu-
narele.
— Unde-o fi, frate dragă...
Mama și Grâu se puseră pe râs, dar îl lăsară
să caute a treia oară, de data asta și la buzuna
rele dinăuntru.
Savantul își luă ochelarii, bâjbâi încoace și în
colo și se cătă și 'n buzunarele delà pantaloni :
— Imposibil, n’am pus-o aici.
Ce-o mai К 'nsemnând și asta ? — gândeam eu.
O broască de gârlă ? Au obiceiul să mănânce
176 N. CREVEDIA
broaște. ca italienii ? Au vreun șarpe ascuns pe-

broaște,
aici și trebue să-i aducă hrană delà piață ? Sau
vreo broască pentru vreun lacăt mare de pivniță ?
Mama și Grâu râdeau mereu și am crezut un
moment că fac haz de nedumerirea mea. Ceilalți
știau probabil despre ce e vorba ; se cunosc mai
dinainte.
Profesorul se izbi iarăși cu palma peste tâmple :
— Ce nătărău sunt ! — și scoase din buzu
narul pardesiului o varză mică. Cei doi râdeau ;
scotocise pân' atunci numai buzunarele pardesiului
băiatului, cu toate că pardesiele lor nu erau la fel.
Sanda luă varza și deschise dulapul :
— Draga mamii, dragă. Ce faci tu aici?
Scoase dinăuntru o cutie și din cutie o broască
țestoasă, mare cât o lampă țărănească.
— Ce faci tu ? — și se uită în orificiul dintre
cele două carapace de tuciu.
— N’o fi murit ? — se uită și Grâu.
— N’a murit, mânca-o-ar mama.
Sanda ținea broasca cu o mână, iar cu cealaltă
o mângâia frumos pe coajă Mie mi se făcu o
greață, că-mi venea să ies din odaie.
— Domnișoară, să nu te muște.
— Cum să mă muște ? Nu sunt eu mama ei ?—
și iar o mângâie pe spinare.
Ii arată apoi o foiță de varză și broasca scoase
Încet ca dintr’o colibă, un sinistru cap de babă.
— Ochișorii mei frumoși — o alintă Sanda cu
vârful degetului pe cap.
— Domnișoară, te mușcă. (Aveam o ciudă pe
spurcăciunea aceea !)
— Nu mă mușcă... mamă scumpă ! — și-i puse în
gură foaia, pe care broasca o înghiți repede.
Mama scumpă îi rupse altă foaie, apoi alta și
broasca le înghițea cu poftă, ca un bătrân salata
cu undelemn dintr’o farfurie. De satisfacție, mișca
■din coadă, o, coadă neagră, hidoasă ca un șarpe.

— Cum o> chiamă pe broscuța dumitale ?
— Messalina mă chiamă — și ascuți buzele
spre ea.
— Nu ți-e silă, domnișoară, de ea?
— De Mezalina ză-mi fie mie zgârbă ? — și ia
răși cu buzele, gata s’o sărute.
— Dumitale nu-ți plac bloastele țestoase asa ca
Mețalina ?
— îmi plac, dar să nu pun mâna pe ele. (Iar în
sine-mi reflectam : cu ce poftă aș lua-o din cutie
pe Messalina și i-aș da drumul pe fereastră jos,
pe ciment ! Eram la etajul al V-lea 1)
l-a dat să bea apă din farfurie, broasca a făcut
nazuri și, în cele din urmă, a băgat iarăși cutia în
dulap. (N'o da Dumnezeu să moară la noapte,
asfixiată !)
Am scos ceasul. Se făcuse ora 11. Ne-am ridicat.
— Alai stați.
— E târziu. Plecăm.
— Când o să mai avem plăcerea să vă vedem?
— Când vom avea onoarea să mai fim invitați,
doatnnă.
— Onoarea aceasta o veți avea chiar mâine
seară, luă grav cuvântul domnul profesor.
— Câțiva prieteni ai noștri au hotărît să dea
o masă la „Gambrinus", în onoarea scriitoarei —
in terveni și doamna, mândră de fiica ei. (Prietenii
o cunoșteau — ea era autoarea.)
— Și dumneavoastră, toți patru, sunteți invitații
mei. Primiți...
Mulțumirăm și , i ne luarăm, pe rând, la revedere,
înainte de a ieși, mă oprii la fereastră, lângă
panerul cu piersici :
— Domnișoară Sanda, în care parte-a dulapului
a stat Messalina pân’acum ?
— De ce'ntrebi?
— întreb, așa.
Iz
178 N. CREVEDIA
— Lângă coșul cu piersicile dumitale.

— N’o fi ’ntins gâtul, spre ele ?
— Ba’mi pare c'a și ’nghițit câteva...
— Nu mai iau panerul !
— Te rog, ia-1.
— Imposibil. A mâncat din ele.
Ieșirăm, ca o cascadă de râs. Găsisem și de
data asta modul de-a da o deslegare isteață glu
mei cu coșul.
— Pe mâine seară.
— La ora 9, la Gambrinus.
— Noapte bună, Petronius.
* * *
M’am despărțit de băieți în fața Palatului Regal.
Coborîi pe SE Ionică. „La Iad", luminăție ca
de bal. Abia de-acum încolo, începea viața loca
lului. Din ușă, un chelner stilat ca un farmacist,
mă salută până la pământ. Abia i-am răspuns.
Inăutru, orhestra atacase o frumoasă romanță la
modă. Am trecut înainte. In colț, pe Câmpineanu,
o femeie cu gulerul pardesiului ridicat — se răco
rise timpul — traversă și-mi tăie calea. O recu
noscui imediat : Alunița. Mă făcui că n’am ob
servat-o și cotii la stânga. Cu instinctul ei de
câine de uliță, a băgat, cred, de seamă și și-a vă
zut de treabă. La „Gambrinus", perdelele trase.
Se auzea- înăuntru un murmur ușor și muzică
aleasă. Stegaru, însoțit de un țăran frumos — tot
un deputat, probabil — intrară înăuntru, discu
tând aprins. Ne salutarăm în treacăt. Nu mi-era
foame. Aș fi făcut mai degrabă o plimbare, decât
să mă așez la masă, în fum și gălăgie. Citii afi
șele delà Teatrul Național, apucai apoi, fără nicio
țintă, pe Calea Victoriei. Era senin, un senin de
toamnă, rece ca oglinda. Pe cer, o lună fragedă,
ca o imensă jumătate de caisă. Mă mai oprii pe la
câteva vitrine, apoi o luai îndărăt spre Palatul

Regal. De aci, intrai la Corso.
Am luat loc la o masă și m’am așezat cu fața
spre Hotel Splendid. Am început să număr etajele
hotelului. Nu ghiceam camera. înțelesesem că sunt
la etajul V, dar aici erau numai câteva ferestre
aprinse. La al IV-lea, într’una dintre odăi, se stră-
vedeau umbre prin perdea. Cred că dacă ar fi ră
mas mai mult în dreptul perdelei, aș fi identifî-
cat-o pe Sanda după superbele ei bucle, cu care
umplea fereastra, când trecea în dreptul ei.
Au început să se stingă pe rând luminile iar gea
mul cu umbre s’a șters și el în întuneric. O iubeam pe
Sanda ? Mult ? N’aș putea să-mi dau acum seama
cât de puternic era sentimentul care mă adusese
înapoi, lângă ferestrele hotelului.
Ce frumoasă e Sanda 1 — gândeam. Ce ochi
măreți ! Părul, ca
■ al Colette-i. însuși capul e prea
desvoltat, față de corpul și de vârsta ei. Toți oa
menii celebri au avut capul mare, iar toată bogăția
aceea de păr încadrează așa de frumos minunata
ei frunte. O pieliță albă, de zăpadă. Sănătoasă
ca piatra. Nu cunoaște, ca dealtfel și în cărțile ei,
niciun menajament iar privirea îi este candidă,
sinceră ca rouă, ca ploaia care fecundează ogorul.
Și această privire netă m’a binecuvântat încă delà
început : am surprins-o de câteva ori țintuindu-mă
acolo pe scaun, ca pe un condamnat.
Mi-a plăcut și din alt punct de vedere această
făptură care la nouăsprezece ani e aproape cele
bră : nu vorbește despre literatură. Oh, să fi fost
alta în loc, nici n’am fi apucat să ne cunoaștem
bine și ar fi dat fuga la traista cu manuscrise :
stați să vă citesc ceva. Și-ar fi citit, ar fî citit un
ceas, două, nouă, până la ziuă. Cunosc atâtea ca
zuri ! Arta_e.Jble.stem vechi, amarnic și chiar cele
mai mari personalități cad în cabotinaj.
Și ce suflet curat! O judecam greșit la hotel,
180 N. CREVEDIA
în chestia cu broasca. Eu nu iubesc prea mult ani

malele. Dacă am pentru ele vreun sentiment e nu
mai cel de milă. Totul e să țesăli o vită și să hră-
nești
‘ _ ____ o broască,
Т_1 о ________ , fie ea chiar țestoasă. Acest ba-
/ tracian— dealtfel. e cel mai blând și mai inofensiv
—dealtfel,
» dintre viețuitoarele apelor. Mă gândesc la rechini,
la crocodili și chiar la delicioșii raci cari, prizo
nieri în coș fiind, îți retează degetul cu foarfecele
lor. E fatal să iubească animalele aceea care a su
ferit atâta din partea oamenilor ; să mângâie o
broscuță aceea care în versurile ei s’a jucat cu
fluturii și cu pisicile, iar în basmele așa de fer
mecătoare, a înțeles graiul tuturor smeilor, jivi
nelor și monștrilor preistoriei. Tot așa se explică
și dragostea ei pentru cai — îmi vorbise despre
ei la Pitești — și pentru păpușa cu care se juca.
Oamenii— iluștri..au fiecare câte o slăbiciune: mă
gândesc la pantera Cleopatrei și la pisicile, cele
brele pisici, de'care nu se desparte Colette,
Mi-ar părea rău dacă Sanda ar avea patima
câinilor. Aceștia—cățeii de rasă, mai ales îmi
sunt iremediabil nesuferiți.
Și ce faniilie cumsecade ! Au atâta pimtere de
învăluire, că te simți numaidecât ramură. din tul-
pina lor, țiti se
i pare că i-ai cunoscut odată cu lu-
mina zilei.
Profesorul
------- e omul de știință prin excelență.
Figura, ticurile lui, sunt ale savantului. E un uma
nist desăvârșit, are vaste cunoștințe din toate do"
meniile spiritului și chiar cu literatura e la zi. Și
mai are și dânsul o mare calitate : ne-a vorbit de
câte ’n lună și 'n soare, numai de științele agro
nomice nici nu s’a dat în pomeneală. (Nu s’a dat,
fiindcă pasiunea lui e literatura 1)
Doamna este însăși inteligența și bunătatea.
Sezisează toate nuanțele, discută multe chestiuni
cii suplețea unei adevărate intelectuale, e și dânsa
Ia curent cu toată literatura, iar pentru profesor
are nu numai iubirea unei soții ideale, dar și o

admirație desăvârșită. Când intraserăm în smârcu
rile acelor discuții plicticoase, ne-a urmărit mult
timp atentă și avea și dânsa câteodată opinii
suprinzător de juste. Nu e profesoară — horribile
auditu — e franțuzită, nemțită, are mâini frumoase
de pianistă sie numai simplă și admirabilă gospo
dină. Fața Dulcii are o paloare albă care tră
dează mai mult finețe decât vreo suferință. A fost
o femeie frumoasă și fericita mamă a scriitoarei
își păstrează încă toată suplețea și frăgezimea.
Admirația ei pentru soț se manifestă printr'o tan
dreță exuberantă ce se desprinde din privirile
ei, ca o lumină mistică, de dincolo de conjugalitate.
Admirația și dragostea aceasta trece câteodată, ca
un duh sfânt, în două cuvinte adresate soțului :
Luminiță, Luminiță I Față de Sanda, se manifestă
deadreptul sgomotos ; cât este aceasta de domni
șoară mare, îi cade în brațe și o sugrumă cu săru
tările. Are, în definitiv, pe cine să adore atât.
(Are, oare ?) Pentru mine, important de reținut e
că atunci, când fiecare dintre noi făcea în discuție,
voltije semețe — dânsa, afară de soț, urmărea cu
deosebire și uliul părerilor mele, pe care aveam
grijă să le formulez cât mai îndrăznețe și într*o
formă cât mai nouă și mai spirituală. Fiecare
izbândă a mea nu numai pe Sanda o bucura dar
— am băgat de seamă — că și pe mama.
Grâu este și el un băiat cu o inteligență știin
țifică prea matură pentru aliura lui de copil. Nițel
pedant ca orice student cu știință de carte și ex
cesiv de politicos. Acceptă să fie contrazis de ori
cine, numai de Sanda nu. Față de mine, afară de
curtoazia care îi este înnăscută, am impresia totuși
c’a păstrat tot timpul nu știu ce inamiciție subte
rană. N'aș putea preciza dacă atitudinea lui era o
urmare a faptului că la început eu îl tratasem în
copil ; sau alba lui reticență era numai acea gelo-
182 N. CREVEDIA
zie de frate care își vede sora prinsă ’ntr'un înce

put de idilă — sentiment curios pe care și eu l-am
încercat odată și pe care Freud îl explică undeva.
Ne-am despărțit, totuși, în termeni de miere și acea
„noapte bună, Petronius" el mi-o dorise.
La ora 2 noaptea, când am ieșit delà Corso,
dispăruse din grădina Palatului piersica lunii. Toate
perdelele etajului V dormeau adânc...
* * *
După cină, profesorul și Grâu s’au dus să se
culce. Dulcea, Sanda și eu am rămas în salon,
tot după obiceiul de acum trei luni, când am fost
întâia oară la Iași
Până s’a strâns masa, mi-am mai aruncat ochii
pe paginile unei reviste locale, în care Radu Bre-
benaru, corespondentul „Tradiției", semna o poezie.
Găsisem în sfârșit prilejul să aduc vorba despre
eh Tot timpul, dealtfel, de ieri decând am sosit din
Italia și până acum, n’am lăsat familiei Marinescu,
nici la masă nici în conversație, impresia că mă obse
dează un gând. Mi-am păstrat, dimpotrivă, buna
dispoziție și, de 24 de ore încoace, le tot spun
се-am văzut în cele cinci săptămâni de voiaj.
Doamna Marinescu mai ales, face un haz nebun
când povestesc despre Nicolae Vâzdoagă, proaspă
tul meu amic cu care am străbătut o parte din
drumurile Italiei.
— Ce citești aici ? — mă 'ntrebă dânsa.
— Q poezie frumoasă.
— Iți ace dumitale nesărătura asta ?
— Are o savoare primitivă.
— N'are nimic.
— Dacă-ar cunoaște pe autor... — adăogă și
Sanda.
— Cine-i autorul ?
—. Un nesărat.
— Unul Berbecaru — îi poci doamna numele.
cu o ironie care cădea delà înălțimea buzelor ei

subțiri.
— Radu Brebenaru. De unde cunosc eu numele
acesta ?
— Ia vezi.
— Mi-e cunoscut parcă.
— Corespondentul „Tradiției", domnule.
— Exact. Scrie și versuri ?
— Versurile lui...
— Sunt în orice caz mai bune decât articolele
pe care le trimite „Tradiției".
Denigrai intenționat activitatea ziaristică a lui
Brebenaru, ca să nu dau loc la niciun fel de în
doială. Corespondența pe care o trimite el este,
dimpotrivă, inteligent redactată și de-o conștiinciozi
tate de adevărat legionar.; Mi-amintesc de câteva
articole vehemente la adresa lui Zăboveanu pe
chestia francmasoneriei.
— Nu știu de unde l-ați mai găsit și voi tocmai
pe el ! (Sanda).
— Am impresia că ești geloasă pe gloria lui...—
îl ironizai și eu.
— Ce glorie ?
— Gloria lui de scriitor.
— Scârț !
Apoi, Dulcea :
— Abia a scăpat de el, Petronius.
— ? ? ?
— Abia a scăpat de el.
— De cine ?
— De nesăratu-ăsta.
— Mmm — scrâșnii eu din măsele, gelos. Care-
vasăzică, domnul Berbecaru, îți face curte, Sando.
— îmi făcea odată.
— Nu scăpa de el : domnișoară Marinescu 'n
sus, domnișoara Marinescu 'n jos — aș vrea să
vă fac o poezie.».
— Și domnișoara Marinescu ?
184 N. CREVEDIA
— Domnișoara Marinescu i-a retezat-o scurt :

ia lasă-mă, domnule, 'n pace, că poezii îmi fac eu
singură.
— Așa i-ai zis ?
— Așa.
— Felicitări — și-i sărutai degetele,
— Nu i-a zis bine ?
— Admirabil.
— Ochi negri, nebuni...
Răspunsul era într’adevăr minunat.
* * *
M'am culcat la ziuă. Aseară, ne-am retras ca
deobiceiu, târziu. Eram foarte obosit, dar am re-
zistat. Nu vreau să bănuiască chinurile prini care
trec eu. Dealtfel, nici nu jmai1 „1
mi-este somn. Tră-
iese într’o stare de perpetuă trezie și- mi dau toate
silinfele să par cât se poate de lucid. Povestesc
într’una, câte’n lună și’n soare, се-am văzut și ce
n’atn văzut în Italia—și sorb cafele peste cafele...
Am luat din bibliotecă cele două cărți : „Fete
în recreație” și „Coroane de răsuri”. Le-am recitit
toată noaptea. Le-am citit înfrigurat, mai atent
decât în noaptea când le-am răsfoit prima oară.
Am făcut sublinieri în pagini. Toate sublinierile
care mi-ar fi putut da un indiciu.
Precuvântarea în versuri din primul volum e
scrisă în pentametri.lungi și corecți iar rimele sa
vant îmbrățișate. Abundă și aici reminiscențe din
mitologia antică.
Autoarea se scuză că n’are exercițiul scrisului
și că nu știe deci să facă o prefață.
Prefața are o factură didactică — dar e bună.
Și fondul precuvântării este interesant. Deși
scrisă cu un aer de naivitate, ea vrea să spună
cititorului că personagiile din carte „au toate un
model aievea" : totuși, nimeni nu trebue să se re
cunoască într’însele ; ținta finală a cărții e humorul
și, ne asigura scriitoarea, deși a văzut școala în

caricatură, aceste pagini „nu sunt scrise cu ură“~
Cine se scuză, se Scuză. Brebenaru spunea că
această carte este tocmai un act de răzbunare și
se pare că are dreptate, din moment ce persona-
giile au „toate un model" în realitate.
Dar de ce oare acele epitete așa de tari tocmai
la adresa profesoarei de Română '! Toți scriitorii
au învățat prost la școală ; singurul obiect la care
s’au distins a fost, fără excepție, limba și litera
tura maternă. Sanda a fost notată rău și la această
materie.
Cum a scris ea cărțile ?
Prima schiță e intitulată: „S'au deschis cursurile..."
Cuvântul pe care-1 subliniez aici, e cuvântul pic
tează : „Elevii, îndesați ca sardelele, așteaptă, pia-
fează, se’nghiontesc, înjură...". Iată, eu, asistent
universitar, nu știu ce înseamnă a piafa. Dau fuga
la bibliotecă și caut în dicționar : piaffer : a tropăi,
a da din picioare, a se îngâmfa. Un neologism
greoiu, un adevărat barbarism. Sanda știe franțu
zește din familie. Femeile au obiceiul de interca
lează franțuzisme și'n vorbire și când scriu.
Altă observație : tata, profesorul, e un adevărat
personagiu al cărții. Și în bucata aceasta și în
altele, figura lui revine insistent și multe dintre
observații și comparații sunt puse în șura lui.
Scrie Sanda în chiar prima pagină: „Mirosul de
nădușeală al aproapelui nostru în stare concen
trată, cum zice tata, îmi produce greață și ame
țeală". Iar în pagina doua : „lat-o cu samarul în
țelepciunii de hârtie în spinare, râde tata". In
pagina treia : „Da, noua programă analitică, inter
vine tata sceptic..."
Altă remarcă, tot în prima bucată : Sanda își
dă seama de stupiditatea acestei programe anali
tice, încărcate peste măsură. „Din toate aceste
cărți — scrie dânsa — voiu face rezumate și tra-
186' N. CREVEDIA
duceri fără sens, voiu învăța o mulțime de lucruri

fără interes, fără niciun folos pentru viață". E
drept, fiecare școlar leneș reflectează la fel și,
după el, programa n’ar trebui să prevadă decât
intratul și ieșirea din clasă, o oră-două de muzică,
altelele de Desen și Caligrafie, Gimnastica de
patru ori pe săptămână — cam așa ceva. Latina
se uită, Științele sunt pentru specialiști, Filosofia
pentru filosofi...
Cărțile Sandei au fost și acum, ca și în noaptea
când le-am citit prima oară — o revelației Sunt
cărți autobiografice, scrise la persoana l-a și eroina
principală este chiar ea, Sanda B. Marinescu, cum
își spunea pe nume în carte. Am coborît în pa
ginile lor, ca'ntr’o oglindă magică, să descopăr nu
numai cine este adevărata autoare a cărților, dar
și sufletul acestei scriitoare care se pretinde a fi
Sanda. Le-am luat din raftul bibliotecii ca pe o
comoară și întins pe pat asupră-le nu pe spate,
cum citesc de obiceiu — cu styloul înfrigurat în
mână, am căutat să mă lămuresc, să-mi ridic stânca
de pe suflet. Fiecare pagină are sublinieri.
Am găsit, evident, aceleași pagini scrise frumos ;
un talent în formație, dar nu talent. Nu asta,
însă, mă interesa acum. Vream să descopăr ele
mentele care trebuiau să-mi dea certitudinea, că ea
. este autoarea. Această certitudine o poate avea
oricare cititor neavizat. Cartea e unitară, perso-
nagiile sunt realizate, trăiesc toate. E în acea
„Recreație" o adevărată școală secundară de fete,
este însăși școala noastră românească, văzută în
tot ridicolul ei gol. Cine poate să o redea mai bine
decât o elevă ?
Și, totuși, s’ar putea ca și un bărbat s'o poată
prinde în caricatură. Umorul acestor pagini e prea
1 viril. Femeile, și în versuri și în-proză, sunt sălcii
! Knee. Nu cunosc marea romancieră obiectivă a
lumii și nici o umoristă. Barbu Marinescu, el în-
suși profesor, își cunoaște colegele. Apoi, toate

profesoarele din carte sunt de aici din localitate,
a avut timpul să le surprindă în toate defectele
lor. Ajutat de povestirile de fiecare zi ale fetei,
iată mijlocul prin care el și le-a apropiat și mai
mult. Și eu când eram în școală, în clasele pri
mare, povesteam acasă toate întâmplările de peste
zi și ai mei cunoșteau din spusele mele, toate
toanele lui domnu, toate hachițele domnișoarei
Stella Georgescu care când se necăjea își smulgea
părul din cap — toate isprăvile unor Cioboată
Dumitru și Docea Radu, nebunii clasei...
El să fi scris cartea ? Profesorul ?

Am căutat să descopăr amănuntul specific care
să dea atmosfera locului. Iată, la pagina 18,
cum este înfățișată o fată, „una din cele mai
proaste din clasă" : „figură inexpresivă, rondă ca
un cârpător, e acum galbenă ; e în panică, transpiră
toată și în trecere spre tablă, răspândește un vag
miros rânced".
E foarte semnificativă observația cu mirosul
rânced al fetei. Numai cine a trăit în atmosfera
unui internat de domnișoare poate să noteze
această desagreabilă impresie olfactică. Iți rămâne,
cum s’ar zice — în simțuri.
La pagina 19, am subliniat о o frază: „Dintre
toate fetele, Măranda e cea mai veselă și de un
tupeu nebun*.
Tupeu nebun — e o expresie ce aparține exclusiv
fetelor.
Este în carte vreo scenă care să redea și mai
concret amosfera clasei ? Este la pagina 23, unde
profesoara de Gospodărie explică fetelor cum se
face supa de pui. Citez : „Azi, suntem la bucătărie.
Așteptăm servitorul să vină cu puiul tăiat și pe
ajutoarea bucătăresei să spele <covata. Pe mașina
uriașă, forfotesc în cratițe imense, roșii, bucatele
188 N. CREVEDIA
internelor. — Servitorul aduce puiul. D-na Bălă-

ceanu scoate din buzunarul șorțului tubul de sticlă
adus delà laboratorul școalei. II vâră undeva in
gâtul puiului și suflă cu putere. Puiul se înfoaie
și se sbârlește...*
La pagina 139, o elevă „are șorțull nereglementar,
__I.11! 1la modă. Iese la
cloș, cu coadă și lung ca irochiile
tablă strâmbă, ținând coada cu mâna, să n’o ob-
serve doamna și să-i scadă nota*.
Se mai poate îndoi cineva că aceste lucruri nu
sunt scrise de Sanda ?
! :pe
Sau se pricepe
. tata
tai și la șorțurile cloș și la
rochiile la —modă
idă — el care umblă cu cravata
strâmbă și cu ochii pe sus?
Nu se pricepe dar s'a pus la curent. Flaubert,

ca să poată scrie „Salâmbo”, a stat mult timp în
Africa, pentru a se documenta. Guillaume Apolli
naire, tot pentru a se informa, a trăit câțiva ani
în colonii, iar Gauguin s’a dus tocmai în Tahiti,
spre a picta bizarele sale Afrodite...
Versurile din carte sunt toate copilărești. Subiecte
simple în legătură cu micile necazuri din clasă.
Sunt toate de-o răutate teribilă și cine altcineva
putea să le compună decât o elevă ?
* *
Sunt astăzi cinci săptămâni, decând am plecat
în Italia. A fost și aceasta un vis alb саге s’a
scurs numai în cinci clipe. Dar nu bănuiam că se
va încheia așa de trist...
Intr’adevăr, Cornelia mă dusese la gară. Două
zeci și patru de ore înainte de a pleca, nu în
chisese ochii. Dânsa mi-a făcut bagajele. Și cât de
recunoscător trebue să-i fiu 1 M'a plictisit întot
deauna aranjarea bagajelor. De câte ori am plecat
de acasă, o jumătate de zi — ba câteodată o
noapte întreagă — mi-o răpea tocmai această
orânduire a cuferelor. In lipsa mea de acasă, far

macista îmi spălase toate mărunțișurile. Pretex
tase că nu putea găsi numaidecât o femeie, iar la
spălătorie nu mi le da gata decât peste o săptă
mână, Excesul ei de zel m'a indignat la început;
gestul însă, m'a cucerit. îmi place femeia elegantă,
femeia de lume distinsă care strălucește prin far
mecul îmbrăcăminții și mătasea inteligentei, dar
feciorul de gospodar din mine e copleșit de sfin
țenia acestui gest așa de casnic. In capodul roz,
petrecut oblic peste corp ca un kimonou japonez,
obrajii puri, desbrăcați de fard, mâinile rumene
de atâta roboată, făceau din Cornelia o admira
bilă matroană. Adusese de acasă o mașină de
călcat și-mi pusese la punct și cele trei costume
pe care trebuia să le iau cu mine. In cele două
zeci și patru de ore, îmi pusese la punct plecarea
până în cele mai mici amănunte, delà peria de
ghete până la acul cu ață de cusut. Era o plăcere
să privești în cele din urmă geamantanele, aran
jate ca niște biblioteci.
Nu m'a dus în sân, la gară, dar m’a purtat aproape
pe genunchi. Mă strângea la piept tare, vrând
parcă să-mi rețină iluzia formelor, pentru timpul
cât voiu lipsi din brațele ei. Pierduți în fundul
trăsurii, obrajii și mâinile ni s'au alintat tot timpul,
într’o mică beție furtivă care precede întotdeauna
despărțirile. Afacerile care trebuiau rezolvate în
lipsa mea le-am discutat din nou în restaurantul
gării; s’a obligat ea să le ducă la bun sfârșit. Des
părțirea a fost cât se poate de galeșă. Când s’a
pus trenul în mișcare. Cornelia a rămas împietrită
pe peron și, pe obrajii cari încercau să zâmbească,
i s’a scurs o lacrimă mare ca o batistă. Dar și
acum îmi dam seama că nu simțeam încă nimic
pentru ochii aceia albaștri...
Dimineața, eram la graniță. Dormisem destul de
bine în tren, așă că strinătatea o puteam gusta cu
1<JO N. CREVEDIA
bună dispoziție. .Jugoslavia cu. șesurile și satele, ei

asemănătoare celor din Banat nu m’a impresionat
în deosebi, cu toată atenția mea de a descoperi
"specificul locului. îmi plăcea să privesc soldații
cu chipiile, săbiile și mantalele acelea lungi pe care
le știam din scenele războiului mondial. Aveau
toți o față pătrată, fermă și brună, mustață și
sprâncene negre/Am traversat Tisa, am străbătut
munții Croației 'și către prânz eram la Liubliana,
aproape de frontiera Italiei. Două ore cât s’a oprit
trenul aci, am vizitat orașul. Impresiile — adică
aspectul civilizat, catolicismul austriac al biseri
cilor și înfățișarea oamenilor ca niște uriași din
basme — le-am însemnat, scurt, pe patru ilustrate,
expediate în țară : una la Iași — cea pe care scri
sesem mai mult—alta lui Codru, a treia Corneliei
și cea din urmă, acasă la părinți, în Ilfov.
După amiază, am ajuns la Triest. Am așteptat
și aici câteva ore până s’a făcut legătura trenului.
M'am urcat sus pe Cetate și am expediat și de
aici câteva vederi, înfățișând superbul golf, cu
orașul în amfiteatru.
De pe valea vestită a râului Isonzo, s’au arătat,
în dreapta, poveștile de zăpadă ale Alpilor iar
aurul și cernelurile liliachii ale cerului italian au
dat cel mai superb apus de soare pe care l-am
văzut vreodată — o adevărată reprezentație.
Delà gară, Veneția m’a impresionat neplăcut. Nu
știu cum, dar credeam că în Cetatea Apelor tre-
bue să intrăm cu gondola, cu vaporul ; nu prozaic,
cu trenul. Spre Roma, aveam legătură abia a doua
zi, dimineața. Am tras la hotel și, cu toate că
eram rupt de oboseală și era târziu noaptea, am
coborît.
— încotro e Piazza San Marco?—am întrebat pe
un domn.
— Diritto, avanii — și italianul, cumsecade, s’a
oferit să mă însoțească până acolo.
Am trecut pe un pod, apoi pe altul. Străzile erau

străzi, casele nu se legănau, priponite pe mare.
Numai câteva viroage de apă rău mirositoare și
câte-o scoică de luntre, trasă la scară. Strada se
prelungea strimtă, în cotituri exasperante. Locui
torii purtau, mai toți, șepci și trenchôaturi. Călcam
cu teamă, așteptând la fiecare colț, să mă stră
pungă un cuțit.
La un moment dat, eram convins că însoțitorul
meu va merge cu mine până la un loc potrivit,
aici îmi va da câteva palme și-mi va lua porto-
felul pe care îl simțeam plin, ca o țâță, în buzu
narul din dreapta al hainei, unde mă învățase mama
să-l țin când voi fi pân striini. La fiecare colț, îmi
arăta câte o casă ori vreo biserică celebră.
Dar, am ieșit dintr'un gang și, deodată, s'a des
fășurat înainte-mi priveliștea amețitoare a cele
brei Piazza. Și, dacă la intrarea în Ita’ia cerul îmi
hărăzise splendoarea acelui apus de soare, același
cer — ori poate autoritățile ? — a scos deasupra
turnului lespedea rondă a lunii care îmbracă în
marmoră toate aceste ziduri vechi, iar colo în apele
golfului, printre gondole, vaporette și feeria lumi
nilor, descrie până departe o șosea lungă așternută
cu cositor...
Italianul mi-a descris monumentele și mi-a ară
tat, de pe cheiu, și Puntea Suspinelor. Când a vrut
să plece, i-am mulțumit frumos pentru gentilețe,
însă el mi-a spus că asta costa.
— ? ? ?
— Eu sunt ghid.
— Cât costă ?
— 30 de lire.
— Poftim.
Fusese, oricum, gentil. Portofelul era tot la piept.
Am rămas în Piazza, până la ora 12, ca să aud
bătaia „sinistră" a orologiului din sonetul lui Emi-
nescu. Ce extraordinară emoție încerci, într’adevăr.
192 N. CREVEDIA
când iei contact cu legenda. M’am întors la botei,

cu vaporetto, pe Canal Grande. E frumoasă Vene
ția. Frumoasă, ca Sanda...
La Roma, am rămas trei săptămâni. Inaugurarea
Institutului fusese onorată cu prezența lui Mus
solini. La recepția din casa Directorului, i-am fost
prezentat. A doua legendă mare.
Seara, altă recepție la care, de asemenea, am
făcut cunoștința altor celebrități ale Italiei con
timporane.
La Roma, vizitam toată ziua monumentele și
muzeele, iar seara cutreieram spectacolele. Un
monument care m’a copleșit a fost Colosseum. Mă
reția lui mă atrăgea în Fiecare seară, ca pe un
somnambul. Să vezi Colosseum, noaptea pe lună, e
un spectacol unic. Poate Piramidele Egiptului pot
să dea emoții egale. Și, la Fiecare monument, la
fiecare pânză ori statuie celebră, chipul Sandei
răsărea aievea,un chip candid și trist, transfigurat
de depărtare și de cele aproape două luni, decând
nu ne-am mai văzut.
Am plecat apoi la Napoli. Am visitât Pompei
și insula Capri. Am fost în Sicilia. Am văzut și
opera de bonificație a Ducelui, din Mlaștinile Pon
tine. Și aici, peste tot, din fiecare piatră, din fie
care peisaj, din fiecare colț cerneliu de cer, chipul
; dragei mele Sanda. In Italia, nu trebue să mergi
•cu o femeie, ci cu amintirea unei femei scumpe.
La înapoiere, deși în programul meu mai pre
văzusem încă două zile la Roma, nu mai m’am
oprit aici decât câteva ore, ca să-mi iau restul de
bagaje. Mi se făcuse dor de țară, de Sanda și,
cutoatecă plecasem numai pentru două săptămâni,
se împlinise o lună decând lipseam delà îndatori
rile mele universitare, nu prea aspre, dealtfel.
întâlnisem la Roma un compatriot, un oarecare
Nicolae Vâzdoagă. Era un om de vreo 35 de ani,
fecior de plugar moldovean. Cele câteva clase de
liceu pe care le avea la bază îi procuraseră o mică

slujbă la Primăria Municipului Iași. Vâzdoagă,
însă, în afară de biurocrație, făcea și afaceri. Avea
la Iași, în tovărășie, un depou cu vinuri care, se
vede treaba, îi renta destul de frumos, din moment
ce își permitea să voiajeze. In Italia, venise cu un
tânăr arhitect, membru al Institutului — și el tot
•din Iași. La Napoli și în Sicilia, am mers câte trei.
Vâzdoagă era un Moldovean lălâu, un nătărău sim
patic și tovărășia lui mi-a procurat multe mo
mente de distracție.
otuși, să fie blestemat ceasul când l-am cu
noscut'pe Vâzdoagă! Am plecat împreună din
Roma, spre țară. Arhitectul mă rugase să am grijă
de el. Să nu-1 slăbești de lângă dumneata, căci o
ia razna și cine știe ce mai pățește. Ne-am oprit
o zi la Florența și alte 24 de ore la Padova, orașul
lui Galileu. Aci, Vâzdoagă zor-nevoie să mergem
pela Vasile Apachiței. Vasile era consătean cu el
■și urma cursurile Facultății de Medicină din loca
litate. L-am găsit acasă. Locuia la o gazdă bă
trână și vorbăreață care cum ne-a văzut, a’nceput
să ne elogieze și pe noi ca Români și cele două
•camere pe care le mai avea de închiriat. Credea
•că suntem studenți. Vasile, deși era ora 10 dimi
neața, nu se ridicase încă din pat. Era și el tot
un Moldovean moale și pe pântecul dolofan, cele
vreo șapte-opt cursuri răvășite îi veneau ca o pla-
pomă. S'a'mbrăcat repede, scuzându-se de mii de
ori și am ieșit în oraș. Ne-a arătat Turnul și am
fiteatrul lui Galileu și toate celelalte monumente
ale orașului, demne de văzut.
Am luat masa împreună. II invitasem noi. Va-
•sile Apachiței urmase trei ani la Facultatea de
Medicină din Iași. Eliminat din Universitate, pentru
■delictul unor agitații studențești, venise aici să-și
continue studiile. La masă, am discutat de una și
■de alta, despre situația din Italia și despre ce se-
) 13
194 N. CREVEDIA
mai petrece în România. Eu făceam ce făceam șă

aduceam vorba despre Iași. La un moment dat.
ne-am dat în pomeneală de scriitorii ieșeni și, bine
înțeles, despre autoarea „Recreației".
— A, Sanda Marinescu — a făcut el — cu du
duia asta e o chestie.
— Ce chestie ? — am tresărit eu.
— Chestie lungă.
Și studentul mi-a povestit aproape aceleași lu
cruri pe care mi le-a spus astăzi Brebenaru, la
restaurant.
Nu am putut să mai bag nimic în gură. Masa
aceea fusese otrăvită. Credeam la început că Va-
sile Apachiței cunoaște idila mea cu Sanda și.
Moldovean șiret, vrea să mă fiarbă nițel. Era ,
însă un tânăr serios și arăta față de mine un re- !
spect deosebit. I-am pus întrebările cele mai con
tradictorii ; același rezultat.
După masă, am vizitat iarăși orașul, dar mi-
amintesc vag de cele văzute. Eram într’o febră
așa de ridicată, că nu-mi mai dam seama dacă mă
aflu în Italia, în Iași ori la București. Aveam c
ciudă crâncenă pe Moldoven': aceștia !
Nici din Genua, nici din Torino, nici din Mi
lano — pe unde a trebuit să mă înapoiez con
form biletului de tren plătit anticipat, la Bucu
rești — nu am reținut nimic. Veneția pe care îmi
propusesem s’o vizitez cu amănuntul la întoarcere,,
m’a încântat mai puțin. N’am mai rămas decât o
zi și mai mult de hatârul lui Vâzdoagă care și-a.
scos aci vrea 15 fotografii, în toate pozițiile: cu
porumbei pe umeri, în Piazza San Marco, în gon
dolă, pe vaporetto...
Și în Viena și în Budapesta — pe unde mă
aducea în țară același bilet — nu am rămas decât
câte-o după-amiază, timp suficient ca tovarășul j
meu să-și scoată duzina de fotografii. Trebuia să .
scurtez pe cât puteam voiajul meu care împlinise i
aproape cinci săptămâni. Dacă aș mai £i avut bani,

mi-aș fi luat bilet de .tren direct prin Jugosla
via. In țară, mă aducea acum urgent ceva im
portant — desnădăjduitor de trist, ca moartea u-
nei ființe scumpe.
Mă înțelesesem cu Cornelia ca, la înapoiere,
să rămân o zi în București, să-mi pun la punct
anumite treburi și, de aci, să pornesc pentru alte
câteva zile la Iași, cum făgăduisem Sandei. Delà
graniță, i-am dat însă o telegramă să £ie neapărat
în Gara de Nord, lăsând-o să înțeleagă că de aci, /
îmi voi continua călătoria spre Moldova. Cornelia
m'a așteptat pe peron cu un braț de mimoze proâ- ' ,
spete. Era în Februarie și un ger dulce îi împur- '!,‘-
purase obrajii. Venise îmbrăcată într’o mantou
de blană gris, foarte elegant. Am mințit c’am pri
mit o telegramă delà Iași că Sanda e grav bolnavă.
Dealtfel, delà frontieră, anunțasem familia Ma
rinescu că voiu sosi la dânșii a doua zi.
Peste o jumătate de oră, s'a făcut legătura, trenul
a pornit și pe peronul pe care stratul ușor de ză
padă se topise, o batistă ștergea de lacrimi o pe
reche de ochelari frumoși.
Biată Cornelia ! *
* *
La Iași, am ajuns dimineața, într'un hal de ne-
descris. Trecuseră cinci nopți de când plecasem
din blestemata Padova. Nu știu dacă în acest timp
am adunat laolaltă câteva ore de somn. Am dus-o
într’o stare de semi-trezie, muncit ca de un coșmar.
Prin stațiile pe unde treceam, vedeam în fiecare
un chip de fată, care mi se părea al Sandei. La
Viena, un superb cap cu părul cârlionțat m’a pi
ronit locului. îmi bătea inima puternic și când s’a
apropiat și am văzut că nu e Sanda, ceea ce am
mai putut face a fost să o salut respectuos. Nem
țoaica mi-a mulțumit și și-a aruncat privirile
înapoi, mirată. Pe drum, l-am întrebat și pe Vâz-
196 N. CREVEDIA
doagă dacă o cunoaște pe Sanda. „Par’că am ză-

rit-o cândva pie stradă ; una așâ, grasă, cu părul
mare — mi-o arătat-o șineva. Aiasta-i șeea саге
fașe pie scriitoarea? Că umblă toată ziua cu mai-
;apașite...
că-sa din librărie 'n librărie, ca niște z<\ ,
In telegrama pe care le-o trimisesem delà graniță,
le spusesem numai : „Sosesc curând Iași", fără să
precizez ora și ziua. Nu vream să-i oblig să mai
vină la gară. Voiam apoi să trag la hotel să mă
odihnesc, să mă limpezesc. Vâzdoagă însă—ce băiat
cumsecade, altminteri — m’a luat la el acasă, am
lăsat bagajele și am mers la o baie publică din
apropiere. Ciudat : un băieș semăna aidoma cu pro
fesorul Barbu Marinescu. Mi-am amintit cum, cu
câțiva ani în urmă, văzusem la baia Spitalului Mi
litar din București, un maseur al cărui cap avea
o asemănare uluitoare cu al filosofului Bergson.
Deși maseurul delà Iași punea o femenină dexte-
rioritate în arta sa, nu știu de ce îmi venea totuși,
să-i trag o palmă.
După baie, înfășurat în giulgiul cearșafurilor și
desintoxicat de funinginea atâtor zile de drum, am
încercat să adorm Ce fericit aș fi fost dacă aș fi
putut închide ochii numai zece minute. Acele zece
minute de destindere, o adevărată binecuvântare
pentru mintea și trupul care pătimiseră atât. Dar
n’a fost cu putință...
Delà baie, am dat un telefon familiei Marinescu.
Era doamna la aparat. I-am spus că după masă
la ora 5, sunt la dânșii.
Revederea mi s’a părut a nu fi fost atât de cal
dă pe cât se cădea, după atâta timp decând nu ne
văzusem. La ușă, m’a întâmpinat doamna. San
da era în casă și pe îmbrățișarea noastră s’a schi
țat numaidecât o nedumerire.
— E supărată — m’a lămurit Dulcea. i.
— Supărată pe mine?
— Pe dumneata.
<
— De ce ești supărată,
x Sanda
" ?— m’am apropiat
eu de dânsa și i-am mângâiat ușor . părul1 care nu
mai era pus
р л panică
în p " * Г ’
pentru mine, ca atunci
. când
am venit prima oară aici.
— Lasă, lasă... — a făcut ea cu tristețe.
N'a vrut să-mi spună nimic. /'•.ÿ-J- 'V
M’a lămurit tot doamna:
Ij i; £ -'и ••S'Y.' - ' г
wü/
— E făcută foc !
— Pe mine ?
— Pe dumneata, domnule.
— ???
— De ce nu i-ai scris ?
î>'
— I-am scris aproape în fiecare zi, doamnă.'..
— Cărți poștale ?
— Ilustrate, dar i-am scris și închis.
— Câte scrisori închise ?
— Una.
— Și delà Sanda câte recomandate ai primit?
— Două.
— Vezi ?
Intr'adevăr, dintr'un punct de vedere. Sanda
avea dreptate. Din toate orașele, scrisesem câte
una și chiar două ilustrate. Le trimiteam unele pe
numele ei, altele pe al familiei. Dar pe fiecare
scriam atâtea impresii, atâtea drăgălășenii pentru ea.
Imediat се-am ajuns la Roma, i-am scris, recoman
dat, o scrisoare lungă și tandră, așa cum îi scriam
de obiceiu delà București. Tot din Cetatea Eternă,
i-am trimis la câte două —trei zile, câte-o ilustrată,
în care de asemenea, îi comunicam impresiile ul
time și, printre rânduri, toată dragostea ce-i port
cu mine. Mi-amintesc că numai pe o simplă carte
ilustrată nu am scris decât adresa și m'am iscălit.
Dar pe cealaltă parte, era o fotografie, înfățișând
pe Ducele de Piemont, moștenitorul Tronului Ita
liei — cu mireasa. Am găsit întotdeauna ridiculi
pe aceia cari-și scriu în fiecare zi, fiindcă
198 N. CREVEDIA
de multe ori, nu ai acest răgaz ; apoi aceștia, cu

siguranță, își scriu numai banalități. Cu ocazia
aceasta, Sanda mi-a amintit că și astă-toamnă
când ne-am cunoscut, era vorba să-i scriu în fie
care zi și nu m’am ținut de cuvânt. Ea nu știa că
propunerea o făcusem în glumă și că în orice caz
i-am scris mai multe scrisori decât mă așteptam,
dată fiind greutatea cu care mă dedic epistolelor.
De-ar fi știut Sanda cât a fost de prezentă în
inima mea 1 Am chiar impresia că toate monu
mentele, toate priveliștele și tot ce mi-a fost drag
în Italia, le-a văzut și dânsa odată cu mine. /
Când se supără, Sanda e delicioasă. încruntă
sprâncenele și umilă botul, ca acei copii cari se
mânie la masă. Recunosc, am făcut o greșeală.
Trebuia să-i scriu de mai multe ori, închis, și de
sigur pagini multe, multe și tandre, așa cum îi
I scriam în ultimul timp. Fetele sunt vanitoase, vor
; să aibă de zece ori pe zi, factorul la poartă.
"X- Dar norii s’au împrăștiat și, la masă, a răsărit
iarăși soarele. Am scos dintr’o valiză cadourile pe
care le adusesem din Italia. Ceea ce trebuia să le
aduc la fiecare, hotărîsem la plecare cu Cornelia.
I-am dat fiecăruia darul ; profesorului, om de
Stânga, ca să-1 tachinez, i-am adus o carte apă
rută recent la Milano „Lo stato fascista'1.
A fost mare bucurie la împărțirea cadourilor.
Sanda și Grâu mi-au sărit de gât și m'au sărutat
sgomotos. Doamna, cu șalul venețian pe umeri,
m’a sărutat și dânsa pe frunte iar Barbu, privind
opul despre statul fascist, surâdea sardonic : „Mă
băiete, n’ai să mă1 convertești tu pe mine la fascism
nici cu Papa delà Roma". Și m'a sărutat și dânsul
pe tâmple.
Sandei îi mai adusesem nenumărate albume, cărți,
fotografii. M’a rugat să le semnez și eu am căutat
pentru fiecare câteva cuvinte frumoase, de omagiu.
Delà Napoli, i-am mai adus niște amulete, iar delà
ÎPompei, de pe ruinele casei scriitorului Salustius,

•am cules tot pentru dânsa câteva flori delicate.
Alte flori presate erau adunate de pe mormântul
•lui Bălcescu, delà Palermo. Sanda nu prea știa
cine a fost Salustius ; nici că Bălcescu e îngropat
în Sicilia — totuși, a luat florile și le-a pus bine
în cutia ei de scrisori, dupăce, bineînțeles, m'a pus
să scriu pe un bilet originea lor și să mă iscălesc.
(Corneliei, nu-i adusesem decât un album cu ve
deri din Florența și câteva nimicuri.)
* * *
Astăzi, am rămas mai mult la discuție cu profeso
rul. A venit vorba despre învățământul nostru și
felul cum e conceput. Barbu Marinescu, în ce pri
vește educația și instrucțiunea școlară, are con
cepții americane. Deși cunoscător al umanităților,
totuși, ca om de știință positivă, nu mai concepe
•ca ele și clasicismul în genere să mai fie de-acum
baza învățământului nostru. „Dragul meu băiat—
îmi spune dânsul —ce păcat că știm pe Virgiliu
pe dinafară și nu știm totuși să ne spălăm dinții.
Eu prefer un fermier canadian care crapă de să- !
•nătate și voie bună, în locul unui doctor de-al ;
nostru plin de mătreață, care cunoaște sanscrita
și toate complicațiile aoristului grecesc...
In felul lui, Barbu Marinescu are dreptat.:e.
Dar pentru ce ține să facă din fata lui o scrii-
toare și nu o admirabilă gospodină, ca soțiile fer
mierilor din Canada? Căci iată cum sună o frază
la pagina 32 : „In razele soarelui de iarnă care
pătrund prin geamul de sus, praful lucește des și
sclipitor ca o puzderie de stele, într’o cale a lap
telui rectilinie și diurnă". E foarte frumos pasagiul.
E aici un stil consumat — și numai tatăl poate fi
poetul acestei imagini elevate.
Mai jos. în aceeași pagină : „Ora noastră de
gimnastică e ora când suntem supuse unei ade-
200 N. CREVEDIA
vărate stâlciri anatomice". Sau : „Fetele stau cu.

pântecele pe podeaua rece". Nu vi se pare că aici
grăește părintele, atent la sănătatea copilului ? Barbu
Marinescu are, cum am spus, anumite teorii Și
acestea nu pot fi decât ideile sale.
La pagina 72, își bate joc și de profesoara de
Filosofie. Curios. Poeții nu se împacă cu multe ma
terii, dar Filosofia o pricep.
* * *
Am descoperit la pagina 87, argumentul cel mai.
elocvent. Sanda spune negru pe alb că acum în
clasa Vll-a face lecțiile cu tata. El îi traduce și-i
face rezumatul la Germană și Latină. La Filosofie,
tot cu dânsul. Istoria îi repugnă Sandei. Toate ma
teriile-! displac. Și Dreptul și Matematicile. Tot
programul, școala în general. In clasa VH-a, face
lecțiile cu tata.
Dar Sanda e o fată cultă; prea cultă pentru
vârsta pe care o are. Paginile ei abundă de citate
și reminiscențe. Are, în toate domeniile, cunoștințe
vaste. lat-o vorbind despre economia politică, des
pre personagii antice, cu familiaritatea cel puțin
a unui elev eminent : „Ca Orfeu după Euridice,
intru și eu în Hadesul secretariatului. Cele două
Gorgone nu mă bagă în seamă... Cred că și Tezeu
ar fi împietrit la privirile lor". Are citate latinești,
franceze și germane și care dovedesc că le-a asi
milat. In unele comparații frumoase, apar fapte și
personagii istorice de care eu iată îmi aduc vag
aminte. Intr’un loc, pomenește de Keiserling, în-
tr’altul citează pe botanistul Daumier. Sanda afirmă
tot în această carte că citește revista „die Woche".
Papă, desigur, o citește căci dânsul face traduce
rile și rezumatele la Germană. ,1
Și tot el scrie și cărțile...
*
BURUIENI DE DRAGOSTE 201;
— Spune p'aia cu Vâzdoagă...

