GHEORGHE SIN

POVESTIRI DIN
DELTA

Editura KAROGRAF
Tulcea, 2009

1
 ACEASTĂ CARTE APARE CU SPRIJINUL
PRIMĂRIEI ORAŞULUI SULINA
si a Băncii Comerciale Române

ISBN: 987-973-7828-55-8

foto interior si coperte: Valeriu Leonov - „Din deltă”

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a României:

Sin Gheorghe,
Povestiri din deltă
- povestiri -
ISBN 987-973-7828-55-8
Bun de tipar: noiembrie 2009

2
 ANICA

Soarele mijea pe sub gene pâcloase săgetând auriu aburii

dimineţii. Anica Suvejan călca înfiorat iarba mărgelată de rouă şi-n
acelaşi timp ar fi dorit să fie încălţată ca s-o protejeze de fiorii reci.
Vaca, din faţa ei, scotea limba aspră, încolăcea mănunchiul crud de
iarbă, îl rupea şi cocoloşul verde aluneca gogâlţat în stomacul fără
fund. Anica se ţinea după vacă costiş, cu o nuia în mână încât
Sofronica să pască printre gardul lui Tarcea şi varză. Cât timp Anica
o supraveghea costiş dinspre varză, Sofronica, rădea cu limba-i
răsucită loboda, ştirul înţesat cu pir, dar trăgea cu coada ochiului la
Anica şi în acelaşi timp la frunzele cerate de varză, de pe care mai
alunecau boabele de rouă. Sofronica rupea lacomă din aproape în
aproape încât în urma ei părea cosit iar Anica, cu ochii pe
flămânzările ei, vedea cum i se umflă burta şi se satură. Anica nu
avea răbdare să se menţină costiş la coada vacii şi de fiecare dată i se
părea că nu se mai satură o dată, s-o ducă în grajd şi să se întoarcă cu
toţii la săpat varza. Cu câteva zile în urmă udase varza şi acum era
numai bine de săpat. Îi plăcea să sape pământul reavăn, căci dacă se
usca se întărea, crăpa şi sărea sapa ca din piatră.
„Ah! Ca-cap… am să te omor capsomanule! E
coşcogiamitea zdrahonul, are şase ani şi uită-te la el, zevzecul, cum
se trânteşte pe muchiuliţă unde-i praful mai mare. Îndărătnic
smiorcăie prefăcut. Şi-a dat cu scuipat pe sub ochi, s-a prăfuit şi
noroiul s-a unit cu lumânările ce-i atârnă din nas. Cu lumânările nu
se preface că-i curg singure peste buze, barbă şi cum se smiorcăie,
scuipă leşinat, terciu îi alunecă pe burtă-i goală, de aici şiroieşte pe…
Cămăşuţa de pe el a fost odată lungă până la călcâie, dar Ca-cap a
zdrenţuit-o că-i cu ochii numai prin salcâmi după cuiburi să fure
ouăle şi puii vrăbiilor. E stricător din născare! Cămăşuţa zdrenţuită i-
a ajuns până la buric şi Ca-cap, acum, se saltă pe călcâie, orăcăie şi
se trânteşte în praf.”
- Oa, oa, hii … Bâl-bâl, hâr… aoileu… nu mai pot… oa …
nu mă duc cu cârlanii… mânca-i-ar lupu de beliţi … oa-oa, las' să
intre în vie la Ţipu că nu mă duc să-i dau afară, să-i omoare, să-i
ducă la obor… oa… hi-hii!

3
 „Aşa căposule, aşa dă-te cu curuleţu’ de pământ, aşa-aşa şi
mai tare, fă-mi în necaz că dacă mai stăteai oleacă în măta ieşeai
numai capsoman, muci, oa şi oaa! Pe mine m-a sculat Mama Dragă
cu noaptea-n cap să satur vaca până la răsăritul soarelui ca să ai tu ce
crăpa, că de la o vreme nu creşti numai în cap ci şi în burtă. Aşa,
aşa… orăcăie, trânteşte-te prin praf că miei au intrat la Ţipu. Nea
boală pe vale să nu zică c-am văzut cârlanii intrând la Ţipu şi nu m-
am aţinut.
Ieri am scăpat vaca în varză şi când o să venim la săpat
Mama Dragă o să vadă urmele copitelor, verzele mâncate şi parcă o
aud: Ţi-a crescut ţâţele, îţi şiroiesc zemurile între craci, pe picioare şi
nu te simţi! Nu eşti în stare să păzeşti o vacă! Hâm! Şi-oi fi vrând să
te şi măriţi! Ai început să joci borşi?
Urlă Ca-cap, trânteşte-te de pământ, mai tare, să-mi faci în
necaz că oile au intrat de mult în vie. Pe Stănica încă n-a sculat-o s-o
trimită cu bobocii, că-i mică, are numai trei ani. Lenuş încă nu
merge, abia se târâie pe sub pat. Mai are până când trece la boboci,
Stănica la cârlani, Ca-cap la vacă şi eu la cai. Abia aştept să trec la
cai. Lasă să-mi zică băieţoaică pentru că eu tot îi călăresc, aşa pe
deşălatelea. Îi înham, desham, îi mân la căruţă stăpânindu-i din hăţuri
că-s nărăvaşi, îi duc şi la iarbă, dar numai ziua că fetele nu se duc şi
noaptea cu ei la păscut. Dacă vine frate-meu Costică, de la gimnaziu,
poate ne lasă tată să mergem amândoi şi noaptea. Când e Costică aici
am mai mult curaj. Dacă ar veni tata, cu căruţa, mai repede înainte de
a găsi Ţipu cârlanii în vie că altfel Mama Dragă o să dea vina pe
mine. Se aude căruţa sunând, Ca-cap a amuţit, înseamnă că scoate
cârlanii din vie. Ni Sofronico mai în fundul văi că acuş ne cheamă
Mama Dragă. Lasă că am prins putere şi te mult eu! Ştiu că nu-ţi
place Mama Dragă şi-i dai cu piciorul. Când te mulgea mama stăteai
blândă şi nu vărsai căldarea cu lapte iar eu ţineam viţelul. Mama-mi
dădea întodeauna cana cu lapte şi-i sorbeam întâi spuma, iar Mama
Dragă se uita şi-n strachină să nu mănânc prea mult… îi e mereu
teamă că nu se satură broscoii ei. Crăpa-le-ar năravul să le crape, că
i-a făcut cu tractorişti pe câmp, în timp ce nenea Lisandru zăcea pe
prispă răpus de boală. Căţeaua…! şi-acum trebuie să-i zic mamă că a
mea s-a dus în mormânt. Dacă n-ar fi tata…
Când îmi zicea mama „Anicuţo mamă”, nu trebuie numai să
legi firele, să-mi dai mosoarele, suveicile, să depeni, deşiri, să faci

4
ghemele ci ia aminte cum se face şi desface războiul de ţesut, cum se
trec firele de urzeală prin spată şi atenţie mare la ales. Dacă pricepi
alesul ai să ai floricele pe pânză şi-o sî-ţi fie mai mare dragul să
întinzi perdelele, carpetele, macaturile şi pernele. Vasilica şi Dobriţa
s-au măritat şi-s la casele lor. Eşti mărişoară şi în curând fată mare.
Sunt cam şubredă cu sănătatea şi n-am să apuc să-ţi fac şi ţie zestre.
Învaţă ca să ţi le poţi face singură, la nevoie.
„Anicuţo mam”! Când îmi zicea aşa avea vocea blândă şi
duioasă, parcă i se umezeau ochii iar mie mi se oprea respiraţia cu un
nod în gât de mă umfla şi plânsul.”

- Tată!
- Ce e fată, pari cam tulburată!
- Trebuie să dau jos din pod cufărul, războiul şi să mă apuc
de ţesut. S-au rupt toate şi…
- Eşti tu în stare? Cu maică-ta ai vorbit?
- Nu-i de vorbit. Pe ai noştri îi îndepărtează şi pe ai ei îi
apropie. Trebuie să mă apuc singură, am învăţat de la mama.
- Ea îi ţine locul acum lui maică-ta şi trebuie să ţii cont de ea.
Eşti încă crudă şi nu poţi s-o iei de una singură.
- Pot!
- Şi dacă poţi tot trebuie s-o asculţi.
- Nu se poate! Din şase am rămas numai eu şi-mi zice să mă
mărit, sau să plec la oraş, la fabrică. Nu vrea s-o ascult ci să plec şi
eu nu vreau.
- Eşti încă mică dar trebuie să te măriţi. Vin vremuri grele
pentru noi. ţăranii nu mai sunt ţărani, ci chiaburi, mijlocaşi şi săraci.
Eu mai sunt încă mijlocaş dar mă va trece la chiaburi. La început a
fost un singur chiabur: Negoiţă. L-au arestat, gospodăria lui va
deveni sediul colectivului, pământul i l-a băgat, abuziv, la fermă iar
copiii lui s-au împăştiat prin lume. Comuniştii, cu ameninţarea
tancurilor ruseşti, au câştigat alegerile şi curând mijlocaşii vor deveni
chiaburi. Ştii ce înseamnă asta?
Ne va impune cote mari la grâu, porumb, carne, lapte mai
mult decât poate da câmpul, animalele şi dacă şi cota obligatorie de
lână e de şase kilograme pe oaie şi ea dă numai trei de une o dai?

5
 - De unde dă toată lumea!
- N-o să fie aşa; chiaburul de pe o oaie trebuie să dea şase
kilograme, mijlocaşul trei şi săracul nimic şi tot aşa şi cu impozitul
pe pământ.
- Dacă nu ai, nu dai, de ce să te oblige!
- Fermele s-au înfiinţat cu pământurile moşierilor. Pe la noi
nu sunt moşieri şi-o să ia de la cei cu pământ mai mult. Ţăranii vor fi
băgaţi la colectiv. Unii dintre ei n-or să vrea şi-o să-i forţeze. Încep
cu cotele şi impozitele.
- La noi sătenii cei mulţi unde intră?
- La mijlocaşi că au toţi pământ mult, vite. În timp ce eu voi
fi la puşcărie de gospodărie se va alege prafu şi de voi la fel.
Am să vorbesc cu maică-ta şi apucă-te de ţesut.
- Vreau să iau lucrurile numai să nu intre pe mâna lor.
- Ia-le!

- Ce faci, fată, aici! Ţara piere şi baba se piaptănă! Grădina-i

plină de buruieni, nesăpată şi tu te găteşti!
- Mai întâi mă îmbrac şi dacă s-o putea m-oi şi găti. Zice,
tata, să mă mărit că vin barbarii, primitivi din răsărit. Chestiunea e că
nu am zestre, nu am cu cine mă mărita că nu am jucat nici borşi!
- Îmi zici mamă numai în zeflemea! Ştiu eu că-mi ziceţi
Mamă Dragă asta mai rar dar de regulă: Dragă. Ce umbli cu
vechiturile acelea că acum se cumpără de la oraş. Comunitşii au luat
fabricile bogătanilor şi-o să avem şi noi lucruri bune şi frumoase.
- Cu ce le cumpărăm?
- Să vândă taică-tău vitele, caii, căruţa, cazanu, via că tot le
ia la colectiv. Eu aşa am făcut după moartea lui Lisandru am vândut
tot. Acum poate să vină colectivul să-mi ia prafu de pe tobă.
- Şi dacă nu vrea tata să le dea?
- Ruşii sunt în ţară şi stau cu pistoalele în pieptul bogătanilor.
- Te bucuri că suntem ocupaţi de ruşi!
- Nu suntem ocupaţi ci prieteni!
- Te bucuri că eşti rusoaică de la Dunavăţ. Nu ai lucruri
făcute în casă şi nu ştii să coşi nici la maşină. A zis tata să iau ce-i de
la mama şi să mă apuc de treabă.

6
 - Acum mergem la săpat că de pe varză o să scoatem bani şi
dacă ai chef de ţesut s-o faci la lună, eu trec să văd de Lenuşi c-am
lăsat-o în derea cu Stănica. Am adus-o, o aşez în albie să doarmă, şi
vin la sapă. Lenuşi e leită Lisandru, ca şi toţi copii nu seamănă nici
unul cu mine. Merge sapa, nu s-a întârit pământul? dar ce-i cu
călcăturile astea de vacă! Sunt şi verzi mâncate!
- Şi… zici că seamănă cu nenea Lisandru, răposatu! hi-hi…!
şi ceilalţi tot cu el! hi-hi!
- Ce vrei să spui mucoaso! Vezi-ţi de nasul tău că te croiesc
cu muchia sapei!
- Fermele s-au înfiripat de câţiva ani, am fost şi eu de câteva
ori la sapă. Au şi dormitoare pe roţi!
- Acolo dorm tractoriştii cu cei de la batoză şi le aduce
mâncarea sleită.
- Mamă Dragă, unele de prin sat le încălzeşte mâncarea, le
întind plapuma şi câteodată paturile reci trebuie încălzite nu! Că de…
sunt şi ei oameni ai muncii…! ei conduc ţara…
- Le-am încălzit şi eu mâncarea. Ce vrei să zici, Anico, cu
încălzitul patului?
- Acum câteva zile am scăpat vaca dar n-a stricat decât
câteva fire de varză. Le înlocuiesc eu…
- Nu schimba vorba şi vezi c-ai tăiat un fir de varză.
- Am rărit-o că era prea deasă. Tata ştie tot că doar venea şi
el noaptea când era nenea Lisandru la spital. Ca-cap ăsta parcă aduce
şi cu tata un pic.
- Scroafă… să nu mai scoţi o vorbă că te pocnesc!
- Ce ne facem noi…
- Cum ce ne facem!
- Dacă-l bagă pe tata la puşcărie!
- Tu să nu vorbeşti prostii, ci să fugi cu vreun golan sau să
pleci la fabrică.
- Nu plec nicăieri să ştii, Mamă Dragă, şi nici să nu te atingi
de lucrurile mamei. Casa şi locul sunt tot de la mama.
- Să nu mă scoţi din ţâţâni că te pocnesc în moalele capului.
Te iau de cozi şi mătur grădina cu tine. Ai părul roşu şi privirea
rătăcită ca nebuna de măta. Să închizi gura auzi!
- Să nu te legi de mama!

7
 - Tu de ce te legi de mine putoare! Nenorociţi nebuni, toţi
sunteţi ca măta na, mai na să te saturi căţea! Stai ca piatra, te pocnesc
şi nici nu tresari. Am să-ţi sparg capu cu muchia sapei. Auuu… m-ai
omorât… dai în măta!
- Să nu mai pomeneşti de mama că te omor târâtură…

„Acum mă duc pe uliţă să joc borş, acolo trebuie să-mi

găsesc un băiat că nu pot să mă mărit până nu zbier din rărunchi
acruuuu!
Mă duc mai întâi să mă scald în derea că zoile astea îmi curg
pe picioare şi-am călcâiele năclăite. Îmi vine să-mi înfig un morcov,
o sfeclă să-mi astup gaura să nu mai şiroiască nici un strop de sânge.
Ce-ar fi să.mi pun un şomoiog de cârpe curate. Mai e în pod un sac
cu puf de bumbac, să-mi pun că-i şi curat . Dar dacă nu stă! şi cum
să-l priponesc? Trebuie să fac ceva că se scurge mereu. Ofâââ… ce
m-ai speriat! Fir-ai să fii de broscoi că nu puteai să te arunci de pe
mal mai încolo sau după ce ieşeam eu din apă!
Iau iia mamei, e puţin cam lărguţă, da-i ţesută des şi nu se
vede că nu am cămaşă. Ia, să încerc fusta asta creaţă şi lungă… Îmi
trece de călcâie şi-i numai bună. Dar cum să fac să-mi stea
şomoiogul între picioare! Cum faci Anico că la borş se fuge, trebuie
să alergi zdravăn ca să-ţi prinzi de mână iubitul că altfel ţi-o ia alta
înainte. Iubitul!... Odată şi-o dată tot trebuie să-i zic pe nume
„Victoraş”. Te văd eu acum ce-ţi poate pielea. Ies şi la şură dacă mă
vrei, dar ce facem cu pacostea asta de mizerie dintre picioare! Să mă
grâbesc că s-or fi strâns perechile. Ai venit Victoraş? Să fii acolo pe
bancă şi să nu te ţii de mână cu nici una că te mînânc… cu fulgi cu
tot. Dacă nu era chestiunea cu puşcăria te jucam eu în foi de viţă, un
an, doi ca să jucăm şi la horă dar aşa… Pe nenea Negoiţă l-au şi vârât
la beci.
Sunt nouă, cinci băieţi, patru fete şi cu mine zece. Mă aşez
eu în mijlocul uliţei şi strig:
- „Borş! Toţi de pe bancă au sărit în picioare şi au luat-o la
fugă. Aşa Victoraş ia-o spre mine şi apucă-mă de mână iar voi
ceilalţi prindeţi-vă perechi, două pe-o parte şi două pe marginea
cealaltă de drum. Strigă Victoraş dar tare să se cutremure satul.

8
 - Acruuuuu…!
- Atinge-l Victoraş că eu o fac praf pe Lenuţa, aşa treci la
mijloc!
- Victoraş n-a atins pe nimeni, aşa că ţi-l iau.
- Ia-l că mă las eu atinsă de el.
- Vezi să nu sari calu, Anicuţo!
- Sar armăsaru şi casa, Lenuţo, dacă va fi cazul.
- Ţi s-au aprins călcâiele fată!
- Jar, sfârâie…
- Te-ai ţâcnit!
- Gata cu borşu, Victore, dumă până la colţ, că trebuie să
apară tata cu căruţa. Mă grăbesc… la măritiş!
- Măritiş! ce-i cu graba asta Anicuţo!
- Dacă vrei să mă joci te poţi întoarce că mai vin fete şi
băieţi. Ai dat? ai reuşit!
- Am reuşit, la agronomie.
- Tata vrea să mă mărite.
- Să te … cu cine?
- Nu ştiu!
- Şi tu vrei aşa… cu nu ştiu!
- Nu vreau…
- Păi dacă nu vrei…
- Vreau, nu vreau, am să beau aghiasmă!
- Glumeşti!
- Şi ce vrei să fac?
- Eu am reuşit la facultate, credeam că mă aştepţi!
- Nu cred că se poate. Ai auzit ce se întâmplă prin sat şi prin
alte părţi?
- Am auzit dar cu tine nu au nimic.
- Crezi că-i bine să plec la fabrică şi să te aştept pe acolo?
- Nu ştiu, sunt nehotărât, m-ai luat prin surprindere… Să ne
întâlnim la noapte…
- Nu merg la paie decât cu bărbatul meu.
- Cu Nuştiu!
- Cum o vrea Dumnezeu!

9
 - Noroc cumnate Dumitre!
- Noroc cumnate, dar cei cu tine? pe aici! Nu ştiai că…
- Ce să ştiu!
- Aici e organizaţia de bază şi că…
- Că ce!?
- Nu prea trebuie să mai fim văzuţi împreună ca să nu se zică
că uneltim împotriva partidului.
- Ce partid? Ce uneltire!
- Nu simţi pulsul? Ia spune Ioane cum a fost cu legionarii?
- Ce să fie?
- Trebuie strânşi toţi legionarii şi tu eşti trecut la ei. Eu am
fost ales secretar, ştii că eram comunist încă dinainte, din ilegalitate.
- Tu secretar! Fii, fu…
- Şi primar! Eu! ce te miri. Înainte când liberalii, ţărăniştii,
noi aceştia mai scăpătaţi veneam cu căciula în mână pe la primărie.
Acum s-au schimbat lucrurile, muncitorii sunt la conducere.
- Tu, muncitor cumnate Dumitre! Fii, fu… Ţi-o fi părând rău
că suntem cumnaţi şi poate că doreşti să nu mai fim. Ţi-ai lăsat
pământul pârloagă în sat şi-ai plecat să iei pământul, gospodăriile
celor ce se refugiau din faţa armatei române. Au mai rămas prin
hăţişurile stufului şi-a sălciilor hoţii şi puşcăriaşii de şi-au zis
comunişti. Te lauzi că te-ai mânjit de la puşcăriaşi cu ilegalitatea
comunistă. Ai venit de acolo, din Delta Dunării, mai sărac de cum ai
plecat şi-acum pe sărăcie te lauzi Dumitre!
- Au ajuns la putere muncitorii şi ţăranii săraci. Cum a fost
cu legionarii, ţărăniştii, liberalii că ai foat pe la toţi. Îi luăm la
întrebări pe toţi şi mai ales pe chiaburi. Trebuie să facem colectiv şi
aceştia se vor împotrivi, or să bage zâzanie. Ai primit pachete,
scrisori, fotografii de la duşmanii capitalişti din America.
- Cu legionarii ştii cum a fost! Au venit în sat cu un camion
şi când au plecat m-am dus cu ei până la Tulcea că aveam o treabă
acolo, nu cu ei!
- Dacă nu mă alegeau pe mine ar fi fost Şolea ţiganu şi
acesta a spus că tu ţineai drapelu legionarilor.
- Mi l-o fi dat vreunul să-şi aprindă ţigara!
- Era să nu fiu numit că am neamuri înstărite, care au făcut
politică… Ai fost trecut la chiaburi.
- Eu la chiaburi!

