TABERY GEZA

CERBUL

— roman —

În românește de VERONICA BÂRLĂDEANU Prefață de Dan

Zamfirescu
EDITURA KRITERION
București, 1974
 CUVÎNT ÎNAINTE

Cînd, spre zori, am întors ultima filă a romanului Cerbul în

versiunea românească a Veronicăi Bârlădeanu, primul meu gînd a
fost să întreb unde și cum îl pot găsi pe autor. Mi- am amintit,
atunci, că Editura Kriterion alăturase manuscrisului și o foaie cu
cîteva date biografice și bibliografice, spre a-i oferi prefațatorului
unele puncte de reper. Și am aflat, atunci, că nevoia mea de
comuniune nemijlocită cu acest contemporan al nostru va rămâne
pe veci zadarnică... Tabery Geza*, unul din marii scriitori care s-
au născut, au trăit și au scris, la
* Scriitor maghiar din România, născut la 17 iulie 1890, la
Oradea. După studiile juridice de la Geneva, unde a avut prilejul
să intre în legătură și cu o serie de emigranți ruși revoluționari,
se reîntoarce, ocupînd funcții în administrație și activând ca
ziarist; colaborează la revista A Het (1909). Publică povestiri și
nuvele (A clematisos udvar — Curtea cu cle- matite, 1914; Veszta
flagellans, 1917). În cursul primului război mondial e mobilizat,
apoi ia parte la mișcările revoluționare din 1918-1919; publică în
1918 volumul Forradalmi versek az (elnyomatâs negy
esztendejebol 1914-18 (Poezii revoluționare din patru ani de
opresiune 1914-18). În timpul contrarevoluției este, pentru o
scurtă perioadă, întemnițat. Colaborează la ziare și reviste ca
Nagyuâradi Naplo, Nagyvârad, Szabadsâg, Magyar Szo, Tavasz.
În perioada interbelică joacă un rol deosebit în configurarea vieții
literare maghiare din România, fiind și unul dintre membrii
fondatori ai asociației literare Erdelyi Helikon. Expresia cea mai
valoroasă a activității lui Tabery o constituie romanele, dintre
care amintim: A t'i'izmadâr (Pasărea de foc) — 1926; Vertorony
(Turnul torturilor) — 1929; Fekete ablak (Fereastra neagră) —
1936; A Ftimont-palota (Palatul Fri- mont) — 1941 — majoritatea
având ca subiect aspecte din istoria Transilvaniei, respectiv din
viața intelectualilor maghiari din această parte a țării. Scrierile de
după eliberare ale lui Tabery au apărut în volumul Medvetcmc
(Jocul.ursului) — 1958. Tab&ry Geza a fost și un asiduu
cercetător al operei lui Ady Endre, custode, în ultimii ani ai vieții,
al Muzeului Ady din Oradea. (IV. red.) noi, în ultimul secol, nu mai
sălășluiește printre noi, din 1958. S-a stins,-ntud&st, după o viață
arzătoare, ca o făclie consumată de propriul foc, înainte de a-și
vedea recunoscută, la adevărata sa valoare, o operă din care abia
acum trece pragul limbii române întîiul titlu. Cîndva, un scriitor va
găsi, poate, în însuși destinul lui Tabery Geza subiectul unui
roman. Subiectul Cerbului și destinul eroului au fost, parcă, niște
premonițiuni.
Cînd a apărut această carte, în 1925, Tabery Geza avea 35 de
ani, vîrsta lui Rebreanu la apariția romanului Ion. La acea dată,
Camil Petrescu nu publicase nici unul din romanele sale, iar Blaga
era la începutul ascensiunii. Mai vîrstnic decît Camil cu patru ani,
decît Blaga cu cinci, decît Vianu cu șapte, cu un deceniu mai
vîrstnic decît G. Călinescu, Tabery Geza le este consubstanțial
prin universul interior, prin problemele pe care și le pune, prin
dorința de a cuceri orizonturi moderne, europene și universale,
culturii făurite aici, pe acest pămînt pe care au răsărit și s-au ofilit,
ori au fost secerate, atîtea flori, și doar imens de puține au ajuns
să dea roadă deplină.
Tragedia geniului, într-o lume în care „geniul e o nefericire", cum
strigase cîndva, deznădăjduit, marele nostru Emi- nescu, s-a
întruchipat literar și în acest roman, al cărui erou este cel mai mare
geniu științific născut la poalele Carpaților după Dimitrie Cantemir,
și cel care, înainte de Eminescu, a realizat mai cutremurător
tragedia nenorocului personal și al înăbușirii sociale.
Cerbul este romanul tragic al lui Bolyai Jânos, cel care, în
același timp, dar cu cîțiva ani înainte de N. I. Lobacevski, a pus
bazele geometriei neeuclidiene, deschizînd calea lui Rie- mann și,
prin implicațiile ei, lui Einstein. A fost una din acele ciudate
orhidee răsărite prea devreme, sau prea departe, care ne fac să
privim cu uluire, azi, la pămîntul pe care călcăm uneori cu ideea
falsă că brazii și stejarii sînt specii exotice, rezervate altor
meleaguri. Am descoperit, uimiți, abia cînd omul a ajuns pe lună,
că visul zborului planetar s-a născut prima oară în capul unui sas
din Sibiu, acum cîteva secole, și că un sas din Mediaș a început să-
i dea întiia oară trup. Hermann Oberth, fără să fi citit Cerbul, a
înțeles, probabil, ca și Traian Vuia, ca și Gogu Constantine seu, ca
și Henri Coandă, că în societatea ciocoilor și grofilor de toate
naționalitățile, „la noi, talentul are de ales doar două căi: se cară
de aici, sau se ofilește". Bolyai Jănos s-a ofilit. Geniul nu i-a adus
gloria, ci exilul în propria lui țară, izolarea ți decretarea lui drept
ne bun. „Ah, organele-s sfărmate și maestrul e nebun", epilogul
destinului eminescian...
Bolyai Jănos n-a fost însă nebun, ci declarat ca atare de so-
cietatea uremii. Toate gîndurile sale, așternute pe cele 10.000 de
pagini manuscrise ce fac, la Tîrgu Mureș, pandantul demn al celor
10.000 de pagini eminesciene din București, dovedesc ce teribil de
lucide erau gîndurile sale cu privire la vremi și oameni. Atît de
teribile, că numai un nebun și le putea permite...
A trebuit să se prăbușească tot eșafodajul social în care au
înnebunit pe jumătate Bolyai și definitiv Eminescu, și din care s-au
„cărat", spre a-i îmbogăți pe alții, atîtea genii rodite sub cerul
nostru, pentru a putea descoperi în Bolyai Jănos cu totul altceva
decît un nebun. Matematicianul de geniu fusese de mult
descoperit, încă de la sfîrșitul secolului trecut, cind apărea la Paris,
în traducerea lui Houel, opera sa fundamentală, tipărită prima
oară în 1832 ca apendice la cartea tatălui său, într-o tipografie din
Tîrgu Mureș. Dar legenda „nebuniei" n-a risipit-o decît cercetarea
manuscriselor. La data cind scria Ta- bery Geza, acest nou Bolyai
nu se născuse încă în conștiința posterității.
Dar, de fapt, Cerbul nu este un roman biografic, nici o viață
romanțată a lui Bolyai Jănos și a tatălui său Farkas, ci o carte
despre destinul geniului în lumea geografică și socială în care au
gîndit, la aceeași problemă, un Eminescu, un Vlahuță — autorul lui
Dan — un Camil Petrescu în Patul lui Procust și un Căline seu în
Bietul loanide. Intre Luceafărul și Scrisorile eminesciene și între
ultimele, Cerbul rămîne, în proză, cea mai cutremurătoare creație
pe această temă, deoarece personajul în cauză nu este un
cameleon jovial, sau un obscur gazetar imaginar, ci marele, realul,
Bolyai Jănos.
Tocmai aici s-a dovedit instinctul sigur al artistului Tabery
Geza: el și-a luat substanța tragediei literare dintr-o tragedie ale
cărei dimensiuni reale sînt chiar mai mari decît acelea din roman!
Biografia lui Bolyai este oglinda care, departe de a infirma
tragedia romanului, o dublează în adîncime. Așa cum nu putem
citi. Luceafărul și Scrisorile fără a le asimila tragediei personale a
lui Eminescu, tot așa gîndul că tragedia Cerbului a fost reală
încarcă romanul de gravitatea faptului întâmplat. Din păcate, cu
excepția unei eminente și pătrunzătoare broșuri, apărută în 1954
la Editura Tehnică, și a cărții bogate în date, dar^cam hibridă, a
Floricăi T. Câmpan, publicată în 1971 de Editura „Albatros",
cultura românească nu posedă o veritabilă monografie 1 despre
acela care a scris cîndva aceste cuvinte: „Nimeni nu iubește, nu
prețuiește, nu susține mai mult decît mine națiunea romană, și ca
oameni îi iubesc la fel ca pe maghiari".
Sînt sigur că romanul lui Tabery Geza va aprinde, în sufletul și
mintea unor tineri matematicieni și filozofi romani, dorința de a
realiza această monografie și voința cu care Pâr- van a învățat la
40 de ani maghiara, spre a-și citi confrații arheologi de această
limbă.
In mod firesc, cititorul se va întreba cît este ficțiune și cît
realitate în acest roman care are, drept erou, pe un om în carne și
oase. Ajuns cu lectura prefeței aici, l-aș ruga să citească mai întîi
romanul, și după aceea să revină la rîndurile noastre. Oricum,
esențial, totul este adevărat, iar mult din ceea ce este imaginat, ar
fi fost posibil. Căci legenda unui om, chiar dacă nu este adevărată
în strictul înțeles al cuvîntului, este uneori mai adevărată, ca
revelare a personalității sale, decît faptele cele mai precise.
Artistul își ia față de acestea din urmă libertățile legendei, care
1 în curînd va apărea la Editură Kriterion valoroasa lucrare a cercetătorului științific Benko Samu —
Confesiunile lui Bolyai Jânos ; în românește de Aurelia Eugenia Moga. (N. red.)
simplifică, răstoarnă cronologiile, elimină sau adaogă, nu spre a
împuțina sau răstălmăci adevărul, ci spre a-l face și mai
perceptibil. Și, pe urmă, cum spuneam, există un Bolyai încă
nedescoperit, precum și un Bolyai al legendei negre, al calomniei,
din care ceva nu putea să nu rămî- nă. Este meritul lui Tabery
Geza de a fi intuit măreția omului și puritatea lui, și de a fi
anticipat opera de resurecție și restaurare pe care abia epoca
noastră a început să o înfăptuiască.
Și mai este ceva: în 1925, cînd apărea acest roman, era la modă
psihanaliza. O știm și din teatrul și filozofia lui Blaga, unul din
primii care au folosit-o în scrisul lor, la noi. Tabery Geza plătește și
el tribut epocii. Este tributul cel mai greu, fiind și cel care-i impune
abaterile cele mai mari de la adevărul istoric. Fermecătorul
personaj feminin, din nefericire nefast, este, ca rol în viața celor
doi Bolyai, o ficțiune. Cum ficțiuni sînt și dramele intime freudiene
ale lui Jânos. În realitate, lucrurile au stat mai simplu și mai
terestru, atît cu tatăl cît și cu fiul, iar manuscrisele lui Bolyai Jânos
dovedesc foarte clar faptul că, departe de a-și fi trăit ultima parte a
vieții într-o stare de decrepitudine, mintea sa a continuat să ardă,
aștemînd pe hîrtie gînduri de care s-au speriat mai bine de un
secol cei ce le-au lăsat zăvorite intr-un colț de bibliotecă.
Un lucru trebuie însă lămurit temeinic: la aflarea, întârziată, a
cărții lui N. I. Lobacevski, genialul său contemporan, Bolyai Jânos
a avut, intr-adevăr, la început, bănuiala că cineva îi trimisese
acestuia propria sa lucrare. Dar s-a convins curînd că amîndoi
ajunseseră, pe căi independente, la același rezultat. Și atunci, el a
scris aceste cuvinte, care oglindesc, mai mult ca orice operă de
ficțiune, frumusețea morală a geniului său: „oricum ar fi, mă bucur
in mod deosebit că și alții se interesează de această chestiune și
chiar dacă în parte ea (geometria neeucHdiana) și-a găsit un alt
creator, întind mina cu sentimente frățești autorului cu al cărui
spirit mă înrudesc, și mai ales doresc să aibă noroc de un
asemenea talent intelectual o asemenea țară în care, ca și în altă
parte, se impune chiar și pentru doi ori doi cît să facă, și ideilor
oricît de îndrăznețe sau libere li se smulg imediat aripile, li se pun
cătușe, sau li se întind curse în care nici nu te poți mișca; în care
este arătată și croită dinainate calea de la care geniul, care s-ar fi
deschis, s-ar fi aprins, nu are voie să se îndepărteze nici cît un fir
de păr, sub amenințarea pedepsei capitale".
Un al doilea lucru se cere iarăși precizat: cînd scria Tabery Geza
Cerbul, intelectualitatea maghiară, ca și cea romanească, nutrea
același complex de inferioritate în fața Occidentului, crezînd că
singura lume în care geniul ce se ofilea sub Carpați ar fi putut
înflori era aceea occidentală. Așa crezuse Bolyai însuși, care a
așteptat de la Gauss marea consacrare. Dar Gauss l-a decepționat
prin răceala cu care a primit descoperirea sa. Ceea ce nu a știut
niciodată Jânos Bolyai este că, în lumea aceea a lui, Gauss, deși
ajunsese înaintea lui Bolyai la concluzii asemănătoare, n-a
îndrăznit să le aștearnă pe hîrtie, si- nucigîndu-se spiritual, de
teamă să nu-l pîndească rugul lui Giordano Bruno. Cu un secol
înainte, un alt geniu occidental, Descartes, pusese pe foc un
manuscris din aceleași motive...
Într-o scrisoare personală, adresată altuia decît lui Bolyai
Farkas, Gauss l-a caracterizat pe Jânos „un geniu matematic de
primă mărime". Deci nu conștiința'valorii, ci curajul i-a lipsit, într-o
lume care nu se dădea la o parte în fața nici unui mijloc atunci
cînd simțea amenințarea noutăților revoluționare... Ceea Ce Gauss
n-a îndrăznit să scrie, fie și pentru sertar, Bolyai Jânos a izbutit să
tipărească în „barbarul" său orășel de la poalele Carpaților, după
cum a reușit și Lobacevski, în al său Kazan, acest Tîrgu Mureș al
Rusiei țariste...
Trebuie să mai spunem că invocarea succesului lui Lobacevski,
{care reușise să-și facă cunoscută opera în Occident, spre
deosebire de Bolyai), pentru a explica, alături de complexul
freudian, desgărdinarea minții eroului, este tot o ficțiune I
Lobacevski a fost considerat, în țara lui, nebun, ideile sale au fost
declarate nule și neavenite de însăși augusta Academie Imperială
de Științe, iar Occidentul sărbătorește încă pe Rie- mann drept
adevăratul creator al geometriei neeuclidiene. Numai atunci cînd
Rusia a fost atît de mare incit să-și facă re- cunoscuți fiii săi, din
orgoliu, pretutindeni, numele lui Lobacevski a intrat pe ușa din
față a Panteonului. Dar aceasta s-a întîmplat atunci cînd nu se
putea bucura de glorie mai mult decît nefericitul confrate din
Carpați.
Cu toate aceste retușuri, care se impun unei cărți avînd drept
erou un personaj istoric, romanul Cerbul rămîne, în sine, o
capodoperă literară. Nimeni nu stă să caute în tratate de istorie
biografia reală a lui Hamlet, Richard al IH-lea sau Antoniu, ci se
cutremură în fața personajelor shakespeariene. Marea izbîndă a
lui Tabery Geza stă tocmai în faptul că a știut să implice destinul și
figura lui Jânos Bolyai într-o operă de valoarea acesteia,
respectînd datele fundamentale și păstrîndu- se în verosimil. Chiar
dacă nu i-a cunoscut pe Bem și pe Cho- pin, Bolyai ]ânos a fost din
aceeași rasă umană cu ei, așa cum o dovedesc manuscrisele sale,
și intuiția artistului a găsit adevărul. Chiar dacă duelul cu cei 11
nu s-a petrecut la data și locul din roman, și chiar dacă povestea
cu cîntatul la vioară, după fiecare asalt, este scoasă din legendele
circulînd în jurul lui Bolyai, nu este mai puțin adevărat că
savantul a fost un spadasin demonic, invincibil, cum reiese din
toate documentele epocii. Și chiar dacă Anna Teleki din roman nu
este decît o ficțiune pornind de la o ființă reală despre care nu se
știe mai nimic, îi rămînem recunoscători autorului pentru că a
îmbogățit galeria eternului feminin cu o siluetă de neuitat.
Căci, în definitiv, să nu uităm nici un moment că aici nu
urmărim o biografie romanțată, ci un roman. Un roman inspirat
dintr-o anumită epocă și dintr-o anumită realitate transilvană pe
care ar trebui să o cunoaștem mai bine, măcar atît cit o cunoșteau
la vremea lor Miron Costin — care a tradus pe Toppeltin —
Stolnicul Constantin Cantacuzino și Cantemir (care foloseau curent
pe cronicarii maghiari din Transilvania).
Există, pe acest pămînt pe care conviețuiesc, alături de români,
oameni ce respiră același aer și se bucură de același cer de
aproape un mileniu, un geniu al locului, făcut din împletirea
minților tuturor, Pînă la pustiitoarele naționalisme moderne, el
clădise aici un monument al solidarității umane, făurise un
exemplu aproape unic în lume de comuniune a ginților. Căci, așa
cum scria K6s Kâroly, „în răstimpul de o mie de ani, pe pămîntul
Ardealului s-a înfăptuit o minune: trei popoare și trei culturi trăiesc
aici, păstrîndu-și fiecare individualitatea și particularitățile lor,
formîndu-și în același timp un caracter comun".
Împotriva tuturor ațîțărilor interesate și a foalelor imense ce
suflau de aiurea peste scînteia vrajbei, acest duh, ce a sălășluit
cîndva și în sufletul unui Bolyai Jânos, pastorului Stephan Ludwig
Roth sau Nicolae Bălcescu, a ținut la un loc inimile, și a făcut să se
asemene gîndul, chiar atunci cînd se deosebeau limbile. Cititorul
român al lui Tabery Geza va încerca, de aceea, sentimentul de
„acasă". Și, de fapt, această carte, de o acuzată modernitate,
scrisă nervos, fără lungimi și diluații, acest roman în care evocarea
istorică se unește cu actualitatea gîndurilor întrețesute în fapte și
cuvinte, este una din tipicele creații ale strălucitei „generații
interbelice", cu sensul pe care această expresie îl are pentru
literatura română. S-au frământat, în această etapă cu profil de
epocă, multe gînduri și s-au redescoperit, tot atunci, temelii
profunde, care ajungeau pînă la Bobîlna și Doja.
Printre sufletele njari, printre mințile scormonitoare de noi
perspective, printre aceia care s-au străduit întru înălțarea acestor
meleaguri așezate „în calea răutăților", dar și a marilor curente de
idei, Tabery Geza este unul dintre aleși. Apariția acestei cărți în
limba română constituie, de aceea, un eveniment și marchează o
dată în cultura noastră contemporană. Se cuvine, prin urmare, să
aducem mulțumirile noastre Editurii Kri- terion, care se face astfel
înfăptuitoarea fidelă a unei strălucite politici promovate de Partidul
Comunist Român.
Veronica Bârlădeanu, care semnează, versiunea românească a
capodoperei,lui Țabery Geza, a cîștigat un greu examen. Intr-
adevăr, cunoscătorii limbii maghiare știu că stilul acestei cărți este
foarte dificil deoarece, spre a evoca atmosfera de epocă și spre a
caracteriza, lingvistic, pe cei doi Bolyai autorul a folosit uneori
limbajul epocii și particularități lingvistice proprii secuilor.
Traducătoarea s-ar fi putut lăsa tentată de o transpunere ad
litteram. A preferat să gindească în spiritul autorului, care era un
modern din speța lui Camil și a lui Blaga, și să traducă în așa fel
încît să nutrim iluzia, că, de fapt, această operă a fost scrisă direct
în românește.
DAN ZAMFIRESCU
Martie. Zăpada începuse să se prefacă în pîraie și marele
dezgheț topea parcă însuși tumultul istoriei. Atmosfera de dulce
destrămare stîrnea în cerul gurii gustul unor vieți apuse, inva-
dînd gîtlejul cu izuri sălcii, parfumînd bolta palatină cu arome
ale mistuirii în neant. Buzele se deschideau asemenea unor
maiestuoase uși date în lături în fața unor personalități cu nume
fastuos pronunțate de solemni maeștri de ceremonii. Ș i numele
răsună, materializîndu-se în ființă vie: Teleki Anna. Numele unei
femei ce a întruchipat totul, înmănunchind viața a două genii, a
întruchipat totul pentru că, aproape fără voia ei, a legat,
asemenea unei verigi bătute-n nestemate, două tragice destine.
Prezență elementară cu aureolă princiară, puternică, de o
sportivă dezinvoltură și de o diafană fragilitate.
Delicată și, dacă exprimarea ar fi proprie ilustrării contextului
secolului trecut, înzestrată cu un larg spirit european, dar
gingașă și firavă în deplina ei feminitate.
Blajină și catifelată ca spicul de grîu rodit pe malul Mureșului,
glacială în flacăra rece a ochilor albaștri ca negurile înzăpezite ce
hotărnicesc cu creste înalte Ț inutul Mureșului.
Maternă și satanică, îngemănînd în suflet, într-o stranie
simbioză, viciul și virtutea.
Poate că Anna s-a întrupat mai apoi în necercetatele adîncuri
ale unei biblioteci, poate trăiește în adăstarea de o clipă a unui
accelerat pe peronul unei gări anonime, poate în ochii umbriți ai
vreuneia dintre multele femei ale acelui Ardeal care păstrează cu
sfințenie un noian de documente scrise, atît de multe încît cea
mai bogată imaginație se simte anihilată în fața lor.
— Ce dorești, domnia ta, de la mine? — întrebă ea — de la
mine, a cărei viață de-abia dacă se află consemnată în douăzeci și
cinci de rînduri stăruind în tăcerea arhivelor de familie? Ce poți
dori de la mine, care în bezna unei cumplite nopți în care s-au
pierdut două genii ale omenirii, apunînd necunoscute înainte de
vreme, n-am fost decît femeie? Cată-ți subiect de scris în faptele
unor vieți a căror măreție a consemnat-o însăși istoria. Și truda
căutării n-ar fi prea anevoioasă. Vei găsi multe fapte interesante
în viața acestui neam Teleki.
— Știu — i-am răspuns — cunosc pe cîțiva dintre ei, înaintași
și urmași la fel de renumiți. Îl știu pe viteazul cancelar al
stăpînirii, măcelărit de tătari la Zărnești și al cărui sînge,
înnobilat prin acela al familiei Garăzda, a curs prin înseși vinele
marelui împărat Matei Corvinul. M-am întîlnit și cu zîm- betul
turnat în bronz al contelui latin, care a donat, spre ridicarea
bibliotecii din Tîrgu-Mureș, o nemăsurată avere și al cărui suflet
trăiește nestins în filele a patruzeci de mii de volume, —
patruzeci de mii de vieți așezate sub arcade albe imaculate. Mi-a
fost dat să aud despre Jdzsef, ctitor de Academie și am citit
despre acel Lăszlo care și-a trecut viața scriind și trăind drame
zguduitoare într-o vreme cînd neamul său era pe cale de-acum
de a-și scutura de pe umeri vicisitudinile tragice ale vieții. M-au
emoționat miile de aventuri ale exilatului de la Guernsey, întîi
răsculat carlist, apoi erou de Morsala, dar mai presus de toate
grand seigneur de Coltău. * Și am văzut desenele de la Kufstein **
ale Blankăi Teleki; și nu eu sînt acela căruia trebuie să i se
amintească cît au făptuit cei din neamul Teleki.
Teleki Anna, cea despre care scrisorile arhivelor de familie
păstrează doar o însemnare de douăzeci și cinci de rînduri, și-a
ridicat spre mine obrazul umbrit de negurile unui veac:
— Dacă-i cunoști pe ei, de ce mă alegi, domnia ta, tocmai pe
mine? Ce te pasionează în ființa mea, care nu înseamnă nici pe
departe istoria?
Ș i răspunsul a fost:
— Efemerul.
Teleki Sândor (1821-92) — conte, scriitor, prieten al lui Petofi
și Victor Hugo, luptător revoluționar în 1848, alături de Bem,
luptător în armata lui Garibaldi.
** Kufstein, oraș în Tirol, pe valea Inn-ului; în fortăreața-
închisoare de aici au fost întemnițați numeroși patrioți maghiari,
printre alții, și Te- lekl Blanka (1806-62), luptătoare pentru
emanciparea spirituală și egalitatea culturală a femeilor.
 BAL LA CLUJ

Doi inși măsurau cu pași apăsați încăperea largă.

Tatăl și fiul.
— Primul născut al vidului este punctul, al doilea e sfera,
spuse Jănos, fiul.
— Ce știi despre funcții?
— Prin ridicarea binomului la putere, puterea și logaritmul
duc la șiruri ce exprimă o noțiune mai înaltă în care imaginarul
devine exponent. Din toată această contopire, ca din apa rîurilor
adunate într-un ocean, se naște așa-numita noțiune de funcție.
De aici se ivesc din nou probleme noi, din care se reverberează
încrengătura stufoasă a arborelui matematicii.
— Bine, ajunge pentru azi!
Cînd Bolyai Farkas discuta, în calitate de profesor, cu fiul său,
îi spunea dumneata, la fel ca și elevilor săi de la colegiu. Dar
aCum lecția se încheiase și Farkas vorbi din sufletul său de tată:
— Dacă ai chef, te poți duce pe deal, la Trebely sau în crîng
după păsărele.
Dar, cu toate că de pe Trebely se auzeau chiuiturile sprințare
ale colegilor săi, care se zbenguiau în zăpada proaspătă, cu
săniuțele lor pitice, Jănos nu se prea arăta dispus să plece; cu
siguranță că și în crîngul de pe malul Mureșului se zbăteau acum
doi-trei scatii în cursele întinse de flăcăiaș; lumea veselă și albă
de afară ar fi fost mult mai potrivită cu tinerețea lui decît
penumbra adîncă din camera cu draperii și lambriuri! Rămase
totuși aici. Întinse alene mîna după vioara al cărei trup brun și
destul de uzat înghioca în melodie bucuriile și durerile
nemărginite ale tuturor Bolyai-lor de pînă atunci, scăldînd în
armonia muzioirmobilierul lustruit de vreme. Strîngînd vioara
între genunchi, o acorda răsucind cheile scîrțîitoare și negre.
Apoi, străfulgerat de o bănuială, se întrerupse din ocupația ce
părea să-l absoarbă. Cu o mișcare nervoasă a mîinii, fără să
rostească nici un cuvînt, întrebă ceva arătînd spre una din ușile
camerei.
Profesorul răspunse la fel, ridicînd din umeri, plin de amă-
răciune că aceleia către care se îndrepta grija lui Jănos, soției
sale — mama fiului său, întinsă în încăperea vecină pe patul de
suferință — îi este acum totuna dacă Jănos cîntă la vioară sau
veghează păstrînd liniștea adîncă a sfintelor capele. Doamna
Zsuzsanna, soția profesorului, se afla de mai bine de douăzeci de
ore în acea stare inconștientă de profundă catalepsie ce urma
cumplitelor crize de delir paroxistic.
Cu douăzeci de ore mai înainte, tatăl și fiul pîndisera cu
desperare momentul cînd furia demenței va ceda locul neputinței
cataleptice. De pe buzele femeii valul de furie se retrăgea undeva
în adîncuri, ostoindu-și zbaterea. Colțurile buzelor secate de
sînge bolboroseau încă obsesia obișnuită, vestea maniacală cum
că ea, zeița vacilor, o văcuță albă, zămislește acum un taur mare
și brun, și pînă să-i dospească fătul, prefăcîndu-se într-un bivol
înfiorător, se și destramă în fierbinți mlaștini de pucioasă.
Presupuneau că zbaterile imaginației bolnave, scăpată de sub
control, se apropiau de liman. Ș tiau din experiență că Zsuzsanna
își va smulge de îndată pînă și ultima ftșie de îmbrăcăminte, 'se
va așeza lîn patru labe și va fi cuprinsă de o stare catatonică. Le
lipsea totuși puterea să aștepte cu răbdare pînă se derulează
toate fazele crizei. Soțul și fiul înșfăcară cu brutalitate femeia
inconștientă, îi înlănțuită membrele răscolite de convulsii și o
legară ou frînghii puternice de patul de suferință, spre a o putea
părăsi.
Jănos își luă vioara subsuoară. Tatăl își aprinse pufăind pipa.
Închiseră cu cheia ușa ce ascundea răcnetele femeii în delir. Era
opt fără un sfert și în casa Teleki concertul începea, cu
punctualitate, la ora opt.
Ah, concertul acela, încîntare sublimă și de neuitat!
O contesă Gyulai, mîngîind clapele spinetei, vrăjise tîrgu- șorul
dăruindu-1 cu strălucirea mozartiană a Salzburgului. Căidura
interpretării topea florile de gheață desenate pe cristalul
ferestrelor palatului Teleki, făcîndu-le să înflorească, flori
fierbinți, adînc în sufletul ascultătorilor.
În fața podiumului, în bunidițe de mătase, stăteau cîteși trele
fetele Teleki: Răkhel, Kristina, Anna. Printre capetele cu plete
răvășite ale bărbaților se zărea unul acoperit de o perucă albă,
franțuzească. Trebuie că soarta-1 împinsese pe aceste meleaguri
uitîndu-1 aici încă de pe vremea rococo-ului. Însă pînă și
monsieur Houchand, cel mai asiduu curtezan al celor trei surori,
furat de armonia revărsată de clapele spi- netei, uitase să-și
declame complimentele galante la adresa cizmelor de lac ale
Kristinei sau, poate, a zulufilor baronesei Anna.
Actrițe frumoase și actori hămesiți de foame au interpretat
cîteva scene amuzante din Bărbierul din Sevilla. Doamne, cum se
mai luminau în zîmbet obrăjorii delicați al domnișoarelor Teleki!
Ca piesă de rezistență, la urmă, așa cum își anunțase mon-
sieur Houchard adoratele, o orchestră de coarde, formată din
doisprezece membri, cîntă o simfonie de Haydn. Bolyai Jănos, cel
mai tînăr violonist al formației, era mistuit de o emoție gîtuitoare.
Dacă l-ar fi întrebat atunci cineva cam ce-ar dori el să fie, ar fi
răspuns fără preget: fum care se destramă instantaneu!
Din sala strălucitoare nu vedea decît pîlpîirea sutelor și sutelor
de luminări ale candelabrelor, care în vibrația lor grăbită se
luaseră parcă la întrecere cu vibrația emoționată a inimii lui de
copilandru. Apoi, atenția părăsi strălucirea luminărilor și se
concentră toată asupra baghetei de fildeș a dirijorului. Melodia se
înălța murmurată, ca un susur fermecat al gîndurilor sale
surescitate, incapabile de concentrare.
Dar, deodată, s-a auzit un pocnet. Obrazul muzicantului
blond, un sas, așezat lîngă Jănos, îngălbeni. Era vioara întîi.
Pocnise una dintre corzile viorii lui, rupîndu-se.
Cu hotărîre desperată, Jănos îi luă precipitat caietul cu note
de pe pupitru. Nimeni nu avu timp să se dezmeticească în fața
acestei fulgerătoare schimbări de rol. La acordul următor figura
dirijorului se destinse într-un zîmbet:
 — Bravo! — șuieră. Acum domină corect a-ntîia!
2 — Cerbul — c. 1/275
17
Furtună de aplauze. Doar cineva, într-o bundiță verde, rămase
într-o aparentă rezervă. Toată atenția îi era concentrată asupra
lui monsieur Houchard, care-i șoptea ceva la ureche. Jănos îi
reținu figura. Ar fi dorit să o poată urî. Dar îi era peste putință.
În această seară amețitoare prin lumina ei, obrazul rece al celei
așezate în primul rînd de scaune era mai strălucitor ca însăși
strălucirea luminii.
La șoaptele lui Houchard, obrazul se întoarse puțin spre a
desluși mai bine cele ce i se spuneau:
— Sînt doi ani de cînd viața lor e un iad. Recunosc pînă și
colegii profesorului că în matematică e unul dintre cei mai mari.
Iar puștiul ăsta îl depășește. Vă puteți închipui cît trebuie să
sufere. De cîte ori își dispută ideile abstracte năvălește asupra lor
răcnind nebună doamna Bolyai. Inima ei de mamă e geloasă pe
astronomie și nesațul ei ide femelă pe toate cifrele scrise pe tablă
de domnul Bolyai.
— Cum se poate admite ca o femeie redusă la minte să se
amestece în lucruri pentru care n-are nici un fel de înțelegere?
— Acest amestec e scump plătit de obicei, zîmbi Houchard.
Baroana întrebă cu o curiozitate rece:
— Gîlceavă? Ceartă? Neînțelegeri familiale?
— Dac-ar fi numai atît! Dar sînt vecini care vorbesc des* pre
bătăi, schingiuiri și alte cruzimi.
— Dați-mi voie, dar eu nu pot să cred!
— Ați crede, desigur, dacă ați auzi acele strigăte îngrozitoare ce
umplu noaptea cu o spaimă de moarte locurile din jurul
templului minoriților.
— Povești!
— Și poate veți spune că sînt povești și cele văzute de elevii
domnului Bolyai, cu două săptămîni în urmă, la lumina lunii, pe
aleile parcului Bolyai?
 — Și mă rog, ce-au văzut pușlamalele?
— Mi-e și rușine să vă spun... Era spre miezul nopții cînd
răcnetele desperate ale doamnei Bolyai le-au înghețat sîngele în
vine locuitorilor din cartier. Cinci elevi de la Colegiu treceau spre
casă tocmai prin fața grădinii. Și iată că văd deodată o femeie
despuiată chiar ca stăbuna noastră Eva — care năvălește, urlînd,
dinspre casă. Nu vede, n-aude și se năpustește în prima tufă de
măceșe. Își sfișie pielea albă în spinii tufișului pînă o năpădește
sîngele. Apoi leșină. Farkas și Jănos o urmăresc fugind pe
nefericita ce voia să se salveze. Ș i cînd își ajung victima... Să-i
ierte pe toți trei Cel-de-sus!
Teleki Anna își părăsi enervată scaunul.
— Dac-ar fi să dăm crezare vorbelor, ar fi revoltător.
Ea credea în profesor, cu o evlavioasă convingere. Era în-
credințată că Farkâs e un bărbat superior oricăreia dintre cu-
noștințele sale. Chiar și baronul Kemeny Simon, soțul ei, pe care
savantul îl întovărășise în timpul studenției în Germania, spunea
despre el, cu toată zgîrcenia lui la vorbă, că om mai integru, a
cărui erudiție și capacitate spirituală să fie secondate de
minunate virtuți nu se găsește.
Odată, Bolyai, cu prilejul zilei de naștere a baronului, scrisese
o urare în versuri. O strofă i se adresa Annei. Era o închinare
smerită, cuvenită tovarășei de viață a celui căruia i se dedicase
poemul. Și totuși, cînd s-au citit versurile, baroana a roșit. O
cuprinsese un fior plăcut. Copiase, în taină, acea strofă, spre cea
mai intimă desfătare a sa, și o pitise printre lenjuri în sertarul
comodei, iar în timpul îndelungatelor absențe ale baronului se
abandona cu plăcere acelor gînduri ce i le adresase bărbatul
străin, evocîndu-le la rîndul ei în gînd de sute și sute de ori.
Era peste putință de crezut că cele două genii, tatăl și fiul, se
pot deda la cruzimile zugrăvite de imaginația sexuală nebuloasă
și sfruntată a franțuzului.
N-avea putere să audă bîrfelile, pentru că unul dintre cei trei
eroi ai clevetirilor era admiratul profesor. Iar ea voia să-I știe bun
pe Farkas. Sau dacă știrea faptelor dureroase, de o chinuitoare
brutalitate ar fi găsit totuși ecou în sufletul ei, dacă le-ar fi
acceptat, atunci toată suferința ei s-ar fi ascuns într-o întrebare
ce o făcea să roșească, chiar nerostită fiind:
„Dacă e, într-adevăr, atît de violent și neîndurător, dacă
pasiunile pot întuneca atît de sălbatic mintea luminată a geniu-
lui, de ce trebuie să o supună dezlănțuirilor sale pe acea femeie
netoată care nu poate simți decît amarul sublimelor furtuni?“
De vină să fi fost, poate, vremea pe care o trăiau și care se
arăta deasupra Ț inutului Mureșului sub semnul unor pripeli
prea puțin raționale, vreme pe care Teleki Anna nu putea și» mai
cu seamă, nu voia să o accepte.
Veac cenușiu și deșert; al doilea deceniu al celui de-al
nouăsprezecelea secol. De-a lungul și de-a latul Europei, po-
poarele nefericite gemeau strivite de întunecata coaliție a îm-
păratului Austriei, a regelui prusac și a țarului Alexandru. De trei
ani, pămîntul secuiesc primea sămînța dospită, roditoare doar de
măluri și oamenii, după secerișuri desperate, credeau mai
degrabă în diavoli decît în dumnezeul bogaților și popilor.
Toamna, cînd dezastrul cuprinse și dealurile, atacînd viclean
viile, sentimentul că pînă în iarnă se vor toci copitele calului
moaștelor sfîntului Mihail purtat în prapuri deveni certitudine.
Micii proprietari strînseră cureaua, reducînd cheltuielile
gospodărești, iar ghiorăiturile mațelor înfometate ale iobagilor
întîmpinau iarna cu tunet, cu tunetul furtunii dezlănțuite.
Profesorilor colegiilor li se plăteau lefurile în schein- forinți,
socotindu-li-se drepturile între patru sute și șase sute de
bancnote, după vîrstă și merite, și achitîndu-se și aceștia cu mare
nesiguranță. Proletariatul intelectual al vremii, preoții, profesorii,
actorii se refugiau speriați în fața urgiei divine pe singurul liman
mai generos, acela al nădejdii.
Negurile acestor trei ani nu trecură fără să lase brazde adînci
nici peste frunțile celor din păturile de sus. Acum se discuta tot
mai des pînă și în strălucitoarele palate despre Gheor- ghe Doja
și despre vechea răscoală a iobagilor conduși de Ho- ria și Cloșca.
Nobilii inteligenți încercau să întârzie cu binefaceri de moment
clipa unor noi dezlănțuiri. Concertul de la castelul Teleki avea, de
fapt, ca scop deschiderea unei acțiuni de binefacere de calibru
mai mare la care participau toți nobilii de vază din Ț inutul
Mureșului.
A doua zi după-amiază, participanții la concert se adunară din
nou în aceeași casă. Erau acolo tot neamul Gyulai, Kemeny,
Zeyk, Bethlen, Barcsay.
Zeyk Jănos sosise chiar în ziua aceea din Germania. Le
adusese în dar rudelor și prietenilor pipe de forme ciudate, ta-
bachere smălțuite, bomboniere și porțelanuri înflorate, pictate de
mîini măiestre. Teleki Anna primise în dar romanul sentimental
Manon Lescaut al abatelui Prevost, legat într-o splendidă copertă
de piele și cu un semn de carte cu trandafiri brodați în fir de aur.
Pe semnul de carte era înfățișat obrazul eroinei cu o viață atît de
efemeră, Manon.
Dar, mai mult dedît această carte de o dulce tristețe și la modă
pe atunci, pe Anna o bucurau trei cărți aduse de Zeyk, din
Gbttingenul îndepărtat, la cererea baronului Simon. De îndată ce
Zeyk Jănos predase cărțile, Anna se repezi cu un nesaț nu
tocmai discret asupra lor, prinzînd a le descifra titlurile:
— „Cagnoli: Trigonometria...“, „La Croix: Ecuații diferențiale"...
„Schubert: Astronomia — Sanktpetersburg"... Simon, pentru ce
îți trebuie aceste cărți? — întrebă ea cu prefăcută naivitate.
Bărbatul începu să rîdă:
— Cum așa? Ai uitat pentru cine le-am comandat?
Femeia se prefăcu a-și aminti abia acum.
— Adevărat! Mai există oare în Ardeal o altă pasăre rară, care
ar putea avea trebuință de asemenea cărți?
— Merită să-i facem o bucurie, spuse soțul.
Anna prinse momentul potrivit pentru a exploata sentimentele
de prietenie ale lui Simon.
— Mi-ar permite oare domnia ta să-i ofer eu această surpriză
izvorîtă din sentimente frățești?
Felul în care știa să mascheze sîmburele de dor ce o mîna îl
impresionă pe baron. Răspunsul lui fu o sărutare apăsată pe
obrazul îmbujorat al femeii.
Cei întruniți se așezară în jurul mesei prezidate de Teleki
Jozsef. În afara funcției onorifice de consilier la Curtea de apel și
a celei active de director de Sipitall, el deținea și funcția de
consilier guvernamental, astfel că speranța de a obține bu-
năvoința și sprijinul stăpînirii pentru acțiunea lor de binefacere
era în strânsă legătură cu persoana lui.
— Alors, monsieur Houchard, — deschise ședința încli- nîndu-
se politicos către franțuz, după ce rosti cîteva fraze convenționale
—, vă așteptăm propunerile, la urma urmei, împăratul domniei
voastre a avut o contribuție considerabilă în dezlănțuirea acestor
triste vremuri.
Domnul apostrofat se simți deosebit de încurcat, stinghe-
rindu-1 îndeosebi prezența Annei. Pentru nimic în lume n-ar fi
renunțat la fraza care-1 putea absolvi.
— M-am asimilat intereselor maghiare. M-am opus, dînd
dovadă de destulă ușurință, armatei în care a slujit cîndva un-
chiul meu, mareșal al revoluției. Am fost rănit în bătălia de la
Gydr. Ce puteți să-mi cereți mai mult? N-am să-mi pot smulge
din suflet niciodată cuvîntul fraternite. E tot ce poate face umila
mea persoană pentru înlesnirea mizeriei.
Îi întinse lui Teleki Jozsef un pergament. Pe o foaie orbitor de
albă, — desenat cu cerneală roșie și neagră — proiectul, conturul
unei insule liniștite. Malurile insulei erau scăldate de volburile
Mureșului și tivite de arbori decorativi desenați cu minuțiozitate,
iar dumbrăvile domesticite îți evocau poate Tria- nonul, poate
Malmaisonul.
— În mijloc vom planta un trandafir din soiul Marechal- Niel,
spuse monsieur Houchard, măgulind sensibilitatea domnilor.
— Să nu încercăm să întoarcem înapoi istoria omenirii, îl
întrerupse Simon veninos. Vremurile de gloire au trecut și ce ar
avea de căutat oare strălucirile lor apuse tocmai aici, la Tîrgu
Mureș?
— Nu ar fi imposibil să mă caute tocmai pe mine, pe tînă- rul
ștrengar, domnule baron, spuse melancolic galul. Dar să ne
cruțăm susceptibilitățile. Sînt dispus să ajut, dîndu-le de lucru,
zilnic, optzeci de secui aflați la ananghie și să construim astfel,
după planul aflat aici de față, parcul orașului Tîrgu Mureș. Unica
mea condiție este ca acest petec de pămînt să poarte pe veci
numele acelei insule îndepărtate unde a renăscut, ca pasărea
Phoenix, împăratul exilat.
— Elba, șopti Anna, emoționată. Eu voi culege primii
trandafiri!
— O farsă ideală în numele unei epopei de mult îngropate! —
savură Jozsef generozitatea veneticului. Să respectăm
entuziasmul francezilor.
...Afară, în gerul cumplit, se vînzoleau, în fața castelului,
cerșetori și iobagi zdrențăroși...
Teleki Jozsef le pretinse celor de față căruțe spre a se putea
aduce, fără întîrziere, alimente dinspre părțile Brașovului. Omul
său de încredere plecase într-acolo, ducînd cu sine patru mii de
forinți spre a cumpăra de la negustorii munteni cereale pentru
nevoile a douăzeci de sate.
La Miercurea Nirajului și la Gurghiu foametea și lipsurile
deveniseră atît de crunte, încît morile măcinau pentru hrana
oamenilor coceni de porumb și scoarță de arțar. După spusele
unuia dintre bătrînii Barcsay, țăranii înfometați năpădiseră
suburbiile orașului, ca niște cîrduri de ciori.
— Ar mînca și gunoaiele cailor, scuipă el cu scîrbă și fără
îndurare.
Anna simți că o cuprinde amețeala. Nu suporta nobila cruzime
maghiară a bătrînului. Fură nevoiți să deschidă ferestrele, pentru
ca frigul ce sfîșia mulțimea zdrențăroasă să doftoricească micul
leșin al sensibilei magnate. De îndată ce umbra firavă a femeii
apăru în canatul ferestrelor ce se deschideau spre straxlă,
mulțimea înghesuită în fața porții prinse a urla:,
— Fie-vă milă, binefăcătorilor!
— Mă duc să le împart supa, își reveni doamna Kemeny,
auzind rugile celor înfometați.
Această supă dătătoare de puteri o împămîntenise în Ardeal,
în timpul vremurilor de lipsă și urgie, Teleki Jozsef, ca să mai
echilibreze puțin balanța necazurilor. În casă era o regulă: la
împărțirea supei asista întotdeauna una dintre femeile din
familie, ca nu care cumva slugile nesupravegheate să scurteze
porțiile cuvenite nevoiașilor.
Houchard părăsi sala de consiliu la puțină vreme după ple-
carea Annei. Își părăsi proiectul și, odată cu el, întreaga societate
de binefacere.
În fața porții se înghesuiau flămînzii și Anna, secondată de
slugile casei, le aștepta asaltul gălăgios.
Împărțirea supei era în toi cînd în fața Annei apăru timidul
francez, care se oferi, galant, să-i dea o mînă de ajutor Ia îm-
părțirea hranei.
— Bine că ați venit! Mă veți însoți undeva, îi spuse Anna și
Houchard se înclină cavalerește.
— Mă voi socoti un om norocos.
Gulerul înalt, favoriții exprimau o atenție ușor înfumurată, iar
jobenul cafeniu descrise în fața 'baroanei o reverență largă, de
totală supunere.
Terminară în grabă cu supa, cu flămînzii. Pînă să întrebe
franțuzul încotro se duc, de fapt, condurii mici ai Annei —
doamna Kemeny — se și auzeau bătînd pasul mărunt pe
trotuarul îngust al străzii Szentgybrgy. Abia acum observă el că
baroana duce cu sine un pachet de cărți, care, judecind după
legătura lor, nu puteau fi altele decît cele aduse în ziua aceea de
Zeyk: Trigonometria și astronomia.
— Ce rQSî^ie, doamnă, prezența mea, la plimbările domniei
voastre — zise, înveninat de propria lui descoperire — mai ales
că vă duceți la Bolyai?
 — Monsieur Houchard, dumneata ți-ai oferit odată serviciile
pentru împlinirea oricăreia dintre dorințele mele. Bolyai locuiește
departe. Ai dori oare ca tocmai acum, cînd periferiile colcăie de
sărăcime desperată, să renunț la promisiunea domniei tale?
— Îmi sînteți datoare de luni de zile cu un răspuns la o de-
clarație a mea, trase franțuzul spuza pe turta sa.
— Am spus doar, doresc să fiu aceea care va culege primii
trandafiri de pe „insula Elba“.
— Nu merg mai departe, mergeți singură.
Îndrăzneala franțuzului sperie pînă și plopii înalți din fața
micuței cișmele. Luna lipsea de pe bolta cerului. Felinarele erau
stinse. În amurgul cenușiu, coborît prea devreme, nu se vedea
decît o palidă lumină alburie răspîndită poate de ghetrele albe ale
francezului. Ș i cum pașii lui șontorogi prinseră rădăcini în pămînt
cu o încăpățînate revendicativă, Annei îi veni o idee hazlie:
— Dacă mă prinzi și mă iei de mijloc, mă poți săruta unde
apuci!
N-avea alt gînd decît să-și determine însoțitorul s-o conducă pe
străzile întunecate pînă la casa familiei Bolyai. Ș tia bine că
Houchard e îndărătnic și, dacă i se năzare o dată, nici o forță
lumească în afara incitării dorințelor lui intime nu-1 mai poate
urni din loc. Scînteierile ochilor li se încrucișară și, în clipa
următoare, Anna dispăruse: fugea.
Fugea, și franțuzul îndrăgostit, șontorog și opozant, boem
nebun și bun ca pîinea caldă, alerga în urma fustelor fluturate —
ca o frunză uscată tîrîtă de fierbințeala vîntului.
Armoniile unei mîhnite melodii de Lavotta 2 se răspîndeau în
serpentine dulci din vioara lui Jănos, umplînd încăperea, în
amurg vibrația coardelor învăluia casa într-o dureroasă tristețe.
Tatăl se ghemuise pe un scaun simplu, din lemn de brad, fără
spătar. Asculta cu coatele pe genunchi, cu fața sprijinită în
palme suspinul melodiei.
„Acum încolțesc în sufletul lui tînăr primii muguri ai sen-
2 Lavotta Jânos (1764-1820) — compozitor și violonist maghiar. Muzica sa, în bună parte prelucrări de
teme folclorice, s-a bucurat de foarte mare popularitate.
timentelor bărbătești. Ei, doamne, cînd se vor umfla volburile
inimii?“ — își spunea, prividu-și fiul.
Cîntărea în minte, judecîndu-se tîrziu, propria lui soartă.
„Am irosit o tinerețe în zadarnice căutări pe tărîmul ma-
tematicii!“
A unsprezecea’ axiomă a geometriei euclidiene era acel zar pe
care Bolyai Farkas își jucase nu numai propria sa soartă.
Această preocupare îi deturnase viața și îi împingea familia spre
cataractele nevoilor materiale. Cu toate că, timp de douăzeci de
secole, Nasreddin, Clavius, Borelli, Wallis și atîția alții își
încercaseră zadarnic forțele, cu zece ani în urmă el credea încă în
posibilitatea de a găsi cheia problemei. Era sigur că ori va putea
demonstra fără drept de apel axioma liniilor paralele, după care
două drepte paralele între ele nu se pot întîlni decît în infinit, ori
o poate răsturna. În ambele cazuri demonstrația ar fi revoluționat
nu numai matematica și astronomia, ci și științele înrudite.
Era încredințat că aceluia care va demonstra axioma sau va
găsi argumentele răsturnării ei omenirea îi va ridica un mo-
nument mai durabil decît bronzul și marmura. Irosise zece ani
buni, migălind, cu axioma. Își apropiase problema abordînd-o din
diferite laturi, dar nu reușise să ajungă cu gîndirea pînă la
miezul uriașei întrebări. În schimb, acești zece ani i-au secat
întreaga sevă a tinereții. Se simțea ca o frunză îngălbenită de
vreme, agățată încă de creangă dar stearpă, niciodată roditoare,
împlinită.
Nu mai putea suporta singurătatea. Mistuia doar povara
amărăciunii sufletului său ostenit amăgindu-se că toamnele
vlăguite sînt urmate de proaspete primăveri, cu muguri vîn- joși
și că ceea ce n-a izbutit el ar putea fi cununa de glorie a fiului
său. Jănos se arăta a fi demn de speranțe atît de mărețe. Farkas
își aminti cu prospețime, de parcă s-ar fi întîmplat ieri, fericita
surpriză pe care i-a oferit-o, cu ani în urmă, fiul său, care abia
împlinea cinci ani pe atunci. Era un amurg la fel de cenușiu și
desperat ca acum. Agonia unei după-amieze dense trăgea
obloane de întuneric la ferestrele oarbe ale casei lor. Băiețelul
tăia cu o foarfecă nemiloasă scrisori vechi. Era un flăcăiaș
musculos, bine legat și pe deasupra și încăpățînat.
— Tăticule, ia te uită — spuse poruncitor —, e tocmai
jumătatea.umri'dreptunghi!
Ș i flutură în fața ochilor meditativului matematician un
triunghi croit cu îndemînare. Pe obrazul întunecat al lui Bolyai
vibră un mușchi. Se apropie de micuț. Se aplecă lingă el și luă
triunghiul de hîrtie în mînă, apoi îi dădu dreptate cu seriozitate:
— Ai spus foarte bine Jancsika. Aceasta este, într-adevăr,
jumătatea unui dreptunghi. Cînd ai să recunoști mai multe ase-
menea figuri și ai să fii ceva mai măricel, am să te duc la dragul
și bunul meu prieten, vestitul profesor neamț din Gdttin- gen. El
e cel mai mare învățat de pe fața pămîntului. Sub îndrumarea lui
vei putea ajunge mai departe decît bietul tău tată.
— Eu vreau să mă fac soldat, spuse copilul. Soldat ca îm-
păratul francez, dar dușman împăratului francez. Vreau să-i bat
mai întîi pe nemți, pe urmă chiar pe împăratul francezilor.
Tatăl îi răspunse:
— Vom vedea, fiule. Împăratul francezilor a învățat mult,
învață și tu cu sîrguință dacă vrei să te faci un bun soldat. Soldat
adevărat e numai artileristul. Iar artileristul trebuie să
cunoască...
— Tunurile! — întrerupse cu entuziasm vorba tatălui mi-
cuțului Jancsika.
— Geometria! — răspunse cu zîmbet tatăl.
...O ninsoare sublimă înfășură orizontul îngust al periferiei,
învăluind atmosfera în strălucirea blajină a fulgilor uriași.
Umbrele amintirilor de demult s-ar fi putut perpetua în nes-
tatornicie ore în șir, asemenea melodiilor generoase izbucnite de
sub arcușul lui Jănos. Dar zgomotul neașteptat al pașilor i-a
făcut să tresară pe amîndoi.
Un scîrțîit în prag.
O ușă ce se deschide larg.
 Rîzînd către un ins furios, nevăzut încă, și ale cărui nări
zadarnic adulmecătoare se zăriră abia mai tîrziu, Anna lumină
camera umbrită și mucedă.
Arcușul se aplecă în mîna lui Jănos. Farkas sări în picioare. O
clipă își pierdu cumpătul.’ Apoi se grăbi în întîmpinarea
neașteptatului oaspete.
— Doamnă! — strigă surprins.
Pînă să încheie salutul de rigoare, sosi și însoțitorul Annei. Pe
cît îi permitea piciorul beteag, se ținuse în urma flăcăruii
urmărite. Fugise în zadar... Ș i chiar așa fugind, pierduse... ceva...
ce avea să se împlinească, poate, cine știe cînd.
Cu un gest primitor, gazda îi pofti să ia loc. Baroana era
îmbujorată de vîntul mușcător de afară. Purpura emoției se
ascundea străvezie sub culorile vii ale sănătății ei robuste. Ro-
șeața asta i-ar fi.mîngîiat pielea delicată și fără adierea vîn- tului,
fără frigul pișcător, aprinsă doar de emoția de a fi venit în casa
profesorului, și de emoția dragostei împlinite prin bucuria pe care
i-o putea face aducîndu-i cărțile. Ș i, totuși, nu voia să-l asalteze
brusc, cu surpriza noutăților aduse. Se așezară în jurul mesei
lungi cu picioare în cruce și ea ascunse la spate, pe scaun, cărțile
savante.
— Ce cămin sumbru ai, domnule profesor! — privi în jur prin
camera stingheră, cu ochii larg deschiși, copilărește.
— Cu nimic mai sumbru ca însăși viața mea. Nici soarele nu o
luminează mai mult ca bucuria de a vă avea oaspete în modesta
mea casă, o măguli Bolyai.
Atenția vizitatoarei se îndreptă înspre o tablă neagră, plină de
scheme astronomice.
— Ce înseamnă aceste imagini ciudate? — voi să afle Anna.
Houchard prinse prilejul de a-și afirma cunoștințele în legătură
cu schițele necunoscute baroanei.
— Dacă nu mă înșel, domnule Bolyai, una dintre scheme
înfățișează tumul bisericii minoriților. Iar punctele de deasupra
turnului reprezintă stele. Ș i punctul acesta dolofan aflat în
prelungirea liniei crucii de pe biserică trebuie să fie planeta
Marte.
— Foarte just, aprobă profesorul, care simțea o mută antipatie
față de francez. Ieri, Marte, zeul războaielor a strălucit, într-
adevăr, deasupra turnului bisericii. În numele Domnului,
magnificul nostru stăpîn a oblojit rănile Austerlitzului.
— Dar dincoace — arătă doamna Kemeny, cu degetele tre-
murînde, un alt desen — vedem, nu-i așa, un măr? Poate chiar
mărul care te întîmpină în fața micuței prispe a casei domnului
profesor Bolyai.
Obrazul sever al lui Farkas se topi într-un zîmbet cald în fața
naivității copilărești.
— Întocmai, doamna mea. E, într-adevăr, mărul din fața casei
noastre.
— Și -steaua "de deasupra mărului e același Mane?
— Dimpotrivă. E o stea de altă factură. Numele ei e Venus.
Pleoapele Annei Teleki tremurară ușor. Din răspuns înțelese
răspicat aluzia cuprinsă în noțiunea obișnuită a numelui
planetei. Bolyai o privi insistent și continuă, mascînd dublul
înțeles al frazei cu un ton didactic:
— Descifrăm cu mintea hieroglifele naturii. Prezența lui Marte
deasupra crucii are un înțeles profund, și faptul că Venus
zîmbește pomului Evei și al Iui Paris are și el un profund sens
poetic.
Liniștea care-i urmă cuvintele umplu încăperea de un abur
fierbinte. Houchard păstra o tăcere răuvoitoare, vrînd să sub-
linieze astfel penibilul întreruperii survenite. În conversația celor
mari Jănos nu avea de ce să se amestece. Se foia nerăbdător pe
scaun, apoi își luă inima în dinți, căciula în mînă și fără să-și ia
rămas-bun se strecură afară.
Pentru Anna situația devenea chinuitoare. Strîngea spasmodic
în mîini cărțile ce se voiau a fi marea surpriză. Era momentul
cînd, predîndu-le, situația ar fi fost salvată. Ridică deci pachetul
ascuns pe scaun și își îndreptă spre Bolyai ochii aproape
rugători:
— Ghiciți ce am în mînă? Vi le voi dărui.
— Ar fi mai ușor de rezolvat o ipoteză imaginară decît a oferi
un răspuns întrebării domniei voastre.
— Nici o eschivă! — îl incită Anna. Ș i, apoi, nu sînteți departe
de a ghici. Ați pomenit de imaginar. Prezența mea înseamnă și ea
matematică.
Bolyai se lămuri pe dată. Prinse delicat încheietura mîinii
baroanei.
— Stați! În pachet nu pot fi decît cărți.
— Citești gîndurile! Acum nouă luni, cînd Zeyk Jănos a plecat
în străinătate, i-am notat trei titluri de carte. Cagnoli, Lacroix,
Schubert. Zeyk Jănos s-a întors ieri de la Gdttingen... spuse
baroana zîmbind și îi întinse lui Farkas surpriza hărăzită.
Brusc însă deveni ea obiectul unei mirări. Bucuria profe-
sorului se stinse la fel de violent cum izbucnise, și fără cea mai
mică încercare de a-și masca deziluzia.
...Nouă luni! Cîte speranțe epuizase el în acest răstimp! Cu
nouă luni înainte pîlpîia încă în el flacăra încrederii în sine a
celor aleși. Un schimb de scrisori, o dată sau de două ori pe an
cu Gauss, matematician renumit în Europa încă de pe atunci,
menținea pentru el, în însingurarea lui orientală, legătura cu
lumea științifică a apusului. Ce-i păsa lui încă pe vremea aceea,
că aici, în mediul de acasă, nu se găsește o ființă omenească cu
care și-ar fi putut împărtăși gîndurile sau care să fi bănuit măcar
ritmul Vertiginos cu care urca el piscurile înalte ale unor culmi
de neînțeles? În colegii lui profesori răsuna freamătul plin de
viață al poftelor trupești. El ucisese în sine, cu stoicism, tot ce
era slăbiciune omenească. Era încredințat că va veni vremea cînd
gîndirea celui retras în pustie și dăruit cu fanatism numerelor și
formelor geometrice va izbuti să pătrundă pe un tărîm neumblat
încă de predecesorii săi spirituali și, atunci, descoperirea sa îl va
purta cît ai bate din palme departe de acest colț blestemat de
lume, undeva, spre o catedră universitară din Germania. De cîte
ori n-ar fi dorit el să se destăinuie, să se ușureze dezvăluind
cuiva gîndurile ce-i încolțeau în minte! Ș i n-a avut cui, și n-a avut
față de cine...
Deși în Ardeal s-ar fi găsit oameni potriviți; se forma și aici,
așezîndu-se într-un fel de mozaic multicolor, o intelectualitate
tînără. Numai că aceste manifestări timide erau îndreptate într-o
direcție cu desăvîrșire străină sferei gîndirii lui legate de milenare
relații abstracte. El îl descifra pe Newton, ceilalți pe Shakespeare
și Moli&re. Dulcea melodie, oferită lui de cifre, le era oferită
celorlalți de sublima muzicalitate neexplorată încă a limbii
maghiare. Era brav în însingurarea lui din acel pustiu spiritual
desăvîrșit. Dar începuse să se simtă adierea, vestind renașterea
națională. De mai bine de nouă luni, Farkas contempla de la
înălțime vedenia multicoloră. Iar azi se scufunda, scăldându-se
în aburul aromelor ieftine...
Păstrate în mare taină, zăceau în sertarul biroului său patru
tragedii. Acum lucra la a cincea. Cu matematica se ocupa doar
spre a-și cîștiga pîinea, la colegiu, ca profesor, și spre a-și învăța
fiul, acasă.
— Voiam să-ți aduc puțină bucurie, spuse Anna, cu aripile
retezate, încercînd să spulbere tristețea coborîtă din nou între ei.
Ș i iată, fără să vreau, te-am întristat.
Bolyai își reveni.
— Vă,rag- să-mi iertați neatenția. Mulțumesc smerit pentru
gîndul pe care mi l-ați acordat. Nu-mi luați în nume de rău că
durerea s-a răscolit în sufletul meu. Doamne, dac-aș putea
așterne în fața bunătății domniei voastre tot acel preaplin care-mi
învolburează în acest unic ceas viața!
Privirea sa întunecată, plină de devoțiune, învălui paloarea
blondă a baroanei. Ce bine ar fi fost dac-ar fi putut ră- mîne
singur cu femeia dragă sufletului său, ca să-i împărtășească
amărăciunile strînse ani îndelungați și să se elibereze astfel de
povara lor. Dar nu spuse decît atît, privind-o insistent pe
doamna Kemeny:
 — Eu nu mai navighez pe oceanul cifrelor și al astrelor. Mi-a
trecut vremea. Fierbințeala gîndurilor mele nu se mai luptă cu
genunile... Cele trei cărți scumpe le va folosi, cîndva, fiul meu. Și
dacă, vreodată, situația noastră materială va permite ca drumul
pribegiei lui să fie mai norocit ca al meu, care am rămas de
căruță, vom slăvi amîndoi, pentru acest dar, numele Teleki...
Prin formula mulțumirilor de rigoare răzbătea dorința aprigă a
bărbatului. Anna n-ar fi fost femeie dacă n-ar fi prins din zbor
sensul cuvintelor. Kemeny Simon era cel care-1 rugase pe Zeyk
Jănos să procure cărțile. Și Zeyk fusese acela care se ostenise a
le aduce de pe meleaguri îndepărtate. Iar Bolyai nu-și lega
recunoștința nici de numele Kemeny, nici de Zeyk, ci îl pomenea
doar pe acela al Annei Teleki. Ce să însemne asta?
Doamna Kemeny se uită în jur. Schimbă subiectul discuției.
— Am auzit că doamna Zsuzsanna este din nou suferindă.
— Aș putea spune că e mai mult timp în stare de inconștiență
decît de luciditate.
— Cum așa? — întrebă baroana cu compasiune și se interesă
cu grijă de starea prezentă a bolnavei.
— N-aude, nu vede. Zace țeapănă, răspunse Farkas.
Baroana se ridică. Îl privi cu ochi iscoditori pe francez și spuse
cu un firesc ce nu permitea nici o controversă:
— Domnule profesor, o vom vedea pe bolnavă. Dumneata,
Houchard, e de la sine înțeles că nu poți călca pragul alcovului
unei femei străine.
Deschise o ușă. Farkas o.urmă. Francezul se holbă uluit. Ușa
se închise. În fața ei zăcea trupul inert al Zsuzsannei, legat cu
frînghii grosolane de scîndurile patului. Și — în camera
suferindei — doi oameni ale căror sentimente altminteri bine
înfrînate sublimau acum constrângerile.
Houchard, rămas singur, simți că gelozia depășește bunele sale
maniere galante. Ochii răscolitori de secrete îl împinseră, bătăile
sonore ale inimii îl mînară, urechea sa vigilentă îi săltă pașii pe
vîrfuri pînă la canatul ușii. Laș, rușinat de sine însuși, tremurînd
din toate mădularele, franțuzul trăgea cu urechea. Înăuntru, la
început, cuvintele se auzeau spuse tare. Apoi se topiră din ce în
ce mai mult în șoaptă înfundată.
Bine, rău, franțuzul înțelese și așa prea destul:
— Vreau isă știu de ce nu te ocupi de matematică?
— Am să fiu sincer. Să începem prin a lămuri de ce m-am
ocupat de ea de la început?
— Să începem cu o altă lămurire. Dumneata știi prea bine că
eu am admirat la Bolyai Farkas acea spiritualitate neîntrecută pe
care acum vrei s-o lași să lîncezească.
— Nu mi-a păsat că nu m-a înțeles nimeni, dar gîndul că
Teleki Anna nu mă va înțelege chiar în cazul reușitei descoperirii
mele m-a desperat în măsura în care, pas cu pas, te simțeam
apropiindu-te de inima mea.
— Arunci din suflet magnetul care mă atrage.
— În locul lui îmi umplu inima cu miere spre a reține pasărea
rătăcită aici. Scriu tragedii pe care le veți aprecia și le veți și
înțelege.
Anna întrebă cu o voce plină de vinovată repulsie:
— Vreau să întreb dacă e adevărat că Bolyai Farkas și fiul său
o bat pe bolnava asta smintită cu ciomagul?
Dacă Houchard ar fi putut acum să și vadă și să nu audă doar,
le-ar fi înțeles mai bine vorbele:
— Privește! — spuse sec Bolyai,
— E destul dacă dezminți. Ș tiu că a mințit acela care mi-a
spus. Învelește-o. E îngrozitor!
— Privește-o! Trupul e neatins. Îți cer să te apropii.
— E adevărat. E alb și fără pată... O iubești?
— Căsătoria e sicriul în care taina cununiei ne închide iubirile.
— M-ai chemat atunci cînd ai crezut că vei avea o catedră la
Gottingen. Mi-ai propus să fugim... Ce voiai?
— Ceea ce azi nu mai pot voi. Să-mi părăsesc casa și patria. Să
părăsesc soție, prieteni și compatrioți. Doar un lucru nu puteam
părăsi!
 — Știu. Onoarea.
— Nu-trtfbiîi± să te măriți cu cel mai bun dintre prietenii mei.
Nu trebuia să-1 determini pe Simon să mă ajute atunci cînd,
înfrînt de mizerie, de boala soției și fiului meu, am fost nevoit să
întind mîna cerînd pomană domnească.
— A fost un împrumut, nu pomană.
— Și cum crezi că te-aș putea atinge cîtă vreme nu i-am
înapoiat soțului dumitale acești bani?
Bolnava se mișcă în pat. Deschise ochii.
— Vede. Mă vede aici. Mă va blestema, se înspăimîntă Teleki
Anna.
— Privește doar. Dar, Anna, e timpul să mergem. Vor trece
cîteva clipe și va vedea într-adevăr.
Pînă la întoarcerea Annei și a lui Farkas, de pe obrazul bine
bărbierit al lui Houchard urma străfulgerărilor viclene avu timp
să se șteargă. Pentru un anume lucru meritase să sufere pînă la
capăt ascultând convorbirea celor doi. Ș tia în ce constă acea
stavilă de netrecut așezată trainic între cei doi: împrumutul,
mărinimosul împrumut al baronului Kemeny. Vorbiră un timp
despre viitorul lui Jânos. Profesorul încerca să ocolească
întrebările, dar Houchard îl ispitea cu încăpățânare, voind să afle
de ce nu-și trimite fiul în străinătate de vreme ce cunoștințele
acestui băiat de doisprezece ani le depășesc pe cele ale
profesorilor săi.
În turnul bisericii din apropiere se bătea ora șapte, cînd
oaspeții lui Bolyai Farkas își luară rămas bun. Savantul aprinse
un felinar și o conduse pe Anna și pe Houchard pînă la poarta
grădinii. Francezul o luă înainte, printre nămeți, ca Anna să
poată călca în urma pașilor lui j>e strada înzăpezită. Lampa lui
Farkas învălui în raza sa multa vreme silueta femeii ce se topea
în noapte.
„Ea este pulsul fierbinte al vieții, eu doar un nerv dezgolit,
convulsionat. Ne vom regăsi oare vreodată — și unde, cînd?“
Urmări femeia cu gîndurile sale. Se întoarse amărît în casa-i
tristă ca un cavou.
Cele trei cărți primite în dar păstraseră parfumul Annei. Le
răsfoi distrat.
Cagnolli, Lacroix, Schubert...
Strînse amar buzele:
— Fiți voi, în lipsa mea, călăuză fiului meu!
...Houchard șontîcăia îndreptîndu-se spre piațetă.
— Ș tiți la ce m-am gînldit? Întrebă, dîndmși importanță.
Doamna Kemeny se interesă din obișnuință și din politețe.
— Este vorba de tînărul Bolyai. Ar fi păcat ca din cauza lipsei
unor posibilități materiale să fie nevoit să împărtășească tristul
destin al tatălui său. M-am gîndit Xă-i spun baronului Simon să-
i înlesnească băiatului să ajungă cît mai de grabă la Viena. E o
dorință veche a lor și la realizarea ei aș contribui și eu cu dragă
inimă. Pe baronul Simon îl vom determina cu tot dinadinsul să
susțină cu bani familia Bolyai.
Anna ciuli urechile. Houchard avea în vedere o țintă, nimerind
în plin, sau era doar o neghioabă coincidență? Vrea, oare,
mizerabilul, să ridice noi bariere între ei sau e doar trăncăneala
lui obișnuită care s-a revărsat acum fără stăvili pe tărîmul unei
idei supărătoare?
Din față, cu mîinile în buzunare, venea fluierînd un puștan.
Spuse bună seara lui Houchard și baroanei.
— Bună seara, Jancsika! — răspunse blînd Houchard. E
politicos oare să o ștergi cînd ai musafiri?
— Am fost în crîng, încercă să se scuze puștanul.
— Ce treabă are seara tîrziu un tînăr în crîng?
— Am prins o pasăre. S-a prins în laț.
Farkas nu mai putea suporta atmosfera casei sale.
La colegiu începuse vacanța de carnaval. Nici clasele, nici
biblioteca nu erau încălzite. Starea Zsuzsannei se ameliorase
puțin, ceea ce însemna că femeia nu putea fi, pur și simplu,
zăvorită în dosul unei uși închise. Cît era ziua de lungă, doamna
Bolyai se vînzolea de colo-colo, amestecîndu-se în toate. Soțul
răbda cu stoicism bombăneala continuă a femeii. Avea un singur
refugiu, imaginația sa pînă la înălțimea căreia nu lăsa să urce
necazurile zilnice. Salvă astfel amintirea vizitei Annei, păstrînd-o,
înfrumusețată, numai pentru sine și apă- rind-o de meschinăriile
vieții.
Zsuzsanna năvăli pînă și în acest sanctuar.
Aflase cumva, poate dintr-o scăpare a lui Jănos, despre vizita
baroanei.
— De-ar veni odată cînd îmi sînt mințile acasă! — izbucni ura
nestăvilită împotriva celei pe care și-o simțea rivală. Chiar dacă
dumneaei s-a născut în scutece crăiești fac și eu cît o femeie care
frecventează casele bărbaților. Sînt Benko Zsu- zsanna!
În aceeași seară, Bolyai o anunță că se va duce să stea cîteva
săptămîni la Domald, unide avea o moșioară. Această proprietate
purtînd un nume cu rezonanță de vis se afla într-o zonă de
coame dulci, plantate cu vie și ipotecată cît cuprindea. Far- kas
încercase de multe ori să transforme în bani cele cîteva hectare
de livadă și vie, dar de fiecare dată cumpărătorul strica tîrgul,
speriat de dările ce apăsau asupra roadelor Do- maldului.
Cel care căuta liniște însă n-ar fi găsit pentru tot aurul din
lume atît cît putea oferi acest tărîm. Regimul lui de viață, timp de
patru săptămîni, constă din plimbări lungi, din cepui- rea
butoaielor și răsfoirea cîtorva romane nemțești și volume de poezii
maghiare aduse cu sine. În șură, un sas bătrîn, servitor iobag,
hrănea din zori pînă seara soba cu găteje și pe profesor cu prune
uscate și slănină afumată. Într-a patra săptămînă, Farkas se
plictisi și de liniște. Amintirea unui termen contribui la creșterea
nerăbdării Iui... Concurs de dramaturgie, Dobrentey Găibor...
Erdelyi Muzeum 3.
Mai rămăseseră șase zile de vacanță. Cu o căruță șubredă, se
porni spre veselul Cluj să vadă ce mai e pe acolo, să petreacă.
Sosi în ziua balului mascat. Vestea îl întîmpină febrilă la
bariera orașului, unde află că în seara aceea toate luminile pa-
3 Erdelyi Mtizeum (Muzeul ardelean) — revistă literar-științifică, apărută la Cluj, sub conducerea lui
Dobrentey Gâbor, între 1814 și 1818.
latului Bănffy vor fi aprinse, toate sălile deschise nobilimii
costumate.
Două draperii de brocart despărțeau micul salonaș de marea
sală de dans. De aici se deschidea o ușă spre o logie susținută de
coloane.
Gerul conturase cu o ascuțime de brici liniile gotice subțiate
spre înălțimi ale turlelor catedralei Sfîntului Mihail, ca și arcadele
pitice lipite de corpul bisericii.
De sus, de la galerie se revărsa asupra sălii de dans bine
încălzite un val de sunete zglobii de clarinet, trompete, taragot și
fluiere.
În salonaș nu era nimeni. Pe cei doi pereți laterali, ca doi
halebardieri de pază, străluceau străjuind în noapte două can-
delabre.
Draperia albastră vibră brusc sub arcadele mute. În încăpere
intră grațios o femie tînără costumată în sanculot, cu o bonetă
frigiană pe cap și cu obrazul acoperit de o mască trandafirie. În
urma ei grăbea un bărbat în haine simple și doar cu fața
acoperită de o mască neagră.
— Te prind, frumoasă slujitoare!
Sanculotul se opri și se întoarse spre urmăritor-:
— Adică cum, slujitoare? Crezi oare că e vorba de un om
supus voinței domnului său?
— Femeie ușuratică! — zise bărbatul împreunîndu-și palmele
uluit. Ș tii oare, în nesocotința ta, ale cui sînt cuvintele cărora le-
ai dat glas?
— Sigur că știu. Ale cui altcuiva decît ale lui pater Marti-
novics?4
Era înspăimîntătoare ușurința cu care rostise rîzînd numele
prohibit.
Căci rostirea cu glas tare a tezelor catehismului lui Marti-
novics îngheța inimile pînă și în cercurile intime de prieteni, chiar