— Am mai spus-o.
— S'audă și Barbu.
— In sfârșit, pentru domnul profesor...
— Despre ce e vorba ? (Profesorul își puse oche
larii, cașicând cu ei ar fi trebuit să m’asculte).
— Să vedeți...
— Ia-o dela'nceput, decând cu cheful. (Sanda).
— Dela'nceput. Nicolae Vâzdoagă, după o săp
tămână de ședere în Roma, s'a încumetat să iasă
singur în oraș. „Măi, să nu te rătăcești” — i-a zis
prietenul său, arhitectul din Iași. — „Las’pi mine”,
a răspuns Nicolae, și-a luat aparatul de fotografiat,
gambeta, bastonul și a plecat. A umblat el ce-a
umblat prin Cetatea Eternă, până i s'a făcut foame.
Ce să facă ? Nu știa nicio limbă străină și nici
boabă de italienească. A intrat, totuși, într’o trai—
torie, sa ia masa.
— Hei, musiu, ia vino'ncoace—a chemat el chel
nerul. Се-ai de mâncare ? Și i-a arătat la gură cu
lingura : hap-hap. Chelnerul a început să-i enu
mere felurile de bucate: cutare, cutare, cutare.
Vâzdoagă n’a'nțeles nimic.
— Ascultă, musiu, macaroane ai ? (Era singu
rul cuvânt pe care-1 înțelegea din limba lui Dante.)
— Si, si, macaroni, presto — avem.
— Ei bine, să-mi dai macaroane.
Chelnerul i-a adus o farfurie încărcată.
— Ascultă, băiete — s’a adresat el iarăși chelne
rului — dar ceva udătură ai ? Udătură...
— Udatura ? Che cosa?, s’a mirat băiatul.
— Băutură, dragă, ceva de băut...
— Băutură ? Non capisco, nu'nțeleg.
Pileală, măi, niscaiva vin de pileală — și Vâz
doagă a pus un pahar gol la gură și i-a arătat ce
vrea.
A, vino — avem. Cât doriți ?
— O jumate.
202 N. CREVEDIA
— Quanto, prego ?
— O juma de kil.
— Uno kilo ?
Vâzdoagă, ca să se facă înțeles, i-a arătat un
-deget :
— Nix un kil ; o jumate — și cu arătătorul ce
leilalte mâini, și-a retezat degetul pe jumătate.
— A, da, capisco. Doriți și cu soda ?
— Sodă? Vâzdoagă făcu ochii mari.
— Da, da, soda.
Chelnerul îi turnă în pahar dintr’un sifon ima
ginar.
— Să pui sodă’n vin ? Sodă caustică? Vâzdoagă
își făcu cruce.
— O, no, soda caustica, signore. Ecco... — Și
-chelnerul iarăși îi turnă în pahar dintr’un sifon
închipuit.
— Măi bădie — reluă Nicolae — mie să-mi aduci
-sifon.
— Sifone ? Che cosa ?
— Sifon. Uite : fâsss...
— Fâss ? Questa si dice in rumeno : fâss 1
— Fâss, mă bădie. Adu-mi un fâss mare. Uite,
atât...
Chelnerul i-a adus un sifon mare și Nicolae Vâz
doagă delà Iași, din mahalaua Sărăciei, a mâncat
o farfurie de macaroane, mare cât o copaie și a
băut cu sifon încă o jumătate de vin napolitan.
Barbu Marinescu a făcut și el haz de povesti
rea nițea.
Dulcea însă și Sanda îmi dau :zor să continui,
Și i-am povestit mai departe cumi doi italieni delà
altă masă s’au apropiat de Vâzdoagă și s'au pre
zentat. Unul dintre ei, Umberto, o rupea binișor
românește. învățase delà niște prizonieri români,
foști soldați în armata austro-ungară.
— A, ce fromosa pălărie aveți, domnu Vaz-
doga.
— Asta nu se zice pălărie pă rumanșki — i-a

•corectat Nicolae.
— Dar cum si dice ?
— Asta pă rumanșki si zișe : gambetă.
— Gambetta...
— Da.
— Fromosa. Dumnevostra aveți și paltone £ro-
mos și bastone forte fromos.
— Frumoase. Paltonul l-am făcut la domnu Her-
•șcu, la Ieși, în centru. Douășpi mii di lei mă costă.
— Cât costa ?
— Douășpi mii. Și Vâzdoagă arătă degetele am
belor mâini și încă două.
— Și bastonu ?
— Asta baston me costa șinși mii. (Iși arătă de-
.getele mâinii drepte).
— Che bello, che bello, frumos...
— Frumos, drajii mei, nu videzi ? : are mânero
■die arjint.
Vâzdoagă a scos din buzunar o fotografie sepia,
scoasă la domnu Rottmann înȚfeși și care-1 repre
zintă cu palton, pantaloni rayați, ghetre, mănuși,
gambetă și baston.
— Che bello. che bello, ce elegant ! — se uitau
admirativ italienii la fotografie. Dumnevostra nu
sunteți conte? zise cu un fals aer convins unul
•dintre macaronari. (Erau doi șoferi șmecheri).
Vâzdoagă fu plăcut surprins :
— Conte ? Eu, conte ?
— Da. da, tot aspecto della dumnevostra e de
•conte. Elegantissime. Nu sunteți conte ?
— O, nu.
— Dar care e vostra ocupațione ?
— Io, drajii mei, io sunto funcționaro.
— Fonționario...
— Funcționaro la Primăria din Ieși. .Mai am și
«n depou cu vinuri în exploatare.
204 N. CREVEDIA
— Nu se pote. Dumnevostra aveți un nobile

aspetto di conte.
— M...da, vedeți Dumnevostra, tata della mine
este dascalo, cântărețo na biserica ; mama della
mine, fată die popă... Hei, musiu, mai dă un kilo !
— Eviva domnu Conte Vazdogal
— Vivat Mussolini 1
— Eviva fratelli romeni 1
— JLraiasca frații italieni...
Șoferii au văzut cu cine au aface și au mai co
mandat și ei vin. Contele Vâzdoagă prinsese la
limbă și-i săruta din când în când, entuziast, pe
fratelli italieni. Din trattoria aceasta, au intrat în
alt local de noapte, au comandat fripturi și vin
„Lacrima Cristi" ; de aici, într’altul, apoi într’un
bordel. în cele din urmă. Dogele Vâzdoagă care
plătise el peste tot, s’a trezit la un comisariat de
poliție. Fratelli, dupăce-1 îmbătaseră turtă, îi lua
seră portofelul cu bani, aparatul de fotografiat,,
ceasul de aur, bastonul cu mâner de argint — și
dispăruseră.
Am luat iarăși cărțile și am încercat să mă lă

muresc. înclin spre convingerea că tata le-a scris..
A dozat totul cu o savantă abilitate. Sanda, con
stat zilnic, nu poate susține o discuție elementară,,
necum probleme mai subtile. Schimbă 'ntotdeauna
vorba ori face glume. După însăși mărturisirile-
din carte, nu-i place să învețe.
Iată însă cum maschează toate acestea. La pa
gina 40, e vorba de un extemporal. Religia e un
obiect ușor, la care toată lumea știe, chiar dacă,
n’a învățat nimic. Dar Sandei și obiectul acesta,
i se pare impenetrabil. La extemporal, scrie ea,
dându-li-se subiectul „Dovezi despre existența lui
Dumnezeu", nu a putut scrie decât o singură frază..
O reproduc : „Punctul de plecare al oricărei reli-
I
.g ii e cunoașterea lui Dumnezeu. Dar cum cunoa

ștem pe Dumnezeu ? “ Atât. Sanda n'a mai putut
■continua. De ce ? Spune că, deodată, a fost cu
prinsă de un fel de nostalgie a copilăriei când bu
nicul ei, „un sfânt preot cu barba albă, scoborît
parcă dintre sfinții zugrăviți ai altor vremuri"
slujea la biserică. Și Sanda continuă, în carte :
„Intr’o sancta sanctorum, în cea mai candidă și niai
luminoasă parte a sufletului, acolo unde nu pă
trundeau nici nelegiuirea întrebării nici pângărirea
îndoflii, ședea neprihănită credința. Și acum ce
i-am răspuns făpturii acesteia hidoase la trup și
la suflet ? Ce m'a făcut să spun ? Ce a ucis și a
pângărit, iremediabil poate, în sufletul meu ? '
Făptura hidoasă la trup și la suflet, ați priceput
-cine este: e preotul Voinea Surpan, profesorul de
Religie. Foarte explicabilă revolta Sandei împotriva
preoților noștri pe cari nici eu, dealtfel, nu-i am la
inimă. Dar tocmai aici mi se pare ingenios pro
cedeul lui papă. Oare, o elevă care începe teza
■așa de inteligent: „punctul de plecare al oricărei
religii e cunoașterea lui Dumnezeu" — nu poate
continua până la sfârșit cu argumentarea? Când
spune așa de pretențios : „Intr'o sancta sanctorum,
în cea mai candidă și mai luminoasă parte a su
fletului..." -nu putea această elevă să dea câteva
dovezi despre existența lui Dumnezeu ? Sanda se
pretinde poetă. Dar scriitorii, chiar când nu po
sedă argumente raționale, fac pur și simplu lite
ratură. Poetesa putea să scoată pe Dumnezeu, nu
din demonstrațiile Apologeticei de cl. Vil-a pe care
n'o citise - ci din iarba câmpului, din mirosul flo
rilor, din echilibrul care există în natură și chiar
din acea sfântă a sfintelor care există și în sufletul
ei fraged.
*
206 N. CREVEDIA
Am subliniat în carte o mulțime de strofe con

struite după o topică specială care nu e proprie-
limbii române. E topica limbii germane, cu așeza
rea adjectivului înaintea substantivului. Câteva
exemple : „Ghiontul Elenei Marian imprimă tocu
lui o scurtă, capricioasă traectorie terminată cu o ex
plozie de stropi" (pag. 108). „Ah, cu această intimă:
declarație și de chinuitoarea mea nebănuită răzbunare,.
inima mea e satisfăcută iar zâmbetul meu e plin
acum de curată, senină veselie" (pag. 169).
Așa e scrisă toată cartea. Sanda nu știe nem
țește. Traducerile le face și acum în ultima clasă
a liceului, împreună cu tata. Spune că are oroare
de această limbă.
Nădăjduiam totuși că, fără să vrea, a învățat-o-
de mic copil, în familie. Dar am pus-o astăzi la
încercare. Era și Leana de față și prefăcându-mă că
vreau să discut ceva ce nu trebue înțeles de ser
vitoare, am întrebat-o pe Sanda în limba germană.
N’a priceput nici boabă. S’a făcut fețe-fețe. A
răspuns numai odată : Ja, ja și de două ori : O,
nix ! S’a dat, după obiceiu, în altă vorbă—pe ro-
f mânește 1 Enervată, a gonit servitoarea din odaie.—
* * *
Astăzi, către prânz, am ieșit singur în oraș-
Vream să-l mai întâlnesc pe Brebenaru.
De obiceiu, ieșim împreună ; toată familia — ori
numai eu cu Sanda. Prefer situația din urmă.
Prin oraș, mergem la braț și am impresia că știe
tot lașul de idila noastră. Timpul nu e deloc frumos.
S’a topit zăpada, e ceață, noroiu. Deși centrul e
departe, Sanda preferă să mergem pe jos. Facem
mișcare. Vrea probabil să mai slăbească. Și mie
îmi pare bine că mergem pe jos. Să-mi treacă
timpul lângă dânsa.
O mai iubesc ? N’aș putea preciza. Ziua, când
suntem împreună, găsesc aceeași dragoste din De-
i
cembrie. La masă, face nebunii. Nebunii de copii

răsfățat, fericit. Iubește — cum spune Dulcea. ȘL
eu, cred că o iubesc tot atât de mult.
Noaptea, însă, când mă retrag la culcare, încep
să latre__gâtni£ îndoielilor. Așa, de pildă, de câte
ori ies cu dânsa, mă poartă mereu prin centru, la
ora când iese delà clinică, doctorul Тора, asistentul
universitar. Am certitudinea că Sanda l-a iubit pe
Horia Тора — dar acesta nu i-a răspuns. Cu mine,
vrea să-i arate cum că sunt și băieți cari mor după
dânsa. Băieți delà București și, mă rog, tot asistenți
universitari!
Ne întâlnim regulat pe Corso, cu Тора. E un
tânăr înalt, blond ca un nobil rus. Salută politicos,
dar numai atât. Trece mândru, înalt, distins și
numai genele Jungi ale superbilor săi ochi albaștri
mai caută și pe pământul acesta plin cu domni
șoare de măritat. Dulcea susține că Sanda nu l-a
iubit niciodată. „Doctorul Тора e un tânăr foarte
cuJț — a studiat la Paris — foarte manierat, fa
milie bună, viitor strălucit și numai puțin de l-ar
fi simpatizat Sanda, i-aș fi dat-o în căsătorie cu
ochii închiși" — spunea dânsa.
Eu sunt convins că, dimpotrivă, el este cel care i
de pe plopul înalt al îngâmfării, nu a răspuns cân-
Tecului ei. Fotografia lui Topa de pe măsuța ei de
scris din odaie, are ochii roșii, făcuți cu creionul.
Nu e aceasta o răzbunare ? O adevărată răzbu
nare de fată ?
*
* *
Doctorul Тора îmi era înainte nesuferit. Aș vrea
acum să-1 cunosc. Dacă l-aș vedea, l-aș lua așa
pe departe și mi-ar da oarecare indicii. Dar n’am
cum să-1 cunosc. Am încercat de câteva ori să ies
singur în oraș — poate-1 mai întâlneam pe Brebe-
naru — dar nu s’a putut. Sanda se ține de mine.
Alerg și eu, Tresty... (Așa îmi spune acum Sanda
.208 N. CREVEDIA
•și toți ai casei. Petronius mi se părea prețios și

i-am rugat să nu-mi mai spună așa.)
Adesea, merge și Grâu cu noi. Nu-mi convine
•și nici ei nu-i place.
Dar chiar dacă aș face cunoștință cu Тора,
•cred că n'aș putea afla nimic. Doctorul e prea de
licat, ca să-mi facă vreo confidență și prea diplomat,
■după cât am înțeles, ca să se lase antrenat de
mine.
De câte ori îl văd însă pe Тора îmi aduc aminte
de schița aceea a Sandei dintre manuscrisele noui,
în care eroul este chiar doctorul. Era prezentat
ca un timid. De-o timiditate, vecină cu prostia.
Iși băteau joc de el, în schiță, două fete. Una dintre
ele, era Sanda, se’nțelege — și toată bucata aceasta
era tot o răzbunare ; o răzbunare de fată care n'a
fost iubită.
Cèea ce este interesant în toată povestea acestei
schițe, e faptul că tata nu vrea ca ea să figureze
în viitorul volum. „Doctorul s’ar recunoaște —
spune dânsul — și poate că s’ar supăra. Tot lașul
o să vadă că el este eroul și o să facă haz. Nu,
nu, această schiță nu merge. Topa e prietenul
nostru".
Sanda însă nu vrea să știe. M’a rugat chiar ca
în cazul că tata nu —consimte,
‘ , eu_ să fac totuși așa
fel ca, la București, unde se va tipări cartea, să
£el
adaug și această bucată „Țin mult. Te rog. Dacă
mă iubești..."
Eu nu știu ce voi face când va fi să aleg între
înțelepciunea
. . bătrânului și insistența
;a Sandei pe
•care ;mi se pare că o iubesc tot ca mai înainte,
Ceea ce am reținut însă din toată această mică
dispută, e că tot Sanda pare a fi autoarea cărților,
Dacă ar fi tata, dânsul n’ar fi scris bucata
-aceasta care jignește pur și simplu pe cel din
■fotografia cu ochii scoși.
*
I
Dar dacă Profesorul se opune numai de formă ?

Au observat ei, oare, ceva schimbat la mine și
țin să mă convingă cu tot dinadinsul că ea este
autoarea ? S’ar putea să fie tot de el scrisă. In
definitiv, cum și-a bătut joc de atâta lume în
cărfile precedente, de ce n’ar ridiculiza acum și pe
tânărul acesta îngâmfat care n’a vrut să-i ridice
piatra din casă ?
Am remarcat însă altceva. Dintre toate bucățile,
schița aceasta e cea mai slabă. E o compoziție
puerilă, fără nimic literar într'însa.
Subiectul e interesant — ca toate subiectele din
lume ! — dar ca să scoatem din el artă, a trebuit
să refacem schița complet. La celelalte bucăți, mai
ștergeam un rând, mai tăiam o frază, puneam o
imagine nouă ; pe aceasta, a trebuit s'o sfărâmăm
toată, și abia-abia de-am putut face din ea o buca
tă onorabilă. M'am mirat chiar cum autoarea a două
volume bune, la al treilea să scrie așa de incolor.
Dar, probabil, Sanda face toate compozițiile ace
stea școlare, iar tata e maestrul care vine apoi și
reface totul. Pe aceasta, Sanda vrea s’o însereze
în volum și de aceea nu i-a refăcut-o. Toată
familia, dealtfel, s’a opus ca bucata aceasta să
vadă lumina tiparului. „Vai, Sando, doctorul Тора,
care te-а scăpat delà moarte, merită oare din
partea ta această mulțumire ? — a fost de părere și
doamna Marinescu.
— M’a scăpat delà moarte Dumnezeu, nu 'el.
— Nu mai spune așa...
Fapt sigur, deci : Sanda l-a iubit pe doctor ; el
n’a băgat-o în seamă. Cărțile, sunt scrise în cola
borare. Sanda mai are totuși timp, să-și desvolte
talentul...
*
Dar cărțile nu sunt scrise nici în colaborare.
Sanda nu-i capabilă de nimic. Astăzi, când am
rămas iarăși singuri, am deschis, intenționat, o anu-
14
210 N. CREVEDIA
mită problemă. O problemă simplă de artă. Habar

nare de așa ceva. Dovedea că ignoră lucruri ele
mentare, necum să fie în stare a pluti în azurul
unei discuții mai înalte. Toate uneltele ei de con
versație sunt două cuvinte : da și nu. Câteodată,
ca să dea impresia că e convinsă de cele ce spune,
accentuiază „da, da, desigur'. Sau : „Nuuuuu“... —
și se face roșie ca mărul. Mi se pare acest da,
da, un adevărat cântec de gâscă — iar acest nu
prelung, parcă e un muget de vițică.
Sanda a început să mă enerveze.
* * »
— Mai spune una cu Vâzdoagă.
— Am spus destule.
— P'aia cu porumbieii din Piazza San Marco.
— Am spus-o.
— Pe cea cu Vezuviul.
— Vezuviul, s'auzim Vezuviul—bătu din palme
Grâu.
— Ajunsesem la Pompei, — începui eu — venisem
să vizităm celebrele ruine. Abia coborîrăm însă
din trenul electric și Vezuviul începu să tumege
mai gros. Vâzdoagă îngălbeni.
— Vezi tu, bădie Mihai, șe-are de gând șiefu ?
(Șiefu era Vezuviul).
— Lasă, mă Niculae, așa face el.
— Așa fașe el, dar astăzi fașe urît. Eu nu mai
merg.
— Glumești?
— Ba nu glumesc dieloc. Vrai să m'acopere lava
pe-aiși ?
— Haide, s’avem timp să-1 vizităm până la trenul
de seara.
— Ba eu mă’ntorc cu aesta care pleacă acum.
Ia uite...
Intr'adevăr, din craterul muntelui, ieșea acum un
imens fuior de fum negru și, numai în câteva nu
I
nute, valea se acoperi cu o ceață deasă. Contele

își îndesă melonul pe cap.
Abia l-am înduplecat să părăsească gara. Mergea
ce mergea și se uita înapoi, spre munte. Bușneagul
de fum se îngroșa, ceața devenea din ce în ce mai
compactă. La un moment dat, a scos carnetul lui
de însemnări și a scris : „Vezuviu început erupție.
De-a fi să mor pe-aiși, să mă dușeți și să mă în-
gropați la noi în sat. Hainile Ie dați die pomană,
oădiei Necula ; casa și diepoul rămân lui frati-mio
Tălucă. Banii — mămuchii, că e bătrână..."
—- Dar ce-1 interesa mai ales pe Vâzdoagă în-
Pompeiu? — întrebă Sanda.
— Am spus.
— Tot obraznică ! — o admonestă Dulcea.
— Ce-1 interesa, într’adevăr ?
— Fostele case de toleranță. De-abia-1 scoteam
de prin ele. Măi, măi — se mira el — da’ stricați
mai erau și Romanii aeștia. D’aia i-o potopit Dum-
niezău...
— Și cum mergea el prin Pompei ?
— Vâzdoagă? Se ținea numai pe lângă ziduri.
— Și gambeta ?
— Și-o’ndesase pe ochi și ridicase și gulerul
paltonului, să nu-1 omoare pietrele, când vor în-
cepe să cadă.
La înapoiere, spre Neapole, ceața s’o tai cu
toporul, iar din rărunchii muntelui începuseră
să iasă scântei ca de pe coșul unei locomotive uriașe.
Niculăiță al nostru înghețase. S’a apropiat într'o
stație de conductorul trenului și i-a șoptit la ureche,
în cea imai1curată
. moldovenească
12 :
— Mână, bădie, mai repejior că i'oite șiefu !
Iaca, ai diela mine un bacșiș...
*
Fiindcă nu pot discuta nimic: cu Sanda, petrec
adevărate ore intelectuale cu ГProfesorul. El cu
212 N. CREVEDIA
noaște tot ce e’n lună și'n soare, în apă și sub

pământ. Ceea ce rețin însă e ce mă roade pe mine.
Concepțiile verbale ale lui Barbu Marinescu se
! găsesc întocmai scrise în cărțile Sandei. Este foarte
j adevărat,, copiii moștenesc ideile părinților, pe care
! și le însușesc din discuțiile de fiecare zi din casă,
dar Sanda n'a putut prinde nimic în capul acela
cât o baniță.
In cartea aceasta, Profesorul — căci el scrie
cărțile — își bate joc de toți și de toate. De pro
fesori, de dăscălițe, de elevi, de Ministerul Școa-
lelor, de Armată și de Religie ; până și de necă
jita noastră Istorie a Românilor. Foștii domnitori
ai țării sunt făcuți cum îi vine la gură. însuși
Mihai Viteazul e batjocorit într’un chip care fri
zează inconștiența.
E un om de știință pozitivă și, afară de atomii,
electronii și plantele sale, nimic nu mai are sfân t.
Nici chiar în Dumnezeu nu crede. îmi spunea
odată cineva că Barbu Marinescu e ateu. Ateu
declarat. I-a mărturisit-o chiar dânsul. Și, în felul
lui, e un tip. Știam mai dinainte că Barbu e fiul
unic^_și_din flori al unei oarecare doamne Ioana
Marmescu”mică proprietară de vie pe la Goleștii
de Argeș. A fost»însă silitor la învățătură și după
terminarea Universității din București, a căpătat
o bursă de specializare la Berlin. In Capitala Ger
maniei, era o figură originală. Ca să se poată între
ține, el, soția și copilul — Sanda e născută la
Berlin ; bursa nu-i era suficientă — Barbu se an
gajase ca simplu lucrător agricol pe o moșie. De
acasă la școală, la moșie și înapoi, ca să economi"
sească banii de tramvaiu, își cumpărase patine pe
roate și se lua chiar la întrecere cu omnibusul.
Sanda îmi spunea odată că ea și Grâu, pe când
erau copii, tata, pentru uzul de toate zilele, nu
le cumpăra pantofiori, ci galenți „ca Nemții și
ca Olandezii*. Când mergeam pe stradă, făceam

klak, klak, klak — ca caii.
* *
Ca caii ! Sanda, indiferent dacă e dânsa autoarea
cărților sau nu, are un mare cusur : vorbește
vulgar. Iși face o plăcere nespusă ca, atunci
când ți-e lumea mai dragă, la masă chiar, să pro
nunțe cuvintele cele mai urîte și se dedă chiar
Ia gesturi deplasate. Pe buzele ei, băligile sunt
adevărate prăjituri, iar cacofoniile făcute inten
ționat, m’au adus la disperare.
Aseară, Sanda a făcut una care a cobo rît-o mult
în ochii mei. Dulcii i se pare că cite sc frumos
versuri — și m’a rugat să fac lectură din tr'un poet.
— Din versurile mele — glumii eu.
— Dintr'ale dumitale.
Am luat din bibliotecă pe Arghezi. Ce frumos e
să citești versuri în familie ! Eram numai noi patru :
Doamna, Grâu, Sanda și eu. Am citit câteva poeme
și nici unul n'a mai fost de părere că Arghezi e
un poet nesărat. Sanda a ascultat cu atenție și, în
cele din urmă, a spus și dânsa : da are talent Ar
ghezi ăsta...
Dar când am citit poezia „Belșug“, la ultima
strofă, Sanda izbucni în râs :
— Ce ai ?
— Nimic.
îmi era așa de ciudă pe mine însumi ! Cine mă
puse să recit versuri ?
— Mai citește odată — mă rugă dânsa.
O trecuseră lăcrimile de-atâta râs.
N’am consimțit. Eu însumi era gata să izbucnesc
în plâns de necaz.
— Mai citește odată.
— Nu pot.
— Citește, te rog...
— Să mergem la culcare.
214 N. CREVEDIA
— Să mergem să ne culcăm ?
— Da.
— Să ne culcăm amândoi ?
— !11 I
Stupoare.
— Obraznico...—o admonesta doamna, râzând.
— Păi n’auzi, mamă, ce spune ?
— Ai întrecut orice margini !
— A, n’am înțeles. Ție ți s'a adresat...
Mama îi dete o palmă. O palmă dulce, așa cum
face întotdeauna când o scoate din sărite. După
două minute, se repezi la dânsa, o cuprinse cu
brațele și o strivi în sărutări :
— Ochi negri, ochi negri...
Iși șoptiră ceva la ureche, după cum au obiceiul.
Mi se pusese în gât un nod cât o măciucă. înce
peam să mă trezesc. Ce e cu femeile acestea ? Iși
bat joc de mine ? Strângeam tare fălcile și cli
peam des ca să înnăbuș o lacrimă.
Doamna, însă, mă rugă frumos :
— Mai citește înc’odată poezia..
— Să lăsăm...
— Ești supărat.
— Obosit. (Eram hotărît să plec chiar a doua
zi la București.)
— Ai să vezi de ce râde Sanda.
Fata trecu lângă mine și îmi luă mâna.
— Ții la noi ?
-
— Și la mine ?
— Desigur.
— Mai citește, te rog, încă odată poezia.
— Altceva.
— Citește partea asta.
Citii:
Ager, oțelul rupe delà fund
Pământul greu, muncit cu dușmănie
Și cu nădejde, până ce, rotund,
I Și-așează luna ciobul pe moșie.
E
Din plopul negru, răzimat în aér,

Noaptea, pe șesuri, se desface lină.
La nesfârșit, ca dintr'un vârf de caer,
Urzit cu fire roșii dé lumină.
E o tăcere de ’nceput de leat.
Tu nu-fi întorci privirile ’napoi,
Căci Dumnezeu pășind apropiat
Ii vezi lăsată umbra printre boi.
O recitisem cu o voce monotonă, fără niciun
fel de plăcere. Sandat se porni din nou pe râs.
Râdeau și doamna și Grâu. Râdeau de se prăpă-
deau. Ca să maschez ciuda care mă sugruma, am
început și eu să râd. Râdeam acum toți. Râdeam
stupid, numai eu nu știam de ce...
— Mai recitește ultima strofă.
O recitii în gând, căutând să descopăr în cele
patru versuri motivul acestei enervante bune dis
poziții. N’am găsit nimic. Dimpotrivă, o strofă
minunată.
— Recitește ultima strofă...
Am recitit-o tare. Sanda, să leșine.
— Iți place ție, Tresty, strofa asta ?
— Mult.
— îmi dai voie s’o citesc și eu ?
— Te rog.
Luă cartea din mâna mea și citi grgrav. Ridică to-
nul și, făcând un nerușinat schimb de consoane,
lasă să cadă verde, românește, accentul :
Iar Dumnezeu pășind...

VII
Dar unde sunt zăpezile de altă dată ? Când

ain cunoscut-o pe Sanda, la București.
A doua seară, eram toți la „Gambrinus", la ban
chetul dedicat scriitoarei. Prietenii care oferiseră
masa erau : un colonel burlac cu monoclu, un ziarist
și un inginer, cu doamnele. Mircea Codrul venise
singur în local și profesorul Marinescu, știind
că e cel mai bun prieten al meu, nu-1 slăbise
până nu luase loc la masa noastră :
— Se poate, domnule Codru ? Eu te urmăresc
demult. Articolele dumitale...
Petrecerea a decurs frumos, plină de voie bună
și de hazuri. Colonelul avea o vervă volubilă ;
ziaristul, mare prieten al vinului, era și el un om
de duh. Inginerul — tulcean de origină — cunoștea
toate limbele balcanice și era o plăcere să-l asculți
vorbind turcește. Punea în fraze numai bairam,
sictir, ghelimuri și calabalâcuri. Știa și englezește
— și Baranga atât a așteptat, ca să ne arate că
el o vorbește la perfecție. Iși pusese de circum
stanță, în colțul gurii, o pipă americană și-și com
pusese o figură flegmatică, de fecior de miliardar.
Se adresa câteodată sărbătoritei tot în engle
zește și aceasta îi răspundea scurt : yes, not, și
all right. (Sanda îmi spusese că Baranga nu-i e
văr ; e un pretendent al ei.)
I-am diminuat însă succesul americanului, când
am scos din buzunar o cutie cu țigări de foi
egipțiene și am oferit pe rând la toată lumea
I
Apoi, m’am lansat cu domnul Barbu Marinescu

într’o discuție despre Goethe, conversând în limba
germană care știam că-i face întotdeauna plăcere
Profesorului.
Nemțeasca mea, ca să nu-i observe Sanda
scăderile (credeam atunci că o vorbește la per
fecție 1) o vorbeam repede, cât se poate de răstit
și ținând veșnic trabucul în gură. Ca s’o înspăi
mânt și mai mult pe fată, am afirmat la un moment
dat, fără nicio convingere : Goethe ? Ich lièbe ihn
nichi ! — și-am completat pe românește, ca sa
îngroș efectul :
— Un uscat, domnule Profesor,, un poet di-
dactic ; n’a avut geniu. Tu ce t zici,
’z:, Mircea?
— Plait-il ? — îmi răspunse Codrul. (II între-
rupsesem dintr’o conversație, pe care o purta cu
Dulcea, într’o franțuzească aleasă.)
— Ce crezi despre Goethe ?
— Goethe ?
— Ce crezi, într'adevăr ?
— N’a avut pic de talent, săracul.
Codrul o spusese jumătate în ' glumă, ,jumătate
în serios. Pe cât de bine cunoaște limba și cultura
franceză, pe atât de profund ignorează tot ce este
german.
— Și când te gândești că la noi la Iași, profe
sorul Gărdescu ține trei ani la rând un curs ------
numai despre Goethe — interveni și Grâu.
— Mon cher petit Monsieur, statuile sunt întot- ț
deauna mai mari în provincie. Honny soit qui mal y... J
— Nu’nțeleg, domnule Codru.
— Statuile din Iași sunt toate mici — glumi și
Sanda.
— Vreau să spun, reluă Mircea, că la Universi
tatea din Bazargic, domnul Gărdescu ar vorbi
despre von Goethe nu trei ani—ci treizeci și trei
de ani la rând...
218 N. CREVEDIA
— Cum, n’are Goethe talent? — interveni în

spăimântată soția ziaristului. „Faust" ?
— „Faust" : o plicticoasă dizertație filozofică.
— Dar Schiller? (Doamna Marinescu întrebase )
— Schiller nu-i poet.
— Dar ce este ?
— Agent electoral. Tribun, dacă vreți.
— „Hofii", „Wilhelm Tell“ ? (profesorul cel
tânăr.)
— Cișmele patriotice.
— Versurile?
— Slabe, Domnită.
— Dar de capul lui Heine e ceva, domnule
Codru ? — întrebă cealaltă doamnă, sofia poliglo
tului. Gazetarul, Inginerul, Baranga și Barbu
Marinescu se angajaseră în altă discufie.
— Heine, vedeți, are fluiditate, e mai aproape
de noi Latinii.
— Fiindcă era Evreu, făcu Grâu o ironie.
— Da, Evreu, oriental—nu un nordic teutonizant.
— Eminescu vă place ? — întrebă Grâu, tot cu
un anumit înțeles.
— Eminescu e un mare poet al omenirii.
— Mai mare decât Victor Hugo ?
— Oh, Franța, în poezie, nu are un geniu de
înălțimea lui Eminescu.
Li se păru tuturora și mai riscată opinia celui
■care dărâmase monumentul delà Weimar. Emine
scu, Eminescu—gândeau toți — dar să nu aibă Franfa
un poet mai mare decât dânsul ? Victor Hugo—cum
spusese Grâu.
— Nici Lamartine nu-i mai mare decât Emi
nescu ? — se miră d-na Fabriciu, soția gazetaru
lui care-și amintise de „Le lac".
— Nici Baudelaire. Eminescu întrunește laolaltă,
ca nu știu care dintre marii poeți ai omenirii, și
■cugetarea și armonia și puritatea, profetismul —
i
și chiar un destin tragic ca al lui Isus. Etninescu

e o Divinitate. Dante, poate, să-1 egaleze.
— Mi se pare că criticul Radomirescu susține
același lucru, domnule ziarist — interveni cu rău
tate Baranga, sustrăgându-se un moment din di di-
scuția cu ceilalți.
— Nu, el îi dă zor cu Mihail Scorbul ; spune
că e mai mare decât Shakespeare ăla al Dumnea
voastră, al Americanilor,^ Domnule Sparanga — și
Codrul, ridicând sprânceana, lăsă să-i pice monoclul
delà ochi. «y
II pusese la punct. Totuși, aveam un fel de ciudă
pe prietenul meu Mircea. Obținuse succes. In
deosebire de mine care mă aprind la discuție, el
este de-un calm imperturbabil. Sprâncene fine,
genele lungi ca de femeie, tenul pur, nasul coroiat,
voce baritonată ; pedeasupra, înalt, suplu — are
ceva princiar în toată făptura lui. Când vrea să
dea maximum de distincție, joacă pe deget, ca pe
un fluture, monoclul cu șnur de mătase neagră.
Are atâta agilitate în degetul acela fin și alb, pe
care îmi venea, nu știu cum, să i-1 taiu. Când
vrea să citească sau să dea cuiva replică, ridică
cu două degete, elegant, monoclul ce se fixează la
ochi, frumos ca într'o ramă — și, când a isprăvit,
ridică sprânceana, iar geamul cade ca o lacrimă
pentru adversarul răpus.
Sanda nu intrase în discuție. L-ascultase, foarte
atentă, pe el. Cine l-aduse astă-seară la Gambri-
nus ?
Se vede însă că mă părăsise norocul. Baranga
povestea alte întâmplări ale lui cu niște indieni, în
America. Nu importa dacă erau sau nu verosimile ;
le spunea cu atâta lux de amănunte și aventura
era atât de neobișnuită, că Sanda — copilul cu
păpușile și broasca — era numai ochi și urechi.
Eu mă făceam că n'ascult. Luasem blok-notes-ul
lui Codru și făceam'cu creionul caricaturi. II făcui
220 N. CREVEDIA
pe Baranga despuiat, cu o suliță în mână, pene la

cap ca indienii, iar în gură, pipa lui frumoasă,
rondă ca o nucă. Pe Mircea, îl făcui înalt ca o
zebră, cu niște gene lungi până la brâu, iar mo
noclul nu bl fixai în ochiu, ci în gură, pe care
i-o făcui largă, deschisă ca un canal. Era nostimă
figura lui Mircea, cum își fixa el geamul între
gingii. Ii făcusem și niște dinți mari, l-am desenat
pe toți — mai frumos sau mai șarjați, după sim
patia sau pica ce aveam pe fiecare. Pe Grâu, cel
cu părul creț, îl urcasem într'un palmier și îi fă
cusem și o codiță de maimuțoiu, iar pe autoarea
celor două volume, o făcusem ca un nufăr plutind
pe balta de smoală a Iadului ; niște profesoare cu
ochelari, slabe și urîte ca niște necurați, alergau
cu furcile s'o dea la fund.
Baranga povestea, povestea mereu, despre toate
țările, toate orașele, despre toată omenirea. Mă
prefăceam ca și mai 'nainte că nu-1 ascult și dese
nam niște figuri cabalistice. Când ajunse cu voia
jul în capitala «Iugoslaviei, eu care din toată Eu
ropa numai această țară o cunoșteam — o vizitasem
cu ocazia unui congres studențesc interbalcanic —
găsii momentul să intervin :
— E frumos Belgradul.
— L-ai văzut?
— Da, și Zagrebul.
— N’ai văzut nimic. Sicilia, Domnule, Coasta de
Azur, Londra, New-York, Țărmul Floridei, Nia
gara, Misissipi... Când ai fost în Jugoslavia ?
— Acum câțiva ani.
— Coasta Dalmației ai văzut-o ?
— Superbă.
— Parc'aș vrea s-o mai văd.
— Și eu parc'aș vrea...
Eu nu vizitasem din țara vecină decât Belgradul
și Zagreb. Novisad-ul îl văzusem din tren, iar din
Subotița numai gara, unde coborîsem noaptea
I
să beau apă. Insistai, totuși, revenind cu amănun

te :
— Belgradul, văzut depe Dunăre, e foarte fru
mos...
— Dar înăuntru ai fost, în oraș ?
— Am fost. Bulevardele acelea noi, i, Palatul Re
gal, Parlamentul...
— Nimic, dragă, tot Orient.
— Grădina Kali-Megdan, cu priveliștea aceea pe
Dunăre...
—- Ce Dunăre ! Priveliște : să vezi toată Roma
la picioare din Grădina Pincio sau panorama
Neapolei, cu Vezuviu cu tot.
— Ai văzut monumentul Eroilor francezi ? —
reluai eu din ce în ce mai stins.
— Care monument ?
— Din Grădina Kali-Megdan — Belgrad.
— Ce Kali-Megdan, dragă — să vezi de pe
Oceanul Atlantic, luminată electric, Statuia Liber
tății din New-York.
— Crucea delà Bușteni ai văzut-o, Domnule
Palanca? — întrebă Mircea, fLxându-și monoclul.
— Care cruce ?
— Crucea Eroilor, luminată tot electric...
— N'am văzut-o.
— Păcat.
Codru ridică sprinceana și geamul i se scutură
delà ochi, ca o petală. Ironia fusese crâncenă,
îmi mersese la inimă. Mi-era, totuși, așa de necaz
pe el! Din ce în ce, se ridica în ochii lor. Ii
șoptii la ureche :
— Dragă Mircea, am fost devreme pe la gazetă,
de mi-am lăsat foiletonul. Secretarul de redacție
m'a rugat, dacă te’ntâlnesc, să-ți spun să treci
neapărat pela dânsul.
— Când ?
— Astă-seară.
— Știu de ce mă cheamă. Mai târziu.
222 N. CREVEDIA
Baranga începu altă poveste, o pățanie a lui

in munții Californiei, pe unde nici sufletul neam
de neamului meu nu ajunsese vreodată. Iarăși se
îndreptară toate urechile spre dânsul. L-am ascultat
și eu, însă m’am jurat în gând să mă duc cât mai
curând la Casa Corpului didactic, să mă’mprumut
și, fuga imediat peste hotare. La Ierusalim sau în
Rusia. Pe acolo nu voiajase el.
Fu ascultat cu mare atenție și de data asta-
— Să trăiești, doctore, interesante lucruri ai mai
văzut ridică Barbu Marinescu paharul și ciocni
cu el.
Eu, începeam să mă coc de ciudă.
Vinul răscolește ca o doctorie, toate amintirile
și, la chef, fiecare pune pe masă tot ce știe. Colo
nelul Dumbrăveanu, ofițer de artilerie și director
al Arsenalului, aduse vorba de înarmarea țării și
de toată trista afacere Spodheim. Discuția se
cufundă într’un întreg labirint de focoase, afete,
linii de ochire, încărcătoare, amortizoare, calibre
— lucruri de specialitate strictă, din care eu nu
pricepeam absolut nimic. Cel mai tare dintre tineri
era Baranga care cunoștea totul în cel mai me
schin amănunt.
— Dar de unde le știi, Doctore, toate astea —
îl întrebă admirativ Profesorul, tatăl fetei.
— Păi, nu știi? Domnul Baranga e ofițer de
rezervă — îl lămuri numaidecât doamna Mari
nescu.
— Da, da, și mi se pare c’ai făcut-о chiar la
tunuri.
— Locotenent de artilerie, domnule Profesor...
— Ca Napoleon — adăogai eu, sângeros.
Blestemam în gând pe vărul meu, sublocotenentul
Vasile Tăgârțan, aflat în prezent la Saint-Cyr
în Franța, la o școală de specializare. Acesta mă
învățase cum să chiulesc stagiul militar pe care
mi l-am făcut prin infirmerii, la spital și pe-acasă,
■
BURUIENI DE DRAGOSTE 223-
trimis în lungi concedii de boală. Iată consecințele.

Ce alt războia mai vrei decât ăsta ?
Pe Baranga, jurasem să-l nimicesc. Cum, însă—
când sunt numai un simplu și prost soldat de
rezervă ? ___
Dar am găsit soluția. încet, încet, strategic, i-am
adus iarăși pe toți în smârcurile filologiei, ca
Mihai Viteazul pe Turci, la Vadul Călugărea ilor.
Și, când îi era lumea mai dragă lui Baranga,
când își arăta adică niște decorații și niște brevete,
am îndreptat tunul de cireș drept în coastele lui :
— I’ascultă, Mister Baranga, știi că numele
Dumitale e foarte interesant ?
— Mai mult sau mai puțin.
— Foarte interesant. Те-ai gândit vreodată ce
sens are, de unde vine ?
— Nu mi-a trecut prin minte.
— Să-ți spun eu. Foarte interesant.
Centrul atenției eram eu acum. Reluai :
— Sunt mai multe supoziții. Dumneata de unde
ești de fel ?
— Din Ialomița.
— Nu-i așa că pe la Dumneavoastră cuvântul
n'are niciun sens ?
— Adică ?
— Nu-i nici substantiv nici adjectiv.
— Nici vreun verb în legătură nu cunosc.
— Ba există unul.
— Care ?
— A se sbengui. E o formă" mai primitivă a
lui a se sbengui. Știți ce'nseamnă a se sbengui.
— A alerga, a se juca copiii.
— Exact.
— Interesant.
Foarte interesant. Dar acest sbengui știți ce
rădăcină are ?
— Benghi.
224 N. CREVEDIA
— Exact, Domnule Stănescu. (Era și Stănescu,

cheferistul). Substantivul benghiu sau, cum se zice
prin, unele părți, zbenghiu. Știți ce e zbenghiu.
— Semnele acelea care și le fac pe față unele
femei.
— Da, niște alunițe, un fel de tatuaj pe care
și-l fac țărăncile, țiganii, mahalagioaicele, intro
ducând funingine sub piele. Un obiceiu sălbatic,
în definitiv, pe care l-au introdus la noi nomazii
veniți din India. Benga știți ce’nseamnă ?
— Nu. (Sanda răspunse).
— Haordé того, dar’ar Benga’n tine, mo.
— Asta e tot pe țigănește.
— ?e țigănește. Benga înseamnă dracu ; dar’ar
dracu’n tine. Ca să fiu mai precis, nici diavolul
nu nseamnă — ci un duh rău, spurcat, al Indienilor
,care se introduce’n om.
— Tot dracu.
— Tot. Zbenghiu cred că nu mai e nevoie să-l
mai discutăm. S’a lămurit.
— Ce interesant 1 — se miră Sanda.
Filologia e știință frumoasă, domnișoară.
Foarte frumoasă. Dumneata știi și țigănește ?
— Și încă ce țigănească.
— Cum se spune: „ce mai faci?"
— Șo Khăres.
— Ce interesant !
Me khărdem, tukhărdes, au khărdan ; amé khăr-
dimé, até khardité, au khardané.
— Asta ce’nseamnă ?
— Eu fac, tu faci, el face ; verbul a face, la
Indicativ prezent.
— Cum, au și ei conjugări ?
— Sigur că au, dragă — repară Dulcea naivi
tatea fetei. (Naivitate sau prostie ? Au și ei con
jugări ? Cum să n’aibă 1)
— Interesant, zău, să știi țigănește. La cal, cum
se zice ?
— Șar ; plural : șăriă. Românește avem : șargă ;
o iapă șargă.
— Dar la om ?
— Manuș. Nemțescul der Ménsch aici își are
originea.
— Mănușa, pe românește, tot d'acolo vine, pro
babil, delà manuș.
— O, nu, domnișoară. Vine delà mână ; Handtuch,
nemțește înseamnă tot mănușă. (Mănușă, vine delà
manuș — om ! Ce mărginită e Sanda 1)
— Știu.
— Se face că nu știe, domnule Trestieru. N’o
cunoști... Nebună mică! — și mama o amenință
cu degetul. (Ba o cunosc, doamnă acum ! )
— Există, domnișoară, un cuvânt foarte frumos
în limba lor — spuseiu eu ; văzusem în local, pe
Lina Țiganca, cu coșul încărcat de garoafe.
— Care cuvânt ?
— Lulughi ; plural, lulughiâ.
— Lulea înseamnă ?
— O, nu.
— Lulughi -— lulughiâ ; lubeniță.
— Ce șireată (Doamna Marinescu, către
tă ești... (Doamn;
Sanda).
— E foarte șireată, căprarul — completă și
tata. (Căprarul e o poreclă pe care i-o dădusem eu,
într’un articol, năstrușnicei autoare I)
— Dar ce înseamnă ? —
In loc de răspuns, îi recitaiu poetei un vers
franțuzesc :
Ici-bas, tous les lylas meurent
Sans rien laisser de leur velour.
Ici-bas, tous lés chants pleurent...
— De cine e strofa asta ? — o întrebai.
Sanda rămase încurcată un moment, se roși
puțin, se uită la mama. Apoi :
— De Victor Hugo.
— Nu.
15
226 N. CREVEDIA
— Baudelaire. (Sanda pronunță : Bodeler !)