10
 - Te-ai lăcomit la pământ Ioane, l-ai cumpărat pe al meu, pe
al cumnatelor Riveica, Tiţa şi pe al altora. Ai cazan de rachiu, vie
mare, vite, politică şi ţii legătura cu duşmanii din America. O să fie
greu Ioane… Nu poţi fi apărat şi pe toţi trebuie să vă izolăm,
desfiinţăm.
- Mai sunt şi alţii?
- Patru, deocamdată. Tu, Boitan, cel cu moara, Negru cu oile
şi Păunescu cu prăvălia. S-a schimbat şi şeful de post. A venit unul
care a fost argat înainte, are origine sănătoasă. Cu ăsta nu-i de
glumit. O să ai cote mari şi de aici ţi se va trage. Vezi cum faci că
suntem cu ochii pe tine. Să nu înstrăinezi nimic că vor intra toate la
colectiv, fermă.
- Şi zici că nu trebuie să fim văzuţi împreună la moară,
pădure…
- Ioane, nu mai merge cu luatul peste picior. M-oi fi ajutat tu
la saci, buşteni… Au început să ceară referinţe despre băiatul de la
liceu. Şolea a şi dat una.
- Şolea e analfabet! Şolea să dea referinţe despre mine!
- El o să fie preşedintele colectivului.
- Şolea… să conducă ţăranii, Şolea ţambalagiul! Apoi,
cumnate Dumitre, cu primari şi preşedinţi ca voi o să fie belşug mare
în ţară! Ziceai că-i primejdios să fim văzuţi împreună…

- Noroc, nepoate Duţule!

- Bună ziua nene Ionică. Iei un rachiu?
- Iau! Credeam că nici tu nu vrei să ai de-a face cu mine.
Dumitru zice că…
- Ştiu ce zice că te face năpârcă şi duşman. A uitat că nu
poate să ia un sac în spate.
- Să lăsăm asta. Mai vrea băiatu s-o ia pe Anica?
- Io dai!
- Trebuie.
- Da-i sărac…
- Aşa trebuie să fie. Veniţi pe înserat s-o luaţi. Veniţi cu
căruţa ta, că el nu are şi-o să plecaţi două.
- Îi dai căruţa cu cai!

11
 - Cazanu, maşina de cusut, oi, vaci, zece hectare, jumătate
din vie. Să veniţi diseară să le luaţi.
- Dar mai ai copii nene…
- Or să le ia colectivul şi ferma pe toate. Fata nu are zestre
iar pe mine or să mă bage la puşcărie. De când a murit taică-tău v-am
fost ca părinte. Eşti flăcău, ia conducerea şi ai grijă de fraţi şi surori.
Să-i dai la casa lor cum oi putea. Să nu vă puneţi împotrivă că aceştia
sunt mai răi ca legionarii. Gem puşcăriile de oameni nevinovaţi şi mă
duc şi eu. Veniţi diseară. Cât pământ are băiatu?
- Numai un hectar că-s băieţi mulţi şi pământ puţin. N-a
putut să le facă căruţă cu cai la fiecare.
- E bine, n-o să-i bage la chiaburi că majoritatea oamenilor
au în jur de zece hectare. Veniţi cu peţitori s-o luaţi şi pe Anica. Îmi
pare rău că băiatu-i din neamul lui Dumitru; slabi de caracter, la vână
şi înclinaţi către ţigară şi pahar. Nu asta vroiam eu pentru fată dar nu
am de ales. Ştii ceva mai de soi?
- Nu ştiu nene!

„A sosit tata… vine spre mine încruntat şi cu codiriştea în

mână! Ce mă fac? Mamă Dragă stă în uşă, cu basmaua pe-o ureche
legată la spate de i se văd cerceii. E voioasă! I-a spus tatii că am
otâncit-o şi se bucură c-o să mă înşface, tata, de cozi. Nu fug, să mă
omoare că-i tatăl meu. Când trăia mama ne lua apărarea şi lua ea
bătaie în locul nostru, dar aşa… Râde căţeaua… se bucură c-o să
ţip… Să-mi taie o mână şi n-o să-mi pice nici o picătură!”
- Vino, fată, în casă să stăm de vorbă!
- „Ofâââ… Am scăpat! N-o să mă bată faţă de ea. Nici măcar
nu mă ocăreşte în prezenţa ei. Tata ţine la mine, dar acum are
privirea păgână. Ce-o fi?”
- Să ne sfătuim, suntem în grea cumpănă… M-au băgat la
chiaburi şi nu scap. Îmi pun în cârcă politica, legătura cu neamurile
din America şi averea. Ancuţa are şase ani şi e la Vasilica. Are
bărbat cumsecade şi-o să aibă grija de a mică. E rău pentru băieţi că-s
minori, o să-i dea afară de la gimnaziu şi-or să rămână pe drumuri
fără protecţie părintească. Au şi început să ceară referinţe de pe la
sărăntocii ăştia din sat, ajunşi la putere. Argaţii, sărăntocii,

12
neisprăviţii încalecă satul, ei sunt la putere şi-i rău pentru cei ca noi.
Am trudit toată viaţa, m-am îndatorat în bănci, am dat zestrea femeii,
căruţă cu cai, turmă de oi, băieţii dormeau călare, fetele în colibele
de la vie, grădina de zarzavat. Aveau ca aşternut ţoale fără
cearceafuri şi asta ca să cumpăr pământ să am cu ce să pot înzestra
copiii. Acum o să-i dea afară de peste tot şi-o să-i hăituiască toată
viaţa să nu aibă pic de stare şi linişte.
Anicuţo trebuie să alegi: te măriţi cu Cişmaşu Pandele; e
sărac, cu armata făcută, e cel mai mic, rămâne în casă cu părinţii şi te
înzestrez cu:
- Căruţa cea nouă cu caii de întrecere, maşina de cusut… Nu!
nu dau maşina de cusut că trebuie să le cârpesc şi eu la cei mici. Noi
nu vindem nimic ca să cumpărăm de îmbrăcat, o bomboană la copii,
noi ţinem ca să dăm zestre sărăntocilor…
- Tu să taci femeie! Zi-i fată! Te duci după Pandele sau
rămâi pe drumuri. Dacă ai alt băiat te dau după el, fie şi de-ai lui
Şolea, că ăştia-s la putere acum. Ce era o dată de cinste pământ,
vite… au ajuns de ocară. De acum încolo o să fie toţi săraci şi-o să
mănânce sărăcie.
- O să aibă fiecare după zile muncă şi n-o să-şi umfle burţile
numai bogătanii.
- Tu femeie să taci… se vede că te înghesui pe la U.F.D.R. şi
speri c-o să te aleagă preşedintă să dai din clanţă, ca cumnatu
Dumitru, să înghiţi fără să munceşti. Acum e rândul vostru… Tu să
te aţi-i la ce-i al tău, ce e de la mama fetei se duce cu ea. Şi ce
rămâne n-ai să fii în stare să păstrezi că alde Dumitru şi Şolea, cu
care te-ai înhăitat tu, sunt flămânzi şi abia aşteaptă să înghită avutul
altora. Ai văzut ce s-a ales de gospodăria lu Negoiţă. Aşa o să fie şi
aici, praful şi pulberea. Te duci fată după Pandelaş că vin acum să te
ceară?
Mă duc, tată!
- Nu mai suspina c-o să ai timp toată viaţa s-o faci. Tu
femeie, du-te şi pregăteşte ceva pentru peţitori, iar tu Anico, dă jos
de prin pod, scoate de prin casă că te duci în seara asta după
Pandele.

13
 - Mamă soacră!
- Ce-i Anicuţo?
- Te rog ai grijă de băieţi că mă reped până la vie să aduc
buruiană la porci.
- Mai bine nu te mai duce, las-o încolo de vie că-i mai mare
daraua decât ocaua. Ne-am făcut de lucru cu porcul ăsta bătrân şi
zevzecul de fii-su. Aşchia nu sare departe de butuc. Ce naşte din
pisică…! Ai să te chinui şi tu cu Pandele cum m-am chinuit şi mă
chinui eu cu ăl bătrân. Acum s-a mai domolit dar când era tânăr
venea beat şi mă călca în picioare. I se năzărise c-o muşcată… Au râs
de el la cârciumă, că leg muşcata la fereastră c-o fundă roşie când
este el acasă, semn că nu poate intra hăndrălău. Am scos funda o dată
ca s-o spăl, a observat şi m-a făcut neagră cu funia udă. Tocmai pleca
la pădure. Ne-am făcut de lucru cu porcii ăştia, că de când s-a ajuns
tulburelu nu se mai trezesc. Stau cu guira la canea.
- Am strâns, noaptea trecută, câteva coşuri cu struguri şi-au
mai rămas două pitite în buruieni. Să văd dacă mai sunt ca să le aduc
la noapte.
- Nu te mai duce, Anicuţo, c-am căzut în păcat şi-o s-o
păţim. Pe ai lui Ţipu i-au prins cu un sac de ştiuleţi luaţi de la
colectiv şi-i de rău. Poliţistul taie în carne vie. O să facă puşcărie
pentru câţiva ştiuleţi.
- E de pe locul lui şi n-are ce da la păsări şi porc. Dacă nu
furam astă toamnă de la colectiv nici noi nu aveam ce da la animale.
Cu ce ne dă ei la zi muncă murim de foame. Ştii că am dat vaca
pentru că nu aveam ce să-i dăm de mâncare. Acum toată speranţa e la
porc şi păsări. Dacă nu furăm acum cu ce le ţinem la iarnă? Ce dăm
la copii să mănânce! Răbdări prăjite ca Şocariciu! Recoltele se fac
din ce în ce mai mari, dar ni le ia statu pe degeaba ca să umfle burţile
activiştilor. Vezi bine că şi aici primarul, Şolea, cizma aia cu puşcoci
iau pe degeaba din colectiv ca din grădina lor, aşa pe faţă, nu se
feresc ca noi că sunt mari şi tari. Aceştia de pe aici iau cu căruţa iar
şefii lor de la judeţ cu camionul. Nici măcar nu se deranjează să vină
până aici ci-i trimite vorbă ţambalagiului şi slugoiului ăsta de
preşedinte îi trimite pe ales. Ce nu-i place aici ia de la alte colective
şi tot aşa cu brânza, smântâna, ouăle că tot judeţeul e în mâna lor.
- Se strânge şurubul şi-o să dăm de necaz. Pe Nicul lui Moise
Şerban l-au arestat şi-l judecă. I-au rămas copiii pe drumuri. După

14
ce-a dus căruţa cu cai la colectiv a lucrat tot Nicu cu ea şi se mai
ducea şi noaptea la furat. Ţambalagiul ăsta borât i-a luat căruţa lui
Nicu şi-a dat-o în primire lui Leabu. Când a văzut Nicu că leabu
înhamă caii lui a sărit la bătaie şi l-au arestat.
- Şolea-i mai nebun ca Nicu, nu ştie că-i sărit!
- Satul l-a cocoloşit pe Nicu, ştie că din când în când o ia din
loc cu mintea, dar sărăntocii ăştia; preşedintele, primarul şi cizma aia
de miliţian taie în carne vie, numai să se pună bine cu partidul, să
arate că sunt credincioşi.
- Mă duc, numai să văd!

„Şoricariu, Riciu, Cariciu scoală… De ce-mi zice satul aşa!

De ce mă poreclesc când de fapt mă cheamă Oancea Vasile! Numai
la şcoală mă strigă învăţătorul aşa, căci ceilalţi, băieţi şi fete îmi
ziceau Riciu, asta a mângâiere că la supărare Şocariciu şi la bătaie
Cariciu. E o poreclă de ruşine şi cu toate astea s-a lipit de mine şi
trebuie s-o port în frunte. Mi-a mai zis Oancea la judecătorie când m-
a condamnat pentru furt şi-am ajuns la puşcărie. De aici mi se trage
încă una – puşcăriaşu! Şase luni pentru o oaie şi nici măcar oaie ci
cârlan. Ceilalţi nu fură ci iau! Iau pentru că ei au dus la colectiv oi şi
acum se cheamă că iau din turma lor. Eu fur pentru că am fost argat,
nu am avut ce duce la grămadă. Îmi zic Şocariciu pentru că ăsta sunt.
Şi cum am ajuns traistă goală?
Când am început să merg mă trimitea tata la cârciumă cu
sticla goală, mă întorceam cu ea plină, tata o golea şi tot aşa până
când a băut tot pământu. Cînd m-am făcut mai mărişor tata m-a băgat
argat; mai întâi duceam caii de nas, apoi am trecut la coarnele
plugului. Munca mea de argat se scurgea tot cu sticla şi tot la tata,
până s-a făcut colectivul. Tata şi mama au murit şi-am rămas singur
în cocioaba asta în care plouă şi stă să se dărâme. Toţi fură de la
colectiv dar ei zic că iau, se acoperă unul pe altul, iar eu nu pot să mă
ating decât de sapă, porci, coada vacilor sterpe şi să trăiesc numai din
ce-mi dă la zi muncă. Şi aşa-mi scot ochii că n-am dus în colectiv
pământ, căruţă cu cai… Eu sunt tot argat şi dacă fur sunt dat pe mâna
cizmei. Slugoiul ăsta de miliţian, deşi a fost şi el argat, mă bate, îmi
face dosare. Mama lui de comunism că-i numai pe hârtie căci tot cine

15
a avut are! Ei iau de pe locul lor, beau de la cazanul lor… Le arăt eu
lor! Scoală Şocariciule şi du-te de crapă de foame la sapă! La lapte,
brânza, carne, magazii se îndoapă tot cei care au avut pământ. Am
cerut să mă facă brigadier şi-au zis că nu ştiu carte! Păi nu ştiu că eu
argăţeam când alţii se duceau la şcoală! Nu pot să mă însor că nu pot
să mă apropii de nici o fată! Părinţii lor au avut pământ şi-s de neam.
Nici putoarea asta de Anica nu vrea să mă duc noaptea la ea că-i
boieroaică. Întâi a măritat-o tată-său cu Pandele, că eu eram mai
scăpătat ca el, i-a dat zece hectare, căruţă cu cai şi după aceea l-a
băgat pe chiabur la puşcărie. Taică-său n-a plesnit în Insula mare a
Brăilei… a scăpat. Acum e cu domiciliu forţat la grădina de zarzavat
ce aparţine fermei Topolog. Până la urmă o să-l lase pe chiabur să se
întoarcă în sat şi parcă-l văd din nou în casa lui şi şef de colectiv. O
să fie că ştie carte iar colectivul nu are grădină de zarzavat. Chiaburu
e şi grădinar, a avut toată viaţa grădină şi-o uda cu roata! Nu vrea
putoarea să-i bat noaptea la geam, când Pandele, beţivanu, chefuieşte
la cârciumă de-l găsesc mereu căzut pe lângă garduri. Nu vrea că are
doi băieţi şi e cinstitiă! Pandele-i cioban şi duce oi la cârciumar!
Duce din cârdul colectivului ca din a lui. Duce şi acasă miei, lapte,
brânză, lână şi pe el nu-l prinde nimeni că-l apără satu şi are cu ce să
se îmbete! Căţeaua… pun eu laba pe tine! Poate că eu n-o să te pot
încăleca dar să te văd cum ai să scapi de cizmă că i se scurg ochii
după tine şi ăsta are puterea în mână! A fost şi el argat dar acum are
uniformă şi puşcă! Cu pucşociu o să te încalece, putoarea dracului!”
- Oancea!
- Să trăiţi tovarăşe plutonier!
- Sergent!
- O să ajungeţi dumneavoastră şi căpitan că miliţia-i la
putere, nu ca mine fără carte şi tot argat!
- Te încadrezi?
- Doar cu pâra şi puşcăria!
- Ne trebuie un secretar al Uniunii Tineretului Comunist aici
în sat şi tu ai origine sănătoasă, om de-al nostru de nădejde.
- Degeaba, nu ştiu carte!
- Învaţă, învaţă, învaţă a spus Lenin. Se fac cursuri de
alfabetizare seara la şcoală. Te duci de câteva ori, înveţi să scrii, te
sprijinim şi noi te promovăm. Partidul are nevoie de oameni de
încredere.

16
 - Şi puşcăria, dosarele…
- Dosarele sunt la mine, le ţin la dos, iar de puşcărie te
reabilităm, îţi fac eu recomandare bună şi-o să fii ca lacrima. Ce zici,
punem gheara pe Pandele şi Anica?
- Îi acoperă ai lor…
- Măi Şocariciule, trebuie să avem şi noi oamenii noştri şi să-
i strângem cu uşa. Dacă-i prind cu doi martori îi bag la zdup.
- Numai pe el!
- Mai vedem noi, ne orientăm, interpretăm…
- Pune-mă paznic şi-atunci îi înfig mâna în gât, legal.
- Nu aşa… avem destui paznici cu dosare penale şi puşcărie.
În Măgurele, satul vecin, secretarul de partid s-a dus pe câmp în
control şi-a pus în şaretă o lădiţă cu struguri, o căldare cu cartofi,
câţiva ştiuleţi, o damigeană cu vin de la cramă, o traistă cu mîlai de
la moară şi-n marginea satului l-au oprit patru colectivişti de rând şi
l-au adus la post. Am fost nevoit să-i fac dosar şi nu-ţi mai spun că
prima dată mi-a dat telefon comandantul miliţiei de la judeţ şi mi-a
ordonat să-l fac scăpat pe secretarul de partid. Aşa facem toţi şi n-
avem voie să fim prinşi. Colectiviştii ştiu, se feresc, se acoperă unul
pe altul. Tu trebuie să fii omul nostru de încredere, să lucrezi între ei,
să ştii tot şi să mi-i demaşti dar ei să nu ştie. Ce zici?
- Deci! domnule căpitan… eu trebuie să muncesc, să fur fără
să fiu prins, să pârăsc fără să ştie cine-i iuda, iar dumneavoastră să vă
faceţi căpitan!
- Caricescule! eu ţi-am spus cum să faci… ţi-oi mai spune
dar nu trebuie să devii oportunist. Peştele se împute de la cap şi se
curăţă de la coadă. Zi-i mă frecangiule, frânarule în ce ape te scalzi!
Vrei să se întoarcă iarăşi roata şi să ajungi iarăşi slugă? să-ţi mai fac
câteva dosare şi să putrezeşti în temniţă!
- Bine… tov. sergent… spuneţi-mi ce şi cum să fac.

- „Fir-ar ai dracului să fie de armăsari stătuţi… li se scurg

ochii după mine şi când îi văd parcă m-au şi încălecat! Nu-i aţâţ cu
nimic şi totuşi se ţin după mine. E drept… sunt tânără, frumoasă şi-
mi arde şi de trânte… ca la mondiale! Dar fir-ar ei să fie de buhai!...
ei cred că e suficient ca bărbatul meu, Pandele, să se îmbete, să se

17
clatine pe drum, să cadă şi să zacă pe lângă garduri ca să fie suficient
să-mi bată noaptea în geam şi eu să le deschis! I-aş deschide eu dar
numai lui Victoraş! Şi Victoraş ăsta… E acum inginer agronom, nu
ştiu pe unde! S-a însurat şi nevastă-sa e numai cu ochii pe el, se vede
că-i e drag. Şi el? El pare indiferent, călare pe situaţie… Nevasta pe
lângă el, îl soarbe din ochi, el se îmgâmfă! Are obrazul roşu, s-a
rotunjit la burtă, iar la mine priveşte ca prin geam, ca şi cum n-aş fi!
N-am vrut să mă duc cu el la paie, să-l aştept ani de zile… să-mi fie
de bine! Lumea-i plină de femei frumoase, deştepte şi el doar să
întindă mâna! Aşa că nu are rost să mă mai gândesc la el în timp ce
cu o mână îmi mângâi pântecul, cu alta îmi strâng sânii şi-mi frec
pulpele. Îl doresc şi nu-l am, alţii mă doresc şi-i resping. Şi deci ce te
faci împărăteaso fără tron! Ce să fac… nu mă încurc cu nimeni, mă
mulţumesc cu Pandele care beat mă freacă o veşnicie şi nu poate să
se slobozească ca armăsaru, adoarme pe mine şi se urinează în locul
dragostei… Adică vaginul meu a devenit closetul lui… Aşa
împărăteasă … mai rar. Câteodată, aşa din an în paşte, îmi mai vine
şi mie dulce de mă furnică prin mădulare, dar asta numai când mă
încalecă treaz şi de mai multă vreme nu mai ştiu cum e limpede la
minte.
Am intrat în colectiv cu ce am avut şi acum se cheamă că
pământul, bucatele, animalele sunt tot ale noastre. Măi! ce mai
grozavi suntem… Am făcut grajduri, magazii moderne, cultivăm
pământul cu tractoare, semănători, secerători, irigăm, fertilizăm –
cum ar zice unii – avem producţii mari de boabe, lapte, carne, lână,
struguri şi câte şi mai câte! Avem de toate numai că nu ne putem
bucura de ele! Grâul şi porumbul ni-l ia la siloz, strugurii la crama
statului, laptele şi toate celelalte la fel şi ne plătesc produsele la
preţul care vor ei, muncitorii… clasa harnică, deştepată, dreaptă şi
atotputernică iar noi ţăranii colectivişti suntem oile proaste, bune de
muls, milostivi şi cu frica lui dumnezeu! Nu cerem preţ, ne
supunem…! Măi să fie… ce milostivi suntem noi! Ce ne dă clasa
muncitoare e foarte puţin, aşa de puţin încât nu putem trăi omeneşte
şi ne obligă să furăm. Să furăm din ograda noastră! Nu ne poate băga
pe toţi la puşcărie şi se fac că nu ne văd. Şi fără puşcărie nu se poate!
Se duc la puşcărie cei care vor comuniştii, pe de o parte şi pe de alta
cei care vor colectivitşii – satul. Nu se vorbeşte dar se face pe
muteasca. Războiul surdo-muţilor… Ajugem la sărăcie lucie şi…

18
revoluţie! Comunismul se laudă că-i drept şi c-o să facă individul să-
şi schimbe gândirea, conştiinţa în gândire colectivă,deci să gândim
bine toţi sătenii. Ce văd eu; toţi aplaudă în grup, dar cum se înserează
fiecare gândeşte separat şi pleacă la furat. Mă tem că n-o să se mai
ferească nici ziua, ca mine acum!”
- Anico! ce faci?
- M-ai speriat… ce te furişezi mă…
- Şocariciule!
- Tu ai zis! Vreau să rup buruiană pentru porci de pe
marginea viei părinţilor mei şi-a mea, dar tu, flăcăule, de ce te ţi-i
după fustele nevestelor altora!
- Ce-i frumos şi lui dumnezeu îi place!
- Nu ţi se strepezesc dinţii?
- Ceilalţi sunt mai breji!
- Care ceilalţi, mă ameţitule, că te otâncesc cu sapa!
- Chiar te crezi aşa grozavă?
- Dar tu eşti grozav că te aţii în calea femeilor cu bărbat,
copii, prin bălării!
- Bărbat! hâm, hi…
- Te crezi tu mai în stare? şi nu te apropia că…
- Că ce?
- Pleacă nespălatule, ia labele de pe mine, au a…
- Auuu,,, m-ai boşorogit… auuu… coşurile cu struguri…
- Coşuri? Stai, Cariciule, că-ţi dau eu struguri acri, aguridă
să-ţi strepezesc dinţii pentru totdeauna… na, mai na, să-ţi intre mustu
în oase, măduvă, să te saturi de muierea altuia, mai na, ţine, na, să-i
strivesc toţi pe tine, să te fac de ruşine mă Şocariciule, carici gol, mă
traistă-n băţ, târâie brâu… Un argat ca tine să mă înghesuie în bălării,
sărăntocule, te-a fătat mă-ta în ziua aia să mă mânjeşti tu cu balele
tale spurcate? Ptiu… haimana!