4 Martinovics Ignâc (1755-95) — filozof ateist, promotor al primei mișcări republicane din Ungaria. A fost
călugăr franciscan la Buda, apoi, din 1783, profesor de științele naturii la universitatea din Lemberg. Sub influ-
ența filozofilor francezi, în primul rînd a lui Holbach, ajunge la o concepție materialistă.
și după trecerea unui sfert de veac de la sîngeroasele ciocniri.
Bărbatul ridică, protector, arătătorul:
— Îți atrag atenția că încă și azi cuvintele abatelui ascund
zîmbetul viclean al unei pedepse cumplite. Dacă ții la viața ta, nu
arunca sămînța răscoalei.
Numai că spiritul doamnei-sanculot nu putea fi potolit cu una
cu două.
— Răscoala e sfîrșitul servituții și începutul libertății! —
declamă ea cu și mai mult patos.
— Ajunge! — o apostrofă acum, devenind serios, bărbatul
mascat.
Femeia îl puse la punct:
— Crezi că mie mi se poate interzice ceva? Ce crezi, cine sînt
eu?
— Pot să ghicesc. O actriță săracă și entuziastă, chemată aici
de notabilități spre disttracția lor. Doamna Szerdahelyi sau
Borsai Klâra. Sau comedianta din Pădurea Sibiului. Dar, oricine
ai fi, n-ai să declami fără oprire lozincile acelui abate nebun.
Spre a te apăra, am să-ți închid buzele incendiare.
— Să-mi închizi buzele? Cu ce fel de lacăt, oare? — izbucni ea
în hohote de rîs.
— Cu un singur sărut, în care va trebui să vibreze întreaga
mea fericire.
Prefăcînd în praf incandescent o clipă din nemărginirea ne-
muririi, sîngele lor vibra într-o amețitoare armonie. Strălucirea
luminărilor celor două candelabre, dominînd cu o simbolică
paloare mortuară, străjuia de sus trecerea celui mai tînăr nepot
al Timpului, trecere demnă și sîngerie, clipă a unui sărut
fierbinte de iubire.
— Încă! Încă! Primul tău sărut, Farkas — dogorea femeia.
Bolyai dădu drumul îngrozit mijlocului fierbinte.
— Domnia sa, doamna baroana! șopti cu o surpriză aproape
comică. Vă implor, iertare!
Numai că femeia era încredințată că aceste scuze i se cu-
veneau nu pentru săruturi, ci tocmai pentru ceea ce le urmase:
scuzele.
— Adineauri m-ai tutuit, acum „domnia-sa“... Ce nerozie!
— Mi-au alunecat ochii spre decolteu și am văzut strălucind
acolo bijuteria cumpărată la Niirnberg, în prezența mea, de
baronul Simon...
— Neam de slugă! N-a avut oare dreptate Martinovics cînd v-a
definit pe voi ca pe o speță a cărei voință e supusă voinței
stăpînilor lor?
— Nu mă pălmui cu cuvintele. Ș tii prea bine în ce constă zidul
dintre noi și că eu, în nevolnicia mea, nu pot să-l dărîm.
— Sigur! Din nou onoarea ta monstruoasă. Dacă eram
doamna Szerdahelyi sau Borsai Klări sau comedianta din Pă-
durea Sibiului, sărutările ar fi putut continua. Asta înseamnă
cinste?
— Doamnă Anna!
— Însemn mai puțin pentru tine decît o comediantă zdren-
țăroasă...
— Știi bine că pînă la pierderea minților...
— Deci?
— Te iubesc... De dragul tău am abandonat astronomia, am
făcut-o ca să mă pot apropia de înțelegerea ta pe un tărîm mai
puțin accidentat. De dragul tău am renunțat la demonstrarea
postulatului lui Eucliid. De dragul tău am renunțat poate la
nemurire. Dar au fost sublime renunțările mele.
— Mi-ai făcut curte în ideea că sînt o alta. O actriță.
— Căutam uitarea! Uitarea ar fi fost un balsam.
— Neobrăzată fugă după mîngîiere. Ș tiai că sînt aici.
— Jur, Anna. N-am avut idee.
— Să nu fi știut oare că sînt aici?
— Se împlinește aproape o lună de cînd m-am retras la
Domald... Am sosit la Cluj în dimineața zilei de azi. Pe viața fiului
meu! Nu speram să te întîlnesc.
— Atunci e și mai grav! Ce ai avut a căuta la Cluj, cînd pe
mine mă știai acasă, în Ț inutul Mureșului?
— Voiam să aflu ce se întîmplă cu piesele și cu concursul de
dramaturgie publicat anul trecut în Erdelyi Miizeum de către
domnul Dbbrentey.
— Piese de teatru în locul astronomiei! Se pare că n-ai
renunțat totuși cu desăvîrșire la nemurire.
. — In personajele feminine m-am străduit să fac nemuritoare
icoana domniei tale. Dacă s-ar ridica teatrul și piesa s-ar re-
prezenta, cu voia lui Dumnezeu, în prima seară, de pe scenă, ar
străluci chipul domniei tale.
Credea că o poate împăca. Voi să-i prindă mîna, să i-o sărute.
Dar Anna nu putu suporta mai mult.
— Să nu mă atingi! Te urăsc, șuieră scoasă din minți. Urăsc
tot, onoarea, prietenia, astronomia, corectitudinea, tragediile
dumitale...
Farkas n-o văzuse niciodată atît de amară, atît de revoltată.
Ochii înlăcrimați, ochii încărcați de sfînta ură a iubirii nu fu-
seseră niciodată atît de minunați.
— Anna! Anna! — șoptea cu îndurerată evlavie numele iubit.
Dar Anna nu mai era în salon. Draperiile grele de brocart
albastru și viitoarea multicoloră a sălii de dans îl înghițiseră pe
blondul iacobin.
Farkas ieși în logie. În spatele lui se topeau, fără îndurare,
luminările celor două candelabre. Afară, deasupra orașului, ca și
odinioară, cîndva, în iarnă, cu o mie de ani sau poate cu două
mii în urmă, cînd locul se chema Napoca, cerul își desena bolta
înghețată și indiferentă.
...în timpul acesta, în sala de dans șaizeci de perechi, toate cu
măști de mătase, se unduiau în pași de dans. În sunetul ta-
ragotului și al corzilor ciupite de lăutari, încălzite de puterea
vinului vechi zburau glumele deșucheate ale unor bărbați și femei
ce nu se cunoșteau între ei.
Erau de față superbe, strălucitoare costume ale trecutului și
prezentului. De la pantaloni scurți pînă la genunchi și fracul
franțuzesc cu purpură, pînă la dolmanele îmblănite ale oră-
șenilor.
Doamnele, purtînd în număr mare crinoline trandafirii sau de
culoarea smaragdului, înviau moda romantică a marchizelor de
odinioară, pentru că astfel mijlocul le părea a fi de viespe și
bustul aerian. Linia grandioasa, de o ostentativă simplitate a
stilului empire era abordată mai ales de fecioarele cu sîni ne-
împliniți, cărora li se părea că succesul lor constă în legătura
faldurilor de mătase moale strînsă sub piept.
Apoi, instrumentele de suflat se potoliră și dinspre viori porni
pierdută melodia unui menuet de Mozart.
— Menuet, menuet, suspinară visătoare femeile.
Profitînd de entuziasmul general, un Lucifer roșu-purpuriu se
retrase, strecurîndu-se în salonaș. Abia scăpat din sala de bal și
ajuns în încăperea pe care o credea pustie, își smulse masca
mormăind:
— Jos cu tine larvă înăbușitoare, destul te purtăm în viață!
Liniștindu-se, Bolyai se întorcea tocmai atunci de pe balcon.
— Hopa! — își duse mîinile la cap satana. Acest cavaler
întunecat mi-a zărit adevăratul chip.
Într-adevăr, de sub masca sa, profesorul i se adresă lui Lucifer
spunîndu-i pe nume:
— Bună seara, domnule Dbbrentey!
Îmbrăcat în costumul său de purgatoriu, Dbbrentey se re-
fugiase din fața zburdalnicelor dame. Cu gabaritul său consi-
derabil, era o foarte potrivită țintă pentru glumele frumoaselor
nimfe. În scurtă vreme și-au dat seama că reprezentantul dia-
volului nu cunoștea chin mai drăcesc ca obligația de a dănțui. Se
și înțeleseră între ele că la damenvals să-1 invite la dans toate, pe
rînd, pe necunoscutul corpolent.
— Dacă am avea un Moliere, te-ar putea lua drept model
pentru un... diavol-fără-voie — răspunse Bolyai văicărelilor lui
Dobrentey.
— Păreți un literat, monsieur, se necăji Dobrentey. Apoi
schimbă vorba: N-ați putea să-mi spuneți cînd își vor scoate
oaspeții măștile?
— Cînd ceasul va bate de patru ori. Cînd va cînta cocoșul și
cînd spiritele cimitirului Hajongard se vor liniști din nou. Cînd
lăutarul de la Turda va trece prin toate sălile și va cînta în pragul
fiecăreia ultima lui melodie. Acestea toate vor fi semnalul pentru
scoaterea măștilor.
Lui Dobrentey nu-i plăcu răspunsul. Ar fi avut de vorbit cu
Teleki Ferenc, căruia îi ceruse o scriere. Contele promisese să-i
predea manuscrisul la bal. Dar neastâmpăratul diavol adulmeca
de ore întregi: doar-doar își va descoperi colaboratorul printre
costumele pestrițe. În ciuda stăruinței sale, strădania îi fu
zadarnică. Trebui să se împace cu gândul de a aștepta zorile.
De ce prezenta manuscrisul lui Teleki Ferenc atîta importanță
pentru Dobrentey, încît acesta se hotărîse să-și părăsească
tabieturile și să accepte chiar aventura unui bal mascat?
Scrierea contelui avea un subiect deosebit. Susținea că acela
care nu încearcă să înfrumusețeze sau pune vreo piedică în calea
înfloririi culturii populare e lipsit de suflet. În toată chestiunea
asta cel mai interesant și particular lucru, care creștea de altfel
valoarea argumentației, era faptul că autorul articolului, cu mai
puțin de șase luni înainte, n-ar fi vorbit ungurește nici în
schimbul întregii comori a regelui Darius. Pentru nimic în lume
n-ar fi schimbat fracul cu dolmanul și pantalonii cu ițarii. Dar, în
răstimpul unei jumătăți de an, împrejurările se schimbaseră
fundamental. Nu de mult, perechea imperială vizitase Clujul.
Măria sa împărăteasa îi spusese deschis și de la obraz baroanei
Bruckenthal că învățarea unei limbi străine nu este o obligație,
dar necunoașterea limbii patriei tale este cu siguranță o rușine. Ș i
la auzul acestora, nimic de spus, domniile lor, lealii domni din
Ardeal și-au schimbat gusturile cu desăvîrșire!
Această atitudine nouă voia s-o adâncească Dobrentey și o
fixase bine și cu folos prin articolul scris de Teleki. Ș i nu se putu
abține să nu-și dezvăluie planul lăudîndu-se în fața mascatului
Bolyai, despre care presupunea acum că e un ins cu preocupări
literare. Farkas era, intr-adevăr, de părere că prilejul favorabil
poate fi exploatat pentru atingerea unor idealuri atît literare cît și
naționale. Și aceasta ar fi fost, în primul rînd, o îndatorire a lui
Dobrentey.
Dobrentey, țîfnos, se arătă nemulțumit.
— Ar fi de datoria mea! — mormăia gesticulînd supărat. De
mine s-au săturat pînă-n gît nobilii bogați din Ardeal! Cu doi ani
în urmă i-am silit să dea, mînă de la mînă, o mie de renforinți
pentru premierea unei tragedii scrise special pentru deschiderea
stagiunii teatrale. Le-am promis că o asemenea sumă va naște cu
siguranță un Shakespeare sau un Eschil maghiar. Și care a fost
rezultatul? Acela că azi domnii aceștia nici nu vor să audă de
mine. Ei spun că i-am tras pe sfoară.
— Așa spun? Îndrăznesc să spună? Că i-ai păcălit cu mia de
renforinți?
— Pe dracu’! Asta ar fi mai puțin important, dar i-am păcălit
cu acel Shakespeare maghiar. Înțelegi, prietene? Acolo e buba
cea mare. Pentru mia de renforinți au concurat zece piese. Una
mai proastă ca alta. Mi-e și rușine.
Lumea prinse a se învîrti cu Farkas. Va urma acum o apre-
ciere necruțătoare, dar de o însemnătate vitală. Și dacă emi-
nentul critic nu citise încă piesa lui? Adulmecînd cu naivă uimire
întrebă:
— Din zece piese nici una corespunzătoare?
— Păi e vreuna? Crezi că este? — plescăia satana.
Profesorul eschivă cu seninătate:
— Eu, în ceea ce ma privește, nu cred nimic. Întreb doar.
Dobrentey se înfoia ca un cocoș. Era în elementul lui. Găsise pe
cineva care privea de jos spre piedestalul său de atît de puțini
recunoscut.
— Păi, să luăm un exemplu.... se umflă în pene, așezat pe un
scaun maiestuos cu picioarele strîmbe. Să luăm...
Ș i începu să enumere pe degetele-i umflate ca propriul lui
cinism și ca invidia lui orgolioasă.
— Tragedia unui pretor din Bihor, intitulată „Ardoarea ab-
negației", s-a bucurat de aprecierea deosebită a colegilor mei din
juriu. Au recomandat însă și ei să i-o trimitem înapoi autorului
spre îmbunătățire. Pe Losonczy Bânffi Istvăn însă a trebuit să-1
respingem cu totul, atît era de naivă scrierea. O a treia dramă,
descriind epoca regelui Endre, era scrisă cu deosebită aplicație
pentru versificare, dar, pe de altă parte, imorală pînă la
nerușinare.
— Un păcat capital! — gemu Bolyai.
— Cînd am tălmăcit Avarul lui Moliere, eu am omis pasajul
neînțelegerii dintre tată și fiu, spre a nu da prilej unor denaturări
de natură morală. Amintita piesă din timpul regelui Endre nu
poate fi utilizată nici măcar cu omisiuni, căci abundă în
obscenități și jigniri. M-am gîndit mult căutînd să mă dumiresc
cum poate fi cineva atît de lipsit de spirit critic încît să dezvăluie,
în scris, asemenea lucruri, întîmplate de altfel.
— Spuneați dumneavoastră că numita dramă se petrece în
timpul domniei regelui Endre al II-lea. Nu e cumva povestea
frumoasei neveste a logofătului domnesc și a lui Biberach?
— Într-adevăr, autorul a prelucrat, sub titlul de „Bănk- băn“
tocmai istoria de care vorbești.
— Aș putea cunoaște oare numele bărbatului care, deși pare
un dramaturg imoral, nu e exclus să fie un foarte bun cunoscă-
tor al istoriei neamului?
Dobrentey se încruntă și o transpirație grasă îi îmbroboni
fruntea.
— Îl cheamă, cred, Huszăr Jozisef sau poate Katona? Et- was
Militarisches 5... Nu știu exact. Locuiește la Kecskemet.
Se ridică, își împleti șuncile brațelor și începu să măsoare
camera, tîrșîind picioarele.
— Așa deci, zece piese, una mai proastă ca cealaltă. Să-ți crape
obrazul de rușine. Și, pe deasupra, Kdlcsei Ferenc îndrăznește să-