— E celebra strofă a lui Sully Prudhomme [
răspunse tot tatăl, enciclopedistul.
'— Da, da.
— Știe, domnule Trestieru. Te uiți la ea că... I
— Doamnă, în definitiv, nu e obligată să știe. 1
— Scriitorii sunt ignoranți în materie de poezie
— îi veni și Codru în ajutor.
— E foarte hoață Sanda. Ochi negri... — și strân
gând tare frumoșii ei dinți, mama apucă mâna ce
lei care făcea pe naiva și i-o strânse tare. Ii spuse
apoi ceva la ureche și din nou :
— Ochi nebuni... (Hoață, într’adevăr 1) i
— Iată ce’nseamnă lulughi — și-i arătaiu panerul '
cu garoafe, pe care țiganca îl scoborî lângă urnă- J
rul ei.
— Flori.
— Flori înseamnă, domnișoară Sanda. Alege-ți,
te rog, câte vrei.
Am rugat și pe doamne să-și aleagă.
Doamnele mai făcură nazuri, dar sfârșiră prin
a-și alege fiecare câte un buchețel de garoafe.
— Cât costă ?—o întrebaiu eu pe Lina, țigănește.
— Ek sutar, să fiu a dra...
— Poftim.
Când vru să plece, Doctorul o <opri :
— I’ascultă, fă baragladine, ce 5înseamnă pe lim-
ba voastră ; barangă 7
— Pă țigănește, barosănelule ?
— Pă țigănește.
— Phăi, să vedeți : barangă e ohaia așa
, mare;
o baraoană așa barb, o namilă mare, așa... Dare-
ar Benga’n. ea...
— Dar zbenghiu ce’nseamnă ?
— Phăi nu știți? Uite.
Și-i arată americanului vreo trei semne : unul
între sprâncene, alte două pe bărbie.
— Cine ți-a făcut astea ?

— Phăi eu le-am făcut. Când eram domnișoară.
:
i — De ce le-ai făcut ?
— Așa fac țigăncile noastre.
— Ține !
— Săru’mâna.
Lina luă polul, ridică în palmă panerul și plecă
printre mese, mare și neagră ca o baraoană, ca o
haltă-aia...
— Care va să zică, eu sunt de-ai lui Lăzurică
— făcu Doctorul un spirit amar, întorcându-se
spre noi.
— Pardon, de-ai lui Mahatma Gandhi — glumi
Codru, fioros.
— Adevărat. Și el e rom.
— Rasă veche.
— Phăi bine, barosanilor, ia uitați-vă, am eu
ceva de țigan în mine ? Baranga își luă luleaua
din gură și-și mângâe bărbia.
Are într'adevăr, o față bălană, bucălată, de
păstor îmbrăcat în haine nemțești.
— Dragă Doctore, reluai eu, pielița omului nu
e un indiciu. Dumneata, ca sociolog, o știi mai
bine decât mine. Ai văzut un anume soiu de țigani
slătari ?
— Da, mai mult prin Ardeal trăesc.
— Nomazi.
— Au într'adevăr o pieliță foarte albă.
— îngerii lui Rafael Sanzio.
— Care va să zică, eu...
— Nu. Nu ești slătar, Domnule. Ce Dumnezeu.
— Dar ce sânt, frate-meu ?
— Baraoană mai înseamnă și o sperietoare de
acelea care se pun în cânepă și’n pepeni.
— Mersi !
— Și mai înseamnă și cioară, pur și simplu.
— Mulțumesc.
— Așteaptă, domnule.
•
228 N. CREVEDIA
— Aștept.
— Există chiar o vorbă : mânca-te-ar baraoanele.
adică ciorile.
— Da.
— Boroană știi ce e ?
— Grapa aceea de mărăcini.
— Ce aspect are ?
— Așa, burzuluită.
— O aia așa, o baraoană.
— Fantastic ! — făcu colonelul. Are domnul
Trestieru un dar analitic...
— Desface cuvântul ca pe-o floare — mă lăudă
și Dulcea, cu o imagine frumoasă.
— Carevasăzică, acum sunt grapă, frate Très’
tieru — glumi Doctorul.
— Unii filologi — continuaiu eu, calm — susțin
că Baranga e în legătură cu Parâng.
— Ialomița, Parângul, — nu prea văd apropierea.
— Alții, că printr’un fenomen filologic destul
Alin z-o
de cunoscut, Baranga e acelaș lucru cu Baragan ;
Bărăgan — Ialomița.
— Așa o fi, domnule — se însenină bietul
băiat.
— Poate. In neamul dumitale, ai avut niscai
mocani ? Bagă de seamă. Bărăganul a jucat în
istoria noastră un rol... .
— Am avut.
— Baranga, ar veni și delà balanga, sunetul
clopotului delà oi, deși această soluție e mai puțin
probabilă.
— Așa e. Moșul meu a fost cioban.
— Mocan din Ardeal.
— Lasă-mă, domnule, în pace, cu Ardealul.
Bunicul meu a venit delà Silistra.
— Asta-i adevărul.
— Da, da. Parâng, Bărăgan — pe-aici e expli-
cația, puse colonelul capăt discuției acesteia
nițel penibile și ridică paharul :
— Să trăiască scriitoarea !
— Trăiască Sanda Marinescu !
— Mulți ani trăiască... — dădui eu tonul și
ciocnii cu ea, apoi cu Dulcea.
— Mulți ani trăiască ! repetarăm noi.
— Trăiască autoarea autoarei !
închinarăm pentru armată, pentru presă, pen
tru critică și pentru Baranga, special.
— Trăiască Căile Ferate — îl sângeră Codrul
delà fereastra monoclului, pe bietul Stănescu.
Acesta se ridică, răsfoi carnetul cu desenele-
mele, înnălță paharul și, urcat pe parapetul bunei-
dispoziții unanime, roșu de emoție ca un felinar între
-Șpne, deschise gura și spuse în onoarea mea unica
lui frază din seara aceea :
— Trăiască caricaturistul !
Delà un timp, nu știu cum s'a făcut că am

schimbat locurile la masă. Eu am trecut lângă
Sanda, în colț. La început, deși petrecerea1 era dată
în cinstea ei, capul mesei îl ocupase Domnul Mari
nescu, autorul autoarei, iar la celălalt capăt era
colonelul.
S’a mai comandat vin și cupele amintirilor s'au
deșertat iarăși, abundente. Trecuserămla anecdote
și fiecare a povestit pe cele ce credea că sunt
mai cu efect. Gazetarul știa multe cu Evreii din
Moldova, Comandantul Arsenalului ne-a spus
câteva din lumea cazonă ; Cernea, profesorul de
Naturale, ne-a povestit două cu țiganul — iar
inginerul numai cu Bulgari și cu Greci. Baranga
vrea să pară și aici interesant și ne-a spus și el
câteva anecdote americane de care n'a făcut nimeni
nici un haz. Vedeți, numai în englezește au farmec.
Humour.
— Păcat că nu știm englezește, i-a spus Codru.
Eu îmi pusesem în gând să m'apuc chiar de-a
230 N. CREVEDIA
doua zi să învăț această limbă. Propriu zis, nici

țigănește nu știam mare lucru, iar explicația cu
vântului Barangă, cu toate cunoștințele mele filo
logice, era mai mult o improvizație ad-hoc, spre
a-mi răpune adversarul. Parcă englezeasca lui o
fi fost corectă și toate întâmplările povestite de
el vor fi fost adevărate !
A mai spus și profesorul Barbu câteva anecdote,
cu Nemți firește, și nici de-ale lui nu s’a râs prea
mult.
Adevărații lauri i-am cules eu, când am povestit
două întâmplări hazlii din viața mea. Le-am spus
pe aceea cu baba și cățelul, pe calea Victoriei ;
și alta, cu depunerea jurământului meu de cercetaș
la Sinaia, când m’am intimidat și am căzut pe
ghiață, în fața Principelui Carol. ~~
Ultimul triumf a fost către sfârșitul mesei, când
am început să ne’mproșcăm cu epigrame. Sanda
mai ales, era ținta tuturor catrenelor și, încolțită
din toate părțile, ca o ciută, ceea ce putea să mai
facă, era să înalțe din umeri și să nu răspundă
la nimeni. Sarcina de a o apăra mi-am luat-o eu,
ca un adevărat cavaler „sans peur et sans reproche".
Primul care trebuia dat peste cap era locotenentul
de artilerie Baranga care își compunea madrigalele
direct în limba engleză. M’am ridicat și am citit
tare și răspicat :
Să scrie o epigramă în lege,

I Baranga silnic se trudește —
I Și fiindcă nimeni no 'nțelege,
El ne-o explică’n latinește.
Aplauze.
Alta :
Ne batem joc de bietul от !
Priviți : din tălpi pânla urechi :
Mister Baranga nu e Rom
E român vechi.
— Bravo !
— Bravo !
— Bună.
Alta:
Călătorește, ca un snob
Pe-atâtea mări, in lumea mare
Și astă-seară n'are-un strop
— De sare.
— Excelentă.
— Și noi care credeam că nu poate să facă
«epigrame.
— Hei, de când le ticluiește.
Intr’adevăr, îi lăsasem să se războiască dânșii mai
întâiu și să mă creadă incapabil să fac un spirit.
Cu atât mai mare însă fu efectul, căci continuai
fără milă barajul de foc :
Pe Mister Baranga l-admir :

Canada, Florida, Epir,
Azore, Priest, Monastir
Baranga, Balanga—
— Șekspir ! — complectă Stănescu. (Scosese al

doilea cuvânt).
Ținui însă cu ultima săgeată, să-l reabilitez :
Cu accent și cu lulea,
Elegant, ca o lalea,
E frumos, cum e o stea —
Dar’ar benga’n el să dea...
‘— Cea mai frumoasă.

— Are și poesie.
— Ce rime...
Al doilea la rând, fuse polcovnicul. Comandantul
Arsenalului :
232 N. CREVEDIA
Când zeul Marte ne dă ghes,

Când n’avem tunuri, puști, granate,
Din Arsenalul nostru ies
Doar... epigrame nesărate.
— Injustă, dar e bună.

— Foarte bună ! (însuși colonelul recunoscu).
Și, după ce citii câte una de fiecare, ridicai
vocea cu un ton mai sus și mă adresaiu frumoasei
sărbătorite :
Eu, ochii negri, îi implor

Acest catren să-l pună'n ramă —
Căci pentru dânșii fac omor
Nu epigramă.
Aplauzele de data asta, fură cu adevărat furtu-
noase.
— Bravo, Petronius ! mă felicită Sanda, strân-
gându-mi mâna, voinicește. Era gata să mă îm
brățișeze.
— Trăiască Petronius !
— Mulți ani trăias-căăă — dădu Mircea tonul.
Sanda îmi ceru carnetul cu epigrame.

— N’ai să ’nțelegi nimic, domnișoară.
Erau scrise într’adevăr repede, sub arșița inspi
rației ori probabil ca să dau impresia că improvi
zez ușor.
— Se’nțelege ceva ?
— Le descurc eu—și puse blok-notes-ul în poșetă,
alături de desene.
— Ești extraordinar, domnule Trestieru — mă
lăudă Profesorul Barbu și elogiul lui îmi dădu
puteri de oțel.
— Extraordinar, fîntr'adevăr — adăogă Dulcea.
Privirile ei admirative îmi trecură prin păr, ca un
zefir.
— Ferice de mama care m'a făcut. — începui

eu iarăș să mă râzgâiu.
— Fericită, într'adevăr...
— Dè, Doamnă, nu știți ? : cui dă Dumnezeu dă ;
cui nu... — și-mi aruncai ochii peste Ocean, spre
Baranga. De bietul Stănescu, nu mai putea fi vorba.
Conversația iarăși se potolise. Mesenii se gru
paseră câte doi, câte trei și discutau fel și feletenii.
In grupul lor, Cernea spunea lui Grâu și dansa
torului, epigrame de Cincinat Pavelescu. Probabil,
din cele decoltate, căci le șoptea la ureche și făceau
toți haz. Nenorocitul din America discuta cu in
ginerul, a cărui soție începuse să caște de oboseală
— despre electrificarea liniilor ferate din Canada !
Eu eram fericit. Colțul umbros în care mă re-
trăsesem cu Sanda, mi se părea mare cât un
principat.
— Cum
Uum ți se 1pare. Doctorul ? — mă întrebă ea.
— Simpatic. Instruit,' , a voiajat...
— Nu-1 pot suferi.
— ? ? ?
— E țăran.
— Dumitale nu-ți pl.lac țăranii ?
— Ba da, însă nu în haine americane.
— Domnișoară Sanda, și eu sunt tot delà țară.
Mă solidarizez...
— Nu 'ncape comparație.
— ? ? ?
— Ești așa de manierat și de spiritual. Mai rar...
Când vorbește, Sanda ridică umerii și se strânge
sub umbra propriului păr ca o columbă în ploaie.
— Dar de Codru ce ziceți ? — o întrebai la
rându-mi.
— Foarte distins și cult.
— Cam afectează el nițel...
— Da, monoclul acela, vocea...
— E un suflet de elită.
— Cred. Vă cunoașteți demult?
234 N. CREVEDIA
— Din Universitate. Am rămas ca frații de-atunci.

— Dumneata ai prietene?
— Niciuna.
— De ce ?
Columba strânse iarăși aripile.
— Eu... să vezi... n’am avut prietene.
— ? ? ?
— ... Nici ai mei nu prea mă lasă să am (N’o
lasă 1)
— Dar un amic ai avut — o’ntrebai eu și su-
râsei.
— Da, eu am mai mulți prieteni.
— Mai mulți ; dar unul așa care să vină, brumat
de lună ca un Făt-Frumos...
— Ce vrei să spui ?
— Un Hiperion care să vină noaptea’n vis și
să-ți sărute fruntea aceasta pe care o sărbătorim
astă-seară.
— Care Hiparion ? (Hiparion, cu a 1).
— Hiperion, nu știi ? Luceafărul lui Eminescu.
— A, da.
— Hoțoaică mică, te faci că nu știi — o strânse
Dulcea de braț și ne trezi pe amândoi din reveria
pe care începusem să plutim. Eram jenat că ne
surprinsese asupra unor cuvinte așa de fragile. In
tainica noastră conversație din colț, stăm parcă
subt un cireș și-i rupeam ramurile înflorite.
Sanda se arătă speriată. Scoase blok-notes-ul din
poșetă și-1 puse într’o mică valiză ce era așezată
mai la o parte, pe un scaun.
— Ce comori păstrezi dumneata aici, dacă nu
sunt indiscret... — o întrebai eu și pusei mâna pe
valiză.
— O, nu, te rog — și mi-o smulse repede.
— Care va să zică, scrisorile lui Hiperion.
— Arată-i Sando — interveni mama iarăși.
Aceasta mă stânjeni puțin : prea o păzea, ca un
arhanghel.
— Nu-i arăt. Sanda încuie cutia, cu o cheiță

albă, mică așa cât o literă.
— Să vadă și dânsul.
Dulcea îi șopti ceva la ureche și Sanda se’nvoi :
— Bine, am să-ți arăt.
Trăii un moment de spaimă. Valiza erai plină.
■— O, dar mulți admiratori ai. Domnișoară...
Nu știu cum, dar în momentul acela un v vânt
.
rece și iute scuturase toate florile cireșului...
— Foarte mulți. Toți tineri și frumoși. Ia sa.
citim una.
Și luă o scrisoare cu o caligrafie energică, per
sonală :
Stimată Domnișoară,
Am primit ambele volume ce mi-ați trimis și cer
iertare că, ocupat fiind peste măsură cu examenele de
la Universitate, vă răspund abia acum.
Cărțile dumitale le-am citit cu interesul omului care
face o modestă parte din această tagmă pe care dum
neata o vezi, și poate pe bună dreptate, în culori așa
de negre.
„Trilogia lui Codlea“ din „Coroane de măceș“ e
de-o frumusețe care m'a fermecat. Iți prevăd un viitor
frumos în literatura noastră așa de săracă în valori
femenine.
Volumele le-am trecut acum unei nepoate a mea,
elevă în cursul superior care se amuză tare, văzăndu-și
în paginile cărții, propriile-i profesoare. Sunteți prea
crudă, domnișoară. Și, cred eu, o adâncire a materia
lului pe care-l tratați nu v’ar fi decât în avantaj.
Aștept acum și volumul cu tipuri universitare la care
spuneți că lucrați — și din care, sunt sigur, va lipsi
tatăl D-voastră, eminentul coleg Barbu Marinescu, pe
care am plăcerea să-l cunosc demult și pe care îi
salut amical și cu această ocaziuné.
Primește Domnișoară...
236 N. CREVEDIA
— și, după o strângere de mână, o semnătură mare,

citeață : Simion Medelinți.
— Ăsta e primul meu admirator.
, — Și încă ce admirator !
■— Să-ți mai arăt unul ?
— Mai arată.
Celălalt era tot un profesor universitar, Brădu-
lescu - Êbtru. Acesta era mai puțin entuziasmat de
volume, dar îi recunoștea calități și posibilitatea
de"a c-V" '
îmi J arătă pe rând scrisori delà Ion Popovici,
delà Copârceanu, Ion Misionescu, Mihail Zăbovea-
nu, Octavian Toga, —și mă simții foarte măgulit că
schițele și ciorna epigramelor mele fuseseră încu
iate laolalte cu atâtea slove ilustre.
— Dar pe cele mai delà fund nu le putem citi ?
— și trăseiu în glumă cu ochiul spre cutie.
— Pe care delà fund ?
— Erau unele așa... roz, de culoarea lunei Maiu...
— Acelea nu se citesc.
Nu mai insistai. Vântul înfioră iarăși cireșul,
care înflorise din nou, atunci când văzusem că
admiratorii Sandei sunt toți membri ai Academiei.
Florile nu se mai scuturară însă, deoarece — gândii
— o fată ca dânsa, frumoasă și aproape celebră,
e natural să aibă nu o cutie ci geamantane întregi
cu plicuri roz. Eram chiar mândru că îi sunt oare
cum un preferat și, de acolo, din micul dreptunghiu
adumbrit și răcoros, vedeam, în lampadarul mo
dernist ce atârna din tavan ca un mare fir de
mărgăritar — cum înflorește norocul meu, destinul
acesta fericit pe care îl trăiam aevea...
— Când plecați la Iași, domnișoară ?
— Duminecă seara.
— De ce nu mai rămâneți ?
— N'a terminat tata examenele cu studenții.
Grâu începe cursurile...
— Să plece dânșii. Dumneata și Dulcea mai

rămâneți...
— Oh, eu aș vrea.
— Dumneata când vii pe la Iași, domnule Tres-
tieru ? — se amestecă iarăș mama în poezia noastră.
— Sper, doamnă, cât de curând...
— Vii la noi. Ne-ar face mare plăcere...
— Și eu aș fi încântat...
— Poți să vii până’n Crăciun ?
— Cu siguranță.
— Pe onoare ?
— Pe cuvântul meu de onoare.
— Te-așteptăm.
— Dulceo, pe unde iese vorba — și sufletul.
— Ce drăguț ești...
— Știi să patinezi ?—mă întrebă Sanda. Dulcea
ne lăsă’n pace.
— Știu.
— Mergem împreună la patinaj.
— Mergem.
— Dar să skiezi ?
— Asta, nu știu.
— Te'nvățăm noi. E foarte ușor.
— Cu plăcere.
— Ah, ce fericită am să fiu....
Porumbița își scutură aripile, de parcă s'ar fi
scăldat în marginea unui izvor :
— Și când ai să vii ?
— Cred că prin Decembrie.
— înainte de Crăciun.
— înainte.
— Pe la sfârșitul lunii ăștia, ca să mai vii odată
de Sărbători.
— Cu multă plăcere. Numai—vorba ceea—vântul
să nu bată.
— Are să ningă și-are să fie-așa de frumos...
—-. Se poate face sky la Iași ?
238 N. CREVE DIA
-— Sus, la Copou. Noi mergem în fiecare iarnă

în Munții Neamțului.
— Abia aștept... —-. mă'nfrigurai și eu ca de-o
auroră. In cât e azi ?
— 2 Noembrie.
— Viu până la întâi, sigur.
până
— Vino... Și îmi scrii J'* “ atunci, nu ?
— Desigur.
— Câte scrisori ?
— Multe. г
— Câte ?
— Câte garoafe sunt pe masă.
—- Să le’nnumărăm.
— Să-le...
— Iată, eu am aici opt.
— Și eu patru.
— Două-spre-zece. Aici încă patru.
— Șai-spre-zece. In paharul acela ?
— Șapte.
— Șai-spre-zece și cu șapte...
— Două-zeci și trei de scrisori. Ce bine’mi pare...
Sanda bătu două pălmițe, ca două flori.
— Cam multe, două-zeci și trei — și mă scărpina!
după ceafă, tot a răsfăț.
— ? ??
— N’am scris în viața me.a două-zeci și trei de
scrisori.
— Nici la fete ?
— Nici părinților.
— Dumneata ai spus : câte garoafe sunt pe masă.
— Credeam că-s mai puține.
— Cam câte credeai ?
— Șapte-opt.
— Bine, scrie-mi opt scrisori.
— Dumneata ai să-mi răspunzi ?
— La fiecare, imediat.
— Ești așa de promptă ?
— Ai să vezi.
— Chiar dacă-ți scriu în fiecare zi ?

— Chiar.
— Am să-ți scriu în fiecare zi,
— Pe onoare ?
— Dumneata du-te la Iași și-ai să vezi.
— Ah, ce fericită sunt... In fiecare zi...
— Numai un lucru, te previn.
— Spune.
— Să nu-mi ceri să-ți scriu pe hârtie roz.
■—- De ce ?
— Nu știu. Nu pot să scriu pe hârtie roz.
— Dar pe ce fel ?
— Albă.
—- Albă. Abia aștept... Vii la gară, mâine seară?’
---- Cu plăcere, însă fără flori.
— ? ? ?
— Niciodată, nu vin cu flori la gară. Nu pot...
— Cum vrei. Numai să vii. Te rog.
Sanda se apropie de mine, caldă, plăpândă. Ii
simții degetele’n palma mea—ca niște fulgi...
Masa s'a încheiat la ora 1 noaptea. Pe cer, era
încă sus, proaspătă, mare și parfumată, alba garoafă-
a lunii...
VIII
Sanda a scuturat aseară multe din florile mele.

■Chipurile, cuvântul acesta nu-1 pronunțase până
acum. Am urcat la culcare foarte mâhnit.
Dar noaptea îți schimbă gândurile. Azi dimineață,
mă gândeam că până acum, ea este singurul ins
care-a remarcat defectul acelei poezii a lui Arghezi
care, altminteri, e o capodoperă. Nici un critic
n’a remarcat acel bucluc. Eu am citit-o și răscitit-o
de nenumărate ori, dar acest cuvânt nu m'a izbit
până acum. Am citit-o și elevilor în clasă; nici
unul n'a zâmbit. Pășind, este’într’adevăr un cuvânt
defectuos și maestrul trebue neapărat să-1 înlocu
iască, la o nouă ediție.
Sanda dovedește, deci, că are ochiu critic. Cărțile
ei însăși nu sunt decât o critică acerbă adusă
școalei.
Acum, încep să-mi explic și predilecția ei pentru
■anumiți autori. Odată, întrebând-o care sunt scrii
torii ei preferați, mi-a spus prompt : Creangă, Cara-
geale, Hogaș, Pătrășcanu, Topârceanu, umoriști
toți și satirici. Pe acesta din urmă, îl știe pe din
afară. Se și cunoaște după versurile ei care n’au
strop de lirism și care sunt mai mult sau mai
puțin pastișe după autorul „Baladei chiriașului
grăbit”.
Cred că mă înșel. Cele ce se afirmă despre
paternitatea operelor ei, mi se par a fi calomnii
mărunte. Sanda este întâiu de toate o antilirică.
Jmi aduc aminte chiar că-mi spunea într'una dintre
primele ei scrisori : detest sentimentalismul. Cali

grafia ei e cu totul personală. Femeile scriu în
deobște spre dreapta, au un scris leneș, prelung,
specific. Sanda scrie vertical, cu caractere ferme,
bărbătești.
Alt argument favorabil ei. Sunt în cărțile Sandei
nenumărate pasagii și dialoguri în dialect moldo
venesc. Au un efect delicios. Nu am mai întâlnit
până acum un scriitor care, imitând dialectul, să
reușească a-1 compromite în așa hal, ca Sanda B.
Marinescu. Numai Carageale, în faimoasa lui
satiră ,Un pedagog de școală nouă".
Să zicem totuși că sunt cărțile scrise de Profe
sor. Dar pe dânsul nu l-am auzit nicioda vor
bind în dialectul moldovenesc. Barbu Marinescu
e o umbră în casa asta. El se scoală de dimineață
și trece în laborator, își vede de cursuri. Nu-1
vedem decât la masă : la prânz și seara. Atunci
■discutăm politică socială, literatură, dar tonul lui
e întotdeauna serios. Nu e nici în firea și nici în
demnitatea lui să se pocească. Pe câtă vreme.
Sanda ! Toate cuvintele ei sunt stropite cu dul
ceața de vișine a dialectul ieșan. „Da, di și mă
rog matali ? “ — o auzi. «Doamnie, Doamnie,
Maică Prieșistă, pupa-ți-eși tălpile Talie". Iar când
vrea să se obrăznicească, începe :
— Tresty, tu știi ce însamnă curechi ?
— Varză.
Dar prostiri?
— Nu știu.
— Șervet.
— ? ? ?
— Crivat 7
— Grivat. (Eu le știam pe toate, dar de dragul
ei mă făceam că nu'nțeleg și o lăsam să-și îneure
armăsarii).
— Bagdadie știi șe 'nsamnă ?
— Nici nu bănui.
16
242 N. CREVEDIA
— Stai cu ochii 'n bagdadie.

— ? ? ?
— Tavan, Domnule. Stai cu ochii ’n tavan.
- Hm.
— Dar barapulel
— ~Ce-i aia ?
— Barapulé.
—Ôbraznico I (Mama).
— Vasăzică, nu-mi știi șe'nsamnă barapule. Ei
bine, dacă nu știi, azdruncă-te să té cotârcesc !
A tăbărît pe mine și m’a grămădit pe canapea.
Azdruncă-te să te cotârcesc — însemna : să mă
culc, ca să mă 'nvelească...
*
* *
Astăzi, la ora 6 seara, Barbu Marinescu a ținut
o conferință la Universitate. Conferința face par
te dintr'un ciclu de patru, pe care urmează să le
desvolte, sub auspiciile Institutului „Carnegie” și
sub titlul general „Pentru tineretul românesc”.
A vorbit despre „Dictatură". Vederile Profe
sorului sunt democratice. Cu un serios aparat de
informații, parcelat pe fise, după cea mai bună
manieră dăscălească, a reușit să combată frumos
regimurile de mână forte. In problemele de politică
și sociologie, se trădează numaidecât că e auto
didact.
Ca ținută, Barbu Marinescu este departe de a
fi un vorbitor. Nu e măcar un conferențiar plăcut.
Miop, când vorbește închide ochii, îi strânge, de
parcă i s'ar arunca în față găleți de lumină. Iși
pune ochelarii, apoi și-i retrage ; uită că i-a pus
în buzunar și-i caută pe catedră.
Sala, plină până la ultimul loc. Profesorul se șter
gea din când în când de nădușeală cu o batistă mur
dară. Făcea pe tablă anumite demonstrații de cifre
și da apoi cu palma plină de cretă pe obraz. A
primit, totuși, la sfârșit, aplauze.
Dintre toți, aceea care a savurat adânc conferința

a fost Doamna Marinescu. Eram tus-patru așe
zați în banca întâia — Dulcea, Sanda, Grâu, eu
— și mă uitam la dânsa cum stă imobilă și fără
să clipească măcar, ca un sfinx, îi sorbea fiecare
cuvânt, fiecare frază. „Luminiță, Luminiță".— s’a
repezit dânsa la sfârșitul conferinței și l-a îmbrăți
șat.
Și Sanda a ascultat prelegerea cu atenție. Am
remarcat însă ceva : tot timpul, și-a ținut obrazul
în palma stângă, așa fel ca să iasă în evidență
inelul din deget ; inelul era întors și da impresia
că ar fi o verighetă. Cum sala era în amfiteatru,
iar noi eram așezați în prima bancă, toată lumea
vedea cum îi strălucește în deget semnul căsăto
riei. La ieșire, au și întrebat-o chiar două fete :
— Sanda, te-ai logodit? Felicitări.
— M'am logodit.
— Când ?
— Acum de curând. Să vi-1 prezint-
M’am prezentat ; zâmbind, însă.
Acum câteva seri, am fost la teatru. Eu cu ele
amândouă. Era la teatru și D-rul Тора. Ne-a
salutat politicos.
Sanda, aceeași scenă : în antracte, își punea bărbia
în palmă și se întorcea să-i vadă sala evenimentul
la deget.
— S’a logodit? — a întrebat-o și aici o doamnă
pe Dulcea.
— Intreab-o pe ea.
— Те-ai logodit, duduiță ?
— N’ați știut ?
— Am auzit noi mai demult...
— Iți prezint pe logodnicul meu.
N’aș putea preciza dacă sunt încântat sau nu
de această turnură a faptelor. Știu că Sanda pune
și nițică farsă în tot ce face, dar toate acestea
244 N. CREVEDIA
m’au turburat. Nu este cumva o provocare ? Tre-

bue să lămuresc situația.
*
Aseară, când Barbu Marinescu s’a urcat la
catedră să vorbească, un glas din sală — glasul
unui student — i-a pus verde, întrebarea :
— înainte de a vorbi, vă rugăm să ne preci
zați, domnule Profesor, dacă sunteți francmason
sau nu !
— Să precizeze, să precizeze !— s’au asociat și
alți studenți.
La un moment dat, sala era toată un ramat,
Profesorul și-a păstrat calmul. După ce studenții
s’au potolit, el le-a declarat solemn :
— Nu suni francmason ! Și incidentul a trecut
fără urmări.
Mi-a luat și această piatră de pe inimă. Nu e
francmason. Brebenaru minte, deci. L-am văzut
și pe el la conferință. Ne-a salutat politicos, dar
numai atât.
Am ieșit astăzi, într'adins în oraș. Dar nu l-am
întâlnit. L-am căutat la Universitate, la cafenea,
acasă. Intrase’n pământ. Ii e jenă, oare, să mă
vadă, după cele ce mi-a spus ? Știe despre idila
noastră, a aflat, desigur, și de logodnă....
*
Ca să pot să mă strecor singur în oraș, am
pretextat că aștept să-mi vină ceva delà București.
— Vreo scrisoare de dragoste... — mi-a făcut
Sanda cu ochiul. Merg și eu.
— Mergi.
(Dulcea i-a spus însă ceva la ureche și Sanda
a renunțat).
— Ei, te-ai ușurat ? — m’a întâmpinat fata, la
înapoiere.
— ? ? ?
— Nu pricepe, mamă.
— C-e i-ai spus ?

— L-arn întrebat dacă s’a ușurat.
— ! ! !
— Păi da, a fost băiatul în oraș, la dame.
— Nebună, Tresty, ce să-i faci !
IX.
— Grâușor nu vine ?—întrebai eu pe drept cuvânt

curios : de când sunt aici, niciodată n’a stat cu
noi împreună la masă.
In momentul acela, însă, apăru și el, mestecând
din gură.
— Ai plesnit, mă, căpcăunule ?—îl întrebă Sanda
înghițind și ea ultima bucată de brânză.
— Âââ ! — răspunse acesta din gât.
începui să râd. Făcea întocmai ca un câine
când latră.
— Vii să mănânci cu noi ?
— Uiiiiiii, ha-ha-ha-ha-ha-ha ! — răspunse Grâu
tot din gât, făcând de data asta ca armăsarul.
— Fugi, smintitule, d'aici — nu ți-e rușine ? —
încercă Dulcea să-l alunge.
— Groh, groh, groh! — se apropie el de masă
făcând cu râtul, ca porcul, și se repezi și-i luă
Sandei hartanul de pui din farfurie.
— Stai, mă, leșinatule !—îl prinse aceasta de moț
și nu-1 mai slăbi.
Eu mă prăpădeam de râs. Ce drăgălași sunt și
copilăroși !
— Vrei să-ți dau drumul ?
— Vreau.
■"Faci ca vițelul la poarta nouă ? — și-1 strânse
și mai tare de lațele care-i crescuseră pe ceafă ca
o coamă.
— Fac, zău, Săndișor.

— ", ce mai a;.ștepți !
Fă,
— Mbu, mbu, mbu
ml — și Grâușor întindea botul
spre Dulcea, ca spre poarta nouă.
— Hai, dă-mi drumul...
— Faci ca, pardon, cucuveaua — zâmbi și tata.
— Faci ca cucuveaua ? (Sanda).
— Fac.
— Fă !
— Cucucucu-vea... Cu-cu-cu-vea—Cuvea...
— Ca măgarul.
— Ia lasă-i. Luminițe, în pace. Tu, te pui cu
smintiți! ?
— Fă ca măgarul !
— Dă-mi drumul, Sando.
— Fă ca măgarul Institutului.
— Dă-mi drumul.
— Nu-ți dau.
— Dă-mi, fă, drumul.
— Nu.
— Te spui.
— Cui să spui ?
—< Lui Petronius.
— Ce să-i spui, mă, lățoi ? — interveni Dulcea
— Știe ea ce. (Știe ea ce ! Nu vrea oare Grâu
să-mi spună tocmai marele secret ?)
— Spune-i.
— Aoleo, părul. Dă-mi drumul.
— Nu-ți dau, până nu faci.
— Te spui.
— Spune, spuzi-te-ai.
— Pe-tro-ni-us.
— Prezent. (Ce n'aș da acum să-mi spună 1)
— Ui-te San-da... spui, dă-mi drumul.
— Spune, dragul meu.
— Sanda nu... (Sanda nu... Sanda nu scrie ea
cărțile — vrea el probabil să-mi spună).
248 N. CREVEDIA
— Dă-i drumul caraghiosului—interveni Dulcea.

(Dă-i drumul, că ne dă de gol !)
— Du-te dracului d'aici ! Și Sanda, des£ăcându-și
pumnii din pletele lui, îl asvârli cât colo.
— Spune-mi la ureche, Grâușor. (Credeam atunci
că despre doctorul Тора vrea să-mi spună ceva.
Poate că chiar despre el era vorba).
— Las-o, fir’ar a boalii de tâmpită !
Bietul băiat abia’și ținea plânsul. De durere, i
se roșiseră urechile și obrajii. Ieși afară.
— Ce drăguț este ! De ce-1 chinuiși ? — îl com
pătimii eu către Sanda.
— Dă-1 dracului de aiurist...
— Bine, mă țiganilor, nu vă e rușine de Petro-
nius ? — o dojeni tata pe căprar. (Mi se spunea
pe atunci Pétronius !).
— Hârc-âââ ! Hârc-âââ ! Hârc-âââ ! Hârc... ! Iha
— auzirăm deodată pe sală.
Izbucnirăm toți în hohote. Făcea întocmai ca
măgarul în luncă.
— Oak-ka-ka-ka ! Oak-ka-ka. înghiorț ! Inghiorț!
— îi răspunse Sanda din lac, adică delà masă. Se
împăcaseră.
— Hârc-âââ... Hârc-ââ...
— Oak-ka-ka-ka... Oak-ka-ka-ka...
Eu mai ales, râdeam cu lacrimi. Era un deliciu
să-i asculți.
— Cucurigu-âââ...
— Ikiiki-iii — găina dinnăuntru.
— Clone, clone, clone, clo, clo, cloo...
— Pi-pi-pi-pi, piu, piu, piu.
— Miaau... Miaau...
— Miarlaaaaaau... Miarlaaaaaau. Miarlauuu.
Miarlauuuuu.
Mă țineam cu i mâinile de piept.
. . Nu’ mai puteam
să mai râd. Erau adevărate Satumalii de pisici.
Aveau un dar extraordinar de a imita toate lighioa
nele...
După miorlăit, Grâu începu să hămăie iarăși.
însă pe alt ton. La lătrat, se adaogă altul și acum

nu mai distingeam care e al lui.
— Тора, Тора! — țipă deodată Sanda și ieși pe
sală și ea.
— Ham, ham ! Ham ! Ham ! Ham ! Ham ! Ham
Ham ] Ham !
Acum lătrau trei guri, lătrau amarnic de parcă
intraseră lupii pe sală.
— Hâr-hâr-hâr... hârr... hârr... hârrr...
— Chi-chi-chiu... chi-chi-chiu... chi-chi-chiu...
— Ham-Ham-Ham-Ham-Ham-Ham...
Ramăt infernal. Auzeam mese și vase trântite.
Așteptam să cedeze ușa și să ne'n Caere fiarele.
De-atâta râs, mă dureau tâmplele și mi se’ncle-
ștase ceafa.
Incăerarea încetă și prin ușă intră râzând Grâu.
Apoi Sanda, cu un cățel alb în brațe :
— Mamă dragă, mamă — îl mângâia dânsa pe
lâna albă — ai mâncat tu astă seară?
— Fugi, Sando, cu el d'aici.
— Mamă dragă, mamă, să-i dea mama să mă
nânce. .
— Sanda dragă, pentru numele Domnului —
interveni blând și tata.
— Ia lăsați-mi băiatu'n расе. Тора! — și-l puse
pe masă. Sluj !
Cățelul ridică două labe, fixă ochii mici, vii, în
ochii mamă-si și rămase nemișcat. Тора e mic,
mic cât o pisică. Are un cap ca de copil bătrân
care inspiră și milă și hilaritate. Iar părul, părul
mai ales, e o lână lungă și moale care îi cade pe
ochi, pe burtă, pe picioare, lălâe ca o iarbă lungă,
ca niște trențe...
(Cățelul era poreclit Тора — numele Doctorului.)
— Matale iubește cățeii, domnu Petlonius ? —
și-1 întoarse pe Тора spre mine.
— Iubește, cum de nu... — și-i mângâiam trențele.
(Când ți-e dragă domnișoara, trebue să-ți fie drag
și cățelul !)
250 N. CREVEDIA
— Sluj, Тора !
Тора înmărmuri spre mine. Deocamdată, îmi
veni să râd. Prea avea o mutră caraghioasă.
— Ia salută pe nenea Petlonius. Sus !
Fratele Тора ridică o labă în dreptul ochilor.
— Dă mâna cu nenea. Bonzur...
îmi întinse laba și i-o întinsei și eu pe-a mea,
cu scârbă. Aveam o poftă sălbatecă să-i dau un
pumn în cap, să-1 fac terciu pe masă. Mi se în
torsese mâncarea în gât. Scăpasem de broască, de
Messalina, ,și dăduiu peste nenea Тора.
Top.
— Sando, m’ai înnebunit. Lasă băiatul să mă
nânce. Poate-i e scârbă omului...
— Nu mi-e scârbă, doamnă •— și mângâiaiu din
nou floacele câinelui. (In gândi Ah, fir’ai al dracu
lui, fript te-aș mânca 1)
— Mănâncă, Petronius.
— Nu mi-e foame, Dulceo.
— Nu, zău, ți-e scârbă ? Mie nu-mi este — și
Sanda vru să-l pupe în bot :
— Mamă dulce, mamă... (Ii strângea capul, ca la
un copil.)
N’apucă însă să-1 sărute, căci Grâu înfipse ghia-
rele în iarba lui Тора și-l svârli jos de pe masă.
Cu cealaltă mână, luă hartanul de pui din farfuria
Sandei.
Aceasta luă, instantaneu, paharul cu via și i-1
asvârli 'n față :
— Na, scârbosule !
— Ieși afară, măgarule ! — se încruntă Profesorul.
Grâu și-ascunse ’n pumni fața însângerată de vin
și ieși. Apoi, amenințând-o delà ușă :
— Te spui eu lui Petronius. (Știi, Petronius,
Sanda e o simplă impostoare. N'a scris niciun
rând — așteptai eu să completeze băiatul).
Bucuroasă de succes, Sanda tremura toată de
râs. Și după ce se potoli, tare ca s’o audă Grâu,
de pe sală :
— Mai bine-ai învăța să mănânci, mitocanule !