- Valere!
- Să trăiţi, tovarăşe plutonier!
- De ce-mi zeciţi voi mie plutonier mă?
- Să vedeţi domn' sergent, înainte şefii de post erau plutonieri
şi aşa ne-am obişnuit.

19
 - Va să zică pentru tine nu s-a schimbat nimic, nu-i Partidul
Comunist la putere, eu nu sunt miliţian şi sergent ci jandarm
plutonier! Mă valer! ai uitat că te am în evidenţă ca puşcăriaş, liberal
şi duşman al poporului?
- N-am uitat, să trăiţi?
- A fost vorba că vii, în secret, pe la mine şi-mi spui, îi dai în
gât, pe cei cre vorbesc pe la colţuri, aruncă zăzanie, vrajbă printre
colectivişti ca să slăbească puterea clasei muncitoare, a comuniştilor?
- N-am auzit nimic, tovarăşe sergent!
- Dar dacă-ţi fac dosar, recidivist şi ajungi iarăşi la tăiat stuf
în Delta Dunării! La Periprava zici că-ţi place nu?
- Nu mă năpăstuiţi, domnule plutonier, că nici atunci nu am
vorbit partidul de rău că în timp ce tăiam stuf m-au supt ţânţarii,
lipitorile, tăunii… doi ani de zile… Mă mir că am scăpat cu viaţă!
- N-ai zis, nu zici nimic de partid!
- Nu zic domnule plutonier!
- Mă minţi în faţă! N-ai zis că te-a chinuit partidul pe nedrept
la închisoarea din Delta Dunării?
- N-am vrut să zic aşa… am nevastă, copii…
- Hai cu mine, ca martor, să prindem un hoţ. Să nu zici
cumva că nu mergi!
- Poate nu-i aşa grabă mare şi luaţi un rachiu şi-o gustărică,
c-am din zarzăre!
- Adu ce-ai zis, apoi urcă-te în dud. Vezi dacă umblă cineva
prin vie…
„Aoileoo… Anica-i în fundul viilor iar Şocariciu o urmăreşte
de la distanţă. Dac-o spun am păţit-o, dacă nu îi şi mai rău! Doamne,
dumnezeule ce mă fac! Ajută-mă maica precistă că numai tu poţi
face minuni!”
- Ei! ce se vede?
- Nimic, domnule plutonier, luaţi şi un pic de pastramă. Nu e
nimeni prin vie, am să mă mai urc că se vede, din agud, ca-n palmă.
- Bun rachiu… la fel şi castraveţii acri… să-mi pui în traistă
o sticlă şi-o bucată de pastramă. Ia mai urcă-te o dată!
- Tovarăşe sergent!
- Ce e? ce-ai observat?
- Se mişcă ceva printre bălăriile din fundul viei. Nu se vede
clar dacă-i om sau jivină!

20
 - Ce jivină, Valer! Te-ai prostit!
- Se mişcă ceva printre bălării, dar nu se vede ce-i!
- Dă-te jos şi vino cu mine, Valer!
- Domnule plutonier, nu mă băgaţi în duşmănie cu vecinii că
şi aşa îmi zic codoş, iudă…
- Gura! vii cu mine ca martor, încheiem proces verbal la faţa
locului. Mama ei de chiaburoaică… mi-a căzut în gheară! Acum s-o
strâng eu cu uşa şi-o să vedem dacă-i mai dă mâna să se ţină mândră.
Pas alergător…

- Au! aoileu… m-a nenorocit târfa! M-a lăsat fără bărbăţie şi

moştenitori… au, aoileuu…
- Soldat Oancea Vasile! Drepţi!
- Nu pot tovarăşe sergent, nu pot… A răsturnat coşurile cu
struguri peste mine şi m-a călcat ca pe lin… Au, aoileu… vai de
zilele mele cu fuduliile storicte…

- Ia te uită ce oaspeţi de seamă! Mamă soacră, tată socrule,

veniţi încoace, cheamă-ţi-o şi pe vecina Stăncioaia că-i bună de gură
ca o meliţă! Intraţi domnule plutonier că am făcut un foc în curte să
coc porumb, să mai pun un braţ de vreascuri să fie jar şi pentru
musafiri. Ştiuleţii am să-i rup din grădină, sub supravegherea
dumneavoastră ca să nu zică cineva că i-am furat de la colectiv. Dar
ce-i cu tine Riciule! Ai căzut în butoiul cu miere? Uite, eu mă arunc
în closet şi-apoi ne lingem unul pe altul ca să ne curăţăm că tot îţi
sticlesc ţie ochii la muierile altora. De ce nu te însori, mă pierde-vară
şi taberi pe femei în bălării când zmulg iarbă pentru porci, de ce mă
bălosule?
- Anico! lasă furca că-ţi încarci sufletul cu păcat de omor şi-i
şi tovarăşul sergent de faţă!
- Spune mă târâie-brâu, spune faţă de lume că ai tăbărât sau
nu pe mine în bălării ca să-mi faci felu’, să mă faci de ocară faţă de
copii şi sat. Tu crezi că eu nu am bărbat, neamuri, copii ca să-ţi ţină
calea mă, neisprăvitule! Uită-te la copiii mei, cel care merge de-a

21
buşilea prin praf şi cel mai mărişor care abia se ţine pe picioare. Mai
am doi în burtă care abia au început să mişte… Se fac mari, Cariciule
şi-or să te urmărească până te-or răpune.
- Or să cadă pe lângă garduri…
- Să taci spurcatule! Copiii mei seamănă cu mine şi cu
neamul meu…
- Cu cei din puşcării şi răspândiţi în toate zările?
- Ne vom scula din praful vostru, ne vom scutura şi vom
pune mâna pe pari şi topoare…
- Sunt sergentul de miliţie, Văcaru Văcăroiu Culiţă, reprezint
autoritatea de ordine a partidului în sat şi te arestez pentru aţâţarea la
revoltă împotriva Statului Comunist Român.
- Îl arestezi pe Oancea Vasile pentru tentativă de viol asupra
unei femei colectiviste măritată şi însărcinată în luna a cincea. O
spun eu, Stăncioaia – Vitoria Lipan – Vrâncioaia şi toţi de aici
suntem martori pentru Anica.
- Uită-te la burta mea, autoritatea Statului Comunist, şi vezi
cum se mişcă plozii, uită-te aici cum bate din picioare! Ai să arestezi
o femeie colectivistă însărcinată? Nu, n-ai s-o faci! Ai să aştepţi să
nască, să-mi treacă leuzia şi după aceea să-mi baţi noaptea la geam.
Noaptea când bărbatu-meu, în loc să mă strângă în braţe şi să ne
iubim cu drag, zace beat trântit pe lângă garduri. Vezi! Când te-oi
împiedica noaptea de vreun buştean pe drum să ştii că-i el şi să-i
tragi una cu cizma… Ştii mătăluţă unde să-l loveşti ca să nu-i mai
ardă de făcut copii. Mie-mi ajung cei doi din praf şi cei patru din
burtă. Şase cu toţii, şase băieţi ca să aibă cine mă apăra de nenorociţi.
Domnule sergent vă rugăm să fiţi om cu scaun la cap şi să nu mai
folosiţi iscoadele astea, iudele satului, că-i ştie lumea şi nu e bine să
se învrăjbească oamenii între ei mai mult decât au făcut-o. Ce ziceţi,
facem pace?
- Ştii şi tu, Anicuţo, cum se poate face pace!
- Ştiu şi trebuie să ştie şi alţii. Îmi văd de zilele muncă la
colectiv, nu fur, îmi cresc copiii şi nu-mi trebuie alţi bărbaţi. Asta-i
crucea care-o port eu şi să nu-mi pună alţii alte cruci în cârcă că nu le
duc şi pun mâna pe furcă. Mor cu ăla de gât şi dau şi cu barda în
dumnezeu. Doamne iartă-mi gura păcătoasă că n-am zis din suflet ci
la necaz! Domnule plutonier nu te da pe lângă mine că n-ai să-mi
spui nimic la ureche.

22
 - Ai pus pe foc coşurile în care au fost strugurii?
- S-au făcut jar.
- Te-a văzut cineva venind cu coşurile?
- Nu ştiu.
- Am să mă uit prin curte, aşa de formă. Să nu faci gălăgie.

- „E cam clisos nămolul ăsta, mă lasă fără tocuri. M-am udat

la picioare, de aici mă ia frigu. Cred că mămăliguţa fierbe mocnit pe
plită şi sărmăluţele se rumenesc în cuptor. Dar poate că, Anica, abia
a pus de mămăliguţă şi că până o fi gata am timp să… E lumină la
Nica… Poate intru… Dar dacă-i vreunul la ea! Mai întâi să beau un
rachiu! O să-mi mai dea pe datorie? S-au strâns cam multe rachiuri şi
cam prea multe piei pe băţ. Să plătesc din buzunar, că-s destui, pe
jumătate de an. Merit şi eu măcar jumătate şi restu-i dau femeii să-i
dea copiilor. O să facă iar gălăgie… Păi! dacă nu-i dădeam mai ieşea
George inginer şi mai venea el, la scară, cu maşina! dacă nu-i
dădeam şi eu jumătate! Nu era şi nu venea şi-mi place, vorba
cântecului, astăzi domn cu multă carte. La fel şi Nicu… Asta
seamănă cu mine, ne cam lovim în coate pe la cârciumă. Şi stai… că
mai sunt trei la şcoală. Pe aceştia din urmă trebuia să-i pun după oi şi
eu să stau cu luleaua în gură şi cu paraua la brâu. Îmi place să-i văd
şi pe aceştia cu carte însă scandalurile sunt din ce în ce mai mari că
las să se strecoare munca spre rachiu. Anica vrea să nu beau nici un
sfanţ. Dacă s-ar mulţumi cu jumătate…”
- Seara bună!
- Să trăieşti nene Pandele că nu te-am văzut cam de mult.
Dai şi matale un rachiu?
- V-aţi cam învăţat la…
- Lasă că dădeai şi-o căldare când duceai măgaru pe ceafă.
Mai ţii minte când l-ai trântit pe Bichi! Cum ai putut să-l ridici de la
pământ şi să-l trânteşti cu capu în jos! Mi-a fost frică că-l omori. Am
trecut cu Bichi pe acolo şi i-am arătat groapa, era ca o jumătate de
bostan. Ştii ce mi-a zis?
- Ce ţi-a spus?
- S-o lăsăm pe altă dată. Acum aş bea ceva şi nu am cu ce.
Cârciumarul ăsta zgârcit nu-mi mai dă pe datorie. Zice că nu mai are

23
loc în caite să noteze paharele. Ştii ce-mi face Ioana când mă duc
acasă cherchelit de nu mă ţin picioarele?
- Te pune în capu mesei apoi te dezbracă, mângâie…
- Aş… Nene Pandele nu pot să-ţi povestesc pe uscat, nu am
curaj…
- Ia banii şi adu o jumătate de rachiu, dar de prună că fac
cinste.
- Noroc, nene Pandele şi să trăieşti. Matale nu eşti zgârcit ca
alţii.
- Nu mai merge, Cocăleo, nu mai merge cum mergea.
- De ce să nu meargă nene Pandele că la oi se câştigă bine,
başca un lapte, brânză, lână, carne…
- Îţi spun eu că nu mai merge! La ce folos că am cocoloşul
ăsta de bani dacă nu pot bea un rachiu. Zici că-i bine la oi? Ai fost tu
cu băţu după oi zi şi noapte prin ploaie, arşiţă, vânt… Ştii tu ce
înseamnă singurătatea asta toată ziua, luni, ani… Nu ştii mă Cocăleo
că nu ai vorbi aşa!
- Ziceam că ai nevastă cumsecade!
- E, dar să-i aduc toţi banii… să nu beau, fumez… Ştii tu ce
se întâmplă acum dacă mă duc acasă?
- Ce să fie că doar o ştie tot satu de cumsecade!
- Te las cu bi…ne Co…că…leo…! Mă… c să plă… şi să …
- Ce se întâmplă nene Pandele! Numai dintr-o litră! Altă dată
beai o sticlă şi nu te cunoşteai!
- O fi fo… al dată… Ce-a fo… verde s-a us…!

- Te-ai cam cherchelit nea Pandele! Când plăteşti datoriile că

s-au adunat cam multe!
- Când sunt treaz de ce nu mă întrebi! Cât fa…?
cârciumarule!
- Atât!...
- Iar m-ai încărcat… mama ta de hoţ… cămătar!
- Ia vezi că…
- Ştiu… mai vin şi altă dată şi n-o să-mi mai dai pe datorie.
O să-mi dai că de aici te îngraşi. De la o vreme pot să torn în mine cu
damigeana că tot mă trezesc. De apă mă trezesc cârciumarule. Ţie-ţi

24
pui apă în băutură? Pune-ţi că a început să-ţi ttremure caracudele.
Credea-i că dac-o ţârâi câte un pic-pic n-o să ajungi tot acolo! Uite că
mie nu-mi tremură mâna când ţin paharul iar ţie-ţi bâţâie tot corpul.
Dă-mi o sticlă la mine şi-un pachet de ţigări. Nu mai am nici o
datorie, dă-mi şi un ziar vechi.
- Ai dat toţi banii, ce mai duci acasă? Iar o să mă ocărască
Anica că-ţi dau pe datorie. Mai bine-mi aduci un batal că am nevoie
şi-ţi rămân bani să duci şi acasă.
- Nu-mi purta tu de grijă că are cine. Îmi sar atâţia în cap, nu
mai ai loc şi tu.

„Nu-mi este greu s-o fac pe beatu! Nici nu aş fi crezut că ies

eu treaz din cârciumă. E uşor să-ţi faci nume prost însă e imposibil
să-l mai lepezi. De regulă se aruncă şi la urmaşi, la fel şi cu porecla.
Când ies de la lumină în întuneric, ca acum, nu mai văd pe
unde calc. Când eram tânăr vedeam noaptea ca ziua. Şi asta, cu orbu
găinii mi se trage tot de la ţigare şi rachiu. Îmi mai trebuie cafeaua,
opiu şi le am pe toate. Ha! ha! Când mi-a dat prima dată cineva o
cafea am crezut că-i vin, am zis hai noroc şi ghioalc. M-a opărit, am
trântit ceaşca de s-a făcut ţăndări iar cafeaua s-a scurs năclăind
peretele. Am înjurat printre dinţi; Dumnezeii mă-sii de vin care frige.
Se aud paşi furişaţi după mine. Bani-s pitiţi la ciorap şi-n buzunar
şomoiogul din ziar. Să mă clatin mai tare şi uite colea lângă gard am
să cad că-i mai zvântat. Se apropie iar eu sunt dus de băutură, că-
ciula-i sărită mai încolo. Mă loveşte încet cu vârful bocancului! Mă
zevzecule nu vezi unde dai! că mă laşi fără moştenitori! Aşa… dă şi
în burtă mă hapsânule şi-n gură că tot nu mai am dinţi. Oi fi având eu
orbul găinilor dar tot te văd mă, Cocăleo, că prea mă pescuieşti tu în
cârciumă când iau banii. Ai luat cocoloşu de ziar drept şomoiogul de
bani şi l-ai furişat în buzunarul tău. Şi-acum ce faci mă nenorocitule!
Te urinezi pe mine şi chiar pe craci ca să se creadă că m-am scăpat
pe mine! Şi-acum ce fac? Să mor cu el de gât! Nu… fie ce-o fi! Sunt
căzut de beat că de mă reped mă dovedeşte şi-i mai rău. Numai să nu
se şi răhăţească pe mine! În ce hal am ajuns, şi-ncă de mult, şi-o să
mai fie că-s slab din născare. Aşa m-a ouat mama pe mine closet şi

25
să mă buzunărească… Încă nu s-a umplut paharul… să intru şi la
Nica.”
- Intră, Pandelaş că te aşteptam cu foc…
- „Mă aşteptai cu iz de pârci că au mai trecut câţiva tauri pe
aici. Focu la tine-i între craci şi între ţâţele ca două căldări. În cap nu
ai nimic, poate fum… Eşti cherchelită şi-ţi sticlesc ochii după bani şi
pahar! Ai şi văzut buzunarul umflat cu cocoloşul din ziar. Acum sunt
şi mai beat şi-o să văd ce foc ai! Ai mirosit a urină dar te faci că nu
pricepi!”
- Ia sticla asta, Nicuţa, şi pune câte un păhărel, dar să fie din
cele mari ca să mă răzbesc.
- Îţi pun şi-n cană, numai ridică capu şi nu mai sughiţa că
tremur de dragul tău. Te ţine cureaua sau nu?
- Mă ţine, toarnă, dă-mi un chibrit! „Acum-i momentul că-i
cu spatele, hârşi sub pat cu rachiul şi-am avut timp să-l duc şi la
gură.” Bun, mai toarnă-mi unu! „Iar se întoarce cu spatele, hârşi, îmi
cade barba pe piept, alunec pe pat, pe-o parte, nici o mişcare, ba da!
Îmi umblă în buzunar, îmi revin, mă salt, ascunde cocoloşu,
bălăbănindu-mă ies în noapte cu buzunaru uşurat a doua oară. Să
trăieşti nea Pandele că bun mai eşti. Şi acum viteză acasă că mai
avem de furcă…”

- Anico! pune să mâncăm.

- Ai luat banii?
- Uite-i!
- Sunt numai o parte!
- Pune să mănânc! Grijania mă-tii de descreierată! Îmi ţii tu
cont?
- Ai vândut zece oi merinos, care fac cât douăzeci din cele
obişnuite.
- Pune un pahar de rachiu.
- Nu-ţi pun.
- Pune să mănânc!
- Nu!
- Nu am mâncat toată ziua şi-s ud la picioare.