5 Joc de cuvinte : husar sau soldat — în germ. : „ceva militar* (n. trad.).
mi scrie că piese de teatru s-ar mai găsi la scriitorii maghiari, dar
cine să le aprecieze — mai greu. Cum se gudură domnul poet pe
lingă mine! Păi eu ce sînt? Eu nu sînt oare potrivit să judec
literele maghiare? Atât merită oare bunăvoința mea față de
dramaturgie? Ș i, în plus, să fiu disprețuit de aristocrația
ardeleana?
Reușise să se congestioneze de furie. Farkas încercă să se mai
apropie cu un pas de lămurirea problemei.
— Dar celelalte piese de cine au fost scrise, domnule Db-
brentey?
— Bolyai Farkas a trimis vreo cinci, zise cu un gest de dispreț
severul critic. De altfel și el ar fi făcut mai bine să rămînă cocoțat
pe astrele lui. Pegasul nu-1 va purta niciodată atît de sus.*'*"'*
Nici în ceasurile de întunecată neîncredere în sine nu s-ar fi
așteptat Bolyai Ia un asemenea verdict.
Prefăcîndu-se, făcînd un ultim efort, reuși cu greu să întrebe:
— Sînt chiar atît de. proaste cele cinci piese ale sărmanului
astronom?
Ș i, ca înaintea unui cataclism, speranța străluci în cuvintele
pline de importanță ale criticului.
— Nu cunosc lucrare mai bună ca a lui în dramaturgia
noastră, dacă ar fi să-i apreciez fondul de idei. Drept care, în
sfera noțiunilor eticii, valoarea lor concurează operele marii
literaturi clasice.
— Înțeleg deci că el ar avea cele mai multe șanse pentru
cîștigarea premiului, îi dădu ghes lui Bolyai speranța.
Dar orizontul se întunecă din nou.
Am spus că lucrările sînt meritorii într-o lume a ideilor. Dar
montate pe scenă i-ar asigura autorului o cădere mai mult decît
sigură.
— Aminteați dumneavoastră că scrierea unui pretor din Bi-
hor... „Ardoarea abnegației"... s-a trimis autorului spre îmbu-
nătățire...
— Așa este.
 — Dacă, așa cum spuneți, lucrările lui Bolyai sînt valoroase
prin conținutul lor, oare nu s-ar putea îmbunătăți și ele?
— Aș, de unde, fratele meu, pe alea nici puterea Domnului nu
le mai poate salva! — căzu lovitura de trăsnet.
În sufletul profesorului se zbăteau ultimele raze de speranță.
— Respect părerea cinstită a fiecăruia, dar ceea ce mi-ați spus
este oare părerea întregului juriu, sau sentința personală a
domnului Dobrentey?
— Părerea mea este sentința juriului! se umflă Dobrentey în
pene.
Apoi i se strecură în suflet o ușoară bănuială.
— Am cumva onoarea de a sta de vorbă cu vreunul dintre
bunii prieteni ai matematicianului?
— Deci nici una dintre cele cinci tragedii nu va vedea lumina
rampei în noul teatru?
— Doar dacă manuscrisul ar fi tras de un car cu șase boi și
însoțit de o escortă militară!
Ș i ultima nădejde a profesorului se scufundă în vîltorile criticii.
Dinspre sala de dans se auzeau sunetele ascuțite ale clari-
netelor și tobele bubuind; prin perdelele date brusc la o parte, se
auzi veselia subțire a viorilor.
Bolyai și Dobrentey priviră într-acolo.
Prin fața lor fugea blonda cu bonetă frigiană. Luciditatea de
adineauri îi era umbrită acum de abureala cîtorva pahare de vin
date peste cap de necaz. După ea năvăliră în salonaș vreo șapte-
opt măști, evident nobile, însoțite de rîsete răsunătoare.
— Iacobinul trebuie arestat!
— S-a făcut vinovat de incitarea bărbaților!
— A comis un atentat împotriva liniștii inimilor noastre!
— se revărsa buna-dispoziție scăpată din frîiele nobiliarei
demnități.
— Să pronunțăm o sentință, propuse unul. Pedeapsa să fie o
sărutare lungă și apăsată dată celui pe care-1 vom trage noi la
sorți.
 Un alt domn o luă de mijloc pe frumoasa fugărită.
— Mă voi preface-n temniță și toată viața te voi ține înlănțuită
în brațele mele.
Tînăra se feri și, cu o agilitate de mîță, se urcă pe un scaun.
— Așteptați, stimabililor! Ne putem înțelege pentru un sărut.
— Bravo! Sîntem de acord! — acceptară bărbații.
— Dar ascultați-mi condițiile!
— Îți vom da totul! răspunseră entuziaști. Vitam, sangui- nem,
monetam! Viața, sîngele, banii.
— Viața și sîngele vi le puteți păstra, — îi milui femeia —, dar
monedele vi le primesc.
— Ești mintoasă, frumoasă slujnicuță!
— Mă ascultați?
— Ascultăm!
— Bine, am să aleg o mască pe placul meu și am să o sărut.
Frînele decenței slăbiseră.
— Minunat! Trăiască iacobinul nostru!
— Liniște! Domnul ales are dreptul să le ceară orice celor de
față. Orice sacrificiu. Iar ceilalți au îndatorirea cavalerească să î-o
îndeplinească fără crîcnire și la modul cel mai desăvîr- șit.
PrimițțjL
— Primim!
— Pe cuvînt de onoare?
— Pe cinstea noastră de nobili!
Doamna se dădu jos de pe scaun. Își așeză cavalerii în cerc.
Grăbiți, îl înregimentară și pe Dbbrentey. Sub costumele stră-
lucitoare de epocă și sub costumele maghiare cu fireturi, inimile
bărbaților măcinau lacome nădejdi. Doar unul dintre ei era
impasibil.
Era acela care gîndea că nici o alegere nu-i poate aduce decît
durere. Se dădu la o parte.
— Așa! spuse doamna. Ia să mă uit bine în ochii fiecărei măști.
Vă atrag atenția că acela care se va mișca de la locul lui, sau va
ridica mîna măcar va fi exclus din joc. Atenție! Încep alegerea.
 Atrăgătoare și plină de farmec, femeia unduia în fața bărbaților
așezați în semicerc.
— Îl caut printre voi pe unicul bărbat — spuse, oprindu-se în
fața cavalerului cu cel mai strălucitor costum — prețios prin sine
însuși, nu prin haine și avere. Te-aș alege pe tine dacă aș ști că
sufletul ți-e la fel de strălucitor ca solzii de aur de pe dolman.
Obrazul de sub mască se alungi. Ar fi vrut să răspundă, dar
boneta frigiană trecuse deja la masca vecină.
— Îl caut pe unicul bărbat care își poartă averea cu sine, ziua
și noaptea. Te-aș alege pe dumneata, dacă aș fi sigură că mintea
îți scapără tot atît de ager ca și arginții la petreceri.
— Ț i-a zis-o și ție! — se înțepeni în poziție de drepți domnul
următor, mai înalt cu un cap decît tovarășii săi.
Ș i privirea femeii dorite îl măsură și pe el.
— Îl caut pe unicul bărbat care e... cel mai mare. Te-aș alege
pe domnia ta, dacă ți-ar fi inima măcar cît pecetea inelului pe
care-1 porți.
— Te-aș alege chiar și pe domnia ta — îi spuse lui Dbbrentey,
— dacă costumul purtat acum nu s-ar potrivi de minune
pornirilor dumitale malefice și în zilele obișnuite.
— Te-aș alege și pe domnia ta și pe dumneata — le spuse
celorlalți — și pe tine, pe toți, dacă aș avea doar ochi și inimă nu.
Dar eu îl aleg pe acela — și vocea pînă acum sigură prinse să
vibreze — care s-a îndepărtat de mine... Îl aleg... te aleg pe
domnia ta!...
Se înfioră. Se întoarse și se avîntă spre Bolyai, care se re-
trăsese. Și, înainte ca profesorul uluit și surprins să se poată
opune, i se aruncă, uitînd de sine, de față cu toți, de gît.
— Răsplata modestiei! — strîmbă Dbbrentey din nas.
Domnii erau încredințați că femeia se zbate în leșinul săru-
tului, strînisă de brațele bărbatului în negru. Dar Anna, în
emoția ce o sufoca, amețită de extaz, îi șoptea vorbe viclene:
— Cere-le banii, bijuteriile, — îi șopti pierzînd orice logică. Vor
plăti, au buzunarele dolmanelor doldora. Mîine îi dai totul înapoi
lui Simon și poimîine plecăm la Gbttingen!
O orbea ideea care-i infierbînta imaginația și îi biciuise
simțurile, aureolînd totul cu vălul trandafiriu al speranței.
Fugi, izbucnind convulsiv în lacrimi.
Domnii nu pricepeau ce se întîmplase. Doar puterea tainică a
iubirii le șoptea că scena petrecută în fața lor avea semnificații
mult mai profunde decît o comedie de carnaval.
— O tainică și dureroasă tragedie, remarcă unul dintre ei.
Bolyai Farkas închise strîns ochii.
Viziuni de coșmar îl trăgeau în vîltoarea lor și adierile înmi-
resmate ale unei apropiate descătușări îi învălmășeau cugetul.
Să plece, să evadeze din acest Ardeal izolat, în care nu se
găsește nici un suflet capabil să se înalțe alături de el în sferele
înalte ale spiritualității. Oh! Dacă ar putea lăsa totul în urma lui,
mințile astea de tembeli, ființele acestea înțepenite în ma-
terialitatea mizeriei, această veșnicie a jugului moral și material!
Să-și caute scăpare o dată pentru totdeauna!
În depărtarea către care Anna deschisese calea unor posibi-
lități nebănuite se desenau turnurile înalte ale Gbttingenului și,
zîmbindu-i de undeva, zilele fericite ale tinereții. Poate că și
Gauss, — inteligență de același calibru cu a sa —, care, purtat pe
glorioasele culmi ale succesului, părea că, în acești zece ani ce
trecuseră, își uitase prietenul de odinioară, ar strîn- ge la pieptul
său sufletul pîrjolit și însetat al celui rătăcitor prin spațiile
necuprinse ale spiritului. Iar fiul său, Jănos, în care scînteia
divină era amenințată să se stingă de același blestem al
înrădăcinării, ar pleca și el, împreună cu femeia adorată, spre
apusul strălucitor. Ar trebui să rostească doar cîteva cuvinte. Să
dezbrace doar pentru cinci minute povara apăsătoare a unei
pudori stîngace.
Încercă.."'
Buzele i se mișcară...
Nu izbuti. Nu putea trece peste morala acelor oameni din
mijlocul cărora ar fi voit să plece tocmai pentru că nu se puteau
ridica, în nici o privință, deasupra banalității.
Încercă să se ascundă, laș, din fața privirilor curioase pe care
le simțea parcă lipindu-se de el. Voi să se strecoare printre
faldurile draperiei. Un domn îi tăie calea:
— Ho, ho! Nu-i destul că ai lăsat să ne scape femeia sufletelor
noastre? O ștergi și dumneata? Sau te rușinezi de ceea ce toți am
fi mîndri?
— Mi-a trecut pofta de petrecere, se eschivă savantul.
— Nu despre asta e vorba, interveni un altul. Pe noi, ca și pe
dumneata, ne leagă o făgăduială.
...Dacă s-ar preta acum:
„...Toți vă lăfăiți în bogăție, pe mine m-a adus printre voi
mizeria. Dați-mi, petrecăreților, dacă aveți onoare, cîteva mii de
forinți de aur...“
Toți ochii aceia l-ar privi tîmp, plini de o mare dezamăgire. Ce
bine că masca îi ascunde identitatea! Dar ce-ar gîndi despre el
Anna? Curtezanii beți și-ar deschide băierile pungilor cu o
vanitoasă mărinimie.
Ș i Bolyai spuse:
— Nu am nici o dorință!
Domnii, văzînd atîta încăpățînată modestie, începură să-și
piardă răbdarea:
— Înțelege, domine! Sîntem datori nu numai onoarei noastre,
ci și doamnei care a dispărut, să vă împlinim dorințele.
Soarta îl silea să hotărască. Norocul i se oferea pe tavă. Îl
ademenea. Oh, Gbttingen, Anna, Gauss! Dar ar fi fost demn de
dragostea Annei și de viitorul renume mondial al tînărului Bolyai
Jânos acela care le-ar fi scos biletul de intrare într-o lume mai
frumoasă, scoțîndu-și la mezat propria sa demnitate?
— Oare ce v-aș putea cere? — zise șovăind.
— Nu-mi pasă! Orice! Cere-mi muștiucul pipei sau calul —
hîrîi o voce — dar cere ceva. Doar n-om aștepta pînă la ziuă să-ți
iasă porumbelul din gură! Ei fire-ai să fii, auzi dumneata!
— Va fi o dorință foarte mare, începu, șovăind.
 Domnea o liniște plină de încordare; pe obrazul profesorului
refuzat și batjocorit de Dobrentey străluci o rază de evlavie.
— Pe strada Bel-Farkas — continuă — așteaptă o clădire. Au
trecut zece ani de cînd domnul Wesselenyi i-a pus fundamentul.
Pe frontispiciul ce dă spre stradă, peste logie, două lucarne
rotunde privesc în zadar spre un viitor mai fericit. Ră- mînînd
construcția la jumătate, spre rușinea neamului, clădirea va
deveni curînd cuib de cucuvele...
— A... s-auzim... E interesant...
Profesorul se înfierbîntă:
— Fie ca nici un nobil din strălucitorul Cluj să nu-și găsească
liniștea cîtă vreme clădirea aceea rămîne pustie și părăsită. Pînă
ce nu vor fi orînduite lojele și învelite scaunele cu catifea
purpurie și nu se vor aprinde luminările strălucitoarelor
candelabre pe scena din mijlocul căreia să răsune, în întreaga
Europă, scînteierea graiului nostru vestind lumii gloria Ar-
dealului. Fie ca nici un neam ales să nu-și găsească liniștea pînă
atunci. Vă prindeți, domniile voastre, că-mi veți îndeplini do-
rința? Iată, aceasta e dorința mea. Să dea aristocrația cît poate,
după posibilități, pentru a împlini lucrarea în teatrul ridicat pe
jumătate. Dați din prinosul vostru pămîntesc spre a-i oferi artei
teatrale din Cluj o casă demnă de marea cultură a omenirii.
Umple-se lojele voastre, seară de seară, dacă se vor fi construit,
și fie ca intrările purpurii să nu se afle goale, căscînd
somnoroase, spre plictisul nepoților voștri. Și fie ca toate locurile
din sală să devină adăpost culturii naționale în timpuri de urgie
sau noroc. Ș i să stimați, în actorii flămînzi, lacrimile stoarse
ochilor voștri și zîmbetul îndreptat spre soare și să-i iubiți mai
mult pe cei care vor lua condeiul în mînă spre desfătarea voastră.
Apoi dădu glas unor coarde mai resemnate, mai potolite:
— Eu mă reîntorc acum la catedra mea. Nu voi avea nici eu, de
aici înainte, mai multe relații cu teatrul ca dumneavoastră sau
oricare alt spectator.
Își scoase masca și continuă, conferindu-le greutate cuvintelor.
 — Știe domnul Dobrentey de ce.
— Prietene! Omule! Bolyai! se sufocă satana.
Dar el nu se lăsă întrerupt:
— Înairue-de.a mă întoarce definitiv la colegiul meu cenușiu,
aș nota cu plăcere cine cît oferă, conform promisiunii, pentru
scopul amintit.
În fața draperiei apăru lăutarul de la Turda. Anunță cere-
monios:
— Domnilor, e ora patru! Pot să-i dau drumul?
Indispoziția se prăbuși de pe spinarea lui Dobrentey ca
scuturată de cutremur.
— Jos măștile! — tună cu voce de stentor. Se crapă de ziuă! Ne
luminăm!
Bolyai se așeză sub unul dintre candelabre.
De sub măștile indiferente se iviră fețe încălzite și entuzias-
mate. Se perindară pe rînd prin fața profesorului:
— Scrie, domnia ta! Pentru o loja — Kendeffi Adăm subscrie o
mie de forinți.
Primașul de la Turda își ridică vioara la umăr. Puse surdina și
îngînă încet:
Pe strada Farkas de o vreme un trandafir se legăna... Pe-a lui
corolă se așază azi pasărea cea purpurie, O pasăre de sînge care
își spală aripile-n nea, Iar un diac un fulg ridică și îl preface-n pană
vie.
Întîi Teleki Ferenc, apoi guvernatorul Bănffy Gyorgy îi dictară
profesorului:
— Pentru o lojă, Teleki Ferenc — o mie de renforinți.
— Bănffy Gyorgy, tot așa, o mie de renforinți.
Furios la culme, năvăli între ei baronul Kemeny Simon.
— Ați văzut pe-aici o iacobină? Blondă, cu bonetă roșie și cu
mijloc de viespe?
— Cum de nu, am văzut-o sărutîndu-se.
— Așa, deci nu sînt doar clevetiri? — șuieră cu o violență ce-ți
îngheța sîngele în vine. Restul îl spuse urlînd: Cine a fost
mișelul?
Profesorul se ridică:
— Eu, domnule, eu!
Simon se clătină, lovit parcă în moalele capului.
— Tu? Bolyai Farkas? Mentorul meu? Imposibil!
— Domnia sa doamna 'baroană a binevoit să glumească, zise
Farkas calm. Le-a cerut domnilor de față cuvîntul de onoare că
dacă-1 sărută pe unul dintre noi și acela dorește să
obțină ceva de la ceilalți, orice-ar dori, domnii îi vor îndeplini
dorința.
— Frumoasă glumă! — se lăsă îmblînzit Simon, trecîndu-i
supărarea îndată ce observă că ușoara cochetărie a femeii nu-1
lezase în orgoliul său de bărbat.
— O glumă într-adevăr frumoasă, dragul meu Simon. Pentru
care, generație după generație, Ardealul îi va fi recunoscător.
— Să fi încercat numai să sărute pe altcineva, își arătă pumnii,
din ce în ce mai ușurat, soțul. I-aș fi arătat eu cît de recunoscător
i-ar fi fost Ardealul.
— Domnia sa doamna baroană m-a ales tocmai pe mine
pentru că știa că nu poate cîntări prea greu sărmanul meu cap.
— Adevărat, rîse Simon fără nici o urmă de supărare-n suflet.
Ș i le-ai cerut ceva acestor domni, ortace?
— Le-am cerut și au dat. Iată! — zise Farkas întinzîndu-i notița
lui Simon. Pentru ridicarea teatrului.
— Asta da, pricep. Ești o dată om, Farkas. Nu degeaba am fost
noi împreună la studii în Germania. Nu?
Parcurse lista. Văzu că nimeni nu subscrisese mai mult de o
mie de forinți. Îi dădu foaia înapoi și, uitîndu-se în jur, pri-
vindu-i arogant pe domnii de față, îi zise profesorului, cît putu de
tare:
— Notează-1, camarade, pe baronul Kemeny Simon cu două
mii cinci sute, tot în renforinți.
Fusese hotărît ca, în dimineața următoare balului, Kemeny
Simon, împreună cu soția, să plece la Tîrgu Mureș. Urma să
doarmă acolo, s-o lase pe Anna la rude, iar el să-și continue a
doua zi drumul spre moșia lor de la Brîncovenești.
Era o vreme de vis. Pe întinderea albă imaculată a cîmpiei,
sania baronului, purtată de cinci roibi moldavi, zbura. În cupeu,
Simon dormea înfășurat în blănuri. Baroana privea deznădăj-
duită pe ferestruică. Nici ea singură nu știa de ce-1 iubește pe
acest profesor cenușiu din Tîrgu Mureș. Se întrebase adeseori și
mărturisirile ei intime eșuau mereu în altă fundătură. Nu se
putea lămuri!... Cu ochii lui vii, buzele subțiri și strînse cu
încăpățînare, nasul semeț conturat și părul castaniu căzînd în
valuri bogate pe umeri, Bolyai.întrunea într-un fel interesant
superioritatea spiritului, o duritate excitantă și romantismul
4 — Cerbul — c. 1/275
49
pasionant; «calități a căror strălucire avea un efect cuceritor
asupra femeilor din primul sfert al secolului. Ș i, ciudat lucru,
aristocrata, obișnuită cu o ținută exterioară impecabilă, nu era,
nici măcar instinctiv, nemulțumită de neglijența vestimentară a
profesorului și nici de manierele lui deseori de-a dreptul ne-
cioplite. Era subjugată poate de faptul că în spatele purtării lui
aspre și în desăvîrșit constrast cu ea se ascundea o neobișnuit de
delicată sensibilitate sufletească. Ceea ce știa sigur era doar
faptul că se simțea nespus de fericită atunci cînd îl auzea pe
Bolyai, vorbind despre stele, despre numere, lucruri pînă la
înțelegerea cărora Anna nu s-a putut ridica niciodată, dar care,
auzindu-le, o umpleau de o anume spiritualitate. Ea nu putea
spune nici măcar ceea ce spuneau pe vremea aceea semenele ei
dezamăgite, visătoare, nostalgice purtătoare ale durerilor lumii.
Nu putea spune că iubește sufletul alesului ei, pentru că și acela
era, mai degrabă, demn de admirație decît de iubire, cu- prinzînd
acel ceva care ridica spiritul lui Bolyai deasupra spiritului
contemporanilor săi din Ardeal: purta stigmatul neînțelegerii de
către semeni.
Instincul ei sigur de femeie îi spunea că, dacă Bolyai, după
zece ani, părăsise acel înalt tărîm spiritual, din comoditate sau
poate căutînd o sferă mai accesibilă înțelegerii celor din jur, o
făcuse împins de trista lui însingurare, simțind nevoia de a cu-
ceri măcar aprecierea caldă a celor inferiori lui.
Acesta era motivul pentru care Anna nu se bucură la vestea că
Bolyai începuse să scrie drame.
Pălăvrăgeala înfierbîntatei societăți mondene de la bal purtase
la urechile ei alocuțiunea ținută de Bolyai în zorii zilei, dar inima
ei îndrăgostită, înclinată atunci să realizeze scopuri mai puțin
grandioase, nu reușea să întrezărească sublimul orizonturilor
largi cuprinse în vorbele lui.
Acum, după o noapte, privind modul cum se lăsase Farkas
purtat pe aripile generozității, găsind o ieșire din situația penibilă
în care-1 pusese ea, văzu limpede că înfierbîntată, îi ceruse
comiterea unei nesăbuințe. Dar dacă ea i-o ceruse, dacă ea și-ar
fi sacrificat pentru el bunăstarea, nu era oare orgoliul ei de
femeie îndreptățit să se simtă jignit de eschiva lui?
Erau la patru comune distanță de Tîrgu Mureș. Baroana se
decise:
— N-are nici un rost să rămîn la surorile mele. M-am distrat
destul la Bănffy, zise. O să-mi facă bine după atîta zarvă liniștea
de la Brîncovenești.
— Asta mă mulțumește, zise morocănos bărbatul. Putem
dormi, totuși, la Tîrgu Mureș.
— Nu e necesar.
— Vrei să continui călătoria chiar în noaptea asta?
— Schimbăm caii. Dimineața vom sosi acasă. Dacă am pornit,
să mergem acum pînă la capăt. O noapte în plus sau în minus...
— Bine... dacă am pornit-o!... — căzu de acord Simon și
continuă să moțăie.
După două ceasuri, sania sosi la porțile orașului. Stelele
străluceau reci pe bolta înaltă. În apropierea templului mino-
riților, la ferestruica unei căsuțe, pîlpîia o lumină. Acum, fe-
reastra aceea luminată era la fel de îndepărtată și de rece ca și
suratele ei răstignite pe bolta cerului.
Arcul străvechi al înaltului se apleca înghețat asupra su-
ferințelor ei.
Castelul de la Brîncovenești era întruchiparea inerției. Slugile
umblau în vîrful picioarelor. Simon se ocupa de dimineața pînă
seara cu supravegherea moșiei sau vîna săptămîni în șir în văile
spre care se retrăseseră pădurile seculare. Din odăile Annei,
priveliștea se deschidea într-o parte spre lunca Mureșului, în
cealaltă — spre piscurile Bîrgăului.
În vetrele căminelor plîngeau pîlpîind, proaspăt doborîți,
stejarii desișurilor. Annei îi plăcea căldura molatică și aromitoare,
mai cu seamă cînd sub sînii feciorelnici inima îi era pătrunsă de
o răceală de gheață. Se răsfăța în tristețe, îl citea pe Byron și
stătea întinsă, consumîndu-se, cît era ziulica de lungă.
Viața ei monotonă era luminată de cîte-o undă de lumină doar
atunci cînd la castel veneau rude sau prieteni buni. Tristețile nu
trebuiau lăsate să-i știrbească renumele de bună gospodină.
Multele griji mărunte, ca grija pentru albul imaculat al
așternuturilor, potrivirea savoarei fripturilor cu gust ales și feluri
diferite — de la vînat la păsările de curte rumenite — ca și
strădania ca de la strîmtoarea Bîrgăului și pînă sus, pe Piatra
Craiului, mere batule mai frumoase să nu se găsească nicăieri, îi
goneau, zile în șir, oftatul de pe buze și tristețile din inimă.
Ș i pe cît era de preocupată doamna Kemeny, cînd aștepta
oaspeți, de gustul ales al mîncărurilor și de buna găzduire, tot pe
atît de preocupat era Simon ca oaspeții să-și amintească cu
încîntare renumele Brîncoveneștilor. Nici în herghelia lui Wes-
selenyi nu găseai cai de rasă mai aleasă. Era mare lucru într-o
vreme cînd calul însemna nu numai pasiune, sport, muncă grea,
ci asigura, fără concurență, comunicațiile. O diligență parcurgea
drumul între Tîrgu Mureș și Budapesta în zece zile. Cu echipajele
lui Wesselenyi sau Kemeny drumul se scurta la patru-cinci zile.
Trofeele și armele de vînătoare ale baronului nu-și găseau
pereche nicăieri în lume, iar pe rezervația lui de vînătoare
căprioarele erau atît de blînde că se hrăneau din palmele
paznicilor.
Iar cel care se oprea la Brîncovenești, măcar pentru cîteva
ceasuri, nu-1 putea părăsi fără a se convinge personal de iuțeala
cailor, de blîndețea căprioarelor și de tirul precis al frumoaselor
arme.
Uneori participa și Anna la distracția bărbătească a vînă- torii.
Îmbrăcată într-un costum roșu aprins, ca petalele florilor de mac,
gonea pe calul ei înspumat prin poieni și peste haturi. Purtată în
zbor, se lăsa îmbătată de mîngîierea aspră a vîntului de creastă,
dăruindu-se unei senzuale plăceri, transmisă de tremurata
strădanie a calului de a despica desișul de aer, de legănarea
pasului său ușor înfundat în glia moale. Și o bucura, încălzind-o,
viteza, iuțeala mută și prelungă a copoilor, răsuflarea lor
adulmecătoare în goană după vînatul mărunt, mistuit de chiotul
de izbîndă al vînătorilor; îi plăcea să vadă zvîcnind sîngele cald și
roșu din carnea aburindă a prăzii doborîte.
Temperamentul ei fierbinte găsea, în mod inconștient, o
compensație în aceste distracții supratensionate.
În cărți, în baie, în călărie căuta un singur lucru — gustul
dulce al păcatului. De cîte ori nu simțise ea, stînd cu ochii în-
chiși, în amurgirea cenușie de iarnă, înaintea ceasului la care se
aprindeau luminile, plăcerea deplină și vie a visului oprit, în-
volburîndu-i simțurile?
I se părea că Păcatul se îndrepta spre ea, venind din desișuri,
turnat în nedefinite forme omenești. Se oprea zăbovind acolo, în
geana cenușie unde negura deasă tivește marginea zăpezii,
pătninzînd în pădure; se îndrepta spre ea fără să întîm- pine vreo
piedică și venea topindu-și pașii în alunecare. Iată, acum pare că
se strecoară peste pîrîiașul îngust peste care sărise nu de mult
ceata vînătorilor. Ajunge gîfîind la tufele de porumbă la rădăcina
cărora zvîcnise sîngele iepurilor, adulmecă și, pornind după
urme, se trage mai aproape de castel.
Era ora șase. Clopotul prinse să sune în turnul bisericii unui
sat vecin și glasul lui împăciuitor se revărsă asupra co- claurilor
de vrajă ce mărgineau Mureșul.
Doamna Kemeny se scutură de închipuirile ei moleșitoare.
Glasul clopotului o îndepărtase azi de păcat.
— Interesant, — zise Simon într-o seară, pe cînd se așezau la
masă —, azi n-au bătut clopotele dinspre Lunca Mureșului.
Anna se înfioră:
— Poate a adormit clopotarul...
— A adormit... a murit... rămîne de văzut, răspunse, cu gîndul
aiurea, bărbatul.
Ș edeau față în față. Simon se apleca lacom asupra farfuriei
înflorate, alegînd cu poftă și înghițind îmbucături zdravene din
mistrețul topit în vin. Pe fața de masă albă se răsfă- țau două
potire de rubin.
— Gergely, din cel roșu, din șapte sute nouăzeci! — porunci
domnui.
Lacheul ocoli sufrageria, deschise dulapul, aduse un ulcior de
pămînt și umplu cu dărnicie paharul baronului. Apoi, privi spre
Anna. Baroana ridică, cu o mișcare hotărîtă, mănușa de piele
albă pregătită lîngă pahar și o vîrî în stacană.
— Apă! — adăugă ea drept lămurire.
'în cercurile distinse, mănușa în pahar era semnul că me-
seanul nu bea. E drept că, după regulile politeții vieneze, se
proceda astfel numai atunci cînd erau și străini de față, dar
baroana le impunea celor din jur și își impunea și sieși pînă și în
cerc familial restrîns consemnele unei purtări protocolare.
Cînd se servi al treilea fel, Simon scoase din buzunar o
scrisoare.
— Ruda noastră dragă, Teleki Perene ne-a scris din Viena,
spuse, împingînd spre tacîmul soției sale rîndurile așternute pe
hîrtie albastră.
Ferenc îi spusese Annei, încă la bal, că în scurtă vreme va
pleca spre orașul imperial. Mai mult în glumă decît în serios, îi
promisese că odată, cînd se va ivi vreun eveniment mai de seamă
la Curte, o va ademeni să vină și ea: să vadă cea mai frumoasă
femeie din Ardeal cum se petrece în lumea nemțească. Dar cum
pe atunci Anna avea alte planuri, nu. luase în seamă vorbele
vărului ei. Acum însă, cînd scrisoarea repeta și încă foarte serios
chemarea și cînd trecuseră treî luni de plicticoasă petrecere la
Brîncovenești, excursia îi surîdea.
— M-ai lăsa? — spuse ridicîndu-și ochii mari, albaștri spre
soțul ei.
Pe vremea aceea, Simon se simțea chinuit de luni în șir, ca de
o grea osteneală, de o slăbiciune, consecință a exceselor vieții
studențești. Gîndea că drumul la Viena și deci absența soției îi va
oferi posibilitatea, fără să dea naștere unor suspiciuni, să-și
revină în puteri. Așa că acordul lui fu deplin.
În seara aceleiași zile, la masă, discutară amănuntele călă-
toriei. Anna pleca pentru o jumătate de an. Va trage la o ruda
dinspre familia mamei sale, care avea un palat în cel mai frumos
loc de pe Glacis. Îmbrăcăminte își va lua puțină, o va completa la
Viena, cu lucrurile cele mai la modă. Caleașca galbenă va fi
verificată chiar a doua zi de rotarul moșiei și, dacă va fi nevoie,
pînă în lunea hotărîtă pentru plecare se va putea remedia cu
ușurință orice fisură. Simon va primi și va trimite, la două
săptămîni o dată, o scrisoare.
— Ș i, ca să nu te plictisești pe un drum atît de lung, m-am
gîndit la un însoțitor, încheie baronul. De la Tîrgu Mureș vei
călători împreună cu tînărul Bolyai.
Văzînd surpriza Annei, adăugă, lămurind-o:
— În capul lui Jănos, la șaisprezece ani, s-a strîns mai multă
știință ca într-un colegiu întreg. Tîrgu Mureșul nu-i mai poate
oferi hrana spirituală de care ar avea nevoie. Sînt informat că în
afara nevoilor spirituale, casei prietenului meu Farkas îi dau
tîrcoale și alte nevoi. Am luat deci măsuri ca Bolyai Jănos să
poată merge neîntîrziat la Academia militară de la Viena.
Obrazul Annei se întunecă:
— Le-ai dat Bolyai-lor din nou bani?
 — Le-am oferit un împrumut.
Anna fu cuprinsă de neliniște:
— Împrumut sau dar, totuna e. Nici așa nu-1 vor plăti
niciodată.
Baronul zîmbi. Nu se îndoia că acești bani erau pierduți pentru
totdeauna pînă la ultimul sfanț. Dar el nu-i dăduse prietenului
cu gîndul de a-i recupera vreodată. Formula de împrumut nu era
decît o clauză care să îmblînzească sensibilitatea exacerbată a
profesorului. Ce voia însă Anna cu această opoziție neobișnuita?
De cînd se cunoșteau nu se întîmplase să se amestece în
treburile bănești.
— A primit? — îl ispiti baroana în continuare.
— A încercat să se eschiveze. Mi-a spus că depășesc limitele
prieteniei și îl nenorocesc îndatorîndu-1.
— Așa! Va fi deci nenorocit! Ș i, la urmă, a băgat pomana în
buzunar
— M-am referit la viitorul fiului său. Asta i-a sfărîmat opoziția.
Peste scurt timp, Simon se retrase să se odihnească. Înainte
de a se abandona somnului, zîmbi gîndindu-se la zgîrcenia ciu-
dată a soției sale.
Își zicea: „Femeia pleacă la Viena. Vrea să cheltuiască. De aici
vine îngrijorarea pentru cheltuielile inutile."
Baroana, motivînd că vrea să citească, rămase în sufragerie.
Ceea ce făcuse Bolyai acum depășise limitele oricărei îngă-
duințe. Nu era ea femeia care să nu poată înțelege chiar lucruri
care îi erau neplăcute. Cu un sfert de an în urmă fusese balul
care-i adusese o cumplită dezamăgire, deturnînd viața lor de pe
cărarea deschisă de capriciul ei. O duruse. Trăsese concluzii și se
retrăsese. Sentimentul onoarei era mai puternic la Farkas ca
dragostea și dorința de afirmare la un loc. Îl iertase. Dar această
ultimă atitudine nu i-o poate trece cu vederea!
Asta era o provocare. Un mesaj de război!
Farkas îi spusese că unica piedică în calea dragostei lor este
obligația morală pe care el o simte față de soțul ei. Spusese că,
dacă aceste bariere n-ar exista, nu s-ar găsi pe lumea asta pu-
tere capabilă să-i despartă. Presupunea că la mijloc se află și
mîna lui Houchard, care-1 determinase pe Simon să facă acest
nou gest, dar în acceptarea pomenii avea de spus un cuvînt și
Farkas, care, dacă ar fi ținut puțin la dragostea ei, nu ar fi lăsat
să crească și mai înalte barierele ce-i despart.
Era infam, mizerabil înainte de toate, ca, după o asemenea
dovadă de *3escbnsiderare, să-i atîrne de gît, ca batjocură, pe
fiu-său ca însoțitor.
Își lipi fruntea fierbinte de sticla rece a ferestrei. Luna plină
lumina peisajul bine cunoscut; privindu-1, orgoliul rănit al femeii
alegea mijloace de răzbunare, vechi cît lumea și mereu aceleași în
sufletul femeilor cu nădejdi înșelate. Privirea i se agăță de
panglica argintată a pîrîiașului, apoi alunecă mai departe, pînă la
tufele de porumbă.
Ușa sufrageriei se deschise. Gergely, lacheul, intră pășind în
vîrful picioarelor. Se opri încurcat, neștiind dacă poate strînge
masa sau nu. Anna simți că Gergely îi pîndește gesturile nu
numai cu umilința slugii care așteaptă să i se poruncească.
Simțise această uitătură sălbatică a iobagului ce-și rupe
zăgazurile și altă dată, dar pînă acum trecuse cu privirea peste
Gergely.
Se întoarse încet. Se apropie de masă și scoase mănușa din
cupa de cristal, aruncînd-o.
La acest semn, mașinal, Gergely turnă din rubiniul cel vechi,
din soiul cel mai pur al Kemenyilor, decantat în urmă cu două-
zeci și opt de ani la Decea.
Anna luă paharul cu picior și încrustații bogate. Bău pînă la
fund. Ochii i se înflăcărară, obrajii i se împurpurară.
— Gergely, privi cu îndrăzneală spre flăcău. Pregătește-te să
pleci cu mine la Viena.
O scînteie primejdioasă lumină brusc obrazul altfel inexpresiv
al flăcăului.
— Poți strînge masa și apoi poți pleca, spuse doamna Kemeny
cu o răceală ce trăda țeluri bine premeditate în legătură cu
marionetele ei însuflețite.
...Pe cînd profesorul opunea ultima rezistență în fața momelii,
cu toată splendoarea cu care îi înfățișa franțuzul viitorul
strălucitor al fiului său, interveni și argumentul hotărîtor, păstrat
pentru ultimul asalt.
— Vă înțeleg modestia, domnule profesor. O înțeleg pînă la un
punct anume. Dar dincolo de acest punct mă nedumerește,
lucra, subtil, Houchard.
— V-am pus în față cele două alternative. Trebuia să alegi între
fericirea băiatului și conștiință, la gîndul că n-ai putea să-i
înapoiezi domnului baron acest nou împrumut. M-am referit la
pilda lui Isac, din Vechiul testament, care nu s-ar fi dat în lături
să-și sacrifice fiul. Nici dumneata n-ai fi pregetat să-ți dai fiul
pradă propriei dumitale mîndrii. N-am vrut să detaliez o situație
necunoscută pentru dumneata. Acum însă trebuie să o fac. Ș i, ca
să rămînem pe tărîmul pildelor biblice, Domnul, în ultima clipă,
a făcut minunea cu iadul în tufele de măceș, lîngă altarul
pregătit de sacrificiu. Isac a înțeles semnul divin. Fiul său a
scăpat de sacrificare. Oare dacă v-aș spune că, înaintea
respingerii definitive a propunerii baronului Kemeny Simon și
înainte de a sacrifica viitorul genialului domniei tale fiu, ar trebui
să căutăm bine la rădăcina tufei de măceș, ați fi dispus, domnule
profesor, să acceptați o soluție mai înțeleaptă?
Farkas era dispus să găsească o formulă, chiar brutală, cu
care să întrerupă perorația franțuzului, cînd aluzia străvezie îl
puse pe gînduri.
— Ia să auzim ce ascund tufele de măceș?
— Mai bine să vedem pe cine? — își dădu importanță vicleanul
Houchard.
Apoi minți, cu vocea tremurată de nesiguranță, șoptind: —
Baroana Anna!
Farkas sări atît de vehement de la locul lui, încît scaunul,
brusc eliberat de greutate, se trînti speriat la pămînt.
 — E voia ei? — se răsti năuc la franțuz.
— Să ne înțelegem bine, explică franțuzul. Nu e numai voința
ei, ci și a baronului Simon. Dar e, în primul rînd, a ei. Ea l-a
convins și l-a determinat pe Simon.
Farkas simțea dărîmîndu-i-se în suflet un univers. Acesta era
răspunsul Annei pentru balul de la Cluj. Ajutorul lui Kemeny
acordat din voia ei; însemna că de aici înainte ea nu mai vrea să
știe nici măcar de sentimentele lui Farkas. Trimitea, ea însăși,
cele trebuincioase pentru întărirea barierei ce se ridica între ei!
Nu simțise nicicînd povara soartei sale nefericite mai apăsă-
toare ca în această clipă. Ș i fiul său, acest băiat frumos și cu o
minte genială să-și continue searbădul drum al vieții, acolo unde
soarta crudă îi calcă tatăl în picioare? Nu stătu mult pe gînduri.
Subscrise foaia de împrumut.
— Iacă așa, baroana se va bucura, iar Simon va trimite banii,
în zilele următoare, prin ispravnicul său. Sînt mulțumit că am
putut rezolva afacerea în interesul dumitale. Mîine ar fi fost prea-
tîfînti'.'Plec la Oradea. Prefectul Rhedey îmi va încredința poate
construcția unui teatru.
— Pleci, se căina mama, privindu-și fiul. Eu n-am să te mai
revăd niciodată.
— Vrei să-mi tai pofta de învățătură? Vrei să renunț și să
rămîn acasă?
— Nu cumva să rămîi acasă! Dar dacă pleci am să înnebunesc!
— Mamă, nu fii îngrijorată, o încurajă fiul. Mă duc în- tr-un
loc bun. Ș i pe drum, ce poate să mi se întîmple în caleașca
baroanei?
Din ochii Zsuzsannei străfulgerau înnegurate bănuieli. Și vocea
ei căpătase accente de sminteală. Îl cuprinse în brațe pe flăcăul
puternic, ca și cum l-ar fi ferit din fața unei nevăzute primejdii:
— De baroneasă să te ferești! — prevesti ea. De ea să ai teamă,
cu osebire! Să ai grijă!
Farkas le asculta vorbele de despărțire din camera vecină. Nu
voia ca Zsuzsanna să continue și să o atingă pe Teleki Anna cu
vreo presupunere neroadă în fața fiului. Intră. Îi aruncă nevesti-
si o privire înghețată. Ș i privirea mută era mai grăitoare ca cea
mai nemiloasă poruncă. Ochii femeii se holbară îngroziți și vorba
i se ghemui în gîtlej.
— Da, da, de baroană trebuie să ai grijă — destrămă Farkas
cu îndrăzneală suspiciunea semănată de Zsuzanna în sufletul lui
Jănos. Ș i, cu privirea înghețată ațintită asupra nevestei, îi vorbi
în continuare fiului său: Baroana și-a făcut o grijă din instruirea
ta. Ș i îi datorezi, cel puțin, ca pe drum să-i fii de ajutor la nevoie.
Trebuie să ai grijă de ea, să nu i se întîmple cumva ceva...
— Ai grijă! se eliberă de sub interdicție, izbucnind din nou,
vocea sugrumată a mamei. Ai grijă, mare grijă!...
Caleașca cu arcuri puternice, galben-portocalie, stătea gata
pregătită de drum. Între nenumăratele lăzi așezate pe deasupra și
în lături li se făcuse loc și bagajelor lui Jănos. Cei patru armăsari
șargi, încinși de bine hrăniți ce erau, își jucau chișițele
musculoase pregătiți de cale lungă. Pe capră ședea Gergely și
birjarul. Înăuntru, în caleașcă, luase loc Anna, o cameristă cu
obraji rumeni și Jănos. Batistele fluturară. Mîinile birjarului
strînseră hățurile. Vîrfurile ascuțite ale urechilor celor patru
armăsari fură atinse de un pocnet vesel de bici. În ochii lui
Jănos, două lacrimi și în suflet fluturarea unui vis de viață
nouă...
În sfîrșit, porniră...
În fața ferestrelor caleștii începu să se unduie priveliștea
plăcută a anilor o mie opt sute zece. Călătorilor le zîmbeau
acoperișurile de paie ale căsuțelor iobagilor, fețișoarele copiilor
rahitici, pe căpșoarele cărora cineva îndesase cușme negre
mițoase. Bivoli cu frunți rotunjite, cu uitătură tîmpă, rumegau
blînd amintirea unor vremuri mai bune, — cînd neamurile lor
nobile, zimbrii azi dispăruți, trimiteau ca un salut în ceața zorilor
mugetul lor sătul —, și urmăreau cu ochii lor rotunzi zborul
sprinten al caleștii. Erau contemporani și ei, ca și berzele luncilor
umede, ca primele gîze ale primăverii și ca păstorul zdrențăros și
mucos, care la vederea caleștii cu patru cai își luă dopul din cap
și, onorînd trecerea unor ființe superioare, îl ținu așa în mînă,
urmărindu-i cu o privire dusă, pînă se pierdură în colbul
drumului la o cotitură șerpuită a șoselei, în dosul unei coame de
deal. Bisericuțe de lemn cu spinări gîrbo- vite le binecuvîntau
drumul cu tăcerea lor înțeleaptă și ogoare reavăn aburinde, cu
spinări brăzdate, se rostogoleau rămînînd în urmă în ritmul
înaintării caleștii. Aici, sub roțile trăsurii grele, bubuiau
scîndurile unui podeț de lemn; dincolo, în frac alb, impecabil, își
reveni din reveria sprijinită de vîrful baionetei un vameș austriac.
Era un soare cald de început de mai. Frunțile munților
transpirau: zăpada începea să picure. Primăvara zvînta picăturile
grase cu basmaua ei călduță de vînt. Valea, drumul, muntele se
îmbibau de apă.
Ardealul se topea ca o nesfîrșită, dulce sărutare.
II
 DEZLEGAREA ENIGMEI

Gergely și birjarul trebuită să lege roțile trăsurii. Culmea

dealului era abruptă. Căsuța șubredă, zidită pe platou, se răsfăța
în oglinda unei băltoace adinei pînă la glezne. Sub streașină,
două brațe vînjoase ridicară pe neașteptate trupul firav al
baroanei și o trecură peste hîrtoapa lichidă dueînd-o pînă la
caleașca galbenă gata de drum.
— Tu erai, Jancsi? Mulțumesc!
Să fi trecut două ore de cînd se cățărau spre înălțimile către
care mirosul cîmpului se ridica asemenea fumului altarelor de
sacrificiu. Pînă să răsufle caii, călătorii se ospătară în hanul de
pe creastă.
La sosire, Anna fusese ridicată în brațe de Gergely, care a
ajutat-o astfel să coboare din caleașcă. Profitînd de avantajele
slujbei își strînse insidios stăpîna la piept. Pe mutra lui lată se
zugrăvi plăcerea neobișnuitei atingeri.
Jănos surprinse mișcarea cu care lacheul îi trase cameristei
un ghiont și îi făcu cu ochiul spre Anna, împrumutînd gestului
un subînțeles vulgar. Jănos se gîndise deseori, în timpul dru-
mului, cu chinuitoarea obsesie a pubertății, asociind chipul
doamnei Kemeny cu acela al lacheului. Dar gestul făcut acum îl
asigură, fără putința de a tăgădui, dîndu-i certitudinea că ceea ce
pînă acum i se păruse întîmplător, din partea lui Gergely era
premeditare, iar din partea baroanei putea fi, cel puțin, o
binevoitoare trecere cu vederea. Se aliară în sufletul lui gelozia
instinctivă a masculului tînăr și dorința de a strica a copilului,
făcîndu-1 gata de acțiune, și, la plecare, împiedică repetarea
scenei.
Satisfăcut că i-o luase înainte lui Gergely, după ce sui femeia
în caleașcă, se urcă și el. Trînti cu putere ușa cu geam a
vehiculului și privi figura de curcan furios a lui Gergely, care se
uită înăuntru, iar apoi se urcă mormăind pe capra.
În Jănos se trezi furtunos dorința de a-și arăta superioritatea
față de Gergely.
— Dă-i drumul! strigă cu o voce voit neplăcută și, obser- vînd
că porunca era executată pe loc, inima prinse a-i bate cu putere.
Doamna Kemeny înregistră în tăcere primul succes. Reușise să
facă să răsune în sufletul fiului lui Farkas prima undă de
dezarmonie. Scopul ei final era ca valurile chinuitoare ale acestei
dezarmonii să ajungă odată la urechile profesorului. Voia să se
înscrie în închipuirea lui Farkas cu un chip aievea, sau chiar
deformat, dar cu orice preț murdărită și umilită de către
altcineva.
Voia să rănească și să sîngereze, biciuită de o dorință de
răzbunare atît de nepotolită, încît nu-i păsa dacă va scădea, ea
însăși, în ochii lumii.
Ar fi pus capăt cu dragă inimă jocului început cu lacheul dacă
ar fi fost sigură că-și poate atinge scopul și într-altfel. Reușise
pînă acum să-1 ducă de nas pe hăndrălău fără să-i dea prea
multă apă la moară, cu vreun îndemn mai limpede. Îi acordase
din cînd în cînd cîte-o privire ce putea fi interpretată deopotrivă
ca provocare sau ca nebăgare de seamă, îi adresa cuvinte blînde,
dar din contextul cărora era cu neputință să stabilești dacă erau
blînde din cochetărie feminină sau din îngăduința stăpînei — și
aceste nimicuri erau, de fapt, pilonii pe care își construise
Gergely nădejdile neobrăzate.
Impertinența lui creștea ceas cu ceas. Feciorul spera, urzind
visuri. Anna simțea instinctiv că nu e departe clipa cînd obrăz-
nicia slugii va prinde curaj, lucru pe care tovarășii ei de călătorie
nu se poate să nu-1 observe. Mai mult nici nu dorea.
...Caleașca se lăsa în jos de pe coama dealului, hîrșîind greoaie
piedicile roților. Anna privi pe furiș fruntea lui Jănos. Micul ei
tovarăș de drum, palid, se uita pe fereastră.
Nici atmosfera de pe capră nu era cu mult mai veselă.
Gergely privea mut, cu ochii ficși, crupele rotunde ale cailor.
Simțea o ură crescîndă împotriva lui Jănos. Ce nevoie avusese
baroana să-1 care după ea pe feciorașul ăsta urechiat, ale cărui
priviri le simțise nu o dată scrutîndu-1 și care, călătorind acolo,
înăuntru, în caleașcă, putea supraveghea pînă și somnul
stăpînei. E drept că acolo, lîngă fustele doamnei Ke- meny, se-
gudDTa și camerista. Dar mintea ei ar fi amețit-o cumva, gîndea
lacheul, cu dorințele răscolite.
Retrași în gînduri și preocupați de planurile lor încurcate,
călătorii alcătuiau acum o grupare ciudată. Și situația de excepție
în care se aflau dădea faptelor lor un pospai de naturalețe, chiar
în situații altfel nepermise. De pildă, la han, Gergely dăduse
peste cap, în prezența baroanei, două pahare cu rachiu. Cinzeaca
pe care o sorbea acum o cumpărase în taină, ascun- zîndu-se de
ceilalți.
...Mirosul puternic al frunzelor uscate, dorința arzătoare și
alcoolul îl amețiră. Ochii îi erau injectați. Gîndurile pricinuite de
beție se strîngeau ghem: de ce n-ar sta pe capră camerista, sau
Jănos, de ce n-ar sta în caleașcă el?
Prinse înfrigurat hățurile, voind să stăvilească goana cailor.
— Oprim? Întrebă vizitiul.
— Da. Cobor! — mormăi Gergely. Trebuie să-i spun ceva
baroanei și cameristei.
— Ai băut. Ești amețit. Potolește-te! Îi atrase atenția vizitiul.
— Las’ pe mine. Nu mai sînt copil!
Sări de pe capră. Caleașca mai alunecă puțin, apoi se opri.
Gergely, făcîndu-și curaj, deschise cu violență ușa caleștii.
— S-a întîmplat ceva? — tresări doamna Kemeny.
Gergely spuse rînjind cu o grosolănie familiară:
— Nimic, dragă doamnă. Am să spun pe scurt ce am de spus.
Cei trei călători din caleașcă schimbară o privire. Acum sau
niciodată — își confruntă Anna spaima cu gîndurile ei ascunse.
— Să auzim, ce vrei?
— Destul am stat pe capră. M-am gîndit că aș putea intra și eu
să mă încălzesc puțin. În timpul acesta, camerista sau poate
chiar domnișorul ar putea mirosi un pic aroma pădurii.
Tonul, pe lîngă obrăznicia pretenției, era totuși mai mult
rugător decît revoltător. Numai în ochi i se vedea arzînd ciudat
flacăra unei porniri sălbatice. Pe Anna o trecu un fior ce
prevestea primejdia.
Se lăsă o tăcere grea.
— Pe locul cui mă pot așeza? — forță răspunsul bețivul.
Nimeni nu-i răspunse.
Pe bancheta din spate, Teleki Anna ședea de una singură. În
fața ei, pe băncuță se ghemuiau camerista și Jănos.
— E bine și-așa, rîse lacheul de încurcătura lor. Doamna nu
răspunde și pe băncuță nici o mișcare. Îmi rămîne deci un loc
lîngă baroană. Dă-i drumul!
Ș i se urcă în trăsură. Vizitiul, care nu auzise discuția, crezu că
totul e în ordine. Biciui cei patru bidivii și trăsura porni să
coboare dealul.
Baroana se strînse instinctiv într-un colț, ferindu-se de vecinul
ei. Repetarea ironică a comenzii „Dă-i drumul!" se adresa,
evident, lui Jănos. Era provocarea bărbatului umilit adineauri.
— Obrăznicătură! șuieră Jănos printre dinți.
Dar Gergely nu-1 luă în seamă. Nici nu-i băgă în seamă pe
călătorii de pe băncuță. Trecea cu privirea peste ei ca peste un
gol. Jănos era gata să-i sară de gît. Dar îl paraliza purtarea
inexplicabilă a baroanei. Ea răbda fără opoziție, fără nici o
revoltă impertinența bețivului.
— E plăcut drumul alături de o femeie frumoasă, făcu Gergely
cu ochiul.
Anna își mușcă buzele și tăcu.
— Să treacă domnia voastră în locul meu, — spuse Jănos cu
greu —, am să rabd eu neplăcuta vecinătate.
Anna nu răspunse nici acum. Doar nervii o trădau, nemaisu-
portînd liniștea pe care și-o impusese.
Lui Gergely emoția baroanei îi oferea un bun prilej de apro-
piere. Își așeză, greu, palma peste genunchiul baroanei vrînd să-i
stăpînească tremuratul.
— Nici un motiv de neliniște, se obrăznici el.
 Simți în căușul palmei, străbătînd prin rochie și prin mantoul
gros de blană, căldura dogoritoare a genunchiului Annei. Această
atingere îl ameți cu desăvîrșire. Jănos se uita pe fereastră.
Gergely părea să-1 înțeleagă:
— Geaba, domnișorule, nicăieri un suflet de om, sau o casă, e
pustiu. Nu-i așa, baroneasă?
Simțurile îi erau biciuite de o dorință nebună. Cu răsuflarea
aburindă de țuică, își rezemă trupul de pieptul Annei. Îi căuta
gura cu buzele în timp ce brațul îi cuprinse mijlocul. Abia acum
izbucni, violentă, revolta Annei.
Jănos se avîntă sălbatic de pe băncuță, atît cît îi permitea
strîmtoarea locului, asupra agresorului. Ș ovăiala făcu loc unei
furii străvechi de mascul răscolit. Din carîmbul cizmei se ivi lama
îngustă_a unui cuțit. Îl năpădi o ceață tulbure, care îi învălui
ăuzul și-i întunecă vederea. Camerista sări în picioare. Gergely
răcni și țipătul umplu caleașca dar el nu auzi nici măcar asta.
O putere cumplită îl aruncă în lături. Capul îi pulsa, vîjîind.
Pentru o clipă, de sub rochia sfîșiată a Annei Teleki îi zîmbiră
două rotunjimi de sidef. Și dinspre cele două rotunjimi — cap-
cană a lucidității — lui Jănos îi zîmbi, pentru întîia oară, cu-,
prinzîndu-i întreaga ființă, o moleșeală sublimă.
Cu umărul însîngerat, Gergely, ca un cîine izgonit, fugea
înfundîndu-se în păduricea de la marginea drumului, însoțit de
blestemele vizitiului și țipetele cameristei. Fugea dus de fă- rîma
de minte neîntunecată încă de porniri și alcool care-i mai
rămăsese. Fugea, neștiind nici el de ce, de cine.
Se simțea ca o unealtă folosită și scoasă din uz. Își îndeplinise
cu neîndemînare neînțeleasa chemare. Servise cu credință.
Fusese un animal bine dresat, o mașinărie bine potrivită pînă
cînd privirea baroanei Kemeny îi răscolise instinctele domesticite.
Din clipa aceea mașinăria se dereglase. Violența voise să
nimicească deosebirea ce se căsca asemenea unui gol între el și
stăpîna lui. Cu un singur salt dezlănțuit, puternic, uriaș și ne-
ghiob căzuse în prăpastie.
 Pierderea de sînge îl făcu să se prăbușească. Stătea în pădure,
sprijinindu-se de brațul sănătos. După pocnetul bicelor, auzi
cum se urnește caleașca galbenă.
Pe capul lui Jănos nu ise vedea nici o rană, doar un cucui și
contuzii. După ce îl rănise pe Gergely primise o lovitură puter-
nică în piept. Căzuse pe spate și în cădere se lovise de pereții
caleștii.
Teleki Anna își aranjă zîmbind rochia ruptă. I se luase o piatră
grea de pe inimă. Era satisfăcută și ușurată. Camerista înfășură
capul lui Jănos cu o compresă udă.
— O săd relatezi în amănunt tatălui dumitale cele întîm- plate,
susură Anna, în timp ce-1 privea cu căldură pe băiatul moleșit.
Așa, obosit, palid, cu trăsăturile răvășite, semăna pînă la
confuzie cu tatăl său. Buzele subțiri, strînse cu încăpățînare, as-
cundeau taine de nepătruns. Anna ar fi avut chef să rîdă în
hohote. Îi trecu prin minte gîndul că poate nici nu merită să
ofteze atît după tată, cînd, iată, îl avea aici pe fiu. Mai tînăr, mai
dintr-o bucată și cu un spirit mai înaripat, poate. Nu putea uita
imaginea puiului de tigru, năpustindu^se asupra agresorului de
zece ori mai puternic. Ș i sub impresia unei bănuieli abia încolțite,
baroana se întrebă care putea fi oare mobilul intervenției atît de
hotărîte a lui Jănos.
Cu ajutorul cameristei, îl întinseră pe bancheta din spate a
caleștii; Anna se așeză pe băncuță, iar camerista fu trimisă pe
capră, lîngă vizitiu, pe locul părăsit de Gergely. Jănos, care-și
riscase viața pentru ea, avea nevoie să stea cît mai comod.
Erau singuri...
Privirea insistentă a baroanei destrămă leșinul în care se cu-
fundase Jănos. Deschise ochii și își privi, cu extaz, alinătoarea.
Moleșit, se întinse după mîna ei și sărută fierbinte și cu emoție
degetele moi.
— Iubesc parfumul primăverii, se topea picurînd sufletul lui.
Iubesc florile, culorile, colbul drumului, prima rază caldă de
soare, albastrul cerului, viața.
 Îl cuprinse mirarea că nu se simte rușinat de această izbucnire
sentimentală, atît de puțin bărbătească.
Voi să se ridice. Ameți și căzu la loc.
...în fața porții boltite a „Vulturului", hangiul trăgea liniștit din
luleaua sa lungă. Cîrligele argintii ale razelor de soare sco teau
paltoanele de pe umerii cetățenilor orașului. Salcîmii erau
acoperiți de praf. Clopotele băteau orele patru după amiază. Pe
străduța ce dădea spre drumul Aradului, printre casele pitice,
trei oameni zoreau spre han.
Doctorul Săndorfy, directorul asociației dramatice, îl bătu pe
umăr pe hangiul dus pe gînduri.
— Schaun S’doch, Herr Wirt. * Contele Rhedey, doamna Kăntor
și inginerul francez. Să-mi zici mie cuțu, dacă contele n-ar fi în
stare să se arunce în Criș de dragul ochilor frumoși ai doamnei
Kăntor.
— Lăsați. Prefectul nostru o iubește pe frumoasa comediantă,
dar are capul bine înfipt pe umeri. Altceva vreau să vă în-
* Ia priviți, domnule hangiu (germ.).
5 — Cerbul — c. 1/275
65
treb, domnule doctor. Cît vă cere prefectul Rhedey pentru te-
renurile -de*lîîîgă sărărie?
— Opt sute de forinți, zise Săndorfy.
Hangiul zîmbi viclean.
Îl interesau și pe el terenurile bine așezate, dar Rhedey Lajos
lui îi ceruse o sumă împătrită. Săndorfy voia să construiască
acolo un teatru, în timp ce proprietarul „Vulturului" ar fi vrut
încă un han.
— Știi ce, domnule doctor? Să facem o afacere. Cumpărați azi
terenurile. Peste șase luni vă dau prețul dublu, se oferi pri-
ceputul om de afaceri.
Grupul celor trei trecu cu dezinvoltură prin marea de praf.
Fustele doamnei Kăntor măturau „pudra de Oradea", cum po-
recliseră artiștii praful fără sfîrșit din piața orașului, cu toate că
azi ar fi trebuit să aibă grijă ca cetățenii să o vadă îmbrăcată fără
cusur în timp ce se plimba.
Pereții hanului „Vulturul" erau plini de afișe cu apelurile
doamnei Kăntor. Actrița sărbătorită își atrăgea publicul cu fraze
lingușitoare. Avea nevoie de o garderobă nouă pentru stagiunea
următoare și reprezentația de astă-seară, cu Inima împărțită, se
dădea în întregime în beneficiul ei.
Săndorfy își salută cunoscuții, săltîndu-și pălăria.
— S-au vîndut toate biletele, anunță senin vestea cea bună.
Doamna Kăntor se opri. Se întoarse spre prefect și începu să
se joace, bucuroasă, cu fireturile aurite ale dolmanului acestuia.
— Am spus eu, nu-i așa? Dacă am să cînt în germană vine tot
Grosswardeinul. La Cluj, la Debrețin, la Seghedin n-aș fi
îndrăznit să încerc. Dar aici? Ș tiu eu ce le trebuie oradenilor.
— Deschidem spectacolul cu trei salve sau cu cinci? — îl
întrebă Rhedey pe hangiul care li se alăturase între timp.
Hangiul, manierat, își scoase pipa din gură. Privi scrutător
cerul care se înnoura ușor. De pe șoseaua Aradului se ridicară
mici vîrtejuri de praf, apropiindu-se de centrul orașului. Vremea
se pregătea de ploaie.
— Cinci salve, rosti hangiul sentința.
Trei salve ar fi anunțat începerea reprezentației în arena
descoperită din grădina Rhedey, dar cinci însemnau că repre-
zentația va avea loc în sala mare a hanului „Vulturul".
— În ordine — aprobă groful, — n-are decît să-1 ia dracul pe
marele și importantul nostru public, dar noi n-o să ne lăsăm
porumbița în bătaia ploii, nu-i așa?
O luă de după mijloc pe doamna Kăntor. Trecut de vîrsta
primejdiilor, îi făcea plăcere să-1 vadă cît mai mulți și să creadă
că sub masca unor glume nevinovate se ascund, încă, efer-
vescența și dorul de aventuri juvenile.
...Dinspre gheretele celor două sute de negustori de țuică din
Piața Cetății se ivi, cotind către centru, o caleașcă uriașă. Hou-
chard se încruntă. Între timp, grupul se îndreptase spre intrarea
în han. Acolo îi ajunse din urmă galbena arcă a lui Noe, cu roțile
colbuite și înnoroite. Toți așteptau curioși să vadă cine va coborî.
— Hangiu 1 Ai două camere pentru călători, grajd și șură
pentru cai- și trăsură?
Vizitiul nici nu catadicsi să coboare de pe capră pînă nu i se
răspunse la întrebare.
Houchard avu timp să privească pe fereastra caleștii. Obosiți
de greutatea drumului, în trăsură ședeau, într-adevăr, doamna
Kemeny și micul Bolyai.
— Cunoscuți de-ai mei, își anunță franțuzul prietenii. Baroana
Kemeny, de la Tîrgu Mureș.
Se grăbi să deschidă ușa cupeului.
— Descendez, madame I Aș putea fi ilustrarea fidelă a credinței
cu care trebuie să-și urmeze o umbră credincioasă pretutindeni
stăpîna. Sau, mai corect, să i-o ia înainte...
Baroana, în schimb, nu prea avea chef să se potrivească ga-
lanteriilor franțuzului.
— Mă bucur, Houchard, îl salută. E bine că ne întîlnim. Ajută-
mă să-mi instalez bolnavul și caută-mi un medic. Sîntem foarte
necăjiți!
Arătă spre Jănos. Băiatul era foarte palid, dar, adunîndu-și
toate puterile, încercă să coboare singur din trăsură, în urma
Annei. Houchard îi aruncă o privire, apoi se adresă din nou ba-
roanei:
— Vă îndeplinesc de îndată dorința. Medicul e aici. Doctorul
Săndorfy, director de scenă și, în același timp, felcerul autorizat
al ținutului Bihorului. Ce se întîmplă cu micuțul Jănos?
Anna îi povesti, pe scurt, aventura de pe drum. Dădu mîna cu
Rhedey. Privirea îi rămase ațintită asupra lui Săndorfy și a
doamnei Kăntor, care stăteau de vorbă ceva mai încolo. Doamna
îi părea cunoscută de undeva. Se întreba unde și cînd se
întîlrrisefăr**’
Hangiul, camerista și Jănos se urcară încet pe scările boltite
ale hanului.
 Ș i deodată își aminti... La pension, în copilărie, la Sibiu...
Doamne, cît se amuzaseră cu batjocuri copilărești nobilele dom-
nișoare pe socoteala Annei Engelhardt! Și micuța săsoaică răbda
făcîndu-le curățenie și primind, în schimbul muncii ei, aceeași
instrucție ca și domnișoarele bogate. Își răbda soarta fără nici o
prefăcătorie, cu o liniștită și desperată blîndețe. Pînă cînd, într-o
zi, pe neașteptate, dispăru fără urme. Personal nu o mai revăzuse
pe umila și prefăcuta orfană. Fugise cu un student ușuratic,
parcă. După aceea numele de Engelhardt nu s-a mai pomenit. Ș i-
1 schimbase, luase numele studentului cu inimă fierbinte, pe
care-1 chema Kăntor Gerzson și care, împreună cu tînăra lui
soție, după scurt timp, își închinară viața scenei.
Engelhardt Nina! Cît era de schimbată, așa, cu capul sus, în
timp ce acel domn cu veșminte bogate ii făcea curte! Baroana se
apropie de ea.
— Nina! Mă recunoști oare?
Doamna Kăntor se gîndi și ea o clipă. Își luă rămas-bun pînă la
revederea de seară de la contele Rhedey și urcă la etajul hanului,
împreună cu Teleki Anna.
La ordinul doctorului Săndorfy, Jănos trebui să se culce
imediat în pat. În timp ce medicul îl consulta pe Jănos, Anna și
doamna Kăntor depănau, în camera vecină, amintirile de demult.
Doamna Kăntor sublinie cu deosebită plăcere pozițiile lor diferite
în trecut și astăzi.
— Desigur, voi, celelalte fete, credeați că sînt făcută să port
toată viața rochiile lepădate de voi, debita cu o superioritate
deplină actrița. Ei bine, nu și nu! Ei, ce spui de asta? M-am
smuls dintre voi. După șase luni eram soția lui Kăntor Gerzson.
La un an după ce le-am lăsat în plata Domnului pe smeritele
călugărițe, curtezanii mei se întreceau să mă îmbăieze în ulei de
rozmarin la Pesta. Vorbea de sus, vibrîndu-și nările pătimașe. Tu
tot în apă chioară te scalzi? — o întrebă pe fosta ei colegă de
școală.
Cum Anna nu avea ce-i răspunde, actrița continuă strîm-
bîndu-se ușor:
— Miroase-mă. Eaw de Cologne. La Pesta în apă chioară se
scaldă doar tîrgovețele. Doamne, și ce costum de călătorie ai?! Mă
faci să cred că în Ardeal mai trăiți încă în epoca împăratului losif.
De altfel, te înțeleg. Tovarășul tău de călătorie e un om simplu. Ai
încercat să te armonizezi cu el.
Se gîndi o clipă dacă să întrebe sau nu:
— E drăguțul tău?
— Te rog!
— Ei, hai! N-am vrut să te jignesc!
— Ai fi putut băga de seamă cît e de tînăr.
— Asta e! Soț bătrîn, iubit tînăr, așa recit într-unul din roluri.
Tu! Într-o piesă de-a mea joc tocmai un asemenea rol. Nevasta
unui soț bătrîn. Metresa unui iubit tînăr. Era toată Pesta la
picioarele mele. Un ceasornicar s-a împușcat, un notar s-a
aruncat de pe podul de pontoane în Dunăre. Directorul mi-a
majorat leafa cu treizeci de forinți. Ț i-ai fi putut închipui una ca
asta? Ciufulită Nina Engelhardt! Cea care vă curăța botinele!
— Nu e un motiv ca să insinuezi că eu și tovarășul meu de
drum...
Doamna Kăntor se făcu a nu observa sensibilitatea baroanei.
— De ce te-ai rușina? E un tînăr bine făcut. Dacă din punct de
vedere material ar fi independent, ți l-aș sufla. Așa prăfuit și în
haine ponosite nu prea face cine știe ce impresie.
— Nina! Dacă vrei să rămînem cît de cît prietene, îți ții gura.
Din camera bolnavului intră Săndorfy. Închise cu grijă ușa
camerei lui Jănos.
— Pot vorbi? — întrebă cu o mină foarte serioasă.
Conștiința zguduită a Annei îi strivi pe buze un țipăt îzvorît din
inimă. Nu, nu voise asta! Nu se gîndise la viața lui Bolyai Jănos,
nu se gîndise să pună asemenea miză în jocul născocit de ea
pentru umilirea lui Farkas.
— Vorbiți încet, spuse revenindu-și.
— Să pun surdină și adevărului odată cu vocea?
 — Doresc să știu tot.
— Trebuie să fiți pregătită pentru cele mai cumplite vești.
— Moare?
— Pînă în zori.
O liniște adîncă le îngheță sufletele. Doar consolările cu iz
prăfuit alejdqctorului Săndorfy picurau somnoroase în tăcerea
așternută.
— Pînă și știința lui Hippocrat se oprește aici. Înțelegerea
omului e mărginită. Numai mila Domnului e fără de hotare.
Doamne, cît erau de chinuitoare aceste vorbe diluate, scur-
gîndu-se în neant, picurînd parcă din izvorul cald al unei vieți ce
se stingea! Pînă și ura străveche a Ninei Engelhardt se muie. Ar fi
vrut să ușureze cumva, în felul ei primitiv și mistic, inima
îndurerată a baroanei.
— Scumpa mea! Se împlinesc doi ani la Crăciun de cînd
zăceam grav bolnavă la Eger. Atunci m-a vizitat un foarte tînăr
canonic. Nu-mi mai amintesc în numele cărui sfînt spunea că
dragostea ia asupră-i slăbiciunile bolii și ale agoniei și că
sărutarea îi dă muribundului puteri noi. Sfântul despre care
vorbea îi vindeca pe dizenteriei culcîndu-se lîngă ei. Eu, draga
mea, dacă aș fi în locul tău, aș încerca...
Sfaturile doamnei Kăntor o nemulțumiră pe baroană, biciu-
indu-i simțurile. Mînioasă și plină de ură le arătă ușa.
— Afară! Amîndoi! Afară! Înțelegeți?
Nina voi să spună ceva. Dar Săndorfy se înclină în fața durerii
și umilinței femeii jignite. O luă de braț pe doamna Kăntor și
procedă cu mare înțelepciune dispărând, împreună cu steaua
strălucitoare a scenei maghiare, de pe cerul înnorat al vieții lui
Bolyai Jănos.
Doamna Kemeny alergă la patul de suferință al lui Jănos. Se
prăbuși lîngă el.
— Ai făcut-o pentru mine, biet copil! spuse, frămîntîndu-și
degetele delicate.
Bolnavul era mut și nemișcat... Dar baroana, apleeîndu-se
asupră-i, îi auzi limpede bătăile inimii. Buzele îi erau crispate și
suflarea lui atinse șuvițele de păr ale Annei. Gura îi ardea, nările
i se desenau nobile, ochii închiși nu voiau a ști de nimic. Femeia
îi sărută pe furiș buzele. Nu se întîmplă nimic. Făcu lumină. Pe
scrin — flăcările a două lumînări, ca pe catafalc. Nu, nu! Își
încordă voința — el trebuie să-și îndeplinească pînă la capăt
destinul. Nu este mort. Va trăi! Trebuie să trăiască! Cu orice preț
și împotriva oricui. Trebuie să trăiască pentru ea, ea care abia
acum descoperise unica ei comoară. Trebuie să trăiască! Cum
oare? Sfîntul despre care-i vorbise Sfina Engelhardt îi vindecase
pe dizenteriei, dăruindu-le căldura dragostei de-o noapte? Și ura
pentru Nina dispăru.
Jănos prinse a vorbi. Inconștient, fără sens.
— Tufă de Anna, floare de Anna, sîn de Anna...
Pe coardele febrei cuvintele de desoîntec vibrau melodioase.
— Mărgăritar de Anna, minge de sidef...
Bolboroselile morții, care vrea să-și croiască drum, gîndi Anna
și credința i se răci brusc.
Ș i...
Tocmai pentru asta!...
Jănos visa:
În mijlocul patului său crescuse o tufă de Anna. Frunzele de
pieliță albă, în loc să se cutremure de mîngîierea adierii vîntului,
se mișcau asemenea unor pleoape. Tufa era încărcată de mii și
mii de frunze însuflețite. Ș i mii de asemenea pleoape ca niște
evantaie vii mînau clipind febra moleșitoare ce învăluia trupul
bolnavului. Și fierbințeala răscolea în Jănos otrăvite coșmaruri
bîntuite de patimă. Ș i himerele de spaimă se fugăreau pînă sus,
pe crengile bogate ale tufei, unde florile de Anna viețuiau
purpurii, apoi se destrămau întuneeîndu-i mintea. Jănos se
ridică în capul oaselor. Strînse tufa de Anna la piept. Florile
strînse în îmbrățișarea lui se rotunjiră deodată în fructe sidefii.
Apoi, himerele febrei se desenară mai clare, mai luminoase, mai
reale. O femeie blondă, hohotind de plîns, se așeză sub frunzișul
tufei. Rochia îi căzu, dezgolindu-i jtnijlocul, goliciunea îi era
acoperită doar de o cămășuță trandafirie.
Trupurile lor zăceau încolăcite. Ș i deodată tufa fu smulsă de o
pală de vînt fierbinte și nu rămase nimic, în afară de două fructe,
ca două mingi elastice și ivorii, la fel ca cele pe care le văzuse
izbucnind din bluza femeii blonde.
Sîni de Anna, sîni de Anna! De undeva, poate dinspre turnul
catedralei, lumina lunii se cernea, presărînd odată cu aroma tare
a florilor de salcîm șoapte ce umpleau odaia hanului.
— Nu te îngrozi, minunea mea. Te smulg din brațele morții.
Oglindit în ochii tatălui tău, tu ai fost acela care a aprins focul
dragostei vieții mele însingurate. Pe buzele tatălui tău, setea de
sărutările tale m-a pîrjolit. Bucuria mea, pieirea mea, viața mea,
te-am găsit!
Noaptea de aprilie fu zguduită de cinci bubuituri răsunînd la
intervale regulate, anunțînd astfel. Începutul spectacolului.
— Acum apare în fața publicului, pe scenă, Nina Engel- hardt
auzi limgede bolnavul. Să o blagoslovească cerul și pe ea, cea
care mi-a arătat cărările cerului, să-i fie viața ferice,
Îndelungată și strălucitoare! Iar tu, fiule, soarbe din mine pu-
terea vieții, de parcă eu ți-aș fi acum și mamă, și ibovnică.
Jănos, care, în acea noape de febră, devenise bărbat, nu vă-
zuse decît două mingi de mărgăritar de o frumusețe divină și
dulci ca seva pămîntului.
Spre sfîrșitul reprezentației, Rhedey Lajos îl rugă pe mon- sieur
Houchard:
— Condu-o la trăsură pe doamna Kăntor. Eu am să plec
înainte.
Trăsura prefecturii aștepta în fața „Vulturului". Contele îl
scutură pe vizitiul adormit pe capră.
— Deshamă repede caii, dar lasă-i acolo, lîngă beldie, în fața
trăsurii.
Ș i plecă în grabă spre crama „Vulturului".
De cum îl văzură pe prefect, de la mese săriră dorobanți și
calfe.
— Înainte, băieți! Trăsura așteaptă!
Într-o clipită, toți se năpustiră afară, j>e ușa cramei. Scurt
timp se auziră lărmuind pe lîngă trăsura. Curînd se auzi un vuiet
și din sala mare a hanului. Spectatorii se revărsau în noaptea
curată, îmbălsămată.
— Acum! — își îndemnă, încet, oamenii Rhedey.
Izbucniră strigăte infernale:
— Hoch 6 Nina Kăntor! Hoch! Hoch! Hoch!
La început, publicul fu surprins. Nu era obișnuit ca artiștii să
fie aplaudați și în afara zidurilor teatrului, pe stradă.
Măreață, cu fața transfigurată de bucuria sucesului, actrița
sărbătorită cobora scările de lemn ale hanului, sprijinindu-se de
brațul lui Houchard. Francezul îi deschise grijuliu calea prin
mulțime, conducînld-o spre trăsura contelui. Abia se așeză
doamna Kăntor printre florile ce acopereau bancheta, că din
mulțime, se alesera cîțiva flăcăi vînjoși. Cu o viteză amețitoare
dădură la o parte caii Iui Rhedey Lajos și se înhămară ei în locul
lor, urnind caleașca luxoasă.
Sute de oameni însoțiră cu urale trăsura doamnei Kăntor.
Caleașca străbătu Piața Catedralei și dispăru pe strada Aradului.
Houchard îi însoți doar pînă în centrul Pieții. Acolo se opri la
picioarele statuii sfîntului loan din Nepomuk. Își întoarse privirea
spre ferestrele de la catul întîi al hanului „Vulturul". Una singură
lăsa să se strecoare o dîră de lumină. Dar și acolo, perdelele
dantelate trase cu grijă o filtrau cu zgîrcenie.
Baroana descoperi, tresăltînd de bucurie, că diagnosticul lui
Săndorfy nu făcea două parale. Ce-i drept, la vremea cînd
medicul îi proorocise moartea, Jănos zăcea într-adevăr cu ochii
închiși, dar cauza purtării lui liniștite era cu totul alta decît
scufundarea în neantul pieirii. Organismul zguduit era hrănit cu
seva unui vis minunat și dătător de putere. Rănitul dormi
profund patruzeci și opt de ore în șir și respirația îi era adîncă si