Dulcea făcuse și dânsa haz.
— Nebuno, nebuno, te pătrund. Ochi negri...—
și strângând dinții ca o fiară îndrăgostită, o să
rută pe nebună. Apoi, către mine :
— Ia, dragă, de mănâncă și nu lua seama la
smintiți.
— Fincă... fincă că... așfe e pila noi... nie mai
batiem, niemai împăcăm... — apăru iarăș Grâu.
Vinul roșu vărsat pe obraji îi făcea o față hi
doasă. Se îndreptă spre soru-sa și, prefăcându-se
că se împacă, o mângâie cu stânga iar cu cealaltă
mână luă sos din farfurie, și-i îmbărbură nasul,
obrajii, gâtul :
—- Matali știi sâ mânânși, duduie ?
Duduia, care e mai voinică decât el, se smunci
din brațele lui și nu se lăsă până nu-i făcu lui
Grâu și barbă și mustăți, cu tot sosul din farfurie.
— Draci goi... — dădu din umeri bătrânul și
făcu și el haz.
Dulcea își sărută băiatul pe mustăți. Pe mustă
țile făcute cu sos.
— Dar matali, în definitiv, dișfe nu mânânși.
Domnule Grâu ?
— Uite, să ți-1 spui, Petronius, nu vrea să mă
nânce cu noi, fiindcă ești tu la masă.
Făcui ochii mari.
— Da, zice că îi e rușine; nu știe să mănânce.
Dădui din umeri :
— Grâușor mănâncă frumos. Mai frumos decât
Ludovic al XIV-lea, decât Ștefan cel Mare cari
mâncau...
— Cum mâncau ?
— Cu furcu-ghiarele — răspunse bătrânul.
— Așa, Petronius ?
— Cam așa.
— Hai să mâncăm ca ei, Grâuță.
— Hai.
Al doilea fel de mâncare îl consumară cu
252 N. CREVEDIA
ghiarele : Sanda, ca Ștefan — și Grâu, ca Regele-

Soare. Ba Ludovic al XIV-lea își băga botul în
farfurie și lingea sosul cu limba, iar Domnul Mol
dovei cu degetele pline de sos, își sufla nasul în
farfurie.
A fost un râs — o adevărată catastrofă. Farfu
riile le-a lins, delicat ca un lord, bietul Тора.
Eu n’am mai putut băga nimic în gură. Abia
am mâncat o prăjitură și am mai dat peste cap
un pabar cu vin. Am curățat două mere și le-am
împărțit pe din două cu Sanda.
Profesorul a mâncat, de asemenea, puțin — iar
Dulcea n’a pus nimic pe limbă. Spune că ține un
regim. Altminteri, și la dejun și seara, masa e
împărătească. Doamna Marinescu e o adevărată
maestră în gospodărie.
Grâu și Sanda nu s’au spălat pe față.
■— Hai să facem ca vaca și calul — a propus
unul dintre ei.
— Ia astâmpărați-vă !
Dar dracii goi au Г' făcut și această măgărie : își
umflau fălcile și imitaul vaca și calul când se
baligă...
Sanda, care făcuse pe vaca, a făcut și scamato
ria cu trenul : te-duc, te-duc, te-duc, te-duc ; pf,
pf, pf, pf, — fsss... (Grâu fluera ca locomotiva.)
La aceste din urmă scamatorii însă, eu n’am
mai râs — și doamna a schimbat toată atmosfera
mesei. M'a întrebat, deodată :
— Dragă Petronius, dece duce ziarul d-voastră
campanie împotriva Francmasoneriei ? Ce e aia
Francmasonerie ?
— Habar n’am, doamnă.
— Ziarul d-voastră duce campanie de-atâta
timp împotriva ei.
— Eu nu citesc „Tradiția".
— Ce spui ?
— Nu citesc „Tradiția".
— Bine, dar colaborezi la ea.
— Ce-are-a£ace.
— Nu citești nimic ?
— Afară de foiletoanele mele, nimic altceva.
— ? ? ?
— Doamnă, niciun gazetar nu citește gazeta la
care scrie.
— Da ? Cum asta ?
— Gazeta e ca o prăjitură : e mai bună făcută
de altul decât de tine.
S'au făcut și cafele, eu am improvizat epigrame
și am mai povestit câteva anecdote cu tata ca
primar.
— Zău, am vrea să-i cunoaștem pe părinții
dumnitale.
— Țărani, doamnă. Tot ca mine.
— N’are-aface, Petronius. Dumneata ești prinț.
— Prins de pe gârlă — am făcut eu un calambur,
ca să înnăbuș complimentul.
— Păi o să-i cunoașteți — a intervenit Sanda
eu Înțeles. (O să-i cunoașteți).
Iar mai târziu, întrebând Dulcea pe Barbu care
ar preferi să-i fie ginere dintre cei doi : Baranga
ori Stănescu ? ■— eu am răspuns, prompt :
— Dintre cei doi? Petronius, desigur.
— Ce drăguț ești, zău. Foarte spiritual. Ne ești
așa de drag...
— Ferice, doamnă, de cine m’o lua...
Sanda abia acum s'a achitat de promisiunea delà
București : a făcut ca mierloiul, a fluerat și ca
privighetoarea și am plecat la culcare pe la 2
noaptea, târziu, când în oglinda limpede a cerului,
surâdea la zenit blondul cap de mireasă, al lunii...
Sanda, o fată vulgară ? Toți oamenii mari spun
vulgarități, în intimitate. Nicolae lorga...
L-am auzit eu, cu urechile mele.
ș
Pe Brebenaru, nu l-am mai întâlnit. Am desco-.

périt însă un nou izvor de îndoeli. Ediția a doua
a „Fetelor în recreație”, are o post-față, un epi-
log, dat drept corespondență cu cititori'.
In acest epilog, autoarea arată cum prima ediție
a cules un succes neașteptat, că primește scrisori
de admirație, cereri de autografe, etc. A primit și
multe scrisori anonime, în care e insultată și, în
cele din urmă, reproduce un articol apărut în
presa ieșană, semnat de o femeie, Cătălina Drăgan,
nume predestinat, vorba Sandei ! — și în care se
face cărții o critică severă. Articolul este intitulat
„Răsbunarea unei pseudo-eleve” și afirmă că vo
lumul .dacă este într’adevăr scris de o fată de ]8
ani, i-aș profeți o frumoasă carieră în literatură,
dar el nu este decât răsbunarea unui profesor
universitar — Sanda e fata acestui profesor —
împotriva soților acestor dăscălițe care sunt și ei,
întâmplător, profesori la Universitate”.
Clar, deci. Dacă ar fi scrisă, într’adevăr, această
carte de o fată.... O inteligentă răsbunare a
unui profesor universitar.... Brebenaru mi-a spus
atunci că Barbu Marinescu e certat cu toți co
legii săi, că e un tip invidios și pismătăreț.
Cătălina relevă și ea pornirea acestei cărți im-
potriva lașilor, împotriva moldovenilor în general,
și scoate în evidență „revoltătoarele exagerări și
falsificări obraznice din cele 200 de pagini, al că-
ror obiectiv principal e răsbunarea. „Pseudo-eleva“

este tatăl autoarei, Barbu Marinescu. Am remar
cat și aci în post-față frazele construite după
topica germană.
Profesorul scrie cărțile.
* *
Cine a scris cărțile ?
In schițele pe care le corectăm acum, eroina,
aceeași, își povestește, tot la persoana întâia, gium
bușlucurile delà Universitate. Studenta s’a în
scris la " câteva secții, dar n’a urmat niciuna
Aceeași vervă tare, același dispreț pentru învăță
tură, își Late joc de colegi, de profesori, de toată,
lumea. Aceeași răzbunare ! N’a dat nicăieri nici un
examen, (in prezent. Sanda contează ca studentă
la Drept.)
Natural ar fi fost ca în această carte — a treia —
Sanda să fi făcut progrese. Dar nu le văd. Ma
terialul nu e adâncit, totul e tratat sur le vif, în
maniera unui reporter. Remarc chiar o scădere
față de volumele anterioare. Am socotit că unele
fraze trebuesc curățate, limpezite; pe unele locuri,
a trebuit să desvoltăm descrierea, dialogul l-am făcut
mai viu, i-am adăugat eu, unde era cazul, imagini
noui, proaspete, moderne. Nu s'a opus ; dimpotrivă,
mă felicita (cu câte o sărutare 1) pentru fiecare
noutate cu care-i împodobeam paginile.
Dacă le-ar fi scris Sanda, al treilea volum tre
buia să fie pe o treaptă mai sus, literatură ade
vărată, așa cum e normal în evoluția oricărui
scriitor. Barbu Marinescu e în declin și al patru
lea volum va fi cu siguranță, un dezastru !
Sunt așa de trist...
» *
Aș fi vrut să ies în oraș, să mă întâlnesc cu
Brebenaru. Să respir libertatea. Am impresia că
am căzut prizonierul acestei familii și nu voi mai
256 N. CREVEDIA
putea niciodată evada. Când mă năpădesc îndo

ielile, trec la fereastră și-mi risipesc ființa pe dea
lurile înzăpezite ale Moldovei. Nu mă mai gândesc
atunci la nimic. îmi aduc cel puțin aminte cu
drag de prima noastră idilă delà geam, în Decem
brie. Și acum trecem de câteva ori pe zi lângă
aceeași perdea și ne topim obrajii unul într’altul.
Dulce este Sanda și în prezent dar parcă mai
gustoasă era atunci, la Sfântu Nicolae.
Sunt obosit. Noaptea asta am stat de vorbă
până la ceasurile 3. Am urcat apoi în camera mea
Am încercat să adorm. N'am putut.
— La ce te gândești, Tresty ?—îmi pune doamna
eterna ei întrebare.
— La nimic, Dulceo.
Am vrut să citesc ceva. Nici asta n'a fost posibil,
Simțeam o arsură în creștet. Sunt astăzi zece zile
de când am plecat din Padova și de atunci nu
știu dacă somnul meu, adunat laolaltă, prețuiește
cât două nopți de repaos plin.
Ce să fac ? Cu cât trece timpul, cu atât îmi dau
seama mai bine că nu mai sunt cel de altă dată.
Din zi în zi, din oră’n oră, simt că mă părăsesc
puterile. De atâta oboseală, mi s’au turburat ochii,
mâinile-mi tremură, mi se bat tâmplele și mă frige
ceva în moalele capului. Am slăbit mult.
Sanda mă enervează de zece ori pe zi. Vorbește
vulgar, n’are nicio preocupare serioasă, nu știe
nimic. E în totul un frumos animal răsfățat. Ce-i
pasă ei ! Doarme până la prânz, pune-te masă,
aridică-te masă. După dejun, alt somn. Noaptea îi
convine să stea la taifas până la ziuă...
Mă scoate adesea din sărite. E așa de prost
crescută, așa de impertinentă, așa de mărginită,
că-ți vine s'o iei la palme. în fiecare seară,
mă culc cu hotărîrea ca a doua zi să plec la
București, unde mă așteaptă atâtea treburi lăsate
■baltă, unde vreau mai ales să-mi regăsesc liniștea.
Am in fiecare seară impresia că peste noapte

capul îmi va exploada.
M'am neurastenizat, oare? Până la 4, m'am sbătut
în pat. Stinge lumina, pune capul pe pernă, însă
aceleași gânduri sar pe mine, ca niște balauri.
Când eram copil, văzusem un șarpe mare, negru,
în pădure și de atunci, câțiva ani în șir, visam
același șarpe în aceeași pădure lugubră. Seara,
înainte de culcare, îmi făceam rugăciunea, doar-doar
nu voi mai visa. închideam ochii și, în loc să
adorm, mă pomeneam numaidecât năpădit de spec
trul acelei păduri sinistre, ce mă înăbușă ca o
plapomă neagră de nămol. Din plapoma aceea, se
desprindea pântecul pestriț al balaurului. Și după
pântec, ieșea capul cu limbile roșii. Și mai apărea
încă un balaur și alții și alții, negri, lucitori și moi
ca niște uriașe odgoane de slănină. Balaurii înco
lăciți se surpau pe mine ca un mal și adormiam
sufocat. Toată noaptea, apoi, umblam prin luncă,
mă scăldam în gârlă, până în cele din urmă, mă
afundam în pădure și dam peste hidoasa jivină.
Mă trezeam de multe ori țipând. Mi se bătea
puternic inima, iar fruntea era inundată de rouă.
De data asta, vin alți șerpi. Vine acum studentul
delà Padova. Și Brebenaru. Vine adesea și balaurul
cu gambetă. Nicolae Vâzdoagă.
Ii urăsc de moarte pe toți.
Ca să pot adormi, am recurs la tot felul de mij
loace. Am încercat, de pildă, să nu mă mai gân
desc la nimic. In zadar. Cu cât mă forțam să'nde-
părtez din minte orice imagine, cu atât mai multe
mă năpădeau. Rămâneam în cele din urmă cu
chipul Sandei. Sanda îmi apare întotdeauna tristă,
mustrătoare. Mă mângâie, îmi ia mâna și mi-o
sărută. De multe ori, am adormit lăcrămând. In
fiecare seară, urc scara în camera mea, cu hotărî-
rea să plec a doua zi la București, să nu-i mai
scriu, s’o uit, dar în fiecare seară adorm cu ea în
gând — iar dimineața abia aștept s'o revăd. Cobor
1?
258 N. CREVEDIA
pela 11 — 12 în salon și peste o jumătate de oră,,

își face și dânsa apariția. îmbrățișare tandră, ne
întrebăm reciproc cum am dormit, apoi vreme
de un ceas, corectăm schițele, până se pune masa.
Nu am la îndemână niciun medicament cu care
să ’ncerc s'adorm. Noaptea asta, am încercat un
mijloc primitiv de care se slujea bunica mea, când
nu putea noaptea să 'nchidă ochii. Am făcut la
picioare o baie rece până la genunchi. Mi-aduc
aminte că și un medic îi recomanda unui amic
același lighean cu apă rece. Mai eficace și mai să
nătos decât toate somnalinele, decât toate drogu
rile. Dar nu a fost chip. închideam ochii, mă li
niștim pentru un moment, dar mă cutreierau din
nou gândurile. Auzeam mobila cum troznește, cum
crapă ghiața de pe ramurile pomilor din curte,
ascultam însuși glasul șuvoaielor tăcerii care curgea
ca o Niagară albă pe scări.
Ce era să fac ? Am sărit din pat, furios. Am
aprins lumina. Mi-ardeau creierii. îmi venea să
pun mâna pe călimara, de pe birou să o svârl pe
rând în becul electric, în oglindă, în geamul biblio
tecii, în ferestre. M’am stăpânit. Am deschis un
geam, am lăsat să intre aer. Am trecut apoi la
cuvetă și mi-am turnat apă rece pe cap. Acum în
țelegeam tragedia acelora cari-și pun capăt zilelor
„din cauza unei boale incurabile". Cred că orice
suferință o poți suporta: cancer, tuberculoză, ori
ce — afară de neurastenie. Oare, așa se manifestă
neurastenia ? Eu mă voi neurasteniza, voi ajunge
să-mi sbor creierii ?
Mi-am pus alte compresii cu apă rece pe frunte
și m'am mai liniștit. N'a fost totuși chip să adorm
nici așa. Mă înviorasem și m’am așternut din nou
pe citit. Am luat din bibliotecă toate cărțile Pro
fesorului. Nu-i citisem până atunci niciuna. Am
vrut să fac comparație între stilul cărților lui și
între felul de a scrie al Sandei. Al așa ziselor
cărți ale Sandei. Nu am găsit niciun fel de ase-
mănare. Am răsfoit toate broșurile lui cu carac

ter politic — social. Deosebirea e o adevărată pră
pastie. Barbu Marinescu păstrează și aci același
stil uscat din opurile sale cu caracter agronomic.
Un stil rece, strict științific, fără adjective lirice,
fără o figură literară. Cărțile sunt împărțite fru
mos pe capitole, capitolele pe sub-capitole ;
acestea se divid apoi în idei pricipale iar ideile
principale, la rândul lor, în idei secundare, însem
nate cu a), b), c), d), etc.
Cine a scris atunci cărțile ?—am strigat eu tare,
în singurătatea acelei nopți, amarnice ca un deșert.
Cocoșii au început să cânte de ziuă. întâi cocoșii
din curte, apoi toți cocoșii din Iași, toți cocoșii
Moldovei. M’am ridicat să sting lumina. îmi tre
murau mâinile și picioarele, am căzut pe pat și
am adormit.
* * * ~
M’a trezit servitoarea.
Mi-a spus că bătuse 'n ușă de mai multe ori.
încet, apoi din ce în ce mai tare ; nu primea nici
un răspuns. „Doamne, conașule, credeam, zău, că
vi s'o 'ntâmplat șieva. O spus doamna să cobo-
rîți la masă”.
Mi-am aruncat ochii la ceas. Ora 1.
In câteva minute, m’am spălat și m’am îmbrăcat.
Am coborit repede. M’am scuzat că sunt nebăr
bierit. t
— Pari obosit, Tresty, delà o vreme... — m’a
întrebat Dulcea.
— M’am culcat târziu.
— Nu poți să dormi ? Ai mai slăbit.
— Dorm bine acum, dar așa pățesc ori de câte
ori schimb camera.
— Să faceți bine să vă culcați mai de vreme —
ne-a dojenit mai mult cu genele Profesorul.
— Atunci, la 10 seara, sunăm stingerea.
260 N. CREVEDIA
— In viața mea, nu m’am culcat la ora asta.

doamnă.
— Numai eu știu dece nu-i Tresty în toți banii
lui.
— Ce are, Sando ?
— Hm.
— I-o fi dor de București.
— Exact.
— L-o fi așteptând și cineva p’acolo.
— Asta, fără doar și poate.
— Și cam cine crezi tu că-1 așteaptă?
— Știe el cine.
— Aide, aide, stați la masă ! — porunci Profe
sorul, fără nicio autoritate, mai mult ca să curmăm
discuția.
Să fi aflat de legătura mea cu Cornelia ?

De unde să afle ?
Eu, într'adevăr, am câteva scrisori delà dânsa.
Le-am primit la Roma, Poste restante. Le-am pus
însă pe fundul unui geamantan. Să-mi fi căutat
în cufere ? Nu cred să se fi pretat. Poate că San
da, iscoditoare cum este și copilăroasă, a făcut-o
și p’asta. Iubirea împinge pe om la multe greșeli.
Poate chiar familia a scotocit. Oamenii se vor fi
gândind serios la căsătorie și recurg și la astfel de
mijloace, ca să știe, în definitiv, de cine vor lega
soarta unicei lor copile. Cel puțin dacă vor fi în
țeles că e vorba de un simplu,colaj cu o doamnă;
Cornelia nu poate £ifi o piedică. Și că a fost chiar
Dulcea aceea care în lipsa mea de acasă, a umblat
în geamantane, nu m'ar mira : față cu mine îi vor
bește Sandei la ureche, apoi se pornesc amândouă
pe râs — așa că m’aștept și la una ca asta. Scri
sorile sunt în geamantanul
geamantanul cu rufe curate. Cheia
e la mine. Să fii iumblat acolo ? Grâu se pricepe
în tehnică și descuierea unui cufăr,, e pentru el
floare la ureche. Dulcea o iiubește prea mult pe
Sanda, ca să nu încerce s’aprofundeze toate tainele

logodnicului ei...
Dar cine a scris cărțile ?

Este foarte adevărat că între stilul volumelor
Profesorului și cel al cărților Sandei e deosebire
ca între rece și cald. Dar nu-i mai puțin adevărat că
unii scriitori au din acest punct de vedere o du
blă personalitate. Iată, marea pildă, Eminescu. în
poezie, autorul „Luceafărului" este însăși întru
parea liricei. Chiar în proză, în „Sărmanul Dionis"
și în „Geniu pustiu", bate din aripi lirismul acesta
cald. în articolele sale politice, însă, Eminescu e
cu totul altul. Un stil de precizie, un stil logic,
uscat, potrivit obiectului. Nu mai recunoști aci pe
autorul sfâșietoarelor poeme de amor. In articolele
sale politice și literare, Eminescu are gravitatea
omului de știință, a filosofului rece — după cum
Barbu Marinescu poate fi una și aceeași persoană
cu aceea care scrie articolele severe despre poli
tica socială și agronomia pură; dar care, trecând
la masa de brad a poeziei, întrebuințează alte cer
neluri mai calde. La drept vorbind, cărțile Sandei
cu excepția basmelor atât de fragede, nu aparțin
lirismului — ci unei veritabile atitudini critice.
— La ce te gândești, Tresty ? De ce nu mă
nânci ?
— La Scinda, mă gândesc, doamnă.
— La mine ? Și te gândești de bine sau de rău ?
— De bine.
Se mai întâmplă un lucru curios cu mine. Nu •'

mai am delà o vreme nicio dispoziție. In discuție,
sunt de o mediocritate fără pereche. Contactul cu
această familie de intelectuali nu mă mai face să
scapăr deloc. Nu mai am nicio idee, nu sunt în
stare să port inteligent o conversație până la ca-
262 N. CREVEDIA
■păt. Mi-e capul greu și conștiința mea înoată într’o

clisă amarnică, din care nu știu cum voi mai ieși.
Față de Profesor, am început să prind un fel
de ciudă. Mi se pare chiar nesuferit. Doamna mă
îmbracă în tot felul de amabilități, dar nici dânsa
nu mă mai entuziasmează. E prea rafinată, ca să
fie sinceră.
Oare, de ce o iubește dânsa atât de mult pe fată?

Dragostea Dulcei pentru Sanda este o adevărată
suferință, o maladie..-Ее copil să nu-1 săruți decât
în somn — sună q veche zicală,
Doamna Marinescu o mângâie pe Sanda și când
doarme și când e trează, chiar când vorbește mă
gării și mănâncă prost. „Nebuno, nebuno, ochi
negri... — și cade pe ea cu toate brațele, cu toate
ploile sale materne.
Dacă n'ar fi Sanda autoarea cărților, ar iubi-o
oare tot atât de mult ? Dacă ar fi de pildă numai
o simplă fiică, fără aura personalității ei literare,
poate că ar iubi-o mai puțin.
Dacă Sanda n’ar fi și scriitoare, ar teroriza
atâta această familie ? Căci adevăratul stăpân al
casei ea mi se pare că este. Ea poruncește tot,
ei i se fac toate voile, cu toate că dânsa este aceea
care muncește cel mai puțin.
Din rosturile gospodăriei. Sanda nu știe, nu pri
cepe nimic. E atât de absentă de orice detaliu
casnic, cum numai o mare artistă poate fi. Dacă
n'ar fi femeia aceasta. Dulcea, care să îmbrace
dimineața halatul alb al gospodăriei, câinii i-ar
, întinde pe toți în nădejdea scriitoarei.
! ; Dar dragostea maternă e un instinct așa de na-
/ Ș tural, așa de puternic, încât nici o furtună nu-i
poate smulge rădăcinile. Am cunoscut o femeie, o
biată bătrână, al cărei fecior, capul tuturor rău
tăților — făcuse și pușcărie — era pentru ea o po
doabă, fala vieții ei, fala întregei lumi. Când spu-
nea baba Ioana : Gheorghiță, parcă spunea : gră

dină ; grădină de trandafiri. I se umezeau ochii
de atâta iubire...
Doamna adoră însă tot atât de mult și pe Pro
fesor. Față de el, se manifestă reținut: o adorație
mută, ca în fața unei statui. E și natural. Nu se
poate da'n spectacol cu soțul ei. Sanda, altceva.
Un copil.
— N’ai mâncat mai nimic, Tresty.
— Am mâncat. Doamnă.
— Ori ești bolnăvioară, mioriță, mioară...
— Sunt perfect sănătos.
— Ori iarba nu-ți place? — și Dulcea arată
masa încărcată de bunătăți.
— Dumneata, doamnă, gătești ca pentru zei.
După masă, am făcut o constatare senzațională.

Sanda are piciorul mic. După ce pusesem la punct
câteva pagini, s’a așezat în fața mea, pe fotoliu.
Fără săyvreau. mi-am aruncat ochii la pantofii ei.
Maci, canîșteclrtUrnbTAre "Sandă picioarele atât
de delicate ? — mi-am zis — și i-am luat mai bine
seama. Nu numai pantofii sunt gingași dar și gamba
în sus e fină.
Eu credeam până acum că Sanda are picioare
groase. Am afirmat acest lucru și atunci când m'a
întrebat Cornelia cum arată ea. Curios : Sanda
nu poartă rochii lungi. Poartă foi normale, destul
de scurte, ca să i se evidențieze forma picioarelor.
Mie mi-a rămas delà început imaginea aceasta
de plastică decadentă, cubistă, cu picioarele butu
cănoase. Și acum — ce descoperire ! Mi se pare
că peste noapte Sanda s’a transformat și nu o
mai recunosc.
Mi s’a părut revelația așa de extraordinară,
încât nu m'am putut stăpâni să-i admir cu insijență
picioarele.
264 N. CREVEDIA
Sanda a băgat de seamă numaidecât și, întinzând

pantoful, m'a întrebat cu cochetărie :
— îți plac ?
— Ai niște picioare de privighetoare— am lău
dat-o eu cu toată sinceritatea. I-am explicat ne
dumerirea mea. A fost plăcut impresionată și, de
atunci, nu știe cum să-și scoată mai mult în evi
dență noua calitate. Se așează într’adins în fața
mea pe același fotoliu și agită cu vădită intenție
vârful pantofului. Când se ridică, merge legănân-
du-se când pe un șold când pe altul, mândră, feri
cită. Nu s’a putut abține să-i spună aceasta și
mamei față cu mine.
— A, piciorul Sandei... I-ai arătat sculptura ?
— Nu.
Sanda a adus din camera ei laba unui picior
sculptată în ghips. Sculptura, meșteșugit realizată
de fratele ei Grâu, e chiar piciorul Sandei și este
o mică minune albă. M’am făcut dinadins a nu
crede că sculptura ar fi o copie fidelă : prea e
mic piciorul, prea e fin. Dar Sanda a descălțat
prompt pantoful și și-a măsurat piciorul cu ghipsul.
Sculptura era într'adevăr credincioasă originalului.
Sanda e adânc aferată de noua mea descoperire,
iar eu mă simt oarecum împăcat. Propriu zis, nu
m’a preocupat prea mult figura ei fizică. Mi-am
închipuit-o puțin frumoasă și ea este un mărgăritar
de fată ; mi s’a părut la început că are un corp
inestetic iar acum, după atâtea luni, bag de seamă
că are un picior încântător. Sanda poartă numărul
32, un număr care nici nu se găsește în comerț —
a adăogat Dulcea, mândră și dânsa de zestrea
picioarelor Sandei. Eu trebue să-i fac întotdeauna
pantofi de comandă...
Nu mai vorbesc de sculptor, de autorul ghipsu
lui care, auzind că opera lui a fost apreciată de
mine, a sărit în sus de bucurie, și a început apoi
să-mi expună o mulțime de planuri artistice. Mi-a
mai arătat și alte sculpturi. Diferite forme de mâini
și de picioare. Pasiunea mea : mâinile și picioa

rele fine — spune el. Eu aș zice că asta e o ma
nie. Mania familiei. Și Sandei îi plac mâinile fru
moase.
Grâu este și el țicnit, dar are în definitiv cui
semăna...
Când s'a încălțat. Sanda mi-a pus o întrebare

lipsită de farmec :
— Tu ai, Tresty, bătături ?
— Am, din păcate, — am glumit eu.
— Ai bătături ?
— Am și sufăr mult din cauza lor...
— Mamă, Tresty are bătături. Sanda a alergat
disperată pe sală să-i ducă mamei vestea nenoro
cită. Au revenit împreună.
— Vasăzică, de aia porți pantofii ăia. (Cumpăra
sem în Italia niște pantofi mari. De atâta umblet
în tren, ai mei mă strângeau.)
— Am bătături, doamnă.,..
— Glumește, Sando.
— Glumă — neglumă, să se descalțe !
— ! 1 1
— Descalță-te ! Repede !
— Nu pot. Mi-e rușine. (Iarăși mă poceam).
— Repede, fără discuție ! (Sanda n'a fost nici
odată mai serioasă ca acum).
— Nici mort...
Nu m’am descălțat. Sanda m’a pus să-mi dau
cuvântul de onoare că n’am bătături și se pare că
am convins-o.
— Și dacă aveam, în definitiv... — am întrebat-o
eu, când am rămas singuri.
— Nenorocire 1
— Nu mă mai iubeai...
— Nici atât 1 (îmi arătă o unghie). Am oroare
de oamenii cu bătături.
— Acum mă iubești, Sando ?
— Desigur.
266 N. CREVED1A
— Poate ți
ti se pare numai că mă iubești...
— Ba te iubesc. Zău... (și bătu din aripă)... Se
putea să ai bătături, tu care ai mâini așa de
frumoase !
— Sanda mea dragă...
XI
— Să ne spună Tresty și p'aia cu domnișoara
Florica.
— Florica Smărăndoiu?
— Ți-a spus-o. Luminiță ?
— Nu. Pe voi v'am auzit.
Ca fecior de gospodari adevărați, acareturile sunt

pasiunea mea. Acasă, la țară, a trebuit să lupt
ani de zile cu ai mei până am reușit, treptat-trep-
tat, să transform întreaga curte, curte largă de
oameni cu stare, însă întocmită pe un principiu
conservator.
In oraș, ochii îmi sunt întotdeauna după clădirile
noui. Casele cubiste mai ales, sunt pentru mine o
adevărată încântare. Mă pomenesc de multe ori
rămânând o oră întreagă, să admir simfonia fe-
restrelor unui blok-haus, ori acele case mici de
un gust sobru și de-o clasică simplitate. Am ajuns
chiar să am un fel de ură pe proprietarii acestor
bijuterii și, cum spune cineva că minunile se rea
lizează celor cari le doresc—cred, am convingerea
fermă, că voiu avea cândva, nu un palat, dar o
mică și cochetă villă cubistă, să se refețe, ca o
cutie de beteală, jîn^re flori.
Maestrul Filipacne cunoștea mai bine ca oricare
altul cum concep eu și dragostea și căsătoria, viața
în genere. Cunoștea mai ales pasiunea mea pentru
gospodărie, pentru casă.
268 N. CREVEDIA
Socoteam că de acum mi-am făcut carieră. Și

mi-am creat și un nume. Rămâne numai să le de
săvârșesc pe amândouă. Problema căsătoriei încă
nu mi-o pusesem.
Cu toate precisele mele aptitudini realiste, su
fletește am rămas un romantic. Iată, gândeam eu
ca un adolescent, să întâlnesc o fată care
să aibă din toate câte un gram : nițel frumoasă,
cultură, edu cație,să fie inteligentă, fină, cu suflet fru
mos și să aibă și un strop de zestre. Și să-mi croiesc
o viață subțire, o viață de bucurii suple, între
catedră și coperta cărților, ocrotit de privirile
tandre și sfinte ale soției. Alteori, gândeam să
încep o nouă dragoste, care să nu-și propună nu
maidecât teza căsătoriei ; să fie artă pentru artă,
iubire pentru iubire.
Intr’oseară, mă reține Maestrul la masă. Doamna
Filipache deschide vorba pe departe. Că într’ade-
văr, cariera mi-e asigurată, că mi-am stabilit oare
care notorietate și că, chiar floarea vârstei e coaptă.
La 30 de ani, ar trebui să te gândești la o tovarășe
de viață.—O să ne ocupăm noi și de asta, i-a răs
puns Maestrul care de cinci ani, decând i-am pre
zentat primul studiu critic, a văzut în mine nu numai
un discipol, dar și un succesor — și căruia îi
datoresc acum asistența delà Universitate. I-am
mulțumit pentru grija ce-mi poartă și m’am simțit
dator să-i întorc atențiunea, spunând că aș dori
o soție, devotată și înțelegătoare, așa ca d-na Fili-
pache care a păzit, ca un înger, o viață întreagă,
toate înaltele aspirațiuni ale Maestrului.
Din vorbă’n vorbă, la cafea, doamna a pus
punctul pe i, adresându-se d-lui Filipache : Ce zici,
Mihaiu, de Florica ? Ar face de domnul Trestieru —
adică de mine.—Știu și eu ? Sunt atâtea imponde
rabile — răspunse acesta, cașicând n’ar fi înțeles
jocul soției.—Fată bună, drăguță, inteligentă (Florica
era nepoata doamnei Filipache).
Și el care’mi cunoștea marea slăbiciune, îngroșă

punctul de pe i, pus de doamna :
— Are avere, case... Burghezi simpatici.
M'am lăsat antrenat de intrigă — nici nu pu-
team altfel — și Joia viitoare, mai toată după
masa, mi-am petrecut-o cu toaleta. Mergeam, doar,
seara la vedere. Ne’nțelesesem și asupra procedeu
lui. Eu mă voi face că întreb din oraș la telefon,
dacă Maestrul este acasă, fiindcă am să-i comunic
ceva urgent, confidențial. Dânsul mă va pofti în
Str. Negustori Nr. 42 bis, unde are o vizită de
făcut. Acolo șade domnișoara Florica Smărăndoiu.
Seara, la ora 8 punct, coboram din trăsură la
poarta caselor cu No. 42. O curte largă, cu gră
diniță în față și câteva spaliere de viță. Corpul
de case delà stradă se prelungește, lung, apoi face
un unghiu drept cu alt corp de apartamente în
fund.
Am trimis cartea de vizită și mi-a deschis iiu-
maidecât о servitoare, gătită de parc'atunci picașiie
delà horă.
— Domnul profesor Filipache este-aici ?
— Da, vă așteaptă.
Maestrul mi-a ieșit în întâmpinare pe sală.
— Ce e, domnule, ce s’a'ntâmplat ?
— Grav, Maestre, grav — i-am spus eu tare, ca
s'audă cei din casă.
— Ia spune-mi. Și s'a dat lângă mine.
Apoi, încet :
— Ce faci? Fuseși pe la Facultate ?
— Am fost de dimineață.
— Cum merg înscrierile ?
— Un infern.
— Desbracă-te.
Apoi, iarăși tare :
— Bine, domnule, dar asta nu e grav.
— Maestre, vedeți...
— Puteai să mi-o spui la telefon, domnule. Te
mai deranjezi... Dar nu-i nimic. Ia poftim.
270 N. CREVEDIA
in momentul acela, apăru Doamna Filipache.

— Ce s’a 'ntâmplat ?
— Un fleac. A alergat degeaba.
— Poftim înăuntru !
— Doamnă, dar...
— Desbracă pardesiul. Aici, nu suntem la na
meni străini.
De pe-o ușă alăturată, apăru altă doamnă :
— Bună seara.
—- Uite, să-ți prezint pe domnul Trestieru, asi
stentul meu.
— Sora mea — completă doamna Filipache, ară
tând spre amfitrioana grasă cât o putină.
— Poftiți, poftiți, ne face plăcere.
Am desbrăcat pardesiul, mi-am aruncat fulge
rător ochii în oglinda delà cuier și am intrat înă
untru.
Aici, doamna Filipache făcu prezentările.
— Luați loc, vă rog.
— Poftiți, domnule asistent.
Fusesem recomandat la încă două persoane : dom
nișoara Florica și o bătrână, d-na Sufrin, care își
pusese la ochi niște ochelari plăți, cu giurgiuvele
de aur și începu să mă privească.
Salonul era mare, ca de conac de țară. Pe pă
reți, câteva tablouri ieftine : un car cu boi, o Rodică
la puț și niște liliac, rupt parcă atunci din grădină.
In alte două cadre, erau brevetele de decorații
ale răposatului, d. Oprea Smărăndoiu, fost ad
ministrator financiar, brevete care purtau is
călitura mare și rondă a Regelui Carol I. In alte
două tablouri mari, își zâmbeau față’n față, soții
Smărăndoiu/ odată, pe când erau în puterea vâr
stei. In altă ramă, mare cât o icoană împărătească,
se arăta singur, în mărime naturală, tot răposatul.
Are guler tare, niște mustăți de Kaiser civil și gră
simea energică a lui Bismarck. Pe redingotă, îi stră
lucesc cele două decorații din rame, iar pantalonii
i se răsfrâng pe ghete, ca statuii lui Vasile Lascăr,

din Piața Romană. Mâna dreaptă, o ține cu dege-
tele resfirate pe masă. Tot pe masă, se află și gam-
beta. In stânga, încărcată de inele, ține un sul de hâr-
tie, pe care abia se deslușesc niște litere. Insfârșit,
dintr'altă ramă suflată cu aur, zâmbește cu dinții •
descoperiți o țărăncuță din Banat c’o furcă pe umeri.
E domnișoara Florica, în port național. Intr’un
colț, soba de teracotă, într’altul un taburet pe care
trona o vază în care se burzuluia, ca un arici, o
plantă verde, exotică. In celălalt colț,—negru și mare
cât un avion german scos din hangar — pianul cu
coadă. După ușă, pe alt taburet pirogravat, stă
rezemat în bâtă un mocan de gips. Din tavan,
atârnă aproape să cadă pe masă, o lampă cât un
policandru. Iar pe masă, un fel de coș de răchită,
frumos împletit și colorat, încărcat cu fotografii,
cărți poștale ilustrate și bilete de vizită,Scaunele,
îmbrăcate în pluș micșuniu.
— E prea tare lumina, domnule asistent ? Să
mai închid ? Domnișoara Florica se și repede la
butonul electric.
— Mie’mi pare normală, domnișoară...
Dar domnișoara amfitrioană nici n’apucai să
termin, că și întoarse de două ori butonul care e
și el în formă de mic boboc de trandafir alb. In
' policandru, se stinse o lumânare și se aprinse alta,
iar salonul îmbrăcă subit o lumină dulce, așa ca
un sirop roz.
— Vă place-așa, domnule asistent ?
— Și mai interesant — răspunsei eu și fixai
ochii la carul cu boi de pe părete.
— Grigorescu ?
— Oh, nu.
— ? ? ?
— O verișoară a mamii. Picta foarte bine, când
trăia.
— A murit demult ?
— Sunt acum patru ani.
272 N. CREVEDIA
Iar după un moment :

-— Ia să vedem n’o fi aici ?
Duduia căută printre ilustratele din coș, fără
să le strice însă ordinea în care erau suprapuse.
Scoase din rândurile din fată portretul unei bă
trâne care aduce cu Selma Lagerlôff.
— Picta foarte bine Matilda — întărește și d- na
Filipache, către Maestru. Știi „Cosașii" noștri de
acasă tot de dânsa sunt făcuți.
Depun în coș pe pictoriță și, ca să am ce face,
mi-arunc iarăși ochii pe păreți.
— Cum găsiți liliacul ? mă întrebă domnișoara.
— Admirabil. Așa de proaspăt și de natural...
— Tot de dânsa e.
— Superb. Celălalt ?
— Asta e un Arbănaș.
— ? ? ?
— Pictorul Arbănaș. A expus și Ia Ateneu.
— Interesant.
Maestrul n’ascultă sau se face că n’ascultă la
,
•discuția noastră. Citește un ziar- Domnișoara „
merge
grațios spre colțul de după ușă, apucă de pe ta
buret păstorul de picior și mi-1 pune pe masă.
— Asta e tot de tanti Matilda.
— De pictorița ?
— Sculpta foarte frumos. Și-avea o voce e
minune.
Intorsei pe cioban pe toate părțile și-1 lovii
îpeste țurloiu cu degetul. Suna mat.
— Academic, dar interesant — interveni și Mae
strul.
— Un talent multilateral.
— Michel Angelo al familiei.
Maestrul zâmbi :
— Vai, dar ce făcuși, Foițo ? — se miră Madam
Smărăndoiu, de cum intră pe ușă. Vru să pună
mâna pe buton, dar fiica o opri :
— Lasă c’așa-i place lui domnu asistent.
— Adevărat, domnu asistent ?
— Doamnă...
Doamna însă a și'ntors bobocul de trandaHr
și’n cameră se făcu soare ca la’nceput.
— Prea tare ?
— Doamnă... e bună.
— Nu, mămico, te rog.
Domnișoara Foita se repezi la perete și ne
cufundă iarăși în mlaștina luminii galbene. Către
mine :
— Bine, nu ?
— Bine, duduiță.
îmi scosei ochelarii și mi-i frecai. Mă dureau
•ochii.
Doamna Sufrin găsi prilejul să intre în vorbă :
— Ce dioptrie aveți ?
j — Patru.
— Sunteți demult asistentul domnului Filipache ?
— Abia de-un an.
— Oare, dumneavoastră asistenții sunteți buge
tari ?
— Da. încadrați.
— Bine plătiți, desigur.
— Nu prea.
— Da, dar titlul. Viitorul...
— Mai bine e profesionist liber.
— Nuuu. Ori cât ar fi : mare, mică, leafa e
sigură—vii cu ea la întâi ale lunii, acasă.
- Mda.
— Pensia pe urmă...
— In privința asta, aveți dreptate.
— Leafa e sfântă. Mai ales pe timpurile-astea—-
confirmă și Madam Smărăndoiu. Eu, uite, am, slavă
Domnului, avere. Dar ce bună e pensia. Mai întâr
zie o săptămână, două, o lună, dar o primești.
— Vi le-a mai scăzut ? o întrebai și eu.
— Da, la jumătate.
— Tot la bancă o depui ? Doamna Filipache
puse întrebarea.
— La bancă, pe numele fetii.
18
274 N. CREVEDIA
— S’a strâns ceva ?

— Slavă Domnului.
— Apropie jumătatea ?
— Ce jumătate ?
— De milion.
— Eh, prea vrei să știi multe.
— Apropie, apropie...
— Păi, fă și tu socoteala : de optsprezece ani,
văduvă...
— Atunci, un milion.
— Exagerezi. Uite, milionul meu. Mânca-o-ar
mama de țigancă...
Madam Smărăndoiu bătu umărul plin și bronzat
al domnișoarei Foița. Se'ntinse apoi și o sărută.
Servitoarea intră pe ușă cu tava cu dulceață. Se
uită la lampă. Nu spuse nimic. Mă uitai și eu.
Amfitrioana — bătrâna — făcu semn „țigăncii”
să servească și domnișoara ne împărți farfurioarele,
cu gesturi ultra-elegante. Ca la Paris.
— S’il vous plaît, monsieur.
Luai} dulceața și mi-aruncai iarăși, așa degeaba,
privirile spre policandru. Doamna Smărăndoiu
lăsă farfurioara :
— Pe domnul asistent mi se pare că-1 supără
lumina asta.
întoarse butonul și revenirăm la lumina roză ca
dulceața de trandafiri din farfurie.
— Mai bine așa ?
— Așa.
— Sau așa ? (mai întoarse odată.)
;— Mai bine albă — încuviințai eu și-mi șter-
sei cu batista iarăși ochelarii. Mă trecuseră la
crimile.
— Oh, mămico, zău, nu știi și tu ce e modern.
— Lasă, dragă, lumina obișnuită — fu de ace
eași părere și doamna Sufrin care și dânsa scoase
din buzunar o batistă, mică așa cât o petală, cu
horbotă pe margine și-și șterse lentilele.
Salonul era inundat acum de o lumină tare ca

zăpada scăldată de soare. Domnișoara Foița și-a
servit cea din urmă dulceața. Ține mâna așa fel,
că farfurioara, împreună cu degetele, compun un
fel de pahar cu picior. Ia dulceața încet, cu mâna
dreaptă, cu precauțiuni și ocoluri, ca pe un
medicament. Scoate lingurița din gură, încet, și
scoțând-o, lasă să i se vadă din măcelul buzelor
roșii, două șiruri de dinți mici, regulați și albi ca
zahărul, ca electricitatea din odaie și ca șirul de
mărgele delà gât. Ii iese dantura în relief, mai
ales că țiganca are tenul brun — un brun pe
care fardul ușor și foioara l-au făcut de cu-
loarea opincilor noi, neîncălțate. Și gâtul e brun
și mâinile goale pe trei sferturi nu se prea
deosebesc de rochia neagră — și sânii ne care-i
bănuesc tari, ca două portmonee ’afundate- Nas
potrivit, ochii negri mari, genele negre, cuminți,
sprâncenele negre, violente, părul retezat scurt,
dar negru, gros și strălucitor ca țițeiul. E o bru
netă pură, „o^ brunetă de rasă.*' ar spune Mircea,
amicul meu, care se prăpădește după tipul acesta
de femeie. Mie nu-mi place. Eu, vorba romancie
rului, prefer blondele. Cu cât îi iau mai bine sea
ma, cu atât simt că mi se pune un dor în cap.
Mai ales că e și voinică, forme prea pline, și sea
mănă leit cu maică-sa. Parcă văd peste 20 de ani
cum domnișoara Foița are coc la ceafă, mare cât
o strachină ca madam Smărăndoiu și ia proporțiile
pianului din colț — tot ca dânsa. Simt o adevă
rată suferință că m’am afundat astă-seară, fără
voia mea, în noaptea acestei familii de oa
meni bruni și grași, între care doamna Sufrin, albă
și slabă moartă, face o notă discordantă ca un țipăt.
La cafea, discutarăm de una, de alta. Politică,
despre scumpetea traiului, despre războiu, fericirea
în viață, crima din strada Zorilor, despre timpu
rile normale — și despre fetele de azi pe care toți
le condamnară, afară de mine :
276 N. CREVEDIA
— Mai sunt și fete cuminți.

— Asta, da, adevărat, se corectară ceilalți.
In momentul acela, ne gândeam toți la domni
șoara Foița care cu capul plecat își mânca vișina
buzei de jos iar cu degetele ale căror unghii erau
parcă înmuiate în sânge — se juca cu mărgelele
delà gât.
— Și fiindcă e așa cuminte — luă cuvântul
Maestrul — rugăm pe domnișoara Florica să cânte
ceva la pian.
— Da, da — bătură din palme toți.
— Oh, dar... făcu domnișoara
domnișo. Florica și-și strânse
mărgelele în pumn, jenată.
— La pian, la pian.
— Cântă bine — o lăudă tanti Sufrin.
— Cântă, mămică, uvertur’aia greaua de-o ziceai
aseară — o rugă și maică-sa.
— Nu... Zău... N’am mai exersat.
Pianista umflă, răsfățată, buzele. Degetele-i
jucau la gură ca niște limbi de balaur alintat.
— Aide, aide. Fără mofturi. Cine e țigancă mică...
— N’o să ne refuze domnișoara o rugai și
eu frumos.
Lăiata mică dispăru câteva minute în camera
de alături și veai îmbrăcată într'altă rochie, mai
neagră par’că, mai decoltată și cu un braț de note.
— Ce să cânt?
— Ce vrei tu.
— Uvertura aceea, duduiță..
Duduița își potrivi rochia și se așeză la pian.
— Mămicuțo, lumina.
Mămicuța se duse și învârti alt buton mic cât
o aspirină, înfipt dedesubtul celuilalt.
Salonul dispăru iarăși într'o lumină de un al
bastru abia sezisat, ca într’o eclipsă de lună. Bruna
artistă dispăru pentru un moment, cu rochie cu
tot, în întunerecul pianului. Butonul se mai întoarse
odată și în sfeșnicile clavirului, se aprinseră două
făclii care luminau discret coltul. Artista își drese
emoționată glasul, ca și cum ar fi trebuit să cânte

din gură, se lăsă puțin pe spate și degetele
„ brune
și scurte, începură
începu] să alerge în susul si'nȘ1 Josul
arpegiului. Avea clavirul o voce puternică de clopot
de mitropolie rusească.
După ce făcu gama de câteva ori, columbele
mâinilor sburară timp de un sfert de oră, pe ză
pezile partiturii aceleia greaua. Nu pricep tehnicește
muzica, însă o gust, mai ales executată la pian și
vioară — așa că la sfârșit am aplaudat-o sincer și
am rugat-o să mai cânte ceva. De emoție, se
roșise mai rău. Pe madam Smărăndoiu, care tot
timpul cât cântase fata, se legăna visătoare, într'o
luntre imaginară—o trecură lacrimile :
— Mânca-o-ar mama de cioroaică frumoasă...
— Eh, mămico...
— Ce eh, nu cânți frumos ? Nu, domnu asistent?
— Superb, doamnă.
Ne-a mai cântat și alte bucăți. Beethoven, Mozart,
Bach — și am felicitat-o cu aceeași convingere.
— A, domnu asistent, s’o auziți pe Foioara
cum execută pe Șopen 1 Admirabil, urli nu alt
ceva...
— Da, Chopin...
— Ți se scutură carnea, domnu asistent... Ce
zici, Foioară ? Ia zi tu nițel „Marșul Funebru".
— Ce „Marș Funebru", dragă... Vrei acum să
ne’ntristeze ? — i-o reteză scurt d-na Filipache
și-i făcu un semn discret.
Mama își dădu seama de gafă și se dete în altă
ôrbă. Foioara se ridică, strânse notele și închise
Arianul. Stinse și sfeșnicele. O felicitai iarăși,
strângându-i mâna de astă dată. Mămica o sărută
pe obraz :
— Dacă n'a trăit tat'său, să fi trimis-o să ur
meze la Viena...
Când luasefăm cafeaua, Madam Sufrin întorsese
două cești cu fundul în sus : pe-a mea și pe-a ți-
278 N. CREVEDIA
găncii. Acum, cu ochelarii încleștați ferm pe nasul

ca de ceară, adâncește misterul din trânjii rămași
pe fund.
— Ei, ce spune ? — întrebă tot d-na Filipache
cave regizează măestru toată povestea asta.
— Biiine. Uite, domnu asistent o să facă un
drum și după drumul ăsta o să gândească serios
la ceva.
întoarce iarăși ceașca, o’nvârtește, o sucește.
— Uite, până’ntr’o lună, două, domnu asistent
face la un fel.
— Ce anume, vă rog ? — întreb eu curios.
— Vă căsătoriți. Bine, temeiu sigur. Poftiți...
îmi arătă fundul ceștii, căutai’să deslușesc ceva
în funinginea aceea neagră. Renunțai în cele
din urmă să mai privesc.
— Luați o fată bogată, domnu asistent. Și cu-
minteee, ca un înger. Și frumoasăăăăă...
— Mulțumesc, mulțumesc.
— Și-o s'aveți un temeiu fericit. Uite...
— Da, da.
— Foarte bine vă dă, domnu asistent.
— la vezi și la mine, tăntico.
Domnișoara îi întinse și dânsa ceașca. Ghici-
toreasa o luă, își mai încleștă odată ochelarii, ri
dică sprânceana, micșoră ochii mici ca de viezure
și închise strâns punga buzelor :
— Ție, Foițico maică, ce să zic : îți dă pe cu
rând o fericire. Ceva așa, îți cade cu un dar. II
vezi?
Mătușoaica întinse cumnată-si ceașca, lui Ma
dam Smărăndoiu. Aceasta o luă de buză și o cer
cetă și dânsa atent, cu ochii ei mari cât niște
ochelari.
— Ia vezi ce-i aici? — și i-o întinse iar prezi
cătoarei.
— Păi aici, temeiul Foi ții. Uite-1, domnu asi
stent.
Mă'ncruntai iarăși să văd în cafea temeiul