26
 - Dimineaţă ai mâncat acasă, ai avut şi în traistă. În timp ce
mâncarea era gata tu te duceai la cârciumă, pe la Nica…
- Am fost după ţigări!
- Ai acasă un sac de pachete, să te afumi încă un an.
- Am avut şi-o treabă bărbătească.
- Să plăteşti datoria la cârciumă şi celelalte, le ştii tu. Dacă
veneai direct acasă nu puţeai aşa.
- Eu sunt bărbat, ştiu ce fac cu banii şi-ţi poruncesc pune-mi
să mănânc că de nu pun mâna pe sârmar. Nu te priveşte ce fac eu cu
Nica că tu nu mai eşti femeie de doi ani. Am nevoie de saltea şi tu nu
mai stai. Tu nu eşti femeie!
- Să-ţi pună Nica masa dacă-i femeie şi te poţi culca pe ea
beat şi să nu-i duci banii în casă!
- Grijania mă-tii de … unde-i sârmaru să-ţi îndoi oasele?
- Aici, tată, era rezemat de uşă. Ia sârmaru şi otânceşte-o pe
mama. Dă şi în mine!
- Tu să nu te bagi în vorbă şi să ieşi. N-ai auzit ce-am spus?
Să ieşi că te omor.
- A zis George să mă las omorât!
- George!
- Dă şi în mine, tată! De ce să-i baţi numai pe mama şi pe
Bogdan!
- Şi tu Lăcrămioara! Te-ai dat şi tu de partea maică-tii? Pe
tine am să te omor cu făcăleţu! Te-am dat la şcoală, acum eşti
studentă şi te ridici împotriva mea! Eu mă ţin cu băţu după oi, zi şi
noapte, pe ploaie şi vânt, în soare şi zăpadă ca să ai tu ce ronţăi la
facultate şi-n loc de recunoştinţă mi te împotriveşti? Na! căţea, ia să
te saturi de ţinut cu mă-ta! Mai na, că nu mai vezi un ban de la mine!
Ce stai, mironosiţo, ca o stâncă? Dau în tine ca în pereţi!
- Omoară-mă dacă vrei că sunt fata ta şi nu mă opun.
- Dă şi în mine, tată! Dă, că ne-ai făcut mari, m-ai dat la casa
mea, am şi eu nevastă şi copii şi ai dreptul să mă omori!
- Ce mă, Nicule?! Dacă te-ai făcut mare cât malu’ nu pot să
bag furca în tine?
- Nu cu furca, tată, că nu omoară dintr-o dată, ci cu toporu’!
Dintr-o fulgerătură ai retezat gâtu’!

27
 - Ia tată, ia toporul şi ucide-i, că doar ai dreptul s-o faci că-ţi
sunt copii. Şi voi, ăştia mai mici, de ce vă încăpăţânaţi să trăiţi, să
învăţaţi, să ajungeţi oameni de nădejde şi nu muriţi măi, blegilor?!
- Şi tu, George, fiul meu cel mare şi tu te dai cu ei? Te-am
ţinut la facultate de-ai ieşit inginer, ţi-am dat bani să-ţi cumperi
maşină, ţi-am făcut nuntă mare şi ţi-am mai dat să-ţi cumperi şi
apartament! Şi tu, George!?
- Eu nu sunt ca neisprăviţii ăştia, tată! Stai, ai răbdare că vine
acum şi Niculina c-o falcă-n cer şi cu una în pământ să te înghită cu
ciomag cu tot. Eu nu sunt ca ei! Ia dă, Lăcrămioara, un pahar să-l
cinstesc pe tata cu un rachiu regal, de-i zice coniac. Ia, tată, noroc şi
să ne trăieşti!
- Tu să nu mă iei peste picior, că eu te-am făcut pe tine şi nu
invers! Ce, mă, dacă ai crescut cât plopu şi ochii boloconaţi ca boul,
crezi că ai şi dreptul să ridici mâna împotriva tatălui?
- Deocamdată te-am cinstit cu un rachiu şi să nu prind pe
vreunul de pe aici, fraţi şi surori, că ridică mâna sau clonţul
împotriva părinţilor, că praf îi fac! Nu aşa, mamă, că nici mata nu
doreşti ca noi, copiii, să ne ridicăm împotriva părinţilor?
- Să nu vă ridicaţi împotriva părinţilor, că vă blestem şi nu
vreau să mai aud de voi. Aşa v-am învăţat întotdeauna să ascultaţi
părinţii. Iar tu, Pandele, omoară, omoară-ne, că ai drept de viaţă şi
moarte asupra noastră!
- Păi atunci ce vreţi voi de la mine?
- Am să-ţi spun eu, bărbate, ce vreau de la tine. Să nu mai
baţi şi să nu mă mai forţezi să-ţi fiu saltea. Din moment ce te-ai dus
pe la altele pentru mine eşti spurcat. Puteam şi eu să aduc hăndrălăi
acasă şi nu i-am adus. Am răbdat, rabdă şi tu sau du-te la Nica, dar
de mine să nu te mai legi. Bea, fumează… Am să muncesc cât oi
putea până i-oi vedea la casa lor. Te-am luat de bună voie atunci, în
împrejurările acelea, dar până aici. Mai departe nu mai merg cu tine.
Ştiam de atunci că te tragi din neam de beţivi.
- Divorţează!
- Eu nu divorţez, nu-mi trebuie alt bărbat şi vreau ca şi copiii
să aibă tată, aşa cum eşti. Fă cum vrei, de capul tău, că de mine nu ai
vrut să ţii cont. A fost mai puternic paharul decât tine. Ţi-am spus ce
am avut de spus faţă de copii. Până acum m-am lăsat bătută şi le-am
interzis copiilor să se opună şi aşa le poruncesc şi în continuare. Dar

28
ia seama că nu mă mai las bătută, să fiu dată afară din casă şi să
dârdâi de frig şi frică prin beci şi magazii.

„Mă simt golită de corp, sentiment, spirit. Mă grăbeam să-mi

cresc copiii, să-i dau la casa lor, să fie sănătoşi şi să n-o ia pe căi
greşite. Sunt acum cu rostul lor şi nu-mi mai găsesc eu locul. Se pare
că rostul meu s-a scurs în al lor şi-am rămas cu condeiul în aer,
deşeartă de tot! Ar trebui să fiu mulţumită, să mă lepăd de cele
lumeşti şi să mă apropii de tărâmul celălalt, dar nu… Nu s-a terminat
încă, n-am ajuns pe fundul sacului! Am făcut ordine pe afară şi-i
vraişte pe dinăuntru. De ce Anica! De ce? De aia… fiindcă sunt
căpoasă şi la nevoie am dat şi cu barda în dumnezeu. Vreau eu să
mai trăiesc câţiva ani să mă împac cu lumea, cu lucrurile fireşti ale
vieţii şi să trec din lumea asta în cealaltă ca şi cum aş ieşi de la un
praznic. Se poate? Mai am timp şi cum! Cum dregi busuiocu! Ce ai
putut s-a văzut, din cele bune că pe cele rele le-am ascuns, ce n-ai
putut te-ai făcut că nu vezi şi ai înghesuit neputinţa în tainiţele
sufletului tău, ai tras cenuşă peste ea şi ziceai că nu se vede, nu se
ştie şi că merge aşa… Socoteala de pe urmă nu te lasă aşa ci cu
gheare zgâriinde, sângerânde dai colbul la o parte singură, singurică,
sângerezi şi scormoni. De ce Anica, de ce te sângerezi singură! De
aia… ca să mă purific… Şi crezi că-ţi merge Anica! Crezi c-ai să ieşi
basma curată în toate! Hai râcâie! Păi… scormon şi peste ce dau!
Peste ce nu vreau…”
- Tu, femeie urcă cu mine în faţă, pe leagăn iar voi, Pandele
şi Anica, în spate pe sacii cu boarfe, că zestre nu-i pot zice. Nepoate
Duţule veniţi cu căruţa voastră în urmă şi ia aminte să nu se strice
maşina de cusut. Aţi pus şi războiul de ţesut? Hai, Cireş, die Gândac
şi să nu vă lăsaţi întrecuţi la coşie că… Uşurel că acum nu-i întrecere
între căruţe, uşurel Cireş că-ţi rupe zăbala buza. Întotdeauna ai fost
tare în gură, Gândac însă-i slab la zăba dar are nerv. La nuntă, când
se întindeau amândoi caii în ham, lăsam hăţurile libere chiuind.
Zburau roţile pe drum şi dacă ne-o lua cineva înainte şi ne-a închis
drumul o luam pe mirişte, peste răzoare, vântul spulbera spuma de pe
cai, căruţa suna încât formam toţi o singură vijelie şi zburam, zburam
şi-o luam înaintea tuturor. Caii aceştia sunt zei hotărâţi să învingă sau

29
să moară. Pandele, să le dai ovăz, aşternut, să-i ţesăli că-i las pe
mâna ta. Erau ai lui Gruia, băiatul meu de la liceu. Au crescut
împreună de mânji apoi, Gruia, i-a încălecat pe deşelate, fără frâu şi
bici. Erau mereu împreună, ziua la plug, la prăşitoare şi noaptea la
iarbă. Când veneau duminica de la scăldat făceau coşie pe izlaz şi
nimeni nu-i întrecea. Caii ţii las ţie, Pandele, ţi-o încredinţez şi pe
Anica dar băieţii mei rămân singuri şi neajutoraţi printre străinii
potrivnici. Nu am făcut pentru voi ce am vrut ci ceea ce am putut şi
de nevoie. Încercaţi să vă sprijiniţi unul pe altul că vin vremuri grele
şi poate că o să fiţi forţaţi să duceţi căruţa cu cai la colectiv. Să-i
duceţi că de nu tăvălucul barbarilor din răsărit şi cu iudele de aici vă
strivesc.
„Înghesuisem într-un sac iţele, urzeala, iile, fotele şi alte
lucruri de la mama. Când m-am suit în căruţă eram încrâncenată de
puteam să-mi tai o mână şi să nu curgă o picătură de sânge. Nu
fusesem forţată de tata ci de comunişti. M-am aşezat lângă Pandele.
Luasem de pe perete, pe furiş, tabloul cu mama şi tata când erau
tineri. Tata semăna a ţăran cu pălărie, mustăţi însă mama părea de la
oraş. Părul scurt prins cu o eşarfă trecută pe frunte şi legată la spate.
Avea şi mărgele. Am înfăşurat tabloul într-o basma ţinându-l strâns
la piept şi-mi era frică să nu mi-l smulgă cineva. De la o vreme mi s-
a topit încrâncenarea şi-a pus stăpânire pe mine un fel de moleşeală
dulce. Era ca şi cum m-aş fi abandonat întâmplării. Pandele nu-mi
vorbise niciodată până atunci. Din hurducăiala căruţii Pandele s-a
lăsat cu umărul lui peste al meu. Aş fi vrut să mă retrag dar voinţa de
reacţie se rupsese în mine, eram ca şoarecele în ghearele pisicii.
Femeia din mine îmi poruncea să mă supun bărbatului. El a crezut că
abia aşteptam să fiu mângâiată şi m-a luat de mână! Broasca, broasca
rece, hâdă, cleioasă se lipise de mine. Am văzut atunci, în pâcla
întunericului, broasca înhăţată şi înghiţită de şarpe. Şi pe măsură ce
mă înghiţea mă umflam şi-am devenit un cocoloş mare de mărăcini
ce i s-a oprit în gât şi acolo am rămas. Şi cu mama cum era?
Cânt întârzia tata, noaptea în sat, mama-şi punea pe ca o
broboadă închisă la culoare, o lega sub barbă de nu i se mai vedeau
urechile şi gâtul. Când venea tata, afumat, într-un târziu, mama, nu
mai punea faţă de masă, îi arunca îmbufnată o strachină cu varză
acră, mămăligă rece şi scandalul era gata, plutea în aer. Noi, copiii,

30
ne trăgeam ţolul pe cap, înceta orice hârjoană şi dormeam duşi dar cu
urechile ciulite.”
- Ce nu-ţi place! hâm… Paciaura ţi-a pus pui fript!
- Măi femeie… am trecut pe la nepotu Duţu, am luat câte un
pahar şi cu vorba s-a dus timpu.
- Cu Duţu! hâm…
„Şi-i înfigea mâna, ca nişte gheare, în umăr spre gât.”
- Grijania mă-tii de descreierată… na, mai na… nu pot să-mi
văd de treburi bărbăteşti că mă duc la altele! Te calc în picioare să-ţi
vină mintea la cap.
„Se trântea uşa, şi-ncă o uşă şi din a treia cameră nu se mai
auzea nimic.
Altădată, vine tata de la pădure, pe înserat, cu căruţa plină de
lemne. Deshamă caii, intră în casă, dă de căldură, faţă de masă albă,
curată, pe plită abureşte o cană cu rachiu, pe masă zâmbeşte o cană
mare de sticlă plină cu vin şi pe deasupra aburită. Capacul pe cratiţă
din cuptor saltă uşor împins de aburul din sarmale, în tigaie sfârâie
cârnaţii şi mămăliguţa fierbe la foc mărunt. Mama, cu şorţ alb la
brâu, o basma înflorată pe cap, legată pe deasupra urechilor la ceafă,
de i se vedeau cerceii de aur şi mărgelele la gât. După cum se purta
mama ştiam ce-o să urmeze. Când s-a auzit uşa mama s-a răstit la noi
de ziceai că ne mănâncă. Am băgat nasurile sub ţol dar priveam pe
sub el şi deşi dormeam duşi hârjoana era în toi.”
- Mamă îmi zice ţ!
- Mamă m-a poreclit mistreaţa!
- Pe mine m-a înghiontit!
- Aoileu părul!
- Taci mă holbatule!
- Auu…
„Era război sub ţol, război tăcut şi totuşi auzit. Numai tata ne
putea scoate la lumina lămpii.”
- Te-au ascultat femeie?
- Da ce-i după ei! Îi foiesc, îi snopesc de nu se aude nici
musca!
- Învaţă?
- Zii mă holbatule, nu te mai face că dormi!
- Trei culori cunosc pe lume…
- Şi tu! mistreaţo?

31
 - A trecut mai ieri o boare
pe deasupra viilor,
şi-a suflat de prin ponoare,
puful păpădiilor.
- Şapte ori opt fac…
- Lenuţa!
- Gâ, gâ, hi, hi, gi-gi…
- Ei! le-a adus tata un şir de covrigi şi roşcove. Vasilica!
împarte tu, că eşti mai mare, să nu se ia la bătaie.
„A doua zi, mama, îmbujorată, cu cerceii şi mărgelele la
vedere, deschidea poarta şi tata ieşea din curte cu căruţa. Mama se
întorcea la război şi-n timp ce arunca suveica şi bătea spata cânta
duios:
- S-a dur racul în peţit,
Hâm-mî, daleoi-da!
- La broasca din pipirig,
Hâm-mî, daleoi-da!
- Leagă firul! Anicuţo!
- Acuşica mămicuţo…
„Mama devenea războinică dacă tata dădea semn de rătăcire,
dar devenea duioasă, plină de atenţii dacă ştia că nu s-a uitat la altă
femeie. Îl iubea pe tata, îl urgisea şi-ar fi stat agăţată numai de gâtul
lui dacă nu ar fi fost gospodăria şi noi. Parcă-i văd şi acum în căruţă,
tata mânân caii şi mama cântând:
Venea-i pe la miezul nopţii,
Scârţâia-i ţâţâna porţii,
Gheorghe, Gheorghe!
„Dar eu! Broasca râioasă, cleioasă şi scârboasă. În noaptea
aceea, când m-a dus Pandele la el acasă, am stat moale cum a vrut el
şi n-am simţit nici un fior plăcut ci doar o usturime şi care mai târziu
mi-a trecut. Dar fiorul dragostei, cu Pandele, nu l-am simţit
niciodată! Eu nu simţeam nimic dar copiii veneau! anu şi cârlanu,
zdraveni, întregi, sănătoşi. Când au început şcoala am văzut că sunt
ageri şi la minte.”

32
 „Chestiunea e că unde-ţi e mai drag acolo se rupe aţa. În
cazul de faţă… picioarele! Mai întâi au apărut cârceii. Ziua nu, dar
noaptea, în somn, mă trezeam c-o durere mare la muşchiul piciorului
şi se întărea ca piatra. Apoi apăreau un fel de furnicături
asemănătoare ca o curentare uşoară electrică la degete, labă şi mă
trezeam frecându-mi tălpile. Alteori mă trezeam din somn fără nici
un motiv ca dureri, curentare şi de-abia după aceea începeau. O dată
mi-am făcut o frecţie cu oţet şi-am observat că venele erau umflate.
Nu a fost greu să-mi dau seama că sângele se întorcea anevoie din
picioare în trunchi. Îmi venea greu să mă dau jos din pat, să mă
frecţionez. Greul a venit apoi; Pielea a început să se înroşească şi în
continuare să se învineţească şi-au apărut şi alte dureri ale
picioarelor; încheieturi, oase… Am stat în spital şi m-am făcut bine.
Atunci, Anica, s-a purtat altfel… omeneşte, săritoare la
nevoie… M-a dus la spital pe braţe că eu nu mă mai ţineam pe
picioare, mi-a purtat de grijă acolo, m-a dus înapoi acasă… Dar pe
măsură ce mă înzdrăveneam, Anica, se răcea, se înstrăina! Am
înţeles atunci că tot aşa ar fi sărit în ajutorul oricui la nevoie şi nu
pentru că-i eram drag. Mai bine nu mă îngrijea şi muream… Era gata
să-mi taie picioarele. A spus medicul că de la fumat şi băut mi se
trage. De fumat m-am lăsat dar de băut nu pot. Poate o mai târâi aşa.
Până să mi se lase năravul în picioare mă ţineam binişor
după oi, acum însă e din ce în ce mai greu! Mă mai cară măgaru în
spate dar urcatu şi descălecatu le fac din ce în ce mai greu. Am
îmbătrânit, şaizecişitrei de ani bătuţi pe muchie. Femeie am şi nu am,
copiii s-au dat de partea ei, cu mâncatu o duc prost şi când beau mai
mult mă scap pe mine. Anica nu-mi mai face mâncare, umblu
murdar, nu mai stă capra, nu-mi mai cere bani, nu mai face gălăgie…
Copiii, neamul mă ocolesc… Cel mai mult mă supără când fug
nepoţii de mine. Nu stau să-i iau în braţe, nu vor bomboane de la
mine şi unu mi-a zis că miros a pipi. Şi toate astea mi se trag de
unde? De unde mă porc bătrân! Păi de unde să fie! De la femei, de
unde să mi se tragă! că bărbatul care nu se teme de femeie să-l
mănânce lupii!”
- Pandele! de ce alergi să mă prinzi pe mine de mână la borş?
- Mi-oi fi dragă, Nicuţo!
- Dragă noaptea pe la paie! sau de la borş la horă şi de acolo
la biserică cu lămâiţă pe cap şi deci nevastă şi pe urmă la paie?

33
 - Zice lumea că eşti săracă cu duhul dar văd că-ţi merge
mintea la prostii!
- Hotărăşte-te, Pandele, întâi la paie sau la biserică?
- Nu-i uşor… acruuu!
- De ce ai alergat iarăşi la mine, că eu nu vreau întâi la paie!
- Întâi la paie şi pe urmă mai vedem! Te fluier după ce s-o
întuneca şi vii la clăile de fân!
- Nu vin…
- Dacă nu vii, adio borş şi stai pe bancă…
- Stau că am timp.
- Crezi tu… nimeni n-o să te mai aleagă! Eu te fluier.

- Ai venit, deci! Credeam c-ai adormit şi n-ai auzit când te-

am fluierat.
- Am întârziat ca să adoarmă ai mei, să nu audă uşa
scârţâind. Tata a venit de la cârciumă afumat şi-a început să sforăie
imediat. Mama e surdă, o şti de se foia în pat. Pandelică să nu-ţi baţi
joc de mine că-s fată.
- Nicuţo! ţi-au crescut sânii? că prin cămăşoaia asta largă nu
se vede!
- Hi-hi… mă gâdili… nu mă strânge că mă dor… auu… nu
mă muşca… Pleacă! c-a început să mă înfurnice şi pe mine, pleacă!

„Şi-am plecat că nu am avut curajul să-i vâr mâna între craci

şi s-o încalec. Duminica următoare la borş se aude; acruu, la care
perechile se desprind de mână şi aleg din fugă băiatul sau fata ca să
se formeze din nou cinci perechi. Nicuţa nu s-a prins în joc, stă pe
bancă peste drum în faţa mea. Eu ocărându-mă că nu am avut curajul
s-o… iar Nicuţa s-a prefăcut că nu vrea. Trec strada, mă aşez lângă
Nicuţa, o iau de mână şi-mi răspunde strângându-mă mângâios cu
degetele. I-am spus că diseară vin iarăşi!”