6 Trăiască (germ.).
ritmică. A treia zi dimineața se trezi plin de prospețime, începu să
se îmbrace, de parcă nu s-ar fi întîmplat absolut nimic.
Odaia de han îi era străină. Nu-și amintea cum a ajuns aici. Ș i
mai tîrziu, cînd încerca să-și adune cît de cît gîndurile, se
încurca în hățișul coșmarului împletit cu imagini din real’tate.
În primele zile, Teleki Anna aștepta o continuare. Dar înțe-
lesese curînd că, din capriciul hazardului, situația ei era cu totul
deosebită. Avea un amant, care o stăpînise sălbatic o noapte la
pragul dintre ființă și neființă, ca pînă dimineața să-i piară totul
din amintire. Dulcea taină nu o împărțeau nici măcar ei doi;
rămînea cu desăvîrșire numai a ei.
Nicicînd o femeie n-a avut a purta povara unei asemenea
taine. Și, pentru că în sufletul ei bucuriile închipuirii depășeau
întotdeauna plăcerile trupului, se opri la acest mister de
primăvară, petrecut între pereții hanului. Unica lor comuniune fu
învăluită de farmecul unui vis ireversibil.
...Trei zile în șir urmă cîmpia fără de sfîrșit; două zile, —
peisajele împădurite ale Dunării...
Simțeau cum se depărtează cu o viață de om de monotonia
traiului lor de la Tîrgu Mureș. Noaptea petrecută la Oradea
deschisese, în sufletul lui Jănos, tainicele izvoare ale unui torent
de trăiri intense. În timp ce în prima zi a călătoriei purtarea lui a
^întruchiparea unei comunicabilități infantile, acum era stăpînit
de duhul apăsător al unei sfieli inexplicabile. Se gîndea, cu
crescîndă îngrijorare, la ceasul cînd, la Viena, va trebui să-și ia
rămas bun de la tovarășa lui de călătorie. În timp ce la Tîrgu
Mureș aștepta cu nerăbdare zorile plecării și dacă în timp ce-și
îmbrățișa părinții, în fața ochilor nu vedea decît imaginea
Academiei, acum, după Bratislava, cheful și curiozitatea îi
scăzură considerabil. În mintea lui nematurizată încă răsări
gîndul necunoscut pînă acum că trecerea timpului duce cu sine,
fără milă și putință de întoarcere, ceva ce a fost nespus de
frumos. Și trecerea o simțea din toate cîte-1 înconjurau, ea iradia
din postavul moale cu care era căptușită caleașca, din
conversațiile fără nici o noimă, din aroma hainelor baroanei, din
liniștea mîinilor ei așezate în poală. Nu știa că la Viena, unde
urmau să sosească seara, își va pierde iubita. Dar simțurile îi
șopteau că armonia de care s-a bucurat de la Oradea la Viena nu
îi va mai fi dat să o guste niciodată în viață, chiar dacă lui, actim,
această nostalgie profundă i se înfățișa sub neadevăratul chip
dureros al iubirii neîmpărtășite.
Cît de mult i-ar fi plăcut să-și culce capul în poala baroanei și
să-i sărute plîngînd rochia, mănușile, panglicile...
„Cu siguranță că ar rîde de mine", i se rătăcea gîndul în desișul
înșelător: divinizarea adolescentină a femeii! „Ar rîde de mine și s-
ar supăra."
Din depărtare se ivi amenințător turnul catedralei Sfîntului
Ș tefan. Prin sate, — oameni cu portul lor neobișnuit. Jănos se
gîndi că în seara următoare va dormi deja între zidurile Aca-
demiei și că dacă, după trecerea cîtorva zile, va voi să iasă din
cazarmă pentru a o vizita pe baroana Anna, va trebui să ceară
lămuriri de la niște cetățeni ca aceștia, ce se purtau în ștrimfi 7
— Wie kommt man bitte auf den Glacis? — gîndi el cu glas tare.
Anna îl înțelese. Ar fi dorit să-1 îmbrățișeze.
— Cum se poate ajunge pe Glacis? — prinse din zbor gîndul
scăpat fără voie. Dragul meu prieten, mergi întotdeauna spre
stînga. Spre partea unde îți simți bătăile inimii.
Se făcuse seara tîrziu cînd caleașca opri în fața casei Oszo-
linszky. Familia poloneză era o rubedenie îndepărtată a Annei
Teleki și, alcătuită dintr-o bunică septuagenară și o veselă veri-
șoară, locuia în palatul cu un cat. Ț ineau cu nesocotință multe
slugi, dar „frumoasele zile din Aranjuez" își arătau strălucirea
abia atunci cînd casa se umplea de oaspeți. În aceste zile, și
bunica, și tînăra văduvă Olga Oszolinszky își deschideau larg
băierile pungii. Lacheii sculară deci casa în picioare cu un sîrg
lesne de înțeles, atunci cînd văzură intrînd pe poarta boltită
caleașca trasă de bidivii osteniți de drum. Înainte chiar de a

7 Strumpf = ciorap, călțun (germ.).

apuca Anna să deschidă portiera trăsurii, mai bine de șase-șapte
slugi se aruncară, precum hienele flămînde, asupra
geamantanelor. Într-o clipă, bagajele fură descărcate. Un portar
cu fireturi argintii deschise portiera, înclinîndu-se ceremonios.
Anna coborî.
— Ia te uită, ne-au dispărut caii, — îi atrase atenția, în prima
clipă, trăsura, care stătea sub bolta porții ca o căruță a
diavolului, împinsă pînă aici de duhuri.
Omul cu fireturi o lămuri pe dată:
— Caii n-au dispărut, mărită doamnă. Au fost deshămați și
duși la grajd. Acum, cu siguranță, se hrănesc cu poftă.
Oaspeții nu avură timp nici măcar să se minuneze de aces- tă
iuțeală diabolică. Pe scările de mamură coborau în fugă măruntă,
lătrînd cît îi ținea gura, doi pechinezi de Bologna. În urma lor
gîfîia o damă plinuță și exuberantă, ca de vreo treizeci de ani.
— Bine ați venit, copiii mei dragi! — se revărsă ea fericită. Eu
sînt Olga. Vai, să nu mă sărutați cumva. Acești doi paznici
credincioși — și dădu cu piciorul în direcția celor doi pechinezi
gemeni — aceste două slugi zeloase sar imediat la gîtul celui care
m-ar atinge măcar cu un deget.
Stătu o clipă descumpănită în fața oaspeților, apoi bătu de
două-trei ori din palme:
— Tade! Zdenko! Szaniszld!
La chemarea ei, din diferite unghere ale arcadelor porții se
iviră trei slugi.
— Ț ineți-i pe Amade și Vladimir. Duceți-i în sufragerie. Vreau
să-mi îmbrățișez rudele.
Slugile se supuseră orbește. Tade îl înșfăca pe Vladimir iar
Zdenko și Szaniszld pe recalcitrantul Amade. Și, în timp ce cei doi
prizonieri, învîrtindu-se în brațele-capcană, cu ochii, injectați, își
părăseau urlînd stăpîna, Olga, după ce o sărută întîi pe
Armarcăzu mai apoi de gîtul lui Jănos.
— Și tu ești rudă? Nu, nu, nu tăgădui. Modestie prostească.
Desigur, chiar o rudă foarte apropiată. Sau așa? Da, da, acum
înțeleg, însoțitorul Annei. Totuna, dragul meu, sărutarea mea o
poți păstra. Prietenii Annei sînt și prietenii noștri. Vei dormi aici,
la noi, de rest ne vom îngriji mîine.
Prinse cu o mînă mîna Annei, cu cealaltă pe cea a lui Jănos și
îi conduse astfel sus, la etaj, de parcă ar fi fost copii. Nu era o
femeie urîtă, ba chiar, îngrijită cum era, ar fi fost atrăgătoare
dacă temperamentul n-ar fi făcut-o greu de suportat.
La etaj, oaspeții erau așteptați de sumedenie de obligații. Mai
întîi, îi fură prezentați bunicii Oszolinszky, destul de surdă de
altfel, care și după trecerea unei jumătăți de ceas de conversație
mai era încă ferm încredințată că ei vin de la Lemberg și nu
putea pricepe de ce nu-i aduseseră o scrisoare de la o altă
nepoată. Apoi, trebuită să o urmeze pe bătrînă și să viziteze
apartamentul Olgăi. Ș tie oare Anna să cînte la spinet? Da?
Poftim, să se așeze de îndată să cînte o melodie, dacă se poate —
maghiară. Dar Jănos ce știe? Vioară? Din- tr-un scrin apăru pe
dată o vioară Stradivarius destul de uzată. Din fericire, avea
toate coardele plesnite. Nu-i nimic, pînă mîine se va repara. Apoi
— o clipă de liniște, și erau cît pe ce să se poată instala în
camerele ce le fuseseră pregătite, dar li se ceru să se curețe mai
întîi repede de colbul drumului, căci erau îndată așteptați cu
masa.
Trecuse de miezul nopții cînd, în sfîrșit, își putură ura somn
ușor.
Soarele se ridicase binișor. Szaniszlo, lacheul, aduse hainele
periate ale lui Bolyai Jănos și turnă apă călduță în lighean.
Tînărul aruncă o privire pe fereastra palatului. În fața ochilor i se
desenă imaginea unor întinse șanțuri de apărare. Palatul
Oszolinszky — ca și rîndul de case cu care se continua — era
construit chiar pe zidurile cetății și doar o șosea largă și un șir
dublu de castani îl despărțeau de crenelurile înalte de piatră. Era
vremea cînd frunzele castanilor se desfăceau delicate, verzui.
Pe sub copaci se plimbau civili vioi cu gulere înfoiate și ofițeri
plini de importanță în uniforme albe. În adîncul șanțului de
apărare, acolo unde frontonul palatului Oszolinszky dădea pîna
spre un teren larg de instrucție, soldați aproape copii, în fracuri
albastre, cu coifuri triunghiulare, împodobite cu pene, se
vînzoleau în lumina proaspătă a primăverii.
— Elevii Academiei politehnice, zise Szaniszlo.
Pe Jănos îl cuprinse o dulce speranță. Chiar dacă va intra la
Academie — gîndea el — fereastra în dosul căreia se afla Anna
tot o va putea privi.
— Vin aici în fiecare zi pentru exerciții? — îl întrebă pe lacheu,
strecurîndu-i în palmă doi bani de aramă, de parcă de el ar fi
depins ca elevii să vină zilnic aici.
Szaniszlo răspunse:
— Elevii anilor doi și trei vin întotdeauna aici. Cei din anul întîi
își fac exercițiile înăuntru, în curtea cazărmii.
Informația îl descumpăni pe Bolyai.
— De ce nu-i aduc și pe cei din anul întîi? — i se arcui pe buze
o nouă întrebare.
— Pentru că cei din anul întîi nu și-au însușit încă manierele
ostășești. Nu știu să-i salute reglementar pe superiori, se încurcă
în sabie. Într-un cuvînt, sînt caraghioși.
— Și pentru asta... un an întreg să nu-i aducă aici, la exerciții?
— Nu numai atît, pe cei din anul întîi nu-i duce nicăieri.
Proiectîndu-și umbra monstruoasă, militarismul austriac
întunecase acum tinerețea unui adolescent.
— De necrezut! — se agăță Bolyai de o nădejde. Ai fost soldat
de știi atît de bine regimul celor de la Academie?
Spera că Szaniszlo va nega. Dar lacheul, rotunjindu-și pîn-
tecul sub livreaua vișinie, zise:
— Dacă-am fost? Paisprezece ani, domnișorule! Din care doi
ani prizonier la francezi. În fiare, într-o temniță a blestematului
Napoleon.
„Blestematul Napoleon!“ Cum putea vorbi așa un lacheu
despre idolul lui Jănos?! Cu o jumătate de an înainte, cu săp-
tămîni în urmă, chiar ieri ar fi sărit în sus. Și, în chip ciudat,
tonul acesta brutal îl lasă rece acum. Era ceva care depășise,
micșorase chipul împăratului divinizat. Un sentiment comun lui
și lui Szaniszlo, comun tuturor oamenilor. Un instinct uman de
nebiruit care, răscolit, răsturnase într-o clipită piedestalul
eroulyj^ legendar. Fusese străin pînă acum de acest sentiment,
cfe acest instinct. Acum, cînd se afla în primejdie, brusc, știu
chiar să-1 denumească: „Dor de libertate".
Printre crengile înmugurite ale aleii denumite Glacis, adierile
de mai se fugăreau fără stavilă. Cine le lua oare seama de unde
veneau și încotro se grăbeau? Ș i cine lua oare seama încotro se
zburătăceau printre crengi vrăbiuțele gureșe?
Jos, în adîncul șanțului, supuși unei voințe de neclintit,
mărșăluiau în linie dreaptă elevii Academiei politehnice militare.
În fața lor, la o sută de metri distanță, un ofițer călare — după
afirmația lui Szaniszlo, era colonelul — răcnea ordine de
neînțeles.
Un răcnet și frontul s-a oprit.
Alt răcnet: uniformele albastre se răspîndiră.
Al patrulea, al cincilea, al șaselea răcnet: camarazii dresați ai
lui Bolyai Jănos stăteau într-un picior, apoi, fără nici o logică,
alergau roată și se așezau în genunchi.
Cît de bine ar fi fost să îngenuncheze și el în fața Annei,
implorînd-o:
— Să plecăm de aici, mărită doamnă, că ăștia ne despart pe
veci și eu n-am să pot răbda asta și am să mor!
Teleki Ferenc veni în vizită la familia Oszolinszky, să-și salute
verișoara. Nici de la el nu putu afla lucruri mai plăcute despre
Academie. La școala militară, mai ales în primul an, elevii erau
ținuți sub obrocul unei discipline severe. Cine intra pe poarta
cazărmii și se înhăma la militărie își putea lua ră- mas-bun,
pentru luni întregi, de la lumea de afară. Rudele elevilor puteau
veni, două duminici pe lună, în vizită la Academie și puteau sta
de vorbă cu micii soldați într-o sală comună.
„îmi fură minunea sufletului meu!“ trecu vaietul neputinței
prin sufletul Annei.
În prezența vărului ei, își trecuse gingaș mîna prin cîrli- onții
lui Jănos.
— Nu-i sînt numai recunoscătoare domnului Bolyai pentru
purtarea lui din timpul călătoriei, dar l-am și îndrăgit, mărturisi
cu sinceritate. Mă despart greu de el și am să profit de toate zilele
de primire spre a-1 putea vizita.
Cuvintele ei îl tulburară pe Jănos, răscolindu-i în suflet
deodată bucurie și durere.
— Doamna mea, mi-ar plăcea mai mult să vă pot căuta eu pe
dumneavoastră. Pentru o doamnă vizita ar fi obositoare. Ș i, apoi,
într-un vorbitor comun, cu timpul măsurat, am fi stingheriți în
conversația noastră.
Răspunsul era hotărît și bărbătesc. Nu-i plăcu numai Annei,
dar o impresionă și pe Olga Oszolinszky.
— Domnul Bolyai va fi oricînd binevenit în casa noastră, își
manifestă ea ospitalitatea.
Numai Teleki Ferenc se îndoia de faptul că Jănos, odată
înghițit de tagma soldățească, se va putea arăta în curînd în casa
Oszolinszky. El avea unele experiențe în acest domeniu.
Jănos își luă totuși rămas bun făgăduind să revină în casa
Oszolinszky peste două săptămîni, orice-ar fi. Teleki Ferenc avu
amabilitatea de a-1 conduce pe june la Academie. Cunoștea un
tînăr locotenent, profesor al școlii, pe nume Eckwehr. Îl rugă
chiar să-l ia în grija sa pe tînărul elev, să-1 ajute dacă i s-ar ivi
cumva vreo problemă sau dată ar avea nevoie de un sfat. Și
Eckwehr îi promise că-1 va veghea.
— Vom scoate noi om din el! — și îi trase lui Jănos un
bobîrnac peste creștet.
Văzîndu-se tratat ca un copil, lui Jănos sîngele îi inundă
obrajii.
— Om sînt, — răspunse —, iar dacă vreți să scoateți ceva,
domnule locotenent, putem să ne scoatem săbiile din teacă!
Teleki se minună, iar Eckwehr își desfăcu larg brațele:
 — Vino la pieptul meu, frățioare! Îmi ești prieten.
Ș i topi într-o caldă îmbrățișare furia lui Jănos.
După o scurtă conversație, Teleki își luă rămas bun de la ei.
Locotenentul îl conduse pe Jănos la domnul colonel Stahl-
miiller, comandantul școlii.
La primirea elevului, bătrînul soldat cu mustăți uriașe se arătă
încruntat, ca întotdeauna în asemenea ocazii.
— Ein Szekler also! — mormăi el, ursuz. Szekler sind
Mordskerle? Was? 8
Jănos nu răspunse, dar își aținti îndrăzneț ochii asupra lui
Stahlmiiller. Purtarea lui îi făcu colonelului o foarte bună
impresie.
— Nu spui nimic? Excelent. Îmi place cînd elevii nu spun
nimicf'fără să fie întrebați.
Parcurse certificatele școlare ale lui Jănos, îl măsură pe tînărul
aflat în fața lui, apoi, într-o înaripată cuvîntare, îi aduse la
cunoștință că începînd de azi el încetează de a mai fi un om
oarecare și că de aici înainte toate gîndurile și vrerile lui se cuvin
a fi puse în slujba Kaiserului.
Îi luară hainele, pentru bani îi dădură o chitanță și în după-
amiaza aceleiași zile se putea zbengui deja și el în frac albastru și
chipiu triunghiular cu pene pe coridoarele cazărmii, prin curte,
în sala comună, împreună cu ceilalți douăzeci de colegi. Tărîm
care însemna nu numai un cămin nou, ci deveni curînd în ochii
lui o sordidă pușcărie.
Reuși să cunoască repede mediul înconjurător. La început,
asta îi fu de un real folos, mai tîrziu însă începu să tragă
ponoasele situației.
Informația ce o avea că elevii anului întîi nu pot părăsi cu
lunile internatul i-o întări curînd hohotul vesel cu care primi
colonelul Stahlmiiller cererea lui de învoire pentru o după-
amiază, motivată prin nevoia de a rezolva unele probleme
personale. Hohotul homeric îl jigni pe Bolyai, dar îl învăță că

8 Un secui, deci! Secuii sînt înspăimîntători, nu ? (germ.)

fracul albastru te silește să te deprinzi cu răbdarea, înghiți deci
în sec și se prefăcu a considera chestiunea încheiată.
Auzise că gărzile de la poartă sînt dispuse să facă unele
concesii pentru bani. Da, desigur, dar banii lui erau păstrați într-
un loc neștiut și el putea obține, din cînd în cînd, doar cîțiva
bănuți de aramă. Cum ar putea ieși oare prin porțile păzite cu
strictețe? Avea urgent nevoie de bani, și încă de sume mai mari!
Elev’i catolici trebuiau să se spovedească în fiece trimestru. De
regulă, se duceau în grup la biserica catolică din parohia
învecinată. Toți cei care voiau să fie absolviți de păcate trebuiau
să se prezinte personal la Stahlmiiller și să se înscrie pe o listă.
Dar pe cei care plecau la biserică îi lua în primire un ofițer,
ținîndu-i sub supraveghere nu nominal, ci numeric.
Jănos spera că odată ieșit pe poarta garnizoanei se va putea
depărta de grup. Deși nu era catolic, reuși să se strecoare
neobservat printre colegii înscriși pentru spovedanie...
Într-o dimineață densă de arome de liliac elevii fură ali- niați
spre a se îndrepta către evlavioasa îndeletnicire. Lui Jănos îi
bătea inima de bucurie la gîndul că, o clipă-două — și se va
dovedi că a izbutit. Ca imaginea fecioarei zugrăvită pe icoane,
zîmbind deasupra norilor, îi apărea, de îndată ce închidea ochii,
strălucitoare în fericirea lui, chipul Annei. Un subofițer aranjase
șirul elevilor, gornistul se așezase în capul coloanei, pregătit să
sufle în instrumentul său zgomotos de îndată ce se vor fi pornit
cu toții în marș. Dinspre căminul elevilor de anul întîi se ivi
ofițerul strălucitor care avea îndatorirea de a-i conduce pe tineri
la biserică. Era Walter von Eckwehr, locotenent-inginer.
În clipa aceea, din biroul său ieși, fugind cît îl ținea suflarea,
Stahlmuller. Se îndreptă direct spre locotenent.
— Tot detașamentul înapoi, în dormitoare.
— S-a întîmplat ceva? — întrebă Eckwehr.
— I s-a făcut rau parohului. Abatele din Klosterneuburg, care
era în vizită la el, i-a dat ultima binecuvîntare. Ultima dorință a
parohului a fost ca spovedania elevilor Academiei să nu fie
tulburată de moartea lui. Supunîndu-se ultimei dorințe a
muribundului, o va primi chiar abatele de Klosterneuburg, dar
nu în biserica parohiei, ci aici, în garnizoană.
Vestea îi indispuse pe toți. Dar cel mai puternic îl impre- sionă
pe Bolyai Jănos. Ce-i mai păsa lui acum de evlavioasa
îndeletnicire, cînd aceasta nu-i mai putea acoperi evadarea?
Pierduse speranța de a o revedea pe Anna, și asta era mai
cumplit decît orice pe lume.
La comahda locotenentului Eckwehr, detașamentul intră în
sala mare a clădirii căminului anului întîi. Rămaseră toți
împreună sub supravegherea superiorului.
Nu trecu nici un sfert de oră și silueta respectabilă a abatelui
apăru în sală, însoțită de Stahlmuller. Preotul răspunse cu un
zîmbet blînd salutului milităresc al tinerilor. Apoi se retrase în
biroul vecin cu sala mare și îi chemă, unul cîte unul, pe micii
soldați. Pe Bolyai îl necăjea peste măsură faptul că. evenimentele
se orînduiseră astfel. Se simțea prins într-o capcană și acum
trebuia să se supună unui ceremonial despre ale cărui detalii nu
avea habar.
Ușa se deșgljise pentru a douăzecea oară. Era rîndul lui. Intra.
Abatele aștepta plin de demnitate în fotoliul său. Mîinile albe,
împodobite cu inele cu ametiste, zăceau obosite pe brațele
jilțului. Jănos se opri încurcat în prag și, cu o încetineală
calculată spre a cîștiga timp, trase cu grijă ușa după el.
Abatele îl ajută binevoitor.
— Vino mai aproape!
Se apropie cu o instinctivă încredere de preot. Îngenunche în
fața lui, își sprijini fruntea de marginea scaunului.
— Pater, peccavi! — gemu, nesigur, introducerea aflată
întîmplător de pe la colegi. Am păcătuit, părinte.
Acum îi veni în minte ideea că, de vreme ce se afla aici, trebuia
să se mărturisească de păcate. Preotul îi interpretă, desigur,
greșit ezitarea, pentru că mîngîie cu părintească încurajare
îndărătnicul cap plecat. Sălbatica hotărîre a lui Jănos depăși cu
iuțeală bunătatea abatelui. Cu instincul sigur al unei desăvîrșite
cunoașteri a firii omenești, își dădu seama că această situație îl
poate ajuta la îndeplinirea planurilor. Se acuză deci:
— Am furat, am fost violent.
Ș i abatele de Klosterneuburg întrebă:
— Ce rang social avea persoana?
— Un sărman drumeț, minți Jănos.
— Păcatul e mai mare decît dacă ai fi păgubit un bogătaș.
Bolyai ținu să țeasă mai departe uneltirea profană.
— N-a fost nici un bogătaș în preajma mea.
— Trebuie să te pocăiești și pe cît posibil trebuie să-ți îndrepți
greșeala.
— M-am pocăit, dar să o îndrept nu îmi stă în puteri.
— Te înțeleg, fiule, e greu să te întîlnești de două ori în viață cu
același drumeț.
— Într-un fel, acesta e motivul, — răspunse Jănos —, dar nu
sînt nici în situația de a-mi putea îndrepta greșeala. M-am gîndit
că i-aș da primului sărman întîlnit suma furată.
— Da, e drept.
— Din păcate, — urmă elevul —, nu sînt în stare să-mi
îndeplinesc hotărîrea. Banii mei sînt în paza domnului colonel
Stahlmiiller și nu-mi dă nici un ban pe mînă. Se ridică din
genunchi. Doar dacă nu cumva mi-ai ajuta sfinția ta să-mi
regăsesc liniștea sufletească, adăugă el.
Întorsătura neașteptată în exercițiul absolvirii sufletelor îl
surprinse într-atît pe abate, încît se ridică și el brusc de pe jilț și,
cu pași mari, începu să măsoare biroul în care se aflau. Jănos îi
urmărea pașii cu naivitatea nevinovăției unui nou- născut.
Privirea și liniștea care sugrumaseră brusc susurul monoton și
șoptit al mărturisirii îl scoaseră cii totul din fire pe abate. Căci,
dacă suma ar fi fost o bagatelă, el ar face cu dragă inimă un
sacrificiu material pentru izbăvirea sufletului unuia dintre
credincioșii săi. Dar despre sumă Jănos nu spusese nici un
cuvînt. Și n-ar fi oare o meschinărie nedemnă de un preot să se
intereseze în asemenea clipă de mărimea sumei, acum cînd
trebuie ori să-i dea lui Jănos posibilitatea izbăvirii ori să-1
respingă cu un singur gest însoțit de argumente morale!
— Cum ai putea să faci să ajungă banii însușiți cu păcat în
mîinile sărmanilor, — ocoli cu grijă fondul problemei — căci,
după cîte știu eu, nu poți părăsi garnizoana?
— Eh, — prinse aripi nădejdea din sufletul lui Jănos —, de
asta să n-aveți grijă, rezolv eu, sînt aici printre soldați destui
sărmani.
— Soldatul, fiule, nu este sărman, soldatul are un acoperiș
deasupra capului, nici de haine sau încălțăminte nu duce lipsă.
Jănos însă nu se lăsă.
— Să zicem că ei au. Dar acasă cine la asigură pîinea copiilor,
a nevestelor, a părinților vîrstnici?
— Iar tu l-ai întreba pe soldat dacă are copii, nevastă, sau
părinți neputincioși?
— L-aș întreba.
— O, sanda simplicitas! — fu cuprins abatele de emoție.
— Și suma — mai îndrăzni un pas soldățelul — toată suma, la
urma urmei, e o nimica toată...
Argumentul definitiv îl făcu pe preot să-și înalțe capul r
— Și anume?
— Zece renforinți, răspunse Jănos, fără să clipească măcar. Ș i
vi i-aș cere doar împrumut, nicidecum cadou.
Abatele de Klosterneuburg simți o ușurare. Scotocindu-se sub
sutană, scoase o monedă și o vîrî în mîna elevului.
— Te aboslv.
Îl sărută pe frunte și, chiar după zece ani, mai ținea socoteala
acestui gest, acestei nobile fapte prin care întorsese un suflet
curat încă de pe cărările păcatului.
În dormitorul aștepta o scrisoare. Era prima scrisoare trimisă
de tatăl său de la Tîrgu Mureș... Dar el n-avu nici măcar atîta
răbdare încît să o deschidă.
Îl ardea în buzunar aurul abatelui și îl gonea spre realizarea
planului său viclean. Ș i, cum banii erau de origine preoțească,
planul nu putea fi decît fățarnic. Bolyai se strecură pînă la
poarta garnizoanei, unde comandant era un ceh înfumurat, cu
grad de plutonier-major. Garda, schimbată din oră în oră, se
plimba prin fața porții. Jănos îi spuse plutonierului:
— Am făgăduit să dau zece forinți de aur primului soldat
nevoiaș pe care-1 întîlnesc. Cred că domnul plutonier își cu-
noaște bine oamenii. Să-mi indicați deci unul foarte sărman,
altfel va trebui să mă așez în fața porții căutînd un străin.
Ș i ținu băncuța strălucitoare între două degete, jucîndu-i-o
ademenitor în fața ochilor.
— Dacă soldatul aflat acum în post și-ar întoarce o clipă ochii
de la poartă, aș strecura-o chiar în buzunarul lui, făcu Jănos cu
ochiul către plutonier. Desigur... dacă soldatul e nevoiaș... dacă
are familie...
Plutonierul privea lacom, vrăjit parcă de strălucirea monedei.
Cumpăna între ispită și datorie nu ținu mult, ci se sublimă într-o
comandă răstită:
— Santinela numărul unu, la mine!
Santinela se depărtă cinci pași de poartă, îndreptîndu-se spre
plutonier și spre Jănos.
— Ai copii și nevastă acasă?
— Da, să'trăiți! — răsună răspunsul, militărește. Cinci copii,
domnule plutonier, cinci copii flămînzi.
— Ești norocos!
Soldatul păli. La urma urmei, în armată nu știi niciodată cînd
îți poate fi fatală o greșeală. Ș i, dacă plutonierul zice că cei cinci
copii sînt un noroc, trebuie să se fi petrecut o nenorocire
cumplită.
— De n-ar fi plozii ăia — urlă superiorul — ți-aș arăta eu ție
dacă un infanterist al împărăției poate să stea în post, aici, la
Academie, cu ranița desfăcută la spate.
Soldatul duse instinctiv mîna la raniță, dar o comandă aspră a
plutonierului îi frînse gestul la jumătate.
 — Drepți! Nu crîcni, nu mișca! Ai noroc că ținuta nere-
glementară a observat-o domnul elev și nu colonelul Stahl-
miiller.
Santinela stătea încremenită, cu spatele la poartă. Strîns în
chingile disciplinei militare, nu îndrăznea nici să răsufle.
Comandantul său și Jănos trecură în spatele lui. Prin mișcările
energice cu care-i scuturară ranița, cei doi militari, veteranul și
recrutul, marcau faptul că „îi aranjează" ținuta. Plutonierul îi
deschise buzunarul raniței.
— Are cinci copii, nenorocitul!
Jănos așeză, cu conștiința curată, aurul în buzunarul des-
făcut. Privi în jur. Nici în curte, nici în fața clădirii Academiei,
nicăieri, nu se vedea nici o uniformă, Jănos își înfundă mîinile în
buzunare și, ieșind pe poartă, se îndepărtă măreț, cu calmul unei
mari căpetenii.
Plutonierul luă, cu o măreție asemănătoare, aurul din bu-
zunarul raniței și-1 strecură în al său propriu. Mai smuci o dată
cu putere curelele, să-i adoarmă soldatului orice urmă de
bănuială, apoi, spumegînd de mînie, se așeză în fața infante-
ristului.
— Poți să-mi pupi mîna dacă debandada asta nu te costă decît
o palmă.
Soldatul avu senzația că-1 atinge o salvă de tun. Cînd își
reveni, pînă și cea mai mică grijă care-1 frămînta era mai mare
ca grija pentru dispariția lui Jănos. Îl slăvea în gînd pe Dum-
nezeu pentru ușurința cu care scăpase și măsura acum locul de
pază cu un îndoit sentiment al datoriei, făcînd reglementar șase
pași înainte, șase înapoi, măsurînd cît era de lat și de lung
canatul porții garnizoanei.
Pentru o clipă, viața pestriță a străzilor Vienei, lunecarea
faetoanelor, femeile, zgomotul, parfumul pătrunzător al florilor de
pe la ferestre îl amețiră. Trecu prin fața tîrgului de păsări care,
cu tarabele aciuate în umbra unei clădiri vechi, umplea aerul
primăverii cu o zbatere multicoloră și cu un ciripit babilonian.
Gît vor fi suferind în prizonieratul lor bietele prigorii, canari,
cintezoi, păsări închise în colivii, sub cerul slobod al Domnului!
Ju. că în viața lui nu va mai așeza lațuri pentru păsări.
Deschise la un colț scrisoarea tatălui. Parcurse în fugă rîndu-
rile. Se ox i la numele Annei:
„...Mul, mește-i baroanei..."
Dar iată, prin mijlocul pieții, o caleașcă aurită. Pe lîngă cupeu
căjăsea'*»n lacheu cu chipiu triunghiular. Mulți dintre trecători
salutară, el privi doar, pierdut, cu scrisoarea tatălui în mînă, cu
primăvara în suflet.
— Hei! Sie! Akademist I
În fața lui, stacojiu ca un curcan înfuriat, se proțăpise un
ofițer mai vîrstnic cu vipușcă roșie la pantaloni.
— Nu vezi că în capul lacheului chipiul stă de-a curmezișul și
în mîna vizitiului biciul stă drept?
Jănos îl privea tîmp pe ofițerul care putea fi colonel sau chiar
general. Salută cu o mînă, ținînd încă în cealaltă scrisoarea de la
tatăl său.
— Nu știi că în caleașca aceea a trecut, prin fața ta, împăratul?
— Împăratul?...
Ofițerul îi smulse scrisoarea din mînă. Pe plic era scrisă adresa
lui: Bolyai Jănos, elev în anul întîi al Academiei Militare.
— Hah! În anul întîi! — fornăi furiosul domn. Desigur, novice
fiind, nu știe că soldatul salută în poziție de drepți și rămîne cu
mîna la chipiu pînă ce caleașca imperială se îndepărtează cale de
cincizeci de pași. Numele: Bolyai Johann.
— Da, să trăiți!
— Academist Johann Bolyai! Îmi notez numele. Dumneata te
întorci acum imediat la garnizoană, de unde presupun că ai
șters-o. Te prezinți imediat la comandament. Îl vei ruga pe
domnul comandant să consemneze exact minutul în care te-ai
prezentat. Am să cercetez dacă îndeplinești exact ordinul meu!
Ș i ofițerul își privi ceasul.
— Acum e ora unsprezece și douăzeci de minute. Cel tîr- ziu la
ora douăsprezece să-1 anunți pe comandantul dumitale că
prințul Johann, comandantul artileriei, te-a trimis acasă pentru
că ai omis să-1 saluți pe Majestatea Sa.
Îi înapoie scrisoarea și nemaiconsiderîndu-1 demn nici măcar
de o privire pe intimidatul academist, grăbi spre tîrgul de păsări.
Bolyai Jănos înțelesese că, după cele întîmplate, libertatea lui
s-a spulberat pe veci. Nici un fel de manevră, nici un fel de
argument nu-i va mai ptitea fi de folos spre a părăsi cazarma cu
vreo învoire și, ca pedeapsă, probabil că nici să primească vizite
nu-i va mai fi îngăduit. Își făcuse socotelile. Și, cum viitorul i se
arătă tot atît de sumbru, fie că se întorcea pînă la amiază, fie că
ajunge seara la garnizoană, hotărî că nu merită să-și sacrifice
singura zi de libertate nici de dragul prințului, nici de dragul
împăratului Austriei.
Fugind de-a binelea — spre a nu pierde nici o clipă din
prețiosul lui timp — gonea acum spre palatul Oszolinszky.
Pe Anna o găsi singură. Ș edea cu spatele la ușă și cînta la
spinet. Nu observă că a intrat cineva în cameră. Rochia por-
tocalie pe care o purta era împodobită cu ghirlande cafenii. Părul
pieptănat cu cărare la mijloc se aduna în melci, acope- rindu-i
urechile gingașe.
Jănos o privi vreme îndelungată, fericit.
Armoniile muzicii se revărsau în valuri. Apoi baroana păru a
se liniști. Intuise ceva. Se ridică, se întoarse.
Pe aripile mirării, îi zbură de pe buze un strigăt mărunt.
Răsunetul vocii îl trezi pe Jănos din reverie. Se repezi spre ba-
roană. Îi sărută mîinile cu o îndrăgostită umilință.
— Așază-te aici, lîngă mine, spuse Anna cu însuflețită căldură
și apropie două scaune. Te-am așteptat.
— Am reușit să vin cu mare greutate, îndrăzni să spună
Jănos. Dacă nu v-aș fi promis să vin, cu siguranță că n-aș fi
îndrăznit să risc această aventură.
Lăudîndu-se, relată cum a reușit să stoarcă, pentru cumpă-
rarea gărzii, aurul abatelui de Klosterneuburg, cum a șters-o pe
poarta garnizoanei și cum s-a întîlnit cu prințul Johann. Anna îl
asculta cu admirație și abia cînd se arătară la orizont
consecințele sumbre ale întîlnirii cu prințul oftă și rosti, fără să-și
măsoare greutatea vorbelor:
— Dacă nu mă lasă să vin să te văd, la ce bun să stau în acest
oraș imperial?
Lui Jănos nu-i veni să-și creadă urechilor.
— Sînteți mai mult decît binevoitoare, mărită doamnă.
— Nu-mi vorbi așa protocolar...
— Dumnezeule...
— Buzele tale să rostească doar Anna și inima ta să mă știe o
pasăre prinsă-n laț.
Academistul căzu la picioarele baroanei.
— Anna... cît de minunat, cît de straniu sună... Chiar dacă
știu că totul nu-i decît o glumă...
— Ridică-te și crede-mă, nu e o glumă. Uită-te în ochii mei..
— În ochi. În marea mea albastră, în care mă scufund ca un
biet naufragiat.
— Îmi plac oamenii ca tine, Jănos. Tînăr, plin de vigoare,
curajos și cu un spirit al cărui avînt se ridică mult deasupra
virtuții. E un noroc că nu ești încă independent, Jănos. Altfel n-
aș garanta de faptele mele.
Năluca mărturisirilor era gata să-i izbucnească din suflet.
Umerii rotunzi, strînși într-un decolteu adînc, vibrau, nu puteau
purta singuri dulcea taină a pămînteștii lor comuniuni de
dragoste.
— Jănos! Îți amintești oare? La Oradea... În puterea nopții?
— Nemărginita bunătate a binecuvîntatei mele îngrijitoare... —
izbucni recunoștința din adîncul sufletului lui Jănos. Cum aș
putea oare să nu-mi amintesc?
Un lacheu trecu mut prin cameră. Trecerea lui deschise drum
liber banalității și, odată cu ușa închisă din nou, se des- trămă
definitiv atmosfera de dulce marasm ce-i învăluia. Odată
întreruptă, mărturisirea baroanei nu-și mai putea relua firul. O
liniște paralizantă se așternu între ei, înăbușindu-le gîn- durile.
Ceea ce ar fi dorit Jănos să-i spună acum baroanei avea
asemenea rezonanțe de orgă, încît în această casă, plină de ochi
și urechi, vorbele lui nu s-ar fi putut înfiripa nicidecum. Ș i, de
altfel, cuvintele singure, despărțite de faptă, ar fi părut nătînge
sau grosolane. De aici înainte, conversația deveni stîngace.
Ca să umple cu ceva timpul din ce în ce mai dureros, Jănos
apelă la scrisoarea tatălui său:
— Scrie și despre domnia ta, zise și căută printre rîndu- rile
scrisorii numele Annei. Am găsit! Ascultă ce vești vin de la Tîrgu
Mureș.
Se așezară alături. Anna își odihnea mîna pe mîna lui Jănos și
descifrau împreună slovele scrisorii lui Farkas.
„Mulțumește-i baroanei, fiule, că s-a îngrijit de soarta ta,
silindu-ne să acceptăm banii domniei sale domnului Simon, fără
de care n-ai fi avut nicicînd posibilitatea de a urma la o școală
mai înaltă."
— Ș i nici posibilitatea de a mă simți fericit, pentru prima oară
în viață, ca în această după-amiază, adăugă Jănos.
Rîse și ridică spre buze mîna baroanei.
— Îndeplinesc acum porunca tatălui meu. Mulțumesc, Anna,
pentru sentimentele și1 grija ce mi le purtați.
În loc să primească răsfățul micului soldat cu o caldă ți dulce
încurajare, Anna deveni brusc foarte gravă.
— Nu înțeleg, — ți îți retrase mîna din mîna lui Jănos —, nu
înțeleg la ce face aluzie tatăl tău?
— La ajutorul pe care ni l-a acordat domnul Simon.
— Dar scrie că eu v-am silit să acceptați ajutorul bărbatului
meu. De unde a dedus el asta?
Academistul înamorat nu pricepea de fel de ce devenise atît de
importantă lămurirea acestei chestiuni.
— Păi, noi n-am vrut să primim împrumutul oferit de baronul
Kemeny. Ni s-a spus că e dorința Annei Teleki, ca banii să fie
folosiți pentru instruirea mea. Ar trebui să știe ți domnia ta.
 Doamna Kemeny nu țtia decît că cineva se folosise de numele
ei. Deodată răsări ideea că, desigur, Farkas crede despre ea
același lucru pe care-1 gîndise ea despre prietenul rămas la Tîrgu
Mureș. Dar oare cine avusese interesul ca prin subvenționarea
studiilor acestui academist genial să ridice un zid între ea și
Farkas?
— Jănos, spuse cu răceală. Ai să-mi răspunzi acum la cî- teva
întrebări. Tatăl tău crede, într-adevăr, că eu v-am dat din aurul
soțului meu?
— Vai, Anna! Dacă ai ști cît de mult te înfrumusețează această
cochetărie feminină! Vrei să mă faci să cred că n-ai contribuit în
nici un fel la acțiunea de formare a viitorului meu?
Făcu un pas înainte ca să-i ia mîna spre a i-o săruta cu un
cald și îndrăgostit elan. Dar baroana îl îndepărtă.
— Răspunde!
Pe Bolyai această întîmpinare îl făcu să clipească.
— Tatăl meu crede, într-adevăr, așa cum și este.
— Cine v-a mințit, spunîndu-vă că eu l-am îndemnat pe soțul
meu să vă sprijine?
— Adevărul îl știu din gura domnului Houchard.
— Îmi închipuiam. Ascultă, Jănos, nu este adevărat! Nu v-am
dat nici un sfanț, nici un pitac, nimic nu v-am dat. Scrie-i tatălui
tău că asta-i vorba pe care i-o trimit eu. Nu-mi datorați
recunoștință, nici tu, nici tatăl tău. Ai să i-o scrii negreșit. De
altfel, e de prisos. Am să i-o scriu eu însumi. Încă azi. Sau.„ și-
aStă e de prisos. Mîine voi pleca acasă. De fapt, nici n-am ce
căuta la Viena. Vărul meu mă plictisește, neamurile la fel. Nu
vreau să particip la petrecerile de la curte. Nu mai vreau nimic.
Soldățelul privea cu uimire izbucnirea Annei. În cuptorul
arzător al acestor cuvinte, gluma de adineaori se sfărîma în mii
de cioburi. Jănos vedea acum limpede că nu fusese decît o
glumă. Biciuind vîltorile instinctelor lui, necoapte încă. El nu
servise decît spre alungarea plictisului, ca obiect al unui frumos
joc duminical. Sacrificase de dragul Annei chiar și speranța de a
dobîndi, măcar peste șase luni, puțină libertate. Pe baroană nu o
mai interesa soldățelul-jucărie. Cît de mincinos răsuna în
urechile lui Jănos în clipa aceasta cochetăria rostită cu o
jumătate de oră în urmă! Cum spusese baroana Anna? „...Dacă
nu mă lasă să vin să te văd la ce bun să stau în acest oraș
imperial?“ La ce bun, într-adevăr, dar nu din motivele cu care se
justificase Anna adineauri, căci acum ea dorea să plece înapoi, la
Tîrgu Mureș, fără să țină seama de existența lui. Spusese — și
ăsta era adevărul, deduse Jănos — că o plictisește Viena, și
vărul, și rudele, și, probabil, nici micul soldat- inginer nu făcea
excepție. Nici după ce tulburarea baroanei trecu, Bolyai Jănos nu
simți vreo asigurare în cuvintele rostite de Anna, care se
apropiase din nou de el și îl sărută acum pe frunte.
— Va veni, în viața mea, o vreme, Jănos, cînd ai să mă înțelegi.
Va fi o zi a pocăinței mele, o zi pentru mine mai degrabă
nefericită, decît izbăvitoare. lartă-mă dacă ți-am trezit
sentimentele a căror răscolire doar durerea e în stare a le stinge.
Nu așa aș fi dorit să se întîmple. Deocamdată uită-ți tovarășa de
drum. Învață. Trebuie să devii un om bun, deosebit, frumos și
genial. Să dea Domnul ca atunci cînd îți vei fi singur stăpîn să ne
revedem în împrejurări mai fericite.
Primăvara își desfăcu aripile și deasupra Tîrgu Mureșului, în
vidul lăsat în viața lui Bolyai Farkas de plecarea Annei începură
să pîlpîie din nou strălucirile astrelor. Savantul se aplecă din nou
asupra studiului matematicii, se pasiona din nou de astronomie.
Își găsea acum îndeplinirea în îndeltnici- rile din tinerețe și
gîndea zile în șir la axioma liniilor paralele. Cu ajutorul lui
Kemeny Simon își edita tragediile respinse. Făcu un efort de
voință și găsi un scop demn pentru existența lui încercînd să
creeze opere durabile și era încredințat că absența baroanei va fi
în folosul strădaniei sale.
În ciuda înfloririi spirituale, simțea în suflet, în toiul lunii mai,
o toamnă bătrînă. Obișnuia să cutreiere, cu elevii colegiului,
tarlalele învecinate și le îmbogățea cunoștințele, făcîn- du-le
demonstrații practice. În nopțile înflorite cu stele, vorbea atît de
frumos despre planete, încît elevii îl ascultau cu sufletele
fermecate. Cuceriți, entuziasmul lor absorbea, fără măcar să
bage de seamă, lumină din lumina științei.
La Tîrgu Mureș, preocuparea pentru matematică deveni o
modă. Despre Newton și Kepler orice aristocrat se cuvenea să știe
cel puțin atît cît știe despre creșterea cailor, despre teatru, despre
Kazinczy * sau Kisfaludy **. În acest avînt, Bolyai juca rolul
principal și dacă dorința de strălucire spirituală a limitat evident
preocupările sportive ale nobililor din Ardeal, tocmai el fu acela
care observă primul că furtuna stîrnită era, de fapt, negarea
nevoii sufletești de a umple golul lăsat de plecarea unei femei. În
viața lui Bolyai, cu toate întîlnirile lor fugare, femeia era
suverană. Prezența ei parfumată polariza gîndurile bărbatului,
închizînd toate celelalte orizonturi posibile. Dar odată cu absența
Suveranei se deschiseseră mii de izvoare ademenitoare ale unor
preocupări. Acolo unde apusese jerba de lumini a Annei, locul ei
rămăsese totuși și el căuta acum să-i compenseze ființa cu
ficțiunea poetică sau cu preocuparea pentru știință, tinzînd către
elaborarea unei străluciri asemănătoare, cu care se umple golul
rămas.
Dar Suverana nu-i lăsă timp lui Farkas spre a umple locul
văduvit de strălucirea ei decît cu înmugurirea unor căutări. La
mijlocul lui iunie, cei patru bidivii osteniți și caleașca gal-
Kazinczy Ferenc (1759—>1831) — scriitor, figură proeminentă
a mișcării de înnoire a limbii, care, în epoca de reacțiune de după
înfrîngerea partizanilor lui Martinovics, urmărea să asigure pe
această cale, a renașterii culturale, impunerea tendințelor
progresiste burgheze.
** Kisfaludy Sândor (1772—1844) — poet, foarte prețuit în
epocă, autor al unor versuri (Himfy) unanim cunoscute.
Reprezentant al patriotismului nobiliar.
Kisfaludy Kâroly (1788— J30) — poet, nuvelist, dramaturg,
inițiator și reprezentant de seamă ' romantismului în literatura
maghiară. benă apărură în strada Sfîntul Gheorghe și, fără nici o
prevenire, intrwră"*pe poarta casei Teleki. Odată întoarsă, Anna
declară că Viena n-o amuzase și că se simte mai bine acasă.
Îl trimise de îndată pe servitorul de la curte la Bolyai, ves-
tindu-1 astfel că îl așteaptă să vină negreșit a doua zi, la șase
după-amiază. Dorea să discute cu domnul profesor despre fiul
său.
...Pîndea cu emoție pașii lui Farkas. Degetele îi alunecară peste
cutele rochiei, netezindu-le. Aștepta. Era puțin cam prea
surescitată în așteptarea acestei întîlniri. Iar profesorul venea, cu
pași lenți, protocolari.
— Noi, undeva, în cutele cele mai adînci ale sufletelor noastre
se pare că ne-am considerat, o vreme, potrivnici unul altuia,
spuse Suverana, poftindu-1 pe profesor să ia loc. Să începem
deci tratativele de pace.
Farkas își scutură îndărătnic pletele negre și se scufundă în
tăcere.
— Am aflat de la Jănos — continuă femeia — că Hou- chard s-
a referit la voința mea atunci cînd v-a oferit ajutorul lui Simon.
— Să nu răscolim această situație, care mă umilește, încercă
să evite Bolyai.
Dar Teleki Anna se îndreptă pe scaun:
— Trebuie să spun că Houchard a mințit. Și m-am întors
înaintea timpului hotărît pentru șederea mea la Viena ca să-ți
spun lucrul acesta și să înlătur dintre noi orice neînțelegere.
Se aștepta ca Farkas să sară de la locul lui, se aștepta să
izbucnească, să se revolte. Bărbatul însă tăcea amărît. Și ea fu
nevoită să-și amintească balul de la Cluj, cînd Bolyai îi refuzase
propunerea, gata la orice, și i se strecură în inimă teama că și de
astă dată dorința ei de apropiere va fi întîmpinată cu rezervă. Nu
înțelegea purtarea lui indiferentă, nu-și putea explica reținerea
nefirească a bărbatului, nu o putea interpreta altfel decît ca un
efect al unei îmbătrîniri premature, care se dezvăluia pînă și
ochilor ei îndrăgostiți privindu-1 pe Bolyai. Indiferența are unele
limite care, odată atinse, tind să prefacă în ură pînă și cea mai
înaripată dăruire.
Începu să vorbească despre Viena, voind să șteargă cu totul
impresia că l-ar fi chemat pe Bolyai cu alt scop decît acela de a-i
povesti despre fiul său.
Îi relată cum îi fusese de folos Teleki Ferenc la primul contact
cu școala și cum cîștigase, din prima clipă, simpatia profesorilor.
Spre marea ei surpriză, pe Farkas nu părea să-1 intereseze nici
măcar soarta fiului său. Stătea prăbușit în sine în fața Annei și
mîzgălea, distrat, cu o pană ce-i era întîmplă- tor la îndemînă,
niște bucățele de hîrtie, pescuite de prin buzunare. Baroana se
mustra aspru, gîndindu-se la graba cu care părăsise Viena,
numai și numai de dragul întîlnirii cu Farkas.
La urmă, ieșindu-și din fire, smulse una dintre fițuicile din fața
lui Bolyai.
— În zadar îți vorbesc, dacă nici nu mă asculți măcar!
Colțurile gurii lui Farkas se crispară, strîmbîndu-se într-o cută
amară:
— Mă gîndeam la viața noastră. La viața noastră, a amîn-
durora, care se aseamănă cu două linii paralele.
Teleki Anna descoperi, pe fițuică, într-adevăr, două linii
paralele:
ANNA
BOLYAI
— Nu înțeleg, se miră Anna, privind întîi hîrtia, apoi pe Bolyai.
— E destul de simplu, spuse, meditativ, profesorul. Vezi, asta
e marea problemă ce mă frămîntă pe mine și în știință. Euclid
afirmă că liniile-paralele nu se întîlnesc nici în infinit. Eu găsesc
că nu e așa și vreau să-i conving pe savanți că, dimpotrivă, în
infinit, paralele se întîlnesc. Problema are o însemnătate foarte
mare, deși la prima vedere nu pare a avea vreuna. Dar nu despre
asta e vorba acum, ci despre viața noastră. Alături unul de
celălalt, și noi sîntem două paralele pornite spre infinit. Ne vom
putea întîlni oare cîndva, undeva, înainte de infinit?
 — Cred că această problemă nu face să-i dea domnului
profesor Bolyai vreo bătaie de cap, încercă Anna să se răzbune pe
indiferența interlocutorului ei. Cele două linii nu se pot întîlni,
într-adevăr. Dar poate o a treia linie mi-ar face cu plăcere
serviciul de a ne apropia.
Ș i Anna trasă peste linia de deasupra o altă dreaptă:
ANNA\?
Farkas se miră:
— Cum?! Dreapta de jos am fost eu, cea de sus dumneata.
— Și eu am separat dreapta superioară și i-am dat întîl- nire
cu o altă dreaptă.
— Mă întreb cine este această dreaptă către care tinde?
— Un lucru e sigur, nu domnia ta.
— Presupun că baronul...
— Eroare!
— Oho!
— Ce-ai spune dacă ți-aș povesti că, în drum spre Viena...
Acum pînă și indiferentul Bolyai reacționă precipitat:
— Ce spui?
— În drumul meu spre Viena s-au întretăiat două drepte.
Orizontala sînt eu...
Ochii lui Bolyai pîrjoleau ca niște săgeți aprinse.
— Dacă orizontala ești tu și această oblică ce te atinge oricine
altcineva, — și ridică pana —, atunci eu jur pe viața mea că-1 tai
pe acela care îndrăznește să te întîlnească.
Ș i în aceeași clipă desenul luă următoarea înfățișare:
X
x BOLYAI
x?
— Îl ucid!
— L-ai ucide pe acela care a intersectat drumul vieții mele?
— L-aș ucide!
— N-aș putea spune că ai un suflet blajin.
— De-aș ști măcar dacă îmi spui adevărul sau vrei să mă
chinuiești doar?
 — Și la ce ți-ar folosi să știi cine mi-a tăiat calea?
— L-aș provoca. Desigur, dumneata gîndești că tot n-aș porni-o
de îndată. Ș i nu te înșeli. Dar cîndva, undeva, tot neam întîlni.
Ori m-aș porni eu să-1 caut, ori ar veni el aici. De asta sînt sigur,
pentru că nu e ușor să te desparți de Teleki Anna fără gîndul
revederii!
— L-ai ucide, l-ai ucide! — se înveseli Anna. Dar cred că te-ai
mai gîndi totuși puțin. Ar depinde și de cine ar fi persoana
respectivă.
— Oricine ar fi! E totuna.
— Ei, nu! Dar să spunem că îndrăznețul ar fi fost chiar prințul
Johann în persoană?
— Atunci aș comite crima de lezmajestate! — răspunse
savantul fără să stea pe gînduri.
Teleki Anna gusta, zîmbind, situația.
— Jănos nu ți-a scris nimic despre impresiile lui de călătorie?
— Nimic, răspunse profesorul, mirat de întorsătura bruscă a
discuției.
— Întreb pentru că pe drum era cît pe ce să se producă o
întîlnire de acest gen. Și numai prezenței de spirit a lui Jănos îi
datorez faptul să n-am avut neajunsuri mai mari.
Apoi părăsi, pe neașteptate, direcția în care își potrivise tirul
vorbelor cînd începuse discuția.
— Și ți-ai păstra amenințarea chiar dacă ar fi vorba de propriul
dumitale fiu?
Se pare că, în naivitatea sa, profesorul nu simți nici cea mai
palidă umbră de bănuială. Întrebarea deschise în sufletul lui
Farkas o rană dureroasă.
— E imposibil și abject! — tăie dur orice încercare a An- nei de
a continua.
— N-am vrut să-ți jignesc sentimentele paterne, făcu ea o
ușoară eschivă. Dar vezi, mi se pare foarte curios că cineva
amenință soarta cu pumnii asemenea unui erou de tragedie abia
atunci cînd se conturează posibilitatea existenței unui rival. Pînă
acum interesul dumitale pentru viața noastră nu s-a manifestat,
nu ți-a mișcat inima.
Văzu că Bolyai vrea să spună ceva. Îi făcu semn să tacă.
— Taci. N-am să-ți reproșez nimic. Nu voi avea nici o
revendicare. Jur că n-am simițit niciodată mai limpede ca azi că
noi doi putem fi prieteni buni, de nădejde, sau, cum s-ar exprima
asta geometric: putem merge strîns unul alături de celălalt,
aproape lipiți, dar de întîlnit nu ne vom întîlni niciodată. Te-am
chemat aici. Nu mă așteptam să-mi cazi la picioare. Nici cuvinte
de dragoste n-am așteptat. Dar speram să te bucuri de faptul că
vreau să destram neînțelegerile strecurate între noi. Am așteptat
o vorbă mai caldă, sau măcar o privire, daț., dumneata ai rămas
indiferent pînă la plictis. Așa ceva', dragă domnule Bolyai, nu
poate răbda nici o femeie, înțelege-mă bine, nu jignirea e greu de
suportat, ci modul cum dumneata ai rămas rece ca un babalîc.
Mi-ai oferit o imagine urîtă, naruitoare de iluzii.
Bolyai primea palma cu capul plecat. Se lăsa înecat în noianul
de gînduri aspre, a căror formulare în cuvinte devenea o otrăvită
sentință.
— Și nu există nici o justificare, adăugă Anna. Și chiar dacă
pentru rațiune s-ar mai găsi vreuna, inima n-ar putea primi,
pentru că a încetat să iubească.
În ochii lui Farkas străluceau două lacrimi.
— Scuze poate nu sînt — răspunse zdrobit — dar explicațiile
urmează.
— Argumentele nu fac decît să-1 acuze pe vinovat.
— Cine știe, poate, dimpotrivă, vor ridica pe un piedestal ceea
ce s-a pierdut. Recunosc că adineauri am apărut în ochii domniei
tale respingător, asemenea unui babalîc obosit și zdrobit. Dar
această îmbătrînire ar putea avea și o cauză la care frumoasa și
frageda mea doamnă nu s-a gîndit în clipa cînd am devenit urît
privirii ei.
— Nu poate exista o explicație care să mă satisfacă.
— O rog pe domnia ta să nu rostească nici o sentință asupra
unei vieți a cărei curgere îi e necunoscută.
— Chiar dacă am condamnat, am și iertat. Rămînem prieteni,
nimic mai mult.
— Nimic mai mult. Să-mi permită domnia ta atunci să-mi iau
rămas-bun ca un prieten credincios. Trebuie să mă întorc acasă
să veghez.
Își dădură mîna. Și în fața prietenului, a bătrînului ei prieten
Anna se îmbună.
— Mereu veghezi. Veghe pentru formule misterioase, pentru
stele...
— De astă dată, într-adevăr, veghez pentru o stea apusă.
— Vezi... vezi...
— Mă întorc la căpătîiul unei vieți apuse, pe care am lăsat-o,
pe catafalc cernit, singură între luminări aprinse, spre a veni...
să te văd... pe domnia ta.
De pe buzele Annei scăpă un strigăt surd. Apoi, Farkas
continuă:
— Soția mea, Benko Zsuzsanna a încetat să mai sufere, azi în
zori. Într-adevăr, m-a zguduit această tragedie, m-a îmbătrînit.
Întorcîndu-se acasă, în odaia mortuară, Farkas își aminti că
odată soția lui îi spusese că atunci cînd va muri, în ultima seară,
întinsă în raclă, să-i potrivească la gît acea panglică ce o purtase
ea cînd s-au cunoscut. Scotoci deci în scrin căutînd podoaba
dorită. Din adîncurile sertarelor și ale timpului se iviră amintiri,
scrisori. Găsi și scrisori de la Gauss, expuneri lungi despre
problema lor comună, liniile paralele. Ș i, ca un refren obsedant,
și din scrisoarea lui Gauss apărea schema a două linii paralele
între ele, întretăiate de o a treia dreaptă.
Poate fi, oare, suma unghiurilor interioare astfel obținute mai
mare decît suma a două unghiuri drepte? Posibilitatea
demonstrării acestei probleme era piatra de încercare a celei de-a
unsprezecea axiome a geometriei euclidiene și, totodată, a justeții
unor măsurători ce depășeau dimensiunile obișnuite ale lumii.
Gauss scria, cu ani în urmă, că toate încercările celor mai
luminate minți ale ultimelor două mii de ani s-au sfărîmat de
zidul ridicat de această problemă. În scrisoarea ce-i picase acum
în mînă lui Bolyai, profesorul de la Gottingen notase linia
superioară cu A, iar pe cea inferioară cu B. Ș i, cum mărimea
unghiurilor o socotea și el nedemonstrabilă în imaginar, notase
între cele două paralele un semn de întrebare.
Farkas, cedînd unei tentații teribile, își profană veghea
îndoliată întregind litera A prin Anna și pe B prin Bolyai, la fel ca
pe hîrtiuța lăsată la Anna.
Apoi, ca să-i treacă timpul pînă la miezul nopții, cînd aștepta
venirea carului mortuar, îi scrise fiului său o scrisoare. Atrase
din nou atenția băiatului să se ocupe de problema paralelelor, a
căror esență dacă o rezolvă cineva umple un gol gigantic în
gîndirea umană. Scrisoarea se întindea pe douăsprezece pagini și
din acestea zece erau consacrate problemei paralelelor. În a
unsprezecea pagină îi anunța fiului moartea mamei sale. Mai
mult chiar dacă ar fi voit nu i-ar fi putut scrie. Vizitiul chemat
bătu în geam.
În fața porții se oprise o căruță trasă de bivoli.
7 — Cerbul — c. 1/275
97
Bolyai nu voia compătimirea nimănui. Voia să conducă singur
pe-acest ultim drum rămășițele pămîntești ale Zsuszan- nei. Cu
ajutorul căruțașului, avea să ducă, în puterea nopții, sicriul de la
Tîrgu Mureș spre moșia lor de la Domald.
După ce îi aruncă moartei o ultimă privire, bătu capacul
sicriului în cuie. Cei doi bărbați așezară sicriul în căruță. Farkas
încuie ușile casei și căruța, cu iobagul în frunte, urmat de cele
două vite negre și mătăhăloase, porni spre Domald. Sărăcăciosul
cortegiu se urni încet. Soțul o porni și el cu capul descoperit, în
urma lui.
Codîrla căruței se înfunda în belșugul verii revărsate pe malul
Mureșului. Farkas nu vedea decît unduirea ritmică a sicriului de
brad negeluit, acoperit doar cu o pătură cafenie.
 Curînd, orașul rămase în urmă și de pe cîmpurile înverzite ce
tiveau firul drumului îi însoțea cîntecul nocturn al miilor de
violoniști ascunși prin firele de iarbă. O, cum ar mai fi zburat
către cerul strălucitor aripioarele lor, trupușoarele lor ușoare de
greieri! Dar destinul lor era să-și tocească aripile avîntate cu
piciorușele, prefăcînd în cîntec profunda desperare a blestemului
de a rămîne lipiți de pămînt.
„Poate că ceea ce ne face să cîntăm e durerea", gîndi Farkas.
Trist, colinda cu gîndul peste glie, peste vreme și peste acele
rădăcini care-1 legaseră ori de cîte ori ar fi vrut să se înalțe într-
un zbor semeț. Cîntase și el, în felul său de greier omenesc, cînd
își scrisese tragediile, cînd îi îndemnase pe clujeni să zidească un
lăcaș pentru teatru sau cînd îi învățase pe elevii colegiului bazele
geometriei. Probabil că alții s-ar fi mulțumit cu atît. Dar el voia
mai mult. Ce-1 reținuse deci? Acea lipsă de comuniune să fi fost
cauza? Acea lipsă de comuniune ilustrată chiar și de
înmormîntarea Zsuszannei? Cui și-ar fi putut împărtăși
gîndurile? Nu aici, la Tîrgu Mureș, dar în tot Ardealul nu se găsea
un om cu care să-și fi putut discuta închipuirile. Pe aceste
meleaguri erau demni de respect chiar și acei care îi erau înrudiți
sufletește prin simpla năzuință de a ajunge în Occident. Unde
erau oare prietenii, contemporanii cu care s-ar fi putut întîlni în
vîltoarea fierbinte a înălțimilor spirituale? Sau colegii care,
contrazicîndu-1, să-i stimuleze gîndirea, împingîndu-1 spre
găsirea unor noi și noi idei creatoare în științele matematice? Ș i
unde ’s-ar fi putut găsi aici posibilitatea ca, odată aprinsă o
scînteie în mintea lui, să fie ridicată de alții,
dusă mai departe și nu strivită de tăvălugul roților de car în
colbul gros al drumului?
Blestemat era acest pămîrit, clisă ce îneca spiritul, așa cum
primea în adîncul ei făptura firavă a soției sale. Timpul leneș își
rumega aici scurgerea asemenea celor două vite prinse în jugul
carului mortuar, înghițind, scuipînd și, integrîndu-se apoi, fără
drept de întoarcere, în același monstruos circuit, digerînd ideile
care pe un tărîm mai blagoslovit al acestei lumi și-ar fi cîștigat de
mult dreptul la nemurire! Blestemat și înșelător pămînt, care
tăgăduiește ideea că gîndirea e deprinsă de spațiu. La Paris,
Lipsea, Gbttingen, Sanct-Petersburg sau Pesta ideile lui ar fi
prins aripi, în timp ce aici, la Tîrgu Mureș, nici măcar cine să le
asculte nu se gasea. Ș i era blestemat, de mii de ori blestemat
acest pămînt pentru că înlănțuia cu vrajă picioarele omului
destinat unei chemări superioare, îndulcind nu o dată, prin
farmec, această înlănțuire. Farkas știa prea bine că soarta lui era
închisă pe veci între crestele muntoase ale Ardealului. Își vedea
viitorul realizat prin fiul său, căruia nu-i era permis să se mai
întoarcă aici.
Doi bivoli negri, un iobag zdrențăros, sicriul nevestei și un cer
strălucitor, — lene, inerție, moarte, deasupra cărora se cască
imposibilul: și toate aceste simboluri întruchipau atît de bine
viața lui searbădă, îneît avu sentimentul că nu pe Zsuzsanna o
așteaptă rana deschisă a acestui pămînt blestemat, ci îl cheamă
pe el spre o veșnică, definitivă contopire.
...S-au deschis multe sute de răni... Multe sute s-au cicatrizat.
Monnîntul de la Domald fu acoperit de iarbă. Farkas scrisese
nenumărate scrisori la Viena și la Gottingen. Transplantase, în
întregime, problema paralelelor în gîndirea fiului său. FI însuși
scria o carte despre știința timpului și a spațiului și își sporea cu
sîrguință datoriile. În viața lui austeră pătrundea cîte o rază
firavă de lumină cînd era invitat de familia Ke- meny în casa lor
din oraș sau la moșia de la Brîncovenești. Pe Simon ÎL chinuia tot
mai mult vechea lui boală și îl preocupau mereu amintirile din
tinerețe. Gottingenul reînvia acum în fața celor doi foști colegi de
școală, profilîndu-se în depărtări de neînchipuit. Dar se pierdeau
în amintire, de la o vreme, și evenimentele unui trecut mai
apropiat. Cît de depărtat era balul de la Cluj și vibrația dulce a
inimii ce născuse în sufletul Annei o ho’îanre de o viață și în
sufletul lui Farkas mugurii unui vis înflorit apoi, la cererea lui, în
gîndul nobililor.
 Cu Anna rămase, într-adevăr, prieten, nimic mai mult.
Foarte rar, baroana se ducea la Cluj. Cu prilejul acestor
călătorii, Simon îl ruga pe Farkas să-i însoțească nevasta. Ș i
profesorul se punea la dispoziția Annei cu cea mai desăvîrșită
politețe. Doar despre un anume lucru nu mai vorbiră niciodată.
Despre un anume lucru care, dacă e lăsat să zboare, nu mai
revine.
Bolyai era trecut de patruzeci de ani, baroana era cu mai bine
de zece ani mai tînără. Ireversibilitatea timpului își avea ecou
nostalgic în inima fiecăruia dintre ei. Veni însă o clipă cînd
gustară din nou dulceața sărutului de odinioară, fără ca această
amintire de dragoste să însemne din partea lor o nouă trădare
față de baron.
De mulți ani, pe strada Farkas strălucea cu o modestă dem-
nitate prima scenă maghiară permanentă din Ardeal. Venind la
Cluj, Anna și Farkas vizitară cu evlavie clădirea legată atît de
puternic de amintiri cu totul deosebite pentru ei.
Îmbrăcați de sărbătoare, își ocupară loja urmărind cu ochii
larg deschiși rîndurile de loji împodobite cu blazoane, parterul
plin pînă la refuz, minunîndu-se, fericiți, de frumusețea priveliștii
ce li se oferea. Din programele răspîndite în sală aflară că în
rolurile principale jucau Szentpeteri Zsigmond, Szîlâgyi Păi și
Deryne. 9
Cortina se deschise interesului emoționat al baroanei și al
profesorului, ca porțile visului fantastic în fața plictisului co-
tidian. Sus, pe scenă, textul răsuna melodios. Un text ce îmbrăca
o mlădiere neobișnuită, o limbă maghiară mai rar folosită în
vorbirea curentă, cu cuvinte și construcții de frază nu de mult
aflate încă doar printre hîrtiile înnoitorilor de limbă. Era nevoie
de înflăcărarea lui Szentpeteri Zsigmond, de temperamentul
arzător, de frumusețea deosebită a actriței ca spectatorii să
accepte totuși textul încă greu de înțeles. Ei, acești zei pribegi,