Foiții :
— Da.
— Foițica pune și ea temeiu pe curând.
— Ia băiat bun ?
De data asta, întreabă starostele — Maestrul.
— Să vedem.
Dupăce se mai posomorî iarăși asupra cafelei,
mătușoaica răspunse cu hotărîre :
— Are partidă bună... Те-a văzut Dumnezeu,
fetițo. Uite, tânăr, frumos. Viitor...
— Ofițer, ceva ?
—- Nu ofițer. E la stat. Are condeiu la mână.
—UCa-o-ar mama de costorăreasă...
Spoitoreasa se juca iarăși cu mărgelele, rușinată
ca o frunză de tutun.
Au început să dispară apoi pe rând. In cele din

urmă, am rămas eu singur cu Foița.
— Се-ați mai citit, domnișoară, în ultimul timp ?
— Oh, mult. In lipsă de altceva, citesc.
— Ca de pildă.
— Maupassant, André Maurrois, Ionel Teodo-
reanu. Cezar Petrescu, Maytrei...
— Interesant. Literatură bună.
— Mă plictisesc. Ce să fac.
— Nu ieșiți în oraș ?
— Ba da. Odată, de două ori pe săptămână.
— La câte o prietenă, desigur.
— N'am prietene.
— Niciuna ?
— Când eram îh liceu, aveam. Lumea e-așa de
rea...
— Unde-ați făcut liceul ?
— La Pompilian. Internă.
— In oraș, unde mergeți ?
— La cinema, teatru. La Operă mai ales...
280 N. CREVEDIA
— Vă place Opera ?
— Foarte mult.
— Restul timpului ?
— Acasă.
— Citiți, cântați la pian...
— N'am mai exersat demult. Dumneavoastră vă
place muzica ?
— Cred c'ați observat.
— Și Opera ?
— Mai ales.
— La teatru vă duceți ?
— Destul de des.
— Cunoașteți vreun instrument ?
— Ceva la vioară.
— Ați putea să m’acompaniați la pian ?
— Nu cred. începusem prin liceu să iau lecții.
— E frumoasă muzica.
— Foarte frumoasă...
— Eu am vrut să urmez Conservatorul. Dac’a
murit tata...
— Puteați urma o Facultate.
— Oh, aș fi vrut — Franceza și Italiana.
— De ce nu v’ați înscris ?
— N’a vrut mama. Zadarnic pe timpurile-astea.
— O să vă măritați.
— Oh, domnu asistent...
— Dumneavoastră ce logodnic ați prefera?
— Adică ?
— Brun, blond, înalt sau mic ? (Eu eram pe
mediană).
Domnișoara lăsă genele’n jos și își băgă degetele
în brățările mari de principesă indiană :
i — Vedeți, domnule asistent... Asta importă mai
f puțin. Să_aibă-suftet; caracter.
— Cum adică ?
— Să fie bun, tandru. Serios. Să-și stimeze soția.
— Ofițerii vă plac ?
— Oh, nu.
— Dece ?
— Nu-mi plac.
— Dar artiștii ?
— Ce fel de artiști ?
— De teatru, Operă.
— îmi plac, dar vedeți... artiștii...
— ? ? ?
— Nestatornici.
— Nu sunt toți.
— Eu așa am auzit. Am citit....
— Mai sunt și excepții.
— Cred.
— Medicii ?
— Ii stimez mult.
— Dar...
— N’aș putea să mă căsătoresc c’un doctor. E
o profesiune, așa, cum să zic... lipsită de orice
poezie...
Tot timpul, d-ra Foița se juca ba cu mărgelele,
ba cu brățările, ba cu fotografiile și cu cărțile de
vizită din paner, pe care le amesteca așa ca pe
cărțile de joc. Am început, să trag cu ochii la ele.
Unele erau recente, altele datau de 20 de ani în
urmă și conțineau aproape invariabil sincere feli
citări pentru ziua onomastică sau mulțumiri sin
cere pentru felicitările de sărbători.
Luai apoi din coș o fotografie :
— Am voie, duduiță ?
— Poftiți.
Era un locotenent chipeș și sfredelitor :
— Vărul meu.
— Infanterist ?
— Nu, la Geniu.
— Aceasta ?
— Verișoara mea cu soțul. (Doi miri).
— Tot locotenent ?
— Căpitan.
— La Geniu ?
282 N. CREVEDiA
— Administrație.
Il pusei la coș. Luai alta.
— Dar împăratul ?
— Generalul, unchiul meu.
— Fratele Doamnei?
— Da. Frați buni.
Unchiul era un general sever, încărcat de fire-
turi și decorații iar pe cap un chipiu c'un pam-
pon mare cât un brad nins. II privii. îndelung.
Era și el un Răzvan cu cisme potemkin, mustața
tunsă scurt, ochii mari, cuceritori.
— E o capacitate generalul.
— Am auzit.
— Comandă Brigada IV-a Cavalerie. -
— Dânsul ? (luasem altă fotografie).
— Maior-medic. Tot văr.
— Aici, în București?
— Nu, la Aiud. Uite și soția lui.
îmi arătă o doamnă cu o pronunțată distincțiune
provincială și'n priviri și’n îmbrăcăminte.
Domnișoarei nu-i plac ofițerii, însă pe ei îi pusese
deasupra. Generalul era fala familiei și chipul lui
era multiplicat în fel de fel de poziții și uniforme
și se răsfăța și pe păreți în câteva locuri. Ultimul
din tagmă fusese un copil, delà Școala Militară
Mănăstirea Dealului.
După militari, venea la rând magistratura, re
prezentată în coș printr’un june procuror civil, un
președinte de tribunal, sever ca un papă, și un
judecător cu o cravată de zăpadă la gât.
Mai în fund, veneau diferite profesiuni, în ma
joritate funcționari la Stat cu ciocuri în barbă și
cu mustăți frumos contorsionate. Erau și doi ser
genți majori în uniforma dorobanților delà 77,
câteva tanti lălâi, între care și doamna Sufrin.
Pe urmă, ilustrate : delà Tekirghiol, delà Sinaia,
Slănicul Moldovei, Călimănești și chiar delà Carls-
bad și din Elveția. Una era delà Neapole, trimisă

de Maestru, alta din Berlin, delà Generalul.
Intr’un album, pe masă, fotografiile mai noi —
negre, sepia, Kodak — și multe, foarte multe, pre
zentau pe țigăncușă, la diferite vârste și în tot
felul de poziții : întinsă pe o piele de urs, despuiată,
la vârsta de un an, școlăriță în uniformă și ghiozdan ;
cu verișoarele, cu verișorul, în familia generalului ;
la Snagov, la țară, pe plajă, în port național, c'un
ulcior pe umeri — și alta, mărită, lângă Poarta
Dolma Bagcé din Constantinopol.
— Ați fost la Istambul? — o întrebai eu. Știam
că-i face plăcere.
— Astă-vară cu „Academia Sportivă".
— Singură?
— Oh, nu — cu mămica.
— Faceți sport, domnișoară ?
— Nu fac. Verișorii, sunt toți membri. Dumnea
voastră ați fost la Constantinopol ?
— N’am fost.
— Păcat.
— Frumos, nu ?
— Minune.
— V'ați plimbat pe Bosfor cu barca ?
— Ne-am plimbat. Am trecut și la Cornul de aur.
— Noaptea pe lună ?
— Ziua. Să vedeți apa din Bosfor : albastră, de
un albastru verzuiu, cum e cerneala...
— Multe minarete...
— O pădure’ntreagă.
Dar fesuri ?
— Niciunul.
— Kemal...
— Păcat.
— Ați vizitat Sf. Sofia p'acolo, tot ?
— Sf. Sofia, Vechiul Seraiu, Arsenalul, Dolma
Bagcé, cartierul Pera, multe, multe.
— In insula Prinkipo, ați fost ?
284 N. CREVEDIA
— Nu știu се-au făcut ăia cu Academia, că s’au

isprăvit banii. Mi se pare că i-au mâncat. Unul
din ei s’a 'mpușcat.
— Care va să zică, dumneata ai călătorit în
Orient...
— Aș vrea acum în Italia să mergem. Ce fru
mos trebue să fie..
— Frumoasă, instructivă.
— Ați fost ?
— Nu.
Mai vorbim iarăși, de una de alta. Mă miram

ce s'o mai întreb. Văzându-mă că tac, îmi întinse
dânsa o punte :
— Dumneavoastră vă place sportul ?
— Place...
— Ce anume sport ?
— Toate.
— Jucați bridge ? E la modă.
— Cunosc șahul.
— Și-acum să vă întreb și eu...
— Vă rog...
— Dintre fete, care vă plac ?
— Brunetele — răspunsei eu scurt.
— Foița râse tare, desvelind cu intenție mărgă
ritarele gurii.
— De ce vă plac brunetele ?
— Vedeți... e o vorbă : les brunes gouvernent le
monde. Blondele sunt fade, domnișoară.^.
—iSe-zice-că-sunt-mai
— Ihi^xact.-BruneTelesunt pasionale, tipul medi-
teranian. Astea'mi plac.
Domnișoara râse și mai tare. Din odaia de
alături, veni Madam Smărăndoiu :
— Ce faceți ?
— Mai discutăm.
— Nu vreți să poftiți puțin în sufragerie ?
— Ai aranjat ?
— Să luăm ceva ușor în gură.
— Doamnă, sărut mâinile, eu...
— Lasă, domnule asistent, că doar suntem cu
toți aici.
— Să mergem.
Ușile erau date peste tot de părete. Din salon,
se vedea până'n fundul sufrageriei. Numai mobile
solide, paturi și divanuri curate, oglinzi, . păreții
îmbrăcați în covoare, pe jos așternuturi românești,
groase, de lână — și, de sus, din policandre, o
lumina moale, somnoroasă. Ca’ntr’o catedrală...
Veni și d-na Sufrin și pornirăm tustrei spre
sufragerie. In drum, ne oprirăm pe rând și vizi
tarăm antreul, își făcură de lucru și prin cele două
dormitoare îmbietoare, iar în ușa sufrageriei, bă
trâna se opri și arătă tot interiorul, ca pe o moșie :
— încărcată casă ai, fetițo... Ciurciumel. Ferice
de cin’te-o lua...
Luarăm loc pe scaune; degeaba, însă, fiindcă în
cele din urmă. Maestrul și ceilalți fuseră de părere
să mergem să luăm masa în curte. E destul de
cald și e mai frumos afară.
Ieșirăm în curte. In grădină, sub spalierul încărcat
de ciurpeni violeți de razachie, ne'aștepta o masă
albă, curată, încărcată de bunătăți frugale : pa-
tbeuri, prăjituri, fructe și două sticle cu vin din
podgoria proprie.
— S’aducem, Foițo, și Radio.
Fu adus și dulăpiorul cu Radio și patbefonul.
Aici, sub viță, ne-a servit cu îndemânare și ele
ganță, numai domnișoara. Iși pusese de cir
cumstanță un șorțuleț alb, mic cât o batistă, fru
mos călcat și se strecura cu tacâmurile printre
flori și joarde, ca o mică și adorabilă gazelă.
— E vrednică, mânca-o-ar mama. Ea'nvârtește
casa.
Intr*un colț, într’un coteț elegant ca un castel,
286 N. CREVED1Â
stă cuminte, în lanț, Dolfuss, câinele casei. Oco

lul mesei îl dau două pisici albe colilie, care’mi
încurcaseră pân'atunci picioarele și pe care dom
nișoara le urca pe umeri, ca pe două columbe și
le mângâia :
— Mamili mele mici, mamili, mamili.
— Lasă, Foițo, pisicile'n pace...
— Mamili, mamili... Vă plac pisicile, domnule
asistent ?
— Plac...
— Dar câinii ?
— Și câinii, (oh 1)
— Serviți domnu asistent — serviți vă rog...
— Sărut mâinile, am servit.
Se făcuse ora zece jumătate. Rând pe rând, chi
riașii veniră din oraș. Salutară fiecare respectuos
masa și mosafirii propietăresei. Alții, cari se plim
baseră pân’atunci prin curte în pijamale și capoa-
de, stinseră lumina și se culcară.
Madam Smărăndoiu — putina — își privi majes-
tuoasă corpul de case reparat de curând, cu ciu
buce pe sub ferestre :
— Le-am renovat. O juma de milion m’ai cos-
tat. încă nu ș' ’
știu cine _
"îmi’ spunea să” 1le transform,
să le fac cupiste,
— cubiste, cum naiba le spune...
Vai, să n’aud de case cu;ipiste, ptiu... (Și scuipă!...)
— Cum te mai împaci cu ei ?\cu chiriașii, adică
— întrebă d-na Filipac_he__pe amfitrioană.
— Merg TfflF’Bp, âîâră d<ie hoțu-ăla din fund.
— A plătit și maiorul ?
— A dat Dumnezeu !
— Cu nevastă-sa te-ai împăcat ?
— Eu, nu. Nici nu mă'mpac.
— Dar cu ăla din fund ce-i ?
— N'a plătit de două luni.
— De ce ?
— N'are. N'am, doamnă, Plătesc luna viitoare.
— Ce meserie are ?
— El știe. Cică e inginer. la’n antrepriză lucrări.

— Și chiria de ce nu și-o plătește ?
— Ce spui eu, maică. La stat. Cine e la stat o
duce bine. Că e leafă. Mai un lemn gratis, doc-
torie, mai o reducere pe C. F. R, ... (Doamna Sufrin
vorbi.)
— Profesioniștii liberi o duc greu — constatai
și eu.
— Și dacă nu-ți plătește nici acum la capul
lunii ?
— II dau afară.
— Și chiria ? Rămâi în pagubă ?
— Are mobilă 'nnăuntru.
Domnișoara ne aduse și cafelele. Tăiarăm și-un
pepene. Târziu, către ora 12, se lăsă prin vițe
aripa unui vânt și scutură pe masă câteva frunze.
Toamna, care ’ncepuse însfârșit să se lase, ne puse
pe umeri pardesiele. La Radio, se dădu străinătății
noutățile zilei și se cântă solemn „Trăiască Regele*
Ne ridicarăm.
Madam Smărăndoiu și domnișoara Foița ne
conduseră până la poartă.
— Mai poftiți, pela noi, domnule asistent.
— Cu plăcere.
Până la colț, unde ne despărțirăm și de dânsa,
scoaba, Madam Sufrin, mă informă :
— Casele fac două milioane, chirie două sute
de mii pe an, maică-sa ia pensie... Are avereeeee.
Ferice de cine-o lua-o...
—- Și Doamna Smărăndoiu, femeie tare cumse
cade... — completă Madam Filipache.
— Nici-o grijă. O să moară mâine-poimâine.
Rămân tinerii. Mai ne vedem, nu? Bună seara.
In Bulevard, Maestrul a oprit o trăsură.
— Mergi mâine la Facultate, domnule Trestieru ?
— Mă duc, Maestre.
— Anunță, te rog, la Secretariat examenul meu
cu Anul I. Și mâine seară vino la noi la masă.
288 N. CREVEDIA
Un vânt subțire, ca un pârâu rece, înfiora ra

murile castanilor și porni după trăsură câteva
frunze de ceară.
Ridicai gulerul pardesiului și pornii pe jos,
spre casă.
Sus, dintre perdelele norilor albi, apăru, exube
rantă ca o logodnică, o lună blondă...
‘ - ЖЖ
XII
Iarăși am petrecut o noapte cumplită.

In prima carte, există un pasagiu în care Sanda
spune că citea versuri la școală. Versuri proprii.
Dă în carte și câteva mostre. Sunt toate niște
copilării. Tot acolo, afirmă că încă din clasele in
ferioare, a colaborat la „Răsăritul Copiilor" cu
poesii.
Să fi conceput tata încă de atunci povestea? A
publicat versuri pe numele ei, ca să pregătească
terenul. Punerea în scenă este, într’adevăr, demnă
de un maestru.
In același pasagiu, autoarea spune cum colegele
ei cleveteau, între altele, și pe tema aceasta : poe
ziile pe care le publică Sanda în „Răsăritul Co
piilor", nu sunt scrise de ea; sunt de tatăl ei. Ba
unele jură —■ spune tot Sanda în carte — că
mama i le face. Doamna Marinescu.
Oare, nu e mama aceea care a scris cărțile ?
m’am întrebat și eu. D-na Marinescu este o femeie
inteligentă, e destul de instruită și are multă sen-
sibilitate artistică.
Am ajuns însă la convingerea că Dulcea nu
are niciun amestec în tot cântecul acesta pe două
voci. Dacă altcineva este autorul, atunci el nu
poate fi decât Profesorul. Am început să-1 urăsc
pe acest părinte denaturat, care’și împinge fata
într’o atare complicație.
19
290 N. CREVEDIA
Cel puțin de-ar fi Sanda la înălțimea acestei

aventuri ! Am încercat iarăși o discuție mai elevată
cu dânsa. După zece minute de conversație, m’a
plictisit, m’a enervat din nou. „Autoarea”, e de
o mediocritate jalnică, este aproape o analfabetă.
Acelaș da și nu, aceleași răspunsuri evazive, ace
leași fețe-fețe, de parcă i-aș fi făcut cine știe
ce propuneri rușinoase ; aceeași schimbare de vorbă,
aceeași eternă durere de cap...
In pasagiul cu pricina, spune Sanda că versurile
le compunea chiar în clasă, în timpul lecțiilor, iar
strofele le însemna pe coperta și pe filele cărți
lor, așa cum am procedat toți în anii noștri de
reverie, cum Г"făcea însuși Eminescu pe băncile
școalei, când visa „la ochii albaștri”.
Aș fi vrut să văd una din aceste cărți smân-
gălite, aș fi vrut să văd1 un caet, o pagină din
acelea pe care s’au fixat
~ întâia oară sfintele hiero
glife ale inspirației.
Dar cum să fac să le văd ?
Dacă i le-aș fi cerut, dam de bănuit.
După masă, corecturi. Am fost de părere să le
facem în camera ei : se ;apropie ziua, plecării mele
la București și trebue să le terminăm. In salon intră
ai casei, mai vine un musafir — n'avem liniște.
Sanda s’a prins în cursa mea și a acceptat. Odaia
ei mică, albă, curată cum o știam. Aci, ochii îmi
erau în patru : pe măsuță, prin colțuri, peste tot,
doar-doar voi vedea un manuscris.
N'am descoperit nimic.
In pauze, mă plimbam prin cameră, mă jucam cu
cărțile de pe măsuță — le țineam de cotor și le
prefiram filele — scrutam colțurile și mi-aruncam
ochii și pe sub pat, atât cât puteam vedea sub
neaua așternutului dalb, virginal.
M'am oprit mult timp în fața dulapului cu cărți.
Am citit toate titlurile. începând cu rândul de
sus. Multe volume de literatură : în românește, în
franceză și’n limba germană. O parte din biblio

teca Profesorului este probabil aici : Sanda nu
citește în alte limbi și, judecând după conversația
ei, nici cărți românești nu prea deschide. Două
rafturi erau pline cu volumele ei : „Fete în re
creație" și „Coroane de Răsuri".
Erau și trei cărți de școală : O „Botanică",
„Zoologia" de-a VII-а a lui Bădărău și „Logica"
lui Valeriu. Nu le-am scos din raft de-odată. Am
răsfoit întâi alte volume de literatură și, între
acestea, pe nebăgate de seamă, am cercetat și
manualele de școală. Erau niște cărți cu coperți
murdare, fără îmbrăcăminți, cărți de școlar negli
jent. Botanica — știința plantelor și a tuturor
florilor depe pământ — era mai murdară decât toate
și avea câteva file smulse brutal : autoarea „Re
creației" copiase probabil. Foile nu mai erau puse
la loc — nu mai interesau.
Iu paginele „Zoologiei", am descoperit câteva
desene de-ale ei făcute cu creionul : niște monștri
stângaci întruchipați ca de mâna unui copil din
clasele primare. Dedesubtul unuia dintre animale,
scrie : D-na de Română. Să fie aci, în desenele
acestea, originea cărților ei ? Dar de ce atâta venin
tocmai împotriva profesoarei de Română ? Dacă
Sanda ar fi avut aplicații la partea literară, măcar cu
dăscălița aceasta s’ar fi împăcat, cu Gorgona, pe
care și în cartea ei o prezintă sumai în ou și oțet.
In manualul de „Psihologie", afară de iscălitura
de pe prima pagină, nu am mai găsit decât câteva în
semnări fără importanță : poimâine teză sau : daici
pânaici, scris repede, într’un singur cuvânt.
La un moment dat, am rugat-o să sune servi
toarea, să-mi aducă un pahar cu apă. Nu știu, îmi
era sete, vream să-mi sting ciuda sau altceva mă
făcuse să-i solicit paharul : știam că servitoarea
nu-i acasă și vream să iasă ea să-mi aducă. Sanda
s'a oferit ea într’adevăr să mă servească.
292 N. CREVEDIA
- — Vrei și-o dulceață ? — m’a întrebat.

— Și-o dulceață.
A ieșit, iar eu am tras numaidecât sertarul
măsuței : nu erau acolo decât niște rechizite uzate,
un caiet și două broșuri. Le-am răsfoit repede.
Nimic. Am mai cercetat odată colțurile ; am des
chis o lădiță în care erau hârtii mototolite și niște
cârpe. Nimic. M'am uitat sub pat, am căutat sub
perne, ba am ridicat și salteaua. Toate acestea,
precipitat ca într’un film, ca un hoț introdus pe
fereastră și care caută caseta cu aur. Aș fi vrut
să văd un caiet, o schiță în prima ei formă, aș fi
vrut să văd măcar o țpagina scrisă de ea, cu șter-
sături și adaosuri. Nicii sub pat, nici sub perne.
nici sub saltea— nimic.
M'am așezat pe scaun și , I am așteptat-o, răsfo-
ind o carte, impasibil, ca ;și când nimic nu : s’ar fi
întâmplat. In adâncurile mele, simțeami totuși o
jenă de ceea ce făcusem în lipsa ei.
S'au împlinit zece zile decând am sosit din
Italia. La București, toate treburile au rămas baltă,
iar eu mă chinuesc aci zile și nopți, în preajma
unui mister. Mâine, ori cel mai târziu poimâine,
va trebui să plec. Dacă mai rămân, par neserios
în fața acestor oameni care, e drept, nu-mi spun :
pleacă. Știu că Sandei i-ar conveni să stau și o
lună, două, trei luni chiar, cum îmi spunea ieri,
dar ce știe acest copil ce înseamnă viața cu formele
și obligațiile ei !
Va-trebui să părăsesc Iașii, dar nu am rezolvat

o problemă : aceea a cererii în căsătorie. Oamenii
aceștia poate că atât așteaptă. M'au prezentat,
mai în glumă, mai în serios, drept logodnicul Sandei
și între noi nu e nici o vorbă.
Dar cine a scris cărțile?

Aș vrea să alung din minte această obsesie și nu
pot. Astăzi, la corecturi, i-am întins altă cursă :
încercam să-i elimin câte-o pagină întreagă dintr’o
bucată, sub pretext că e superfluă. Sanda, care mi-a
dat mână liberă și în fața căreia am muncit și am
operat fraze întregi — de data asta s'a opus. Să
vedem ce zice și tata — spunea dânsa. Iar când
puneam creionul roșu pe filă și vroiam să suprim
pagina, ea intra deadreptul în panică și mi-a apucat
mâna :
— Nu, nu, te rog, se supără tata.
— De ce, să se supere ? Nu sunt bucăți] e lui...
— El nu e de părere.
— Atunci, nu mai corectăm nimic — făceam eu
pe supăratul.
— Ba să corectăm, dar tu prea măcelărești, nu
știu ce ai astăzi.
— Am vrut să te necăjesc... — și treceam mai
departe.
— Vezi ce rău ești !
Am recurs apoi la alt truc. In nuvelele ei, se
găsesc multe franțuzime și unele teorii care depă
șesc cunoștințele și concepțiile ei și, prefăcându-mă
că nu știu ce înseamnă cutare cuvânt, că nu pricep
ce anume vrea să demonstreze în cutare loc, o
rugam să-mi explice. Sanda nu da greș.
Am mers până acolo cu investigația că, prin
surprindere, atunci când nu era lângă mine și nu
avea caetul dinainte, o întrebam așa deodată :
— Aici, cum zici tu Sando : „Profesorul trecu la
catedră" sau : „Profesorul a trecut la catedră" ?
— „ Trecu la catedră".
— Dar aici : „când voi lua toate examenele",
sau : „după ce voi fi luat toate examenele" ?
— După ce voi fi luat toate examenele".
Iși conoaște, deci, opera în amănunt. Nuanțele
acestea nu pot fi ținute minte decât de însuși au-
294 N. CREVEDIA
torul care este intim cu toate. Le-a trăit, Ie-a gu

stat, înainte de a le așterne pe hârtie. Le-a sunat
ca pe niște monede.
Dar s'ar putea totuși ca franțuzismele și consi
derațiile filosofice ori sociologice, să-i fi fost expli
cate cuvânt cu cuvânt de către Profesor, tocmai
în scopul ca fata să nu se dea de gol. S’ar putea
ca însăși Sanda să fi copiat de mai multe ori bu
cățile, până le-a prins toate sensurile, până a le ști
pe dinafară.
Ei spun că bucățile sunt bătute la mașină de
secretara Institutului, oarecare doamna Steinberg.
— „Ce pățește biata femeie până descurcă scrisul
Sandei” ! — aud adesea pe Dulcea spunând.
— Dar Sanda scrie destul de citeț, doamnă.
— Scrisorile le scrie deslușit, dar operele sunt
adevărată încurcătură de mațe. Focul acela al
insipirației...
— Bine, dar ea nu-și mai transcrie bucățile ?
— Deloc.
— ? ? ?
— Leneșă.
— Polissez, polissez et repolissez — spunea Boileau.
Auzi tu Sando? o sfătuii eu, cu ajutorul unui clasic.
— Sanda făcu un calambur nerușinat în legătură
cu acel cuvânt polissez și, în cele din urmă, mă
întrebă : Ce e aia ?
— Să scrii să ștergi, iar să scrii și iar să ștergi
din nou, nebuno ! — îi traduse mama, prompt.
Peste sufletul meu, trecu iarăși un nor vânăt.
— Știu, mamă, dar eu mă grăbesc.
— De ce te grăbești ?
— Să scriu acum се-oi putea, că după ce mă
mărit, adio...
— Nu mai scrii ? o întrebai eu.
— Atunci, am alte treburi.
— Ce treburi ?
— Ce treburi ! Să fac copii...
Altă complicație. Intr’una din schițele actuale,

spune că și profesorii delà Universitate s'au coali
zat împotrivă-i. Cauza : câțiva dintre dânșii sunt
soții profesoarelor pe care le-a ridiculizat în căr
țile ei. In urma publicării unui jurnal—scrie San
da — care pe timpul când eram în liceu, făcea
înconjurul clasei, acești belferi universitari mi-au
pus capul și prima sancțiune am simțit-o în Iunie
când m'au trântit fiecare la materia respectivă.
A existat, cu alte cuvinte, și manuscrisul .Fetelor
în recrație" care a circulat pe sub bănci și în
care se amuzau împărătește colegele ei, citind cum
le încondeiază pe profesoare?
Dar unde o fi acum acel jurnal ? Scriitorii, în
genere, păstrează toate manuscrisele, chiar cior
nele mai puțin importante. Sunt acolo primele
semințe ale geniului lor și ei văd parcă în fiecare
variantă a unei opere, portretul unui copil drag,
pe care îl urmărești cum crește, cum evoluiază,
cum se face mai frumos. Eu însumi păstrez cu
evlavie toate caietele mele de școală, toate carne
tele, fiecare filă pe care am însemnat un gând, o
impresie. Stă poate în actul acesta pios și germe
nul vanității artistului care crede că fila aceea gal
benă va ajunge cândva în Biblioteca Academiei !
Sanda e foarte vanitoasă. Păstrează într’un caiet
special toate recenziile care au apărut despre căr
țile ei, chiar cele mai mici note ne reclamă, date
anonim de gazetari binevoitori ori de editură. Nu
este indiferentă la elogii și nu știu care dintre
noi, poate Eminescu, a rămas nepăsător în fața
laudelor. Toți ai casei sunt vanitoși. Profesorul
când citește câte o notă răutăcioasă prin gazete,
la adresa fiicei, zâmbește numai, dar lasă să scape
numaidecât din punga buzelor câteva picături de
venin. Dulcea e mai vindicativă decât toți. După
dânsa, cărțile sunt geniale și orice critică îndrep
tată contra lor e un sacrilegiu. La ora 2, când
296 N. CREVEDIA
se dă „Jurnalul” la Radio, doamna Marinescu se

scoală delà masă, trece lângă aparat, îi pipăie șu
ruburile și ascultă încordată știrile. Se întâmplă
câteodată ca în sumarele revistelor sau în anun
țurile date de edituri, să fie pomenit și numele
Sandei. De emoție, în obrajii ei palizi de obiceiu,
apar subit două roze. Cu urechea aplecată pe cu
tia aparatului, ascultă jurnalul până la sfârșit,
apoi se prăvale pe fată :
— Ochi negri, Ochi negri, a vorbit iarăși de
tine
Va fi existând această doamnă Steinberg ?

Aș vrea s'o întâlnesc și, din vorbă în vorbă, să
mă dau în pomeneală de manuscrisele Sandei.
— Așa de încurcat scrie, doamnă ? — aș în
treba-o.
— încurcat, domnule.
— Focul inspirației...
— Probabil.
— Și după ce-1 transcrieți la mașină, ce faceți
cu manuscrisul ? II aruncați ? Nu trebue, doamnă.
Un manuscris are ceva sfânt în el, sufletul scrii
torului, la o anumită temperatură.
N’am avut răbdare și, într'un moment potrivit,

foarte degajat, am lăsat să cadă întrebarea :
— Sanda, tu scrii ușor deobiceiu ?
— Foarte ușor — mi-a răspuns ea vădit sur
prinsă. întrebarea căzuse într'adevăr ca o
о piatră
pe luciul unei fântâni.
Am continuat :
— Tu nu mai transcrii deloc ?
— Niciodată.
— Le treci direct doamnei Steinberg ?
— Direct la mașină.
— Manuscrisul îl distrugi ?
— II arunc.
— Păcat. De ce nu le păstrezi ?
— Crezi că ar mai prezenta vreun interes ?
(Apa fântânei nu-și restabilise încă echilibrul).
— Un interes de natură intimă, sufletească.
— Scârț I — făcu ea din buze cu dispreț ; apoi,
după o pauză, în răstimpul căreia mi se păru că
a avut loc un conciliabul cu ea însăși :
— Un singur manuscris am mai păstrat.
— Manuscrisul «Fetelor în recreație" ?
Făcui ochii mari, cât o trădare. De data
aceasta, se clătinară toate fântânile mele.
— Nu, manuscrisul unui roman.
— Ai scris un roman ? — sării eu iarăși, numai
ochi și urechi.
— Ți-am spus doar că scriu acum la un roman.
„Frați de cruce" așa se chiamă. Vezi ce uituc
ești I
— Nu l-ai terminat încă ?
—- Nu l-am scris nici jumătate.
Eram pe drumul cel bun. De acum, numai о
întrebare din nou șiț,’ voiu fi lămurit. Mâine, voi
pleca liniștit la București.
Și, în pauza adâncă ce căzuse între noi, am
lăsat să cadă altă piatră depe inima mea :
— Arată-mi, te rog, și mie се-ai scris.
Sanda, mai surprinsă ca niciodată, dete din cap,
negativ.
— Nu-ți arăt.
Ajunsesem pe o culme și lupta trebuia dată
piept la piept.
— N’ai scris niciun roman.
— Am scris.
— Nu cred.
— Am scris un roman.
— Bag mâna în foc că n’ai scris un rând !
— Pe ce te prinzi ?
298 N. CREVEDIA
— Pe o mie de lei.
— Scoate miea !
— Poftim ! (Ii puseiu portfeuiul pe masă) i Ia
banii, ia acte din el, ia tot 1
Sanda îl desfăcu și scoase o bancotă de 1000,
singura pe care o aveam și care îmi trebuia pentru
înapoierea Ia București. O băgă în sân și dispăru.
După câteva minute, se întoarse cu un caiet
gros cu scoarțe tari. Nu-mi venea să cred ochilor.
Aveam impresia că zăcusem o eternitate în întu
neric și acum mi-au revenit, subit, vederile. Trânti
caietul pe masă, triumfătoare :
— Poftim !
L-am luat și l-am desfăcut, înfrigurat. Aș fi vrut
să fiu calm, dar nu puteam. I-am străbătut filele —
jumătate scrise, jumătate albe, imaculate — repe-
de-repede, așa ca un detracat beat când are în
brațe o virgină. Sanda sta în picioare lângă mine
și mă privea surâzând.
Dar m’am întunecat d>n nou.
Caetul era gros. Să tot fi avut 300-400 de foi.
Scoarțele, tari ca de fier. Pe copertă scria : „Frați
de cruce" — roman de Sanda B. Marinescu". De
Sanda B. Marinescu ! Așternute, nu erau decât
vreo 100 de pagini. Aceeași caligrafie verticală,
fermă, bărbătească. Caligrafia ei, cunoscută.
Am citit în câteva locuri, pe sărite. Era scris
într’o limbă arhaică, dulce — un roman social-
istoric în care era vorba de primii francmasoni
din Principatele-Unite cari'și ziceau, „Frați de
cruce". Așa mi-a explicat autoarea. Tot de franc
masoni era, deci, vorba. Brebenaru îmi spusese
atunci că Barbu Marinescu e francmason prin
tradiție. Părinții și neamurile lui au fost toți
francmasoni. El a negat în fața studenților că ar
fi. Oare un francmason minte ?
— Numai atât ai scris?
— Numai atât.
— E prima elaborație ?
— Ce e aia ?
— Paginile acestea sunt primul concept — nu
sunt transcrise ?
— Primul concept.
— Tu, așa scrii deobiceiu ?
— Așa.
— Foarte interesant.
Era un scris așezat, un scris limpede, citeț:. Ni-
cio ștersătură în pagini. Romanul e copiat, deci.
Copiat după un manuscris al bătrânului. Dacă
Sanda ar fi autoarea acestor pagini, aș vedea
ștersături. Oricât de clare ar fi ideile cuiva, nu
se poate să nu aibă și ștersături. Am cunoscut
atâtea manuscrise de scriitori și toate au o
caligrafie încurcată. Unele sunt chiar ilizibile.
Manuscrisele unor Bonaparte ori Nicolae lorga
numai anumiți specialiști le pot descifra. Altele \
au acolade, un fel de corlăți laterale în care sunt
adăogate anumite fraze ori simple cuvinte. Alți
scriitori obișnuesc să facă pe de lături desene :
femei goale, arbori, flori. Jocul inspirației' e
foarte capricios. ~
Dar Sanda ? Sanda scrie încet, corect, fără
complicații marginale —■ fiecare pagină este egală
cu alta, ca o arătură. Unde e scrisul acela „pe foi
de caet“, unde sunt paginile acelea așternute sub
„focul inspirației" și pe care doamna Steinberg,
dactilografa Institutului, abia le descifrează? Sanda
s'a așezat frumos la birou și, având originalul în
față, a scris, a scris, a scris, a transcris fidel ca
un conțopist, ca un papagal. Parcă văd manuscri
sul Profesorului — îl cunosc din cele două scrisori
pe care mi le-a trimis la București: o caligrafie
subțire, cursivă, spre dreapta, ca niște șiruri de
furnici. Unele caractere se înnalță în sus, mândre
ca niște liane — în totul, o caligrafie femenină
300 N. CREVEDIA
care trădează firea subtilă, orgolioasă, a unui om

sensibil, a unui artist.
Să’și fi schimbat Sanda maniera de a scrie ?
Greu. Aceasta face parte din firea noastră, așa ca
timbrul vocii, ca instinctele. De unde să cunoască
ea, ignoranta, limba aceea veche, pre-pașoptistă,
de unde atâtea cunoștințe precise de istorie și de
viață socială specifică ? Astfel de romane nu se
scriu decât la o anumită vârstă și de anumiți
scriitori culți, nu de Sanda care și în clasa VlII-a
își făcea lecțiile cu tata, ea care pronunță Hiparion
în loc de Hiperion care nu știe ce însemnează
prima elaborate, care nu știe nimic, nimic. De ce
nu mi-a arătat jurnalul acela care spune că circula
în clasă pe sub bănci, de ce nu mi-a arătat una
dintre paginile încâlcite pe care abia le descurcă
doamna Steinberg ? Să văd eu cât sunt de încâlcite,
să văd pe margini desenat un animal, un chip de
băiat, un monstru, un pom, o floare. Să văd o
ștersătură măcar. Puteau să confecționeze acest
manuscris și poate cu el m'ar fi putut convinge
și pe mine. Pe cine vor să ducă de nas acești
oameni ? Atât de mărginit mă cred ?
Am ieșit în curte singur. Aerul proaspăt de

Februarie, lumina violentă mă înviorau ca un
cearșaf ud. O doamnă cu părul blond-roșcat care
ieșise și dânsa prin curte, mi s'a părut a fi dacti
lografa. Aș fi vrut să merg la dânsa s’o întreb:
Dumneavoastră sunteți doamna Steinberg, secretara
Institutului ? Și să aduc vorba pedeparte de manu
scrise. M’am reținut. Trebuia să-mi păstrez cum
păna. Aș fi avut, dealtfel, mijloace ca să mă con
ving. Aș fi mers iarăși la Brebenaru. L-aș fi
descoperit chiar de s'ar fi ascuns în gaură de șarpe.
Aș fi mers la liceu, să stau de vorbă cu fostele
ei profesoare, să-i văd notele și lucrările scrise
care zice-se că într'adins sunt păstrate de dăscă

lițele care au fost batjocorite. M’am gândit că
Leana, servitoarea, poate să-mi dea multe indicii
prețioase. Mi s’a părut însă că e nedemn să recurg
la astfel de mijloace- Știe tot lașul de rostul meu
pe-aici ; Brebenaru cunoscând și el idila, se ferește
poate să mă întâlnească — iar fata din casă poate
că a și fost chestionată despre natura scurtelor
convorbiri ce am avut cu dânsa.
M’am plimbat mult prin curte. Aveam sentimen

tul că nu voi mai putea ieși din aventura aceasta
cu o fată ciudată, cu o familie posedată de dracii
artei, cu un tată presupus francmason. In „Tradiția”
s’au publicat nenumărate articole, reportagii și
fotografii despre francmasonerie, dar n’am urmărit
decât foarte puține dintre ele. Știu ce înseamnă
francmasoneria, îmi dau seama de puterea ei în
lume și cât de periculoasă este ea pentru noi, țară
de tradiția ortodoxă, abia la începutul consolidă
rii ei politice și naționale. Și chiar dacă nu aș fi
conștient de toate acestea, numai faptul că este
o asociație secretă, că are — cum se spune — un
ritual păgân, cu șorțuri, cupe, mistrii, cosciuge și
capete de mort — toate acestea mă fac să am o
repulsie totală față de astfel de indivizi, așa cum
ai de un șarpe. Eu nu sunt un credincios adânc:
dimpotrivă, sunt un sceptic. Dumnezeul meu îl 3
descopăr în simțul moral al omului, în geniile
omenirii pe care le consider de origină divină;
într’o cruce clară pe care o fac de două ori pe arf,
la Denie și la înviere, în biserica satului meu,
.reotul
sub arșița slujbei religioase săvârșită de preotul
Plopeanu, mare și sfâșietor artist al melodiilor
vechi de stil bizantin. Dumnezeul meu stă în cen
trul armoniei universale care mă înfioară adânc
ori de câte ori sunt acasă la țară și cerul se lasă
302 N. CREVEDIA
greu peste sat, ca un policandru uriaș. Dumnezeu

e în bucuriile nemărginite pe care mi le dă arta ;
El e în lacrimile noastre, în zâmbetul copiilor, în
gustul fructelor și în parfumul florilor. Concepția
mea despre Dumnezeu e dualistă, fiindcă nu se
poate ca Ia toată arhitectura aceasta de minuni
și frumuseți să nu fi contribuit și o delicată șoaptă
de Femeie...
Casa noastră e pe un dâmb, satul e situat pe e
colină, via noastră pe deal, biserica tot pe deal.
Eu sunt omul orizonturilor limpezi și detest valea,
hrubele și situațiile turburi. Dar iată-mă acum
prins în mrejele unei idile dubioase, în care mă
sbat ca 'ntr'o cămașă de forță. Mă voiu hotărî
oare odată să părăsesc această casă a misterelor,
acest cuib al farmecelor ? Grădina Institutului nu
are poartă nici ziduri de aramă. Pot ieși oricând
de aici cu mâinile 'n șolduri. Dar n’am să pot așa
de ușor. Iată, Sanda îmi zâmbește la fereastră, cu
toată minunea părului ei, cu doi ochi ca două
; cântece. Eu sunt ostatecul unui destin pe care-1
’ prevăd trist.
Am corectat în după-amiaza aceeaîncă trei bu-

câți. Foloseam aceeași metodă. S’o prind asupra
unui cuvânt pe care l-a scris, dar nu știe să-1 ex-
plice. N'a fost chip.
Am luat apoi caetul cu romanul și am rugat-o
să-mi dea explicații asupra personagiilor. Mi le-a
dat. Cu un vocabular cam simplist, dar mi le-a
dat. Mă făceam, și aci, că nu pricep sensul unora
dintre cuvintele arhaice. M'a lămurit. Am între
bat-o de unde cunoaște o mulțime de lucruri pe
care le vedeam romanțate în paginile acelea care
stau mute în față-mi.
— Sunt în corespondență cu câțiva istorici.
— „Tu, în corespondență cu istoricii ?— am în

trebat-o eu, făcând ochii mari cât o prăpastie.
— Da, eu. Așteaptă puțin.
Și mi-a arătat câteva scrisori trimise ei de per
sonalități din,, lumea noastră universitară. Unul
dintre ei, Ciufescu, îi indica chiar unele izvoare
de consultat, în vederea romanului.
Doamne, ce am făcut ast’noapte !

La ora 1, am pretextat că mi-e somn și am
urcat în cameră. Dar nu simțeam oboseala și nici
n'am încercat să mă culc. Am luat In cercetare
sertarele biroului. Aici, în această cameră tainică,
trebuie să se comită infamia. Aici, la biroul acesta,
scrie Profesorul. Adică el să fi scris cărțile ? Vo
lumele iscălite de dânsul au un stil strict științi-
fie. Să aibă adică, talent literar, sensibilitate’
omul acesta de laborator, dascălul acesta pedant
care, chiar atunci când încearcă să trateze o pro
blemă caldă la ordinea zilei, o așează pe capitole,
paragrafe și subcapitole — a) b) c) d) e) f) alfa) —
ca în Chimie ?
In sertarul delà mijloc, erau hârtii oficiale, do
sare, broșuri, cupiuri și manuscrisul unui articol
despre solul Basarabiei. Aceeași caligrafie subțire,
aceleași șiruri fluide, prelungite ca niște suspine,
aceleași litere mari care ieșeau din rând ca niște
ierburi înalte. Din loc în loc, câte o ștersătură,
ba chiar și câte o pată, căci Profesorul scrie cu
peniță fină Klaps, nu cu stiloul. Așa trebue să
fie și paginile din care au ieșit „Fete în recreație”,
„Coroane de răsuri", schițele pe cari le revedem
acum și romanul pe care îl copiază și-l va iscăli
în curând Sanda, fiica lui. Dacă el este cel care
le-a scris...
Celelalte sertare erau încuiate. Am căutat cheile.
Nu le-am găsit în toată odaia. Gândeam: ce-ar
304 N. CREVEDIA
fi să mă surprindă răscolindu-i hârtiile ? Dar îmi

luasem măsuri de siguranță. Ușile camerei sunt
duble. Um întors cheia de două ori și am lăsat-o
în broască. Ba am atârnat de ea șervetul, ca să
nu se vadă nimic. Am lăsat perdelele. Camera e
situată la etaj, dar am astupat bine ferestrele.
Aveam impresia că Barbu Marinescu ori Sanda
s’ar fi putut urca afară pe o scară și m'ar fi văzut.
Am încercat sertarele. Le-am scuturat, le-am clăn
țănit. N'a cedat niciunul.
Gândeam : dar dacă într’adevăr cedează vreunul
și nu-1 mai pot încuia la loc ? N’ar fi fost nimic :
poate aș fi descoperit chiar acolo manuscrisele
Sandei și le-aș fi destăinuit, urlând, toată suferința
care mă muncise până atunci.
Am încercat să descui cu un creion, dar i s'a
rupt vârful înnăuntru. Abia l-am scos cu tocul
Profesorului, în vârful căruia am pus o peniță
stricată.
Am încercat să descui și cu penița. învârteam
încet, penița scrâșnea, trăgeam apoi de mânerul
sertarului, dar în zadar.
Am răscolit apoi prin toată odaia și am găsit o
sârmă. Am îndoit-o la cap în chip de cheie. Văzu
sem aceasta la un soldat, pe timpul când îmi făceam
stagiul militar. E de mirare cum poți să descui
numai cu o simplă sârmă. Nu știu cum vor fi pas-
partuurile, dar tot în timpul armatei, am văzut șpe-
raclu. Ce minunată unealtă e șperaclul ! Și simplă.
Deschizi orice cu el. Dacă aș avea acum un șperaclu!
Am căutat și prin hârțoagele depe masă, am
căutat și aci pe sub pat, am căutat în rafturile
bibliotecii, printre filele cărților, chiar și în sobă.
Nu am găsit niciun manuscris.
Biroul. Acolo era totul. Mi se părea că el ascunde,
el știe tot. Sta biroul pe cele patru picioare, mo
numental ca un sanctuar. Picioarele în spirală, după
după moda veche, luau la un moment dat forma
unor picioare de dihanie preistorică și îmi venea

atunci să pun mâna pe călimara grea de fier și,
dintr'o lovitură, să-i fac țăndări cristalul !
Dar :se poate să păstreze tocmai aci manuscrisele ?
Iși vor fi închipuit probabil că eu aș putea cerceta
sertarele cu chei false și le vor fi încuiat jos în
odaia lor de culcare.
Pentru ce să le păstreze, în definitiv ? Au tran
scris totul pe curat, la mașină, și au distrus orice
urmă de manuscris. Le-au ars.
Dar s’ar fi putut gândi și la eventualitatea izbuc
nirii unui scandal în presă—deja a fost un început
—și atunci trebuiau păstrate manuscrisele originale
ale Sandei.
Ar fi putut, totuși, s’o oblige pe fată să copieze
originalul Profesorului, făcând chiar aceleași șter-
sături, aceleași pete pe file.
Ar fi putut chiar să dea hârtiei acel aer al ve-
chimei. El e chimist și cunoaște aceste procedee
la îndemâna ultimului găinar.
Dece n'au făcut-o ?
Poate nu se simt cu nimic pe conștiință.
Dar pe mine de ce m'au adus ai în casa lor ?
lata cu adevărat ori vrea
Pe mine; mă iubește fata
numai să-i fac servicii de presă ?
Să fie oare francmasonii până’ntr’atât de imorali ?
Dar ei nu se gândeau că eu nu sunt un oare
care mărginit pe care-1 poți îmbrobodi oricum ?
Dar poate m'au introdus în casă dinadins, ca
să văd eu că bucățile ei literare trec mai întâi
prin observație, prin mici retușări și, la rigoare,
să confirm aceasta în fața publicului.
Oare, nu acesta era secretul pe care vrea să
mi-1 spună Grâu ? Că nu e Sanda autoarea ?
Dar Sanda nu mi-a sărutat astăzi mâinile ?
Tandră... Mai tandră ca niciodată...
Dar...
Dar...
20
306 N. CREVEDIA
Dar s’a făcut ziuă afară. Ziuă albă.