34
 „Să-l las!... să nu-l las!... Dacă rămân burtoasă şi nu mă ia!
Ce-am să fac după aceea… Ajung târfa satului… săracă cum sunt!
Am pus ochii pe Pandele că-i scăpătat, nici ca mine dar nici înstărit.
Ar trebui, totuşi, să nu ies noaptea la paie. care ies, ca mine acum, e
clar că flăcăii le încep şi nu le iau de nevastă. Pandele duhneşte a
băutură, c-o mână îmi ţine strâns un sân şi pe cealaltă mi-a înfipt-o
între picioare. Ar trebui să mă zbat, să-l îmbrâncesc, să mă desprind
şi să fug în casă. Dar, eu ce fac! Îi deschei nasturii de la cămaşă, îl
mângâi pe piept, burtă şi haţ! M-am înfiorat când Pandele m-a strâns
la piept şi mai şi când m-a apucat între picioare dar acum când l-am
înhăţat eu ar fi un prost să mă lase aşa neîncepută.”
- Auu… ah! aoileuu… ohî… să nu mă laşi Pandele că mă
omor…
„Nu s-a omorât şi-acum mulţumeşte tot satul. Nici nu alege!
Orice bărbat, ca mine, care nu-l mai primeşte femeia lui, fie din
duşmănie, betejeală sau din nereuşita naturii, se duce la Nica. Se
duce cu o bucată de carne, o sticlă de băutură, cu o rochie sau
ciorapi, se descarcă şi viaţa merge înainte. Pe la miezul nopţii îi mai
descarcă câte unul o căruţă de crăci, cotoare de floarea-soarelui,
ciocani ca să aibă Nica cu ce încălzi casa. Până acum n-a îmbolnăvit-
o nimeni, nu face copii şi cu robusteţea ei mulţumeşte tot satul. Când
sunt perdelele trase nu intră nimeni, când sunt geamurile luminate e
semn că poţi bate în uşă. Şi de ce mă duc la Nica?
La începutul căsniciei cu Anica, când mă urcam în pat şi
puneam mâna pe ea ca s-o mângâi, nu se ferea ci doar tresărea şi-
apoi înlemnea. Mă mulţumea şi aşa, eu trăgeam de mă tăiau sudorile
şi nu mă puteam slobozi iar ea stătea ca un aluat, parcă dormea. Nu-
şi desfăcea nici măcar picioarele. De la o vreme, când o atingeam se
întorcea cu spatele, căsca ostentativ şi dacă mai insistam cu
mângâiatul:
- Lasă-mă în pace că-mi este somn! Noaptea trecută n-am
dormit c-a plâns copilul şi dacă nu mă odihnesc nu am lapte.
În continuare a început să se culce cu copiii, ţinându-l pe cel
mic în braţe. N-am îndrăznit s-o chem în pat cu mine. Simţeam
nevoia de femeie, aşa în general şi nu de una anume. Nu era vorba de
ales ci ce-o fi! Într-o noapte m-am îmbătat şi-am început cu trântitul
porţii, înjurat, dat cu piciorul în câini, pisici… De obicei copiii şi

35
Anica nu mă luau în seamă, nu mă ascultau, eu ziceam, eu auzeam –
Nu aveam autoritate de bărbat, cap de familie, soţ şi tată! Acum însă:
- De ce nu e mâncare la porc?
- George, Nicule! trap cu mâncare la porc! Niculina! Fuga la
pui şi tu, mă broscoiule, fă-te nevăzut după cuptor. Să nu aud musca,
vă snopesc cu bătaia. Mai repede, n-aţi auzit ce-a poruncit tata!
Trap…
Nevasta, Anica, umbla mai iute şi cu grijă să fie totul la locul
lui, să nu mă supăr mai tare. Mi-a plăcut supunerea lor şi mă
îngâmfam că am găsit soluţia să tremure toţi în faţa mea. Aşa am să
procedez în continuare; înghit curajul cu damigeana, trântesc poarta,
câinii, pisicile şi totul va fi pe placul meu. Şi ca să se termine totul
victorios trebuie îmblânzită femeia la pat, că de fapt acesta era
motivul principal. După ce am mâncat şi-au adormit copiii, m-a
apropiat de pat şi parcă Anica mă aştepta cu drag! Cum i-am atins
mâna s-a sculat şi iute s-a furişat în aşternutul nostru. Atunci a fost
prima dată când mi-a răspuns la mângâieri, s-a mişcat şi ea şi parcă a
şi oftat, mai pe la sfârşit, aşa… a plăcere! A fost singura dată când
ne-am apropiat de ceea ce ar trebui să fie între soţii care se plac.
A doua seară am venit acasă tot aşa cu chef şi buf poarta,
câinii schelălău, pisicile miau, copiii trap la porci dar când m-am dus
după Anica, deşi speram s-o găsesc în patul nostru tremurând de
plăcere şi nerăbdare, ia-o de unde nu-i! M-am înfuriat şi-am ieşit în
noapte după ea. În bucătărie, pod, beci nu-i! Parcă o înghiţise
pământul! Abia printre clăi am dat peste ea, într-o glugă de coceni.
Pusesem mâna pe furcă şi împungeam clăile înjurând printre măsele:
- Ieşi sau te străpung şi-a ieşit tremurând şi sughiţând.
- Străpunge-mă cu furca dacă crezi că eşti tare şi mare şi se
poate face dragoste cu forţa! De ce m-ai luat de nevastă dacă nu ne-
am îndrăgit! Tu o alegeai, la borş, pe Nica şi nu pe mine. Hai! înfige
furca în burta mea că tot ţi-e ţie dragă, că te slobozeşti în ea ca în
closet. Tot în closetul ăsta ţi-am făcut şi copiii! Nu ai curajul s-o faci
nici când eşti beat. Ai crezut aseară că-mi este frică de tine şi că
tremur de plăcere! Ai crezut tu mă târâie brâu, mă neam de traistă
goală, ai crezut tu, dar nu şi eu. Ai! înfige furca!
- N-o înfig că eşti nevasta mea şi-mi eşti dragă, deşi tu mă
respingi. De drag te-am luat şi-mi venea să-l omor pe Victor când
alergaţi unul către altul la borş.

36
 - Dă-mi drumul de mână şi nu încerca cu forţa că nu mă mai
las ca aseară. Până acum m-am supus nu de dragul sau de frica ta ci
femeia ţărancă din mine mi-a poruncit să nu mă opun bărbatului, la
fel şi copiii. Mă făceam de ocară pe mine şi pe copii, nu pe tine. Nu
de dragul meu m-ai luat! Nu mă trânti… Dă-te jos că mă striveşti, au,
dă-te jos animalule!
- Animal, hai! Cât o merge cu forţa, o merge! La nevoie pun
mâna pe topor.
- Nu de dragul tău m-ai luat sărăntocule! ci din lăcomie;
căruţa cu cai, zece hectare de pământ, cazanul de rachiu, via, oile…
au! nu mă forţa, dă-te jos plăvane, nu mă strivi cu genunchiul că nu-
mi desfaci tu picioarele, nici tu şi nici alţii cu forţa!
- Minţi căţea! Tu ai profitat de mine crezând că-ţi pui la
adăpost avutul chiaburului. Barem dacă aveam parte măcar de căruţa
cu cai, că nimeni nu ne întrecea la coşiie!
- Nu te-am păcălit cu nimic! Tu ai venit şi m-ai cerut de la
tata. Nu ai vorbit nimic cu mine, nu m-ai întrebat, nu mi-ai cerut
părerea atunci, nu mi-ai pus condiţii cum să ţin picioarele şi cum să
mă încaleci tu beat, să mă împungi cu furca. Mama a murit înainte
să-mi poată face zestre iar tata n-a vrut să mă mărite ca pe o
sărăntoacă şi mi-a dat zestre ce a avut şi ce a putut în vremurile
acelea. Că m-am căsătorit cu tine şi nu cu altul a fost de vină
comunismul că l-a băgat pe tata la puşcărie ca să ne ia tot avutul şi
noi copiii să rămânem pe drumuri, cum s-a şi întâmplat. Dacă nu mă
forţa comunismul puteam să aştept să mă fac mare şi să-mi găsesc
bărbatul drag şi nu să mă mărit la paisprezece ani. Comuniştii au
băgat gospodarii la puşcărie şi le-a luat tot, a îngrădit mijlocaşi cu
ameninţări şi-a ridicat la putere, conducere, sărăntocii în frunte cu
argaţii şi hoţii, hoţii liberaţi din puşcării de-şi ziceau ilegalişti.
- Sărăntoc hai! am fost cioban, membru PCR şi-acum după
revoluţia din 1989 s-a dat pământul înapoi, ţie nouă hectare şi mie
unul. Ţi-a venit iarăşi apa la moară, îţi arăţi colţii şi-ţi scoţi ghearele!
Îţi dau eu ţie apă la moară… na căţea peste ochi, mai na să-ţi
ajungă…, au, aoileu… m-ai boşorogit… m-ai nenorocit… auu!
- Nu încerca să te ridici iarăşi la bătaie c-o păţeşti. Nu-ţi mai
merge!
- Te aranjez eu… crezi că dacă m-ai lovit cu genunchiul în
locul slab, m-ai şi dat gata! Stai că-ţi dau eu…

37
 - Nu-ţi bagi minţile în cap! Chiar vrei pe putere! Crezi că mă
mai sperii cu organizaţia de bază! Păcat că nu mai trăieşte tata să
vadă cum aţi dat voi, comuniştii, faliment. Dacă nu dădeaţi faliment
aveaţi o justificare – bunăstarea tuturor – dar în loc de belşug aţi
făcut satu hoţ, mincinos, codoş şi puturos.
- Grijania mă-tii de p…
- Te legi şi de mama! Ia un genunchi peste ochi şi aşa ameţit
te înhaţ cu braţele de după mijloc – acum să te văd ce poţi Anica –
sus, am reuşit să te ridic pe ceafă ca pe un sac de porumb, mă învârt
iute cu tine până ameţesc şi zdup de pământ. Şi-acum dacă mai ridici
capul te muchesc!
- Au! ohî… mor!
„I-a sunat capul pe-o piatră! Nu mai mişcă… se face sau l-
am omorât? Aşa-mi trebuie: eu la puşcărie şi copiii pe drumuri! Se
mişcă… Să arunc o căldare cu apă pe el, aşa… n-a plesnit, numai s-a
făcut.”
- Au… unde sunt! Iar am căzut beat pe lângă gard şi mă
buzunăreşte Cocălea!
- Nu te mai preface că nu-ţi merge! Ai crezut că dacă vii beat
şi faci scandal o să obţii la beţie ce nu poţi la trezie. Acum ai căzut
beat pe lângă gard? Aşa ţi-ar conveni ţie! Ţi-e ruşine să recunoşti că
nu ai vlagă în tine, că eşti slab de vână şi de cap. De unde atâta ruşine
la tine! Tu nu eşti în stare decât de Nicuţa şi nici acolo nu eşti singur
că se bălăcesc toţi neisprăviţii ca tine. Nu te astâmperi! cauţi piatra!
Na, mai na şi dacă nu-ţi bagi minţile în cap bag şi furca în tine. Ia să-
ţi rup ţurloaiele, acum, cu muchia furcoiului ca să înţelegi o dată
pentru totdeauna că nu sunt slava ta. Nu eu te-am cumpărat pe tine ci
te-ai lăcomit la căruţă şi cai. Dacă era ceva de capul tău aveai căruţa
ta. Iar vrei să te scoli! Ia şi pe şira spinării că până acum am dat cu
milă să nu-ţi rup picioarele.
- M-ai răpus, Anicuţo, nu mă omorî!
- Mai ridici tu mâna asupra mea?
- Să mi se usuce dac-o mai ridic.
- Tot Anicuţa îmi ziceai când te duceai la Nica? Când vroiai
să mă împungi cu furca! Spune mă bărbat-căţea te mai atingi tu de
mine? Mai ţii minte când căram sacii cu orz, din camion în magazie,
mai ţii minte, mă voinicule?
- Mie mi se înmuiau picioarele şi tu cărai înainte.

38
 - Dacă eşti mai slab de ce dai în mine, mă blegule? Mai na o
muchie şi peste scăfârlie ca să-ţi intre bine în ţeastă că nu eşti tu
viteazu care să ridice mâna asupra mea.
- Ohî… nu mai pot! Lasă-mă, iartă-mă că mă sfârşesc.
- Sunt destule camere în casa asta. Fă-ţi singur ceea ce ai
nevoie, să nu te prind în bucătărie, odaia copiilor sau la mine că după
fiecare uşă se află câte un par din corn. Umblă beat pe unde vrei dar
pe mine şi copii să ne laşi în pace. Ai înţeles Pandele Căcărează?

39
40
 FĂRĂ INSPIRAŢIE

Deci:
Ion Largu, pasionat observator al naturii, porni, pe timp de
iarnă, către stâncile unde spera să surprindă evenimente inedite ale
vieţii sălbatice.
- Nu, nu merge… e sec! Natura e impresionantă. O vezi sau
nu, e acolo. De văzut, o văd, dar când pun mâna pe condei, deşi o
văd, nu sunt în stare să o redau pe hârtie şi apare ceva searbăd, ca la
început. Înseamnă că-mi lipseşte entuziasmul, transfigurarea,
incandescenţa creaţiei, dramul de talent! Să mai încercăm!”
Început de iarnă cu ploi mărunte şi intervale însorite. Lacul
mut reflecta liniştit, în culori ruginite, conturul colţuros al
Dolojmanului.
„Parcă, parcă! Să încercăm şi altceva!”
Priveam crestele roase de vremuri cu remuşcarea trădării.
Hoinăream cu privirea peste rocile ruginite, înverzite pe alocuri de
licheni şi mozaicat în roz de guşa-porumbelului. Cu privirea
înconjor, sus, aproape de vârf, o văgăună întunecoasă şi hâdă ce se
pierdea în inima muntelui.
„E ceva-ceva dar tot nu stoarce lacrimi. Întrerup scrisul şi-mi
fac de lucru pe afară, ca să mă degaj de neputinţă şi-n speranţa că-mi
va veni extazul! Am ajuns la locul inspiraţiei care stoarce lacrimi;
Brr belitelor! ţa râie! staţi numai în calea mea! Ai fătat o mieluşcă!
bravooo… Mielu-i lins, uscat, s-a sculat, se ţine bine pe picioare,
deci a pornit cu dreptul. Mioara asta are scurgeri cu sânge. Se curăţă
natural sau a fost berbecită în burtă şi stârpeşte! Să aleagă natura,
selecţia necruţătoare. Rezistă şi va da urmaşi viguroşi sau va plesni.
De pe Bucălata curge lâna, are râie… Scroafe-i ăsteia iar i s-a făcut
de vier. Are pruna roşie, este neliniştită, bate purceii, rupe lemnul.,
nu mănâncă… O dau la vier, se linişteşte şi peste o lună iar o apucă
căldurile! E stearpă, dar îi arde de goniţă! Trebuie tăiată! Pisica asta
de pripas a prins un şobolan, e aproape cât ea de mare. de când
vânează prin curte s-au rărit şobolanii. Vitează pisică şi viteji din

41
aceştia sunt rari. Înapoi la hârtie şi condei! S-o fi îndurat Cel de Sus
şi mi-o fi dat combustia excelentă pentru a ţâşni, de sub condei,
literatură bună! Deci!”
Ior Largu contempla soarele care scăpăta dincolo de
moşnegii Babadagului lăsându-şi soliile pe bolta amurgită. Trestiile
locului făceau mătănii îngenunchiate către luciul încremenit al bălţii.
Gureşii tuciurii, graurii, săltau pendulând trestiile, hârjonindu-se,
fluierau şi se băteau în pacea de deasupra apei, profilându-şi umbrele
zburătăcite pe fundalul lanurilor subacvatice. Confidenta nopţilor îşi
trimitea binecuvântarea asupra apelor în stolul cuminte şi adormit,
trecea peste noapte împreună cu vraja umbrelor. Când visurile se
destramă şi focul nestins îşi spală dogoarea în mare, stolul, zburând
în văzduh, se năpustea pe …
- Nu! nu merge; moşnegii Babadagului, mătănii
îngenunchiate, gureşii tuciurii… nu! nu merge… Toate acestea le-am
mai auzit pe undeva, nu-mi aparţin. Să apelăm la stimulente! o
cafea… Oaia, capra… nu sunt stimulii inspiraţiei… Unii zic că o
vale cu copaci, floricele, susurul pârâiaşului, creasta înzăpezită a
muntelui, o excursie în Delta Dunării, adierea zefirului ar fi stimulii
creaţiei. Unii zic că Dumnezeu dă harul numai aleşilor… Am înghiţit
cafeaua tare, amară, cum zic unii… condeiu şi !”
Balta Jijila îşi împingea odinioară apele până sub cioturile
Hercinicilor, ce dantelează ferăstruit versantul nordic al Dobrogei.
Înregistrând temperatura apei, cu termometrul, priveam ispititor
crestele roase de vremuri cu remuşcarea trădării. Înregistrând
temperatura, roase de vremuri… nici cu cafeaua nu merge! Să încerc
şi cu altceva! cu drog… Iau numai o ceaşcă de rachiu. A… s-a şi
urcat la cap şi-ncepe să…”

„Anicuţa! Adu-mi papuchii… acuşii, ripidii că te înghit…”

„Scriu, am de învăţat…” „Când porunceşte tata! jar să mănânci! o
baniţă, ai auzit?” „O baniţă cu rachie!” „Ce-ai spus? Îndrăzneşti…”
„Ce-ai căpiat! de te legi mereu de fată când îşi face lecţiile! De ce
nu-i porunceşti, când eşti treaz, dacă eşti grozav!” „Adică
niciodată… Când te-am luat de nevastă erai blândă, timidă, smerită şi
acum…” „Acum nu te mai trezeşti niciodată, o ţii înnădită…” „Dacă

42
erai cinstită, fată…” „Tocmai acum ţi-ai adus aminte să-mi reproşezi
după ce s-a făcut fata mare!” „Femeia care a mai cunoscut şi alt, alţi
bărbaţi nu-i de casă. Se ia în colţ cu bărbatu, amuţă copii… şi nici nu
prea sunt sigur că-i a mea!”

„Nu merge! Limba trebuie s-o roteşti ales, s-o îmbunătăţeşti

şi nu s-o strici. Ce mă fac? Să mai iau o ceaşcă că parcă mi s-a
deschis pofta…”

„Dacă te mai ţii de pahar, am să ţi-o fac eu… de-ai să mă ţii

minte.”

„N-o lua cu răul, Ionico! Adă şi tu un rachiu!” „Ţi-aş da, eu,

şi mai multe dacă nu te-ai îmbătat! Nu te pot suferi cherchelit, nu-mi
face plăcere să mă culc cu tine, să-mi fie şi mie bine. Tu mă faci să
mă gândesc şi la alţii.”

„George Călinescu şi alţii ar zice că stric vorbirea, că trebuie

să mi se dea peste mână ca să nu scriu.”

„Ce zici, Ioana, te-ai mai gândit la propunerea mea?”

„Tănase! tu de ce-ţi înşeli nevasta?” „Sunt nemulţumit de ea.” „Mă
mir… tu nu eşti beţiv, ea nu este, de ce o faci?” „Tu crezi că numai
nemulţumirea aduce nemulţumiri?! Mai sunt şi alte cauze… Fiecare
crede că necazul lui e mai mare! Ce facem? Mă tem că n-o să te mai
pot acoperi… În loc să păzeşti atelierele, magaziile pe afară, ca orice
paznic, stai în cameră la căldurică, mai şi dormi, pleci în timpul
serviciului şi altele…” „Şi dacă-ţi cedez…” „Te acopăr eu, te iau pe

43
garanţie, altfel va trebui să te întorci la sudură, se poate întâmpla să
intri în şomaj, iar după aceea nu se ştie dacă te vor mai primi la
muncă. Patronii evită să angajeze femei. Costică, bărbatul tău, nu se
va lăsa de pahar şi-ai să duci mereu lipsa bărbatului. De pe acum eşti
ca un măr copt, doar să întindă unul mâna să te culeagă. Ai putea
divorţa şi să-ţi găseşti alt bărbat dar nu te văd în stare. O să-ţi pară
rău că mă refuzi. Costică a înghiţit găluşca când a admis să lucrezi ca
paznic şi noaptea. În timp ce el doarme beat noi ne putem iubi, feriţi
de ochiul ager şi critic al mulţimii. În altă parte, în alte condiţii e greu
să te fereşti de lume.” „Şi aici se va bârfi, a şi început, am fată
mărişoară, neamul, lumea ne vor lua în pleasnă. Nu s-a născut locul
acela ascuns unde să scapi de gura lumii. Problema e dacă sunt în
stare să înfrunt lumea ca toţi amanţii.” „Dacă-ţi suporţi beţivul nu
văd de ce nu ai putea face faţă şi la asta…” „Ai dreptate într-un
singur lor, că sunt ca mărul copt. Acum sau mai târziu tot mă va
culege cineva. S-ar putea evita prin divorţ dar, ai dreptate, nu sunt în
stare de aşa ceva.”

Ia să mă mai concentrez cu o ceaşcă!

- Nu ştiu ce să mă mai fac cu fata asta că i-au crescut sânii, i-

a venit ciclu şi tot udă patul.
- Vorbeşte încet, nevastă, că s-o fi trezit, să nu ne audă. O să-
i treacă când s-o mărita.
- Aici e necazul! Zice că nu se mărită până nu-i trece. Îi este
ruşine să ude patul cu bărbatul.

- Fata mamei, fată mare, spală vasele.