9 Deryne Szeppataki Rozsa (1793—1872), actriță, străbătînd, între 1815—1837, întreaga țară cu trupe■
teatrale ambulante; talentul ei multilateral i-a asigurat o maximă popularitate ; și-a cucerit deosebite merite în
ceea ce privește trezirea conștiinței naționale.
aceste zîne reușeau prin farmecul lor personal să dăl- tuiască în
mintea sutelor de spectatori noțiuni de limbă maghiară care la o
primă audiție păreau străine și hilare. Cîte un cuvînt nou,
rostogolit de pe buzele actorilor provoca șoapte înfundate în
rîndurile publicului:
— Ce înseamnă „temporar"? — se întrebau printre rîndurile de
scaune spectatorii.
— Provizoriu.
— Ce-i aia „deplînge"?
— Deplînge? Deploră...
— Ce este „ațîța"?
— Ațîța? Provoca...
În sufletele însetate cuvintele necunoscute rodeau sămînța
unei sfinte limbi mai puternice, mai vii. Actrița neasemuit de
frumoasă, care recita, cînta, dansa și întruchipa, la nevoie, orice
eroină oferea, prin prezența ei, celor bătrîni amintirea zilelor
calde de odinioară, le trezea tinerilor dorul îmbrățișărilor fierbinți,
femeilor imaginea unei neasemuite grații, bărbaților maturi
gustul dulce al iubirii. În lojă, baroana Anna prinse mîna lui
Bolyai.
— Iată și întruchiparea visului tău.
— Iată și rodul sărutului tău, răspunse Farkas îndatoritor.
— Dacă atunci noi doi am fi fugit în lume, dacă dumneata ai fi
cerut banii pentru fuga noastră și nu pentru ridicarea teatrului...
— Atunci toate astea nu s-ar fi înfăptuit...
Din ochii Annei izvorî o lacrimă, ascunsă de întunericul în care
era învăluită loja.
— Doamne, — suspină ea —, acum sînt încredințată și eu că
așa ne-a fost dat.
Ieșind din teatru, o văzură pe frumoasa actriță urcînd singură
în caleașca înaltă a baronului Bănffy. Lumea care ieșea din
teatru o recunoscu pe protagonista piesei și îi deschise drum,
retrăgîndu-se cu respect din calea trăsurii. Cînd De- ryne se
urcă, vizitiul cu multe fireturi se întoarse pe capră:
 — Unde porunciți, domniță?
— La palat, șopti Deryne.
— Da, domniță! zise vizitiul și biciui caii.
Trăsura trecu semeață prin fața lui Bolyai Farkas. Annei îi
apăru brusc imaginea a două draperii de brocart albastru, două
candelabre strălucitoare și o cameră cu logie. Farkas își aminti o
tîaără^cu bonetă frigiană și mulți domni rîzînd în hohote. Anna
spuse ostenită:
— Întinde-mi brațul, bătrîne prieten. Putem pleca spre casă.
Domnul Simon nu putu aștepta întoarcerea soției sale.
De la o vreme, somnul îi era tulburat de spaime nebuloase.
Deseori în vis îi apărea și cîte-o pîine neagră. Nu era semn bun.
În ziua următoare plecării Annei ar fi avut chef să se repeadă în
urma ei, blestemînd și pustiind și prinzînd-o de încheietura mîinii
s-o smucească, aducînd-o înapoi, lîngă patul lui de suferință. Nu
suporta să rămînă singur la Brîncovenești. Deși călătoria nu
făcea decît să-i agraveze boala, plecă la rude la Tîrgu Mureș. Voia
să-și încheie zilele printre oameni. Simon fu întîmpinat, în casa
Teleki, cu o uimire generală. De cînd îl văzuseră ultima oară,
bărbatul voinic și cu trupul bine modelat de sport se năruise
complet. Obrazul ridat era parcă desenul capricios și dezordonat
al unei mîini de copil.
Dureri îngrozitoare îi încercau picioarele și îi cutreierau zonele
din jurul inimii. Era un chin să-i asculți vaietele, și medicul său
venea parcă să ispășească o vină, nu să vindece un bolnav, în
așa hal îl afurisea Simon de cîte ori apărea. Dar nici ceilalți
vizitatori nu erau scutiți de iritarea lui. Pe care cum venea, cu
gîndul să-i mai aline suferința, îl blestema atît de brutal, încît
nici o prietenie nu rezista unor asemenea grosolănii.
În ajunul zilei în care trebuia să se întoarcă Anna, după o criză
mai puternică decît cele obișnuite, se liniști cît de cît și primi
vizita lui Houchard. Cu suspiciunea celor încercați de boli
îndelungate, întrebarea dacă prietenia dintre Farkas și soția lui
nu depășește cumva limitele permise îi trecuse deseori prin
minte. Pînă acum își ostoise cu ușurință gelozia. Acum, durerile
crescînde sau poate ura ce i-o picura în suflet neputința îl făcu
să-și vadă semenii cu ochi mai răi ca oricînd. Își reconsideră
căsnicia cu o cruntă luciditate și se opri la unele lucruri pe lîngă
care, cu ani în urmă, trecuse cu indiferență, deși, dacă ar fi vrut
să le dea de urmă, ar fi trebuit să-o facă mai demult. E drept că
pe atunci era un bărbat în toată puterea cuvîntului, iar acum
doar jalnica umbră a propriei sale ființe. Și slăbiciunea de babă
curioasă, inerentă bolii, rupse frinele aristocraticei sale discreții.
La început, Houchard ocoli galant întrebările. Dar, curînd,
baronul îl făcu să alunece în capcana unor evocări neașteptate.
Francezul băgă de seamă că unele vorbe scăpate de el cu opt-
zece ani în urmă prinseseră rădăcini în memoria atît de des-
considerată de toți a baronului. O vreme se strecură abil, alu-
necînd și evitînd orice amestec. Apoi, într-un sfîrșit, cu mare
bîlbîială și sub jurămîntul păstrării tainei, îi povesti totul băr-
batului. Trădă indiscreția cu care ascultase reproșurile Annei și
ale lui Farkas în acel an greu cînd o condusese pe baroană la
casa lui Bolyai iar Farkas și Anna se retrăseseră din fața lui,
intrînd în camera de suferință a Zsuzsannei, care zăcea fără
cunoștință. Lămuri că singura piedică aflată între ei erau banii
cu care-1 ajutase Simon pe profesor și familia lui în cumplita lor
mizerie.
— Ș i dacă tot am spus-o, — continuă Houchard —, trebuie să
mărturisesc ceva și despre mine însumi. I-am urmărit cu atenție
și mi-am luat permisiunea să ridic, cu modestele mele
posibilități, cît mai multe bariere între ei.
Întîlnind strălucirea ascuțită a ochilor lui Kemeny Simon,
Houchard își plecă privirea:
— Amintiți-vă cît de dificilă a fost plecarea lui Bolyai Jănos.
Farkas nu voia să primească cu nici un chip cei două mii de
forinți pe care i-ați oferit.
— Într-adevăr, așa este, își aminti bolnavul. Bolyai s-a opus cît
a putut.
 — Eu i-am spus atunci așa: Iată, prietene, însăși baroana
dorește să primești ajutorul baronului Kemeny Simon.
Simon se săltă cu efort, pe perne:
— Sublimă prietenie, domnule Houchard! Ș i ce a spus
profesorul auzind... minciuna?
— Și-a plecat capul în fața voinței baroanei și a primit banii.
— Cîine! — căzu bolnav alunecînd pe spate.
Dar Houchard n-ar fi putut să jure dacă acel cuvînt aspru
fusese la adresa lui Bolyai sau numai și numai la adresa lui. În
orice' caz Kemeny Simon îi mulțumi pentru informații și ceru să-i
fie trimis notarul casei Teleki. Își luă apoi rămas-bun de la
oaspetele său și se încuie multă vreme în cameră în tovărășia
funcționarului.
Notarul părăsi casa baronului la miezul nopții, iar baronul îi
părăsi pestei, vii în zorii zilei.
Cînd/ la vremea prînzului, sosi Anna de la Cluj, vîntul flutura
falduri de doliu deasupra casei.
În ziua aceea, Bolyai Farkas trăi cu convingerea că Euclid nu
poate avea dreptate. Două paralele se pot întîlni, totuși, înainte
de a ajunge în infinit. Dar seara primi scrisoarea baroanei, care,
supunîndu-se ultimei dorințe a baronului Kemeny Simon, îi
comunica celui mai bun, credincios și unicului prieten din
copilărie al acestuia, încă în ziua morții, prima condiție a
testamentului lăsat.
Averea va servi în primul rînd preschimbării polițelor datoriilor
ce le avea savantul față de defunctul Kemeny; pînă atunci
nimeni, nici măcar Anna nu se putea atinge de nimic din
moștenirea rămasă. Simon mai dorea ca funeraliile să-i fie cît se
poate de modeste și, din economiile realizate, să se acorde încă
două mii de forinți pentru instruirea genialului academist Bolyai
Jănos. În caz că Bolyai Farkas nu va voi să împlinească această
a doua dorință a sa, nimeni și nici Anna nu va putea beneficia de
nimic din averea lăsată.
Din interdicțiile ce reveneau ca un refren, Farkas simțea
întinzîndu-se spre el o mînă osoasă care îi sugruma cu duritate
orice nădejde.
„A știut tot! “ îi șoptea conștiința. „A văzut totul și a tăcut cu
înverșunare."
A doua zi, devreme, se duse să privească catafalcul prietenului
său. De pe obrazul subțiat al baronului dispăruseră urmele
suferințelor pe care le-a îndurat în ultimele săptămîni. Fața lui
era acum liniștită și netedă, frumoasă și nobilă.
Era frumos și zîmbea triumfător.
La Academie, pe Bolyai Jănos îl aștepta o comedie de iad.
Simpla părăsire fără permis a școlii era o vină care, treacă-
meargă, s-ar mai fi iertat, dar prințul își ținuse făgăduiala. Își
trimise aghiotantul personal la colonelul Stahlmuller cu pretenția
ca școala să dea socoteală cum de era posibil să circule pe
străzile Vienei elevi atît de neinstruiți, încît să nu recunoască nici
măcar caleștile împărătești?
Se declanșa, în urma înaltului mesaj, o furtună cum nici cele
mai bătrîne cărămizi din zidurile școlii nu țineau minte să se mai
fi pomenit vreodată. Ce era mai firesc decît ca în acea dezlănțuire
cumplită Jănos să nu fi avut timp să rostească nici un cuvînt de
justificare!? Aproape că n-avu timp nici măcar să privească în jur
și se și trezi cu mîinile și picioarele încătușate, purtat de santinele
spre carcera unde fu dat uitării timp de două zile și două nopți.
În închisoare, palidele speranțe ale soldățelului se transfor-
mară în vise. Singura lui consolare era că Anna părăsise oricum
Viena și fără ea chiar cea mai nelimitată libertate i-ar fi fost de
prisos.
În aceste zile pustii se născu în sufletul lui o hotărîre măreață.
Voia să ajungă printre oamenii cei mai de seamă din tagma
militară. La nevoie, chiar cu prețul unei munci ce frizează
ascetismul. Dacă pierduse orice speranță ca într-un timp
previzibil să poată părăsi cazarma măcar pentru o clipă, va
demonstra că, în ciuda lanțurilor, își va depăși nu numai colegii,
ci și profesorii.
 În cele mai tainice închipuiri ale sale, apărea ca o nebuloasă
imaginea Annei, care aștepta, undeva, îngîndurată, un om
deosebit, un spirit luminat, un ostaș vestit, așa cum voia și cum
trebuia să devină el. Ș i sîngele lui mongol era înfierbîntat de o
cerbicie din altă lume, poate de aceea a străbunilor săi, barbarii,
care au descins cu o mie de ani în urmă de pe caii lor mărunți
aici, la poalele Harghitei, clocot pe care nici Ardealul, nici Viena
și nici măcar uniforma crăiască nu reușiseră să-1 stingă cu
desăvîrșire. El nu putea fi îmblînzit cu cazne fizice și sufletești, o
asemenea disciplină, croită pe măsura Apusului, nu făcea decît
să-i întărească fanatismul, credința și voința. Nu trecuseră nici
zece zile și Jănos privea situația, pe care alții ar fi privit-o ca pe o
îngrozitoare pedeapsă, ca pe un privilegiu.
Cunoștințele sale de matematică erau atît de temeinice și
bogate, încît profesorul care preda această materie, tînărul
Eckwehr vorbi cu încîntare despre capacitatea lui Bolyai. Chiar
simplu militar fiind, ghici în îndărătnicul său elev geniul. Și
tocmai pentru acest motiv, atît cît permitea regimul instituției,
riscînd uneori chiar supărarea colonelului, îi făcea unele
favoruri. Îi procură lui Jănos, plătind din salariul său de
profesor, ultimele lucrări de matematici superioare și deseori, în
seri tîrzii, cînd ceilalți ofițeri își trăiau viața printre strălucitoarele
oglinzi ale saloanelor mondene sau petrecînd la reuniuni-
bfflfglîeZe, ei doi se cufundau în interesante și elevate discuții.
Academistul își ușura ceasurile de oboseală dăruindu-se
muzicii. Mîriuia arcușul cu virtuozitate. În scurtă vreme reuși să
devină, și pe planul îndeplinirii exerciților militare, un exemplu
pentru camarazii săi. Călărea minunat, dar mînuia mai cu
seamă excelent sabia, cu care tatăl său îl deprinsese încă din
copilărie.
În zilele culesului viilor, o întîmplare neașteptată îi schimbă
cursul vieții. Școala pregătise mari festivități. Era timpul cînd
academiștii vîrstnici părăseau școala și cei tineri, adică promoția
lui Jănos, primeau învoirea de a circula în afara institutului.
Numai pentru un singur elev al Academiei această libertate
rămînea interzisă prin pedeapsă, și acela era Bolyai Jănos.
Festivitatea era deschisă de îndrăznețe exerciții de măiestrie
ecvestră, executate de elevi în manejul acoperit al școlii, în
prezența unui public restrîns și distins. Înalta sa funcție de
comandant al artileriei îl obliga pe prințul Johann să fie prezent
la serbările școlii, a cărei activitate o urmărea de altfel. Bătrînul
general habsburg moțăia plictisit în timpul exerci- țiilor
obligatorii și deveni atent doar în clipa cînd îl zări pe Bolyai
Jănos ieșind în fața frontului și executînd figurile.
De unde Dumnezeu putea să-i fie cunoscută figura acestui
elev? — se întrebă încruntîndu-se sever.
La exercițiile de floretă atenția îi fu atrasă din nou de aceeași
figură. Și întorsăturile cele mai dificile, figurile cele mai grele tot
acest tînăr robust, cu pieptul larg și cîrlionți negri le executa
învîrtind sabia cu asemenea iuțeală de n-o vedeai cu ochii.
— Verfluchter Akademist! Ja, aber wie heisst er eigent- lich, der
Prachtkerl? 10 se agită acum vorbind prințul.
Săriră trei oameni deodată, întrecîndu-se să-i răspundă. Și
prințului îi fu dat să audă un nume care îl făcu să-și încrunte a
mirare sprîncenele stufoase:
— Bolyai? Der Name ist mir nicht ganz unbekannt. 11
Urmară exercițiile teoretice de artilerie, problemele grele scrise
pe tabla neagră, figurile încîlcite ale unghiurilor de tragere. El a
fost singurul, dintre toți elevii anului întîi, care le-a putut
rezolva. Și cine a fost acela care la încheierea festivităților, în
cadrul numerelor individuale, a interpretat la vioară pe cel mai la
modă compozitor — Beethoven — în așa fel încît le-a înghețat
tuturor celor de față sîngele în vine?
— Wieder Bolyai? 12
Apoi urmă un studiu și de sub arcușul lui Jănos izbucniră mii
de triluri de păsărele, încît cu ochii închiși îți puteai evoca ușor

10 Academist blestemat !... De fapt, cum îl cheamă pe acest exemplar rar ? (germ.)
11 Numele lui .nu îmi este cu totul necunoscut (germ.).
12 Iarăși Bolyai ? (germ.)
târgul de păsări al Vienei.
Prințul își trase o palmă atît de răsunătoare peste frunte, încît
iluzia păsărelelor zbură din închipuirea ascultătorilor,
răspîndindu-se în neant. Reușise, în sfîrșit, să precizeze gîndul
ce-1 urmărea în legătură cu Bolyai încă de la începutul festi-
vității.
Așa era, asta era mutra care-1 supărase în apropierea tîr-
gului de păsări. Bolyai Jănos, el era cel care nu salutase caleașca
împăratului.
Îl chemă la sine pe elev. Tînărul devenit de o elasticitate care-i
intrase în reflex, după o instrucție de o jumătate de an, se opri în
fața generalului, neașteptîndu-se la nimic bun. Privirea obosită și
maiestuoasă a prințului încerca să se arate cît mai severă pentru
ca, mai tîrziu, revărsarea caldă a sufletului său duios să i se pară
elevului și mai prietenoasă.
— Dumneata ești deci acel numit Johann Bolyai?
Ș i elevul răspunse cu rigoarea regulamentară:
— Da, vă rog, excelență, eu sînt!
— Academist în anul întîi?
— Da, vă rog, excelență, în anul întîi.
— Acela pe care astă vară eu l-am trimis la garnizoană fientru
că vagabonda în piața de păsări și pentru că nu a sa- utat
caleașca împărătească?
— Da, vă rog, nu.
— Și dumneata, îndeplinindu-mi ordinul, te-ai întors imediat
la garnizoană și te-ai prezentat colonelului comandant?
— Nu, nu m-am prezentat.
Generalul clipi la auzul răspunsului neașteptat și se ridică de
la locul său:
— Cum așa? Dumneata nu mi-ai executat ordinul?
— £J’i**4-‘am executat așa cum ați dispus dumneavoastră.
Ordinul era să mă întorc fără întîrziere la garnizoană, iar eu m-
am întors seara. Nu m-am putut întoarce decît seara din cauza
unei chestiuni ce nu suferea amînare.
 — O chestiune ce nu suferea amînare?
— Dacă nu ar fi trebuit să rezolv neapărat ceva nu aș fi fugit
de la școală, ci aș fi rămas liniștit între zidurile ei, așa cum liniștit
voi sta încă o jumătate de an, spre a ispăși neres- pectarea acelui
ordin.
Prințul Johann savura fericit situația. Îi plăcea răspunsurile
politicoase și totuși dîrze. El fusese, cîndva, un răzvrătit printre
habsburgi. În Viena circulau șoapte cum că ar unelti și acum
împotriva dinastiei. Vorbele nu aveau nici un temei, dar pînă la
sfîrșitul vieții sale prințul fusese cucerit de tot ce era valoare
umană ieșită din comun. Ș i acum îi făcea plăcere ca,
zgîndărindu-1 pe tînărul soldat ce suferea aici, în fața lui și
răbda întrebările severe, să împingă situația la limita la care va
izbucni adevărata fire a omului.
— Aș dori să știu ce putea fi acea chestiune ce nu suferea
amînare, într-atît încît te-a făcut pe dumneata să nesocotești
ordinul unui general austriac?
Jănos nu știa să mintă. Pe de altă parte, nu voia să o implice
pe Anna, rostindu-i măcar numele în vreo discuție nedemnă.
— Iertați-mă, excelență, — spuse deci —, la această întrebare
nu vă pot răspunde.
Se părea că răspunsul sărise peste cal. Însuși excelența sa
prințul fu șocat de refuz.
— Tinere prieten! Află că în armia austriacă problemele
noastre personale nu sînt niciodată secrete față de superiorii
noștri. La noi trebuie să răspunzi întotdeauna cînd ești întrebat.
Absolvit ești numai într-un singur caz. Poți să taci doar atunci
cînd răspunsul tău ar primejdui renumcle unei femei.
Jănos răsuflă ușurat.
— Dacă e așa, excelență, atunci n-am să servesc doar, ci am să
și iubesc armata din toată inima.
Generalul înțelese că la Jănos era vorba tocmai despre o
problemă asupra căreia tăcerea era permisă.
— Komm, Lieber! * — îl luă de braț, drăgăstos. Ești un băiat
minunat. Să mergem la comandantul tău.
Spre cea mai desăvîrșită uluire a lui Stahlmuller, prințul
declară că din această zi pedeapsa lui Jănos e suspendată și are
dreptul la învoire. Și, ca să-și întărească spusele, părăsi
garnizoana în compania noului său prieten. În fața porții ca-
zărmii se opri o foarte elegantă caleașcă aurită de la curte. Se
urcară în ea. Trăsura porni. Prințul îr dădu un ghiont lui Jănos,
spunîndu-i cu o veselie copilărească:
— Privește pe fereastră! Pe tine te salută toți, ostași sau civili.
Dacă n-aș purta uniforma Kaiserului aș zice că pînă și cezarii s-
ar putea închina în fața ta.
Trăia zile dense și pline de strălucire.
Trecu ușor, cu indiferența geniilor, peste vestea morții mamei
sale. Ș i după scurtă vreme îi trecu și melancolia amorului. Spre
propria lui uluire, de Teleki Anna își amintea mai mult cu o
profundă vibrație erotică decît cu nostalgia melancolică a iubirii
pure.
„Am fost prost — gîndi el — că n-am profitat bărbătește de
șansele ce mi se ofereau!“
Atît în pasiuni, cît și în gîndire cădea dintr-o extremă în alta. Și
cu cît îi fusese cu puțină vreme în urmă indiferentă libertatea, cu
atît se răsfăța acum în posibilitățile ce i se deschiseră dintr-o
dată. Stahlmuller nu mai punea la păstrare ajutorul primit de
acasă și Jănos cheltuia cu destulă nesăbuință, își comandase
haine luxoase și, pe de o parte, întrucât se cunoștea prietenia ce
i-o purta prințul, pe de altă parte prin familia Oszolinszky,
pătrunse în cele mai înalte cercuri vieneze. Tînă- rul zvelt și
spiritual era primit întotdeauna cu plăcere.
În timpul iernii se antrenă într-atît în petreceri mondene, încît
fără prezența lui nici nu se mai putea concepe vreo reuniune sau
vreun concert. Și, pentru că era deosebit de curtenitor cu
doamnele, fără nici o deosebire, toate femeile Vienei se topeau
după el.
Era poate din partea doamnelor receptarea timpurie a unui
simptom bizar, care mai tîrziu urma să-1 subjuge pe Bolyai,
' Vino, dragul meu (germ.).
deturnîndu-i, într-un chip tragic, din acest punct de vedere,
viața. - "~'*-
Cît timp discuta în societate cu o femeie sau cu o fată, dorința
lui înnăscută de dominație spirituală îl absorbea total. Femeia nu
era, pentru el, în împrejurarea dată, decît un manechin frumos
îmbrăcat și înzestrat cu grai, o fantoșă a cărei admirație
curtenitoare era mai plăcută decît stima bărbaților. Dar ori de
cîte ori rămînea singur cu o femeie îl gîtuia o emoție ciudată ce-1
anihila.
Erau clipe cumplite, chinuitoare și înfricoșătoare, atunci cînd
trebuia să-și mobilizeze întreaga sa capacitate de a se stăpîni. Își
simțea ochii arzînd. Ș tia că de sub pleoape se va răsfira pe albul
ochilor o rețea de vinișoare însîngerate și zvîcni- toare. Obișnuia
să se ferească de asemenea situații, bîlbîind gîtuit de emoție
cuvinte ininteligibile, scuze pe temeiul cărora să poată naviga
spre tărîmuri mai sigure.
Biciuite, dorințele se canalizau înfiorate spre un liman ne-
cunoscut. Nu să sărute, nu să îmbrățișeze ar fi vrut. Nu-1
chemau arcuirile trandafirii ale buzelor fetelor. Nu-1 înfiora
unduirea trupurilor zvelte, ochii nu-i alunecau spre strălucirea
albă a brațelor sau spre formele provocatoare ale picioarelor bine
făcute.
Era însetat de altceva. Dar n-ar fi putut spune exact de ce.
Avea de multe ori senzația că trăise odată lucrul pe care-1
dorea și că acesta se pierduse undeva, prin amintirile lui și acum
ar trebui căutat.
Cînd se petrecuse oare această trăire sublimă, în copilărie, în
somn, în stare de inconștiență? Uneori îi simțea nebuloasa
apropiere. Ș i, vai, nu o putea numi.
Odată fu cît p-aci să se repeadă asupra grăsanei doamne Olga
Oszolinszki, care îl chemase la ea, momindu-1 cu o petrecere
mondenă. Îl primi și își conduse oaspetele spre masa care, cu
cele două tacîmuri așezate fastuos, trăda minciuna femeii. Atunci
se apropie din nou de ea și constată un sentiment de satisfacție.
Credea că va fi suficient să-i smulgă cu furie rochia și se va
înfăptui acel lucru pe care, odată găsit, nu-1 vai mai pierde
niciodată.
Se auzi soneria. Neanunțat, spre nemăsurata furie a Olgăi,
veni în vizită Teleki Ferenc'. În sîngele lui Bolyai Jânos furtunile
dezlănțuite se ostoiră.
Redevenise lucid, inteligent, fermecător. Olga Oszolinszky îi
sorbea nesățioasă vorbele. Cuvintele picurau de pe acele buze a
căror dulceață ar fi vrut s-o soarbă ea dacă nu intervenea acest
nenorocit de conte Teleki, cu care, în furia ei, se strădui să fie
aspră ca o scîndură negeluită.
Contele observă și se ridică să plece. Dar odată cu el plecă și
Bolyai, salvîndu-se din fața amenințărilor unei intimități
nedorite.
Olga Oszolinszky luă cu viclenie, în acea seară, o porție bine
dozată de anghinare, otrăvindu-se. Avu grijă ca știrea să ajungă
la urechile lui Bolyai. Jănos luă la cunoștință accidentul și nici
nu dădu pe la castel. Această purtare otrăvi într-ade- văr viața
doamnei care își strînse calabalîcul, îi luă pe iubiții Amade și
Vladimir și, revoltată la culme, se porni spre Lem- berg, locul de
baștină al vestiților ei străbuni. După două săptămîni începu să-i
trimită lui Jănos, pe adresa Academiei, cînd scrisori furioase,
cînd rînduri leșinate de amor.
Anii de școală măcinară cunoștințe, bucurii, ceasuri pestrițe și
zile cenușii. Spre sfîrșitul anului doi, Eckwehr fu transferat în
Ungaria. Lui Jănos îi părea sincer rău de despărțire, cu toate că
acum nu mai avea nevoie nici de protecția lui binevoitoare, ca în
primele zile, și nici ce învăța de la el nu mai avea. Schimbară
cîteva scrisori duioase, apoi prietenia lor se destrămă. O
corespondență mai activă și mai substanțială purta cu tatăl său,
care îi semnala problemele științei matematice la ordinea zilei.
La Viena, urmînd indicațiile tatălui său, se preocupă și el
migălindu-se să demonstreze ceea ce nu reușise să demonstreze
Euclid și, mai tîrziu, duse aceste preocupări cu sine prin gar-
nizoanele din Ungaria, unde fu repartizat după terminarea
studiilor.
Avea douăzeci și unu de ani, era locotenent în corpul de elită al
ofițerimii, era sigur de sine, entuziast și genial. Focul dragostei
nu-1 pîrjolise încă, după știrea lui, iar focul divin îi strălucea cu
o fervoare neliniștitoare pe frunte. De Viena, de care-1 legau cu
fire aurii amintiri plăcute, se despărți cu inima grea. '
Ce-i putea oferi lui Timișoara, orășelul din Banat, cu zilele lui
cenușii și monotone? Ca de fiecare dată cînd pe cerul senin al
vieții lui se adunau neguri, se dărui cu îndoit elan cercetărilor
științifice. Părăsise la un moment dat întrucîtva preocu- sările
mențțg. „si-i asigure atingerea scopului propus. Ajunse a
concluzia că e inutil să te ocupi de demonstrarea axiomei iniilor
paralele, unicul postulat nedemonstrat din sistemul geometric în
vigoare. Îi era totuna dacă paralelele se întîlnesc sau nu la
infinit. În locul acestei preocupări atenția îi fu captată de altă
problemă fundamentală a geometriei. Era încredințat că trebuie
să se creeze o geometrie care să nu depindă de ideea întîlnirii
paralelelor la infinit. O geometrie care, în perfecțiunea sa logică,
să rămînă valabilă și dincolo de relațiile terestre și care tocmai de
aceea s-ar putea numi geometrie astrală, în antiteză cu empirica
geometrie greacă.
De astă dată, plictiseala timișoreană îl corupse de-a binelea cu
morbul cercetării științifice. Zile în șir și mai ales nopți întregi
hoinărea în desișul formațiunilor imaginare. De multe ori avu
senzația că a sosit clipa cînd poate crea, din nimic, o altă lume,
că vede pîlpîind, în întunericul din fața ochilor, scînteia din care
se va isca o nouă lumină și tot de atîtea ori trebui să ia dimineața
de la început drumurile bătătorite în ajun.
Mai trecu un an și mica garnizoană din ștersul oraș bănățean
dispăru din viața lui Bolyai Jănos, asemenea unei picături mici
de cearneailă neagră în volbura înspumată a unui rîu.
 Odată cu avansarea fu mutat la Arad. Luă cu sine, ca pe o
predestinare, toate problemele sale chinuitoare.
Era o furtună ce pătrundea pînă la os. Cîmpul vuia și fremăta
asemenea mării. O geană de lumină pîlpîia zvîrcolindu-se în
agonie undeva, în depărtare. Din zdrențe îndoliate se arăta și
sînul de femeie moartă al lunii. Închipuiri, cifre, cuvinte se
învălmășeau în fața ochilor locotenentului major beat de propriile
lui gînduri biciuite de dorinți născătoare de coșmaruri. Femeie, o
femeie i-ar trebui acum, o femeie împovărată sau fecioară,
oricum, dar să-i înțeleagă cavalcada gîndurilor ce se fugăreau. O
ființă deșteaptă, floare cum n-a rodit încă pă- mîntul, o fată
spirituală, gingașă, capricioasă și sfîntă, pe care ar fi vrut să o
poată jigni de moarte cu o singură vorbă:
— Javră!
Frunze uscate, purtate da vînt, se fugăreau deasupra capului
său, izbindu-se de chipiul înalt și alunecîndu-i apoi pe manta.
Sălbatica goană a vîntului îi făcea plăcere. Se contopi
aproape cu rafalele lui și gîndurile răscolite se zvîrcoleau ne-
bune, închise sub tîmplele dure ale acestui cap de secui cu o
minte ieșită din comun. Își aminti unele cuvinte bătrîne, mis-
terioase, amețitoare ale căror sensuri nu le înțelesese atunci cînd
fuseseră rostite de tatăl său, dar care prinseseră rădăcini în
mintea lui, maleabilă pe atunci ca o ceară caldă și buna de
modelat. Ș i acum frazele turnate atunci, răsucindu-se, deveneau
de o duritate de oțel.
În ofilirea frunzelor purtate de curentul șanțului pe unde se
plimba, auzea parcă murmurul petalelor de floare al cuvintelor
de odinioară, fraze susurînd ca ramurile bătrînelor hățișuri
răscolite de vînt. Și creierul răscolit de furtună al ofițerului le
spulberă în dogoarea sa, speriindu-le. Numai femeia aceea nu se
afla nicăieri prin preajmă, o femeie a cărei feciorelnică întrupare
să o fi sfărîmat, s-o fi contaminat cu furtuna ce-i răscula sîngele.
De ore în șir, copacii de pe buza șanțului își scuturau cu puteri
mereu înnoite crengile. Cizmele i se afundau pînă la glezne în
covorul răsunător de foșnet ca un coșmar. Din depărtare se auzi
prelung, ca o ultimă răsuflare a unui cal răpus, strigătul unei
santinele în post.
— Ha-alt!... Ha-alt!...
Jănos își încordă memoria:
„Cel care reușește să gîndească independent de a unsprezecea
axiomă merită ca recompensă un diamant mare cît globul
terestru."
— Ha-alt!... Ha-alt!...
„Celui care va reuși — răsunară din criptele anilor cuvintele
tatălui său — muritorii îi vor ridica nemuritoare statuie."
— Ha-alt!... Ha-alt!...
— Dar fecioare nu-i vor fi aduse, — rîse amar —, să le sfîșie cu
toată puterea foamei adunate de acest post ucigător.
Pușca santinelei bubui.
Viespea de plumb trecu zumzăind pe sub nasul lui Jănos. Își
reveni brusc din reverie. Plimbarea lui agitată se opri sub zidurile
cazematei. Însoțit de felinare, se apropia de el zgomotul greoi al
pașilor unei patrule, apoi dintre perdelele de ceață ale
întunericului văzu desprinzîndu-se soldații cu baionetele
îndreptate spre el.
— Wer ist da? — șuieră o voce în apropierea lui.
— Oberleutnant Johann Bolyai I — urlă revoltat.
8 — Cerbul — c. 1'275
113
— Parola.-?-*^
— Matematica!
Comandantul patrulei se simți jignit. De cînd se prindeau cu
arcanul bieții flăcăi sărmani ai rodnicului pămînt bănățean spre
a face din ei cătane nemțești, această poceală nu fusese parolă
niciodată.
— Stați!... Soldați!... urlă cineva din spate.
Săbiile și pintenii zornăiră.
— Domnul locotenent major își bate joc de noi sau poate nu
cunoaște legile serviciului militar?
— Nu le cunosc decît pe cele ale astronomiei, șuieră răs-
punsul.
— Numele, vă rog!
— Am spus, Bolyai!
Omulețul ce se străduia să răzbată din spatele patrulei în-
cremeni pentru o clipă.
— Pardon. Aici e Eckwehr... Căpitanul Walter von Eckwehr.
La auzul numelui, Jănos se transformă pe dată în copil.
— Domnule profesor! Domnule profesor Eckwehr! — se
bucură. Cine ar fi crezut oare că ne vom întîlni la Arad!
— Am fost transferat aici ieri ca Gebaudeverwalter. Se vede că
numele mi-e predestinat! — rîse sănătos omul care nu se trezise
încă din uimire. Apoi le strigă soldaților: Puteți pleca. Domnul
locotenent major rămîne cu mine.
Patrula salută și se retrase. Felinarele ostășești luminau cu o
lumină rece frunzișul de la picioarele fortăreței. Pîlpîirile se tîrau
chiar pe lîngă fundamentul de piatră al zidului, părînd a fi
întruchiparea dimensiunilor sferice ale muzicii beethove- niene
concretizate în monumentale figuri geometrice. Din geana de
lumină și întuneric a șanțului, din izvorul de umbră, severele
creneluri și turnuri ale construcției cetății acoperin- du-se și
contopindu-se, întretăindu-se și fărîmițîndu-se, proiectau pe
adînca nemărginire a cerului linii, unghiuri, pătrate, conuri și
trapeze întunecate.
— Maiorul Broglia ne înghite pe amîndoi dacă află, suspină
Eckwehr.
— Secole întregi nu pot mistui asemenea elev și asemenea
profesor al Academiei militare, ca mine și ca dumneavoastră,
domnule căpitan.
— Sacrament! Ai rămas același academist rebel?! Știi oare că
dacă, din întîmplare, nu eram eu astăzi de serviciu...
— Spiritul meu n-ar fi putut fi răpus de un glonte.
— Mereu se găsește cîte cineva să te susțină. Odată, prințul
Johann... Azi, poate chiar Broglia?
— Vă amintiți, domnule căpitan, cînd prințul a ascultat cu
lacrimi în ochi armoniile „Eroicii" ieșind de sub arcușul meu?
— A spus că interpretarea ta îl depășește pe maestru însuși, pe
Beethoven.
— Domnule profesor!... Aceste ziduri, apăsarea acestui cer
greoi de iarnă... De ce tocmai aici ne-am amintit de Beethoven,
tocmai aici, unde totul se arată de parcă însăși „Eroica" ar fi
înghețat materializată în lucruri, transfor- mîndu-se într-un
gigantic catafalc?
În izbucnirea sa era o notă străină, dementă, astfel încît
Eckwehr simți un fior rece alunecîndu-i pe șira spinării.
— Jănos, — își luă el inima-n dinți —, are oare vreun rost să te
zbați aici, printre șanțuri, în puterea nopții, ca un cîine izgonit?!
— Nu azi e ziua cînd am fost eu izgonit, zîmbi Jănos. Să fiu
străin printre oameni — e blestemul cu care m-am născut. Eu
trăiesc mai aproape de stele decît ei de iubitele lor. Unii simt
fericirea și bucuria îndeplinirii îngrădirilor cuprinse în
regulamentul militar, în timp ce pentru mine fericirea și bucuria
unor orizonturi mai largi se ascunde în problemele geometriei
absolute.
— Tot cu Euclid te mai războiești și acum?
Bolyai plecă fruntea.
— E moștenirea bietului meu tată, care s-a luptat în zadar cu
el. Nici el, nici Gauss n-au reușit să se elibereze din mrejele sale.
— Nici tu, constată căpitanul.
— Dar teza mea e valabilă! — strigă victorios Jănos.
Ș i îl privi pe Eckwehr pîndindu-i reacția.
O liniște adîncă se lăsă peste șanțuri. Buzele lui Jănos se
crispară amar.
— M-am răfuit — în treizeci și două de pagini scrise de mîna,
șuieră apoi mai liniștit. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în această
seară, la ora nouă, lucrarea s-a săvîrșit.
Eckwehr îl privea cu o bănuială crescîndă. Nu-i plăcea deloc
această*V6rbărie revărsată fără frînă și încărcată cu prea mult
patos.
— Să mergem, dragul meu Jănos! Vino spre casă, zise și îl luă
patern de braț. Ai să-mi dai lucrarea mie, profesorului tău.
— Asta nu! Știi, domnule căpitan, lumea își însușește ușor
aceste lucruri ale noastre. Asupra acestei chestiuni, tatăl meu
mi-a atras atenția încă pe cînd eram academist: „Anumite lucruri
își au o vreme a lor, cînd sînt descoperite simultan în mai multe
locuri, așa cum primăvara ghioceii înfloresc deodată în mai multe
părți... Orice strădanie științifică nu e decît o luptă care nu se știe
niciodată cînd se isprăvește. De aceea, să ne străduim să
învingem cît mai repede, pentru că pe cel care învinge primul îl
așteaptă gloria." Nu, domnule căpitan, manuscrisul lucrării nu-1
pot arăta nimănui.
— Ești nebun! — se aprinse, jignit, Eckwehr. Doar nu-ți
închipui că eu, prietenul tău, profesorul tău, am să-ți fur des-
coperirea? De altfel, n-am prea mare încredere în toată treaba
asta. Toate își au limitele lor și butucul în care ți-ai înfipt securea
e o prostie, un vis infantil! Fantasmagoriile unei minți bolnave.
La urma urmei, la ce-ar folosi dacă cineva ar găsi, din întîmplare,
posibilitatea de a demonstra postulatul lui Euclid sau,
dimpotrivă, ar dovedi contrariul lui?
— Nu se știe niciodată, zîmbi misterios Jănos. Iată, doarme
adînc cetatea. Închide printre pietrele ei sudoarea a mii de
muncitori. Coridoarele ei subterane, moarte azi, au fost, cîndva,
însuflețite de forfotă multicoloră, de zumzet de piață, de muncă
stăruitoare. Ea s-a născut ca rod al unei adevărate revoluții.
Niște ingineri s-au străduit, încordîndu-și spiritul, ca des-
chiderile, crenelurile să fie conforme recomandărilor lui Vau-
ban. Și cetatea stă azi, aici, aparent fără nici un folos, fără nici
un rost, așezată pe malul Mureșului. În cazematele ei sînt ținuți
în lanțuri flăcăii. Iar cel care stă să-i privească somnolența în
timpuri liniștite, de pace, poate pe bună dreptate zîmbi la gîndul
acelei încordări inutile, pe care au cheltuit-o înaintașii noștri de
mult prefăcuți în țărînă pentru construirea ei. Va veni însă o zi a
asaltului. Atunci, în acea singură zi, sau singură săp- tămînă, va
fi deajuns ca cetatea să răspundă prin bubuituri de tun pentru
ca să justifice munca atîtor decenii, să lămurească de ce s-au
construit și de ce s-au depus atîtea strădanii spre a se întreține
în bună stare șanțurile. Așa stau lucrurile și cu universul. Așa
cum marea forfotă a acestei cetăți s-a scufundat undeva, în
trecut, tot așa s-a scufundat într-o liniște relativă și sistemul
nostru planetar. Dar urmează să se producă marile răscoliri ale
naturii și există și posibilitatea unui viitor cataclism universal; or,
nu e chiar totuna dacă știm sau nu a-1 prevedea.
Se clătină.
Lucrase trei zile și trei nopți fără să închidă ochii la șirurile de
numere ale Appendix-xAm, marea sa operă. Acum se prăbuși cu
fața în șanț, epuizat și palid de moarte. Căpitanul Eckwehr avu
imaginea prăbușirii unei năluci împietrite în demență.
— E nebun! E nebun!... El vrea să înlăture cataclismul! se
înduioșă fostul profesor față de fostul său elev.
Îi deschise uniforma și îi frecă disperat pieptul în regiunea
inimii.
Cu greu, Bolyai își reveni. Eckwehr îi ridică de pe jos chipiul și
i-1 îndesă în mînă.
— Jănos, ceea ce se întîmplă nu e nici pe jumătate glumă!
Acum, hai să mergem.
— Da, domnule profesor, acum putem pleca.
Eckwehr îl sprijinea pe Bolyai, conducîndu-i pașii cu gingășie
și grijă, încet, de parcă s-ar fi plimbat cu o fată.
— Ascultă, Jănos!
— Ordonați, domnule profesor!
— Cîți ani ai tu, de fapt?
— Douăzeci și doi și jumătate...
— Hm, așa...
— Și acum încotro mergem?
Eckwehr își apăsă palma pe fruntea tînărului locotenent
major:
— Știu eu o muiere... Pe malul celălalt al Mureșului...
III
 CERBUL