Au venit studen{ii la cursuri.
Unde sunt eu aici ? La București, la Universi
tate ? La noi, la tară ? Acasă la mine ?
Biroul Profesorului. Biroul francmasonului.
14 zile decând am plecat din Padova?
Cât e ora ? Opt dimineața ?
Mi-am smuls ceasul delà chiotoare — și l-am izbit
cu sete de ciment ! N’a mai rămas din el decât
așa un fel de sare pisată...
-
F
XII
Cornelia m’a primit la gară cu două fire de li

liac alb, de Parma. Cum m’a văzut, au trecut-o
lacrimile. Râdea și plângea. Mi-a luat apoi brațul,
mi l-a strâns într’al ei ca într’o cătușă și m ’a dus
m'a
la mașina angajată de ea mai dinainte. înăuntru,
să-mi strivească mâna :
— Credeam că te-am pierdut...
...Și iarăși și-a ascuns capul în blană. Lumina
era stinsă. Am încercat s-o împac. Plângea nervos
și degaja din părul ei, din blană, din liliac, un
parfum de lacrimi și medicamente.
Am urcat sus, braț la braț, în camera mea, pe
aceeași scară semi-obscură. Eram amândoi beți
de tandrețe. Cât mă privește, aveam impresia că
mă întorc străpuns de răni, dintr’un războiu lung,
de șapte ani.
Garsoniera mea avea alt aspect. Toate lucrurile
fuseseră schimbate delà locul lor, toate râdeau de
curățenie și te izbia numaidecât un aer proaspăt,
de primăvară tânără despachetată parcă de un
deva din niște lăzi de brad și împrăștiată peste
tot. Pe masă, o candelă aprinsă.
M'am arătat plăcut surprins.
— Am adus o femee și am făcut curățenie га-
dicală.
I-am sărutat mâna, recunoscător. Și-a retras-o,
jenată oarecum. Nu cumva dase și ea ajutor r ’? Ii
T;
erau mâinile aspre. Jn gând îmi spuneam : nui
308 N. CREVEDIA
găsești la farmacia ta un medicament care să-mi

desinfecteze sufletul? îmi venea să mă desbrac,
să-i arăt rănile...
__ Ai slăbit, Tresty. Ce e cu tine ?
— Atâta drum !
— Ți-e foame ?
— Da.
Și-a scos haina. Era acum într’un tailleur de lână
gri. Elegantă, ca lumina.
Ne-am îmbrățișat adânc. Iarăși a plâns și am
sângerat și eu cu toate rănile de pe mine.
A adus din cămăruță un coș plin cu bunătăți.
Și șampanie.
Ne-am povestit unul altuia cele ce am petrecut
decând nu ne văzuserăm. A vorbit mai mult ea.
M'a întrebat despre Sanda și despre familia Ma
rinescu, cu ;aerul’ cel' mai prietenesc
' și mai desin-
teresat. Nu* 1 i-am trădat—1nimic
__ ________ —dldin —___ Ic ce păti-
cele
misem.
— Pari, totuși, foarte contrariat. Ți s'a întâm
plat ceva cu ei ?
— Nimic. Sunt obosit,
A desfăcut izlazul reavăn al patului și ne-am
culcat.
La Universitate, am găsit toate vraiște. Lucrări

rămase în restanță, patru seminarii amânate din
cauza mea. Maestrul, morocănos. Nu mi-a spus,
totuși, nimic. Au venit la cancelarie, pe rând,
Carmen și Coralia. Seara, am întâlnit-o și pe Le-
nuța. Vidrașcu, magistratul delà Călărași, a venit
să-și ia soția delà curs, pe Margareta loan. Erau
amândoi veseli, fericiți.
Mircea Codrul e în dragoste cu o nouă brună:
Algeria Staicu— așa mi-a prezentat-o. Domnișoara
Staicu e o noapte de fată, înaltă, 22 de ani, doi
ochi mari, fierbinți ca două cafele.
— Decând datează noua cucerire ? — l-am în

trebat eu, când am rămas singuri.
— Păi... cam de-atunci decând ai plecat tu în
Italia.
— Plantă de rasă. De unde-ai cules-o ?
— Delà cinematograf. II aștepta pe unul și.
ii—i, m’am înfipt eu.
până să vină: tipul,
— Și?
— Recomandă-mi un doctor; cu al meu, m'am
cam supărat.
— O pățiși tocmai acum ?
— Nu
2 Ia eu. Ea, biet...
*
* *
Peste două zile, 1 Martie.

Am expediat la Iași un pachețel cu surprize.
Curios. Constat și acum că nu-i pot tine minte

figura. Dacă n’ar fi fotografiile de pe masă, mi-aș
aminti vag de Sanda. In prima perioadă a dra
gostei noastre, aveam aceeași obsesie : nu-mi adu
ceam aminte cu precizie chipul ei.
Bag de seamă acum că nici după fotografii nu
o mai recunosc.
Și, totuși, o iubesc pe Sanda, cu toată otrava
pe care o mai port încă în sânge, delà Iași. Dra
gostea mea de-acum este și mai crâncenă. Am
impresia c'a trădat ea ceva în raporturile dintre
noi. Parcă m'ar fi înșelat cu altul și turbez.
Dar nu-mi amintesc bine figura ei. Iată, părul
acela bogat și gura pe care am atins-o de atâtea
ori. Dar ochii? Cum arată ea? Are ochii mici
Sanda ?
Atunci, nu băgasem de seamă că are picioare
frumoase. Acum știu că sunt fine.
Dar numai atât ?
SIO N. CREVEDIA
Pe Cornelia am păstrat-o, tot timpul, în Italia,

vie. Așa cum arată ea, cu tenul alb de lapte dulce,
cu sculptura gurii, fumul părului blond și ochii
albaștri, limpezi ca vioreaua.
Dar pe Cornelia n’o iubesc.
Mi-e dragă numai așa ca o prietenă bună.
Poate ceva mai mult decât atât.
хш
Știu acum că Sanda, cu care nu m'am logodit
încă, nu este autoarea cărților. S’a trădat mai
curând decât m'aș £i așteptat. Ne înțelesesem la
Iași să-mi scrie fără să mai arate scrisorile mamei.
(Scrisorile mele erau citite tare în familie, iar
ale ei erau cenzurate de Dulcea, înainte de a mi
le trimite).
S'a ținut de cuvânt. Prima scrisoare pe care
am primit-o a fost un dezastru. Sanda, nu numai
că nu poate să facă literatură, dar nu știe să scrie
o scrisoare. Nu știe să scrie românește. Ignoră
cele mai elementare reguli de gramatică și stil. Au
fost suficiente patru pagini scrise cu adevărat de
ea, ca să-mi dau seama de realitate. La început,
am crezut că-și bate joc de mine. A băgat pro
babil de seamă la Iași cât de preocupat eram eu
de problema paternității cărților și vrea acum să
mă pună la încercare. I-am răspuns imediat, fără
să fac aluzie la gramatica și la compoziția scri
sorii. Câte-o mică greșală mai făcuse ea și în
scrisorile anterioare și atunci adusesem vorba nu
mai în glumă. A doua scrisoare pe care mi-a tri
mis-o acum e îngrijită. Nicio eroare de gramatică,
stilul și caligrafia corectă. Au urmat însă altele,
tot așa de dezastruoase. O lună întreagă am stat
ca întins în furci. Fiecare scrisoare îmi releva un
caz extraordinar de mistificare literară. Nu mai
încăpea nicio îndoială : Sanda nu era autoarea
312 N. CREVED1A
cărților pe care Ie semnează. Ei nu-i aparțineau

decât aceste scrisori analfabete.
Am ajuns în cele din urmă la concluzia că nu ea
este de vină, ci tatăl. Și-a târît fata într'o aventură
din care nici nu vedeam cum va mai putea-o scoate.
Și mă îngrozeam la gândul că a putut ajunge până
la Universitate un astfel de element care n’ar fi
meritat nici un certificat de patru clase primare,
lată, câteva pilde de felul cum scrie Sanda B.
Marinescu, studentă la Drept și membră a „Uniu
nii Scriitorilor Români", unde fusese aleasă cu
unanimitate, pe temeiul celor două volume apărute
și mai ales în urma stăruințelor mele : „Am primi-t
scrisoarea ta;" „Dacai șfn câtsunt de tristă!" „Să
. nuți dean gân să-te duci~ și tu pela el ; „Cân rnqrn
du-s eu, ieșise delà spita-Г' ; „De mâinen colo, mapuc
cu mama de pian" ,’ „Doctorii erea cu vărâs’o ș'i ma
saluta-t amândoi"„Da eu niș nu iam băga-t în
seamă" Vara asta mergem la Băili Ierculane de-și
eu aș prefera mai bine la Tikirghiol" „Fi sigur că
mai mare poet e V-le Alexandrii dăcât nesăratola
de Tudor Arghezii.^ Etc.,, etc.
Nu mai vorbesc de frazele Sandei, de stilul ei
epistolar...
Scrisorile acestea m’au împins pe alte căi de
umbre și îndoială. Astfel, am descoperit un fapt
și mai extraordinar. Că Profesorul îi scrie cărțile,
nu pare așa de grav. Dar—ca—să-i - scrie._Eetei_și.
corespond.ența_de-dragbste — asta întrece cu ade-
vâraEjirlce^închipuire...Toate scrisorile de până
acum au fost scrise de el și copiate fidel de Sanda.
Fiindcă, e delà sine înțeles că aceea care scrie
V-le Alexandrii și Arghezii, nu poate discuta despre
Goethe, Strindberg și Kaiserling, așa cum face ea
în cărțile apărute și în corespondența dintre noi.
Am luat scrisorile la rând și le-am comparat
caligrafia. Acelea pe care le-a copiat după ciorna
făcută de tata, sunt curate, liniile drepte, fără
ștersături, fără semnele vădite ale spontaneității.
E știut că întotdeauna când copiezi ceva, o faci

încet, cu atenție și iese totul corect; ca un desen
imitat. Are și aci câte-o eroare de gramatică —
și-i explicabil : n’a fost atentă când transcria. Alt
fel se întâmplă când lucrează concepția personală,
ca în cazul Sandei. Rândurile sunt desordonate,
câte-o ștersătură pe ici pe colea, chiar câte-o pică
tură de cerneală. Știam acum precis că ea scrisese
acolo, ea se încruntase asupra paginilor până la
ora 2 noaptea, cum îmi spunea într’o scrisoare.
O picătură de cerneală era pentru mine o adevă
rată floare...
Z* ‘
* *
Am fost tare sguduit când am ajuns la încheierea
că nu ea este autoarea cărților. Dar am avut,
încet-încet, sentimentul eliberării. Și m’am împăcat
cu situația. Din toată drama prin care trecusem,
mă interesa acum numai iubirea Sandei pentru
mine care părea că există, într’adevăr. Poate
că Barbu Marinescu a intenționat să-mi comunice
к odată și odată secretul acesta, poate chiar a avut
de gând să-l divulge și publicului. Ar fi fost în-
tr'adevăr un fapt nu lipsit de senzațional, iar căr
țile Sandei ar fi mai atins în scurt timp o nouă ediție. -,
Și gândind mai serios, am găsit că Profesorul a

ales o cale ingenioasă ca să poată critica meteh-
nele învățământului românesc : și-a ales un pseu-
donim de fată, chiar al fiicei lui. Au mai fost ca
zuri. George Sand este, se pare, la originile sale,
un nume de bărbat. Alt scriitor român, mai anii
trecuți, și-a împrumutat și el un pseudonim femeiesc
— a luat numele unei Brâncovence — și mi-aduc
aminte că s'a aprins în jurul acestei apariții un
mic foc de paie. Dacă volumele, ar fi apărut pe
numele lui Barbu Marinescu, n'ar fi avut, cu si
guranță, niciun ecou. Altă impresie au făcut când
314 N. CREVEDIA
școala era „văzută de o elevă", după cum își inti-

tulase foiletonul un confrate din critică.
Am apreciat și sentimentul de completă dezin
teresare paternă a Profesorului. Barbu Marinescu
— am aflat acum la București—e un scriitor cum
sar zice ratat. Demonul artei nu l-a slăbit însă
și omul și-a dat seama că la bătrânețe și în situa
ția lui, nu-1 mai prind literele și a trecut totul
pe seama fiicei. Nu se putea un act de iubire fi
lială mai înduioșător.
Situația lor față de mine mi se pare acum clară :
le-am plăcut probabil, fata s’a îndrăgostit și ea
de mine și ar fi bucuroși să mă facă ginerele lor,
soțul „scriitoarei". Ca să mă prindă mai bine în
laț, au recurs la trucul acelei corespondențe sa
vante, pentru ca fata să fie la înălțimea cărților
pe care le-a semnat. Ce nu fac părinții pentru
copiii lor! J
Ei se vor fi temut și de eventualitatea decep
ției mele când voiu afla că Sanda nu este în rea
litate ceea ce trece și chiar delà prima mea scri-
. soare în care îi arătam că o iubesc și-i dam să
înțeleagă că visez.între noi o cununie — ea (adică
ei) mi-au dat un răspuns lung pe opt pagini, în
care-mi spunea (adică îmi spuneau) că îmi cultivă
aceleași sentimente, iar în ce privește căsătoria,
ține să mă anunțe că îndată ce se va mărita, va re
nunța la artă. „Nu voi mai scrie niciun rând și mă
voi dedica adânc soțului și copiilor care vor veni.
Concepțiile mele despre viață și cămin le-ai citit
în bucata aceea „De vorbă cu ochii mei", apă
rută în prima mea carte" — îmi spunea Sanda în
acea scrisoare.
г
Evident, față de o concepție așa de serioasă
asupra problemei căsătoriei și care venea din par
tea unei copile așa de fragede — ce frumoasă era
acea scrisoare ! — răspunsul meu prompt a fost
că sunt de acord. In țara noastră, scriitorul n’are
prestigiul cuvenit, totuși,— îi scriam eu atunci —
i
„aș regreta sincer dacă autoarea „Fetelor în

recreație", Colette a noastră, nu ar mai da din
când în când câte-o carte." Eu nu știam încă
nimic atunci și mă complăceam în dragostea ei,
mă infatuam, ca șarpele, primăvara, în soare...
Că Sanda este așa cum este, nu mi se pare grav.
E încă un copil răsfățat și are tot timpul să se
îndrepte. Citesc acum în englezește—am învățat
această limbă din ambiție, ca să-l răpun pe Ba-
ranga !—Romanul vieții unei Regine, în care ea
mărturisește că a crescut foarte răsfățată și că la
vârsta de 17 ani neîmpliniți când s’a măritat, nu
cunoștea nimic, dar absolut nimic din viață. Asta
n'a împiedicat-o însă să facă și să crească cu grijă
șase copii, să fie o soție devotată și să joace un
rol însemnat în istoria politică a țării adoptive.
jșHMi-e dor de Sanda și de nebuniile ei...
л
i.
XIV
Paginile ce urmează ar fi trebuit să dea materialul

părții a doua din povestea aceasta.
Nu am mai cutezat să deschid carnetul.
Astăzi, pe aerodrom, înnainte de plecare, am rugat
pe Codrul să păstreze și aceste file. El cunoaște totul
delà mine, în amănunt, și nu va înflori nimic din tot
adevărul. Am insistat chiar să nu taie un rănd, să nu
schimbe o virgulă. Dacă vor vedea vreodată lumina
publică, aceste pagini țin să apară așa simple și crude
cum au fost fixate atunci de mine.
In testamentul încredințat comandantului de aero
port, în care am lăsat pentru fiecare câte un cuvânt,
va vedea Codrul, în cazul că voiu muri, cât am ținut
eu la dânsul, că l-am iubit cu o putere imensă, bol
navă, așa cum numai în cărțile clasice se iubesc prie- ■
tenii adevărați.
Oare, fata de lângă mine, aceasta cu părul în vânt,
nu e Sanda ? Ea este ? Mi se pare 7 Voiajul nostru
de nuntă pe care-l proectam cândva la Iași?
Căpitanul Gherasim Gheorghe și-a sărutat drago
stea cu ochii de cerneală neagră, venită să-i ureze
drum-bun — și s’a urcat la comandă.
Motorul a intrat în funcțiune și viforul helicei
spulberă până departe iarba. Mi-ат aruncat ochii în
urmă. Vântul motorului o batea drept în față pe fata
rămasă pe aerodrom și-i invâlvora părul ca o flacără.
Sanda...
Oare, plec tot cu dânsa 7
320 N. CREVEBIA
Parcă îmi cresc la umeri aripi. Motorul trăsnește

și mai tare. Helicea este toată un cerc străveziu ca
de apă. Eu însumi parcă am in piept un motor. încă
o smucitură — apoi o ușurare în toată ființa. Pă
mântul fuge mai lin acum sub noi. Am la umeri aripi
mari, albe. Plutim...
Jos, covorul imens, multi-crom, al câmpiei Munteniei.
In stânga, în zare, satul meu, Cucutenii.
Vite pe câmp. Sate. Cumpenele fântânilor — ca
niște paie lungi.
Departe, Bucureștii au rămas ca o risipă mare de
blocuri albe.
In față, jos, altă risipă de pietre : Ploeștii. Iar pe
dealuri, departe, sondele răsar din pământ ca niște
minuscule Turnuri Eifel.
O flacără mare, roșie.
Sanda.
Munții.
Ce frumoși sunt munții în Maiu, văzuți din avion...
Avem în față, culmea Bucegilor, ca niște boi mari,
breji.
Urcăm mai sus. Aerul e mai tare. Nu văd încă
Parisul.
închid ochii. Innot parcă.
Visez o dragoste suavă
O sărutare lină, rece...
Apoi iarăși Carpații.
Țara.
Sanda...
Cerul — albastru-clar, ca amintirea...
Astăzi, am serbat la Pitești, în casa Căpita
nului, majoratul Sandei.
S’a petrecut până aproape despre ziuă, când
am luat trenul spre București.
La sărbătorirea Sandei, n'au mai fost alți băeți,
afară de mine.
I s’a urat, semnificativ, să fie pe curând mi
reasă.
Dar eu am fost mâhnit, tot timpul. Sanda a
plecat pe 22 de ani și a rămas tot fără minte.
Mai serioase erau copilele Căpitanului. Cunoșteau
tot rostul gospodăriei. învârteau casa. Mama lor
— d-na căpitan Dimăncescu, sora Dulcei — e o
brună frumoasă, cu părul bogat ca al Sandei și
pare că e stăpânită de o suferință intimă ce o
face să plutească prin casă veșnic tăcută și în
tristată, ca un amurg.
Am plecat amărît.
Sanda cam prinsese la limbă și făcea tot felul
de prostii.
De vină, sunt părinții. Prea au răsfățat-o.
Fată de 22 de ani.
Mâine, va fi la casa ei.
Va fi soția mea.
***
Volumul ei de schițe universitare se află-sub
tipar, în editura „Răsăritul". M'am oferit să fac
? eu aci corectura, dar n’au acceptat. Le-o trimite
editura, la Pitești. Am bănuit pentru ce nu s’au
învoit și mi-au explicat și ei într’o scrisoare : n’ar
21
322 N. CREVEDIA
vrea să se vadă că a <colaborat și o altă per-

soană, fie chiar și la oI simplă corectură. Apoi,
ea e vanitoasă. Vrea să facă la Pitești pe ocupata,
față de rude...
— Ce face Sanda ?
— Face corecturi.
O prinde pe Sanda când face corecturi. Stă
absorbită în pagini — parcă, într'adevăr, ar fi
paginile ei — și nu face decât să îndrepte cuvin
tele care-au fost culese greșit : coală în loc de
școală; cretin în loc de creștin și așa mai departe.
Face apoi pe obosita, își înfige creionul în păr și
privirile’n tavan :
— Ffff, m’am plictisit. N’am să mai fac lite
ratură...
Ideea copertei i-am dat-o eu pentru volumul
„Grevă, la Facultate" și abia s'au învoit. Ei ar
vrea ca totul să se facă după indicațiile fetei,
„să-mi păstrez personalitatea literară" — cum
spune Sanda.
Asupra unui lucru n’am putut cădea de acord.
Eu aș vrea ca această carte să fie semnată numai
Sanda Marinescu, fără B. Au sărit toți în sus. Nu
se poate !
■— Bine, dar este acum destul de cunoscută.
Sanda B. Marinescu e un nume copilăresc, un nume
de școală, se pronunță greu...
— Lasă așa.
Și n'au acceptat.
Eu însă m’am dus la tipografie, am scos litera В
delà mijloc și am pus să se imprime coperta.
Sanda Marinescu.
Simplu.
Cartea a apărut. I-am trimis câteva exemplare

de lux, la Pitești. Dar am primit numaidecât o
telegramă : „Protestez înlăturarea lui B“. Semnează :
„Sanda B. Marinescu".
Poimâine, se inaugurează de către M. S. Regele

„Săptămâna Cărții". La Pitești, discutaserăm dacă
să vină și dânsa pentru această festivitate, la care
toți scriitorii vor acorda autografe.
Sanda, atât a așteptat. Eu am fost de părere
să vină, dar autografe să nu semneze. Autografe
nu vor da decât scriitorii mari, maeștrii. Ea e
încă tânără. Gestul ar fi interpretat ca prea în
drăzneț. Trebue păstrată o măsură, în toate.
**
Au venit.
M’au anunțat de sosire și le-am primit la gară.
Am avut o surpriză. Neplăcută. Amândouă aveau
pălării roșii. Niște pălării sui generis, cu borurile
mari, lăsate în jos. Când au coborît din tren, toți
călătorii se uitau la dânsele, curioși. Și se uitau
și la mine. Mie nu mi-au plăcut pălăriile. Erau
demodate. Roșul acela frapa. Am luat repede o
mașină și le-am condus în strada Polonă, la o
rudă a lor la care trag câteodată când vin în
București.
— Ești indispus — m'a întrebat doamna și și-a
aplecat, cochetă, pe o ureche, borul pălăriei.
— Deloc.
Și văzând că eu nu pronunț nicio apreciere :
— Cum găsești pălăriile ?
Am dat din umeri. Așa e felul meu : prefer să-i
spun omului adevărul verde în față.
— Nu-ți plac! (Sanda).
Le-am privit din nou :
— Unde le-ați făcut ?
— La Pitești. Le-am lucrat în casă.
M'am mirat mult și am înălțat iarăși din umeri :
— Eu n'am mai văzut pân’acum așa ceva.
— E un model al nostru, original.
— Poate nu mă pricep eu la pălării.
Sanda nu era tocmai voioasă. Tmi reproșase
324 N. CREVEDIA
pe un ton supărat îndrăzneala de a-i fi scos pe В

din semnătura cărții.
— De ce ții atâta... — am încercat eu să-i ar
gumentez.
— Nu știu cum să-ți spun.
>pun. Mi se pare așa...
de rău augur. La ediția Il-a, îl voiu adăoga din
nou ! (De rău augur ! Tata e autorul cărților
și ține ca măcar cu atât să s'aleagă și el : cu
numele, încadrat complet în iscălitură! Sentimen
tul ei de recunoștință, chiar în forma aceasta, e
demn de laudă.)
— Să dea Dumnezeu s’apară ediția Il-a.
— O s’apară.
***
Acasă, la domnul Anghel Popescu unde-au tras,
am întocmit amândoi o listă de persoanele — amici,
critici și presă — cărora trebue să li se trimită
cartea. Trebuia trimisă la vreo 60 de persoane.
Doamna și Sanda se cam codeau. Tipărirea vo
lumului fiind plătită de către ei la editură, nu
fuseseră trase decât o mie de exemplare. Le-am
sfătuit să nu precupețească nimic. Aveam de gând
să împăndărez presa cu volumul ei, să-i rog pe
toți prietenii mei să scrie câte o dare de seamă,
vroiam să fac din „Grevă la Facultate" o carte
de succes. Au primit.
Când s'a apucat Sanda să scrie dedicațiile, am
avut iarăși un moment de panică. Ea avea o sin
gură formulă: „D-sale, D-lui omagiu au-
toarii. Sanda B. Marinescu". Am făcut-o să înțe
leagă çe departe că trebue să renunțe la acel:
„D-sale1' și că „omagiul autoarei'1 e mai corect. S'a
făcut iarăși fețe-fețe și m’a ascultat. A scris în
serie aceeași formulă. Dedicațiile mai calde către
amicii casei, mi-a spus că le va face singură. E
obosită. O doare capul. (Le va face cu doamna
Marinescu care cunoaște gramatica !)
întâi Maiu. Ziua Cărții. Anul acesta, a fost

inaugurată
w la Fundația. Carol I. Le-am luat: cu
trăsura de-acasă și le-am'dus la festivitate. Lume
multă, lume bună. Toată intelectualitatea, toți
scriitorii și artiștii Capitalei.
Delà Fundație, unde s'au ținut numai discursu
rile, oficialitatea și publicul au trecut în foyerul
Teatrului Național, unde erau expuse standurile
cu cărți și unde maeștrii scrisului românesc ur
mau să dea autografe.
De dimineață, se anunțase o zi magnifică. Până
să ajungem însă la Fundație, ne-a prins ploaia pe
drum. Coșul trăsurii nu se putea ridica și nu-și
luaseră nici umbrela. Delà Fundație până la Tea
tru, am mers deasemenea pe jos. Sanda spunea
că-i place să meargă j>rin ploaie. Ii place, dar
am ajuns aci, leoarcă. Eu aveam pardesiul ; l-am
desbrăcat apoi și am rămas în haină.
Și la Fundație și aci, același spectacol. Se uita
lumea la noi, ca la urs. Ele credeau că se’nghesuie
lumea s'o vadă fiindcă e Sanda B. Marinescu,
autoarea „Fetelor în recreație". Poate că și pentru
asta. Ea era un nume popular, mai ales în rân
durile tineretului. Acum, după apariția „Grevei
la Facultate", îi crescuse voga. Astăzi, însă, la
Teatru, era originală prin altceva. Prin îmbrăcă
minte. Amândouă —■ Sanda și mama — veniseră
îmbrăcate în niște rochii de mătase, roșii ca sân
gele. Pe cap, pălăriile roșii, cu care veniseră delà
Pitești, largi cât niște umbrele de plajă. Ele aveau
credința că se îmbrăcaseră de gală — era ziua
cărții — dar efectul era de un ridicul fără egal.
Mai ales că ploaia le strânsese rochiile pe corp
și le pleoștise pălăriile pe ochi...
Credeam că voi muri și nu vor mai trece cele:
două ore până la 1, când se închideau ușile Tea-
trului. Pe de lături, auzeam fetele dându-șij cu
cotul :
— Asta e Sanda Marinescu ?
326 N. CREVEDIA
— Vai, ce nesărată !
— Parcă e o învățătoare.
— O servitoare.
Crăpăm de ciudă. Blestemam ceasul acela când
sugerasem doamnei să-i facă fetii pălărie. Astă-
toamnă, când fuseseră în București și acum, cele
trei zile cât au rămas în Capitală, înainte de a
trece mai departe la Pitești, Sanda purta o bască
roșie de studentă care, deasemenea, atrăgea atenția.
Și pe stradă și în restaurantele în care intram
seara, lumea întorcea capul după noi. Nu era, în
orice caz, bătătoare la ochi, ca acum.
Mă uitam la celelalte fete și-mi venea să mă
strecor afară, să urlu, să nu mai dau niciodată ochi
cu Sanda și cu familia Marinescu. Mă cunoșteau
o mulțime de oameni, lumea știa de idila noastră.
Iată, domnișoara Staicu, dragostea lui Codru, îm
brăcată în alb, pălăria tot largă, dar parcă e o
nalbă mare, un nufăr. Marioara Staicu — așa o
chiamă — nu-i decât o simplă funcționară la Ad
ministrația Financiară. Carmen Vasilescu — îm
brăcată și ea tot în alb — este de-o eleganță or
bitoare. Mândră, când trece prin nămeții cărților
expuse, parcă trece luna. Coralia Albu, modest
îmbrăcată, dar cu gust. Asemeni, domnișoara
Florica Smărăndoiu. Lenuța Uscățivu, la brațul
logodnicului ei, ofițerul, Suplă—ca—o— nevăstuică.
Cornelia mea, farmacista, a venit mai pe urmă,
într’o rochie primăvăratică, umerii îmbrățișați de
o imensă vulpe argintie și o pălărie mică, peste
cea mai frumoasă pieptănătură pe care am văzut-o
vreodată. Parcă era Lady Astor. Ne-am salutat
în treacăt, fără să ne vorbim, ca să nu dăm nimic
de bănuit. Nu mai vorbesc de actrițele teatrelor
venite în păr și care sclipeau toate de eleganță,
ca niște comete.
Și Sanda ! SandaI se instalase cu maică-sa la
standul cu cărți al editurii „Răsăritul" și semna
de zor autografe, alături de maeștrii Tudor Ar-/'
dezie, Liviu Brebeanu, loachim Zăboveanu, Stejar

Petrescu !
Aș fi pretextat ceva, să le iau mai curând acasă.
Afară, însă, ploua acum nu cu găleata ci cu sa
caua, o rupere de nori, generoasă ca însăși luna
Main.
La un moment dat, m'a fulgerat un gând : ce
fel de autografe dă Sanda. M’am dus repede la
ea. Aceeași formulă, ca pâinea la brutar: „Dom
nișoarei, Doamnei sau Domnului, Cutare, Cutare,
omagiul autoarei". M’am liniștit. Era dealtfel și
mama lângă dânsa și cărțile semnate treceau apoi
în mâna ei. Doamna, încântată de îmbrăcămintea
lor de gală și de succesul ochilor negri, aplica su-
gătoarea pe autograf ; o aplica așa parcă cu ge
nele, cu buzele, cu mănușile, cu rochia, cu pălăria
roșie cu tot...
Pe mine care arbordasem și eu în ziua aceea un
costum nou, gri, de primăvară — mai că nu mă
mai băgau în seamă cele două celebrități roșii.
Am ieșit de-acolo la ora 2. Le-am îmbarcat her
metic într’o mașină, închisă ca un arest, și le-am
dus acasă la Anghel Popescu.
— N’ai avut, Tresty, dreptate. A dat peste 300
de autografe.
— Doamnă... mă’nchin.
***
A doua zi, am mers împreună la editură. Sanda
a semnat contractul pentru ediția Il-a. Prima mie
de exemplare se epuizase. Noua ediție s’a hotărît
să fie tot de o mie, deși editorul insista să scoată
trei mii. Nu-i nimic — interveneau ele —■ păstrăm
șpaltul și săptămâna viitoare tragem ediția Ш-а.
Erau, chipurile, îmbrăcate mai ca lumea.
*
♦ *
După ce m1 ’am despărțit de ele, mă întâlnesc

cu poetul Vârciorova:
328 N. CREVEDIA
— Ce £aci, Constantin Laetitia ?

— Bine. Cine erau avioanele alea de ieri ? —
mă întrebă el, brusc.
— Ce avioane ? — m’am făcut eu că nu pricep.
— Alea roșiile cu care te plimbai la „Ziua
Cărții".
— A, da, niște provinciale.
— $i pe care o... pilotezi ?
— La revedere, Vârciorova.
După masă, la Capșa, prozatorul Stârcea Da

mian, umorist mare, mă pironește în ușă:
— Ptiu !
— ???
— Ptiu, înc’odată ! Aia era Sanda Marinescu ?
— Ea era.
— Și-ailaltă, mă-sa ?
— Maică-sa.
— Și tu în care prăvălie te culci ?
— ???
— Păi nu vezi, băăă, nărodule, că par’că-s niște
prăvălii? Prăvălii delà Moși.
Și ele — dar și lumea !
i
De câteva zile încoace, umblu prin redacții și
prin toți prietenii, cu cărțile ei. Au și început să
apară notițe și articole elogioase. Eu trec drept
un om de dreapta, un antisemit delà „Tradiția",
dar la „Răsăritul" care este o întreprindere evre
iască și la toate celelalte gazete de stânga, merg
acum fără jenă, strâng cu căldură mâini peste
tot, împart zâmbete, făgăduiesc la rându-mi alte
servicii. M'am împăcat cu Petre Iordan, cu Ștefan
Roibu, amândoi directori de reviste literare.
Aseară, la Gambrinus. Eu cu ele-amândouă.

(Profesorul și Grâu au plecat la Iași încă delà
Duminica Tomii, să-și vadă de treburi.)
Sanda, nu și nu, că ar fi mâncat înghețitată
— Bine, dragă, dar ești răcită. (Răcise lila Ziua
Cărfii, când cu ploaia.)
—< Vreau înghețată !
— Ești nebună ? Uite cum tușești ! (Mama.)
— Dacă eu vreau să mănânc înghețată...
I s'a adus înghețată. A mâncat, a început să
tușească — și a mai cerut încă una.
Stăm prăbușit în colțul meu de lângă perete.
Pe fata asta pusesem toate florile mele...
Doamna se posomorise și dânsa ; fierbea ca va
rul și, oricât încerca să zâmbească, jnu putea
să mai îndrepte un turn ale cărui temelii înce
puseră să putrezească.
330 N. CREVEDIA
Sanda stricase toată masa. A trebuit să ne ridicăm.

Am ieșit, cu câinii. .privirilor delà mese droaie
după noi : erau îmbrăcateTrot în roșul acela de
gală...
Aseară, i-am făcut o surpriză.

Ii aranjasem o vitrină la „Alcalay". I-am mărit
una dintre fotografiile ei mai bune — aceea cu
bascul de studentă așezat într’o parte peste bucle,
cu dinții tineri, albi, surâzători — și i-am așezat
tabloul în mijlocul cărților ei, frumos aranjate în
evantaliu. I-am pus și o vază cu flori de răsuri,
aluzie la titlul volumului ei — iar în altă vază
înaltă de cristal, am pus un buchet de trandafiri
naturali, mari cât niște bulgări de zăpadă.
Astăzi, ne-am făcut vânt pe la vitrină de vreo
patru ori. Trăgeam cu urechea la aprecierile tre
cătorilor. Doamna nu se mai sătura privind-o :
— Ochi negri, ochi negri... — gata s’o strivească
acolo, pe trotuar.
Era fericită шзта.
Tdată ziua, dealtfel, umblăm prin librării, tot

felul de vizite pe la gazete și amici.
Au un obiceiu : în librărie, pun mâna pe câte-o
•carte, o răsfoiesc, apoi o aruncă cu dispreț, ca pe
o cârpă :
Tudor Ardezie ? Un nesărat. Otilia Vladimir,
JHortenzia Babadag ? — niște nesărături !
Vânzătorii își dau cu coatele. Се-or fi zicând
de noi ?
Nu mai pot suporta să mai ies cu ele în oraș:
Am ajuns de basm. Nu au decât câte două ro
chii pe care le îmbracă pe rând: astăzi Sanda,
mâine o ia mama. Fata și-a pus din nou bascul
roșu de studentă. La Iași, nu mi se părea că sunt
așa de ridicol îmbrăcate. Lumea e mai puțin
elegantă acolo și apoi, în timpul iernii, când îm-
brăcau haina groasă deasupra, nu ieșea în evidență
lipsa lor de gust. La Iași, apreciam chiar mode
stia lor.
Astăzi, i-am cumpărat eu un basc — tot roșu
cum crede ea că o prinde — și i l-am adus. încă
am mers împreună cu Mircea pe la ele. Sanda
s’a făcut că vrea să-l încerce, a întors bascul, l-a sucit
— și, în cele din urmă, l-a sfâșiat. In fața noa
stră. Codrul s'a uitat lung la mine. El nu știe
се-am suferit eu înainte și ce sbucium străbat
și acum !
Am scrâșnit, m'am gândit să mă ridic și să
plecăm. M'am stăpânit.
к *
Au descoperit acum Opera.

< Г place la amân-
Le
două Opera ! Și trebue: să mă duc în fiecare seară.
la Operă ! Eu, care n'am putut niciodată suferi
Opera !
Merg îmbrăcate în roșul acela imperial, de gală.
Am mers chiar de mai multe ori la un spectacol.
Cântă Scărlătescu ! Cristos pe Scarlatul mă-si
de Scărlătescu !
332 N. CREVEDIA
După spectacol, la restaurant. Am colindat

toate restaurantele mari ! Ca să se ducă pomina
de toate !
Astăzi, am surprins pe Cornelia plângând. A

vrut să ascundă, dar n'a putut. Cu o pernă în
brațe, mi-a spus în hohote cât suferă :
— Tu o iubești numai pe Sanda...
In Italia, ai luat în portfeuille numai fotogra
fia ei...
In agenda ta, peste tot, numai Sanda...
Ziua, seara — cu Sanda...
La mine, nu te gândești niciodată...
Chiar atunci când ești lângă mine, în toate îm
brățișările noastre, tu tot la Sanda te gândești—
Eu sunt numai iluzia ei lângă tine...
1 I
' 1
:
r
s I
Sanda mi-a mai făcut una, astăzi, la domnul
Angliei Popescu acasă. Am luat telefonul să vor
besc cu Stratici, prietenul meu, secretar al Legației
iugoslave. Sanda, delà celălalt fir : (telefonul
domnului Popescu are două receptoare) :
— Allo, Sârbu glodina, roade podina ?
— Cine-i acolo ? (Sârbul)
— Sârbu glodina, roade podina, declară războiul
cu ceapă și cu usturoiu ?
— Cine-i acolo, dragă ? — se înfurie secretarul
Jugoslav, pe românește. Insulta era prea evidentă.
— Cine-i aici ? întrebă Sanda delà receptorul ei.
— Cine ?
— Mă-ta ! — îi răspunse ea și trânti receptorul.
— Ce înseamnă asta ! —- îmi ceru Stratici so
coteală.
— Nici eu nu pricep nimic. O întâlnire pe fir.
O farsă, probabil — l-am mințit eu.
Doamna Marinescu asistase la scenă. La
început făcuse haz și dânsa, dar față de protestul
meu, i-a făcut apoi fetei aspre observații :
— O să te mai măriți când...—și a închis gura,
învinețită de supărare.
Eu mi-am luat pălăria din cuiu, le-am salutat
și am plecat.
Dar, și Dulcea!
■; Treptat-treptat, încep să-mi dau seama cine e
această femeie. Ea pe toată lumea o încarcă de
f
334 N. CREVEDIA
complimente. Și pe Mircea Codrul și pe Nicolae

Constantinescu, directorul „Adevărului ilustrat"
care-i publică Sandei fotografia ; și pe Lupu, secre
tarul editurii „Răsăritul" și pe Gheller, șeful
de atelier—și pe Mitică delà „Cartea Românească"
și pe Fântâneanu delà „Lumina Poporului" și pe
micii vânzători din librărie — chiar și pe băeța-
șul delà liftul tipografiei. De oricine are cel mai
mic interes, îl îmbracă în aceleași elogii, invaria
bile, ca o placă de pathefon : Vai, ce drăguț ești!
Ce inteligent ! Ce spiritual !
Aceleași cuvinte pe care mi le-a spus mie de mii
de ori! Eu însumi, mi-am însușit maniera aceasta
și, de multe ori, mă trezesc că tabăr pe câte un
om de serviciu delà Universitate, ori pe taxatorul
delà tramvai :
•— Vai ce gentil ! Ce inteligent ! Ce spiritual
ești, zău...
*
Profesorul mi-a declarat ieri, pe cuvânt de
onoare, că el e francmason. (Atunci, în fața stu-
denților, mințise !)
Astăzi, alt moment de panică. Intr'o librărie,

am întâlnit pe scriitorul Felix Ardengo. A intrat
în vorbă cu Sanda. A .văzut delà primele cuvinte
cu cine are aface ori poate știe el ceva ? A în
ceput s’o chestioneze asupra cărților ei, asupra
câtorva chestii elementare. Sanda s’a făcut ro-
șie-roșie, mai roșie decât rochia de pe dânsa și
n’a putut răspunde decât cu vechiul ei vocabu
lar: da, nu.
Sanda se ferește deobiceiu să intre în discuție
cu cineva. Dacă nu poate scăpa, continuă cu da
și nu, până intervine mama. Doamna vorbește
întotdeauna.
— Ce e cu boala asta ? — mi s’a adresat mie
Ardengo, după ce a văzut că discutase cu pămân-

’ tul. (Ardengo nu cunoaște, desigur, idila noastră.)
— O timidă — i-am răspuns. Umoriștii, nu
știi ? — sunt toți niște mimoze...
Sandei îi plac foarte mult câinii. Astăzi, am în

tâlnit o doamnă cu un cățel mic, alb, un fel de
unchiaș minuscul — lățos, așa ca o barbă cu ochi.
— Mamă, ia uite ! — a țipat ea, subit. A ri
dicat potaia în pumni și l-a sărutat ca pe un co
pil. Pe bot îl săruta. Abia s’a despărțit de el—
Ptiu!
Codrul a început să le cunoască și el bine și

astăzi m'a luat pe departe :
— Ciudată fată și Sanda...
— Copil, dragă.
— Prea au râzgâiat-o.
— O să-i iasă din cap toate astea, când s’o
mărita...
— Dar tu știi ce vorbește lumea ?
— ? ? ?
— Că nu-s cărțile scrise de ea...
— Dar de cine ?
— De tată-său.
— Minciuni !
—; Pe ici pe colea, a mai intervenit el. Prea
e simplă fata...
— Asta, poate.
După masă, am fost în vizită la ele. Am stat

în salonaș numai eu cu Sanda, vreo două ore.
Delà o vreme, strâmb din nas la anumite scene.
Când nu-mi place ceva, strâng buzele și-mi sumét
privirile undeva în tavan. Îmi permit să intervin
și cu unele păreri, fără să am aerul că dau lecții,
M’au adus la disperare.
336 N. CREVEDIA
— Profiți că te iubesc, Tresty, și de-aia mă

chinui atât... — mi-a spus ea astăzi, foarte tristă.
O chinui ? In starea aceasta de surescitare,
n'am depășit cumva anumite margini ? Ea altfel
a fost crescută. Mă iubește...
*
* *
Sunt obsedat încă de imaginea cățelului. Sanda
nu'i cumva o vicioasă ? Toate apucăturile astea
' ale ei,. înclinările spre vulgaritate... Sanda~are
pieptul mare. Prea desvoltati sânii pentru vârsta
ei. Și moi. Nu i-am atins niciodată, dar se cu-
' nosc. Spatele, deasemenea, prea lat. E dispro
porție între picioarele ei mici și restul trunchiu
lui. Capul, mare. Anormal de mare. Trebue să fiu
cu ochii 'n patru. Eu mă voiu căsători cu fata
aceasta. E un destin în care înnot ca’ntr’un nă
mol. N’am să mai ies din el niciodată. Am vrut
să găsesc o formulă să rup cu ei. N’am găsit-o.
M’am făcut bolnav două zile. Disperaseră. La
Universitate, la gazetă, acasă, telefoane peste tot.
M’am dus. Aveam parcă remușcări.
Sanda are tot timpul să se îndrepte...
*
* . *
Nu l-a sărutat, oare, în amintirea lui Тора, că
țelul ei delà Iași ? Așa sunt unele ființe : iubesc
animalele. Ea iubea și o broască râioasă. Asta,
dovedește suflet.
Sau l-a sărutat în amintirea medicului Тора ?
In salonul lor delà Iași, am văzut în perete o
cadră de mărimea unui tablou obișnuit, în care
era înrămată o strofă dintr’o poezie a Sandei.
Versul era cusut pe pânză cu litere mari de arnici.
Semnat : Sanda B. Marinescu. E vorba acolo de un
apus de soare, de un tânăr înalt, cu ochii albaștri
și gene lungi : Horia Тора. îmi spunea cineva
că într’adins așezaseră cadra aceea în salon : Doc
torul venea, după boala Sandei, destul de des pe la
dânșii ; ar fi avut totdeauna în față declarația
de amor și poate s'ar fi decis să-i răspundă și el.
Ce procedeu !
Dar cu mine n'au făcut la fel ? Mai mult : îi
scria scrisorile de dragoste. îmi trimetea tatăl, la
sfârșitul scrisorii, sărutări !
Tragedia părintelui care are o fată de măritat...
22
De dimineață, seminar cu studenții. Margareta
Ioan nu știe nimic. Ea întotdeauna a "copiât. Și
în "liceu și acum la Universitate. Aduce lucrările,
dar nici ea nu știe ce scrie în ele. I le face altci
neva. Câte-un student, câte-o cunoștință.
Studenta cea mai silitoare e domnișoara Vale
ria Stănică, fiica patronului „La Iad'1. După seminar,
am ieșit împreună delà Facultate. Mi-a spus că
„șerpoaica", doamna Stănică, îi e mamă vitregă.
Adevărata ei mamă locuiește la Pitești. Vajeria
Stănică are un singur ideal : să-și ia acum în
"Tunie licența, iar în toamnă să poată obține o
suplinire la Pitești, ca să poată și ea la rându-i
să-și întrefină mama. Tata a ajutat-o foarte pu
țin. E un om afemeiat. A schimbat până acum
câteva neveste. De astă toamnă, locuiește la el
— mama ei nu știe — dar Valeriei nu-i convine
să stea la amanta tatălui ei (cu „șerpoaica" Stănică
trăiește în concubinaj). Și nici viata aceasta de
local nu-i convine. (Tatăl o obligă adesea să
stea noaptea la cassă).
Foarte cuminte și drăguță fata aceasta. Nu
mai vorbisem cu ea de astă toamnă, decând ve
neam la Iad, cu Mircea. Nici ea n’a dat prea
des pela cursuri. A fost bolnavă. A stat mai
mult pela Curtea-de-Argeș și acum, până la se
siunea examenelor, pleacă iarăși acolo. Năltufă,
subfire ca o papură, are obrazul alb, transpa
rent. Când citește, își pune ochelari groși cu
rame negre de bagă.
îmi scriu ai mei delà țară, să mă duc cu familia

Marinescu pe acolo. „S’o cunoaștem și noi pe
Sanda; că tot mereu se dă la Radio despre ea“.
Aranjasem într’adevăr la Iași ca atunci când
vor veni în Capitală, să-i invit la părinții mei,
acasă. Ezit, acum. Dar dacă nu se face nimic ?
Abia mai fac vorbă de lume în sat.
A fost însă soru-mea în București, cu soțul ei.
Ne-am întâlnit cu toții la restaurant. După masă,
am colindat câteva magazine de încălțăminte :
Sanda nu găsea pantofi pe piciorul ei mic ; nici
soru-mea, notăreasa, pe potriva piciorului ei mare
ca de nemțoaică.
Când am rămas singur cu ai mei, soru-mea, cu
instinctul ei sigur de țărancă, mi-a spus :
— Nu-mi plac femeile acestea. Ferește-te. Dacă
își vorbesc ele la ureche, când e lume de față...
(Au, într’adevăr, și năravul acesta). Și să știi că
fata un rând n’a scris din cărțile-acelea. Ce Dum
nezeu de te-au îmbrobodit așa...
Astăzi, ne-am înapoiat acasă cu tramvaiul. A

fost dorința Sandei. Obișnuit, mergem cu trăsura.
Mai rar cu mașina. In tramvaiu, am întâlnit pe
o- fostă colegă de liceu a Sandei, domnișoara
Petrescu, astăzi actriță la Teatrul „Principesa
Maria". Câtă deosebire între îmbrăcămintea aces
teia și a Sandei ! Sanda, cu pălăria ei mare, ce-i
venea pe urechi ca o barză roșie pe cuib, părea
lângă domnișoara Petrescu, așa ca un grenadir
lângă o zână.
Câte nu mi-ar povesti domnișoara Petrescu despre
anii de școală- ai Sandei !
* ♦
Tot în halul acela s'a dus Sanda astăzi după

masă în vizită la domnijoara Adorano. A fost luată
840 N. CREVEDIA
de acasă cu mașina de către o oarecare doamnă

Grigorescu.
Domnișoara Morand, fiica unui înalt magistrat
delà Casație, este nu numai una dintre cele mai ele
gante și mai frumoase fete din București—ochi mari,
negri ca de huilă, superbe gene lungi pe care abia
le descurcă cu pieptenele — dar este și foarte fină,
inteligentă, cultă. I-am dus tot timpul grijă ce va
fi făcut Sanda în salonul Morand, ea care nu
conversează decât cu afirmația și cu negația, din
cap.
A doua zi, însă, bine-voitorii m’au și pus la
curent : Sanda B. Marinescu ? O năpruie. A făcut,
la Morand, impresia unei soții de plutonier !
♦
*
Pe Sanda o obsedează ochii scriitorului Anton
Moldav. Are ochi frumoși, albaștri și e foarte
delicat... — spune ea adesea. Face legătură pro
babil între ochii acestuia și cei pe care i-a iubit
la Iași.
Eu am ochii căprii și cred că întotdeauna m'am
purtat cu ea destul de lin...
Aseară, la restaurant, am Г" făcut cunoștință cu

Papastere, profesor secundar de Istorie,. Era cu
doamna. Ce frumoasă pereche ! El, un brunet
irezistibil ; dânsa, un tip clasic, desgropat p;
parcă
din cetățile străvechi ale Mikenei. E și di dânsa
intelectuală : asistentă la Facultatea de Științe.
Papastere e mai tânăr decât Barbu Marinescu.
Se cunosc din timpul decând făceau amândoi
politică georgistă. Barbu a demisionat însă și de
aci. Face acum teorii de dreapta rasistă și a cerut
înscrierea în „Falanga de Oțel!"
Mi s'a propus să (in o conferință la Buzău și

să dau indicații asupra scriitorilor de care aș vrea
să fiu secondat. Am propus-o și pe Sanda. Au
mers amândouă și doamna era într'al noulea cer
când fiica ei citea pe scenă o schiță. Era prima
oară când tânăra scriitoare apărea în fața publi
cului. La Iași, nu i s’a făcut niciodată această cinste.
I-am făcut rost să citească și la Radio. A citit
un basm din trilogia lui Codlea.
Doamna Marinescu a fost astăzi la un medic,

iar noi am colindat prin oraș. Sanda se sfiește să
meargă numai cu mine. Am vizitat Universitatea
și, când am rugat-o să trecem pela tipografia
„Tradiției" să-mi fac corectura foiletonului, a re
fuzat. La Iași, umblam de multe ori numai noi
amândoi.
*
* *
Am început în ziar o polemică pe chestia cali
tăților literaturii ei. Majoritatea criticei socot
noua carte o bagatelă simpatică. Aceeași remarcă :
la al treilea volum, autoarea trebuia să adâncească
materialul, să evoluieze.
Și, o spun cu rușine : ca să-i fac plăcere San
dei, am strecurat câteva notițe negative la adresa
literaturii altei scriitoare tinere, Cuișoara Olteanu,
prozatoare de fine nuanțe și bună descripție a
mediului femenin universitar. (In articolul „Un
băiețoi de talent", scris încă depe când nici n’o
cunoșteam pe Sanda, negasem toată literatura fe-
menină care apăruse ’n românește până atunci...)
Aseară, am fost la un ceaiu, la legația turcă,

împreună cu doamna Arleziana Mețianu. Arleziana,
o delicioasă femeie de humă, e redactoare la „Tra-
342 N. CREVEDIA
,i are multe relații în lumea ambasadelor,

diția" și
Și eu 1mă complac în lumea bună...
La un moment dat, m'a întrebat: pe când nunta ?
N’am știut ce să-i răspund :
— Daco fi destinul, peste doi ani încolo.
— Așa târziu ? De ce ?
— Să mai crească fata.
— A crescut destul. Dacă faci, fă repede. Până’n
doi ani, intervin multe...
Să știe Arteziana ceva ?
Printre hârtiile mele, am descoperit un caiet gros

pe care transcrisesem, în timpul studenției, câteva
mii de cuvinte și expresii franțuzești. L-am luat
în ghiozdan și într'aHins l-am scos pe masă, când
am fost la Sanda. L-a răsfoit și ea.
— Dacă vrei, ți-1 las să-l copiezi și tu.
L-a reținut. E necesar să cunoști limbi streine.
Mai ales pe cea franceză. I
Au loc între noi aproape zilnic mici gâlcevuri

pentru tot felul de nimicuri. Sanda îmi spune că
mă iubește — mult — dar nici vorbă să-mi mai
mângâie mâna și abia se lasă sărutată. Doamna
intervine în certurile noastre și ține să mă aver
tizeze :
— N’ai tact. O s’o pierzi pe Sanda.
Dar ce tact să mai ai și cum să nu suferi ?
Aseară, de pildă, veneam cu ele în trăsură delà I
Operă. Senin. O noapte clară cu stele de oraș,

mici ca mărgăritarul și, deasupra, un sloiu de lună
blondă. Scriitoarea și-a ridicat privirile și a ținut
să facă
" d o imagine :
—■ Ia uitați-vă : cerul par’că e o piele de porc.