- Nu! să-mi bag mâinile în mizerie! Nici gând…

44
 - Fată mare! fă mâncare.
- Ţi-am spus, de mai multe ori, să nu mă pui, că nu fac…
- Ai să te duci la casa ta şi n-ai să ştii nimic să faci!
- Nu mă mărit şi n-o să mă duc la casa mea cum zici.
- Dar cum o să procedezi?
- O să mă duc în lumea largă, să-mi pierd urma, să nu mai
ştii de mine.
- Să nu mai ştiu de tine!...
- Aşa o să fie dacă o să mă mai chinui. Mi-ai făcut rost de
bani pentru cercei?
- De unde să-i iau!... Ai cercei de aur, lănţişor, inele… Eu nu
am nici un gram de aur!...
- De ce să mai stau dacă nu-mi dai nimic şi mă chinui?
- Te chinui eu! Nu ţi-e ruşine, nu-ţi este frică nici de
Dumnezeu!
- Nu-mi iei nimic, mă pui la treburi murdare şi mai termină
cu ciorbele, tocanele şi alte zemuri. În ţările civilizate nu se mai
mănâncă ciorbe, sarmale, ciulamale… Eu nu vreau să trăiesc primitiv
ca voi. În alte părţi fetele de seama mea au maşină, apartament, bani
şi nu sunt chinuite cu măturatul, spălatul rufelor şi altele. Pentru că
mă îngrijesc şi nu umblu împuţită îmi reproşezi că-mi fac
manichiura! Învăţ bine, mă port corespunzător la şcoală, societate, nu
ţi-am venit cu burta mare… ce vrei de la mine? Abia aştept să-mi
termin liceul…!
- La facultate să nu încerci?
- Să mă chinui şi acolo! Când eram la şcoala primară te-am
rugat, am plâns, de mi se făcuseră ochii cât cepele, şi tot nu te-ai
înduplecat să-mi iei un blug. Amărâtele alea de bicicletă, patine de
gheaţă şi cu rotile, rachete de tenis, masă de pinpong, şah, pianină,
păpuşi şi alte câteva zdrăngănele de tinichea mi le-ai luat cu mare
chin şi cu reproşuri că-s cheltuitoare, stricătoare… Să mă duc la
facultate spre gloria ta, lipsurile şi chinurile mele!
- Ai răbdare că nu se poate face totul dintr-o dată!
- Să aibă răbdare cine are timp. Eu nu am timp şi nici nu vrea
să aştept. Eu vreau să trăiesc bine acum, fără restricţii, dirijări, sfaturi
care ar fi bune pentru alţii dar nu pentru mine.
- Totuşi! ai răbdare, că răbdarea e o virtute.
- Nu vreau să fiu virtuoasă…

45
 X

- Ia să mai iau o ceaşcă, că fumul celorlalte s-a încorporat în

dactilo-scris. Hopa! uşurel că nu mă mai ţin picioarele şi-am început
să mă opintesc, să mă sprijin de pereţi… Să vezi ce-o să meargă…

- Ana! urcă-te cât mai sus pe maldării de stuf, te uiţi atentă

înainte şi mă dirijezi din timp ca să nu intrăm cu bărcile în mal. Să-
mi semnalizezi din timp şi vapoarele, căci valurile stârnite de acestea
pot să ne răstoarne. Am încărcat cam mult!
- Ţine la dreapta, se vede canalul Sulina, mai avem de
parcurs câteva sute de metri şi ieşim din balta Lunga.
- Bărcile sunt bune, unite solid prin bile de brad, numai tu să
mă dirijezi bine că eu nu văd nimic în faţă.
- Nu avea grijă, tată, mai la stânga că ne aruncă vârtejul
anaforului. Cârmeşte mai la stânga. Dă drumul vitezei maxime la
motor că ne derutează anaforul de la intrarea în Dunăre. Am intrat,
ne-a furat şi curentul la vale către casă.
- Anicuţa! stai cu privirea în faţă şi nu la mine, să nu ne ia
vaporul prin surprindere. Din cauză că nu văd în faţă cârmesc legat la
ochi şi de aceea sunt neliniştit, nervos…
- Aprinde o ţigare, tată! De-ar fi cerul o hârtie şi oceanul
călimară, aş avea şi eu ce scrie… tată!
- Ce este?
- Cârma stânga c-a apărut un cargou şi ne ia valul din coastă,
ţine stânga… dar unde-i valul că fuge apa de sub noi, au! cârma
banda, vine valul, e înfricoşător, auu…
Se cuvine să dăm câteva lămuriri! Sursa principală de fân,
pentru crescătorii de animale din Sulina, o reprezintă plaurul. Plaurul
are, în general, o formă geometrică rotundă deşi poate îmbrăca toate
formele geometrice, variind ca diametru de la o tufă până la câţiva
kilometri. Aceste insule plutitoare sunt împinse de vânt, curent în ape
cu adâncime mică şi se fixează de sol. În această situaţie începe
îmbătrânirea şi cu timpul distrugerea, prin colmatare, putrezire şi
eliberare de minerale.

46
 Pe plaurii solizi şi întinşi ca suprafaţă creşte luxuriant stuful
înţesat de alte plante. Stuful gros, rar şi înalt alternează cu cel des,
subţire şi mai scund. Stuful subţire înainte de înspicare, prin iulie, se
coseşte verde. După circa opt zile de uscare se leagă snopi, se
transportă acasă şi se depozitează ca fân pentru hrana animalelor
iarna.
Cargoul încărcat a acţionat perfid asupra bărcilor: vasul
înaintând contra curentului dislocă apa de către opera vie şi ca
urmare lichidul înălţat în afara bordurilor fuge lateral şi înapoi.
Elicea înşurubându-se suge apa din faţa navei, de sub aceasta şi
lateral presând-o în pupa. Din cauzele menţionate, cargoul înaintează
permanent într-o vale ce se formează din prova şi care alunecă către
pupa, fenomen favorizat şi de înaintarea vasului. În spatele vaporului
apa creşte forţat în înălţime şi tinde să inunde depresiunea de sub
vapor sub forma unui val uriaş, urmat de altele din ce în ce mai mici
şi care, valuri, nu vor prinde vaporul în mare niciodată. Valurile,
fugărind vaporul, izbesc violent malurile, şi prin efectul ciocnirii se
întorc în fluviu, agitaţie deosebit de periculoasă pentru
ambarcaţiunile mici.
La trecerea bărcilor lui Grigore din gârla Lunga în canalul
Sulina, apa a fost suptă, de cargou, şi de sub bărci, curentul năvălind
dinspre mal către mijlocul şi în josul Dunării. Bărcile, lui Grigore, au
alunecat cu curentul, chilele au atins nămolul, împotmolite s-au
aplecat cu bordurile către cargou, maldării s-au răsturnat împânzind
canalul, valul a lovit bărcile lateral, îndreptându-le, umplându-se cu
apă, aplecându-le către mal şi aplecate iarăşi către larg de către
contraval. Grigore, s-a pomenit, instantaneu, cu bărcile golite de stuf,
pline cu apă, fără fată, plutind la întâmplare duşi de curent. Dădu
drumul la motor, porni, sui cu provele pe mal şi opri motorul în timp
ce apa se scurgea din bărcile înclinate. Cu căldarea aruncă grosul
apei din bărci, continuă apoi cu ispolu şi abia acum se uită după
Anica şi-o văzu pe mal cu apa şiroindu-i din plete şi rochie. În timp
ce Anica împingea bărcile de pe uscat şi se urca, Grigore dădu
drumul la motor şi se întoarseră la căpiţele de pe plaur să încarce din
nou, zicându-şi în gând: Aşa-ţi trebuie „porc bătrân”… Te-ai născut,
crescut, îmbătrânit lângă şi pe apă şi n-ai fost în stare să eviţi
răsturnarea! Bine c-a scăpat fata!”

47
 X

„Nu ar fi cazul să mai continui căci va trebui să calc peste

intimităţi, unde nu trebuie intrat. Sunt evenimente sfinte, urâte,
cutremurătoare şi nu trebuie să intru aici cu oiştea, cu nimic. Ceaşca,
ceaşca cu rachiu şi-am să prind curaj că şi aşa nu mă mai pot scula.
Mintea pervertită, deviată de alcool se vrea vârtoasă, condeiul să
sfârâie clasic şi mai am, he-he-he! până cad sub masă”.

Bărcile au intrat în Lunga şi gândul lui Grigore a început să

depene, să-şi reamintească greşelile principale pe care le-a făcut şi nu
le-a evitat:
- Grigore! ieşi afară că vreau să mă culc şi eu cu Dobriţa.
În casă s-au auzit foşnete, voci joase şoşotind, plânsul
înăbuşit a copilului de ţâţă, scârţâitul uşii şi-n întunericul nopţii,
Grigore umplu golul dintre uşciori.
- Crezi că procedezi bine, Andrei?
- Binele e aşa cum îl vreau eu! Du-te fără gâlceavă… Ştii că
sunt mai puternic… Nu-ţi interzic să mai vii pe la Anica, dar când
vin eu, sau sunt aici, să pleci fără vorbă. Am făcut dragoste cu ea
înaintea ta şi nu ţi-am căutat ceartă deşi aş fi avut de ce. Fetiţa nu
este a mea!
- Vreau s-o iei de nevastă şi să înfiez fetiţa.
- S-o iei, dacă vrea şi ea, dar acum du-te şi să ştii c-o să mă
primească cu voie, deşi asta ta mâhneşte. În ceea ce mă priveşte nu
face să ne luăm la harţă! Du-te…

„Dacă eram puternic ca Andrei, deşi nici eu nu eram un

sfrijit, nu aş fi ieşit umilit din patul Anicuţei! A trebuit să mă supun
puterii deşi o iubeam pe Anica. Înainte de a-i veni timpul să mă ia în
armată am fost luat cu forţa. Începuse războiul împotriva ruşilor
pentru dezrobirea Basarabiei. Sulina era bombardată intens şi-am
fost pus să car obuze pentru încărcatul tunurilor. Cât eram de voinic,
optzeci kilograme şi un metru optzeci înălţime, cădeam epuizat pe

48
nisip. Eram încă crud, doar optsprezece ani. Făcusem frontul de
răsărit, dus şi întors timp în care am răbdat de foame, frig, sete,
păduchi şi mi-a fost tot timpul frică. Cum seceram eu cu mitraliera
atâtea vieţi omeneşti, trebuia să mă nimerească şi pe mine. Când mi
s-a risipit unitatea la întoarcerea frontului în Basarabia abia am ajuns
la Sulina, sleit de vlagă, împuţinat la tru… În vremea asta, Andrei, se
odihnea, prindea puteri dosit pe plaur, un dezertor şi-acum mă
umileşte dându-mă afară ca pe un gunoi, o zdrenţă… Anica era o
destrăbălată… nici ea nu ştia cine-i tatăl fetei şi totuşi o iubesc aşa
cum este! Ea a zis că mă ia de bărbat, o să-mi fie credincioasă dacă
înfiez fetiţa şi-i iert cea fost. Dar a intrat Andrei, l-a primit şi-acum
fac dragoste că eu n-am săturat-o. Ştiu şi totuşi o iert! Asta-i greşeala
dintâi şi de aici vor veni şi altele. Tunurile se aud în Basarabia, ziua
stau pitit în hăţişul plaurului, noaptea cu Anica… Nu pot sta pitit
până la terminarea războiului dar trebuie să prind putere. Anica mi-a
spus de Andrei. Ştie şi el că-s fugit de pe front. Nu trebuia să mă
pitesc la Sulina ci să-mi caut unitatea, să luptăm până la ultima
picătură. E întuneric pâclos, numai vâslele clipocesc uşor în noapte.
Se vede casa Anişoarei, lampa e trasă, Andrei e încă înăuntru. Trag
bărcuţa între salcie şi mal. Crăcile, frunzele mă acoperă dacă trece
cineva. De aici şi până la Anica e numai o bătaie de puşcă, chiar ceva
mai puţin. Pâlpâie lumina la geam, uşa scârţâie, apare în prag, o
umbră, se aprinde chibritul, jarul ţigării e ţinta, pac… ţigara
scânteiază împrăştiat, un geamăt sfâşiat, buşitura… Vâslesc puternic
fără zgomot… În mijlocul Dunării las vâslele să alunece pe lângă
barcă, ridic arma, o îndrept către Rusia, trag, ţăcăne dar nu se aude
detunătura… Singurul glonţ se descărcase în fruntea lui Andrei.
Arunc arma, muniţia… au şi ajuns pe fundul apei… Dinspre Marea
Neagră se auzea larma flotei ruseşti care forţa gurile Dunării.
Dinspre Chilia se dezlănţuie apocalipsul bolşevic cu bubuituri de tun,
avioane iar pe Sulina cădeau bombe, flăcările mistuiau lacome
oraşul… Încă puţin şi ajung la gârla Busurca, se vede, curentul mă
ajută împingându-mă în canal, în jur nu se clinteşte nimic… Toată
suflarea din Sulina stă cu burta la pământ că-n nisip nu-şi poate săpa
adăpost că dă de apă! Românii sunt înfricoşaţi, slavii băştinaşi abia
aşteaptă să vină al lor. Andrei, fiind ucrainean la ordin nu s-a
prezentat la unitate ci s-a ascuns în jungla verde din inima plaurului.
Venea noaptea cu bărcuţa la Dobriţa iar în zori era înapoi şi cu ceva

49
provizii. Mulţi băştinaşi slavi nu s-au prezentat la chemare ci se
piteau prin Delta Dunării. Românii din deltă ştiau dar nu se pârau
pentru că Rusia era un colos, tăvălugul se putea întoarce, oamenii
vroiau să convieţuiască şi erau prevăzători.
Barca se îndreaptă singură pe canalele, gârlele ştiute bine de
mine, cât mai departe de Sulina. În situaţia de faţă, cu Sulina
invadată de ruşi, Andrei mort, Delta Dunării nu mai prezintă
ascunzătoarea sigură pentru mine. Sulina, în toiul nopţii a devenit
iadul pe pământ. Explozia bombelor, ghiulelor, mitralierelor, catiuşa
înspăimântătoare, incendiile, morţii, răniţii, duduitul vapoarelor, a
ruşilor în înaintare a nemţilor şi românilor în retragere, calvarul
sirenelor, toate la un loc mă alungă dinspre Sulina către Tulcea. La
Tulcea, la comisariat am aflat că românii s-au aliat cu ruşii, ce alinaţă
putea fi asta! şi că am întors armele către Germania. Am fost trimis
la Ploieşti şi de acolo, cu unitatea refăcută, mai rămăseseră doar trei
soldaţi, am ajuns în Ardeal. Antonescu, biserica, ţara nu considerau
crime bolşevicii omorâţi de mine. Ţac – ţac – ţac! lătra mitraliera mai
repede decât şoapta şi lanul de ruşi cădea secerat ca de vânt. Nu e
cazul să am remuşcări din cauza lui Andrei, îl vâr şi pe el în
mormanul cadavrelor de pe front. Regii noştri, propăşiţi de prin
„Nemţia” au dat, fără luptă, Ardealul ungurilor prin dictatul nemţilor,
Basarabia ruşilor prin ameninţarea lui Stalin şi apoi ne-am aliat cu
Hitler crezând că eliberăm Basarbia. Nu ne-am oprit la Nistru ci am
mers până aproape de Moscova! Tăvălugul rusesc ne-a dat peste cap,
au recucerit Basarabia şi ne-am aliat cu ei împotriva germanilor.
Jucăria în mâna străinilor, asta a fost armata română, ţara!
În Ardeal, la trecerea Mureşului, nemţii au opus rezistenţă
îndârjită şi totuşi l-am trecut sub ploaia de gloanţe… Deşi adâncimea
Mureşului era mică, la vadul pe care-l treceam, curentul era foarte
puternic şi-i târa la vale pe morţi şi răniţi. Înainte de a pune piciorul
pe malul opus am apucat să mai văd în faţă cum o schijă reteză gâtul
unui soldat, capul se zbătea în prundiş, în timp ce corpul soldatului,
fără cap, cu arma în mână mai fugi câţiva metri, se împiedică şi se
prăbuşi cu sângele ţâşnindu-i din carotidă. M-am trezit, după mai
mult timp, într-un spital din Sinaia, cu un picior în ipsos, cu celălalt
şi pieptul în bandaje însângerate. A venit tata să mă vadă…

50
 - Cum o să mai pescuieşti, Grigore, ofticos şi cu picioarele
zdrobite! Ce fel de bărbat o să mai fii tu? Ceilalţi s-au întors de prin
plauri şi nu li s-a întâmplat nimic!
- Mureşul a cărat la vale mulţi răniţi şi războiul încă nu s-a
terminat. Mai bine aşa decât prizonier la ruşi că aş fi încremenit prin
Siberia… Ce-i pe la Sulina?
- Au murit mulţi în noaptea aceea, atunci a fost împuşcat şi
Andrei. Noroc că ruşii s-au luat după nemţi şi-am scăpat de jaful lor!

„Asta a fost a doua greşeală că l-am împuşcat pe Andrei.

Despre asta am să dau socoteală în faţa lui Dumnezeu. Numai el are
dreptul să mă judece..”
- Tată! la ce te gândeşti că am încărcat bărcile şi tot eşti cu
gândul dus! Cum ai îndrăgit-o pe mama, cum v-aţi luat, de ce nu am
frăţiori şi surioare!?
- Şi ce mai vrei să ştii?
- Dacă vă iubiţi, de ce vă certaţi?
- Tu, Dobriţa, fata mea ce crezi?!
- De ce ziceau copiii că nu eşti tatăl meu bun şi cine-i?
- Şi pe asta o ştii! Se pare că nu mai sunt secrete pentru
tine… Cu mama ai vorbit?
- Schimbă vorba, nu vrea să discute şi se înfurie în
continuare stă îmbufnată.
- Dacă-i linişte, de ce sunt valuri! Aşa se minuna un împărat,
cred că japonez. Iar Eminescu: Nu cerceta aceste legi… Să lăsăm
lucrurile aşa cum sunt. Familia, de regulă, e pădure umbroasă, chiar
şi pentru unii membri ai acesteia.
- Nu mai încărcăm?
- Nu! să văd în faţă…
- Nu mai ai încredere în mine, tată! Cred că nu ai avut
niciodată! Sunt cam păguboasă… Nici măcar nu m-ai certat, sau mai
bine zis ai încetat demult s-o mai faci. Mă menajezi, protejezi cu o
mare indiferenţă, tată!
- Să lăsăm asta, stai mai la centru ca să se echilibreze bine
bărcile.

51
 - Nici măcar să discuţi cu mine nu mai vrei. Mama e
neobosită în a-mi scoate ochii. Ai trecut din bărbat în bărbat, nu eşti
cinstită, stabilă, gospodină, unde-i rău, hop şi tu. Cam are dreptate,
am trecut de treizeci de ani fără nici un rost. Ar fi trebuit să ascult
măcar de tine, tată! dacă pe mine nu mă duce capul… Simt în mine
un gol mare, un întuneric… E ca şi cum aş face umbră pământului
degeaba. Nu am fost în stare să văd, măcar, vaporul la timp. Cam aşa
mi s-au înecat, mie, corăbiile de când mă ştiu şi în continuare va fi şi
mai rău. Nici măcar nu m-ai dădăcit! Aş fi fost mai bucuroasă să-mi
mănânc papara…
- Bine c-am scăpat teferi. Nu-ţi mai face gânduri negre că
nu-i bine.
- Văd că nu putem sta de vorbă, să comunicăm… Când eram
mică îţi făcea plăcere să cânt, recit, să-ţi povestesc… Mai bine-ţi
eram eu nevastă, că tot nu-ţi sunt fată!...
- Nu grăi cu păcat că şi aşa s-au strâns cam multe, dosarul s-a
îngroşat şi te croiesc cu vâsla… Nu-ţi este ruşine?... Te-am crescut şi
iubit ca pe copilul meu…
- Acum de ce eşti indiferent şi nu mă mai iei în seamă…
- Nu te mai iau în seamă…

„A început să se împrăştie ameţeala rachiului, mă ţin

picioarele dar nu mai am chef de scris! Mai iau, totuşi, o ceaşcă cu
rachiu că-mi place să scriu despre Grigore, e ca şi cum aş scrie
despre mine, într-un fel… Ia să mă mai metabolizez şi c-o cafeluţă…
Deci…”

- Bine c-ai venit, Didina! E luni, Grigore a plecat la pescuit,

din zori şi se întoarce sâmbătă. Până atunci trebuie să-l, s-o lepăd să
mă fac şi bine. Ce trebuie să facem? Ia un rachiu, Anica că-mi place
dar nu înţeleg de ce vrei să scapi de el! Grigore te îndrăgeşte, fata a
crescut mare şi prea multe bucurii de la ea nu ai. Duceţi o viaţă
îmbelşugată, cu munca nu te omori că agoniseşte Grigore pentru toţi
şi s-ar cuveni să-i faci şi lui o bucurie, un urmaş, că-şi doreşte un