Clopotele bisericii cu cinci turnuri și cupolă aurită bătură

chemînd credincioșii la slujba de dimineață. O servitoare bă-
trînă și cocîrjată aprinse focul în alcovul în care mai dormea încă
stăpînul ei. Afară, în grădina ce înconjura casa construită din
bîrne, gerul nu lepădase încă mantia întunecată a nopții:
înăuntru forfota slugii era luminată slab de pîlpîirea unei
candele.
În fața casei tînjeau triști doi mesteceni cu scoarță albă. O
ciocănitoare trezită devreme consulta crăpăturile scoarței cu
ciocul ei doctoral. Kazanul, străvechiul oraș rusesc se înviora
încet, trezindu-se din amorțeala visului unei geroase nopți de
iarnă.
Cînd ceasul se făcu șapte, servitoarea își scutură ușor stă-
pînul, pe domnul profesor Lobacevski.
— Ceaiul e gata și cizmele sînt lustruite și apa în lighean e
caldă.
Profesorul se frecă la ochi, se întinse zdravăn, apoi începu să
se îmbrace mecanic. Privirea distrată îi căzu pe masa de lucru,
unde stătuse pînă seara tîrziu aplecat asupra materiei ce avea să
o predea azi. Înainte de culcare ajunsese la unul dintre
postulatele geometriei euclidiene și în abureala somnului îl
cuprinse o îndoială. Dar azi n-avea timp să-și urmeze firul
gîndurilor. Trebuia să se grăbească. La universitate, cursurile
începeau la ora opt. Desigur, mulți dintre studenții săi o și por-
niseră de acasă. Catedra îl aștepta pe domnul profesor Loba-
cevski cu treburile ei zilnice și nu-i dădea răgaz să se dăruie
preocupărilor sale.
Își bău ceaiul, sorbind lichidul fierbinte prin filtrul unei
bucățele de zahăr ținute între dinți. Căldura dulce a camerei îi
pătrunse plăcut și în suflet.
— Ce mai e nou, babușca! — întrebă, binevoitor, servitoarea.
Bucurîndu-se de faptul că e băgată în seamă de stăpîn, ochii
bătrînei servitoare străluciră.
— Multe noutăți, mari noutăți, se revărsă bucuria ei. Ș i anul
acesta s*au deschis viorelele din geamul bucătăriei de ziua ta.
— Ei, drace! Azi e ziua mea?
Profesorul nu prea considera importantă data asta, dar îi făcea
plăcere atenția bătrînei și gîndul că între cele patru scîn- duri
așezate în fereastra bucătăriei, prin grija ei, ca în fiecare an,
înviaseră și acum pentru el, înainte de vreme, cele patru fire
firave de floare.
— Ia vino-ncoa’, babușca! — porunci el.
Femeia dădu mai întîi o fugă pînă afară, apoi se întoarse cu
cele patru fire gingașe.
— Ești drăguță, mîngîie Lobacevski obrazul ei cu mii de riduri.
Așază-te aici, lîngă mine. Și ia te uită cît de mult prețuiesc eu
florile tale.
Luă de pe masă marea geometrie euclidiană, rămasă deschisă.
Floricelele viorii ale babușcăi se presară între paginile care
glăsuiau tocmai despre al unsprezecelea postulat. Profesorul
închise cartea. Gîndul îi zbura de parcă ar fi ascultat ecoul unor
clopote fermecate sunînd din mari depărtări, de parcă ar fi plecat
din singurătatea lui undeva, peste marile întinderi rusești, peste
nesfîrșita întindere de cîmpuri albe de zăpezi, să caute fără
odihnă un suflet care să-l poată înțelege.
Se ridică repede. Depuse o sărutare pe fruntea bătrînei. Luă
sub braț geometria din care trebuia să-și țină azi lecția la fa-
cultate.
Cînd ieși pe poarta casei, la marginea de răsărit a cerului se
ivise o geană de lumină. Soarele care își încheiase misiunea de
ieri cu douăsprezece ore mai devreme peste șanțurile de lîngă
Arad lumina acum opalul zorilor deasupra Volgăi. Aerul înghețat
bocnă de deasupra caselor Kazanului îmbrăca culori de topaz
vopsit parcă de revărsarea unei sticle de tuș galben. O dimineață
triumfătoare se ivi deasupra caselor și cîmpuri- lor de zăpadă.
Bolyai Jănos îi dăruise omenirii punctul de sprijin pe care
știința o cama-fără rezultat de două mii de ani încoace. Dar
muierea lâ care-1 duse Eckwehr nu reuși să-i potolească sim-
țurile răscolite. Încercă toate grațiile meșteșugului, chinuindu-se
alături de el, dar Jănos nu găsea cu nici un chip izbăvirea.
Ciufuliți, zdrobiți, zorile celei de-a treia zile îi găsiră scîr- biți de
atîtea încercări neizbutite. Femeia își privi furioasă vînătăile de
pe trup, dovezi ale nesocotinței tînărului ofițer.
— Îngrozitor om! — îl înghionti pe Jănos cu stîngace tandrețe.
Trebuia să fie drăguță.
Jănos mîngîie fruntea femeii cu o neașteptată gingășie:
— Nu un om îngrozitor, ci un biet om bătut de soartă!
Sentimentul care se rotunjise în cuvînt, în camera acestei
femei stricate, izbucnind din durerea sa de bărbat, îl cuprinse tot
mai mult, făcîndu-1 să se creadă nenorocit cu atît mai mult cu
cît problema care îi preocupase gîndurile și îi neliniștise spiritul
atîta amar de vreme, geometria absolută era acum rezolvată.
Îi rămînea cumplit de mult timp spre a se ocupa de sine. La
început, îl preocupa gîndul de a-și publica foarte repede lucrarea
pe care o socotea epocală. Se aștepta la un mare succes de
public, iar din partea marilor matematicieni contemporani la
consacrare și admirație. Dar trebui să renunțe curînd la visele
sale.
Tată său îl ruga să mai aștepte cu editarea operei. Tatăl său,
cel căruia îi fusese dat să citească primul minunatul catehism al
geometriei bazate pe principii noi! Tatăl, care, fiind un spirit
profund, era edificat asupra însemnătății extraordinare a lucrării
fiului său. Între timp, se pusese și el serios pe lucru și înainta
binișor cu lucrarea sa de căpătîi în care se adîn- cise, căutînd o
compensație pentru insuccesele repurtate ca dramaturg.
Încăpățînarea specifică bătrîneții îl făcea să creadă că în cîteva
luni, cu aptitudinile lui incontestabile, își va putea împlini, și el,
menirea de matematician. Cît ar fi fost de frumos să răsară,
simultan, pe firmamentul vieții științifice din lume, tată și fiu, cu
două lucrări ce revoluționau știința!
 Scrisorile lui exaltate înmuiată perseverența cu care-și ur-
mărea Jănos țelul și frînară graba cu care voia el să-și ducă
neîntîrziat lucrarea la tipografie. La urma urmei — gîndea băiatul
— recunoașterea geniului i se cuvenea lui, tatălui. El sădise în
fiul său rădăcinile științei, el crescuse din aceste rădăcini o
plantă stufoasă spre gloria fiului. Ș i, la urma urmei, nu era vorba
decît de cîteva luni. Fără plăcere, dar și fără cric- nire, se supuse
dorinței tatălui.
Zborului precipitat al zilelor puțin le păsa că Farkas rezistă tot
mai greu ifnui ritm susținut de creație. La căruța lui se înhămase
un tembelism oriental și o indispoziție cruntă pusese stăpînire pe
spiritul ce lîncezise atîta. Așa cum, cu ani în urmă,
intelectualitatea din Tîrgu Mureș se preocupase din mondenitate
de matematică, acum, chiar dacă Newton însuși s-ar fi plimbat
pe străzile orașului, nimeni nu i-ar fi dat nici o atenție deosebită.
Farkas resimțea profund acest regres și singurătatea care cîndva
îl umplea de o nespusă mîndrie îl paraliza acum în munca
migăloasă în care se angajase. Amînarea de cîteva luni, cerută
fiului său, se pierdea în perspectiva unor ani și înnămolea pe
neobservate amărăciunile care se depuneau între ei.
Trecuse aproape un an de la acea noapte de iarnă, cînd
Eckwehr îl găsise pe Jănos printre șanțurile cetății. Farkas nu
dădea nici un semn că și-ar fi încheiat lucrarea. Pentru viața
unui ofițer, timpul acesta era lung și Jănos fu nevoit, ca urmare
a unui ordin de sus, să-și strîngă calabalîcul.
— Plec la Lemberg! — i se plînse lui Eckwehr într-o seară de
vară, încărcată de somnoroase miresme de salcîm. Acolo
Dumnezeu știe cînd vor ajunge pînă și scrisorile de la Tîrgu
Mureș... Să aștepți, să tot aștepți, m-am plictisit să tot aștept
strădania neputincioasă a unui babalîc!
Căpitanul remarcă mai mult în glumă că, dacă n-ar fi vorba de
niște relații dintre tată și fiu, s-ar putea crede cu ușurință că
timpul e lăsat să treacă special ca Jănos să fie frustrat de
recunoașterea ce i se cuvenea.
 Era o observație întîmplătoare, fără nici un gînd serios la bază,
dar lui Jănos ideea i se înfipse în minte și zise, în vreme ce o
strălucire diabolică i se ivi în ochii populați de himere:
— Credeți, domnule profesor?
Eckwehr și-ar fi retras cu plăcere cuvintele ce-i scăpaseră din
nesocotință. Cunoștea bine modul de gîndire extremist al lui
Jănos, dispozițiile sale afective atît de schimbătoare, îl știa în
stare să cadă din optimismul cel mai desăvîrșit în deznădejdea
cea mai neagră. Era convins că Jănos se va consuma luni în șir
ruiRțgîrid această afirmație nevinovată.
Avusese dreptate. Nesocotita bănuială prinse rădăcini. Jănos
își făcu socoteala ca, înaintea plecării în Galiția, să dea o raită pe
acasă, să lămurească lucrurile și să recupereze de la tatăl său
manuscrisul lucrării. Dar parcă undeva, cine știe unde, s-ar fi
înregistrat această bănuială bolnavă, întîmplarea veni să evite
gafa ce se pregătea. Cu cîteva zile după convorbirea cu Eckwehr,
sosi o scrisoare de la Tîrgu Mureș.
De sub sigiliile rupte, în afară de slovele cunoscute ale tatălui
său, pe masa lui Jănos căzu o scrisoare cu un scris străin.
Literele ascuțite, gotice și, sus, în colțul scrisorii, însemnele unui
oraș al cărui nume Bolyai Farkas obișnuia să-l pronunțe cu
evlavia cu care pronunță credincioșii numele Ierusalimului.
Gbttingen! Această scrisoare nu putea fi decît de la el,
gigantul...
Jănos citea amețit părerea lui Karl Friedrich Gauss despre
lucrarea sa.
„Nici nu-mi pot exprima în cuvinte uimirea. Văd realizat lucrul
pe care începusem a-1 lămuri după treizeci de ani de meditație
spre a-1 putea lăsa urmașilor noștri ca pe o neprețuită comoară.
Nu îndrăznesc măcar să laud munca fiului tău. Ar însemna că
mă laud pe mine însumi. Drumul pe care mergem noi, fiul tău și
cu mine, și rezultatele la care am ajuns sînt aceleași. Îi
mulțumesc că m-a scutit de munca obositoare a transcrierii pe
hîrtie a ideilor mele și mă bucur că cel care mi-a luat-o înainte
într-un mod atît de strălucit e fiul unui vechi prieten al meu...“
— Ehei! — își aruncă Jănos, chiuind de bucurie, chipiul de
grinzile odăii.
Cu capul gol, fără chipiu, fugi la comandament. Maiorul
Broglia și Eckwehr lucrau în aceeași încăpere. Bolyai dădu buzna
în birou. Fluturînd scrisoarea consacrării lui, strigă:
— Domnule maior! Domnule profesor! Priviți!...
Scrisoarea zbură în fața lui Broglia, care, palid, era gata, gata
să se supere pentru nerespectarea regulilor de subordonare. Dar
acum, poate pentru prima și unica dată, se întîmplă ca un
locotenent al împăratului să nu-1 lase pe maiorul său să scoată
o vorbă:
— Cel mai mare matematician al lumii mă invidiază! Domnule
maior! Domnule căpitan! Dați-mi onorul!
Uită că în nerăbdarea lui își bănuise tatăl, făcînd presupuneri
nedemne. Îi trimise la Tîrgu Mureș o scrisoare nespus de
recunoscătoare pentru faptul că fusese atît de bun și îi trimisese
lucrarea lui Gauss. Ș i îi scrise că, la fel ca și pînă acum, va
aștepta cu plăcere pînă cînd Farkas își va termina lucrarea.
Viața agitată a noii garnizoane unde fusese transferat îi aminti
de Viena... Brîul de dealuri împădurite, care parcă asediau orașul
polonez, îi evoca Tîrgu Mureșul. Un specific național deosebit
avea doar împletirea mirosului pe petrol și rosoglio. Mai erau și
cîntecele de o dulce tristețe și, în contrast cu ele, veselia
zgomotoasă ce se revărsa pe fereastra deschisă a camerei, o dată
cu aerul lipindu-se de uniformă, gîdilîndu-i inima și asurzindu-i
urechile.
Domnul locotenent major, cu brațele încrucișate, se abandonă
unei dulci lenevii. Privea ore în șir pe la colțuri de străzi
înfloritoarele fete poloneze. Fără nici un motiv deosebit, se simțea
așa de bine, cum nu se mai simțise nicăieri. Mulțimea de fuste
colorate, zîmbetele deschise îl făcură să murmure melodia
învățată, vrînd-nevrînd, încă din primele ceasuri ale sosirii sale
aici:
 N-a pierit încă Polonia l
Constată cu umor, spunîndu-și, la persoana a treia:
— Eroul nostru a făcut treabă cinstită la Arad, merită să-și ia
partea ce i se cuvine din bucuriile vieții!
Ș i, numai pentru că era tînăr și mulțumit de sine, ar fi vrut să
strîngă la piept acest ciudat oraș galițian. Sub impresia atîtor
noutăți, chiar și imaginea Olgăi Oszolinszky se înfrumuseța.
Hotărî ca, pînă în ziua în care porunca Kaiserului îl va transfera
și de aici, să ducă o intensă viață mondenă. Dar în societatea
poloneză nu putea pătrunde decît cu ajutorul unicei sale
cunoștințe din Lemberg, ademenitoarea doamnă Oszolinszky.
Palatul încăpător, cu un singur cat, al familiei Oszolinszky se
întindea în mijlocul unui fir subțire de pădure. Parcul ce
împrejmuia palatul era aproape cît un cartier al orașului. Gu-
noiul secular al străzilor, duhoarea, lărmuiala gheșeftarilor
rămîneau în urma oaspetelui îndată ce călca pe pajiștea moale a
parcului împrejmuit cu ziduri de piatră. Dintre dealurile ce
împrejmuiau orașul, din acest loc se vedea bine frunzișul bogat
al_ dealului Lew. Zăduful verii aduna aici, în snopi de catifea
verde, coroanele dese ale copacilor.
Pe aleile întortocheate ale parcului nici țipenie de om, care să-i
fi putut da vizitatorului vreo lămurire. O toamnă blajină însoțea
drumul lui Bolyai Jănos. Se opri o clipă să privească strălucirea
nasturilor de alamă ai uniformei lucind în bătaia soarelui, apoi
dispăru gînditor printre copaci.
Familia Oszolinszky nu era acasă. Plecase să-și viziteze rudele
pe undeva, spre lacurile de la Grodek. Cu toate acestea, palatul i
se înfățișă primitor. Un majordom bătrîn, cu pantaloni bufanți,
polonez, desigur, îl pofti pe „pane polkov- nik“ să binevoiască să
urce măcar pînă sus, în bibliotecă, și să-și însemne numele în
registrul vizitatorilor. Familia era deosebit de mîndră de această
bibliotecă. Nici un om care trecuse pe aici nu părăsise palatul
fără să o viziteze.
Fără să vrea, Jănos zîmbi. Își aminti de prima lor seară de la
Viena, cînd, sfîrșiți de oboseală după o călătorie de două
săptămîni, împreună cu Anna, au fost obligați să viziteze
interioarele Olgăi. Se supuse deci îndemnului majordomului.
O scară largă, acoperită de covoare moi, ducea spre catul de
sus al palatului. Coridoarele erau boltite, albe și pustii. În locul
în care una dintre aripile palatului cotea în unghi drept spre
frontispiciu, bătrînul majordom îl trase pe Bolyai cu un gest
intim spre arcada unei ferestre:
— Jos, la parter, e galeria oglinzilor. Dacă pane polkov- nik
intră odată acolo, își vede chipul răsfrînt în sute și sute de
imagini, pentru că încăperea, de la podea și pînă în tavan și
pereții sînt de oglindă. Cel care intră acolo își pierde capacitatea
de a se orienta, din cauza oglinzilor, și e imposibil să mai
găsească singur drumul.
Deși bătrînul îi arăta și explica, hohotind, galeria oglinzilor, pe
Jănos îl izbi tonul lăudăros al Oszolinszkylor și simți o
inexplicabilă dar puternică antipatie față de oglinzi.
— Vreau să văd biblioteca! Îl întrerupse brutal pe majordom.
— O dovadă strălucită a spiritului de sacrificiu polonez,
deschise majordomul ușa, rostind această frază, fără doar și
poate învățată pe de rost.
Biblioteca familiei Oszolinszky își găsea cu siguranță cu greu
perechea. Incunabule legate în pergament și cele mai noi ediții
apărute la Paris, Viena, Petersburg, așezate într-o ordine de
riguroasă meticulozitate își sprijineau de rafturile lustruite
scoarțele colorate și spinările rotunde.
Lîngă o planșetă de desen lucra un bărbat de vreo treizeci de
ani, îmbrăcat într-un sever frac de culoarea tutunului.
— Este, presupun, un membru al familiei? — îl întrebă Jănos
în șoaptă pe majordom.
— Nici pe departe. Domnul inginer vine doar să studieze aici,
în bibliotecă, îl lămuri cel întrebat.
Bărbatul în frac cafeniu, auzind șoapte, se întoarse spre ei.
Avea un păr blond, moale, rar și o privire pătrunzătoare ce-
nușiu-albăstruie. Bolyai se prezentă politicos.
— Bolyai Jănos, locotenent inginer, se înclină el în fața
străinului.
— Bem, candidat inginer.
— Mă bucur că am avut prilejul să cunosc un coleg, continuă
Jănos. Dumneata ești, desigur, supărat că ți-am întrerupt lucrul.
— Nu este biblioteca mea, evită, în felul acesta, un răspuns
direct străinul.
Locotenentul înghiți în sec furios. Îl jignea această reținere. Se
făcu a nu o observa.
— Ei, și la ce lucrezi? — întrebă Jănos, dîndu-și aere.
— Acum la nimic, mi-am terminat timpul de lucru.
Întinse mîna după ceasul de buzunar, care se afla pe masă.
Jănos urmărea încordat mișcarea și, însoțind cu ochii mîna
inginerului, privirea îi căzu pe ceasornic. De panglica de mătase
era prinsă o cruce de aur cu cinci brațe. În mijlocul crucii, într-
un cerc smălțuit, emblema romană, un vultur încoronat. Ș i în
jurul vulturului inscripția: „Honneur et Patrie."
Domnul în frac cafeniu dădu să plece.
— Pardon, — zise Jănos —, nu mi-o luați în nume de rău, aș
mai avea de pus o întrebare. Dar v-aș ruga să vă purtați cu mai
multă încredere în mine. Emblema legiunii de pe panglica
ceasului este a dumneavoastră?
— Ce vreți să spuneți? Credeți oare că îmi însușesc bijuterii
străine?
— M-ați înțeles greșit, spuse Jănos, reținîndu-și cu greu
porniriler Daca^am văzut bine, crucea e însemnul legiunii de
onoare franceze. Sînt curios să știu dacă dumneata ești membru
al legiunii franceze sau poate doar proprietar al acelei podoabe?
Bărbatul mărunțel și blond se îndreptă brusc. Trăsăturile
blajine, feciorelnice devenită aspre. Îl măsură pe Jănos și îi izbi
răspunsul în obraz, disprețuitor, hotărît, eroic:
— De fapt, pe dumneata nu te privește de fel lucrul acesta,
dar, dacă ești foarte curios, am să-ți spun că da, sînt ofițer al
legiunii de onoare. Fleacul acesta mi l-a prins de piept, la
Varșovia, Napoleon însuși.
Se aștepta ca, la ieșirea sa violentă, locotenentul să pună mîna
pe spadă. Își încordă mușchii, gata de salt. Mare îi fu mirarea
cînd în locul atacului așteptat îl văzu pe Bolyai așe- zîndu-se
liniștit pe scaunul de pe care se ridicase el.
— Scuză-mă, dragă domnule candidat inginer, se întoarse
Bolyai spre el, prietenos. N-am să fac gestul la care te aștepți
dumneata. Nici gălăgie n-am să fac pentru că dumneata porți
însemnul unei legiuni interzise în Austria. Nici insultele du-
mitale n-am să le bag în seamă. Ș tiu că ele nu mi se adresează
mie, ci uniformei pe care o port.
— Îi urăsc pe ofițerii austrieci, spuse candidatul inginer.
— Eu aș răzbuna ura dumitale pur și simplu cu arma, dar nu
mă ating de un om despre care știu că acum e neputincios, dar
care cîndva a fost și erou și fanatic.
Micul inginer candidat îl privea cu o uimire crescîndă pe ofițer.
Jănos continuă:
— Să ne înțelegem bine. Dumneata te pregătești să devii
inginer. De fapt, drumul nostru e același și în știință nu există
adversități naționale. Dar dacă uniforma mea te împiedică să ne
înțelegem, atunci poftim.
Gîndul și fapta s-au născut în aceeași clipă. Jănos își trecu
degetele peste nasturii fracului și eleganta haină albastră zbură
pe măsuța de lucru a lui Bem. În cămașă, rîzînd cu poftă, cu
brațele larg desfăcute, Jănos se lăfăia în fața inginerului uimit.
— Ș i acum nici o vorbă. Vino și mă îmbrățișează, altfel am să
devin furios. Atunci nici Dumnezeu nu mă va împiedica să te fac
bucățele.
Părăsiră împreună biblioteca. Bem revenise la sentimente mai
bune față de acest om deosebit. Își abandonă tăcerea și, într-un
mod neobișnuit pentru el, deveni vorbăreț încercînd să-și repare
purtarea ursuză din bibliotecă.
— Mă ocup de tehnologia mașinilor cu aburi, îi explică lui
Bolyai. Ș i tu, domnule locotenent major?
— Domeniul meu e mai restrîns. Geometria corpurilor cerești.
— E o ramură a științei mai înaltă și mai frumoasă decît cea pe
care o explorez eu.
— Dar a ta e mai folositoare, îl completă Bolyai.
— Aș vrea să construiesc vapoare pe Vistula, mărturisi Bem.
Multe, multe vapoare cu aburi ca de la Varșovia la Gdansk viața
să mișune pe vapoarele mele.
— Visezi să fii bogat?
— Nu bani vreau să obțin cu aceste vapoare... ci viață...
— Viață? Pentru cine?
Bem închise ochii:
— Pentru Regatul liber al Varșoviei.
— Dar dacă ar trebui să construiești vapoare pentru un alt
fluviu? — îl ispiti Jănos. De pildă, pentru Sena, Dunăre sau
Mureș?
— Mureș?
— Da, e Vistula patriei mele.
— Păi, pe Mureș... poate că da. Așa, din simpatie pentru tine.
Dar altfel aș construi numai pentru Vistula.
Bolyai se opri:
— Descoperitorului sau constructorului nu îi este permis să se
gîndească la un singur popor. Geniile aparțin omenirii.
Bem scutură din cap cu îndoială.
— Fiecare îi este dator în primul rînd poporului său. Există
oare ideal mai frumos decît acela al eliberării unui popor asuprit?
— Omenirea trebuie eliberată!
— Asta o spui tu, care ești astronom și te ocupi de hiperbole.
Prin firea lucrurilor, ideile tale sînt mai avansate ca ale mele.
— Așa este, încheie Jănos, răspunzînd cu amabilitate, ideile
mele sînt mai avansate, dar ale tale sînt mai realiste și mai ușor
de înfăptuit.
Își închirie o locuință pe strada Jagello, într-o casă cu etaj și
trei ferestre. Tse păru curios că în anumite cartiere ale orașului,
mai ales în cele care dădeau spre Grodek și Zolkiew, și în
regiunea Zarwanica, pe frontoanele dintre stradă casele nu aveau
decît trei ferestre. Prietenul său îl lămuri că acest gen de
construcție cu trei ferestre este un stil arhitectonic tipic polonez.
Din alte surse află însă că o lege poloneză interzice orășenilor să-
și taie, în frontoanele dinspre stradă ale caselor, mai mult de trei
ferestre. Privilegiul de a avea mai multe ferestre îl aveau numai
nobilii.
Chiar după ce prietenia lor deveni mai profundă, Jănos
observă că deseori Bem, în discutarea problemelor naționale
poloneze, se eschiva sau dădea răspunsuri care nu coincideau
întotdeauna cu realitatea. Sau încerca să acopere cu îndemînare
lucruri care, privite dintr-un punct de vedere mai liberal, ar fi
putut fi penibile pentru nefericitul popor.
Ț ara sfîrtecată în trei nu încetase încă să se zbată în pro-
priile-i păcate. Nu îi despărțea decît trecerea unei generații de
rușinea actului prin care aristocrația, sperînd să obțină beneficii
materiale și de clasă, își scosese țara la mezat. Pînă și în cele mai
uitate colțuri ale țării domneau acum pacea și bunăstarea
instaurate de dominația țaristă, o situație cum fiii țării ajunși la
putere nu reușiseră nicicînd să-i asigure bietului popor. Mulți
țărani polonezi se îmbogățiseră în ultimii treizeci de ani,
construindu-și sate frumoase, prin restrîngerea drepturilor
moșierilor jecmănitori. Constituția țării, garantînd libertatea
presei, asigura posibilități nelimitate pentru afirmarea națională.
Dar țarul, care le oferise toate aceste momeli politice îm-
blînzitoare, era, totuși, țarul Rusiei. Din poleirea artificială a
trecutului creștea legenda vieții părinților dispăruți, și țărănimea
din satele de pe malul Vistulei împletea, în rugăciunile ei, alături
de numele lui Kosciusko, numele acelor nobili polonezi care în
numele dreptului de viață și de moarte al stăpînu- lui îi ucideau
moșii și strămoșii. Tineretul însetat de independență era dispus
să renunțe la libertățile juridice cîștigate de o generație, să
nimicească bunăstarea propriului popor, numai și numai spre a
se putea numi din nou polonez.
Adierea acestei atmosfere depășise granițele și se făcea simțită
și în orașele austro-poloneze. Era o atmosferă încărcată de
rușine, nădejde, nesocotință și ură. Dar era fascinantă.
Însoțit de o ordonanța, Jânos se duse călare să inspecteze
cazematele în construcție. Soldații care făceau această muncă
roboteau plictisiți, ridicau terasamente, săpau șanțuri adinei. Nu
stătu mult, îi lăsă singuri și dădu drumul calului la trap întins
pe serpentinele mărginite de pajiști cu iarbă proaspătă și grasă.
Toamna colorase diferit verdele frunzișului. Coroana pădurilor
strălucea multicoloră în nuanțe ruginii, galbene și roșii. De
departe se auzeau hăulituri prelungi, urmate de ecoul
trosnetelor. De. partea cealaltă a dealului, soldații care lucrau la
construcția cazematelor tăiau copaci seculari.
La liziera pădurii, Jânos zări un frac cafeniu care i se păru
cunoscut. Își opri calul:
— Bem! — îl salută pe inginerul candidat, întîlnit pe ne-
așteptate. Nu te-am văzut de mult. Sper că nu-ți îngropi zilele în
lirice visări de te plimbi singuratic prin pădure?
Micul civil se roși pînă la rădăcina urechilor, de parcă ar fi fost
vinovat de ceva.
Bolyai îi făcu semn ordonanței să descalece și îl invită pe
prietenul său la o plimbare călare. Mergeau alături, la pas, ur-
cînd spre observator. Bem își scoase jobenul cenușiu și îl ținea în
mînă, nu cumva să i-1 lovească crengile ce se aplecau dese
deasupra capetelor lor. O vreme, Jânos călări tăcut, preocupat de
un gînd. Apoi se hotărî și spuse:
— De multe ori mi se pare că ai niște țeluri tainice, — și se
întoarse spre polonez —, gînduri pe care mi le ascunzi cu grijă.
Tu nu te ocupi numai de mașini cu aburi, ci și cu calcule
militare. Am zărit, mai de mult, întîmplător, o însemnare de a ta.
Inginerul candidat lovi cu jobenul o gîză strălucitoare ce trecea
bîzîind pe lîngă el.
— Ț eluri tainice nu am, se eschivă zîmbind. Poate numai niște
doruri secrete.
Ajunseră într-un luminiș de unde se deschidea în fața lor
panorama cătunelor așezate în vale. Adierea vîntului proaspăt
răsfira pletele lui Bem. Își puse jobenul cenușiu pe cap.
— Dorințe secrete poate că da... — repetă misterios și descrise
cu dreapta o mișcare largă spre regiunea de dealuri ce mărginea
frontiera. Vezi, acolo unde se îngălbenește cerul spre Zolkiew, aș
dori uneori să pot zugrăvi orizontul polonez în roșu. j
Tăcu. Îi păru rău că spusese și atît. Și, ca Jănos să nu aibă
posibilitatetr'de^a-1 mai ispiti cumva, întoarse el vorba spre
întrebare:
— Dar tu... tu întrebi într-una, fără ca vreodată să spui ceva
despre intențiile tale. Știu despre tine că ai o geometrie absolută,
știu că lucrarea s-a bucurat de aprecierea lui Gauss, în schimb,
nu știu ce planuri nutrești. Ce vei face de aici încolo? Cum aș
putea crede că ar fi lipsit de planuri savantul care a dăruit ceva
nu unui neam, ci omenirii întregi? Dacă ai chefui măcar, dacă te-
ai ține după muieri. Dar tu, de săptămîni întregi, nu faci nimic.
Ieși dimineața călare pînă la cazemată, la amiază te plimbi pe
strada Jagello, privești femeile și nu îndrăznești să intri în vorbă
cu ele.
Locotenentul major își încruntă sprîncenele. Vorbele lui Bem
țintiseră în plin.
— Nici n-am știut că ești un asemenea observator atent, se
ascunse furios după paravanul vorbelor.
Avea senzația că cineva îi joacă lumina unei oglinzi în fața
ochilor. O frîntură de clipă doar, și în această frîntură zări
alunecarea unui obraz, conturul diafan al unei vieți dispă- rînd
în neant.
Nu-și amintea trăsăturile, dar păstra materializată o impresie
ce se cuibărea brusc în nesiguranțele bolnave ale sufletului său.
Obrazul, ivit din neguri sumbre, i se părea a fi propriul său chip,
amenințător și prevestitor de rele.
De cînd încheiase, la Arad, noua geometrie, nu lucrase nimic.
Se săturase de creație pentru ani întregi și acum încerca să
retrăiască, în gînd, amintirea marii încordări. Se așteptase la
celebritate, mai răsunătoare decît aceea a lui Gauss și a tatălui
său. La început, îl învinuia pe Farkas pentru că îl întîr- zie,
lăsîndu-se așteptat, cu editarea cît mai grabnică a lucrării. Dar
această scuză se dovedi, în scurtă vreme, neîntemeiată. Tatăl său
îl înștiință că la Tîrgu Mureș s-a început tipărirea lucrărilor.
Nu mai putea spune că lîncezeala lui se datora deznădejdii de
a fi redus la tăcere. Nu lucra pentru că nu-1 mai interesa propria
lui știință. Își mărturisi roșind că femeiuștile de pe strada Jagello
îl interesau mai mult decît Copernic. Lînce- zea oare după ce
reușise să realizeze, în matematică, ceea ce
nu reușise să rezolve nimeni de două mii de ani încoace, în
timp ce în viață nu izbutea să realizeze un lucru firesc, la
îndemîna oricărui răcan și a oricărei slujnice? Avea dreptate
Bem! Privea femeile și se temea de moarte să le vorbească. Se
uita la femei și în ochii lui se scufundau intenții și planuri. Să fi
lîncezit oare acum pentru că nu era nimeni care să-i bi- ciuiască
voința, ambiționindu-1, așa cum fusese, cîndva, Teleki Anna, de
dragul căreia își pusese puterile la încercare?
Sau era poate inert pentru că, treptat, îi pierise conștiința
superiorității sale, care înainte îi era foarte clară și pe care o și
afirma cu dezinvoltură în fața celor din jur? La Viena, la Arad nu
recunoaștea superioritatea nimănui. Ș i iată că aici, la Lem- berg,
se împiedicase de un candidat la inginerie cu frac cafeniu, care la
început nici nu voia să stea de vorbă cu el și care, politicos,
contesta, de fapt, tot ce nu servea practica în știință și în umbra
intețiilor căruia pulsează, de fapt, zorile unei istorii ce va să vină?
Iar el, Bolyai Jănos, geniul, răsfățatul saloanelor vieneze,
soldățelul alintat al prințului, se lăsa instinctiv cucerit de...
desconsiderarea acestui polonez mărunțel! Călărește dimineața
pînă la fortificații, la prînz se postează pe strada Jagello, privește
femeile și nu îndrăznește să le vorbească!
Ce poate însemna asta dacă nu pierderea trufiei, dacă nu
pierderea crezului fără de care nu există țel și putere de creație?
Primi o invitație de Ia Olga Oszolinszky. Doamna se întorsese
de mai bine de două săptămîni din călătoriile ei și voia să
deschidă seria mondenă a primirilor de toamnă cu o serată
fastuoasă. Mărinimoasă, Olga îi comunică lui Jănos, în scrisoare,
că îl iartă pentru indiferența ce i-o arătase la Viena. Îi dădu de
înțeles că la serată le va oferi oaspeților o rară reprezentație
muzicală. Știa bine că Bolyai e ahtiat după muzică. Spre a-i
incita interesul, îi divulgă doar că un eminent muzician din
Varșovia, în drum spre Viena, va încînta asistența interpretînd
cîteva nocturne din creația sa proprie.
Poate din cauza nocturnelor sau poate dintr-o altă înclinare
spre extravaganță, Olga fixase deschiderea seratei pentru orele
zece seara. Umbrele cafenii ale toamnei învăluiau acoperișurile
caselor Lembergului. Liniștea burgheză respira adînc aroma
finului cosit și sunetele tălăngilor turmelor de oi pătrundeau
xirptrtere spre centru, venind dinspre marginea orașului.
Ferestruici înguste se luminau tîrziu și cu zgârcenie, privind spre
străzile umbrite, iar porțile se deschideau discret, lăsînd să se
strecoare focul iubirii inimilor tinere. Undeva, departe, la mare
înălțime, se auzea zlbîrnîitul unui zmeu de hîrtie, dar de zărit nu-
1 mai puteai zări și fericitul său proprietar, de nici zece ani
împliniți, se străduia să-1 salveze de năvala întunericului,
răsucind emoționat un ghem de sfoară ca să readucă pe pămînt
jucăria trufașă.
Seara se lăsa pentru a doua oară cînd Jănos ajunse la porțile
palatului Oszolinszky. Cameristele nopții înlocuiseră fustele
cafenii ale zilei, întinzînd cu mîini catifelate voaluri albastre de
mătase și veghe la căpătîiul sfîrșitului de zi, aprin- zînd
strălucirea înaltă a primei stele.
Bătrînul parc al palatului era cufundat în liniște și scoarța albă
a mestecenilor lumina prin frunzișul des al platanilor.
Întîrziase?
Printre copacii parcului se cernea un zvon de clavir. Cu
siguranță că începuse concertul. Sau să fi prins glas doar raza de
lună ce mîngîia frunzele copacilor?...
În fața porții se deschideau două alei. Una ducea spre
frontonul palatului,'cealaltă, făcînd un ocol ușor, ducea spre
spatele clădirii. Bolyai Jănos observă prea tîrziu că, scufundat în
gînduri, o pornise pe această din urmă alee. Nu voi să se
întoarcă. Gîndea că, străbătînd grădina va nimeri totuși în
salonul de primire. Deodată ajunse pe un teren pietruit. Palidă,
luna privea coloanele palatului de sus, de pe înălțimea dealului
Lew.
Recunoscu galeria oglinzilor.
Se opri. Și cum încetă și zgomotul slab al pașilor lui, auzi
dinspre coloane zuruitul ușor al pietrișului.
Văzu îndreptîndu-se spre clădire un cerb frumos și tînăr.
Pielea ruginie cu păr scurt părea din depărtare atît de moale,
încît gândul omului evocă fără să vrea catifeaua sau poate chiar
puful de pasăre. Coarnele frumos arcuite le purta cu atîta grijă
pe fruntea ridicată de parcă s-ar fi temut să nu le piardă cumva.
Ș i muzica se auzi cernîndu-se dulce printr-o fereastră uitată
deschisă undeva, la etaj.
Pașii vietății se încetineau, devenind aerieni ca în vis. Acum, în
grădină părea că luna apăruse de două ori. Era întruchipată în
armonia muzicii revărsate peste grădină, infil- trînduse prin auz
în sîngele lui Bolyai, ca un izvor dătător de viață. Al doilea astru
ceresc se vedea cu ochiul, luminînd, o feerie ca din alte lumi
peste deal și peste frunzișuri, galeria oglinzilor.
În clipa aceea, cerbul se apropiase atît de mult de oglinzi, încît
în noaptea deosebit de luminată, genialul ofițer putu să-i distingă
clar strălucirea chipului de ireală oglindă. Sentimentul ce-1
paraliză pe Bolyai era mai mult decît curiozitate, în ceața
gîndurilor se ivi un crez păgîn. Făcu analogia între el și
maiestuoasa sălbăticiune și asemui oglinzile cu o zi de neîn-
lăturat, în care va trebui să se confrunte profund cu sine însuși.
Se apropie cu grijă ca să poată urmări în amănunt scena ce
urma să se desfășoare.
La intrarea în galeria oglinzilor, cerbul se opri smerit. Aici, în
exterior, oglinzile acopereau oblic portalul boltit în semicerc, deci
imaginea rezultată era singulară. Nervii animalului erau
încordați de uimire. În fața lui stătea un mascul, un cerb
puternic și vînjos, animal imperial, care ținea agățată între
coarne visătoarea lună, ca pe o medalie strălucitoare. De fiecare
fir al părului animalului miraculos atîrna cîte o stea, scîn- teind
argintie. De bună seamă, înainte de a ajunge aici, celălalt cerb se
tăvălise în praf de diamante. Și cerbul din oglindă îl privea fix pe
cel adevărat. Stăteau ca doi frați gemeni ai liniștii și nu știau încă
dacă își sînt prieteni sau dușmani. Cel adevărat tresări nervos.
Mișcarea speriată fu urmată pe loc de spaima celuilalt. Cel viu
voi să-și ocolească enervantul alter- ego. Dar și imaginea se
întorcea în direcția în care cotea el. Era limpede că orice
încercare de scăpare va fi zadarnică și cerbul din oglindă, învăluit
în raze argintii, nu-1 va mai lăsa niciodată să scape din puterea
lui.
Cu buzele uscate, Bolyai urmărea mișcările cerbului. Se mai
apropie cîțiva pași ca să poată vedea și mai bine reacțiile ani-
malului. Din nebăgare de seamă, teaca lată a săbiei sale zornăi,
lovită de pietrișul aleii. Cerbul se înfioră. Își ridică grumazul, îl
zări pe ofițer și, îngrozit, se năpusti între cele două coloane,
intrînd ca o săgeată în galeria oglinzilor.
Îl înconjurară sute și sute de cerbi sălbăticiți de groază,
înăuntru, în galeria strimtă, față în față și în unghiuri diferite, în
perspectiva nemărginită a oglinzilor așezate cu viclenie, cerbii
umpleau zarea strălucitorului labirint. Din față, dintr-o parte și
din spate, animalul prins în capcană era amenințat de o teribilă-
șLînfricoșătoare mulțime de coarne. Se răsuci gîfîind și se năpusti
spre libertate cu o spaimă de moarte, acolo unde ochii scăldați în
sînge păreau a zări crăpătura de deasupra căreia strălucea luna
ce-1 chema spre lărgimea curții. În fața lui zări, năpustindu-se
asupră-i, din oglindă, seamănul său cel mai apropiat. Coarnele li
se izbiră și oglinda groasă se sparse în bucăți ascuțite acoperind
și rănind cerbul prizonier. Atunci simți limpede că fiecare dintre
semenii lui îi e dușman de moarte. Fiecare își adulmeca în chipul
reflectat din sine asupritorul. Dacă îndrăznea să se miște, armele
de os se îndreptau din toate direcțiile spre el. Iar ca să se
oprească liniștit, în- tr-un loc, nu mai avea destul sînge rece.
Tînguitor, deznădăjduit, boncăni spre înălțime, așa cum
boncănea în adîncul pădurii seculare, chinuit de setea împere-
cherii. Dar acum spaima i se desăvîrși. Din înălțimea oglinzii, din
direcția de unde altădată îi zîmbea frunzișul liniștitor sau cerul
mătăsos, acum, răsturnați pe spate, cu picioarele ridicate,
nenumărații lui dușmani loveau înălțimile cu copitele lor.
Înțelese că viu nu poate scăpa din capcana în care intrase.
Din ochi îi zvîcniră lacrimi la gîndul că a trăit atît de puțin.
Neputința îl moleși, apoi îi biciui instinctul de conservare,
înfierbîntîndu-i sîngele. Nările umede îi tremurau subțire,
înăbușindu-se. Teama de moarte îi vîjîia în genunchii pregătiți
pentru un salt sălbatic. Mai boncăni o dată și mai împunse o
dată cu coarnele.
Cioburile care cădeau de sus îi răniră pieptul. Nici nu băgă de
seamă, dar cînd întoarse capul văzu într-un perete de oglindă că
sîngele șiroiește în valuri bogate din pieptul dușmanilor. Răsuflă
ușurat. Nădejdea că îi rănește de moarte pe adversarii încolțiți îi
dădu o putere nebună. Descoperi că, spărgînd tot mai multe
oglinzi, cireada se împuținează. Din gură i se revărsa o spumă
groasă, sîngele ce se scurgea din nenumărate- le-i răni îi vopsise
în roșu rubiniu blana ce se lipea vîscoasă.
Melodia care pînă acum se cernuse somnoroasă se transformă
brusc într-o mazurcă îndrăcită. Cerbul era împins spre faptă de
ritmul sălbatic, de frenezia petrecerii. Se ridică pe picioarele
dindărăt. Cu o ultimă încordare împunse oglinzile cerului și în
urma loviturii bine țintite îi pieriră și ultimii dușmani, cU copitele
azvîrlite spre tării. Numai că această ultimă faptă îi fu fatală.
Cioburile de sus răniră grumazul luptătorului ce încerca să se
ridice, tăind tocmai acolo unde sîngele pulsa într-o vînă
puternică. Căzînd în genunchi, văzu cum i se sfărîmă în bucățele
dușmanii. În delir, cu ochii umbriți de ceață, luă la cunoștință
pieirea asupritorilor și cînd în urechea lui răsunară ultimele
acorduri războinice ale muzicii, anunțîd victoria, își dădu
sufletul.
Din rîndul de geamuri luminate de la catul întîi izbucni o
furtună de aplauze. Oaspeții Olgăi Oszolinszky îl sărbătoreau pe
muzicantul varșovian, ale cărui degete albe ca neaua obosiseră
pe clapele negre ale clavirului.
Blond, aproape dureros de blond, Franz Friedrich Chopin
muzicantul în vîrstă de numai douăzeci de ani, se ridică de lîngă
instrumentul său, epuizat, și se îndreptă clătinîndu-se spre
geam, voind să respire puțin din aerul proaspăt al acestei nopți
cu o lună de o paloare de ftizie.
— Vino, îi întinse mîna Olga Oszolinszky lui Bolyai. Te-am
așteptat cu nerăbdare. Am să te prezint musafirilor mei.
Retras în adîncitura unei ferestre boltite, Bem discuta cu
pianistul varșovian.
— Visătorii! — îi arătă Olga pe cei doi. Domnul Chopin duce cu
sine, în străinătate, închis într-un medalion de aur, o fărîmă din
pămîntul Varșoviei. Pe celălalt domn, viitor inginer, aud că îl
cunoști.
Schimbară cîteva vorbe banale. Mîna rece a artistului se
retrase bănuitoare din palma puternică a lui Bolyai Jănos.
Îndepărtîndu-se, Olga șopti la urechea locotenentului:
— Nu-mi place că discută politică. Toată seara, pe buzele lor
n-au fost decît două nume: al prințului Czartoryski și al
profesorului Lelevel. Ce s-or fi amestecînd în treburi de astea un
muzician și un viitor inginer?
— La Lemberg, azi, numele acestea sînt la ordinea zilei,
încercă să-i apere Jănos cu nevinovăție pe Bem și Chopin.
— Nu-mi pasă. Ș i să nu-i pomenească în salonul meu! — se
revoltă Olga. Aici sînt prezenți un Kurowsky, un Krakow- sky. un
Jagielonsky, un Zagorko, un Dziedusiczky, un Szul- kowsky.
— Și un Brzky și un Wrzsky! — li se alătură un mucalit
funcționar de stat într-o haină verde ca spanacul. Pardon, nu-
mele meu este Bjelin.
Habar n-avea despre ce este vorba, dar prin adăugirea acestor
nume, sonore nu voia să scape prilejul să-și exprime venerația
față de stăpîna casei și față de aristocrația galițiană.
Olga dădu din cap, aprobîndu-1:
— Ș i să nu uităm: trei Oszolinszky. Tot corpul ofițeresc al
grănicerilor călare.
— Unsprezece distinși ofițeri ai cavaleriei ușoare! adăugă
funcționarul cel verde.
— Oui, messieurs Ies chevau-legers, se fandosi Olga, pe
franțuzește. Domnii nu mi-ar ierta-o niciodată dacă numele lor ar
fi pomenit vreodată într-o asociație cît de nevinovată cu numele
și activitatea tulbure a partidului academist de la Varșovia.
Cei unsprezece distinși cavaleriști nu-i dădeau nici o atenție lui
Bem, iar muzicantul îi interesase doar cîtă vreme își văzuse de
instrumentul său. Beau vîrtos rosoglio și le făceau intens curte
doamnelor care cochetau cu ei. Și cerură încă... și încă — muzică.
Lăsîndu-se rugat puțin, Chopin începu o mazurcă ce în-
fierbîntă sîngele ascultătorilor. Era sătul de recepții, dar în seara
asta se considera dator să muncească din greu pînă la capăt.
Abia de două zile trecuse hotarele Galiției, venind din Polonia
Rusă. Austriecii îi puseseră viza pe pașaport cu condiția să cînte
la petrecerea ofițerilor. Pentru a doua zi, în zori, îi promiseseră o
trăsură de campanie care-1 va duce pînă la Cracovia. Ordinul de
deplasare fusese deja întocmit și, pentru o asemenea amabilitate,
se socotea dator sa-i distreze pe domni.
Cheful încins nu-i dădea lui Chopin nici măcar o clipă de
răgaz.
— Încă, încă! pretindea asistența de îndată ce artistul își
permitea o pauză spre a-și trage suflarea.
— Cinci minute, domnilor! — îi ruga zîmbind artistul. Dați-mi
voie să-mi odihnesc degetele.
— Da, da, îi ținu parte viitorul inginer. Lăsați-1 să se odih-
nească, veți vedea cu ce forță va cînta după aceea.
— Cum să nu, i se făcu milă și Olgai Oszolinszky de Chopin.
Să-l schimbe domnul Bolyai pe artistul obosit, propuse ea.. Avem
vioară și domnul locotenent mînuiește arcușul ca nimeni altul în
Galiția, explică ea.
Jănos se eschivă rigid. Arta muzicantului polonez îl impre-
sionase atît de profund, încît după emoția trăită nu ar mai fi
putut oferi musafirilor casei Oszolinszky un regal.
— Într-un cuvînt, vă dați în lături și nu vreți să vă ajutați
colegul artist, forță gazda nota.
Bolyai evită un răspuns direct:
— Trebuie să protestez în numele domnului Chopin împotriva
ideii de a situa în muzică un simplu locotenent imperial pe
același loc cu deosebitul său talent. Din nefericire, nici unuia
dintre noi nu i se cuvine onoarea de a ne numi colegi cu dînsul.
Unul dintre ofițerii de cavalerie își potrivi provocator monoclul
la ochi. Poate acela care fusese prezentat drept Kurowsky, dacă
nu cumva era Krakowsky. „Un simplu loco- tenet imperial?"
Polonezul asimilat austriecilor se agăță, cu gura căscată, de
complimentul nevinovat. Jănos îi întoarse cu duritate privirea.
Domnul Kurowsky sau Krakowsky își plecă de îndată genele
adumbrite. Și, în loc să-și exprime jignirea direct lui Bolyai, se
întoarse șuierînd către un camarad de lîngă el.
— Superior lui. Un domn locotenent major își disprețuiește
într-atît rangul încît găsește că un oarecare muzicant îi este
superior! Ai auzit? Se opune ca un „simplu" ofițer al imperiului
să se bucure de o apreciere egală cu cea a muzicantului.
— Nu-i decît o scuză! Dacă ar ști să cînte ar pune mîna pe
arcuș și-ar cînta fără să se eschiveze umilindu-se.
Fraza fusese spusă însă destul de tare ca să o audă și Jănos și
era prea impertinentă ca să poată fi lăsată fără replică.
Bolyai se apropie de cei doi cavaleriști. Cel cu lornion păli, iar
căpitanul cavalerist de lîngă el, lat în umeri își umflă pieptul
amenințător. Era Zagorko, campionul de scrimă al regimentului
de cavalerie ușoară. Jănos îl abordă mai întîi cu seninătate pe cel
cu monoclu:
— Vă preocupă vioara peste măsură, zise blajin.
Zagorko cunoștea din experiență acest calm dinaintea fur-
tunilor. Vrînd să-și cruțe colegul de urmări, împinse persoana sa
cu mînă mai sigură în centrul evenimentelor:
— Vioara îl interesează nu numai pe căpitanul Kurowsky, ci și
pe mine.
— Am băgat de seamă, îl liniști Bolyai pe campion. Am să vă
răspândii dumneavoastră.
Zagorko forță nerăbdător nota:
— Întrebarea e simplă. Știți să cîntați la vioară, dar nu vreți,
sau nu știți și de aceea vă eschivați.
— Cînd sînt bine dispus, cînt destul de acceptabil, fu răs-
punsul. Ș i dacă domnul căpitan pe care-1 cheamă Krakowski...
— Kurowsky, îl corectă acesta.
— Sau Kurowsky, ceea ce e totuna... zic, dacă domnul căpitan
vrea să-mi creeze această bună dispoziție, nimic mai simplu... Se
va înțelege cu doi domni și ne putem întîlni chiar în zorii zilei,
într-unul dintre luminișurile de pe dealul Lew.
Kurowsky simți un fior rece alunecîndu-i pe șira spinării. Fu
nevoit însă să-și pocnească pintenii, semnalînd astfel că acceptă
provocarea.
— Ș i tot acolo, am să vă cînt și dumneavoastră cu plăcere la
vioară! — spuse Bolyai aplecîndu-se spre Zagorko.
Ș tirea că locotenentul inginer a provocat la duel un Kurowsky
și un Zagorko făcu de îndată înconjurul salonului. Cochetele
curtezane ale cavaleriștilor aruncară, de aici înainte, tot mai dese
ocheade furișe lui Bolyai. În timp ce toasta, Dziedusiczky își
surprinse propria nevastă zîmbindu-i ofițerului inginer cu frac
albastru. Puse de îndată paharul cu roso- geio pe masă și îl
chemă pe Bolyai de o parte:
 — Locotenente, aud că mîine vei cînta la vioară în nu știu care
luminiș de pădure.
— Dacă va fi nevoie, voi cînta chiar și în fața unui întreg
regiment de cavalerie, răspunse Jănos peste umăr.
Ș i pe buzele doamnelor trecu, asemenea unui val de uimire,
exclamația:
— A provocat și un Dziedusiczky... un Jagielonsky, un Brzky și
un Wrzsky... Ai auzit, unsprezece cavaleriști.
Iar în sinea lor își spuseră:
— Un bărbat! Un erou! Un Bolyai 1
În luminișul înrourat de pe coama dealului, unsprezece ofițeri
așteptau să se facă ora șase. Tot corpul ofițeresc al grănicerilor
călare. Se înțeleseră să-și fie ajutoare cu schimbul, în ordinea în
care unii termină și alții vin la rînd să se lupte cu Bolyai. Zagorko
umbla de colo-colo, cu pași care făceau pă- mîntul să se
cutremure. În urma cizmei lui rouă pajiștii se șterse într-o dîră
arcuită. Parcă fiecare strop ar fi fost o viață de om, gîndi
Kurowsky. Ș i prin locurile pe unde dăinuia încă mania acestui
duel tîmpit... dar nu avu putere să-și ducă pînă la capăt gîndul
că acolo viețile oamenilor se șterg asemenea picăturilor de rouă.
Își invidia colegii a căror înfruntare cu Bolyai era programată
după înfruntarea acestuia cu Zagorko. Campionul regimentului îl
va scoate din luptă pe Bolyai și celorlalți nici nu le va mai veni
rîndul. Dar el! Ce se va în- tîmpla cu el? Cu un Kurowsky?
Îi era frig. Ar fi dorit să răsară soarele. Un alt cavalerist,
îmbujorat, tînăr stegar, își scoase poate pentru a zecea oară
ceasul de aur din buzunar. Era primul lui duel. Era emoționat și
curios de felul cum va decurge, ar fi fost neconsolat dacă
înfruntarea n-ar fi avut loc, din vreo cauză neprevăzută.
Mierle matinale umpleau cu zarva lor faptul pustiu al zilei, în
abureala zorilor cavaleriștii ce adăstau își vedeau siluetele
învăluite parcă în opal.
Jănos apăru cu o punctualitate extremă, singur, fără ajutoare,
ținîndu-și sub braț vioara.
 Unsprezece distinși cavaleriști strîmbară din nas. Ce fel de
duel e acela unde adversarul sosește singur? Bolyai nu le dădu
prea mult timp de gîndire. Așa cum nici regulile duelului nu le
prea lua în seamă.
— Important e esențialul, domnilor, — îi salută cu prospețime
—, și esențialul e să ne batem.
Doi cavaleriști, Szulkowsky și Wrzsky, ajutoarele lui Kurowsky,
primul partener, ieșiră nemulțumiți din rînd.
— Vreți să vă bateți fără ajutoare? — se întoarseră ei spre
Bolyai.
— Ajutoarele mele sînt cu mine, răspunse Jănos.
— Așa! Au întîrziat poate la cotitura drumului? — priviră spre
Lemberg Szulkowsky și Wrzsky.
— Ajutoarele mele n-au întîrziat, sînt aici, cu mine.
— Nu-1 înțelegem pe domnia voastră. Iar timpul și locul unde
ne aflăm nu sînt potrivite glumelor pe socoteala întrebărilor
noastre.
— Unul dintre ajutoare îmi este vioara, al doilea sabia, care-mi
atîrnă Ia cingătoare.
Cei doi ofițeri de cavalerie se uitară încțjrcați unul la altul.
— Bine, — spuse Wrzsky, după ce se gîndi îndelung —, vă
privește13xtaeă vreți să vă lipsiți de ajutoare. Dacă veți fi rănit,
felcerul nostru vă stă la dispoziție.
Locotenentul inginer se plecă adînc, plin de politețe:
— Mă voi strădui să evit solicitarea lui.
De sub braț ieși la iveală vioara. Se rezemă de un plop cu
trunchi gros, își strînse vioara între genunchi și începu să o
acordeze cu toată dăruirea.
— Der Mensch ist verriickt *, exclamă Dziedusiczky. Ori își bate
joc de noi, ori ceva la el nu e în ordine.
Wrzsky întrebă:
— Domnule locotenent, ați venit oare să cîntați la vioară ori să
vă bateți cu noi?