Și luna, galbenă ca un c... moale !
O s’o pierd pe Sanda ? Ducă-se !
* *
Astăzi, i s'a făcut rău pe stradă.
— Amețesc, mamă. Se făcuse roșie, ca racul.
Am vrut să iau o trăsură să mergem la o £ar-
macie.
— Nu e nevoie. Știu eu ce-are. Mergem acasă.
Acasă, mama i-a dat să bea apă dintr’un pahar
în care pusese un cărbune descântat.
— Are obiceiu de se deoache, nebuna...
Sanda se deoache foarte des !
*
înainte de masă.
masă, am intrat la Dragomir, în
Calea Victoriei, să facă doamna niște cumpă
rături.
— Mamă, mi-e sete ! (Sanda)
— Rabdă !
— Mi-e sete, Dulceo.
— Răbdare ! Mergem acum, acasă.
— Mă duc să cer apă. Nu mai pot...
Am rugat un chelner să facă un sirop.
— Apă vreau !
Și a băut apă împotriva voinții mamei care s’a
supărat foc.
Dânșii nu beau apă decât acasă, sterilizată !
Mă plictisește de moarte familia aceasta. Sanda,
mai ales.
Aseară, le-am luat cu trăsura de-acasă, la restau

rantul „Galere", din Piața Universității. Cântă
orchestra Flueraș Dănicu. • ■ ■ <.
344 N. CREVEDIA
Au mers îmbrăcate tot în sânge !

La poartă, înainte de-a ne urca’n trăsură, doamna
s’a uitat la fată, s'a uitat și la ea. Apoi, către
mine :
— Nu te compromitem, Tresty, să mergi cu
noi la „Galere" în halul ăsta ?
— Vai de mama mea! — am răspuns eu amarnic
și prompt.
Am izbucnit toți în râs, un râs puternic ca o
explozie, de sta să se spargă trăsura. (Nu vor,
ale dracului, să-și cumpere și alte îmbrăcăminți.
Bani cred că au).
Mă hotărîsem să nu mai dau pe la ele. Să plec
la tară, undeva în provincie, să dispar din Bucu-
rești. Dar m’am gândit că nu e frumos să rup
așa dintr'odată.
Și m’am dus.
Nu m'aș mai fi dus !
Din vorbă’n vorbă, ne-am dat în pomeneală
de marele poet Ardezie pe care am cinstea să-l
cunosc. Demult intenționam să-l vizitez la ferma
pe care și-a întocmit-o undeva la marginea ora
șului, pe șoseaua Olteniței. Ar fi fost acum
prilejul. Pun mâna pe telefon, îl găsesc acasă
și-l rog să-mi fixeze zilele acestea o oră la care
i să-l pot vedea. Și mi-a fixat-o. Când i-am spus
însă că mă voiu duce însoțit de o tânără fată,
o prietenă a mea, scriitoare, care vrea să-i
aducă în dar cărțile ei, maestrul a găsit un motiv
de scuză și mi-a dat să înțeleg că preferă să mă
duc singur.
— Ce spunea, Tresty, Ardezie ? Să ne ducem ?
— mă întrebă Sanda, dupăce lăsai receptorul.
— Da, dar... să mai revin la telefon. Zilele
acestea, nu-i acasă...
— Pe cuvânt de onoare c’așa a spus ?
— Când îți spun eu !
— De ce minți, Tresty ? Eu ascultai în dormitor
la celălalt telefon toată convorbirea... O să vezi
tu се-am să-i fac acestui nesărat pe care l-ați pro
clamat voi mare poet.
346 N. CREVEDIA
A doua zi, Sâmbătă, librăria „Alcalay" orga

nizase o nouă zi de autografe, la care invitase
toate celebritățile scrisului. Ele, și-au trecut rochia
una alteia și s’au înființat la tarabă, ca două văpăi. '■
Era multă lume, o căldură " ca de Cuptor și Sanda

iscălea de zor omajigii, la rând cu bardul Teodor
Ileana Damastian. Pălăria
1 îi venea acum pe urechi
ca o găină. Pedelături, fetele, cucoanele, bărbații,
. aceleași aprecieri :
— Par'că e un bucătar !
— Par’că e maică-sa I
— Par'că e bunica !
Eu, stăm retras într’un colț, căzut așa ca într’o
stare de imbecilitate.
Deodată, își face apariția în librărie și marele
Ardezie, modest, rotofeiu, cu un cap de zeu ro
mânesc, împodobit de o mustață densă de pandur
și doi ochi și mai negri, un amestec ciudat de
besnă și lignit aprins. Cum îl văzu, Sanda îi ieși
înainte :
— îmi dați voie să mă prezint ?
Poetul, deloc surprins, se opri în loc:
— Cu plăcere, domnișoară.
— Eu sunt Sanda Marinescu !
Maestrul întinse mâna,,umilit,, și , se prezentă și
el cu glasul lui cunoscut, de copil :
— Servitorul d-voastră: Ion Teodorescu.
— Cum, nu ești d-ta domhu Tudor Ardezie ?
— Hm. îmi mai spune lumea și-așa.
— Vasăzică dumneata ești.
— Eu, domnișoară, cu voia domniei-voastre.
—■ De ce n'ati vrut să mă primiți la d-voastră
acasă ?
— Când n’am vrut, păcatele mele... (poetul își
dădu seama numaidecât cu cine are aface).
— Va telefonat criticul Trestieru și pe mine
n’ați vrut să mă primiți... Eu sunt Sanda Mari- j
nescu. Vream să v’aduc, uite, cărțile mele și să
vă vizitez și ferma. Am auzit c'aveți pomi...
Marele pamfletar o privi de jos delà pantofii
demodați, până sus la covorul de mătase roșie
de pe cap și, răsfoind cartea pe care i-o întinsese
îndrăzneață autoare, îi răspunse miorlăit ca un
cotoiu :
— Poftiți, domnișoară, cu plăcere. Am la fermă
și tauri și vaci fătate — și zarzavat...
XV.
Cornelia, împăcată ca totdeauna, mă sărută tot

dânsa cea dintâi. In capodul trandafiriu, albă,
ochelarii pince-nez mai strălucitori ca niciodată,
cu aurul dospit al p.părului strâns, tot, la ceafa,
pare în această oda aie de mănăstire, o făptură
cu totul și cu totul de abur. Fratele Todor, călu
gărul care ne servește, de câte ori o vede, în
toarce capul și-și lasă privirile 'n pământ, ca în
calea unui diavol. In prima seară când am sosit
aici, a 'ndrăznit Cuvioșia-Sa către mine :
— De unde sunteți Voz ? I
— Din România. București...
— A, Bukurești...
A privit din nou la Cornelia, dar și-a retras
numaidecât obrazul, ca izbit de-o lumină tare.
Pronunțase Bukurești și în singurătățile dintr’în-
sul, se arătase un Paradis ori poate un Iad pro
fund, în care înnotau umeri și ochi frumoși de
femei — ochii vestiți ai Rumânfelor...
Cu cât luneca Sanda mai mult din sufletul meu,
cu atât inima mi se umplea de Cornelia, inima
aceasta infelice, pe care aș fi dorit-o virană de-a-
cum, să crească pe dânsa pelinul și ștevia uitării.
Cornelia își luase drepturile mai curând decât I
aș fi bănuit. înecul mă cuprinsese brusc și în iu
birea mea pentru dânsa bătea chiar, la un moment
dat, un uragan. Erau remușcările ce simțeam, adu
nate cu toate atențiile, cu toate sacrificiile ei pen-
tru mine ; era poate idealul meu initial de femeie,

răsărit iarăși pe cenușa cetății — nu știu ce era.
Simțeam nevoia unei Canosse, deși știam că dânsa
ar fi fost bucuroasă ca eu, desbrăcat de orice rela
ție cu altă femeie, să intru desculț și definitiv în
inima ei, restaurată. Cu ce puteam deci sărbători
evenimentul ? I-am propus să facem un voiaj în
Italia. N’a acceptat din mai multe motive : întâi,
punga ta — îmi spunea dânsa — e încă destul
de modestă, ca să-ti îngădue să-mi faci o atare
plăcere ; de Sărbători, pelerinii aglomerându-se,
călătorești incomod în Peninsulă ; și, însfârșit,
atât eu cât și tu am mai văzut această țară. Cor
nelia cunoscuse Budapesta, Viena, Berlinul, fusese
în Elveția și la Paris — și, în cele din urmă,
dânsa mi-a propus foarte serios : dăm acum de
Rusalii, o raită prin Bulgaria. Mergem la Mănă
stirea Rilla, e vestită. Poate ne repezim și la
Constantinopol.
Am primit bucuros sugestia. Bulgaria, țară bal
canică, dar interesantă. Am stabilit prin Rusciuk,
următorul itinerariu : Plevna, cu vizitarea Pora-
dimului și a redutei Grivița, Sofia cu împrejuri
mile, Rilla, Plovdivul (vechiul Filipopoli) la Istam
bul câteva zile și, de aci, înapoi prin celebra
„Valea trandafirilor"; apoi Târnova, Varna, Cons
tanța.
Cornelia nu mai trecuse hotarele de câțiva ani.
Ultima oară fusese la Geneva, însoțind pe doamna
General Ștefăniu, la un congres femenin. Acum,
deși mergeam într'o țară minoră, fiecare amănunt
din călătoria noastră părea că o interesează. In
port la Ramadan, mi-a spus că n'ar fi stricat dacă
rămâneam câteva ore să vizităm orașul ; văzuse
aproape toată Europa, dar nu cunoștea Giurgiul.
Câteva ceasuri ne am plimbat prin al doilea oraș
al Bulgariei, prin Rusciuk, unde se amuza să-și
amintească literele kirilice, pe care învățase să
350 N. CREVEDIA
le deslușească încă din copilăria ei, într’o călă

torie cu părinții, la Odessa.
La Plevna, am vizitat Mausoleul, Muzeul Mi
litar, originalul Parc Skobelev din deal, cu cimi
tirul eroilor ruși, iar la Grivița i-au picat câteva
lacrimi în troscotul care acopere acum reduta.
Cornelia e fiică de militar și sentimentele ei pa
triotice intacte, se vădesc de câte ori se ivește
prilejul.
La Sofia, ce-o putea impresiona pe dânsa care
văzuse Louvre-ul, Notre-L)ame și Catedrala din
Reims ? Am vizitat două muzee, a dat o liturghie
Ia biserica rusească cea cu șindrila de aur și altă
liturghie la „Sf. Alexandru Newski", catedrala
gigantă cât un munte, ninsă și ea cu aur — unică
în Balcani. A doua zi — stătusem aci 48 de ore —
tramvaiul electric ne-a dus afară din oraș, la
Banki, în drăgălașa stațiune balneară și de aci, cu
o mașină, am mers în satul Boiana, sub munte,
să vizităm străvechia bisericuță lângă care Țarița
Eleonora a Bulgariei a ținut să-și doarmă somnul
de-apururi. Cunoșteam micile bucurii religioase
ale Corneliei și țineam să i Ie satisfac, în lipsă
de alte distracții pe care nu le găseam în această
țară săracă în splendori.
Spre mânăstire, care se găsea la 80 de kilome
tri departe de Sofia, aveam să alegem între mij
locul ce transport cu autobuzul — sau cu trenul,
însă mai de-a ocolul. Trebuia să mergem și cu
căruța.
Am ales calea din urmă. Ne costa mai mult și era
și mai plină de riscuri. Am acceptat-o pentru plă
cerea Corneliei care bătea din palme ca un copil :
— N'am mai mers cu căruța demult, decând
eram mică, la noi la moșie...
Calea ferată spre partea locului e o linie se
cundară, în genul celei delà Pitești la Curtea de
Argeș și trenul merge încet, încet, ca un car în
cărcat cu ouă. Până la Dupnița, unde se înfunda
linia și trebuia să continuăm cu un tren mic, am

mers vreo patru ore. Plictiseala mea era evidență
— abia mi-o mai puteam ascunde — și Cornelia
care optase atât de curajos pentru această rută,
nu știa cum să mă mai însenineze :
— Uite, Tresty, vârful Mussală, mu:mtele pe care
l-a cântat marele poet Ivan Vazof.
— Da.
— Să-l fotografiem.
— Lasă, la întoarcere.
— Tu știi ce stație e aici ?
— Nu- .
— Pernik, regiunea de unde se scoate cărbuni.
— Da, da.
— Massivul Rodopilor. Toți albi de nămeți. Ia
privește minune...
Intr'adevăr, de pe valea râului Struma, bogată în
secară și calcar, se vedeau în fund, în ninsoarea
acestui soare generos de Maiu, un lanț de munți
pleșuvi, îmbrăcați în troene. Datele asupra regiu
nii le luase Cornelia din ghidul „Bulgarie", tipă
rit elegant în limba franceză și pe care îl ținea
acum pe genunchi.
Cale de alte două ore, am mers cu vagonete și
mi se părea că nu se mai sfârșește drumul. Aci,
nu existau clase. Mergeam, sărac și bogat, în
grămădiți ca niște saci. Multă populație de
mahala și foarte multe țărance și săteni. Se ’n-
dreptau toți spre „Rilski Monastir" : a doua zi
erau Rusaliile.
— Ah, les pauvres ! — parc'ar fi de pe la noi
din Ilfov... -— îi compătimea Cornelia pe ciorba-
giii cu căciula rondă pe cap ca niște maici, cu
șalvari albi de țipau pe picior și față oacheșă,
severă. Limba franceză ciripia aici ca o pasăre de
aur, streină de partea locului.
Străbătusem munții Macedoniei, adevărate mo
numente de sărăcie, traversasem o regiune mlă
știnoasă cu zarzavaturi și orez și, către după.
352 N. CREVEDIA
amiază, debarcasem în satul Rilla, sub poalele

unor munți uscati, triști, fără strop de vegetație.
— încotro e pe aici mănăstirea ? — am între
bat noi, crezând că ajunsesem la sfântul lăcaș.
— Departe, 25 kilometri. Să vă duc eu cu că
ruța.
Și cum cursa dej mașini nu mai sosea, iar tră-
suri nu se [pomeneau prin partea locului, l-am
tocmit pe Ivancio să ne ducă.
Dar căruța lui Ivancio nu era căruță, Era un
u pe patru roate,, în care abial au în
fel de cosciug
căput geamantanele. Prin partea locului, toți oa
menii umblau cu pistoalele la brâu și puștile'ntre
spete, așa că n'am cutezat să ne lăsăm bagajele
la un han, până la înapoiere. Nici tren nu era
să ne luăm calea înapoi.
Puiul de bulgar a făcut însă ce-a făcut și ne-a
aranjat și nouă loc mai în fundul sicriului, pe un
maldăr de buruian uscat — și caii, mici ca niște
pisici, dar vânoși, au pornit pe drumul îngust,
silnic, în susul râului, singurul element viu și
sprinten în această natură aproape funerară. Mun
ții mai ales, sunt așa de goi și de vechi, în această
regiune și masivitatea lor stinsă mărea și mai
mult oboseala celor șase ore de drum. In fundul
căruței, înghesuit între scânduri, mă simțeam pră
pădit, ridicol —- și tot ce puteam face ca să-mi
alung indispoziția, era să mă mai dau pe jos, ca
să poată Cornelia să respire în voie. Ea era
Insă foarte fericită. Când se urcase’n căruță,
parcă intrase în cabina unui avion. Iși pusese
chiar casca de cauciuc, cu ochelarii de praf, pe
care nu și-o lua decât când pleca la țară cu au
tomobilul. Și, în vreme ce eu, cu șira spinării
roasă de capacul din spate al căruții și capul
făcut doage din cauza sdruncinăturilor, mergeam
după căruță prin soare, ca un câine — Cornelia,
copil, parcă, sburda pe nutreț și mă ruga s'o fo
tografiez :
—■ Interesant ar fi, cu mâna pe hățuri și cu bi

ciul în mână ! — căci, delà o vreme, îi ceruse
voie vizitiului să mâne ea pisicile.
Am oprit caii. I-am eternizat cu aparatul și
această bucurie. Ba m'am lăsat și eu fotografiat
de dânsa, într’o poziție, e drept, mai puțin mo-
horită.
Este foarte ciudată psihologia noastră, a inte
lectualilor ieșiți din popor. Fenomenul nu se pe
trece numai cu mine. Mi-aduc aminte, îmi pove
stea odată cu mult haz doamna Filipache cum soțul
ei, cu origini direct rurale ca și mine, când e tâ-
rît cu sila în excursii, refuză să mănânce pur și
simplu. Nu-i mai vine, nu mai poate să se așeze
jos pe iarbă și să bage în gură, așa cum au făcut
părinții lui și cum el însuși s’a ospătat până nu
de mult. Acasă, Maestrul are mobilă ultra-mo-
dernă, parchet, baie de marmoră și crede sincer că
nevastă-sa, crescută de mic copil în pufuri și care
întinde masa pe miriște și bea apă din ulcior cu
ciobanii — e dispusă foarte ușor să decadă...
— Nu te sdruncină căruța. Cornelia ?

' — Nu.
— Capul nu te doare ?
— Deloc.
— Pune-ți mănușile.
— De ce ?
■— Hățurile, nu vezi cum s'au încins ?
— Miros așa de frumos ! Un miros plăcut de
cai...
—• O să decazi, vai de capul tău ! — gândesc eu
după căruță, ca dascălul universitar care are per
fectă dreptate.
Natura se îmblânzea cu cât înaintam. Coastele
se’mbrăcaseră cu fagi și stejari, crestele deveneau
mai severe.
La un moment dat, pe seară, după alte pa-
23
354 N. CREVEDIA
tru ore de drum, ne-am trezit într’o priveliște

ca de Bucegi. încă două-trei ocoluri și, într’o
poiană vastă, înconjurată de întunericul unor co
dri de brazi și păreții drepți și înalți ai stânci
lor, într’o răcoare violentă dar plăcută, cu poa
P'
. X,
lele atinse de șoapta râului — însfârșit. Mănăsti
rea Rilla...
Intre ațâți opincari și mahalagii sosiți aici, noi

eram două personagii cu atât mai simandicoase,
cu cât veneam tocmai delà București. Cucer-
nicia-Sa Evghenie, starețul, un călugăr voios și
vast cât un cerdac, ne-a primit cu rachiu de
șliboviță și cu miere albă, ambele specialitatea
mânăstirii. Nu cunoaște decât bulgara și limba
grecească dar gesturile și mimica părintelui sunt
așa de elocvente,' că n’ar fi fost nevoie să re
curgă, decâte ori ia contact cu noi, la mijloci I
rea unui student care-a urmat teologia la Viena
și vorbește bine germana. Ne-a pus la dispoziție
o cameră largă și curată ca o primăvară. A doua
zi după slujbă, am vizitat lăcașul, a cărui temelie
a fost pusă în secolul al XV-lea de călugărul
Neofit Rilski. A fost foarte încântat Sfinția Sa
să ne arate în muzeu pledul lucrat în fir și mă
tase, dăruit mânăstirii de Bogdan Vodă, Domnul
Moldovei, fiul lui Ștefan — și să descuie dulapul
în care păstra cu evlavie opera altui călugăr, o
cruce vestită, lucrată dintr’un lemn și în amă
nunte atât de spumoase, că pare mai degrabă mi
gălită din horbotă, cu iglița. Călugărul e foarte
mândru de acest obiect, un adevărat tezaur al
iconografiei bulgare.
Suntem de patru zile aici. Cornelia ia parte la

toate slujbele, cu un zel pe care nu i l-am
1 _L—
’bănuit.
’
Eu, în timpul acesta, trec în bibliotecă, mai’ dau i
pela cancelarie pela sfinții părinți care mă

i_L’mbie
—Li.
I
II
cu șliboviță — ori stau în pat pur și simplu și

nu gândesc Ia nimic...
— Nici pân’acum nu te-ai ridicat?
— E-așa de plăcut aici...
— Ia să te stropesc eu cu apă.
Cornelia se repede și pune mâna pe carafă.
Fără nici un succes; mi-am tras pătura peste cap
și m'am înfășurat în ea ca într'un giulgiu. Dacă
vede că nu reușește să-mi descopere capul, în
cearcă să-mi desfacă picioarele înnodate'n cearșa
furi. In cele din urmă, se lasă păgubașă și pune,
obosită, carafa la loc. Din plăcerea de a mă lăsa
răsfățat și poate și din firea mea ușor orientală,
nu-i împlinesc niciodată astfel de porunci, ca să
zic așa casnice. Decând o cunosc, n’a reușit încă
să mă stropească cu apă. Nu că n’ar fi putut,
dar n'a vrut să-l scoată din banii lui, chiar cu
dojana plăcută a unor stropi de apă rece, pe „le
neșul ei mic și drag"...
Și-a scos pălăria și și-aranjează părul. La slujbe,
se duce întotdeauna îmbrăcată 'n tailleur-ul negru
și croiala lui severă, aproape cucernică în acest
mediu, o prinde și mai bine. Se așează lângă mine,
pe pat.
— Era multă lume la liturghie ?
— Foarte puțină. Au plecat toți.
— Nu mă mai săruți ?
— Fugi că ești nespălat.
— Urât, carevasăzică.
— Monstru.
— Ia să mă culc eu iarăși...
îmi trag așternuturile pe mine. Ea se dă ia-
răși lângă pat :
—- ,E
— E ora 12, cucoană mică. Vreau să te ung
cu mir.
— Ai aranjat tu mașina de bărbierit ?
— E gata. Fă-te mai frumos.
— Mai sunt lame ?
— Am avut eu grijă.
356 N. CREVEDIA
— Nu pot să mă ridic. Ajută-mi.

— Dar ce-ai ? Ori ești bolnăvioară ?
— Ai și tu o mioriță de băiat și-i taci mizerii...
— Copăcel ! A crescut barba ca de călugăr.
— Cât a starețului.
Serviciul de toaletă mă așteaptă desfăcut. Dânsa
mi l-a făcut cadou.
înșurubată gata, mașina de ras strălucește în
cutie, ca un juvaer. I-a schimbat lama căci și ea
atinge ușor obrazul, ca o sărutare.
Ritualul toaletei s'a terminat. Cornelia își unge
odorul cu mir, îl sărută, îi dă anaforă. înainte
de masă, servim câte-o dulceață, din borcanul pe
care ni l-a dat Mărinimia Sa Evghenie.
Prin ferestele deschise, năvălește, ca un puhoiu
de miere proaspătă, lumina răcoroasă a brazilor..
XVI
Am citit, zilele trecute, cartea de succes a anu

lui. Un roman. Am rămas înmărmurit. In volumul
acesta, greșeli de gramatică și stil deadreptul gro
solane. Au fost relevate de toată critica. Autorul
nu e un vagabond oarecare devenit peste noapte li
terat; e doctor în Litere și Filosofie delà Sor-
bona. Un erudit. Să fi uitat cum se scrie româ
nește ?
Tot anul acesta, s’a înregistrat în presăL un
eveniment de mare haz. Primul ministru, Alexan-
dru Bandu Basarab a dat un manifest către Țară.
Manifestul a fost trimis ziarelor, apoi afișat pe
străzi. A fost un hohot imens în redacții, în toată
foarte ciudată. Primul
țara. El avea o ortografie toarte JTrimul
ministru care l-al scris și a dat probabil „bun de
imprimat" manifestului, scrie așa . : „Poporu-1 ro
mânesc..., guvernu-L Îș-I dă silința etc., etc. О
ortografie care nu e infamă ca a Sandei, dar care
se apropie de a ei.
Unii oameni mari ignoră, se vede, regulile gra- \
o
maticei. Poate că și ortografia simț spe- :
cere un s'
e, pentru
cial, așa ca pentru arme, , muzică. Nici Napi>o-
leon nu scria corect franțuzește. Manuscrite lui h
sunt mărturie.
Poate că și Sanda cade în categoria acestora.
Cine a plătit atunci, la Gambrinus 7 Profesorul.

358 N. CREVEDIA
- Vasăzică, masa nu era dată nici de colonel, nici

de Fabriciu, nici de inginer, nici de noi tinerii, „în
cinstea scriitoarei". Omagiul era plătit de tata...
*
* *
Pe dosul ghiozdanului Sandei, mi-amintesc că
era scris așa: ;,Trăiască Muza, d-ra E. C." „Muza"
e o eroină din prima carte a Sandei și în reali
tate se numește Eleonora Cernăianu. Literele, de
tipar — scrise cu creionul chimic. Să fi scris-o
într'adins ca să vadă la Facultate colegele ei ?
Profesorul e regizor mare.
Când erau ele în Capitală, am vrut să mai ve

rific încă odată dacă este ea sau nu autoarea. Ziarul
„Flacăra" întreprinsese printre scriitori o anchetă.
Mi se trimiseseră două chestionare : unul, la care
să răspund eu; la celălalt Sanda, cu care se știa
că sunt prieten.
I-am arătat chestionarul. Sanda l-a citit — erau
câteva întrebări destul de serioase : despre „spiri
tul nouei generații", despre „viitorul romanului"
ș. a. A intrat iarăși în panică. Nu mi-a răspuns
nimic. S’a dus în odaie la mama. După câteva
minute, a revenit. Mi-a spus că n’are acum nicio
dispoziție, o doare capul de ieri încoace — și că
dacă domnii delà „Flacăra" sunt de acord, să dea
răspunsul mai târziu. Peste patru-cinci zile. (Pa-
tru-cinci zile ! Exact timpul pe care l-ar fi făcut
chestionarul până la Iași la tata și înapoi !)
— Cei delà „Flacăra" se grăbesc. Vor să apară
intervievul chiar mâine — iam spus eu, rece.
— Sa tie sănătoși. ’
— II facem repede, împreună.
— Eu îmi păstrez personalitatea literară.
Directorul ziarului „Tradiția", domnul Nichifor

Plaiu mi-a spus că într’o zi, amicul său, inginerul
Penescu i-a prezentat pe Profesor. Barbu Mari
nescu i-a spus că, într’adevăr, e francmason prin
tradiție, că nu demisionează din lojă, dar dacă
acesta primește, el îi propune să scrie în „Tra
diția" o serie de foiletoane, în care va arăta că
francmasoneria românească s'a abătut delà princi
piile ei frumoase și că nu-i decât o simplă aso
ciație de afaceriști. Nichifor Plaiu n’a primit târgul.
El repudiază radical francmasoneria.
In glumă, directorul „Tradiției" făcea observa
ția că eu, în foiletoanele mele, abuzez de unele
cuvinte: Mireasă, nuntă, logodnă, cămin.
Remarca e justă.
* *
Mă pot căsători eu cu o fată care tot timpul
cât a fost în liceu era însoțită la școală de ser-
vitor ? Marin, un vlăjgan de vreo 40 de ani, o
însoțește, la zece pași în urmă, și acum când
merge la Facultate... '
Am făcut o gafă. De neiertat. In ziua când da
Sanda autografe la „Alcalay" și înfruntase pe
poetul Ardezie, nu mai puteam suporta situația.
Am rugat-o pe Doamna Marinescu să ieșim puțin
din librărie. Să ne mai plimbăm. Am mers în
Cișmigiu. Am luat loc pe o bancă, lângă lac.
Cișmigiul, câteva hectare de raiu. Sălciile își udau
în apă cortinele grele ale ramurilor. Pe lac, câteva
lebede, ca niște bucăți de zăpadă. Perechi, multe
perechi de tineri ciripiau în luntre. Fetele, îm
brăcate în rochii de Maiu : albe, străvezii — ca
niște iluzii. Malurile, stropite proaspăt cu furtu
nul și cu picăturile mari de sânge ale lalelelor.
Eu, stăm pe bancă, sdrobit. Peisajul mă devasta
și mai adânc.
— Nu ți-e bine, Tresty. Ce ai ? — m’a întrebat
doamna într’un târziu.
— Intr’adevăr, doamnă. Și ea prevedea parcă
un moment mare.
— Te gândești la Sanda.
— La dânsa.
— Și ce simți acum, când te gândești la ea ?
Am tăcut. Urmăream amândoi majestatea lină
a unei lebede, fără Lohengrin. Și când bucata de
zăpadă s'a topit departe, sub pod, mi-am ridicat
privirile spre lacul albastru al cerului, în care se
îneca un nor, mai alb și mai transparent decât
un voal de mireasă :
— Când mă gândesc la Sanda ? încerc, doamnă,
un sentiment... așa...
— ... Care ninge frumos.

— Nu.
— ??? ' ..
— Un sentiment... așa... ca o zăpadă la Rusalii...
Doamna mi-a cerut explicații. Și am izbucnit.
I-am făcut întreg procesul Sandei. Ca să nu aibă
niciun fel de surpriză, i-am spus verde — așa cum
am învățat eu delà tata să-i spui omului — i-am
spus că „Sanda apune pentru mine".
Doamna ascultase calmă toată spovedania mea
însuflețită. Avea acum o expresie albă, imobilă, ca
/ \ de hârtie :
— Să nunu-ii spui asta și Sandei — m‘a rugat ea_
Și ne-am ridicat.
Am fost Duminecă, la nunta unui amic, la Ga
lați. Slujba religioasă s’a făcut la țară—în biserica
natală a miresei — după tipicul vechiu, bizantin.
Stilul acestor melodii mă sfâșie pe mine întotdea
una și doar păunii jalnici din cântecul părintelui
Plopeanu din satul meu mai lipseau.
Am scris cândva un articol în legătură cu agi

tațiile muncitorilor cheferiști. încercam să demon
strez că greva nu e un mijloc pentru dobândirea
revendicărilor. Că țăranii trăiesc cu mult mai rău
—și nu se revoltă. Articolul a fost citat în între
gime, la Radio. Nu știam. Mi-a adus asta la cu
noștință Sanda, într’o scrisoare. Dulcea ar fi rostit
atunci, după citirea articolului : „Băiatul mamii,
ce frumos scrie...
Altădată, Sanda mă ruga într’o scrisoare ca,

atunci când vei mai anunța la Radio sumarul re
vistei la care amândoi colaborăm, să fac așa fel
ca numele noastre să fie unul lângă altul. „Ca
s’audă lumea întreagă..."
Când mergeam spre Italia, aproape de Timi

șoara, am întâlnit în tren un elev al Profesorului
Barbu Marinescu, un student care-mi fusese pre
zentat la Iași. Chiran — așa-1 chema — mi-a spus
atunci că doamna Marinescu îl rugase cândva să-i

procure niște articule elogioase apărute despre
' '
mine în diferite reviste. Ne mândrim cu ]_prietenia
lui Trestieru—i-a spus dânsa...
In caietul în care-și colecționa recenziile și no

tițele apărute despre ea, Sanda lipise și sumarul
revistelor în care figurau numele noastre. Două
nume erau subliniate de ea cu roșu: Sanda B.
Marinescu și M. Trestieru.
Când m'am înapoiat din Italia, casa lor era plină

cu fotografii de-ale mele...
>rin oraș. Era

leșiam amândoi, la Iași, prin E, așa de
drăgălașă în hăinuța ei cu olană de iepure la gât
și cu bascul roșu de studentă, ca o lalea mare.
peste părul ei sbârlit...
. Odaia Sandei era plină de păpuși. Ea însăși

părea, în m:ijlocul lor, o păpușă mare.
Dacă nu m'ar fi iubit, dacă nu ar fi avut intenții

curate cu mine, m’ar mai fi introdus în casa lor ?
Sandei îi plac mâinile mele. Semn de mare sub

tilitate să fii îndrăgostită de mâinile cuiva...
Eu, prima ei iubire ? Sanda nici nu știa să

alinte. Îmi săruta mâna.
Și ridica frumos umărul ei, ca o aripă...
In buzunar, aveam scrisoarea delà ea, primită

ieri. „Nu te mai înțeleg, Tresty—spune Sanda. Ție
364 N. CREVEDIA
nu-ți mai place nimic de-al meu. Nici chiar scri

sorile, așa proaste cum le scriu eu, dar pe care
le scriu cu toată sinceritatea. încep să regret tim
pul când mama îmi îndrepta toate greșelile din
scrisori. Tu iubești ortografia, stilul și compoziția
—tu nu mă iubești pe mine. Iți voi scrie de-acum,
ca unui membru al Academiei. Sunt foarte tristă..."
Când Sanda și Grâu erau mici —povestea doamna

Marinescu — se luau de mână și ieșiau înaintea
trăsurilor. Când se apropiau caii, se culcau dea-
curmezișul străzii, așa că birjarul era nevoit să
oprească.
Nebunii de ei...
La nunta amicului meu, profuziune de flori.

Trandafiri roșii, ca niște bucăți de sânge, tranda
firi albi, mari cât luna. Cânta un preot, solo,
„Issaiie, dăntuiește", cânta, înalt, lin, clar, prelung
—și, biruit, am izbucnit în lacrimi...
***
Maestrul Ardezie îmi zâmbi dedeparte, așa cum
face decâte ori mă întâlnește. E-așa de generos
zâmbetul său...
— Те-am văzut zilele trecute cu doi călăi—îmi
spuse el și-mi întinse mâna.
— ???
— Nu știi ? Erai înhămat la două tramvaie...
Nu pricepeam.
— Erai, dragă Trestierule, cu două matracuci,
roșii ca două crime. Cine erau ?
— Două poete din provincie, Maestre.
— Da, da. Poezia la period, d’aia erau așa tă-
vălite'n sânge.
Mi-o plătise.
***
Primesc într’un plic, prin poștă, următorul car
ton: „Ștelian Baranga—Carmen Vasilesca—logodiți."
XVII
lulie. Azi dimineață, am sosit la Iași. Făgă

duisem să mai vin ре-aici. Mi se făcuse dor de
Sanda. Este-atât de puternică dragostea mea
pentru ea, încât nu văd o ieșire decât în căsăto
rie. Mi-a intrat în sânge, așa ca o otravă, ca un
viciu. Am plecat la lași fără să-mi dau seama.
Calc pe muchiile sentimentului acesta straniu, ca
un somnambul pe strașina casei. Sunt ca un nou Des
Grieux. Mai am un an și jumătate, până va fi a
mea. Mai are timp să se domesticească. Atunci,
când am adus vorba cu doamna despre căsătorie
și mi-a spus că abia peste doi ani va mărita-o
pe Sanda—acum nici trusoul nu-i e gata — poate
că a făcut-o femeea spre binele meu. A băgat de
seamă că eu nu mă împac cu felul de-a fi al fetei.
Cald. Stăm toată ziua la umbră, în grădina
Institutului. Mi-a citit Sanda o nouă bucată, in
titulată „Madona". O nuvelă de un gen aparte.
Foarte interesantă. Sanda evoluiază.
Mi-a. citit și restul basmelor. Extraordinare.
Am impresia că n'am citit ceva mai frumos în
toată literatura românească. împreună cu trilogia
lui Codlea, vor alcătui un nou volum ce va apare
la toamnă, tot în editura „Răsăritul". Dacă a
scris ea basmele, atunci fata aceasta are geniu.
Ciudat, însă. Am vrut să le corectăm împreună.
N'am mai avut ce corija. Sunt de o rară ~ măe-
K~
strie formală. Dacă aș fi schimbat un singur cu-
vânt, o virgulă — aș fi comis un atentat.
Cine le-o fi scris și p'astea ?
366 N. CREVED1A
Ara mers în oraș să asistăm la un examen de

bacalaureat. Sanda lua note. A însemnat câteva
răspunsuri foarte nostime : Microbul cărbunelui
se află pe valea Prahovei — spunea, senin, un
elev.
Aș fi vrut s’o mai văd mâncând prost. S’a mai
cumințit.
Dulcea mi-a spus astăzi una bună. Odată luase

foc clădirea Institutului. Focul amenința și locu
ința lor. Și ce crezi, Tresty, că am salvat ? Am
ieșit amândouă în mijlocul străzii, în zăpadă, cu
câte o cutie în mână : ne salvasem scrisorile.
— Scrisorile de dragoste.
— De dragoste. Așa'nțelegem noi iubirea...
Ln perete, cadra cu versurile.
Dacă n’ar avea Sanda mâinile murdare...

A venit lângă mine cu unghiile necurățate.
De dimineață, Doamna a adus preotul să facă

o sfeștanie. Ea a rămas tot credincioasă și Pro
fesorul tot francmason. Mi-a spus astăzi chiar
el că sufrageria care servește și de salon a fost
cândva o sală în care se adunau francmasonii.
Stâlpii sălii erau încă în ființă. Niște stâlpi în
floriți cu caractere dorice. Să fie o simplă întâm
plare că locuește el aici ?
Doamna iese și acum în flecare zi în oraș. Iși
face plimbarea obișnuită. -
Mi-au făcut o surpriză plăcută. Iși comanda-

seră amândouă în oraș taioare bleu-marin și astăzi

le-au îmbrăcat. Și-au cumpărat bascuri albe. Le
vin bine. Mai ales doamnei care e suplă și are
capul potrivit. încetul cu încetul, se dau la brazdă.
Sanda e o adevărată domnișoară acum. Totul e
chestie de timp.
La București, am aranjat ca ziarul teatral

„Scena" să-i ia și Sandei uri interview. Un inter
view pe pagina l-a a „Scenei" echivalează cu o
lansare. Am propus chestionarul și Sanda mi-a
spus că mi-1 va trimite peste câteva zile, la Bucu
rești. (De ce nu vrea să-l scrie acum ?)
Sanda n'are aici la Iași nicio prietenă. O singură

fată blondă, o studentă, a venit într'o seară, dar nu
mi s’a părut a conta ca o prietenie adâncă.
Nici familia Marinescu n’are prieteni. Doamna
are doi frați în Iași — unul dintre ei e colonelul
Pierșinaru — dar cu niciunul nu sunt în vizită.
Se au rău după cât am înțeles.
Despre Sanda, mi-au spus că are 200.000 lei de

puși. Un fond pentru zestre.
După masă, eram singuri în salon. Sanda, deo

dată :
— Tresty, dacă ți-arăt cev.a, mă mai iubești ?
Am tresărit. Credeam că a sosit însfârșit
ceasul.
— Te iubesc ca întotdeauna — i-am răspuns.
(O iubeam într'adevăr.)
Sanda a dispărut. Așteptam să vină cu manu-
scrisul tatei și să-mi spună :
368 N. CREVEDIA
— Iată cine e autorul cărților mele.

A revenit și m’a chemat în odaia ei. In momen-
tul acela, două gânduri mă obsedau : m’așteaptă
acolo scaunul electric ori merg L..într’un
. iatac de
mireasă ?
Mi-a arătat pe pat ceva înfășurat ca un giulgiu.
Un prunc ? Nu știu dacă nu m’aș fi cununat cu
dânsa, chiar dacă ar fi avut și un copil. Stupid...
Dar în plăpumioara aceea era înfășurat un
păpușoiu mare cât un băiat. Un Rigoletto.
Farsa era ingenioasă.
Ç Am plecat delà Iași tot trist.

/ s Stăm astăzi în salon cu Sanda. Deodată, ne
' ■ pomenim cu doamna că intră pe ușă cu un paner
cu flori.
— Sando...
— Cine le-a trimis ?
— Nu știu. Le-a primit servitoarea. N’a spus
de unde sunt.
— N'au o carte de visită?
— N'au.
Au căutat printre flori și n’au găsit niciun bilet
de visită, nici o scrisoare.
Eu nu m’am sezisat. Am luat dinadins un ziar
de pe masă și m’am făcut că citesc tot timpul.
— Cine le-o fi trimis, Doamne ? — se întrebau
insistent, mai ales că eu nu dam niciun semn de
gelozie.
Mă chinuia totuși întrebarea : cine-i trimite
flori, aici în Iași ?
întâmplarea a făcut să aflu adevărul : după o
ceartă cu Sanda, Grâu vârî capul prin crăpătura
ușei și, în gura mare, ținu să se răzbune :
— Nu i-a trimis, Tresty, nimeni flori ăștia, fir'ar
a boalii. I le-a cules mama ca să te facă pe tinetine
gelos. Nă.
Florile erau, într’adevăr, trecute...
xvin.
Grâu și doamna rămân la Iași, pe tot timpul
lunii Iulie. Profesorul și Sanda au plecat la Her-
culane. Barbu Marinescu urmează acolo o cură-
Nu i-am scris Sandei. Nici nu-i voi mai scrie.
Codrul m'a întrebat astăzi :
— Nu te duci și tu pela Herculane ?
— Pentru ce ?
— Cum, pentru ce ? Sanda ?
— Sanda a intrat în amintire.
— N'o mai iubești...
— Să schimbăm vorba.
Sanda, într'adevăr, reprezintă pentru mine un tre
cut. Mă uit la fotografia ei de pe masă și nu-mi mai
spune nimic. Părul acela frumos altă dată ca o po
veste, stă astăzi mut. Noaptea ochilor ei nu mai are
nicio strălucire. Dinții ei tineri au murit, zâm
betul e un rictus...
Dar mi-a scris ea. O scrisoare lungă, plină de
greșeli de gramatică, plină de prostii, de glume
nesărate, de vulgarități. „Cerul, la Băili lercu-
lane -— scrie ea — are diarie. Plouă mereu “.
Nu i-am răspuns. Mă~pltctisește.
:ile, altă scrisoare. Aceleași orori.
Peste trei ziT,
Nu i-am răspuns.
Am mai primit după aceea pe adresa gazetei,
încă două scrisori. Pe adresa uneia scria : D-lui
M. Trestieru, asistent universitar, redactor la
ziarul mortodox „Tradiția". Scrisoarea stătuse două
zile pe biroul meu și adresa o citise toată redacția.
Nu i-am răspuns. Eram hotărît să nu-i mai
24
370 N. CREVEDIA
răspund niciodată. M’a:n pomenit însă asaltat cu

scrisori din patru părți : Îmi scriau și doamna și
Grâu și Profesorul. Toți, aceeași panică : de ce
nu-i scriu Sandei ?
I-am răspuns doamnei. O scrisoare lungă. M’am
plâns de atitudinea " ’ ’. I-am pus în plic și
Sandei,
scrisorile ei pline de vulgarități. Eu i-am scris
Sandei întotdeauna frumos, am pus pe ea toate
grădinile mele, am grămădit în părul ei atâta jaf
de lună; toată viața mea mi-am răzimat-o de dânsa.
„Sanda, stimată doamnă, apune din ce în ce mai
mult pentru mine" — încheiam eu, fără să mai
gândesc că rândurile acestea, ar putea s'o doară
pe o mamă.
A doua zi, am plecat în provincie la o altă
nuntă. Am plecat cu gândul precis să mă îmbăt...
*
* *
In ultima ei scrisoare, Sanda îmi spunea că
nu-mi va mai scrie, până nu va primi din parte-mi
„patru plicuri albe". (Eu îi scriam întotdeauna
pe hârtie și plicuri albe). De data asta, am vrut
să fac o glumă. Am pus într'un plic alte patru
plicuri albe. Am scris adresa ei și, fără un cuvânt
înăuntru, am expediat scrisoarea. I-am trimis însă
chiai' a doua zi o scrisoare lungă, tandră.
Efectul plicurilor albe a fost
f dezastruos. Nici
ea nu mi-a răspuns. Au venit în Capitală fără
să mă anunțe ca de obiceiu. M’am întâlnit cu ei
pe stradă, întâmplător. Și lupii dragostei iarăși
au ieșit în colnic. "Familia
"li Marinescu mă arun-
case peste bord. Aveau dreptate. Laura Codrul
fusese la Herculane și îmi spusese că l-a văzut
acolo și pe Doctorul Тора.
*
* *
Nu ne-am certat. Am fost astăzi câte trei la
„Răsăritul". Sanda a semnat contractul pentru
încă o mie de exemplare din „Grevă la Facultate"

(ediția Ш-a) și alt contract pentru „Basme". Acest
din urmă volùm a fost luat pe seama' editurii, va
apare ilustrat, însă directorul — editura e ovre
iască — a obligat pe autoare să taie anumite pa-
sagii dintr'un basm, unde era vorba de- Jidovii
aceia uriași din poveste. Au acceptat numaidecât.
Și în „Grevă la Facultate" fuseseră obligați de
editură să taie anumite pasagii — și Barbu, care
face acum pe naționalistul, acceptase cu senină
tate ! „Răsăritul" e o editură mare și Ovreii au
darul de-a face reclamă, de a lansa...
* *
Astăzi, la Corso, Barbu Marinescu m'a tras

deoparte și mi-a arătat niște „documente". Erau
-— spunea el — niște rapoarte ale Siguranței din
Iași către Siguranța generală din București. Pro
fesorul Barbu Marinescu era arătat acolo ca un
personagiu cu mare ascensiune asupra tineretului
universitar din Iași, că înscrierea lui în „Falanga
de Oțel" e un adevărat pericol național. Urmau
alte considerații asupra doctrinei „Falangei", în care
eu am recunoscut noile sale teorii. „Documentele"
n’aveau nicio semnătură, nicio ștampilă. Erau
bătute la mașină ; aceeași literă cu care erau scrise
bucățile Sandei. Confecționase documentele în fami
lie. Barbu vrea să-și dea importanță față de mine.
Ce oribil cabotin !
După masă, am mers câte trei în „Parcul Ca

rol". La un moment dat. Profesorul oprește tră
sura :
— înapoi, birjar !
— De ce ? — ne mirarăm
: noi.
372 N. CREVEDIA
— Am uitat ochelarii acasă.