52
copil de când v-aţi luat. Ai mai lepădat câţiva fără ştirea lui. Aluneci,
Anica, din ce în ce mai mult către rachiu! De ce? Eşti zdravănă,
sănătoasă, încă tânără, poţi creşte copilul în condiţii bune, Grigore e
muncitor, chibzuit şi nici nu se uită după alte femei. De ce-i faci asta,
Anica?
- Ţi-am dat cât ai vrut, Didina, başca bidonaşul ăsta cu
rachiu, un borcan cu icre de ştiucă, peşte cât doreşti… Procedăm ca
şi alte dăţi?
- Nu te răţoi la mine cu răsplata, că dacă mă prind mă bagă la
puşcărie. Să nu te mai aud cu răsplata, că nu poţi să plăteşti cât face,
cât risc eu! Încearcă, astăzi, ca şi până acum, vin mâine să vedem ce
s-a întâmplat.
„Mai iau un rachiu să capăt viteză. Dobriţa a plecat hai-hui la
Tulcea şi cine ştie cu ce hăndrălău se destrăbălează! De ce-o fac,
vrea să ştie Didina! şi Grigore şi alţii! Proşti sunt! Ca să nu aibă
Dobriţa concurenţă la dragoste paternă, să n-o pun la muncă, să-i dea
ei ce-i mai bun, să-i rămână casa şi toată agoniseala. De aceea i-am
lepădat şi-o mai fac, proştilor! Tot din cauza asta mă îmbăt. Mă simt
vinovată şi nu pot face altfel. Dacă Grigore s-ar fi ţinut de cârciumă,
femei aş fi suportat şi eu mai uşor că păcătuia şi el. Dar el nu
păcătuieşte, se ţine de pescuit, avem tot ce ne trebuie şi se ţine numai
de fusta mea, nu vede nici o altă femeie. Cum o fi reuşind că eu
numai când văd un bărbat trecând pe stradă mă furnică pântecul şi l-
aş strânge şi l-aş iubi… Cum o fi putând, Grigore, să-i fiu dragă
numai eu! Şi cu Andrei nu s-a întâmplat nimic?...
Lasă, Vasilica, rachiul şi încarcă sacul cu ştiuleţi, gata… îl
leg la gură, aici în magazie nu mă vede nimeni şi sus, hei rup, jos pe
burtă, sus, încă o dată, şi-ncă o dată… M-am cam îngrăşat şi gâfâi!
Mi-ar trebui la noapte un hrăndrălău, un armăsar să mă frământe
până-n ziuă dar mi-e frică să n-o păţesc şi eu ca Andrei. Norocul lui
Grigore a fost că în noaptea aceea au invadat ruşii Sulina şi pe lângă
ceilalţi împuşcaţi a intrat şi Andrei ca victimă de război. Dar eu, eu
nu sunt vinovată? Eu… cine-o birui, tot un bărbăţel mi-o fi. Asta sunt
eu, nu ca scaiul ăsta de Grigore. sus, jos pe burtă, sus… Degeaba, nu
simt nici o fulgerătură în pântec. Stă prins cu rădăcini zdravene! Încă
un rachiu… acum sui pe scară… una, două … zdup, au! Nu-i nimic,
mai încerc ceva mai sus … patru, zdup, auu… burta! Aoleu! ce-am

53
făcut… S-a rupt ceva în mine, m-a năvălit sângele, curge… auuu!
De-aş ajunge până la gard… Didina! vecină! au! au nu mai pot!”
- Ce naiba ai făcut, ai sărit din pod?
- Numai de pe scară, Didina, auu, ajută-mă!
- Te-ai îngrăşat, rachiul… Să ştii că de acum încolo nu te
mai asist. Tu dai colţul iar eu înfund puşcăria! Pune-ţi tampon gros
de vată, bagă-ţi supozitorul ăsta în fund…
- Nu pot au, aoleu!
- Să ţi-l bag tot eu! Şi scârboşenia asta tot eu s-o fac iar la
nevoie să bag mâna în tine ca să te scobesc de mizerie! Înghite
antibioticele astea toate şi în continuare să iei câte două la şase ore.
- Ce ai cu mine, Didino, de ce mă oropseşti acu, când sunt la
necaz, de ce te porţi ca o duşmancă!?...
- Pentru că ar trebui să-mi fac şi mie porţie, şi am s-o fac, că
tu nu ştii să preţuieşti ce ai! Nu ştii ce înseamnă să fii văduvă, cu
copii mici, cu dorul de bărbat. Ai trai bun şi-ţi baţi joc de el. Asta e!
Ai înţeles?
- Au, aoleo! tocmai acum ţi-ai găsit să te războieşti! Nu ţi-am
omorât eu bărbatul şi nu cu mine ai făcut copiii. Eşti nedreaptă… îţi
mai dau bani, dacă asta vrei!
- Nu banii tăi îi vreau eu ci un bărbat, banii lui, tată bun la
copii şi-i mai fac şi eu, căci tu prea te-ai îmbuibat!

„M-am stimulat până m-am îmbătat! Capu-mi vâjâie, îmi

vine să vărs, picioarele nu mă mai ţin, nici capul nu-l mai pot ţine
sus, nu mă pot scula… Trebuie să mă scol dar nu-mi pot controla
corpul, caut să mă agăţ de ceva, mătur totul de pe masă şi
neputincios alunec în bezna nepăsării de sub masă.”

„M-am trezit şi mă stimulez cu ceaiuri, supe…”

54
 „Nu vă iau în seamă! Eu, pescarul, văcarul, măgarul Grigore!
V-am iubit, am muncit şi v-am ocrotit cu toată fiinţa mea! Voi!
nevastă şi fată nu aţi ţinut cont de mine şi nici nu o veţi face… Nu
am ce vă face deşi am încercat şi cu răul!”

- Au, aoleu!... Nu mai da Grigore că mă omori ca pe Andrei.

Nu mai beau, îngrijesc gospodăria de-o să se învârtă după soare! O
să-mi treacă pacostea asta femeiască, n-o să mai ţâşnească sângele
din mine, mă fac bine şi-o să ne iubim! Ai răbdare, iubitule, încă o zi,
două…
- Pacoste femeiască zici! Anico! De-atâţia ani îmi lepezi
copii, ăsta scobit acum zace bucăţele în căldarea ce n-ai apucat să-i
faci vânt în Dunăre. Ai umplut Dunărea şi Marea Neagră cu
„marinari”! Andrei! Am rupt funia udă pe curul tău, rup şi lanţul…
Na! mai na… să-ţi rup gura ca să nu te mai aud pomenind numele
acela! Închipuirea ta bolnavă vrei s-o zbieri la lume ca realitate…!
Na, mai na!
- Las-o, Grigore, c-o omori şi intri în păcat. Las-o s-o
pedepsească Dumnezeu, că-ţi vei găsi tu o femeie! E plină Sulina,
satele din jur de văduve, abia aşteaptă să le faci un semn.
- Spune drept, Didino, a ta e nelegiurea din căldare?
- Jur, Grigore, jur că şi-a făcut-o singură. A ridicat saci cu
ştiuleţi de porumb pe burtă, a sărit de pe scară, vezi că s-a rupt
treapta, ar fi sărit şi din pod… Taci! că toţi vecinii sunt pe la garduri.
Eu i-am dat leacuri să nu se întindă infecţia. Vezi că-s tubuleţe cu
antibiotice în sertar, să ia câte două la şase ore. Unge rănile de pe
corp cu ulei de ricin. Am luat traista cu peşte din gard. Vino la
noapte că am tăiat şi-o găină. Vine ameninţătoare mătuşa Vasilichii
şi fata, am plecat. Bine că-i poarta asta în gard.

- Aici, tată, c-ai îndrăgit-o numai pe mama şi că pe mine m-

ai crescut ca pe fata ta!

55
 - Nu e prea grozavă situaţia când copiii încep să-şi judece
părinţii! Ţi-am propus să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, să nu le mai
răscolim. Sunt bătrân şi doresc un pic de linişte.
- Şi eu te-am iubit ca pe un tată bun! Am pârât-o pe mama
iar tu m-ai bătut. Atunci, mama a greşit sărutându-se cu un alt bărbat.
Ai procedat ca evreul care şi-a prins nevasta cu un amant pe canapea!
- Ce-a făcut?
- A luat măsuri hotărâte ca să nu se mai întâmple; a vândut
canapeaua! N-ai chef de vorbă… îţi trag vorba din gură cu cleştele.
Atenţie! vine cargoul!
- L-a, văzut!
- Ştii de ce-mi pare rău că am pârât-o pe mama? Din cauza
traistelor de peşte de peste gard. Fă rondoul că am trecut de
debarcader. Doar n-o să aruncăm şi fânul acesta în Marea Neagră. Să
nu chemi pe nimeni la clacă. Cărăm numai noi fânul… Dacă oboseşti
îl duc numai eu.
Pregăteşte sculele de pescuit, momeala, şi ne întoarcem la
plaur. Am draci… Vreau să-i descarc pe fân, pe Delta Dunării că-mi
sunt dragi. M-am săturat de bărbaţi, aventuri, chiolhanuri… Dacă
mama-i beată să nu-i zici nimic, te rog eu… Nu-i greu; aşa… doi
maldări la subţiori, doi agăţaţi cu palmele fac patru, cu patru ai tăi
fac opt. Opt, nouă drumuri şi i-am aruncat pe toţi în curte. Să luăm
şi-o sticlă cu rachiu, ceaunul, mălai că am chef să facem un borş de
peşte, mămăliguţă, mujdei şi toate astea în liniştea nopţii de pe plaur.
Să nu încerci să-mi strici cheful că…
- Am, aşa, un chef de deltă de nici nu-ţi poţi închipui! Mă
deranjează cargourile, chiar şi tărtăguţele astea de şalupe bâzâitoare!
Fac un zgomot şi nişte valuri mai ceva decât magaziile aste plutitoare
– cargourile – deşi fac parte şi ele din peisajul Deltei Dunării. Acum
am chef să admir soarele ce alunecă spre apus înroşind cerul,
pescăruşii flămânzi ce plonjează în apă şi se ridică cu obleţul în cioc,
lebedele fluierând din aripi dinspre Basarabia către Lacul Roşu,
croncănitul stârcilor de noapte şi pelicanii. I-am numărat, sunt
optzeci, tată. Pelicanii se rotesc, fără să vâslească din aripi, planează
rotat în înaltul văzduhului. De mică mi-am dorit aripile lor să mă
rotesc şi eu, acolo sus, sus până la cer. Când voi ajunge la cer îl apuc
pe sfântul Ilie de picior… Intrăm pe Lunga… acostăm uşurel lângă
plaur, eu le priponesc, scoatem şi bagajul şi începem încărcatul. Nu

56
te uita la mine mirat că nu-i prima dată când facem, noi doi,
năzdrăvănii din acestea! Nu sunt eu băiatul tatii! Oare de ce-mi
ziceai aşa? Lasă că-mi răspund tot eu. Voiai să ai un fecior, măcar
unul, să-i transmiţi prin naştere, prin ereditate cum se zice la şcoală,
sămânţa ta, să-l înveţi ce ai mai bun şi ce-i mai important, să ai un
reazim la bătrâneţe.
- Prin faptul că l-aş fi avut toată viaţa ar fi fost un curaj în
plus, fata mea.
- Adăugăm şi asta, tată. Nu ai avut urmaşi şi-n lipsă am
devenit eu băiatul tatii. Ai fi vrut să mă vezi cosind, pescuind dar nu
te-ai îndurat pentru că eram fată, aşa că te-ai împiedicat ca găina!
- Ce-i cu găina, Dobriţa!
- Nu prea merge să ţi-l spun, nu se cuvine… Sunt eu golancă
dar… e indecent, cum ar zice o femeie spilcuită. Una fandosită şi nu
ca mine încălţată cu ciulci, opinci de cauciuc şi să se împiedice în
rogozurile de pe plaur!
- Ziceai că-ţi place în deltă, pe plaur, cu barca, pelicanii…
- Aşa am apucat de când mă ştiu şi desigur că asta doresc şi
nu ce n-am văzut: munţi, oceane, alte ţări…
- Zi-i gluma cu găina!
- Cocoşul s-a luat după găină şi aceasta comenta sub creasta
ei: dacă fug zice că-s proastă, dacă stau zice că-s curvă… mai bine
mă împiedic.”
- Ha, ha, ha! cade bine deşi e, cum ai zis, cam indecentă spus
de la fată la tată.
- Gata, am terminat cu încărcatul, suntem la adăpost de vânt,
valuri, putem pleca cu bărcuţa. Te rog, tată, lasă-mă să preiau
comanda!
- Parcă-i vrea ca, într-o zi şi-o noapte, să-ţi reaminteşti totul,
să nu mai rămână nimic pe fundul sacului, să înghiţi totul acum.
- Ţi-am spus că m-am săturat de viaţă şi-mi iau adio!
- Glumeşti! Eşti abia la începutul vieţii şi de-abia de acum
încolo încep necazurile vieţii. Eşti deşteaptă, condiţii ai avut, de ce
nu ai învăţat carte?
- Nu mi-a fost dragă. Era mai plăcut cu băieţii, dansul,
plimbările… Barem dacă m-aţi fi zorit voi!
- Nu te-am zorit eu, nu te-am îndemnat la carte! Vorbeşti cu
mine, Dobriţa nu cu altcineva!

57
 - Mama! Ne apropiem de ghiolul Bizam. După fultănaşa
asta… ne-am şi lovit cu prova bărcuţei de plaurul plutitor şi
fărâmiţat. Împingem amândoi cu ghionderele, împinge… nu mai
merge… Cobor eu…
- Atenţie!
- Am zis să mă laşi pe mine, tată! Şi tu tot aşa ai fi păţit!
Plaurii au cedat, m-am scufundat, ghionderul de care mă ţin a rămas
deasupra ca o grindă, m-am săltat, curge de pe mine apa mâloasă şi
scârboasă, câteva lipitori s-au prins şi mă sug… împinge că a devenit
plaurul mai solid, stai! Mă urc în bărcuţă, mai împingem o bucăţică
tot cu ghionderele şi gata… am scăpat. Vântul, dinspre mare, a
împins în faţa noastră câteva bucăţi de plaur cu stuf verde, zălogi,
trecem printre ele şi iată Bizamul uraa, zdup… M-am limpezit de
mâzgă, dă-mi săpunul din paporniţă şi ţine-mă de curea să mă
săpunesc pe cap. Gata! dă-mi drumul de cingătoare, buldubuc!
Pleacă-te în partea cealaltă ca să nu răstorn bărcuţa când mă urc.
Primesc, cu plăcere, de la „Domnia Ta” un gât de rachiu şi-ţi predau
comandat.
- Nu te culcuşi, Dobriţa, că se întunecă şi mai avem treabă.
Am înfipt colacul, leg de el capătul priponului şi tu-mi dai momeala.
Ţiparii sunt în sidelcă… ştiai nu! băiatul tatei! Aşa… îl înfig
ţiparului cârligul în mijlocul spinării, ştiu că-l doare şi-i barbar, dar
tot aşa-i când ştiuca, bibanul şi alţi răpitori înhaţă momeala, înghit şi
cârligul şi-l agaţă de gât. Noi îl scoatem şi-l mâncăm. Barbarie de la
cap la coadă. Dă-mi şi-o broască c-o înghite somnul. Da-i cam
burtoasă! O apăs, cu beţişorul ăsta, pe spate de la coadă la cap şi hop!
Îngeraşul ăsta de broască a vărsat trei guvizi aici, doi mormoloci,
deci e şi canibală, şi-ncă trei broscuţe, abia transformate din
mormoloci, poate chiar ai ei. Cum să ne mai facem noi reproşuri de
barbarie când toată natura-i barbară, afară de plantele verzi. Dar şi
unele plante verzi sunt carnivore. Gata! am pus momeala la toate
cârligele, trage la rame că te conduc eu cu vâsla la plaurul fixat din
mijlocul lacului. Atenţie, hârşi, săi, ia funia, trage cât poţi, stai să
cobor şi eu, acum hei-rup. Gata, am scos-o toată pe plaur. Schimbă-ţi
îmbrăcămintea udă şi n-o mai face pe grozava că odată şi-odată ai s-o
păţeşti!
- Mă schimb, numai de gura ta, că mai bine ar fi să păţesc
ceva aşa decât…

58
 - Nu mai vorbi prostii, alungă gândul cel negru şi dă un
rachiu. A ieşit luna, punem ceaunul cu zarzavatul pe foc, găteje sunt
pe plaur apoi mergem după peşte. S-a şi prins, se aude cum se zbate
pleoscăind apa cu cozile. Hai să împingem barca, hârşi, treci tu la
rame şi-o luăm cu scosul de unde am început. S-a prins şi ştiucă.
Ţine direcţia paralel cu frânghia priponului. Dă-mi minciocul, e
ştiucan, hop. Altă ştiucă, trei bibani… Am scos un coş, mă apuc de
curăţat, tu dă un rachiu şi vezi de foc. Borşul e ca şi făcut, luna s-a
ridicat… Ţine capacul pe ceaun că ţânţarii intră şi-n borş nu numai în
ochi, gură şi nas.
Acum e mai greu de ieşit din Bizam, printre plaurii ăştia
fărâmiţaţi şi întuneric. Bine că luminează un pic luna. Într-un fel e
bună bariera asta între Lunga şi Bizam că nu nimereşte toată lumea
şi-i peşte mai mult. Ai grijă, Dobriţa, de borşul ce-a rămas în ceaun
c-o să ne prindă bine după ce-om termina de cărat fânul în curte.
Bărcile încărcate sunt la locul lor, se văd, acostăm lângă ele,
întindem pologul deasupra bărcuţei şi tragem un pui de somn. Mai
întâi aşternem un snop de fân, aşternem o pătură, intră şi tu, Dobriţa,
în sacul tău de dormit, acum tragem pologul, aşaa… noapte bună!
Îmi place, tată, mirosul fânului uscat; izma, mohorul,
rogozulrile, feriga de plaur… toate-mi aduc aminte de ceva drag şi
urât în acelaşi timp!
- Culcă-te şi-om mai discuta pe drum, la întoarcere, că facem
două ore până acasă.
- Cum îţi spuneam, tată… Orice-aş face, tot la tine mă întorc,
dar spre părerea mea de rău, prin alţii, altele! Când eram mică mă
luai cu tine în baie, mă frecai pe spate de mă înfioram şi aşa moleşită,
mă înfăşurai într-o pătură moale, mă luai în braţe şi mă duceai în pat.
Când dormeam în barcă, ca acum, mă luai în braţe şi adormeam
visând. Eu încep să videz înainte de a adormi de tot. De când m-am
făcut mare te fereşti de mine, îţi duc dorul să mă speli pe cap, pe
spate, iar tu tată, te fereşti de mine ca acum. Înainte ne înveleam
amândoi cu o pătură, mă încălzeai în braţe… Acum ai scornit sacii
ăştia de dormit… Tragi fermoarul şi gata, fiecare cu a lui! Te fereşti
de mine cu vinovăţie ca şi cum ai fi în stare să mă deosebeşti de
mama, ca şi cum ai zice: fugi ispit-o. Şi cu mine s-a întâmplat la fel
de când am aflat că nu eşti tatăl meu. M-am bucurat că te pot atinge
ca pe un străin, dar fără păcat. un fel de atingere, de mângâiere, care

59
nu se potriveşte cu a mamei. Când aveam şaisprezece ani m-a condus
acasă, noaptea târziu, un băiat, mai mare ca mine cu câţiva ani. Eu l-
am tras în saivanul cu fân, pe care abia-l adusesem de pe plaur, ca
acum. Până în fân a fost foarte plăcut, îmbrăţişări, sărutări şi chiar
când îmi mângâia sânii cu mâinile. Acolo în fân nu mi-a plăcut… m-
a durut şi în continuare, cu el şi cu alţii, nu am simţit nici o plăcere,
tocmai la partea finală şi la care visasem plăcut până atunci. De
aceea am schimbat bărbat după bărbat, flăcăi şi căsătoriţi, marinari,
grăniceri şi tot degeaba. Fericirea aceea la care visam nu a venit nici
până la treizeci şi ceva de ani şi nici însărcinată nu am rămas. Un fel
de curvă păguboasă… Dacă-şi fi avut copil… Îţi înţeleg necazul că
nu ai avut copilul tău, tată! Tu, cel puţin, m-ai avut pe mine şi pe
mama! Bune, rele dar ne-ai avut… Eu nu pot să mai trăiesc…
Bărbaţii ăştia care mă tot înghesuie îmi fac silă. N-o mai bate pe
mama că-i degeaba. Nu-ţi face griji cu Andrei că n-a spus şi n-o să
spună la nimeni. N-o face pentru că m-ai crescut ca pe fata ta şi nu ţi-
a făcut copii ca să am eu tot. Şi dacă ai fi avut copii cu alta ar fi fost
mai rău că ţi i-ar fi alungat. Într-un fel te-a furat, dar s-a răscumpărat
nezicând nimic la nimeni despre Andrei. Nici mie nu mi-a spus. Eu
cred că ai făcut-o. De mică am observat, în privirea ta, sclipiri
ucigaşe, nu pot să-ţi explic prin cuvinte, atâta doar că de mică mi-a
fost frică de acele fulgere ţâşnite printre pleoape. S-a întâmplat rar,
dar s-a întâmplat. Atunci când ţi-am spus că mama s-a sărutat cu un
bărbat te-ai uitat la mine aşa fel că am simţit moartea rece cum mi se
prelinge pe şira spinării. Atunci i-am văzut, pe mama şi bărbatul
acela morţi. M-ai bătut degeaba că murisem dinainte. Dormi?
- Nu, nu pot! Nu sunt prea convins că e bine să lăsăm
gândurile toate să grăiască cu voce tare. Am încercat, de mai multe
ori, să te opresc şi nu am reuşit. S-ar părea că eu sunt preotul şi tu te
spovedeşti. Încearcă să te mobilizezi, să te întăreşti, să rezişti că nu
întotdeauna viaţa pare aşa de imposibilă. Să fi văzut pe front oameni,
sfârtecaţi cu maţele întinse, muribunzi însângeraţi, mutilaţi
agonizând prin praf, băltoace, zăpadă, după un dram de viaţă.
Foamea, îngheţul, păduchii, setea, frica… toate astea tu nu le-ai
îndurat, nu le ştii şi nu ai dreptul să dispari. Basarabenii au stat şi vor
mai sta sub ocupaţie rusească şi nu plesnesc. Mulţi oameni au
necazuri mai mari ca ale tale şi trăiesc, trăiesc şi speră. Aşa cred că
te-ar încuraja preotul la spovedanie. Nu ai muncit pentru trai, nu te-ai

60
căznit cu familia, sarcini, naşteri, alăptări, creşterea copiilor, bărbat,
casă… Nici nu văd de ce eşti aşa de disperată. Hai să închidem ochii
că se face ziuă.