13 Omul acesta e nebun (germ.).

 — Am venit pentru amîndouă, învîrti, în continuare, Bolyai
cheile viorii. Am promis că aici am să cînt cu plăcere cîntecul
fiecăruia dintre dumneavoastră.
— La vioară?
— În parte.
— Alte dorințe?
— După fiecare duel voi avea nevoie să mă înviorez puțin.
Trebuie să recunoașteți că a susține unsprezece dueluri, unul
după altul, e un lucru mai puțin obișnuit. Să nu vă mire că am o
idee, și ea mai puțin obișnuită. Înaintea fiecărei noi înfruntări un
solo de vioară. Cred că nu e o pretenție exagerată.
Cavaleriștii își apropiară capetele:
— Bun și așa! — stabiliră după o scurtă consfătuire. Putem
începe.
Wrzsky îi comunică lui Bolyai că prima înfruntare va fi
înfruntarea lui Kurowsky.
— În regulă! Tocmai îmi acordez vioara, sper că nici domnul
Kurowsky nu va rămîne dezacordat, provocă Jănos.
Ajutoarele priviră instinctiv spre locul unde stătea Kurowsky.
Ș i, într-adevăr acesta nu făcea nici cel mai mic efort spre a arăta
cît de cît o bună dispoziție. Prietenii îi vîrîră sabia în mînă și îl
așezară în fața lui Bolyai. Apoi dădură semnalul. La prima
încrucișare, sabia zbură din mîna lui Kurowsky, descriind un arc
neregulat. De altfel, Jănos abia dacă își însînge- rase adversarul.
Primului cavaler nu i se întîmplă altă neplăcere decît că se
întinsese leșinat pe pajiștea moale, mătăsoasă și îi curgea sînge
din nas. Pînă să-și revină în fire, vioara ras- pîndea acordurile
maiestuoase ale unui marș. Ofițerii recunoscură melodia unui
cîntec ostășesc la modă:
Eroul se ivește. Descăleca solemn, Apoi, spunînd „adio" luminii
bucuriei, Cu sabia în mină înfruntă moartea demn. Prietenă îi este
furtuna bătăliei.
În ritmul muzicii, Zagorko se așeză în fața lui Bolyai. Jănos
termină liniștit cîntecul, un cavalerist dădu startul și cele două
lame late se încrucișară. Atacul îl deschisese ofițerul de cavlerie.
Folosea mișcări îndrăznețe, de incizie, după uzitata metodă
franceză. Armata austriacă nu cunoștea aceste mișcări de un
hazard sfruntat. Pe Bolyai mai-mai să-l zăpăcească înaintările
violente. Pară instinctiv primele lovituri ale lui Zagorko și sări
prudent înapoi. Apoi, brusc își aduse aminte că la Tîrgu Mureș,
cînd tatăl său îl deprindea cu mînuirea floretei, îl învățase aceste
mișcări. Ș i cînd el încerca să-și atingă tatăl cu floreta lui
nevinovată, bătrînul Bolyai își în- vîrtea sabia ca pe o vîrtelniță,
pentru ca oțelul îngust să ridice în fața lui un cerc compact de
apărare. În fața atacului lui Zagorko acesta era singurul mod
eficient de apărare.
Cei doi adversari constatară, din prima clipă, că sînt de aceeași
talie. Constatarea îi făcu să fie mai prudenți. Dar nu numai ei se
supravegheau cu atenție încordată, ci și ofițerii de cavalerie care
își așteptau rîndul pe margine pîndeau cu vigilență mișcările
clasice ale celor doi spadasini. Apărarea era cînd iute ca fulgerul,
cînd se topea trecînd pe neobservate, lin, în atac și aluneca din
nou în defensivă. Zagorko își întărea saltul înainte cu strigăte
vioaie. Jănos zîmbea rece și observă că își cîștigase superioritatea
morală în clipa cînd Zagorko băgă de seamă că domnul inginer
mînuiește spada mult mai bine decît își închipuia el.
În jurul lor, mărgelele rare de pe iarbă se sfărîmară, iar ei se
acopereau de stropii de rouă ai sudorii izvorîte din încordarea
mușchilor. Cu cît încrucișarea săbiilor se prelungea, ofițerul de
cavalerie avea tot mai multe surprize neplăcute. Apoi, sabia
zbură elastică urmînd porunca mîinii sale. Voise să descrie un
mouline și să încrusteze astfel, din dreapta, o tăietură amplă în
brațul lui Jănos. Înainte însă ca sabia să se poată avînta,
locotexiyul major reuși să pătrundă printr-o breșă de o clipă.
Din pieptul lui Zagorko sîngele zvîcnea îmbelșugat.
Dziedusiczky interveni:
— Stai!...
O sabie căzu în iarbă. Un obraz deveni vinețiu.
 Felcerul desfăcu cu degetele tremurînde cutia cu feșe. Cu
nasul însîngerat, Kurowsky slăvea norocul că nu fusese el în fața
sălbaticului spadasin, în locul lui Zagorko.
Jignitor, crud, spre uluirea partenerilor ce-și așteptau rîn- dul,
fără să-i pese măcar că pentru muribund răsunau acum ultimele
acorduri, Jănos cînta:
Jelește polonezul a țării-amară soartă
Căci mîndrul Poniatovsky la luptă nu-l mai poartă.
Ș tia că Zagorko fusese lumina ochilor regimentului și odată cu
înfrîngerea lui încrederea în sine a celorlalți era sfărîmată.
Dziedusiczky fu rănit la piept, Szulkowsky la umăr, Ja-
gielonsky la braț. Ca o fiară cuprinsă de furie, Bolyai Jănos își
dovedea tot mai iute victimele. Între fiecare ciocnire se auzea
plînsetul neostenit al viorii.
O sonată, un recviem, un oratoriu...
În pădure amuțiră păsările și toamna se opri o clipă din
asediul său veștejitor. Sunetul viorii cădea picurînd pe pajiștea de
la poalele dealului, în timp ce rănile ofițerilor se deschideau spre
cerul trandafiriu al zorilor. Dintre toți, numai trei domni, trei
bravi cavaleri nu sîngerau. Fără rană rămăseseră însă, cei trei
Oszolinszky.
Atunci felcerul se apropie de Bolyai.
— Nu vă las să continuați. Nu mai am feșe. N-aș avea cu ce
lega alte răni.
Jănos azvîrli dimineții strălucitoare un hohot răsunător de rîs.
Ș i glasul lui zbură fără a se opri, izbindu-se de turnurile înaltelor
biserici din Lemberg.
Din spatele colinei Lew, zorile agățată abia acum-pe bolta
înaltă a cerului, ridicînd cu mîini însîngerate, din adîncul văilor,
un soare tînăr. iîn această dimineață victorioasă, Jănos simțea că
se regăsise pe sine în sublima gimnastică.
Se regăsise, era din nou superior mediului său. Și înțelese
totodată că lipsa lui de poftă pentru orice, aici, la Lemberg, se
datora faptului că pînă acum contemporanii săi nu erau
conștienți de această superioritate a lui. Faptul că deocamdată le
demonstrase cavalerilor doar superioritatea sa fizică n-avea nici o
însemnătate. Însemnată era demonstrația în sine, nu forma în
care se consumase.
Se întoarse acasă plin de trufie.
O asemenea seninătate și mulțumire lăuntrică formaseră, cu
ani în urmă, climatul sufletesc care-i permisese elaborarea celor
mai frumoase amănunte ale geometriei absolute. Această mati-
nală serie de dueluri îi dăduse acum armonia spirituală indis-
pensabilă actului de creație.
Ș i totuși un grăunte de nemulțumire umbrea cerul curat al
bucuriei sale.
De fapt, toată afacerea asta se iscase din cauza muzicianului
polonez. Ș i Bolyai Jănos, după ce îi provocase în corpore pe
ofițerii de cavalerie la duel, se întorsese către Bem și Chopin,
rugîndu-i să accepte să-1 secondeze. Cei doi polonezi se grăbiră
să accepte propunerea lui Jănos. Promiseră că la cinci și
jumătate vor fi prezenți pe pajiștea cu pricina. Pe Bolyai îl
surprinsese foarte neplăcut absența amîndorura. Furia reușise
să și-o mascheze cu răspunsul arogant dat lui Wrzsky, cum că
ajutoarele sale sînt vioara și spada. Dar, în ceea ce-1 privea, nu
considera lucrurile lămurite încă.
Acasă se spălă și își împrospătă hainele.
Sub fereastră, ordonanța îi încălzea calul, plimbîndu-1. Privi
afară și văzu că omul se ocupa numai de calul lui, iar calul cu
care îl conducea de obicei în rondul său de dimineață lipsea.
— Unde e șargul? — îl întrebă pe fecior cînd ajunse în stradă,
ieșind pe poartă cu cravașa în mînă.
Ordonanța răspunse pe un tot cît se poate de firesc:
— L-a luat domnul inginer civil.
Căpitanul se încruntă. Domnul inginer civil, Bem, unul dintre
ajutoarele sale la duel? Faptul că ordonanța îi dăduse șargul nu i
se părea nefiresc, doar blondul domn polonez mai călărise și
altădată, cu știrea lui, acest cal. Dar dacă Bem nu venise pe
culmea dealului Lew, la ce îi trebuise calul dis de dimineață?
— Mi-a spus că-i ordinul domnului locotenent major cînd mi-a
cerut*șargul, se dezvinovăți flăcăul, speriat.
— Cînd a fost asta?
— Să fi fost cu cîteva minute înainte să sune deșteptarea.
Deșteptarea se suna la ora șase. O oarecare explicație tot avea
faptul că lui Bem i-a trebuit urgent armăsarul. Duelul fusese
stabilit pentru ora șase. Se vede că Bem luase calul lui Bolyai ca
să recupereze întîrzierea. Da, dar atunci de ce nu sosise, chiar și
cu întîrziere, la locul fixat? I se întîmplase un accident sau poate
nu înțelesese exact unde trebuia sa vină?
Bolyai fu cuprins de îndoieli.
Ș argul nu apăru nici pînă în prînz, nici în cursul după-
amiezii. Spre seară, un rîndaș de la curtea Olgăi Oszolinszky
bătu la ușa casei lui Bolyai. Adusese un mesaj urgent. O bă-
nuială îi șoptea bărbatului că, de vreme ce Olga îl ruga să facă
tot posibilul și s-o caute de îndată, mesajul ei și dispariția lui
Bem sînt în strînsă legătură. Trimise vorbă că-și va prezenta
doamnei omagiile peste o jumătate de ceas.
O lampă cu abajur albastru răspîndea o dulce și intimă
penumbră în încăperea cu volute largi și pereți groși în care îl
primi Olga. De cum intra, vizitatorul era copleșit de obositoarea
atmosferă familială degajată de fotoliile pîntecoase și dulapurile
greoaie, în stil baroc. Pașii răsunători pe pardoseala de piatră a
coridorului se înecau aici în moliciunea pufoasă a covoarelor
rusești.
În clipa intrării în cameră, privirea lui Bolyai căzu pe tresărirea
a două pete lățite pe covor. Petele se ridicară de lîngă cămin cu
un mormăit furios.
— Liniște, copii! — le porunci un glas pe care Bolyai îl
recunoscu, al Olgăi.
Strănutînd și învîrtindu-se în jurul propriei lor cozi, Ama- de și
Vladimir își reluară locul în fața căminului. Doamna și stăpîna
casei se ridică din fotoliul ei, întîmpinînidu-și oaspetele. Purta o
rochie de culoare liliachie, presărată cu buchețele de flori galbene
și cu un decolteu adînc. Brațele pline și umerii rotunzi erau
acoperiți cu un strat gros de pudră de orez, încît semănau mai
degrabă a coajă pufoasă de piersică, decît a carne albă și
parfumată de femeie.
Cu un gest molatic și leneș, îi indică lui Bolyai un loc. Privirea
ei nesățioasă mai că-1 înghițea pe tînărul locotenent major.
— Te cunosc de copil. Iar dumneata ai ucis azi un căpitan de
cavalerie.
Jănos se simți strîmtorat din cauza acestei introduceri cu o
undă de mustrare în glas. Întrebă, măsurat:
— Vă pare rău?
Olga își făcea vînt cu mișcări lascive.
— Depinde cum o luăm. De căpitanul de cavalerie Zagorko nu
mi-e prea milă.
— Rănile celorlalți nu sînt cine știe ce grave, iar verilor
dumneavoastră, fraților Oszolinszky nici nu le-a venit rîndul. De
cine vă e milă deci?
— Dragule, — cochetă galeș femeia —, mă vei înțelege îndată.
Nu-1 plîng pe nici unul dintre răniții dumitale, îmi pare rău doar
că această neînțelegere colectivă a avut loc. Azi duelurile
dumitale de ieri arată de parcă la serată provocarea ar fi fost
premeditată. Iar integritatea fizică a verilor mei nu ușurează, ci,
dimpotrivă, agravează mult lucrurile.
Jănos aștepta uimit continuarea explicațiilor. Doamna
Oszolinszky îi făcu semn conspirativ să-și tragă fotoliul mai
aproape de al ei. Privirea lui Bolyai alunecă spre cei doi cîinî
așezați lîngă cămin.
— Ah, — rîse Olga —, vă înțeleg reținerea. Arnade ar interpreta
desigur greșit apropierea. Ar face gălăgie, poate că Vladimir ar și
mușca. Dragii de ei tremură tot timpul de grijă pentru mine.
Ferească sfîntul să mă atingă cineva măcar în glumă.
— Alungă-i, o sfătui ofițerul iritat.
— Nu-i nevoie. Spiritul lor de disciplină e mai tare decît grija
lor pentru mine. Sînt în stare să stea nemișcați în două labe pînă
cînd primesc ordinul de revenire la poziția normală, într-o
asemenea împrejurare nu mi-ar sări în ajutor nici dacă cineva ar
încerca să mă ucidă. Ce părere ai despre purtarea lor atît de
rigidă?
Musafirul tăcu. Olga îi interpretă tăcerea drept o curiozitate
extremă și se apropie cu pași lipăiți de cei doi cîini.
— Sluj! Pînă nu primiți alt ordin! zise și ridică cu de-a sila cele-
două* ânimale pe picioarele dinapoi.
Față în față, Amade și Vladimir încremeniră într-adevăr în
poziția obligatorie. Boturile, pe care Olga pusese cîte o bucățică
de zahăr, le țineau ridicate cu grijă, aruncîndu-și doar din cînd în
cînd o privire de reciprocă compasiune.
— Unde am rămas? — întrebă Olga, reluîndu-și locul lîngă
musafir. Da! Trebuie apropiate scaunele căci ceea ce îți voi spune
acum e o taină care cere deplină discreție.
Nu așteptă bunăvoința lui Jănos de a se apropia. Socoti mai
înțelept să se alăture ea bărbatului:
— Nenorocirea, dragul meu, ai dezlănțuit-o dumneata, tot
dumneata va trebui s-o repari.
Pe un scrin cu multe sertare, ticăia un ceasornic de alabastru.
Minunatul mecanism nu indica numai ziua și ora, ci și mersul
lunii și succesiunea lunilor anului. Cuvintele Olgăi nu erau cu
nimic mai demne de reținut ca ticăitul frumosului ceasornic.
Răsunau fără nici o semnificație deosebită, ocolind atenția lui
Bolyai.
— Trebuie să-ți mărturisesc că familia noastră a ajuns în
pragul falimentului material. Moșiile noastre sînt apăsate de
atîtea ipoteci, încît fără bunăvoința împăratului ar fi trebuit
scoase la licitație în urmă cu zece ani. Unica salvare a familiei
sînt cei trei veri, ofițeri în regimentul de grăniceri călare. Cîtă
vreme neamul Oszolinszky stă de veghe la hotarele țării nu i se
poate smulge terenul de sub picioare.
Mondena doamnă îi expuse amănunțit avantajele nobilimii
militare galițiene, supusă legilor austriece prin preluarea puterii
de la polonezi. Lunga dizertație fură nesfîrșite clipe prețioase din
viața lui Bolyai.
Acum însă în liniștea molatică a odăii se produse o întorsătură
neașteptată. Femeia se îndrepta cu demnitate în scaun.
— Din cauza dumitale, dragul meu, cei trei Oszolinszky sînt
amenințați cu excluderea din rîndurile armatei. Și în clipa aceea
îți dai seama că pică cerul pe noi.
Bolyai se trezi, neîncrezător, din visare.
— Îi exclude pe cei trei Oszolinszky din corpul ofițeresc?
— Mai mult ca sigur... Ascultă-mă pe mine. Unsprezece ofițeri
ai regimentului de cavalerie ușoară au lipsit azi dimineață de la
bariera de la ^olkiew. Unsprezece ofițeri, din cauza dumitale, și-
au lăsat soldații fără comandanți.
— Asta înseamnă, în cel mai rău caz, cîteva zile de arest, dădu
Bolyai din umeri.
— Fii amabil și ascultă-mă pînă la capăt. Atunci n-ai să mai
tratezi treaba asta cu o ușoară ridcare din umeri. Afacerea
pentru care corpul ofițeresc și-a neglijat serviciul s-a iscat aici, în
palatul Oszolinszky, în prezența domnului Bem și a unui
muzician din Varșovia.
— Un muzician din Varșovia? Sper că nu mă apasă nici o
răspundere pentru prezența acestui muzician.
— Dumneata, azi dimineață — continuă Olga netulburată — ai
rănit opt dintre cei unsprezece ofițeri de cavalerie. Cine sînt cei
trei care n-au fost răniți pentru că dumneata nu te-ai luptat cu
ei? Cei trei Oszolinszky.
— Așa este, dar nu văd...
— Răbdare. În oraș s-au și dezlegat limbile. Se șoptește că e
suspect faptul că tocmai cînd familia Oszolinszky dă un bal
pentru grănicerii ofițeri ai regimentului de cavalerie ușoară, a
doua zi, cu excepția celor trei Oszolinszky, tot corpul ofițeresc e
pe targă. Și asta tocmai în ziua cînd în zori...
— Ce s-a întâmplat în zori? — se ridică de pe scaun, distrat și
necăjindu-se, locotenentul inginer.
Pozînd teatral, Olga aruncă doar trei cuvinte către Bolyai,
rostindu-le de la înalta tensiune a atmosferei greu încălzite:
— În Polonia a izbucnit revoluția!
Dintr-o dată, lui Jănos totul îi deveni limpede. Primul lui gînd
fu legătura dintre dispariția șargului și izbucnirea revoluției.
— Candidatul inginer Bem...
— Ai înțeles, în sfîrșit! Polonezi din Lemberg, foști ofițeri ai
armatei, au trecut azi dimineață în masă pe la bariera de la
Zolkiew. Au luat cu ei cai și efecte militare, urmăriți de privirea
soldaților rămași fără comandanți. Mai mult, cu ei, împreună, au
trecut dincolo și trei companii de cavalerie ușoară. Înțelegi, în
sfîrșit, importanța luptei neghioabe pe care ai dus-o? Cine îl va
putea face pe împărat să creadă că, la serata polonezilor
Oszolinszky, domnul Bolyai nu s-a luptat, spre a-i atrage într-o
cursă pe ceilalți domni, demni de încredere, cu opt ofițeri și a
cruțat trei frați Oszolinszky? Verii mei pot călări și în cap! Cine va
crede oare că atît balul, cît și cele opt dueluri ale dumitale n-au
fost premeditate în scopul camuflării revoluției?
— Bem! Bem! se materializa, în sufletul lui Bolyai, glasul
dezathagirii.
Sentimentul de superioritate care-1 îmbărbătase în zori, divina
amețeală a conștiinței puterii sale asupra oamenilor se sfărîma.
Vitejia fizică îi apărea acum o neghioabă bicisnicie. Cît de tare l-o
fi amuzat pe micul inginer candidat fapul că el a abătut atenția
grănicerilor cavaleriști chiar în dimineața zilei în care „în Polonia
a izbucnit revoluția".
Oare unde va fi umblînd acum Bem, inteligentul și prudentul
candidat la inginerie, purtat de șargul lui Bolyai, încă din zorii
zilei, peste întinsele cîmpii ale Poloniei incendiate?
Ș i lui, celui amarnic înșelat, umilit, hilar, i se tînguie bîl-
bîindu-se acum această femeie cu chip de copil bătrîn și cu o
rochie strident liliachie?
— Cine va crede că autorii morali nu sînt cei din familia
Oszolinszky? Cine va putea împiedica radierea verilor mei din
rîndurile armatei? Cine mă va salva pe mine de la dezastru?
Își frămînta desperată degetele și se înfierbînta singură la
gîndul inevitabilei catastrofe familiale.
— Dumneata ești singurul care ne poți salva, se agăță
încăpățînată femeia de planurile ei egoiste.
Pe Jănos îl supăra peste măsură propria sa dezamăgire și
umilință. Răspunse indispus:
— Faceți-mi cunoscut modul cum îi pot ajuta. Am să văd ce
pot face pentru ei.
— Există un singur mod, — se precipită Olga —, dacă în
sufletul dumitale cavalerismul nu e mai prejos decît vitejia...
trebuie să recunoști că ai avut legături cu Bem. Ș tiai ce plă-
nuiește și l-ai ajutat provocînd duelul. Faptul că între incidentul
monden și fuga polonezilor nu e nici o legătură tot nu-1 va crede
nimeni. Dar dacă accepți complicitatea, pe de o parte, iar pe de
altă parte declari că ofițerii Oszolinszky sînt nevinovați,
mărturisirea dumitale va fi acceptată.
— Vă exprimați mult prea limpede interesele, doamna mea. Mă
și vedeți făcînd mărturisiri. Iar mărturisirile mele le și vedeți puse
pe cîntar. Oare n-ați vrea să-mi spuneți cine sînt -aceia care mă
vor trage la răspundere?
Olga Oszolinszky rămase cu gura căscată:
— Păi Kriegsgerichtul * — se miră ea, văzînd că Bolyai pricepe
atît de greu care i-ar fi îndatorirea.
Bem avusese măcar bunul simț de a lucra discret. Dar această
femeie îi pretindea deschis să se sacrifice, el, Bolyai Jănos,
pentru interesele materiale ale familiei Oszolinszky. Răscolit, rîse
cu amărăciune. Cît de puțin îl cunoșteau!
— Pentru asta m-ați chemat? Ca să mă prezint la Tribunalul
militar? Să fiu o unealtă neghioabă care își pune gîtul pe tăietor?
O, dumneavoastră, doamnă, pretindeți puțin cam mult.
Ș i rîse în hohote, răsturnat în fotoliu, cutremurîndu-se din tot
trupul și cutremurînd, cu hohotele lui, și ferestrele. Olga, care
credea, încîntîndu-se pe sine, că politețea unui ofițer față de ea
nu poate avea limite, îi spuse indignată bărbatului care hohotea:
— Dacă-mi amintesc bine, cu un alt prilej n-ai pregetat să-ți
riști chiar viața pentru o femeie. Acum, cel mult, ți-ai riscat
gradul. Ș i dumneata mă refuzi?
Aluzia la Teleki Anna și mai ales faptul că femeia îndrăznea,
fără rușine, să pretindă pentru sine un sacrificiu asemănător
celui pe care la șaisprezece ani voise să-l facă din iubire pentru
femeia idealurilor sale îl scoase din sărite pe Jănos.
— Depinde de femeie, se pregăti el să plece, reținîndu-se greu
să nu alunece pe panta mojiciei.
În ochii Olgăi se aprinseră flăcări de adîncă jignire. Cauza
familiei Oszolinszky era pierdută. Furia ei, alimentată de amă-
răciune, de temeri, rupse zăgazurile. Îl izbi pe Bolyai în față cu
toată puterea pumnului ei moale.
— Ce-ai spus? Depinde de femeie? Te învăț eu minte! Acum vei
rămîne aici!
Atacul îl surprinse pe Jănos atît de nepregătit, încît nu avu
timp să ridice nici măcar mîna înaintea celei de-a doua lovituri.
Dar după asta Olga nu mai putu face nici o mișcare.
Degetele de oțel ale bărbatului îi paralizară brațele. Gîfîind, își
încrucișară privirile pline de ură. Se scurseră clipe îndelungi pînă
cînd bărbatul reuși să-și potolească furia atît cît să devină sclav
gîndului că nu e permis să lovești o femeie. Dar brațele nu i le
eliberă.
Olga se încordă din tot trupul să se smulgă din strînsoarea
mîinilor lui Jănos. În timpul harței, rochia i se agăță de nastu-
* Curtea marțială (germ.).
rii uniformei ofițerești și se desfăcu la piept. Sînii plini și bălani
se revărsară» Erau moi, mătăsoși, materni. Jănos închise ochii, îi
lasă brațele și se aplecă să sărute goliciunea ofilită a Olgăi.
Cu brațele eliberate femeia mai lovi o dată.
Această nouă umilință nu mai lovi mîndria bărbatului. Umilit
trupește și sufletește de evenimentele zilei, acum se simțea
aproape copil. Se prăbuși la picioarele Olgăi. Din ochii tulburați îi
izvorau, inconștiente, lacrimi fierbinți, șiroind fără oprire pînă
cînd femeia îl înlănțui, strîngîndu-1 lîngă ea și eli- berîndu-1 de
blestem.
Amade și Vladimir trăiau o tragică dilemă. Pe vîrful nasului,
neclintită, bucățica de zahăr, iar în fața lor — ceea ce se petrecea
între stăpînă și bărbatul străin era mai mult decît se putea
suporta cu sînge rece. Blana le era cutreierată de fiorii unei
enervări mistuitoare. Nu îndrăzneau însă nici măcar să scheaune
și încordarea li se pierdea în dosul colților strînși cu putere. Ce
fericiți ar fi fost să se poată arunca scrîșnind în hîrjoana femeii și
a bărbatului, să-și înfigă colții în fracul albastru sau să sfîșie
carîmbul lustruit al cizmelor ofițerești!
Dar, din păcate, o tristă experiență îi învățase cum că nu le e
permis să ridice, din proprie inițiativă, consemnul de a sta în
două labe. O asemenea indisciplină era urmată de biciuire, exil,
suspendarea alimentelor grase. N-aveau ce face: răb- dau, doar
botul umbrit de mustăți tremura, doar ochii li se învîrteau fără
răgaz lăsînd lacrimile să picure încetișor.
Bărbatul plecase de mult. Olga se ridică de pe sofa, după ce se
destinse fericită. În sfîrșit, își aminti de credincioșii ei paznici.
Le mîngîie spinările, rîzînd.
La semnul eliberator, Vladimir și Amade înghițită bucățelele de
zahăr. Lacomi, le înghițită fără să mestece, apoi se aruncară cu
furie isterică asupra ușii pe care ieșise Jănos. Instinctele înfrînate
izbucniră acum într-o nepotolită sălbăticie. Se izbiră de ușă cu
elasticitatea unei mingi de cauciuc, ricoșară neputincioși, și
asaltul lor tardiv continuă așa pînă leșinară epuizați și trupurile
inerte le fură așezate de stăpîna împăcată în brațele cîte unui
fotoliu.
IV
 MIRACOLUL GALBEN

În timpul acela, nopți luminoase cu miresme de camfor ve-

gheau strădania încăpățînată a unui slav, și o chinuitoare poftă
de creație biciuia, la Kazan, voința uneori ostenită a domnului
Lobacevski. Profesorul de la Kazan se luptase, ani în șir, cu
postulatul liniilor paralele. Cînd masivul spirit rus se înfrunta
pentru prima oară cu axioma împietrită, de trecerea veacurilor,
în dogmă, întrebarea pusă cu două mii de ani în urmă era deja o
fantomă, datorită lui Bolyai Jănos.
Răspunsul îngenunchease deja semnul de întrebare și pro-
blema rezolvată zăcea doborîtă în colb. Dar în depărtările fără
margini de pe meleagurile școlii din Kazan, cine și cum ar fi putut
cunoaște marea scenă petrecută între șanțurile cazematelor de la
Arad? Două cimitire ale spiritului omenesc, meleagul Volgăi și
bunul Mureș — cum să fi putut comunica', într-o vreme cînd
indiferența contemporanilor nu dădea, nici măcar în Ardealul
natal, decît o palidă știre despre Bolyai Jănos?
Aparent, energia lui Lobacevski se irosise zadarnic în infinitul
rece și lupta lui nu era decît o inutilă ironie a soartei. Ș i, în timp
ce profesorul se îngropase în Euclid, în adormita Maică Rusie se
petreceau, pe întrecute, evenimente mărețe. Revoluția din
decembrie, răscoala gărzilor Petersburgului, sublima înflorire a
poeziei Iui Pușkin și Lermontov ridicară cețoasa Rusie deasupra
tristei indiferențe, întinerind-o, aducînd-o aproape de pragul
Europei. Dar Kazanul era străin de toate acestea. Kazanul. Își
căuta imaginea vieții ce trecea în adînca oglindă a apelor. Între
pereții lui se abandonase visului o știință mucedă și o viață
depășită.
Între timp, babușca se chirci de tot și, de ziua lui Lobacevski,
viorelele de iarnă înfloreau tot mai palide. Însuși domnul profesor
se șubrezise, cheltuindu-și nopțile fără somn. Iarna îi
mîngîiase<părul și în inima lui se răci și acea puțină căldură care
oricum nu arde niciodată cu o prea mare flacără de iubire pentru
o bătrînă slugă. Totuși, într-o seară o chemă la dînsul pe bătrâna
îngrijitoare. Îi dădu o mulțime de ordine pentru duminica ce se
apropia. Babușca își împreună palmele: domnul Lobacevski
pregătea un ospăț la care îi invitase pe toți profesorii
Universității.
Era o îmbelșugată seară duminicală. Pe masă, bucate gus-
toase. După îmbucăturile grase, oaspeții înghițeau votca, precum
pămîntul însetat picăturile sărace ale ploii de vară. Pe Lobacevski
îl cuprinse temerea, justificată de altfel, că prea sătuii lui
comeseni nu vor înțelege ceea ce urma să le citească.
— Fraților, — începu el —, această carte a ieșit săptămîna
trecută, din milosîrdia Domnului, fără nici o greșeală, de sub
teascurile tipografiei universității noastre. Am trimis cîte un
exemplar către acele alma mater care se află la Utrecht, Bo-
logna, Paris și, înainte de toate, Universității de la Gottingen. Nu
cred să fiu destul de obiectiv cu propria-mi muncă, de aceea aș
dori să aud părerea specialiștilor înainte de a se afla verdictul
definitiv, pe care-1 aștept de la savanții forurilor amintite.
Oaspeții, flatați de faptul că gazda îi considera specialiști,
aprobară, dînd din cap, introducerea. Rectorul se așeză sau, mai
bine zis, se întinse, căutînd o poziție comodă. Își încruci- șă
mîinile grăsuțe pe burtă și, ca semn de mare încordare a atenției,
începu să-și învîrtă cele două degete mari.
Lobacevski prinse să-și prezinte lucrarea.
Zborul înaripat al gîndurilor lui era primit cu o cuvioasă
liniște; oaspeții, evitînd pe cît era posibil orice tulburare, își mai
turnară, ce-i drept, cîte un păhărel de votcă și băură, închinînd
peste capul savantului, cufundat în sine. Cu siguranță, lucrarea
lui Lobacevski era greu de urmărit chiar și cu mintea limpede.
Cei care încercaseră să urmărească expunerea cu atenție și
încruntîndu-și fruntea obosiră curînd. Spre miezul nopții, mare
parte dintre cei prezenți adormiră, unii plecaseră pe neobservate,
dar Lobacevski continua expunerea netulburat și cu deplină
evlavie. În scurgerea acestor ceasuri retrăi încă o dată acea
colosală solicitare spirituală care îi stăpînise timp de zece ani
voința încordată cu o perseverență supraomenească. Aproape că
uitase că’ține o expunere în fața unui a!u'- ditoriu. Gesticula,
șoptea, se însuflețea și se prăbușea în sine.
Deodată simți mîna babușcăi pe umăr. Se cutremură și își
ridică spre bătrîna slugă privirea rătăcită.
— Ce s-a întîmplat? Ce vrei? — se răsti la ea aproape cu ură.
— Nu s-a întîmplat nimic, răspunse femeia cu blîndețe, numai
că s-ar cuveni să transportăm musafirii pe la casele lor.
Lobacevski se uită în jur și inima îi fu cuprinsă de o amă-
răciune de nedescris. Toată asistența dormea, care cum apucase,
cu capul într-o parte, cu gura căscată, cu mîinile atîrnînde.
Dormeau și sforăiau. Iată pentru ce se perpelise el timp de zece
ani!
Sări în sus. Ce să facă? Să urle la ei, să-i izgonească din
sanctuarul său pîngărit, să bată, pentru prima oară în viață,
puternic, cu adevărată și bărbătească furie, cu pumnul în masă?!
Căzu pe spate, înainte să fi putut rosti o vorbă, înainte ca
pumnul să-i fi putut izbi. Babușca sări să-1 prindă. Lobacevski
mai bîigui cîteva cuvinte fără sens, apoi nici să șadă nu mai
putu.
Servitoarea îi trezi pe musafiri, musafirii îl culcară în pat pe
bolnav, apoi, după o vreme, tînguindu-se și dînd din cap, se
duseră care încotro. Lobacevski zăcu săptămîni în șir. Cînd se
ridică, deveni și mai tăcut ca înainte, iar mîna dreaptă, aceea cu
care scrisese cartea nu o mai putu folosi cît trăi.
Pe Olga nu o înșelaseră presentimentele. În urma duelului se
deschise, într-adevăr, o anchetă împotriva celor trei Ozso- linszky
și a lui Bolyai. Ce-i drept, austriecii făceau cercetări cu destulă
nepăsare, pentru că la început lupta de eliberare a polonezilor
era încununată de mari succese împotriva rușilor și Austria, în
neutralitatea ei fățarnică, era gata pentru orice eventualitate.
Astfel că și armata se ferea să dea vreo sentință înainte de vreme
în afacerea asta complicată, ale cărei ițe erau evident împletite în
țesătura politicii explozivei țări vecine.
Una trebuia să fie sentința dacă revoluția de la Varșovia ieșea
victorioasă, alta dacă ea ar fi fost înfrîntă. Cu toată vîl- va iscată
în jurul lui, Bolyai trecu iarna cu bine. Se părea însă că în
primăvară cazul va fi reluat și va căpăta o formă definitivă.
Generalul rus Riidiger izgoni o parte a armatei revoluționare de
pe teritoriul Volhiniei pe teritoriul austriac, ceea ce
justifica, în Galiția, presupunerea că lupta polonezilor va în-
ceta în curîn«k "“-
Așa stînd lucrurile, dosarul duelului începu să se miște pe
rafturile tribunalului militar. Jănos fu chemat la divizie pentru
interogatoriu. În ultimele zile ale lui martie însă, polonezii
împinseră armatele rusești pînă la poalele Varșoviei, lujjtele se
dădeau în pădurea de la Grochow. Din această cauza, judecarea
cazului se amînă fără un termen precis.
lunii, fu înaintat căpitan în corpul de ingineri al armatei.
Atmosfera care-i înconjura pe ofițerii bănuiți de trădare se mai
înnoură de vreo două-trei ori, înseninîndu-se apoi din nou. Între
timp, ancheta deschisă de mai bine de un an începu să-și piardă
din interes, iar cînd, la sfîrșitul toamnei următoare, în țara de
dincolo revoluția se îneca în sînge, Viena se mulțumi cu mutarea
celor trei Oszolinszky în altă garnizoană, iar
Spre mijlocul lui aprilie se aflară amănunte despre campania
de la Grochdw-Varșovia. În Lemberg se vorbea că sînge- roasa
campanie fusese condusă și cîștigată pentru polonezi de către
colonelul de artilerie Bem. Ș i Bolyai Jănos, la sfîrșitul pe Bolyai îl
pensionară.
plica de ce tocmai în ziua cînd, de pe culmile încrederii în sine,
se prăbușise în numai cîteva fracțiuni de secundă în hăurile
întunecoase ale umilinței, tocmai această femeie a fost aceea care
i-a putut oferi satisfacție deplină? Olga Oszolinszky nu era nici
tînără, nici deosebit de frumoasă, iar felul ei de a fi îi
Își luă rămas bun de la acest oraș și de la cariera lui cu inima
plină de nepăsare. În acel an și jumătate petrecut la Lemberg,
după acea dimineață însîngerată de pe dealul Lew, vizitase
deseori palatul Oszolinszky. De dragul Olgăi se împăcă chiar și
cu cei trei frați ofițeri, ba și cu ceilalți cavaleriști. Își risipea
timpul în cercul lor, distrîndu-se fără însă a se putea mîngîia cu
faptul că doamna casei îi răsplătea vremea irosită cu splendoarea
unor ceasuri de intimitate. Ș i pentru că, datorită ei gustase o
dată sublimul celei mai mari bucurii omenești, dorea femeia cu și
mai multă sete ca înainte. Nu își putea exfusese, de la început,
mai degrabă potrivnic decît indiferent. Ș i totuși de cîteva ori nu
revăzuse el, în nopțile de nesomn, revărsarea cărnurilor ei
puhave, ochii doar întredeschiși de plăcere, gura umedă, însoțind
mîngîierea închipuită cu ecoul gemetelor ei. Erau ceasuri
pasionale, ba chiar zile și săptămîni cînd Bolyai credea c-ar fi în
stare să-i sacrifice Olgăi, fără a sta pe gînduri, spiritul său
deosebit, să-și înhame libertatea la jugul voinței ei, dacă
comuniunea lor i-ar putea asigura acea sublimă izbăvire a
bărbatului de care avusese parte doar o singură dată în viață.
Dar că acel mult slăvit vis de bine se depărta tot mai mult nu
era vina Olgăi, ci a nevolniciei lui Jănos.
Ziua în care Jănos părăsi Lembergul, fără să arunce măcar o
privire de bun rămas orașului căzut pradă zăpezii sau dealului
unde cîteva crengi cu frunze îngălbenite rezistau îndărătnice
legilor naturii, suflării gerului, era la fel de searbădă ca și
legătura lor stătută.
...Poștalionul se opri sus, pe culme. Schimbară caii. Vizitiul
dădu pe gît o dușcă la han.
Trecuseră cincisprezece ani de cînd călătorul nu mai trecuse
pe aici. Atunci fusese primăvară. Acum zăpada acoperea drumul
cît vedeai cu ochii. Ș i căpitanul întrebă, în sinea lui, coasta
dealului care se vălurea în față:
„Oare celui ce se pocăiește îi dați puteri noi, sau neliniștea lui
devine o veșnică apatie trîndavă?“
Munții tăceau cu îndărătnicie, învăluiți în ceață și lipsiți de
orice vibrație.
 „Eliberați oare vreodată din strîmtoarea văilor voastre înguste
zborul gîndirii ce are nevoie de orizonturile largi ale universului?“
Cuvîntul gîndului se destrăma în prăpastie și era bine că
răspunsul nu se putea întoarce pe locul unde se răcise întreba-
rea:
„Fost-a oare aici o idee mai înaltă decît crestele voastre, o idee
însetată de zbor despre care lumea să fi spus: este nouă!?“
În urma lui, soarele aluneca spre o fericită cîmpie iar Ia răsărit
de Piatra Craiului zăpada se coloră în roșu purpuriu.
„Ori la poalele voastre omul poate doar trăi, se poate doar
veseli și îmbuiba?“ — se agăță el de un ultim fir de pai.
Se întunecă. Diligența cu caii odihniți se înfunda în melea-
gurile fără orizont.
A trăi totuși, a te bucura cumva — se poate doar cu prețul
unor concesii,. Ș i se pare că nu era decît o singură soluție: să
urmeze pilda amară a tatălui său... E adevărat că lui Farkas,
care trecuse pragul celor cincizeci de ani, îi venea mai ușor să se
împace cu unele lucruri; pentru Jănos acceptarea lor era
chinuitoare. Bătrînul profesor de la colegiu aflase secretul de a-și
face viața suportabilă aici, în preajma trândavului Orient.
— Rămîi aici? Pînă cînd? — își întrebă fiul după ce trecură de
îmbrățișările și surpriza revederii neașteptate.
Jănos indică, nesigur, patru-cinci ani.
— Am să mă mut la Domald. Am să mă gospodăresc. Am să
scot din pămînt atît cît să trăiesc, de bine, de rău. Pensia de
căpitan o pun de o parte.
Farkas zîmbi. Înțelese. Jănos nu venise acasă, voia doar să-și
strângă aici bani de drum. Era stăpînit încă de bunul său demon
de odinioară. Fiul voia să continue visul frânt al tatălui.
— Așa ar fi înțelept, aprobă Farkas. Pe aici, pe la noi, talentul
are de ales doar două căi: se cară de aici sau se ofilește.
— De aceea am ales satul — Domaldul. De acolo mă pot căra
mai repede.
Farkas își așeză mîna pe umărul fiului:
 — Galiția, Ardealul, totuna. Te trag în jos. Pămîntul le e
argilos, te scufunzi în el.
Jănos se scutură, încrezător în sine:
— Pe mine noroiul nu mă atinge. Am putut părăsi Lem-
bergul.
Tatăl nu luă în seamă vorbele lui trufașe.
— In Galiția ți-ai lăsat rangul. Aici ți se va înfunda mintea. Nu
zăbovi nici măcar o noapte. Pleacă! Ești tînăr și viguros. Ț i-a
apărut cartea. Ia-o sub braț. Fugi și nici măcar nu te uita
îndărăt.
Lui Jănos casa părintească, odaia joasă, pe care n-o mai vă-
zuse de cincisprezece ani i se părură sarbede. Doar pe masă se
afla o carte, cenușie, dreptunghiulară. Ea l-a reținut. Tocmai
aceea pe care ar fi trebuit să o ridice, să o bage în buzunar și să
fugă cu ea și, fără răgaz, să o îndese, pagină cu pagină, în
conștiința oamenilor... Munca tatălui său și, între aceleași scoar-
țe, opera sa, biruitoarea, mult așteptata nouă geometrie! Își
aminti însă că viața nu-i oferise nimic în afara bucuriei mărunte
de a străluci printre oamenii mărunți care-1 înconjurau, fără a se
simți strîmtorat în cercul lor. A, da, i-ar fi fost pe plac să plece
îndată, cu cartea, în sfîrșit t'părită, dar și cu sacul plin, așa da!
— Tată! — vorbi, îngropîndu-și capul în palme. Acum
cincisprezece ani, o femeie m-a ajutat să plec la Viena.
Ochii înspăimîntați ai tatălui se deschiseră largi. Se așeză în
fața fiului său. Era pregătit să apere de un atac nevăzut o
sanctitate nevăzută.
— Scoate-ți din cap acest gînd. Bani de la o femeie?... Bărbat
fiind, Jănos, ai accepta oare o asemenea umilință?
Fără să-și ridice obrazul din căușul palmelor și fără să-1
privească pe bătrîn, Jănos simți în stridența răspunsului o undă
de dușmănie. Ș i, pentru că sîngele lui aprig se răscula ori de cîte
ori era contrazis, nu acceptă opoziția nici de astă- dată, și
răspunse provocator, aspru:
— Oare nu este chemarea firească a femeii de a ne oferi acele
lucruri cărora societatea le-a conferit întotdeauna cea mai înaltă
apreciere? Cu atît mai mult cu cît a limitat onoarea de a mulțumi
pentru dulcele dar al femeii? Nu este oare menirea femeii în
general, și a celei cinstite în special, nu numai să nu pretindă
pentru sacrificiul ei vreo recompensă, ci, mai mult, să-și
împlinească generozitatea prin a dărui generației tinere o viață
nouă? Și doresc eu oare altceva atunci cînd mă gîndesc acum la
aurul Annei Teleki decît să o ajut să-și înfăptuiască menirea?
Cuvintele îi răsunau încărcate de sensuri, pline de ironie, de
egoism. Farkas încremeni o clipă, apoi răspunse tăios:
— Nu ar fi oare o dovadă de neputință din partea unui bărbat
să primească de la o femeie un lucru care l-ar scădea, cu
siguranță, în ochii ei, de vreme ce binele primit nu poate fi
răsplătit? Nu-și dovedește oare un asemenea bărbat mîrșăvia,
dacă forțează un dar al vieții acolo unde acesta nu i se oferă de la
sine?
Era oare o aluzie la veșnicul nesaț cu neputință de ostoit al
bietului tînăr? Era oare o expresie a disprețului masculului
puternic față de cel bicisnic, tocmai într-o clipă și într-un loc
unde se părea că tatăl și fiul își irosesc viața la fel? Jănos nu fu
în stare să înțeleagă.
Nu înțelegea^ în primul rînd, nu pricepea de unde ar putea ști
tatăl săli, care, acum, evident, voise să-l rănească, despre
nenorocirea lui secretă?
Curmară discuția. Jănos nu apelă la Teleki Anna. Rămase la
planul lui inițial, se retrase la țară, se îngropă în renunțări; își
economisea banii din pensie și, în timpul liber, se străduia să
creeze un nou sistem filozofic.
Volumul tipărit la Tîrgu Mureș, cuprinzînd Tentamenul lui
Farkas și Appendixul lui Jănos, bătrînul Bolyai i-1 trimise lui
Gauss, Ettinghausen, Littrow și tuturor acelor matematicieni din
străinătate cu care era, de ani îndelungați, în corespondență.
Farkas știa bine că lucrarea fiului său e mai meritorie decît a
sa. Nu se îndoia nici de faptul că Tentamenul este ultima sa
lucrare de matematică. Împovărat de vîrstă, își trecea vremea
cufundîndu-se în amintirile trecutului și își armoniza zilele vieții
cu ritmul somnolent și searbăd al orașului de provincie, în serile
lungi de iarnă, frigul scăpărător al Gheorgenilor își întindea
răsuflarea înghețată pînă aici. În vremea asta, profesorul
construia, în casele prietenilor, un nou sistem de sobe. Sobele
din faianță verde devenită curînd foarte răspîndite în tot ținutul
secuiesc. Oamenii își rîdeau de asprimea vremii, frecîndu-și
mîinile.
„Afară urlă lupul, în casă Farkas încălzește" 14, se născu astfel
binevoitoarea butadă ce exprima bucuria de a înfrînge frigul
mușcător al iernii.
Primăvara, Farkas experimenta altoiuri noi în via, în livada și
în grădina sa cu flori. Mere batule mai frumoase decît în livada
sa nu se găseau nicăieri.
— Chemarea profesorului nu este oare să altoiască ce e bun în
soiurile rele? — mormăia Farkas, cînd mai venea cîte un fost elev
la el și îl găsea trebăluind prin grădină.
Într-o vreme tescuia un vin miraculos, care-i întinerea pe
bătrîni și din care tinerilor nu le dădea niciodată, nici măcar să
guste. Spunea că marasmul amețitor al acestui vin sporește
tinerețea tinerilor pînă la demență. Și vinul era ciudat, într-
adevăr. În vremea recoltării,,în întunericul veșnic al pivnițelor
boltite, vinul vechi simțea dorința secretă și voluptuoasă a
ciorchinilor pîrguiți în vie de a se desprinde de vrejul ză- mislitor.
Nemaipomenitul nectar era cuprins de febra dragostei, răscolind
printr-o a doua fermentare butoaiele pîntecoase tocmai cînd se
recolta rodul crescut proaspăt pe butucii de unde fusese cules.
Zgîrcindu-se, savantul însuși nu-și îngăduia să guste nici o
picătură din băutura vrăjită, dar avea grijă ca nectarul dătător de
viață să nu lipsească niciodată de la masa Annei Teleki.
Relația lor era învăluită într-o dulce undă de suferință:
conștiința de nezdruncinat a unui lucru oprit veghea pînă la