Ochelarii îi erau însă pe nas !
*
Când am ieșit din „Parcul Carol", Profesorul
ne-a propus să
~a mergem la Șosea, la restaurantul
„Propilee".
— Je crois que ça coulera trop chère — i-a spus
Sanda pe franțuzește.
Decând vorbește Sanda franțuzește ? Am pus-o
la Iași cândva să citească un pasagiu. Pronunța
franțuzește ca un văcar și nu știe să citească co
rect. Ce vrea ea să-mi demonstreze acum ?
* *
Mi-au spus că mâine pleacă la Predeal. Surprin
zător. Sanda a făcut cerere să i se acorde o ca
meră în Hotelul Scriitorilor, dăruit acolo Uniunii de
către M. S. Regele.
Am crezut că turbez. Mi se păreai o sfruntare.
Fată de profesor universitar să imeargă
------ acolo să
ocupe o cameră care s’ar fi cuvenit unui tânăr
scriitor lipsit de mijloace. Știam că se vor ivi
proteste.
I-am sfătuit să nu se ducă.
Profesorul era de acord. Sanda, însă, rămânea
hotărîtă :
— Nu renunț.
I-am rugat cu cerul și cu pământul. Ce frumoase
intenții aveam. Vroiam să-i apăr de orice neplă
cere. Abia o făcusem membră a Uniunii Scriitorilor
și iată acum umblă după pomeni. Mâine-poimâine,
va cere permis gratuit pe Căile Ferate — mă gân
disem și la asta — și poate că va pretinde și un
salariu fix, lunar. Nu te duce. Sanda. Te implor...
— In genunchi să-mi cazi și nu te-ascult... Sanda
sta pe un scaun, impasibilă, și învârtea pe degete

un șir de mărgele.
„
Am avut iarăși o ieșire. Eram în casa lui An-
=' ' Popescu
ghel ~ ,șii nu se făcea. Chiar dacă eram
numai noi trei. Și, când Sanda nu mai era de
fată, în culmea exasperării, i-am spus Profesorului :
— Caută, domnule profesor, un om cumsecade
și mărit-o mai curând.
— De asta, să n’ai grijă dumneata — m’a pus
el la punct.
XIX
Delà Predeal, mi-a scris că s’au instalat bine.
„Am fost primită aci, ca o prințesă".
Mă hotărîsem să nu calc vara asta prin Pre-
' deal. Dar iarăși m’am dat bătut. Fusesem prea
aspru. Cu ce drept, afară de acela al iubirii, îi
cenzuram eu mica vanitate de a locui gratuit în
hotelul dăruit de Suveran scriitorilor ? Cu patru
ani în urmă, eu însumi, deși n’aveam nicio carte
tipărită, am mers o lună în Căminul Scriitorilor
delà Sâmbăta-din-Vale, în munții Făgărașului. Pe
scrisorile ce trimeteam de acolo, aplicam și ștam
pila Castelului. (Căminul era instalat într’un castel
brâncovenesc.)
Am folosit primul prilej. Am dus la un sanato
riu din Transilvania pe un prieten al meu din
Cucuteni, fost student la teologie și tuberculos.
Ne am oprit la Predeal pentru câteva ore. Am
găsit numai pe doamna. Ceilalți porniseră într’o
excursie în munți, împreună cu un coleg al lui
Grâu.
Nici la înapoierea din Ardeal nu am găsit-o și
am revenit peste câteva zile delà București. Ca
des Grieux.
Colegii scriitori nu o prea primiseră ca pe-o Re
gină. Ii făcuseră tot felul de farse și aluzii.
Sandă locuia cu toată familia în acest hotel...
Am rămas, la un moment dat, numai noi doi
într’o odaie. Ploua afară. Frig. Sanda a vrut
să.-mi facă focul în sobă. Nu s’au aprins lemnele.
Parcă era un făcut.
Cu mine, s’a purtat mai rece de data asta. Seara,

a plecat delà masă și s'a închis în odaia ei.
— Nu-i cumva bolnavă Sanda ? — am întrebat.
î.._------ -
— Nimic serios — a scuzat-o tata.
M’am adresat apoi Dulcei, cu aerul unui om
gelos':
— Dar tânărul acela cu care a fost în munte ?
— Vai, Tresty, e vărul doctorului Topa. Un
biet studențaș, mai mic cu câțiva ani ca Sanda.
Coleg cu Grâu. O jignești dacă bănui ceva...
Grâu, am aflat delà doamna, este îndrăgostit.
A fost între timp la Câmpulung, pe urmele unei
fete. A crescut mare. E îmbrăcat fistichiu, iar
lațele de pe ceafă nu și le-a tuns nici acum când
iubește !
Remarc la el o surdă inimiciție împotriva mea.
Vroiau să trimită la București lui Constantinescu,
directorul „Răsăritului ilustrat" o fotografie de-a
lui și de-a Sandei, luată în munți. Fotografia îi
reprezintă cu mustăți și bărbi mari de mușchi,
la gură. M’am împotrivit. Sanda Marinescu e
de-acum un nume și nu se face să cadă în astfel
? de exhibiții. Grâu a fost tare afectat că nu-i poate
apare chipul la ziar și mi-a aruncat-o în față :
— In definitiv, cu ce drept te amesteci tu,
Tresty ?
— Cu dreptul prieteniei, amice.
Cazul a fost deferit Profesorului. Ne-am îm-
păcat.
Doamna mi-a spus că la Herculane Sanda a
scris tot timpul la noul roman anunțat „ Vereghete".
— A scris la roman ? Să-mi citească și mie —
am spus eu, dorind peste măsură să văd o pagină.
— Nici noi n'am văzut un rând. Nu ne citește
decât când e totul gata, bătut la mașină. (Hm !)
Sanda nu mi-a arătat decât câteva epigrame.
M’a rugat să i le public. Erau adresate confraților
din hotel. Reușite. (Făcute la repezeală de papă.)
Scopul : s'o introduc în „Antologia umorului ro-
5;
376 N. CREVEDIA
mânesc", o lucrare pe care o scosesem de curând

în colaborare cu amicul meu delà Craiova, epi
gramistul Balotescu-Beiu și în care arătam că nu
se găsește nici In literatura universală nici în cea
română o femeie epigramist. Vanitas vanitatum...
La gară, m’au. condus toți. Pe Sanda o prindea
bine tailleur-ul bleu-marin. Doamna o mânca din
ochi. Și, până să sosească Rapidul :
— Am auzit că vine din Ardeal cu trenul acesta
și Octavian Toga, poetul. Să te ferești, Sando,
să nu te vadă. Și nici să nu te duci da București
să-i dai volumul. Am auzit că Toga, bătrân-bătrân,
dar e foarte ștrengar. Poet, ce vrei. Ochi negri...
XX
Delà Predeal, au trecut la Pitești.

Nu i-am scris Sandei.
A venit apoi doamna câteva zile prin Bucu
rești și ne-am văzut. Am primit delà Sanda câteva
rânduri. Mă ruga să vin pe la Pitești.
I-am răspuns că nu pot. Sunt ocupat. Și i-am
dat să înțeleagă că trebue să sfârșim. „Trebue,
Sanda, să ducem dragostea noastră la sanatoriu,
să moară undeva între brazi. Nu mai merge..."
Am primit un răspuns trist. „Să ducem iubirea
noastră la cimitir ? De ce ? Mă surprinde, Tresty,
hotărîrea ta bruscă de a rupe cu mine. Te aștept
să vii la Pitești. Te roagă și tanti și. Căpitanul
și fetițele. Te implorăm..."
Manon Lescaut iarăși mă biruise. I-am scris
câteva pagini, pline de tandrețe și de flori. îmi
aminteam că se împlinește anul decând ne-am
cunoscut și aniversarul acesta ne găsește mai
înstreinați. Eu mă întorc din dragostea aceasta ca
dintr’o bătălie, cu toate steagurile sfâșiate. Să
nădăjduim. Sanda, în zile mai clare, mai frumoase ?
După amiază, eram la Pitești. Sanda m’a primit
cu efuziune. Căpitanul nu se înapoiase încă din
manevre.
Am cunoscut-o aici pe Mica, pe bunicuța delà
vie. Mica e o femeie mică, mică într'adevăr, așa
numai de un metru. Are vreo 90 de ani și bătrâ
nețea i-a diminuat trupul. E îmbrăcată simplu,
simplu de tot ca o servitoare, și din cucoana
mândră de altă dată n'au rămas decât doi ochi
378 N. CREVEDIA
negri, vii și plăcuți, un nas încovoiat ca de pasăre

și o inteligență intactă. Vorbește când românește
când franțuzește ori le amestecă pe amândouă,
într’un chip foarte pitoresc.
Am făcut o gafă față de această bătrână dulce
ca o mică zeitate a bunătății. Am întrebat-o despre
vie, ce fel de rasă are, câte pogoane, cât e de
mare livada cu pomi. Mi-a spus că toată proprie
tatea, cu pomii, cu via, cu casă cu tot, e de două
hectare.
— Dar dece mă întrebi? — s'a uitat ea spre
mine cu oarecare bănuială.
- — Așa... vedeți... și noi avem vie, acasă în
Ilfov.
O întrebasem, într’adevăr, cu un anumit scop.
Via, știam că după moartea bătrânei, revine
Sandei. Aceasta e, în definitiv, toată păcătoșenia
mea : mă obsedează spiritul și proprietatea !
Copilele Căpitanului au crescut mari. Doamna
Dimăncescu se simte bine, dar prezența ei între
noi amintește tot ora aceea când se depun foile
serii. Tot coj>pilele învârtesc menajul.
In trenul de
< Pitești, am văzut o fată. Semăna
aidoma cu Sanda. Nu cu Sanda reală; ci, cu Sanda
aceea pe care mi-o imaginasem eu înainte de a
o cunoaște. Sanda din timpul când am scris ar
ticolul „Un băiețoi de talent". Era fata aceea o
brună slăbuță care nu spunea nimic. Avea însă un
farmec interior ca un magnet. O fată în genul
soției lui Lindberg, despre care marele aviator
s’a exprimat așa când a cunoscut-o : Nu e fru
moasă, dar e o personalitate.
Mă obsedase tot timpul în tren fata aceasta.
Avea fruntea largă și, în toată figura ei, duhul
unei tristeți. Care nu era tristețe ; era cumințenie
și geniu. îmi venea, la un moment dat, să-i spun :
Nu ești dumneata Sanda B. Marinescu ? Mergi
la vie, la Golești ?
Nu m’am putut abține. I-am spus și doamnei
la Pitești întâlnirea aceasta ciudată. Doamna Ma

rinescu a ascultat cu multă atenție povestirea.
Din ce în ce, subția buzele, înălța privirea și
strângea genele, de parcă ar fi vrut să bage o
Л
ață în urechile acului.
După ce am vorbit de una de alta, a căzut
iarăși între noi un moment de tăcere. Eram nu
mai noi doi. Și, în lacul acestei tăceri, Doamna a
aruncat o întrebare, grea ca o lespede :
— La ce te gândești, Tresty ?
— La Sanda ! (eu, în glumă.)
— Care Sanda ? La cea din tren ?
■ — Nu, la Sanda noastră.
Apoi, după alt moment greu ca un cutremur :
— Și o mai iubești, Tresty, pe Sanda noastră •
— Da.
— Nu crezi că te înșeli ?
— Nu mă'nșel. „ .
Nu o iubeam ca înainte. Dar o iubeam. Astăzi,
mă primise foarte afectuos. .
Doamna iarăși strânse buzele, sumese privirile
și întinse'n lumină acul. . ,
— Ți-aduci aminte la Iași, când aduseseși vorba
despre căsătorie ?
— Mi-amintesc.
— îmi-spuneai că o iubești.
— O iubeam.
— Te întrebam, tot așa, dacă nu te înșeli cumva.
— ?? ?
• — In ce fel o iubești dumneata pe Sanda ?
— In chipul cel mai natural. Așa cum iubești
o fată.
■ — Nu iubești, oare, numai pe scriitoare ? Pe ar
tistul din Sanda ? ■ .
— Este foarte adevărat, doamnă, că înainte
de a o cunoaște, eram infiltrat de personalitatea
ei.
;— Acum ?
' — Acum sunt îndrăgostit de femeie. Iată, îi
380 N. CREVEDIA
simt obrajii calzi într’ai mei, îi simt brațul ici

după ceafă.
— Persoana ei literară nu te mai interesează ?
— Da, însă cade în afară de zona iubirii.
— Eu cred, totuși, că te înșeli, Tresty.
— Nu mă înșel.
întrucât avea doamna dreptate ? La o oră după

discuția noastră, am făcut cunoștința unei femei,
doamna Mitricescu, născută Otopescu. E fiica
marelui scriitor dispărut, autorul „Falsului tratat
de estetică". Doamna Mitricescu e o femeie ciu
dată, stranie aș putea spune. Are peste 50 de ani,
înaltă, slabă, îmbrăcată după moda delà 1900.
Fardată până la refuz, cochetă. Cultură aleasă,
voiajată, vorbește, tot ca Mica, jumătate fran
țuzește, jumătate stricat românește. Am înțeles
că e văduva unui fost avocat cartofor care i-a
tocat până la centimă averea. Acum, trăiește în
cea mai cumplită sărăcie. „Trăiește din cărțile
tatălui ei și din manuscrisele lui" •— mi-a spus
Mica.
— Ce cărți, ce manuscrise ? — am întrebat-o
eu cu sete.
— Biblioteca lui Otopescu. I-a vândut, treptat,
treptat, toate cărțile — cărți rare — toate manu
scrisele.
— Cui le-a vândut ?
— Cui s’a găsit.
Cui s’a găsit ! La Iași, în biblioteca Profesorului,
am dat peste mai multe cărți semnate de Alexandru
Otopescu.
Una dintre cărți — ediția princeps a „Falsului
tratat" — avea pe copertă frizele unui templu
antic și era dedicată sorei sale, Doamna Ruxandra
Mitricescu. Alte volume erau dedicate lui, lui
Otopescu, de către alți autori iluștri români și
din străinătate.
Și manuscrisele ? Ce fel de manuscrise ? Au
rămas manuscrise inedite delà Otopescu ? Basmele

Sandei nu le-a scris cumva Otopescu ? Astăzi,
mi-a mai citit ea ceva. Acelea nu sunt basme.
Sunt adevărate capodopere de mituri arheologice.
Am recunoscut acolo proza mare a autorului
„Falsului tratat". Criticul Panaitescu, când a vorbit
la Radio despre „Trilogia lui Codlea", a asemuit
proza aceasta cu aceea a lui Otopescu. Alt gen
decât proza cunoscută a Sandei. Am încercat să
corectez, să îndrept ceva. Peste putință. Un cu
vânt dacă aș fi schimbat, s’ar fi năruit tot templul
acestor pagini de mare clasicism. Doamne, drace,
între ce oameni periculoși am căzut ? Barbu
Marinescu a cumpărat manuscrisul Basmelor și
le-a publicat pe numele Sandei. Brebenaru mi-a
spus ceva și despre această mistificare, dar nu
era sigur. L-a jefuit pe Otopescu! A jefuit patri
moniul sfânt al unui nume. A luat hlamida unui
împărat și a așezat-o pe umerii unei analfabete. Intre
o iubire trecătoare și eternitatea unui adevăr,
tfebue preferat acesta din urmă. Barbu Mari
nescu trebue denunțat !
Seara, s’a pus masa. Fetițele au pregătit-o.

împreună cu doamna. Până a nu se fi așezat
nimeni, Sanda a luat loc la masă. Și-a turnat un
păhăruț de țuică. A mâncat salam. Salam bun de
Sibiu. Alt păhăruț de țuică. A mâncat două far
furii’ de salam. A început apoi să spargă nuci și
să mănânce. Când ne-am așezat noi, ea își turna
vin singură. Noroc, fraților; Și da paharul peste
cap. Am lăsat-o în pace. Era dispusă.
— Noroc, Sanda ! — am ciocnit și eu păhăruțul
cu țuică bătrână de Pitești.
— Noroc, Tresty.
Sanda a mâncat și porția mea de salam și pe-a
bunicuței. Și a dat peste cap alt pahar cu vin.
Vin vechi, ca mierea, adus de Mica delà Golești.
— Bun vin ! Noroc, Mico. Cinstită mireasă...
382 N. CREVEDIA
— Tu să fii mireasă, nu eu !
— Sando, te’mbeți... (Mama).
Doamna Diinăncescu, căpităneasa, amurgise de
tot în colțul mesei. Fetițele se uitau, speriate. Cea
mare ne-a schimbat tacâmurile.
— Sando, te'mbeți... — i-a spus iarăși doamna
Marinescu,, mai mult râzând. Iși turnase, așa ne
săbuită, alt pahar.
-— Las mă’mbăt. Noroc, Tresty.
— Ochi negri...
Ochii negrii ardeau acum ca două torțe. Obrajii
i se împurpuraseră. Și-a luat dinainte farfuria
cu ciorbă acră de găină, a spintecat un ardeiu
verde și a otrăvit-o. Apoi, .alt pahar (îi place
ardeiat ca și mie).
— Sando, o să tușești...
— Noc, mamă ! Să-ți trăiască.
— Cine ?
■— Știi tu cine. Oțu-ăla pentru care ieși mereu
în oraș.
— Bată-te Dumnezeu de nebună, să te bată !
Те-ai îmbătat.
— Bătat ! Uraaa. Trăiască nenea Ionel. Tră
iască Armata Română. (Nenea Ionel, Căpitanul).
Ochii Sandei se turburaseră acum, ca nămolul.
Obrajii i se învăpăiaseră și mai tare. Avea bra
țele albe, moi, descoperite. Ii săltau, albi, grei —
și sânii. Era frumoasă, animalul. Părea o zeiță a
— Trăiești, Tresty. Bine-ai venit ! Mă iubești ?

— Desigur. (Sanda. îmi dete o palmă grea).
— Mănâncă, Tresty, și lasă pe nebună în pace.
In graba plecării, nu mâncasem nici la prânz.
Mi-era foame, într'adevăr. Mi-era foame și de
dragoste. O dragoste suavă, cum simt molifții.
Luam în lingură fiere,, nu mâncare. Se uitau toți
la mine, înspăimântați.
Sanda s’a ridicat în picioare. Privirile îi erau
acum ca dpuă mlaștini.
— Trăiești, mamă. Trăești, Micuțo. Tresty, mă

iubești? Noroc! Noroc și voi fetelor. Uraaa.
Trăiască literaturaaaaaa... — și s’a prăbușit cu
scaun cu tot. In cădere, s’a agățat de fața de
masă și a răsturnat supele, vinul, tot. I se tră
sese rochia și am văzut în întunericul acelui mo
ment, o coapsă, albă ca de smântână. Și jaretiera,
ca o floare. :---- s-
Au luat-o pe brațe și au dus-o în altă cameră.
Doamne, Doamne, — se văita Dulcea — când
a mai făcut ea așa ! Se stricase tot rostul mesei.
Am rămas acolo, singur, în sufrageria-salon. Auzeam
cum se vaetă de stomac și oticnește în lighean.
Am deschis o fereastră și am vârît capul într’un
boschet de stele,
M’airT retras’pe urmă la hotel.
A doua zi, Sanda a reapărut zâmbind, senină, ca

și când nimic nu se întâmplase. Era mai palidă.
Am căutat să fiu vesel tot timpul, să dau și eu
aceeași impresie că întâmplarea de aseară nu era
decât o nostimadă.
Am mers apoi câte trei în oraș. La o cusăto-
reasă, unde-și comandaseră costume naționale.
Pentru anul viitor de Ziua cărții ! De aci, la o
librărie, unde fixase două ore pentru acordare de
autografe. A avut succes. Doamnele din Pitești
se înghesuiau s'o vadă. A venit să capete un
autograf și Valeria Stănică. Ar fi vrut să spună
ceva fata aceasta albă, cu ochii negri, frumoși și
ochelari grei, cu rame de bagă. Tata să trăiască,
Barbu Marinescu, — am auzit pe câțiva șoptind,
în timpul când Sanda își desfăcea, suverană, exem
plarele.
La dejun. Sanda n’a mâncat decât; un ceaiu.

După masă, doamna a îîncercat să dreagă busu-
384 N. CREVEDIA
iocul. Tocmise o birjă și am mers câte trei, sus

la Trivale. Sanda, tot nebună. Iși atârnase acum
în urechi, în chip de cercei, două perechi de foar
feci. Foarfeci mici de unghii. Nu-i păsa c'o vede
lumea. Am întâlnit pe drum o profesoară de
engleză din Pitești. Se strâmba la ea din trăsură.
Scotea limba. Profesoara s’a uitat lung la noi.
Doamna îmi arăta câmpul pe care face Sanda
călărie, împreună cu Căpitanul. N’am văzut nimic.
N’am văzut decât unghiile murdare ale amazoanei.
Urcam la deal și mi se părea că în trăsură
femeile acestea duc un cadavru. 11 duc să-l îngroape
undeva în pădure. Vedeam pentru primă oară
grădina Trivale. Mi-aduc aminte numai atât. Un
asfințit purpuriu de Octombrie. Pădurea toată
de aur. Răcoare. Răcoare ca’ntr’o groapă. Se
țineau unele frunze de trăsura noastră...
Ora 4 dimineața.
Să fie un blestem ? A treia oară plec din
Pitești. Cu același tren. Tixit. Nici acum n’am
găsit loc. Merg în picioare pe culoar. Sdrobit.
Frig. Stelele Brătienilor — ciulini înfloriți.
Oare, nu s’a’mbătat Sanda de bucurie că m’a
revăzut iarăși lângă dânsa ?
Acasă, la țară, la Cucuteni.
Am venit numai pentru o zi.
O zi la mine la țară, parcă aș bea o vadră di
sănătate.
Dar e toamna prea grea. Toamna la Cucuteni,
e toată amețitoare ca o podgorie. Am fost pe
deal, la vie, în pădure. Am înnotat în galbenul
acestei toamne, așa ca’ntr’o ceară. M’am înapoiat
obosit acasă.
.- Tie nu ți-e bine — a îndrăznit mama către
mine.
— N’am nimic.
— Nu se poate. Tu nu vezi cum ai ajuns ?
— ???
— Așa parcă bei burueni...
Apoi, seara, după ce sfârșisem masa :
■— Ziceai că vii cu Sanda pe-aici...
— Nici nu trebuia. (Soru-mea).
— I-oi fi supărat pe oameni cu ceva... (Tata).
Iar frate-meu, compătimitor :
— Dacă n'a făcut cum l-am învățat eu...
— Cum ?
— Știe el-el. Acum, alerga Profesorul după el.
Și-i mai adăoga fetii încă vreo 200 de mii în
foaia de dotă...
Се-ar fi fost, într'adevăr, dacă raporturile dintre
mine 7și’ Sanda
ar £osț ș- a]f-a natură?!
25*
XXL
La „Iad", lume puțină.

N'am mai fost aici de un an.
>pa Dan, cu Stegaru și colonelul Vârbănescu
Popa
discută încet la o~ masă. E vorba să cadă guver
nul. Intr’un colț, lângă litra lui obișnuită, mae
strul Stoian dormitează. Soarele negru al pălăriei,
pe cap. I-a crescut barba ca unui sfânt.
Domnul Stănică, patronul, stă șPel imobil, gân
ditor, la cassă. Mai jos, pe un scaun, ibovnica
lui, șerpoaica, îl privește îngrijorată, admirativă,
ca pe un zeu. Copila cea mică — zambila delà
ortodoxă — a fost trimisă acasă cu o mașină.
Diseurul n’a venit încă. In orchestră, cântă
numai o vioară și pianul. Trist, sfâșietor de trist.
Ca'n provincie, ca'ntr’un deșert.
Lina Florăreasa stă și ea, ca o divinitate neagră,
la o masă, lângă coșul cu flori în care nu mai
are decât câteva crizanteme scuturate.
Afară, n’a încetat încă prăpădul.
Au intrat în local două fete, ude de ploaie ca
niște cățele.
Ieri, am întâlnit-o pe Alunița. Slabă, umbră,
îmbrăcată în doliu.
— Cine ți-a murit ?
— Copilul.
— Ai timp s’o asculți ? — a reflectat Codrul,
dupăce ne-am depărtat. In doliu i se pare că e
mai interesantă. 1
Cornelia a devenit, într’adevăr, o fiară.

Mă gândeam la un moment dat să mă căsăto-
resc cu dânsa.
Barbu Marinescu și Grâu au plecat la Iași. Am

pretextat ceva și n'am mai mers la gară. Profe
sorul avea cămașa ruptă la gât, gulerul murdar.
Am scăpat de o parte din ei.
Doamna Anghel Popescu și Doamna Marinescu

discutau despre trusoul Sandei. Măsurau cu metrul
niște madipolon. întindeau niște horbote. Sanda
habar n’avea de toată operațiunea aceasta care o
privea. Se juca într’un colț cu niște păpuși !
Am găsit la ele pe Stănescu. Iși pusese doi

dinți de aur în față. S’a îngrășat și e mai bălan.
- — —À fost avansat șef de stație.
E chiar distins.
Avea chipiul cu el.. Un chipiu nou, roșu ca sân-
gele de iepure.
Doamna mi-a !spus că a cerut-o pe Sanda în
căsătorie. E chiar—iar șeful stației Văleni, lângă
Iî teșt i •
— Și ce răspuns i-ați dat ?
— Foarte măguliți, domnule Stănescu, dar
Sanda nu se poate mărita c’un șef de gară. Ea e
scriitoare. Are nevoie de liniște...
La ora 5, vizită la inginerul Sterian Leu. Ingine

rul, șahist pasionat, face și el pe omul de dreapta.
I-a dăruit Sandei un cățel. Era foarte fericită. Iși
îngropa capul în mâna lui și-l săruta. Doamnei
Marinescu nu-i convenea manifestația aceasta a
fetei. Sub un pretext oarecare, nu a luat cățelul.
Au renunțat la el.
390 N. CREVEDIA
Vor pleca ele, oare, mâine, la Iași ?
Am mers într'un magazin, să facem cumpără

turi.
Am întâlnit aci pe doamna Graura Prier, zia
ristă.
— Pe când nunta ? — ne-a întrebat ea.
— Poate niciodată — i-a răspuns Sanda.
— Niciodată ? — s’a mirat ziarista. De acord,
domnule Trestieru ?
— Eu nu sunt împotrivă -— i-am răspuns.
Abia așteptam să plece odată la Iași, să scap
de ele. Nu garantez, totuși, că i-aș fi cumpărat
în aceeași zi vereghete, dacă s’ar mai fi pus
problema.
Am primit câteva anonime :

—. Imbecilule, te-au tocat ca pe un fraier. Sanda
se va logodi curând cu Corneliu Тора, vărul
doctorului Topa delà Iași. Corneliu a fost și la
Bușteni. Au făcut excursii împreună. E student
la Agronomie, elevul lui Barbu Marinescu. Despre
dumneata, spun că ești șeful de presă al fetei.
Am aruncat cu scârbă anonimele.
Vor- pleca mâine dimineață ? Băiete, mai dă

niște vin.
' Am publicat astăzi în „Tradiția” un articol al

Sandei, în apărarea văduvei generalului Cantuniari
Popescu. O afacere complicată, cu un muzeu, cu in
terdicția văduvei. O bombă de presă în felul ei.
Articolul era scris de Profesor. L-am surprins
când chestiona pe bătrână. Lua însemnări. Sanda
habar n’avea de toate aceste ițe încâlcite ale

Justiției. Se juca cu un motan în odaia de alături.
Aseară, iarăși la ele în vizită. Era și un sub

locotenent. Un nepot al doamnei Anghel.
Sanda n’a discutat nimic cu 1nimeni. S’a lungit
în fața noastră pe covor, cât e de lungă și-și
băga degetele 'n gură ca un copil.
■ -Riaică-te, - nebuno. Tu mare -scriitoare- ce
te afli... (Maică-sa.)
— Lasă că n’a scris ea un rând din cărțile
acelea...
Doamna Anghel, o sfântă gospodină cuminte, a
spus acest lucru de mai multe ori. Același lucru
îl spunea la Pitești și Mica...
Sanda ar vrea să se lase acum și de Drept. Aș

vrea să urmez Filosofîa — mi-a spus ea.
Nu m’am putut abține. M'am pus pe râs.
Sanda și Filosofîa !
— De ce râzi ? — s’a arătat ea surprinsă.
Toată ziua a fost tristă.
Mi-a părut rău.
Pe Calea Victoriei, ne-am oprit la vitrina unui

magazin de păpuși. Am intrat înăuntru și i-am
cumpărat un ursuleț, o fetiță care suspină, un
ciobănaș și puișori galbeni de găină. Sanda era
în extaz. Săruta puii și-i băga în sân :
— Mânca-i-ar mama...
Doamna îmi spunea cândva că dacă face de
Sanda o profesiune, cea mai nimerită ar fi insti
tutoare la grădina de copii.
Și eu am fost toată ziua fericit...
. ............................. ... .............................
Eureka, Eureka !
Am descoperit. Sunt liber de-acum.
Am fost astăzi, pe neanunțate, la ele. Nu le-am
găsit acasă. Doamna Anghel m'a poftit în salon.
Aci, am descoperit pe un scaun două caiete groase.
Uitasem toată povestea aceea care mă obseda la 1
Iași. Dar am luat caietele și le-am răsfoit. Mi-au
căzut deodată toate lanțurile de pe ochi. Unul
dintre caiete era manuscrisul romanului „Verè-
ghete" la care îmi spunea Sanda că lucrează
acum. Dar nu era scris de ea. Era scris de Pro
fesor. Caligrafia lui. O cunoșteam bine. Șiru
rile acelea de furnici, penița Klaps, literile mari,
înalte ca niște sipici. Avea și pete de cer
neală. Ștersături. Un manuscris. Un manuscris
veritabil. Un manuscris muncit ca un ogor. In
celălalt caiet, scrisul Sandei. Vertical, ferm, mas
culin, egal cu sine însuși. Nicio acoladă, nicio
policioară, nicio ștersătură, nicio pată, nicio floare.
Copiase caetul Profesorului. Numai vreo 40 de
pagini. Celălalt avea aproape 300. Eram luminat.
Pur. Renăscut.
Eram singur în odaie. M’am apucat să citesc. Pe
furiș. Țineam deasupra un ziar. Mă făceam că
citesc pagina externă. Caietul, dedesubt. Mi-a-
runcam ochii pe fereastră. Să nu vină ele să
mă surprindă. Am citit o pagină, două. Treizeci.
Tot un roman autobiografic. Era vorba de toți
băieții care fluturaseră pe lângă Sanda. Am re-
cunoscut pe doctorul Тора, pe Baranga, Cer

nea, Stănescu, ba și un oarecare bogătaș ameri"
can, un om în vârstă. M'am descoperit subt un
I nume oarecare și pe mine. M'am recunoscut în
unele gesturi, dar povestea noastră era falsificată.
Sanda —• spune aici în roman — nu m’a iubit
deloc. Eram arătat spre sfârșitul cărții, în
culori negre. Toți erau încondeiați. Chiar și
doctorul care o scăpase delà moarte. N'a iubit
decât- pe tânărul student agronom cu care șe va
logodi.
M'am gândit un moment să iau caietele și să
plec. A doua zi să fac să apară un articol sen
zațional în „Tradiția". Cu clișee. ,
M'am înseninat. Era de așteptat ca aceia care !
și-au bătut joc de toți și de toate, să pângărească J
și altarele- acestei prietenii.
Ca să nu se bănuiască nimic, am pus la loc
caietele, am pretextat la doamna Anghel că nu
le mai pot aștepta și am plecat. (Vor pleca oare
mâine ? Ar fi în stare sa mă părăsească).
1
I
Sanda adusese delà Pitești trei crizanteme mari,

albe. Le-a ținut mult în apă. Când s’au scutu
rat, a adunat petalele într’o cutie. Să le ia cu
dânsa la Iași. N’a vrut să spună cine i le dăduse.
•i
In „Tradiția", am făcut să apară, la rugămintea
Sandei, o notă violentă, nesemnată, împotriva pa
tronului unui cinematograf din Pitești cu care
ele au avut un conflict.
Cum am intrat pe ușă. Sanda m’a întâmpinat

cu următoarea frază :
— Puleka, puleka, skulata na kiștoc.
— ? ? ?
Am vrut să mă retrag imediat. Răbdarea mea
atinsese orice margine.
— Intră, Domnule. Desbracă-te. Știi pe ce
limbă e asta ?
— Nu știu.
— Bulgărește. Știi ce înseamnă ?
— ? ? ?
— încet, încet, ca cărufa la cotitură, — asta în
seamnă.
— Adevărat — confirmă unchiul, domnul An-
ghel Popescu, inspector financiar în regiunea Do-
orogei noui.
Medicii, îngrijorați. Otrava a fost puternică.
Ea, ca farmacistă, a știut s’o dozeze. La nunta
delà Galați, am cunoscut o grecoaică, Aspazia
Tatos. Doi oChi ca două seceri, galeșă, insinuantă,
o adevărată cycladă de senzualitate. Ne'ntinseșem
la chef. Pe Dunăre, ne-am fotografiat amândoi în
barcă. De gât. Aspazia mi-a scris pe verso o de
dicație per-tu. Ascunsesem fotografia undeva în-
tr’un sertar. Cornelia a vrut să scuture și a dat
peste ea. A dat fuga imediat la farmacie și a luat
otrava.
S’a înșelat Cornelia. O iubesc acum. Dacă
scapă, mă voi căsători cu dânsa. Am fost în ca
mera ei, la spital. Nu m'a recunoscut. Albă, ca
varul. La rădăcina nasului, sus, două răni mici.
Făcute de ochelarii pince-nez. Ochelarii stau acum
pe noptieră. Una dintre lentile s’a spart. La
căpătâiu, veghează mama și rudele. Am socotit
că nu-i oportun să mă prezint lor. Am ieșit.
Am mers într’o florărie și i-am trimis un braț
de crizanteme, la spital. Să i se așeze în toată ca
mera. Peste tot...
Hotârîsem —- a nu știu câtea oară ! — să nu le
mai văd. Mi-am luat seama. Peste o săptămână,
vor pleca și odată cu plecarea, se va încheia și
povestea aceasta neagră. Să rupem în mod civi
lizat.
Le-am găsit certându-se : i
■— O si te mai măriți, când m'oiu mărita eu din
nou—îi spunea mama. Era vânătă de supărată.
Fetii nu-i păsa. Se da peste cap în pat. Căuta
să împace totul cu o glumă. O glumă sinistră :
-— Păzea, Tresty...
Purta chiuloți. Tumba aceea cu fulgere albe m'a
amețit. N’am protestat. De multe ori, seara, stingea
lumina în casă, se îmbrăca în cămașa de noapte—
roză, transparentă, fără mâneci — și se urca în
pat. Aprindea apoi lumina. Nu i se vedeau de
sub plapomă decât mâinile albe, pline ca niște
pulpe, gâtul alb, viu, gura văii sânilor, obrajii
dalbi, domnești — și rugina părului, revărsată pe
albul pernelor, ca un viol.
Superbă, nerușinata.
Veneam cu trăsura din oraș. Numai eu cu

Sanda. Astă-vară. Cald. M’am pomenit deodată
că-mi curge sânge din nas. N’aveam nicio batistă
la mine. Nici măcar la haină. Stupid. I-am cerut
ei. Mi-a dat imediat. O batistă mică. Parfumată.
Am oprit sângele. „Să ai grijă să mi-o dai înapoi."
Acasă, a spălat-o Cornelia. Și i-am înapoiat-o.
Curată. Călcată frumos. .(Când dai batistă, în
seamnă despărțire. Vor pleca oare, mâine, fără j
să m’anunțe ?)
îmi umbla prin buzunare. Mi-a scos ceasul. L-a

întors. Mi-a tras și batista. A făcut, deodată,
ochii mari :
— Monogramă ? Cine ți-a cusut-o ?
— Soru-mea. (Biată Cornelia. îmi brodase câteva
batiste de olandă cu monogramă.)
— Biiine.
Ne-am mai jucat prin casă. Ne-am bătut cil per
nele. Ca în timpurile bune.
Ea a vrut să-mi caute în cap. E-așa de plăcut
să-ți caute o fată în cap ! îmi trecea degetele prin
păr. Mă alinta...
Când am venit acasă—Cornelia, înspăimântată :
— Vai, ce nenorocire ! Sanda ți-a făcut-o.
— ???
— , Uită-te'n oglindă.
M'am privit în oglindă. Sanda îmi tăiase o șu
viță de păr din frunte. Ca Dalila. Am încercat
să-l așez cu pieptenele. "Imposibil. A doua zi, a
trebuit să mă tund mărunt.
Cunoștea ea povestea Dalilei ? A vrut să-și
bată joc ? Să se răsbune ?
Duminecă, mi-au spus că nu sunt acasă. Merg

la Ploești cu mașina la o rudă. Să nu încerc deci
să le văd.
Cornelia s'a arătat cea mai surprinsă. „ 1 oate
Duminecile le-ați petrecut împreună. Pe aceasta,
de ce nu ți-au rezervat-o ? N’au primit cumva
vizita altui tânăr?" - ~
Dar Dumnezeu ce vede toate...

398 N. CREVEDIA
Le-am descoperit. Eram cu o fată. Coboram

pe Schitul Măgureanu, spre Cișmigiu. Deodată,
m’a fulgerat un gând. Să nu traversăm împreună
Cișmigiul. Poate să le întâlnesc aici, tocmai azi.
Aveam o presimțire. Și presimțirea nu m'a înșelat.
Am trecut pe lângă lac, am traversat și podul
zăpezilor delà Rusalii. La ieșirea Nordului, mă
oprește un țigănuș. Un lustragiu :
— Să vă fac pantofii, boierule.
M'am oprit. îmi făcuse abia un pantof. Când,
deodată, apar ele. însoțite de tânărul Тора,
vărul Doctorului. Au schimbat amândouă fețe-
fețe. N’aveau ce face. S’au oprit. Mi-au prezentat
pe însoțitor. Tânărul, o figură blondă, ochi
albaștri. Un student. Lustragiul mi-a făcut și
pantoful celălalt. I-am salutat și mi-am văzut de
drum.
— Vii după masă, Tresty.
— La 5.
— Te-așteptăm.
După masă. Eu n’am întrebat cine era tână

rul. Vream să le fac să înțeleagă că nu mă mai
interesează ce face Sanda. Că eu sunt de-acum
numai un simplu amic. Ele fierbeau. Cum, nu e
gelos ? '
Apoi, doamna ne-a lăsat singuri. Câteva ore
Ne-a închis și ușa. N’am vorbit mai nimic cu
Sanda. Nu mai aveam ce vorbi. Nici nu m'am
apropiat măcar de dânsa. Stăm departe unul de
altul și făceam corecturi. Corectam basmele.
Erau sub tipar.
Târziu, pe la 8, a intrat și doamna la noi. Ne-a
găsit pe fiecare scufundat asupra paginilor. A ’n-
trebat-o de vorbă. Sanda care dăduse tot timpul
semne de nervozitate, a izbucnit :
— Lasă-mă, mamă. Mă doare capul îngrozitor.
A aruncat corecturile. Paginile au umplut cas

Devastasem parcă o arhivă.
M’am ridicat să plec. Era ora mesei. (V<
pleca, oare, mâine ?)
Pe la nouă de dimineață, am primit un telefo

Doamna Marinescu.
— Ce face Sanda ?
— Bine. Te invită astăseară la cinema.
— Mă invită ea pe mine ? (M'a străfulgerat de
dată o bănuială).
— Da, da, pe dumneata. Vrea să vadă filnr
acela „Caii deșertului". E un film cu animale.
M’am dus seara și le-am luat cu trăsura. Pâ
să se îmbrace, am mai stat de vorbă cu domnul /
ghel Popescu. Inspectorul e un tip de funcțior
cu două clase secundare, dar cu patru scaune
cap. Răsucea o mustață albă, fermă ca de 1
pard și vrea să-mi spună ceva.
— Știți, domnule Trestieru, veneam astăzi în tr
Doi domni, doi domni serioși, discutau des]
dumneata.
— Mă bârfeau, desigur.
* — Dimpotrivă. Te lăudau. Ai citit —zicea ui
— articolul lui Trestieru din „Tradiția" ?
Domnul Anghel Çopescu nu mă lămurea des]
ce articol e vorba./Trăgea firele de tutun d
tr’o chisea, le trăgea încet, tacticos, tot ca pe
mustață. Și-a răsucit apoi țigara, a înșuruba
în trabuc, a aprins-o, dar în ochii mei nu se ui
Mie mi s’a părut însă că toată povestea ac<
cu cei care discutau despre mine și mă lăud
era un basm inventat de el. O măgulire. 1
vestea aceasta mi-o punea el pe piept, ca o
corație, acum când Sanda mă va părăsi. Ea îns
vrea să-mi acorde o medalie, așa ca un bun
venir, invitându-mă la cinematograf. Știam si{
400 N. CREVEDIA
că vor pleca a doua zi la Iași, fără să-mi spună.

O simțeam. O simțeam din mustața bătrânului
leopard care rămânea tot sbârlită. Din fumul
țigării care intra ca un șarpe alb în perdele. Din
câteva șoapte pe care le auzeam din odaia de
alături. Din cutia cu bomboane ce mi se oferise.
Din toată atmosfera apăsătoare a casei. Afară,
ploua. Ploua cu bășici, ca vara.
Am plecat, totuși, la cinema. Birjarul ridicase
coșul trăsurii. Eu stăm între ele. N'am discutat
nimic până în oraș. Doamna spunea ceva și râdea.
Râdea silit.. Sanda n'a scos un cuvânt. Sta în
fundul trăsurii, cu capul pierdut în blana de iepure
a hainei. Și-o ținea strânsă cu mâna la gură’
Iși rememora, oare, toată povestea noastră pe
care trebuia să o curme mâine, în zorii zilei ?
Mie mi s’a părut tristă Sanda atunci. A doua
zi, ele hotărîseră plecarea. Fără să mă anunțe.
Să mă părăsească. Șă rupă- cu mine. Eram sigur.
Mi-o spuneau mușamalele vântului care se ri
dicau din Grădina Icoanei, mi-o spuneau picătu
rile de ploaie care băteau că niște degete, în co
șul trăsurii. Era un timp stupid. Ca'ntr’un ro
man. Un roman prost.
— Chelner, plata.

N. Crevedia. Buruieni de Dragoste

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

N. Crevedia. Buruieni de Dragoste

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Acest roman a fost digitizat în cadrul proiectului Muzeul Digital al Romanului Românesc 1933-1947, inițiat de Revista

Sugestie de citare a arhivei:

■A BUCUREȘTI IV, Str. Mătăsari 23

■care, extaziat de propriu-i succes, se lansa mai

Intr'un colț, la о masă, Alunița petrecea în to-

semn de prietenie. Lina deșertă pe masă florile,

Stegaru, Colonelul, Popa Dan și tovarășii săi

mantie din Dobrogea. In tovărășia noastră, se

— nu mă simt prea obosit. Cu Mircea, de pildă,

— Domnule Stoian, vă rog...

Iarăși cade și nefiind scaune în jur, se întinde

toatecă chelnerii și patronii sunt toți răi, el e

Povestea era cu siguranță dintre cele mai fru­

de ore când, la focul aprins al unui pahar cu vin

de oră, s’a’nserat bine, apoi am urcat în garso­

— Vă veți mai întâlni ?

Nu mi-ar fi displăcut, bineînțeles, dacă aș fi

proaste, măi, — și curve. Are pentru ele un dispreț

Am început să-i povestesc întâi întâmplarea cu

Aveam impresia că ascunsese în batistă o sticluță

Celelalte fete, când le întrebam, făceau fel de fel

și eu mâna și’i puseiu în palmă o hârtie de cinci

Septembrie, ieșia depe gura cuptorului un miros

Abia 48 de ore nu ne văzusem și aveam fiecare

Lăutarii curmară brusc romanța și-i întâmpi­

Țiganul lăsă urechea pe șoldul viorii, lărgi nă­

villa Minovici, înnodate pe cobiliță, obrajii rumeni

O luasem spre Șosea, pe jos, la braț, ca doi

natural, ai dreptate. Brunetele .sunt. într.’adevăr

țiunea formelor. Frumusețea, pentru mine, este Di­

și să te’ntâmpine’n poartă și doi copii : un băiat

Trăiesc, de 24 de ore încoace, un vis — ori

Mi-am scos pălăria, m'am înclinat adânc și am

câteva cărți de-ale lui, câteva broșuri și un opus

Sanda, însă, din nou : „vino, criticule, mai curând

Dar ce mare poet e Destinul și cum ne împle-

toată poesia din lume ; cununii dacă ar fi pus a.

•dânsa și mi-am pus perdeaua în dreptul ochilor,

port-țigaretul, nu ca să fumez — ci ca să an»

forma plastică a pulpei. Am așteptat apoi, fără.

grijă, nu-i vorbă, să trag perdelele dinspre coridor.

era tot pe ochi, era parfumată și simțeam o plă­

M’am trezit aproape de Iași.

Mi-era rușine să mă privesc în oglinda zilei

— Poftim, ești musafirul nostru.

Ce fericită zi am petrecut ! Cea mai frumoasă

Am. muncit eu mult în viața mea, dar am avut

sese într’adevăr, avea ochii înmuiați într'o umbră

Am dormit sus, într’o cameră în care e biblioteca

loși — iar brazii în grădină, proptiți în bâte, ca

— Numai ca peisaj îți place?

htr un munte — n răspunseiu.

tata și facem ascensiuni. Iarna, cel puțin, numai

un trăsnet. Avea mâinile reci ca ale unei păsări

Dulcea intră, ștergându-și mâinile suflecate și

mai ales că eu nu mă pricep deloc la așa ceva.

— Știu ei, nu-i înveți tu.

■— Tot. Cântă Scăhlătescu.

— îi recit un vers, la întâmplare. Din cartierul

stenodactilografia și trece drept o mare frumusețe.

puțin, logodnici și ne îmbracă pe amândoi cu o

rului și de aici într'un cămin liniștit, cu un soț

în. diagonală trunchiul, ridică mâna cu umăr cu

Povestea era cu siguranță dintre cele mai fru

de oră, s’a’nserat bine, apoi am urcat în garso

Lăutarii curmară brusc romanța și-i întâmpi

Țiganul lăsă urechea pe șoldul viorii, lărgi nă

țiunea formelor. Frumusețea, pentru mine, este Di

era tot pe ochi, era parfumată și simțeam o plă

structura lor.'- Proza tinerilor în genere este pro

era egală cu o adevărată suferință. îi auzeam sur

și fotografia în care este mireasă. Inginerul Cris

Am luat-o încet pe jos, spre Institutul Agrono

Din prima Duminică decând ne-am cunoscut, pri

în oglindă și care a scris minunatul basm cu na