14 Joc de cuvinte : în 1. maghiară Farkas = lup (n. trad.).

moarte veșnica ei puritate.
Vinul miraculos turna în vinele Annei o sublimă tinerețe. De la
moartea lui Simon baroana părea a nu fi înaintat în vîrstă.
Orașul o primea pe Teleki Anna toamna tîrziu, lăsînd-o să
plece iar odată cu venirea primăverii. Văduva își petrecea cea mai
mare parte din an la Brîncovenești. În casa unde Farkas se
ducea arareori.
În sahimb, iarna le aparținea. La Tîrgu Mureș, petreceau lîngă
gura sobei seri de caldă intimitate. Trebuia să intervină ceva
deosebit ca bătrînul prieten să lipsească în vreuna din seri. O
dată, s-a întîmplat, totuși. Anna așteptă săptămîni în șir în zadar
obișnuita bătaie în ușă.
În vremea aceea, Jănos locuia la Domald.
Unul dintre elevii devotați ai profesorului se întorsese de cîteva
zile de la Gbttingen.
Era ora șase. Farkas se pregătea pentru obișnuita sa vizită de
seară, cînd elevul deschise ușa profesorului.
— Mentovics! — se miră Bolyai, văzîndu-1 pe academis- tul
umblat prin străinătăți.
Neașteptata vizită îl bucură peste măsură, știa că, la Gbt-
tingen, Mentovics nu scăpase prilejul de a-1 întîlni pe Gauss, îi
ceru servitoarei să aducă vin și struguri. Își asaltă elevul cu
întrebări nenumărate. La început urmări cu lăcomie răspunsuri-
le, apoi deveni bănuitor, bănuială ce se transformă în spaimă și,
la urmă, în deznădejde. Constrîns, elevul răspundea din ce în ce
mai jenat la întrebările profesorului. Cînd, după trecerea unui
ceas, servitoarea intră pentru ceva în cameră, observă că
profesorul și elevul nu se atinseseră nici de vin, nici de struguri.
În schimb, îl văzu pe profesor ascultîndu-și elevul cu capul plecat
în piept. In fața lor stătea o carte legată în scoarțe tari,
negrK'Parkas, prăbușit, o răsfoia fără să aibă dram de putere
pentru un studiu mai atent.
Cînd profesorul se despărți de elevul său, timpul era înaintat.
— Cartea vi-o las, își luă rămas bun elevul.
 Farkas nu-și onoră elevul nici măcar cu un cuvânt de mul-
țumire. Dar, după ce tînărul închise ușa, se repezi în urma lui și
întunecat la față, îl reținu încă puțin.
— Te rog din suflet — gîfîi emoționat — nimănui nici un cuvînt
despre asta. Am să rezolv, eu însumi, la momentul oportun.
Cartea se pare că semăna esențialmente cu Appendixul lui
Bolyai Jănos.
Autorul ei demonstra cu aceleași argumente și cu aceeași
metodă de lucru ca și ale lui Jănos că trigonometria sferică este
independentă de axioma euclidiană a paralelelor. Ecuațiile prin
care își susținea afirmația erau.și ele, în definitiv, identice cu cele
folosite de Bolyai.
Iar atenția lui Mentovics asupra cărții o atrăsese Gauss. Opera
răsturna fundamental regulile științei matematice în vigoare. În
universități, cartea lui Lobacevski era răspîndită în mii și mii de
exemplare.
În biblioteci, cei interesați așteptau nerăbdători momentul cînd
le va veni rîndul să poată citi volumul ce trecea din mînă în
mînă.
Ș i, în timpul acesta, bietul Jănos, cu lipsa lui de simț practic,
aștepta ca Appendixul lui, trimis de Farkas cîtorva personalități,
să facă aceeași vîlvă ca această carte asemănătoare, pînă la
confuzie, cu a lui, răspîndită în mii și mii de exemplare. Farkas
constată acum îngrozit că oricît a corespondat cu Gauss, cu
prietenii lui din Germania și cu colegii savanți din lumea
întreagă, anunțîndu-le apariția unei descoperiri epocale, nu a
putut impune cu toată autoritatea sa dar cu mîinile goale vîlva
pe care tirajul de mii de exemplare al acestei cărți o impusese cu
ușurință.
Acum își făcea reproșuri chinuitoare pentru că odinioară
întîrziase apariția AppendlxxAw. Sub forma unei broșuri in-
dependente, desigur că și lucrarea lui Jănos ar fi putut fi răs-
pîndită mai ușor decît în același volum cu opera sa greoaie și
voluminoasa, tipărită într-un tiraj mic și foarte costisitor, aici, în
Ardeal.
— Dacă află, îmi dau capul că se sinucide, se gîndea el la
Jănos.
Se întoarse în cameră și, cu ochii lui bătrîni, învinețiți de
spaimă, citi de cinci ori, pînă dimineața, cartea cea neagră.
În zadar trimise după prietenul ei Teleki Anna. După vizita lui
Mentovics, Farkas se îngropă din nou luni întregi în singurătate.
Chinul pe care și-1 impunea nu schimba cu nimic faptul că fiul
său fusese depășit de un savant necunoscut. Iar acum toată
nemărginita greutate a răspunderii apăsa pe umerii tatălui. El și
numai el era vinovat de faptul că prioritatea lui Jănos în
fundamentarea noii geometrii fusese umbrită de o situație
devenită acum ireversibilă. Obstacol în fața afirmării fiului său
nu fusese superioritatea spiritului cuiva, ci promptitudinea și
eficiența în acțiune, iar în această privință Farkas îl ajutase fără
voie pe Lobacevski. Dintr-un orgoliu senil, amînase atunci
tipărirea lucrării lui Jănos pentru că voia ca odată cu ea să facă
înconjurul lumii și propria sa operă.
Ș i dacă mai tîrziu remușcările lui s-au mai diminuat, era
meritul baroanei. Ei i s-a plîns, în fața ei și-a vărsat amarul
dezamăgirii provocate de Gauss, a cărui purtare nu o înțelegea
defel.
— Dacă n-aș fi bătrîri, — se văicărea —, aș porni la drum să-1
trag la răspundere pe omul acela, pe care l-am socotit vreme de
patruzeci de ani prieten, în ciuda miilor de kilometri de pămînt
ce ne despart. Citise doar încă în manuscris lucrarea fiului meu.
În scrisoarea pe care mi-a scris-o i-a ridicat osanale și iată că
acum, în fața lucrării rusului, uită că descoperirea e meritul
fiului celui mai bun prieten al său. L-aș îneca în deșertăciunea
acestei prietenii cu mîinile mele.
Anna observă că bătrînul își ostoiește mai ușor amintirile
dureroase dacă-i dă dreptate, condamnîndu-1 pe Gauss. Aninîn-
du-se cu disperare de trădarea prietenului de la Gottingen,
Farkas își liniști încetul cu încetul remușcările.
 11 — Cerbul — c. 1/275
161
Ș i viața, se scurgea, târîndu-se nepăsătoare înainte...
Tatăl se zbăjea, cu un puritanism eroic, în sărăcie, la Tîrgu
Mureș' fiul se zbătea în sudori pe un pămînt blestemat, la țară.
Cu urechile ațintite spre zare, aștepta în zadar răsunetul
descoperirii sale dăruite lumii. Noul țăran de la Domald ajunse
să urască în scurtă vreme cocoașele de pămînt brun cu unduirea
griului pitic, cu butucii de vie ce nu urcau mai sus de brîu.
Cocoașele astea opreau sunetul, țipătul, opreau pînă și zborul
gîndului spre Viena, Paris, Gbttingen! Oh, dacă s-ar fi putut
spulbera din calea lui neîndurătoarele mormane de pămînt, dacă
s-ar fi putut rade zidurile de păduri, sfărîma văile cu aerul
încărcat de o duhoare mucedă de criptă! Ca și odinioară tatăl
său, blestema și el acum această glie vlăguită, mută, înșelătoare.
...Pînă într-o zi, cînd se umplu paharul. I se sfărîmă plugul. Își
înfipse sapa în lutul argilos al viei, îi rupse coada și plecă.
După pustiul sălbatic de la Domald, Tîrgu Mureș i se păru un
oraș amețitor. Nu intenționa să rămînă aici, dar acum sorbea
însetat totul cu gîndul la odihna plănuită pentru o zi. Înainte de
a-și căuta tatăl, se plimbă amețit de plăcere pe străzile strîmte.
Fără voie, pașii îl duseră pe o stradă anume. Își aminti de o
caleașca domnească mare, galbenă și de patru cai șargi din
herghelia familiei Kemeny. Ochii priveau acum în adîncul
deceniilor și, după un timp îndelungat de secetă, simți o undă de
duioșie încălzindu-i inima.
Ivită din neantul cețos al copilăriei, reînvierea imaginii în-
depărtate îi porunci, cu o putere de nestăvilit, o clipă de zăbavă
în acel loc. Deasupra capului său, ferestrele casei străluceau atît
de feeric, încît lumina străpungea parcă sticla străvezie a
geamurilor. Privea, cu mîna instinctiv dusă la inimă, în sus, spre
etaj, spre acea închipuită lume de basm. În clipa aceea i se părea
miraculoasă nu numai casa Teleki, ci toată strada. Era de parcă
tot acest fragment de oraș ar fi fost o fărîmă de vis smulsă din
inima unui copil. Ș i în acest miracol, pe cristalul uneia dintre
ferestre înflori chipul viu al unei femei. Tînă- ră, diafană, palidă,
cu privirea azurie, mai strălucitoare sub strălucirea cristalelor
decît cristalul însuși. Baroana Anna se desena cu toată
splendoarea ei de odinioară. Era ca acele figurine de ceară
reprezentînd sfinte femei acoperite cu grijă de clopote de cristal
șlefuit, care în loc de ochi poartă două ame-
riște și ale căror buze sînt înroșite cu praf de rubin strălucitor.
Stătea nemișcată în spatele geamurilor și Jănos nu-și dădea
seama dacă era acolo de cînd privise el în sus sau apăruse după
aceea? Ea ridică încet mîna spre zăvorul ferestrei. Ș i degetele îi
erau ca ceara de albe și din manșeta de dantelă mîna iubită ieșea
ca un ciorchine de floare de salcîm. Dar fereastra n-o deschise.
Jănos o chemă în șoaptă, apoi, fugind, năvăli pe poarta
palatului.
— Te așteptam! Îi arătă Anna, cu un gest blajin, un scaun.
Lui Bolyai i se tăie răsuflarea.
— Știam că ai să vii, urmă baroana.
Ș i Jănos gîndi că adineauri i se păruse că lumina becurilor
străpungea cristalul, dar acum era sigur, auzind-o vorbind pe
baroana Anna, că vocea ei avea o strălucire perceptibilă.
— Te așteptam de acum douăzeci și trei de ani...
Cu greu, din gîtlejul bărbatului uluirea se înfiripă în cuvinte.
— Parcă ne-am fi despărțit ieri la Viena. Nici o schimbare nu
se vede la domnia ta.
— N-am trăit, răspunse femeia. Nu puteam să vreau să trăiesc
fără tine.
Bolyai găsi de cuvință să se destăinuie și el.
— Eu am căutat, m-am zbătut să trăiesc. Dar bucuria vi-
goarei bărbătești n-am simțit-o decît o singură dată.
— Ș tiu, își plecă Anna pleoapele. Nu știi să te desfeți și te crezi
mai nenorocit ca mine, care refuz doar să mă desfăt, dar te înșeli.
Eu port o îndoită cruce.
— Oare știi că mi-e cu neputință să mă desfăt? se miră
bărbatul, apoi adăugă curios: Cum e cu putință, baroană, să vezi
ce se petrece în viața mea? Mi se pare ciudat pînă la spaimă. Și
parcă și tatăl meu mi-ar vedea viața.
Anna zîmbi:
— Ț i-am urmărit soarta cu atenție.
— Nu m-am plîns nimănui. Mi-am tăinuit amărăciunea. Cum
aș putea crede că ați putut observa ceva?
— Odată, foarte demult, Eckwehr i-a scris, de la Arad, tatălui
tău o scrisoare foarte îngrijorătoare.
Jănos închise ochii. Ceva i se păru... Muierea de peste Mureș...
Dar i se părea curios ca fostul său profesor să corespondeze fără
știrea lui despre asemenea chestiuni cu tatăl său. Ce poate
justifica o asemenea grijă? Nici măcar nu mai era copil pe atunci.
Ori bau iubit atît de mult încît i-au dăruit, din inima lor, și acele
mici hatîruri ale dragostei răsfrînte pînă la preocuparea pentru
asemenea amănunte mărunte? Adevărat! Acel lucru se
întîmplase imediat după terminarea „geometriei absolute" și era
în strînsă legătură cu o furtunoasă întîlnire de noapte.
— Olga Oszolinszky — continuă baroana — mi-a scris din
Lemberg foarte insinuant. Știi poate că noi, într-o vreme, am fost
prietene intime?
— N-aș fi crezut niciodată că o femeie poate fi atît de
nerușinată! scăpărată ochii bărbatului la auzul trădării Olgăi.
Baroana își mușcă buzele:
— Judeci cu prea multă pornire! Ea mi-a scris cît se poate de
nedeslușit. Spre justificarea ei, îți pot spune că nimeni pe lume
nu i-ar fi înțeles scrisoarea dacă înainte de asta nu s-ar fi temut
pentru viața ta. Dar noi, cu tatăl tău, am alăturat scrisoarea ei
celei de la Arad și atunci ne-am dat seama că ești năpăstuit.
— Ș i de ce v-a preocupat într-atît năpasta mea? — se revoltă
bărbatul. Și ce se ascunde în spatele faptului că în general nu v-
ați sfiit să vorbiți despre asta, dumneata, o asemenea floare
nevinovată și un bătrîn obraznic ca tatăl meu?
Era cumplit de rușinat. Dar de violența acestei izbucniri îi
părea rău și, ca să o disimuleze cît de cît, adăugă blajin:
— Asemenea floare nevinovată, asemenea icoană, asemenea
femeie miracol!...
Ochii femeii se umbriră de tulburare. Și strălucea în luminile
ochilor ei o flacără de undeva, din alte lumi, predestinată și
fanatică. Lumina acestei flăcări o mai zărise Jănos cîndva, într-o
seară: noaptea cu lună de la Lemberg strălucea așa în
răsfrîngerea albăstruie a unei galerii de oglinzi înainte ca cerbul
sinucigaș să se fi repezit înăuntru.
Anna strînse mîna lui Bolyai:
— E nemaipomenit! Doi oameni care s-au regăsit după atîta
vreme. Stăm față în față și iată că nu ne întrebăm măcar de ce
ne-am întîlnit acum, de ce nu ne-am întîlnit pînă acum, de ce nu
ne-am căutat mai bine de douăzeci de ani? Oare de ce? Și în loc
de asta vorbim de’spre tristețea noastră, de parcă lucrul cel mai
firesc din lume ar fi să ne deschidem inima unul în fața celuilalt.
Bărbatul tăcea.
— Nu spui nimic? continuă Anna și se simțea, din vorbele ei,
că din clipa asta femeia hotărîse să înfrîngă toate stavilele. Cred
că nici nu ai fi în stare să găsești răspuns acestor întrebări.
Chiar dacă ți-ai bate capul zile și ani în șir, o viață de om, tot n-ai
putea răspunde. Dar eu... eu port răspunsul în mine.
După felul cum o pornise, direct, fără ocolișuri, Jănos simți
cuvintele ei încărcaite de o grea semnificație. Și bănui că de aici
înainte tot ce mai rămăsese de spus va fi spus de Anna: cuvintele
baroanei picurau revărsîndu-se în sufletul bărbatului, cînd pietre
dure, cînd petale mîngîietoare de gingașă floare.
„Orioît de neobișnuit e, Jănos, ca la prima întâlnire după
trecerea unei jumătăți dintr-o viață de om, eu să nu am altă
treabă decît să-mi deschid inima, am s-o fac, spunîndu-ți acum
totul. Sînt pregătită, eram sigură că vii. N-am vrut să mor pînă
cînd nu ne vom fi întîlnit. Cu toate că inima m-a îngrijorat
adeseori. O singură emoție, și mă pot sfîrși. Sînt încă așa cum mă
vezi, pentru că am știut să mă păstrez. Nu am trăit. Am ocolit
emoțiile."
„Jănos, eu ți-am stricat viața încă în urmă cu douăzeci și trei
de ani. Tu nu-ți amintești, deci n-aveai cum să fii supărat pe
mine. Te rog, te rog mult, nu spune nimic. S-ar putea în- tîmpla,
dacă mă întrerupi, să-mi pierd șirul și să nu-ți pot spune
lucrurile așa cum trebuie ele limpezite."
„Erai în nesimțire șf eu ți-am furat voluptatea. Cineva mi-a
spus că vei muri, dar că dacă mă aplec asupra ta s-ar putea să
rămîi în viață. Dumnezeule, eu nu prea credeam în aceste
superstiții, dar ce mai era de făcut? Medicul își luase orice
speranță, am încercat deci. Buzele îți erau crăpate, arse de febră
și dulci. Nu ma disprețui, Jănos, și nu mă privi, te rog! Zăceai
acolo, pe un pat pustiu de han, între două luminări aprinse."
„Mă gîndeam la tatăl tău, pe care-1 uram atunci pentru că îl
iubisem înainte nespus de mult, dar el n-a avut puterea să- și
sacrifice onoarea pentru mine. Jănos, îți jur că dacă ar depinde
de ceea ce îți spun numai viața mea, aș fi mută ca un mormînt.
Dar trebuie să-ți spun aceste lucruri pentru tine, pentru tine
trebuie să mă supun acestui chin. Din ură pentru tatăl tău, din
recunoștință pentru că pe drum m-ai salvat dintr-un lucru pe
caffc~ I-âm născocit ca să-1 jignesc pe el, dar de care m-am
îngrozit pe urmă, din ură și recunoștință, din nici nu mai știu ce,
am abuzat de starea ta fără cunoștință. Nu credeam că așa ceva
este cu putință. Așa cum îți spun, din ură, din disperare și iubire
și — din curiozitate, aveam senzația că prin viața ta care se
sfîrșea mă unesc cu suflarea rece a morții."
„Iar mai tîrziu, tu ai plătit urmările acestei cumplite înjosiri
fizice. Ai încercat, într-un chip de neînțeles, să te armonizezi
sufletește cu prima umilință trupească. Ț i-a fost sete de umilință
morală. Cu cei șaptesprezece ani îmi doreai sînîi, nu ca un
bărbat, ci ca un copil pe care-1 poate lovi o femeie slabă, cum
eram eu atunci, în clipele acelea de groază în fața morții."
„Cuprins de febră, zîmbeai cînd îți loveam mîinile ce se zbăteau
și te certam cu mici cuvinte de dojană cu care-i certăm de obicei
pe cei mici. Cu loviturile mele, deloc dureroase, spre fericita mea
uimire, te-am smuls din amorțeala morții și o- dată cu viața pe
care am rechemat-o, am chemat la viață și bărbăția ta.“
„Poate, dacă Ia Viena n-ar fi trebuit să ne despărțim, ți-aș fi
dezvăluit încă atunci taina acestei nopți de Ia Oradea. Dar
înțelege-mă, deși mi-ai devenit amant, pentru o apropiere su-
fletească n-a mai fost timp. Și încă ceva, Jănos, dar te implor, nu
te uita la mine. În zadar îmi plac ochii, privirea ta îmi pîr- jolește
obrajii... Așa să fiu fericită că vreau să-ți mărturisesc totul și
dacă mă vei asculta pînă Ia capăt poate îți va fi folositoare
această revedere chinuitoare. Dar dacă mă privești, dacă mă
privești astfel, mi se opresc îndată bătăile inimii. Și așa s-ar putea
ca această emoție... Te-ai întors? Iți mulțumesc. Asta mă
ușurează. Sînt mai liniștită."
„De altfel, nici nu mi-aș fi putut închipui că această noapte de
dragoste se va putea răsfrînge asupra întregii tale vieți. Abia cînd
tatăl tău mi-a arătat scrisoarea lui Eckwehr m-am speriat. Tu mă
privești acum din nou într-un fel ciudat, ÎP- trebîndu-te cum au
putut exista între noi asemenea discuții. N-ar avea nici un rost
să tăgăduiesc: cu tatăl tău am avut, și după ce m-am întors de la
Viena, cele mai sincere relații de prietenie. M-a privit întotdeauna
ca pe o ființă superioară. Dumnezeu știe cum a putut păstra el,
pînă la bătrînețe, acest respect exagerat pentru mine. Înainte de
a deveni amanta ta, trebuie să-ți mărturisesc că am dorit deseori
ca tatăl tău să mă supună lui. Dar el, așa cum ți-am spus, ținea
prea mult la o- noarea lui. Îi era obligat din punct de vedere
material baronului, care s-a îngrijit de studiile tale. Pe tatăl tău îl
îngrozea gîndul că ar putea accepta bunăvoința cuiva atunci cînd
se bucură de grațiile doamnei sale. Gîndea că numai în cea mai
decăzută epocă a Romei ar fi fost în stare un bărbat de așa ceva,
în general, datoria de bani către noi s-a transformat într-o ob-
sesie bolnăvicioasă. S-a chinuit în mizerie timp de cincisprezece
ani, dar mi-a înapoiat pînă la ultimul taler tot ce îi împrumutase
răposatul meu soț. Nu îi puteam ierta datoria pentru că a jurat
că, dacă nu accept să mi-o plătească, nu va da niciodată ochii cu
mine. Într-un sfîrșit de noiembrie, ziua cînd nu-mi mai era dator,
a venit la mine și mi-a cerut mîna. I-am spus că e cu neputință
să ne unim viețile. I-am spus și cauza: «Ani fost amanta fiului
tău.» O făcusem atunci în parte ca să răzbun nehotărîrea lui de
odinioară. Am văzut în ochii lui prăbușindu- se o lume și, pentru
că în adîncul sufletului meu n-am încetat niciodată să-1 iubesc
pe tatăl tău, n-am putut să îndur suferința lui. Vrînd să-1
nimicesc pe el, m-am prăbușit eu și mătrăguna cu care am vrut
să otrăvesc sufletul lui m-a îmbolnăvit pe mine. Am zăcut mai
bine de o jumătate de an. El m-a îngrijit, ferindu-mă și de cea
mai mică emoție, căreia cu siguranță nu i-aș fi putu supraviețui
cu sănătatea mea șubredă.
Mai tîrziu mi-am analizat viața. Stricasem rostul a doi oameni.
Declinul tatălui tău nu-1 mai puteam împiedica, pe al tău, da.
Sau cel puțin așa îmi închipuiam eu atunci."
„Olga mi-a scris despre tine că ai fost deosebit de violent cu ea,
și că odată ai scos-o din fire într-atît încît te-a lovit. Și atunci tu
— așa scria ea — nu numai că te-ai îmblînzit dar, într-un mod
surprinzător, ai devenit chiar tandru. Îi datorez Olgăi să-ți spun
că mai mult de atît nu a scris. După un timp s-a plîns de
indiferența ta/
„Nu sînt sigură că deducțiile mele sînt adevărate. În orice caz,
citind scrisoarea Olgăi am simțit o mare izbăvire. Din înțelesurile
ascunse ale scrisorii ei și din amintirile mele nu mi-a fost greu să
cred că tu simți nevoia să fii umilit, bătut sau insultat de oameni.
Poate că atunci, la vremea aceea, o umilință asemănătoare a
făcut să rodească o primă bucurie, sau poate pentru că ești un
spirit creator și încă dintre cei mai buni, dintre cei aleși. Un om
superior oamenilor, care, spre a fi un om ca semenii săi-darînd,
trebuie tras violent înapoi în ceea ce se cheamă obișnuit. Ș i
pentru condiția ta, obișnuitul nu poate fi decît umilință."
Deși din oprirea bruscă a cuvintelor Annei era limpede că
spusese ce avusese pe inimă, Jânos continuă să tacă multa vre-
me. Tot ce auzise era atît de nou pentru el, încît la început nu-i
veni să-și creadă urechilor. Era de parcă toată această poveste
imposibilă ar fi fost născocită de baroană spre a-și în- spăimînta
oaspetele. Pe de altă parte însă mărturisirea acestui trecut
necunoscut lui și raționamentele privitoare la deșertăciunea vieții
aveau o logică de precizie matematică, conturînd un tablou
unitar. Reieșea că, spre a putea desfășura o muncă rodnică de
creație, matematicianul avea nevoie de sentimentul celei mai
depline superiorități față de semenii săi, în timp ce lacomul
ahtiat după izbăviri lumești nu se putea realiza cu adevărat decît
simțind asupră-și superioritatea celorlalți. Satisfacția fizică
excludea satisfacția spirituală. Jănos ajunse la această limpezire
tocmai acum cînd se hotărîse să pornească din nou în lume.
Emoția coloră obrajii Annei. Liniștea instalată între ei le apăsa
pieptul cu greutatea unor pietre de moară.
— Mă ia cu călduri, zise Anna și deschise larg fereastra.
De undeva din aburul toamnei se rătăci, intrînd pe fereastra
deschisă, un fluture galben, asemenea unui miracol. Anna luă
dintr-un ulcior de pămînt doi trandafiri Marechal-Niel. Se
deschideau pe noua insulă a Mureșului și monsieur Houchard îi
trimesese chiar ieri un buchet uriaș.
„Dacă fluturele se așază pe trandafirul din mîna Annei — gîndi
superstițios Jănos — înseamnă că între trufie și umilință, între
matematică și femeie trebuie să o aleg pe a doua, trebuie să aleg
miracolul galben."
— Pe mine iartă-mă — se scuză Anna — și primește din mîinile
mele mireasma ofilirii.
Îi întinse bărbatului cei doi trandafiri. Jănos luă unul dim tre
ei. Voia ca celălalt să rămînă în mîna Annei. Poate că to' ®uiși
fluturele făuritor de soartă își va rătăci zborul, oprindu-se
deasupra petalelor florilor. Dar, ca nu cumva baroana să in-
terpreteze gestul ca un refuz, se aplecă pripit și sărută petalele
galbene.
Anna păstră zîmbind firul sărutat. Ochii îi erau înrourați de
lacrimi. Fluturele își opri tremurul aripilor strînse pe semenii
celor doi trandafiri, rămași în ulcior. Își găsise florile.
„Ar fi irațional să-și ia zborul de acolo" — gîndi el.
Era sigur de faptul că fluturele nu-și va schimba locul și nu va
alege trandafirul ce vibra în mîna baroanei. Înhăță mîi- nile de
alabastru și le sărută cu recunoștință și căință. Anna simți
apropiindu-se momentul despărțirii. Făcu un pas în urma
bărbatului ce se depărta.
— De atîta vreme nu te-am văzut și acum mă părăsești, insistă
ea.
— Trebuie să plec, — spuse Jânos privind încordat fluturele
—, am luat o hotărâre de nestrămutat.
Acum parcă aripile galbene ar fi tresărit. Pe fereastră intra o
boare răcoroasă, care înclină pentru o clipă pinza subțire a aripii
scăldate în pulberea de șofran a bucuriei. Dar tresărirea de o
clipa nu schimbă nimic din neclintirea hotărârii lui Jănos.
— Plec, își luă el rămas bun.
Răspunsul a fost un suspin aproape ca un țipăt cu toate că
întrebarea ce urmă era pusă în șoaptă:
— Înapoi, la Domald?
— Ei da, cum să nu? A fost un cimitir. Mi-a fost deajuns.
— Atunci unde? la Viena?
— Mai departe!
Bietele mîini strângeau convulsiv trandafirii înfloriți pe insula
Mureșului. În zadar! În colțul de lîngă fereastră, fluturele,
încăpățînat, se desfăta cu dulceața din ulcior. Jănos ridică din
umeri:
— De ce-aș rămîne? Să spună domnia ta, de ce?
— Ca să nu te dezamăgească acel lucru pentru care te rupi
dintre noi, păli Anna, simțind atîta amar ae indiferență față de
ea.
— Ce m-ar putea dezamăgi? Plec după chemarea minții mele,
răspunse Jănos, recăpătîndu-și conștiința de sine. Trebuia să o
fac mai de mult. Cine știe unde aș fi azi cu geometria mea?
 — Viața tot nu ți-ai fi realizat-o nicicînd!
— Domnia ta vrei să spui că dacă aiș fi plecat ou ani în urmă,
dacă nu m-aș fi întors niciodată, dacă nu ne-am fi întîl- nit
nicicînd și domnia ta nu mi-ai fi spus cele dezvăluite adineauri....
——*
— Atunci află că tu ai pierdut startul, continuă baroana să-1
biciuiască.
— E deci un sfat? Își încruntă Jănos sprîncenele. Să renunțăm
deci la ținta la care vreau să ajung și să păstrăm doar conținutul
idealului.
— Conținutul idealului? E oare acesta un lucru mai statornic
decît sentimentele inimii omenești? Oare idealul nu te poate lăsa
tot la fel de izbeliște? Ce te faci tu dacă și acolo, la acel ideal, ai
să ajungi prea tîrziu?
Răspunsul fu un hohot de rîs trufaș și nerăbdător.
Pe Anna o năpădi amărăciunea. Timp de o suflare, se luptă cu
sine însăși. Apoi se aplecă spre urechea lui Bolyai. Îi șopti
precipitat cîteva cuvinte emoționate. Bărbatului ii îngheță sîngele
în vine. Așa, aplecat, aproape de tot de baroană, în. timp ce ea îi
șoptea, din adîncurile albastre ale ochilor larg deschiși se zări pe
sine. Dar obrazul lui era alungit, deformat, îmbătrînit. Parcă nu
chipul lui, ci acela al tatălui său l-ar fi privit din pupilele Annei,
cu o răceală paralizantă. Cumplită oglindă! Ochii arătau că tatăl
său îi era dușman și din cuvintele baroanei i se desenară în fața
ochilor imaginației sale aprinse și alte fețe potrivnice. Obrazul lui
Gauss, al lui Ettin- ghausen, al lui Littrow și Eckwehr și, în
sfîrșit, al cincilea, cum îi spusese Anna?... al unui Mentovios, al
Annei... al tuturor...
Abia acum simți, pe de-a-ntregul, grozăvia sîngerosului episod
din galeria oglinzilor, văzut în grădina casei Oszolinszky. Își
închipuia și el, ca acea sălbăticiune prinsă în cursă, că e
înconjurat de mii de dușmani.
Femeia care, înainte cu douăzeci și trei de ani, îi jefuise
voluptatea profitînd de leșinul lui, încheie brusc, gîfîind:
 — Amănunte nu știu. Despre ele întreabă-1 pe tatăl tău.
Găsești la el și cartea. Aceea a lui Lobacevski.
Glasul i se frînse. Îi fu deajuns să vadă schimbarea întunecată
din ochii lui Jănos și și-ar fi dat viața să poată retrage ceea ce îi
dezvăluise amantului de odinioară, din slăbiciunea egoistă a
iubirii. Făcu un gest să rețină mîna bărbatului, smulsă cu
violență din mîna ei. Voia să-1 potolească pe omul răscolit,
numai că acesta și trecuse pragul. Fulgerele ochilor lui
străpunseră inima chinuită a Annei. Femeia de ceară albă abia
se putu tîrî pînă la jilțul bătrîn de lîngă masă. Odată ajunsă
acolo, se prăbuși moleșită în brațele lui adînci. Își aplecă obrazul
pe masă, culcîndu-1 obosită pe brațele întinse, cu degetele
crispate, strîngînd trandafirul pe ale cărui petale apunea, ca o
ultimă aducere aminte, sărutul lui Bolyai.
În vremea aceasta, în pivnița lui Farkas vinul prinse a fierbe.
În viile de pe Trebely, culesul era în toi. Ciorchinii dionisiaci erau
jupuiți de culegătoarele ce se hîrjoneau cu feciorii care cărau
putinile. În aer se unduiau funigei în firele cărora Ia un capăt se
încurca o fată, la celălalt un fecior. Dulceața cleioasă a mustului
se lipea de vane, de lama cuțitelor de altoit, de palme, de pulpe,
de coapse.
În pivnițele mucede vinul vechi al profesorului fermenta din
nou. Ca în fiecare an, în infinitul ireversibil al seninului și
dulcelui pămînt secuiesc, cînd, saturate de suflet dens și roșu, se
coceau boabele cherchelite...
Farkas trase cu grijă în butoaie curate, bine cercuite, sîn- gele
răzvrătit al gliei. Ar fi vrut să poată evada și el dih strînsoarea
cercurilor bătrîneții. Sufletul lui îmblînzit de armonioasa boltite a
pivnițelor și a anilor simțea că în rodul său înflorise, deschizîndu-
se, floarea iubirii. Nicicînd nu dorise el, cu asemenea tărie ca în
acest asfințit de vară, sărutarea buzelor Annei Teleki.
În curtea casei profesorului, în fața gurii pivniței, o servitoare
iobagă își luă pruncul de la sîn, îl culcă în covată șî fugi să-1
anunțe pe stăpîn.
 — Să vină imediat domnul. Îl caută fiul său, căpitanul.
Farkas privi uluit, de parcă i s-ar fi anunțat venirea mîn-
tuitorului. Tacticos, lasă din mînă furtunul și cepul.
— Spune-i să intre în casă, vin îndată.
Jănos nu așteptase să fie poftit. Izbi de o parte ușa. Se repezi
la biblioteca tatălui. Răscoli șirurile așezate cu grijă. Într- o
frîntură de clipă volumele scumpe, îmbrăcate în piele, foli- antele
rare zăceau pe podeaua camerei. Cu intuiția precisă a tragediei,
întinse mîna după un volum negru, ascuns într-un raft dosnic.
Deschise coperta tare a cărții. Era aceea despre care îi vorbise
Anna. Pe pagina de gardă era tipărit cu litere groase: „Profesorul
Lobacevski. Universitatea Kazan“.
Furia îi strînse, rău prevestitoare, dinții:
— Lichelele! Tîlharii! Canaliile!
Altuia-i-STr Ti"trebuit lungi ceasuri de concentrare să par-
curgă cifrele și schițele cărții. Dar Jănos cunoștea problema, era
ca la el acasă. O, cît de cumplit de acasă, pe acest tărîm al teoriei
paralelelor! Cartea lui Lobacevski repeta, aproape cuvînt cu
cuvînt, ceea ce tipărise el cu zece ani în urmă! Pînă să iasă
Farkas dintre butoaiele sale, el reuși să știe tot ce era în carte de
la un cap la altul.
— Bun venit! — salută tatăl nebănuind nimic.
— Toate bune celor cinstiți, trăsnetul lovi-te-ar pe dumneata!
— scăpără Jănos, sinistru.
Pe Farkas îl trecu un fior. Zări cărțile răvășite. Închise ochii.
De luni întregi se temea de această cumplită clipă. Și de cîte -ori
nu se hotărîse el, după întîlnirea cu Mentovics, că într-un iei sau
altul își va informa fiul, cu grijă, despre catastrofala întîmplare! Și
de cîte ori nu pusese mîna pe pană să scrie acea -deprimantă
epistolă! Dar nu avea puterea să lovească. Cu milă paternă
tăinuia faptul, de altfel ireversibil, nedreptatea pe -care soarta i-o
făcea lui Jănos prin succesul cărții lui Lobacevski. Ș i, pînă la
urmă, în blajina și temătoarea lor neputință, se înțeleseră, el și
cu Anna, că vor risipi ceața din jurul lui Jănos abia atunci cînd
vestea zdrobitoare s-ar fi apropiat implacabil de urechile
băiatului.
— Calm, răspunse acum. Domnia ta de trei ani n-ai părăsit
Domaldul, își domoli fiul cu răceală.
Răspunsul la jignire nu fusese «lecuit acest „domnia ta“.
— Ai avut matale timp să mă vinzi în trei ani!
Profesorul văzu că se stîrnește o furtună neobișnuită. Își
făgădui ca măcar el, cu cei șaizeci și cinci de ani ai săi, să se
stăpînească pînă la limitele extreme ale răbdării.
— Stai jos. N-o să lămurim nimic înțepîndu-ne așa.
— Bine, răspunse fiul cu furie reținută.
Îl ardea curiozitatea, voia să afle amănuntele trădării des-
coperite.
— Ce vrei? — întrebă Farkas.
Oftă adînc. Nu avea nimic altceva a face decît să taie în •carne
vie:
— Mentovics, fostul meu elev, mi-a adus cartea de la Got-
tingen.
— Știu. A zărit-o pe masa de lucru a lui Gauss. Și Gauss era
amețit de valoarea lucrării. Toate astea le știu.
— Întrebarea este cine ți-a spus: 'baroana sau Menitovics >
— N-are importanță. Baroana mi-a spus. Intenționam să plec
mîine în Germania. Dumneata m-ai fi lăsat să plec, ca știrea să-
mi ajungă la urechi în afara casei, spre o și mai mare umilință a
mea. De luni de zile îmi ascunzi dezonoarea. Dar se vede că
baroana a vrut să mă cruțe de ostenelile călătoriei. Acolo tot aș fi
aflat. Nu mai era deci nimic de tăinuit.
— În cazul acesta, baroana s-a purtat corect.
— Aici nu se pune problema cine s-a purtat corect.
— Atunci poate că <se pune problema că cineva s-a purtat
incorect? Ei bine, ascultă. Mai mult decît Mentovics nu știu să-ți
spun nici eu. Cartea lui Lobacevski...
— În afara cîtorva exprimări nu e decît ediția a doua a
Appendixvhm,...
 — Ț i-am atras atenția încă la vremea aceea că anumite lucruri
au o epocă a lor și sînt descoperite în mai multe locuri în același
timp. Așa cum primăvara ghioceii înfloresc în mai multe locuri...
Ț i-am spus-o?
— Mi-ai spus-o. Am muncit și m-am grăbit să-i dau problemei
de capăt. Dar dumneata m-ai făcut să aștept zece ani, ca în
timpul acesta alții să poată recolta celebritatea cuvenită lucrării
mele capitale.
— Chiar așa fiind, Lobacevski și-a publicat geometria hi-
perbolică abia după șase ani de la tipărirea cărții tale.
— Și totuși, forurile științifice l-au recunoscut pe el. Prietenul
dumitale, Gauss pe mine m-a trecut sub tăcere, iar cu numele
lui i-a asurzit pe savanți. Lobacevski acum e sărbătorit ca un
nou Kepler. În febra asta cine va crede, chiar dacă-î bag lucrarea
mea sub nas, că eu mi-am scris cartea cu șaisprezece ani
înaintea lui? Ei? Nimeni nu știe că acest rus m-a jefuit.
— Putea să ajungă și singur la rezultatul obținut de tine. E o
amară urgie divină, și pentru tine o grea încercare.
Jănos își îndreptă umerii.
— Îl mai și aperi?! „Dumnezeu"?! „Urgie"?! „încercare"! Nu ți-e
rușine dumitale, savant fiind, să te justifici în fața mea invocînd
divinitatea? Vrei să mă faci să cred că în Rusia, în patria
asupririi, spiritul zburdă descătușat? Haida de! La Kazan? În
acest... În acest Tîrgu Mureș al Rusiei? Dacă descoperirea s-ar fi
făcut la Bologna, Paris, Gottingen sau Viena, unde există viață
științifică, aș mai fi putut crede. Dar Ia Kazan? Nu, domnule
profesor! Am să-ți povestesc eu ce s-a petrecut în spatele meu.
Era încă destul de lucid ca să-și dea seama ca gîndurile care îl
cutreierau acum erau rodul unor născociri demente. Lăsă să-i
scape ideile ucigătoare, ca în neputința lui să poată răni măcar
pe cineva. Și pe cine putea răni oare mai crunt decît pe propriul
său tată, unicul care putea evalua exact nemărginitele proporții
ale catastrofei ce-1 lovise? Cine mai știa oare în monotonia
acestor meleaguri muntoase, în afară de Farkas, că victoria lui
era mai de preț pentru spiritul omenesc decît victoriile
campaniilor napoleoniene? Pe el, și numai pe el putea să-1
rănească în zvîrcolirea sa nebună. Cu propriul său rîs forțat și cu
înverșunarea cu care își debita reproșurile reuși să se amețească
și pe sine. Cu ochii injectați, ajunse, el însuși, să ia aberația
drept adevăr: era înconjurat deci de o mafie ce începea cu tatăl
său și se termina cu Lobacevski. Căci Gauss știa preabine că în
fața profesorului rus întîietatea i se cuvenea lui. Ș i tatăl său
fusese cîndva prieten intim cu Gauss; Gauss nu putea să vrea să
facă un lucru împotriva vederilor bătrî- nului Bolyai! Și iată!
Adineauri taică-său îl apărase pe rus. Spusese: Lobacevski ar fi
putut să descopere și singur tot ce cuprindea și Appendixul lui.
— M-ai invidiat pe mine — izbi cu pumnul în masă — pentru
că străluceam acolo unde Bolyai Farkas cu spiritul său
îmbătrînit se prăbușea în gunoi. Nu profesorul de la Kazan m-a
jefuit. Tîlharul e însuși tatăl meu. Și complicii tăi? Ce știu eu? E
Gauss, Eckwehr sau Ettinghausen, care s-a împrietenit cu
Littrow... Ș i Littrow, rusul, i-a transmis totul lui Lobacevski. Voi,
„preacinstiților"!
Smulse cartea de la Kazan și cu o iritare extremă o azvîr- li la
picioarele tatălui său.
Pe fruntea bătrînului se zvîrcoleau umflîndu-se vine albastre:
— Nici tu nu crezi, îl liniști încet, cu inima însîngerată. Ce
folos mi-ar aduce mie toate acestea acum, la apusul vieții?
Întrebarea era blajină, ca o noapte cu lună dintr-un tărîm de
dincolo de veșnicie. Băiatul încremeni. Într-adevăr, ce foloase ar
fi tras din asta? Mut, își holbă ochii în gol. Numai că nu-i prea
făcea plăcere să abandoneze imaginile de groază. Nervii
zdruncinați aveau nevoi? de o izbucnire furtunoasă și dovedirea
nevinovăției, dimpotrivă, îl înfurie și mai rău. Plin de ură, furia îi
alunecă în prăpăstiile demoniace ale demenței și în clipa
următoare se ridică, cu și mai multă forță:
— Ce foloase ai fi tras din nimicirea mea? horcăi abando-
nîndu-se răului. Poți să-ți spun și asta. Căci eu nu sînt orb, chiar
dacă voi m-ați îngropat la Domald. Ai vrut să mă înfrîngi ca să fiu
mai puțin în ochii curtezanei dumitale decît dumneata, care,
chiar dacă ți-ai plătit datoriile, ea tot cu mine s-a culcat la
Oradea!
Acum... acum simțea că se descărcase de ultima povară a urii.
Acum parcă și gîfîiala i se molcomise.
În schimb, în fața lui, bătrînul uscățiv se îndreptă brusc.
Răbdase șuvoiul ocărilor, dar pentru sublima femeie a tinereții și
a bătrîneții lui s-ar fi ridicat și împotriva lui Dumnezeu, nu
numai a fiului său.
— Să nu rostească gura ta murdară numele ei, se oțărî gata de
orice în fața lui Jănos.
Văzîndu-1 belicos, Jănos, a cărui furie era pe punctul de a se
potoli, prinse puteri noi. Oare să fi fost nedreaptă acuzația că
Farkas, din orgoliu masculin, sau din rivalitate, prăpădise gloria
universală, pe cale de a se naște, a fiului său? Așa cum stătea
acum în fața lui, hotărît poate chiar să ucidă pentru baroană,
acele acuzații născocite adineauri se dovedeau a fi neîndoielnice.
— A$a, provocă Jănos. Așa cum te văd acum gata de luptă
pentru Teleki Anna, aproape că vă înțeleg mîrșăvia.
Claritatea aluziei rupse de data asta zăgazurile lucidității lui
Farkas. Se repezi cu mîna ridicată la calomniator. Deasupra
frunții lui Jănos se încețoșă umbra neagră a pumnului gata să
izbească.
— Oho! — prinse din zbor odrasla dementă încheietura mîinii
lui Farkas. Cu pumnul ar fi prea simplu și lipsit de risc.
— Blestematule! — spumegă de mînie tatăl, în timp ce încerca
să se smulgă cu o încordare supremă dar zadarnică din
strînsoarea fiului.
— Acum îți spun eu dumitale să te liniștești. Ș i, pentru că ești
prea plin de energie, îți recomand să faci gimnastică, îi suflă
Jănos în față celui ce se zibătea. Unde sînt săbiile alea vechi?
Îi dădu drumul.
Ș i urgia sfîrșitului prinse să viscolească. Răscoliți pînă la sînge,
se năpustiră unul asupra altuia. Nu mai erau tată și fiu. Doar doi
oameni în luptă pentru același ideal, iubind aceeași femeie,
victime "ale aceleiași mizerii, ale aceleiași femei, ale aceluiași
glod...
Tatăl deschise ușa camerei vecine. Aduse spade. Mut, i le oferi
fiului, să-și aleagă.
— În camera asta s-a sfîrșit mama, îi străfulgera prin minte lui
Jănos un gînd, în timp ce pășea în urma tatălui în încăperea
pustie.
Cu o înțelegere tacită, își aruncară de pe ei dolmanul, vesta,
cămașa. Dezgoliți pînă la brîu, măsurară pașii, încuiară ușa,
încercară lama lată de trei degete a spadelor.
Jănos își măsură adversarul. Pe pieptul costeliv se desenau,
deasupra sternului, coastele, locul mușchilor gîtului era adînc
surpat de al șaptelea deceniu de viață. Părul căzînd rărit pe
umeri gîdila pielea uscată de om bătrîn. Mînerul spadei era
cuprins de degetele noduroase ale unei mîini schimonosite de
bătrînețe. Bătrîn trup era trupul lui Bolyai, dar trup de secui,
trup viguros.
Cîntărea și Farkas. Ia te uită cum s-au îmbrobonat mușchii
aceia plini și bine antrenați! Pe fruntea lui Jănos, pe piept și pe
partea dinăuntru a brațelor șiroaia o sudoare rău mirositoare. În
partea stîngă a pieptului o porțiune de piele vibra aproape cu
sonoritatea inimii bolnave, însoțind bătăile dezordonate.
De fapt, nici tînărul nu se temea, era doar gîtuit de un fel de
extaz ciudat. Nu era departe de a-și pierde mințile. Un zumzet
straniu și inexprimabil învăluia în ceață mișcările tatălui său. Se
apăra instinctiv și auzea încrucișarea spadelor ca venind de
undeva, de departe... Uitase atacurile și se apăra cu o disperare
bolnăvicioasă. Pentru o clipă avu senzația că cineva nevăzut i se
strecurase în spate și, mișelește, îl va împinge la momentul
potrivit, în ascuțișul spadei tatălui său. Apoi, brusc, pe pereți
apărură doi ochi albaștri, niște ochi care străluceau asemenea
ochilor Annei Teleki. Uită că văzuse cu un ceas înainte în ochii
baroanei imaginea nenorocirii sale și iată că acum tot din lumina
ochilor ei se răsfrîngea imaginea tuturor dușmanilor lui. În clipa
aceea, închipuirea bolnavă se transformă în certitudine. Îl simțea
în spatele lui pe Lobacevski. Din dreapta și din stînga, Eckwehr și
Mentovics stăteau atîrnați ca ciorchinii, îngreunîndu-i mișcările.
Iar în front cu tatăl său îl ata-
cau Gauss și Ettinghausen. Deasupra capului său rîdea Lit-
trow. De jur împrejur, dușmani și la mijloc, el, cerbul încolțit.
În clipa aceea, camera se umlu de un răcnet de nedescris.
— Hui! — sări înainte bătrînul uscățiv.
Saltul lui înlocui vedeniile de groază ale lui Jănos cu o durere
ascuțită. Brațul îi căzu. I se păru că această durere fizică, al
cărui gust nu-1 mai știa de mult, îl dăruia cu ceva.
Tatăl încetă atacul. Își îmbrăcă în grabă hainele și deschise un
sertar al scrinului. Aruncă o pînză peste bietul rănit și se năpusti
afară, ieșind fără să spună nici un cuvînt. Jănos îl auzi strigînd
cuiva: „Aleargă să-1 pansezi pe domnul căpitan!“
Servitoarea iobagă spălă, cu pînză, rana adîncă și lată. Lupta
păgînă între tată și fiu o înspăimîntase atît de tare încît nu
îndrăzni să-1 întrebe nimic pe rănit. Atingînd mai adînc tăietura
de sabie cu pînză, la fiecare tresărire a lui Jănos, își retrăgea cu o
gingășie instinctivă mîna de pe rană. Cu mare efort, reuși să
oprească sîngerarea. Jănos se întoarse cu fața sumbră spre ea.
Îngrijitoarea lui era o femeie cu chip rotund și necioplit. Din ochii
umezi și inexpresivi se îndreptau către el raze de vinovată prostie
și devotament animalic.
— Ești gata? — se răsti la ea nerecunoscător, cînd femeia
isprăvi pansatul.
Se sili să părăsească în goană casa unde cumplita lui pră-
bușire sufletească fusese încununată și de o sîngeroasă umilință.
Ajuns în prag, se clătină. Își adună iute forțele și, mai mult
tîrîndu-se, părăsi pentru totdeauna casa tatălui său. Servitoarea
își strînse boarfele. Își ridică în brațe plodul ce plîngea la gura
pivniței, și se luă după bestia umană. Îl urmă pe Jănos de la o
anumită distanță. Se ruga pentru el și îl blestema pe tatăl pe
care, cu mintea ei îngustă, cu instinctul ei de ură pentru asu-
prire, îl găsea vinovat și pentru scena de o sîngeroasă cruzime.
Rănitul luă drept drumul spre palatul Teleki. În mintea
rătăcită și în țeasta pustie se învîrtea ghemul încîlcit și nebulos al
unei umilințe nimicitoare.
— M-a învins un boșorog! M-a bătut, ticălosul!
În schimb, cu cît se depărta de evenimentele mîrșave și cu cît
rana de la mînă zvîcnea cu o durere mai de neîndurat, cu atît
pierdea penibilul sentimentului de umilință. Încet, dar cu
hotărîre revoltele i se sublimară. Supărarea pentru întîrzierea
geometriei sale se anihilă mai întîi dizolvîndu-se în durere. A-
poi, se destrămă și durerea. Cele două personalități ce trăiau
12 — Cerbul — c. 1/275
177
În el în tainice înfruntări se ciocniseră și una dintre ele se pră-
bușise. Convulsiile orgoliosului spirit universal, triumfătorul
savant tînăr încetă să mai existe și rămase în locul lui celălalt
ins, senzorialul, vînătorul de plăceri, mișelul laș, odrasla unor
părinți stigmatizați. Bolnavul care suferea cu voluptate de du-
rerea ascuțită a propriilor sale țesuturi, decăzutul, geniul nebun.
Păși pe treptele palatului ducînd cu sine siguranța că prin
umilință reușise să dobîndească înțelegerea bucuriei lumești. La
întrebarea Annei pe care o bănuia dinainte, formulă răspunsul:
— M-am prăbușit de undeva, și am căzut în paradis.
Pe ea, pe cea mai dragă, pe călăuza lui din acea îndepărtată
noapte orădeană o vedea acum în chip de strălucitoare regină a
înfloritoarei grădini a voluptăților. Cum se va izbăvi, pră-
bușindu-se la picioarele ei! Îi va îmbrățișa mijlocul mătăsos și
nimeni nu i-o va mai putea smulge vreodată.
Nici un sacrifiu nu i se părea prea mare pentru a dobîndi
gustul dulce al acestei voluptăți. Această bucurie merita să fie
plătită chiar cu prețul a treizeci de pagini geniale de matematică.
Ș i iată, îl mai desparte de împlinire doar un prag, o ușă. Plin de
încredere în bucuria acestei izbăviri, întinse mîna spre clanța
rece de alamă.
Pe Anna o găsi în poziția în care o prăbușiseră, mai devreme,
emoțiile trăite în acea jumătate de zi. Cu obrazul plecat pe brațele
goale, părul blond se răsfirase pe luciul negru al mesei masive.
Între degetele mîinii întinse stătea nemișcat firul de trandafir.
E leșinată sau doarme? — pecetlui întrebarea un deget bă-
nuitor de liniște mormîntală buzele lui Jănos.
Premeditînd cu deliciu clipele de dinaintea desfătării pe care o
presimțea, bărbatul învolbura în abisul simțurilor lui frumusețea
femeii prăbușite și atmosfera lascivă ce o învăluia. Negrul rochiei
de catifea și abanosul întunecat al mesei creșteau fantomatic
strălucirea albă a femeii. Draperii verzi de o inutilă lungime
cădeau în valuri pe podeaua galbenă de stejar lustruit,
întinzîndu-se în spatele unor fotolii uriașe cu spate ro-
tunjit.Adierea de toamnă, năvălind prin fereastra deschisă, umfla
maiestuoasele draperii. Și mișcarea lină a perdelelor, în contrast
cu nemișcarea Annei, răcea înspăimîntător camera. O ușă cu
două aripi, întredeschisă, permitea ochiului o privire de intimă
indiscreție spre dormitorul Annei.
În vîrful picioarelor, Jănos se furișă în spatele baroanei. Anna
nu observă nimic. Atunci bărbatul se aplecă gingaș asupra ei. Își
sprijini brațul sănătos de brațul fotoliului. De la răsuflarea lui
caldă, puful de păr blond de pe ceafa Annei se înfiora parcă. Un
fir zburdalnic i se lipi de buze. Înfiorarea atingerii lui îl săgetă de
la buze pînă m vîrful degetelor. Nu mai putea răbda pofticioasa
joacă născocită în întrecerea cu timpul. Prinse, repezindu-se,
brațul întins pe masă și gura i se afundă în puful ademenitor de
pe ceafa femeii.
Mîna ridicată căzu cu un zgomot surd înapoi. Jănos se dădu
îngrozit îndărăt. Sărutarea îi lăsase un gust cumplit. Trandafirul
căzu din mîna femeii moarte și în clipa aceea Jănos văzu
ridicîndu-se un miraculos fluture galben ce supraviețuise
stăpînei printre petalele florii. Iată, totuși, ultimul fluture de
toamnă poposise pe trandafirul ales de Anna și-i supsese nec-
tarul, pina în clipa cînd, îmbrățișîndu-i moartea, Jănos îl gonise.
Inima Annei Teleki încetase să bată cu o oră înainte, în clipa
cînd Jănos plecase către casa tatălui său.
În poartă, aproape că se izbi de trupeșa servitoare iobagă.
Femeia își luă copilul de la piept și, rușinîndu-se, dădu să-și
acopere goliciunea, ascunzîndu-și sînii materni cu zdrențele ei.
Bărbatul care se salva fugind de moartă se opri în fața femeii:
— Te-ai ținut după mine?
Femeia dădu din cap și ochii i se umplură de lacrimi.
— Ai să-mi fii slugă și femeie? Întrebă Jănos fără ocol.
Ochii ei strălucitori și buzele cărnoase dezvăluită lucirea albă a
dinților sănătoși.
Lui Jănos nu-i mai păsa de trecători.
Acolo, în fața casei, cuprinse femeia de mijloc:
— Vino, baronesse!
Se retrase din societatea oamenilor. Se alătură, sălbăticin- du-
se, primei găsite, pe care o culesese în acea după amiază de o
dureroasă-<iulceață a vieții lui, fără să întrebe măcar al cărui
secui iobag era plodul.
Mai trăi încă șaisprezece ani ticăloși la Domald și mai apoi la
Tîrgu Mureș.
Dar povara tragediei lui nu o mai simțea.
Zborul miracolului galben îi ștersese din amintire, pentru
totdeauna, matematica, astronomia, pe tatăl său, pe Lobacevski
și pe Teleki Anna. Împreună cu perechea lui deșănțată mîn- cau
și se drăgosteau într-o zăludă mulțumire animalică, pe acest
blestemat pămînt încătușat de fatalitatea unor orizonturi
limitate.
I.
Bal la Cluj 15
II. Dezlegarea enigmei 60
III. Cerbul 118
IV. Miracolul galben 151