„O ţin numai cu ceaiuri, supe, fructe, rumeg faguri şi pilesc

numai apă cu oţet de mere. Mă pocăiesc!”

X
- Te-am adus până aici, Grigore! Nu am curajul să merg mai
departe, zi tu în continuare!
- Nu era cazul să mâzgăleşti mizeria asta de viaţă, trebuia
găsit ceva mai de soi!
- Zi, tu, Grigore că nu putem încheia fără epilog.
- Într-o dimineaţă am găsit-o pe Dobriţa spânzurată… Pe
Vasilica am dus-o de mai multe ori la dezalcolizare, dar nu s-a lăsat
şi-a murit. Mi-au murit singurele fiinţe apropiate şi dragi. În
continuare trăiesc în plus. Nu am curajul să procedez şi eu ca ele!

„Iar ne-au tăiat vârşele şi ne-au luat peştele! Se apropie

nenorocirea… Cât despre mine aş lăsa să treacă şi de data asta. Am
cârpit sculele, le-am pus la loc şi mâine încep să le scutur de peşte. E
ceva pagubă însă am scule multe, locuri bune de pescuit şi fac parte
dintre pescarii care duc peşte mult la cherhana… dar nu mă lasă
pescarii! Nu mă lasă în pace deoarece m-am prins în horă cu ei şi
trebuie să joc. Astăzi mă eschivez! Am legat câinele la gura gârlei
să-mi dea de veste. Trebuia demult să curăţ gârla… Tata a moştenit
gârla, locurile de pescuit, coliba de pe malul gârlei, de la bunicul şi
eu le voi lăsa băieţilor. Nu trebuia să las bălăriile să năpădească
gârla. Încep cu marginile şi apoi mijlocul. Nevinovatul ăsta de stuf
creşte în sus dar adesea se întinde la suprafaţă cu o lungime de peste
zece metri. Dacă nu-i retez de la mal şi-i târâi pe plaur, împreună cu
cozile nuferilor împiedică trecerea bărcilor. Mârâie câinele, se
gudură, e om cunoscut!

61
 - Panule, eşti aici? Bună ziua! Nu te face nevăzut pe cărarea
mistreţilor că te-am zărit!
- Mă! voi sunteţi ca scaiul! Daţi-i încolo de secături! Dregeţi
şi voi, ca mine, mai păzim, facem ceva gălăgie şi gata!
- Nu se mai poate nene Panule, s-au înmulţit jafurile. Trebuie
să-i prindem la scuturat sculele şi să-i…
- Pantelimoane! te ştiu om cu judecată şi cu frică de păcat. Îl
ştim, să-i trimitem avertismentul – complimente – de la noi. Să-i
transmiţi tu şi-m mai vedea…
„A mai trecut o săptămână fără umblat la scule. În timp ce
predam peştele la cherhana, Pantelimon, făcea focul la borş. Am
spălat barca, după ce pusesem peştele de borş şi racii de fiert în
sidelcă şi m-aş fi întors nevăzut la colibă, numai că
- Vino, nene Panule că se răceşte borşul!
Ce să le fac, ce să le zic că ei aşteaptă să gândesc eu pentru
toţi, să hotărăsc eu că aşa i-am învăţat.”
- Noroc la toată lumea şi poftă bună. Trebuie să mă întorc la
colibă, să pun de borş căci băieţii ăştia aşteaptă numai de la mine. Eu
stric că aşa i-am învăţat!
- Ia un rachiu, nene Panule şi să n-o mai lungim…
Complimentele nu-i mai impresionează… Oraşu-i înfometat,
dezbrăcat şi se vor înteţi jafurile şi pe aici. Taie copacii de pe străzi,
fură porcii de prin coteţe… Iar ne-au tăiat plasele şi luat peştele.
- Măi pescarilor, eu zic să încercăm altfel.

După ce a mai trecut o săptămână.

- Nene Panule a ridicat pavilionul la uzina de apă. Ce facem?

- Repede! Scoateţi sculele şi puneţi-le la uscat pe stuf. Barca
cu motor să plece imediat şi să-i anunţe pe caraormeni.

- „Mai stau puţin să se întunece. Complimente ă! Vă arăt

vouă, Paraschiv, complimente! Să plec… Noaptea e pâcloasă,
bărcuţa alunecă liniştit iar voi, pescarilor, dormiţi turmentaţi de
rachiu. Voi pescuiţi ziua şi eu noaptea. Voi în fiecare zi, eu o singură
dată pe săptămână. Cine m-o fi pârât că vând peşte! Femeia se ducea

62
cu el la vapoare pe întuneric! Se zăreşte ghiolul Roşuleţ. Trec în
ghiolul Roşu şi-o cârmesc pe dreapta către Caraorman. Între mal şi
luciul apei e o centură de stuf. În caz de pericol dispar în stuf, trag
barca pe mal şi mai departe pe plaur… Acolo nu au curajul să mă
urmărească; sandolea, toporişca… A răsărit luna… E bine că văd să
umblu la scule şi-i rău că pot fi văzut mai uşor. Dar ce se întâmplă!
Plasele sunt scoase şi întinse la uscat. Să vedem mai încolo… la fel
şi-aici sunt scoase! Ce să fie? Sculele se scot. E repaus la sfârşitul lui
iulie, în august când apa e prea caldă, oxigen puţin şi peştele prins se
strică. Acum suntem în septembrie! Mai bine mă întorc că nu-mi
miroase a bine. Nu pot, totuşi, să mă întorc cu mâna goală! Ţigări nu,
rachiu nu, mâncare nici atât… Să mai vâslesc puţin spre caraormeni.
La aceştia nu mă bag că-s periculoşi, numai să văd! Vârşele sunt
doldora de peşte dar îmi este frică. Trag barca mai în desiş şi
aştept… Nu se aude nimic, numai ţânţarii bâzâie subţire. Ce să fac?
Scutur numai vârşa asta că-i plină. Scot peştele ca un pescar fără s-o
tai, o pun la loc încât nici stăpânul să nu cunoască nodul. Am dat
lovitura! Doi somni de peste douăzeci de kilograme. Se zbat şi se aud
plescăiturile cozilor. Vă liniştesc eu! Toporişca, poc cu muchia în
moalele capului şi aţi înţepenit. Ar trebui să plec, lăcomia… Scutur
încă o vârşă şi gata! Dacă-i plină tot aşa… Este… ce se aude? Bărci!
Fuga Paraschive, iute că-s caraormenii… buf, trosc!”
- Auu! nu mă omorâţi…
- Fă-ţi rugăciunea, închină-te şi noi te iertăm de păcate; dai
boho, Christos vascres… amen! Leagă-i, Vanea, pietroiul de gât, tu
Vasea leagă-i picioarele şi mâinile. Ivane, pune pietroaiele în barcă,
eu o sparg…
- Vă implor nu mă înecaţi că am copii mici şi nevastă!
iertare.
- Şi noi avem copii, neveste şi vor muri de foame dacă se
înmulţesc hoţii. Ai primit complimentele?
- V-am nesocotit, am greşit, iertare…
- Te-am iertat, funda…

63
 - Nene Panule, am venit în legătură cu Paraschiv. Mi-aţi
promis că-l speriaţi, doar, şi nu s-a întors de-o săptămână. Ai lui îl
jelesc!
- De ce lâncezeşti, Aurică, pe lângă bâzâitoarele astea de la
uzina de apă?
- Ştii bine de ce! Când eram pescar l-am surprins pe Gâdivan
la sculele mele! Tăiase vârşa şi scotea peştele. Am dat să-l sperii, dar
el m-a lovit de moarte. M-a ologit şi nu mai pot pescui, ci trebuie să
îngrijesc de pompe! Ce vină îmi găseşti?
- Mă refeream la părerea de rău că ne-ai semnalizat
pregătirea lui Paraschiv de plecarea în baltă. Cei de teapa lui
Paraschiv te-au ologit. Putea să fie şi mai rău!
- Caraormanii s-au dus cu toţii la biserică, băteau cruci până-
n pământ apoi s-au dus, de-a valma, femei, bărbaţi la cârciumă, s-au
îmbătat, se sărutau şi plângeau…
- Să fie păcatul lor, Aurică!
- Şi-al meu că am ridicat steagul!
- La semnalul tău, noi am ridicat sculele şi el s-a lăcomit.
L-am şi avertizat pe Paraschiv. Am păcătuit trimiţându-l în gura
lupilor. O să mai păcătuim că aşa ne este traiul. Ia traista asta cu
peşte şi nu-ţi mai face griji degeaba căci cei de teapa lui Paraschiv te
vor scoate şi de la uzina de apă şi-ţi vor da brânci către cimitir.

- Panule, nu pot să nu păcătuiesc. M-am abţinut dar nu mai

pot, trebuie să-ţi spun!
- Nu mă certa, mamă! Sunt vinovat că vin rara deşi ştiu că
eşti neputincioasă şi la nevoie. Am mai trimis băieţii cu câte o traistă
de peşte şi le-am spus să mai trebăluiască câte ceva prin curte. Nu te
supăra… Dacă nu era potrivnicia soacră şi noră, poate că Mariţica
venea mai des pe aici.
- Nu despre asta-i vorba acum.
- Dar despre ce? Încep să mă îngrijorez!
- E timpul să-ţi spun căci ce ştie tot satul, nu ştie bărbatul!
- Mamă! Nu te juca cu vorbele…
- Nu te înfuria şi nu te pripi. M-am gândit că poate să iasă
bucluc mare. M-am rugat, spovedit şi degeaba, n-am putut să nu-ţi

64
spun Panule… fără păcat! Nu-ţi asuma tu povara asta că blestemul
trece la mai multe generaţii. Fă ce trebuie omeneşte, dar mai întâi
convinge-te.

„Convinge-te, Panule, calm, lasă-l pe Dumnezeu cu

pedeapsa… Să ne convingem! Plec la pescuit lunea şi mă întorc
sâmbăta. În perioada asta se poate întâmpla!”
- Pantelimoane, te rog să-mi faci un hatâr. Am o urgenţă…
Scutură tu sculele şi peştele să fie al tău, de marţi până sâmbătă. Ce
zici?
- Le scutur nene Panule, dacă zici!

„Pologul, un snop de fân ca saltea, peşte fript, sărat, icre,

pâine, puşca, ocheanul, chibritul, toporişca, sandolea şi ispolul. Cu
arsenalul ăsta omor toată Sulina!
Părăsesc canalul Busurca, intru pe gârla Împuţita… trec prin
mlaştina Anadol… şi mă opresc la pândă în hăţişul stufului din
spatele grădinii. Să mă conving!
- E greu, e foarte greu să-ţi pândeşti femeia cu care te-ai luat
de drag. Avem copii, ani de căsnicie… A trecut de miezul nopţii. Nu
am observat nimic. Rezist până în zori căci am venit pregătit să
pândesc o săptămână. Ar trebui să se întâmple noaptea. Dar dacă se
întâmplă ziua? Deci, de ani şi ani, de lunea şi până sâmbăta, zi şi
noapte nu am venit pe neaşteptate acasă! Dacă ştie tot satul, poate
veni şi ziua! Au mai fost cazuri asemănătoare şi unii s-au făcut că nu
ştiu. Se puteau întâmpla crime, scandaluri, despărţiri… Bărbat fără
femeie, copii fără rost, bunuri risipite… Eu tot mai sper că-s numai
vorbe goale, că n-o s-o prind pe Maricica cu nimeni şi că totul o să
fie bine. ca până acum. Simt că dacă-i voi prinde în păcat mă paşte o
mare primejdie. Mai bine mă întorc la pescuit… Nu mă pot întoarce
că nu o să am linişte. S-a luminat, copiii pleacă la şcoală, femeia dă
la păsări, porc, câine. Se pare că le face pe toate grăbită, cu basmaua
legată la ceafă ca să i se vadă cerceii, mărgelele, aşa cum proceda în
tinereţe când ne iubeam! Întoarce nerăbdătoare capul către poartă…

65
 Of! e adevărat… Amantul a sosit la poartă, se uită în jur,
intră în curte… Poate a venit cu vreo treabă şi pleacă imediat cu ceva
în mână. Ce faci, Panule? că a intrat şi la adăpostul acoperişului se
urcă pe scară către podul cu fân! Femeia mai tropăie prin curte
uitându-se furiş spre stradă apoi grăbeşte şi ea pe scară. Acum ar
trebui să-i prind. Şi dacă-i prind ce fac? O căldură ameţită a pus
stăpânire pe mine, m-a paralizat. Întunericul îmi goleşte mintea…
Mi-am revenit, mă pot mişca şi urmează crima. Copii, păcatele… şi
preotul a fost convins că te poţi stăpâni şi mama… Pescarii s-au
bazat pe judecata ta… Ce te faci Panule?!... Corpul acţionează profan
singur… am ajuns în grădină, mă sprijin de corcoduşul din faţa
şopronului, la o lungime de sandole până la scară, aştept… E Marcel,
flăcăul care se ţinea după Maricica şi ea după el. Pe mine nu m-a
băgat în seamă, cam doi ani şi numai după ce s-au lăsat… Acesta era
motivul pentru care, în timpul celor două zile pe săptămână cât
stăteam acasă ca orice pescar, Maricica, că nu-mi mai vine să-i zic
nevastă, căuta ceartă, se culca cu spatele la mine şi nu puteam să mă
apropii de ea. Ca şi până acum eu aici şi ei acolo! Scârţâie scara,
coboară Maricia, mă vede cu sandolea ridicată, ţipă şi se prăbuşeşte.
Coboară şi Marcel, îngenunchează să vadă ce i s-a întâmplat, mă
vede şi rămâne pironit cu ochii holbaţi la ţepuşele sandolei.

- Nene Panule, iar s-au nărăvit la scule! Nu iau numai peştele

ci şi plasele. Ce ne facem?
- Măi Pantelimoane, ar trebui să ne lăsăm de năravul barbar
de a ne face singuri dreptate. Trebuie să-i prindem, să avem dovezi
cerute de lege şi să lăsăm justiţia să facă dreptate. Noi nu suntem
asiatici să facem crimă colectivă ascunsă iar după aceea să ne rugăm
de iertare pe la diverşi sfinţi. Noi suntem latini, romani civilizaţi şi
trebuie să lăsăm justiţia să-şi facă datoria. Nu mai contaţi pe mine
nici măcar cu un sfat.
- Ştii bine, nene Panule, că ne-am adresat de mai multe ori
justiţiei şi niciodată dreptatea nu a fost de partea noastră.
- Sunt bătrân, am făcut destule păcate şi nu mai vreau chiar
dacă dreptatea e de partea noastră. Ştiaţi cu toţii de Maricica şi
Marcel şi nu mi-aţi spus!

66
 - Nu e chiar aşa, nene Panule! Chiar eu ţi-am spus de mai
multe ori să te mai duci şi neaşteptat pe acasă!

- Filimoane!
- Ce s-a întâmplat, nene Panule!
- Ichim trage să moară. Acum două săptămâni abia s-a târât
din baltă, de prin părţile astea unde pescuim noi, bătut, pisat şi-acum
îi ţin lumânarea. Sunt mulţi şi-ai lui… se vor înteţi răfuielile!
- Să se înteţească şi-o să facem faţă.
- Nu vreţi cu justiţia!
- Trebuie să vrea şi ea! Stau o grămadă călare pe Delta
Dunării. Grămadă plătită tot de noi care pescuim, agenţi de pescărie,
vânătoare, silvici, paznici de toate felurile, poliţie, prefectură,
avocaţi, jandarmi… Să-şi facă datoria, să-i prindă, să umble ei şi să
nu aştepte de la noi mură-n gură. Noi pescuim şi-i greu… ne ajunge
numai asta.

- Lucreţia! vino până la barcă. Ia traista asta de peşte, ia-o pe

faţă şi nu-mi datorezi nimic.
- Vrei să mă pedepseşti, Panule, prin dărnicie! Ştiam şi nu ţi-
am spus. Nu ţi-am spus pentru aceleaşi motive pentru care nu mi-ai
spus tu că răposatu’ se ducea la Paulina. Chiar dacă-mi spuneai tot
nu mă despărţeam de răposatu. Eu l-am iubit şi el nu! Ştiam şi n-am
vrut să mă despart. Am ştiut de când l-am luat şi de aceea mi-am dus
crucea. Şi tu ştiai că Maricica s-a ţinut, de fată cu Marcel. Femeia
care a mai cunoscut şi alt bărbat nu-i nevastă de casă. Te-am văzut cu
sandolea ridicată şi l-am rugat pe Dumnezeu să nu te lase s-o arunci.
Bine ai făcut că te-ai stăpânit. Să-i bată Dumnezeu. Ichim a murit şi-
ai lui s-au înrăit, au faţa cătrănită, priviri păgâne şi ameninţă.
- Le-am spus? Lucreţia, pescarilor să nu-şi facă singuri
dreptate. Eu nu am ştiut, nu am participat. Ştiu că se aruncă vina şi
asupra mea, dar nu am ce face. las lucrurile la voia domnului.
- Maricica nu-i în stare să plece, să-şi facă alt rost, ci se
distruge pe loc cu paharul. De ce n-ai alungat-o!

67
 - Ştiu şi nu am ce-i face. Nu pot s-o iert… Ai lui Ichim ne-au
trimis complimente.

„Golfuleţul acesta din plaur a fost întotdeauna mănos. Nu

ştiu prea bine cum se întâmplă! De sub plaur ţâşneşte apa murdară cu
miros greu, iese şi se scurge peste vârşă. Dar…! aici s-a umblat! Un
cerc, din coardă de zălog, e rupt şi-năuntru sunt mai multe limbi de
mare, în parte mistuite. Aici în ghiolurile Roşuleţ şi Roşu se găseşte
şi peşte marin, la fel în Marea Neagră poţi pescui peşte de baltă,
pentru că marea şi delta comunică prin canale. Numai somni mari
puteau să înghită o cantitate aşa de mare de peşte şi prinşi în vârşă au
vărsat conţinutul din stomac. Cine a prădat vârşa? Animal de pradă,
om nepriceput n-ar fi făcut-o aşa că scula-i întreagă şi la locul ei.
Numai un pescar putea să scuture vârşa şi s-o pună la loc. Şi totuşi
nu a fost suficient de priceput dacă a lăsat prada vărsată de somn în
vârşă. Trebuie ca vinovatul să fie pe plaur… Uite-l… e de-ai lui
Ichim… Pare liniştit, coseşte stuful pentru fân. Trebuie să fie şi
peştele pe aici… Acolo trebuie să fie, a biciuit apa cu coada. Asta-i
plesnitură de douăzeci de kilograme. Aici, în plaurul gros mistreţul a
săpat o albie dar n-a străpuns grosimea rădăcinilor. Mistreţul se
bălăceşte în văgăuna asta iar apa se primeneşte printre rădăcinile şi
rizomii stufului.”
- Măi Gheorghe! nu ai văzut cine a umblat la vârşă şi-a mutat
somnii în ghiolcuţa asta?
- Nu trebuia să-i aducă, musai, din vârşă şi dacă n-ai văzut
nu te lega! Ştefane! Vino, că ăştia ai lui Panu omoară oamenii pe
închipuiri. Ia sandolea…
- Nu vreau ceartă, dă-i încolo de somni. Nu sunt sigur că sunt
ai mei şi apoi am prins destul în viaţa mea. Rămâneţi cu bine şi nu
mai căutaţi gâlceavă… Dinspre cherhana vin mai multe bărci şi se
lasă cu păruială. Daţi-vă la dos în plaur.

68
 - Tată! am curăţat gârla. Ai lui Ichim ne-au trimis
complimente. Se uită duşmănoşi, scrâşnesc din dinţi şi sparg
paharele pe la cârciumi.
- Nu vă mai culcaţi şi umblaţi beţi. Mergeţi în grup prin
locurile izolate şi nu răspundeţi la provocări. V-am spus să cosiţi
stuful din jurul colibei ca să nu ajungă focul!
- Crezi că se pot face toate astea, tată şi că focul nu se poate
pune!
- Trebuie să evităm, să ocolim şi să păzim. Rău faci, rău
găseşti şi după un timp nu se mai ştie vinovatul ci numai taberele
duşmane. Ţineţi-vă în apărare, lăsaţi de la voi spre împăcare.
- Împăcare! Cu cine? Cu răii ăştia care pradă… Ăştia nu-s
oameni şi nu-i sperie nici moartea.

- Hai, Lucreţia la pomană s-o pomenim pe Maricica, c-o fi

început să putrezească. Şi-a găsit odihna, liniştea. A fost grea viaţa şi
pentru ea. Dumnezeu s-o ierte… Dar ce se aude!
- Nene Panule, arde coliba de la Roşu… Într-un ceas suntem
acolo cu barca, numai să nu fi surprins pe cineva înăuntru. Băieţii
sunt la colibă?
- Sunt acolo, poate…
- Arde platforma cu stuf depozitat, cherhanaua, sculele
caraormănenilor. Au pus foc şi satului… La noi arde numai coliba ta.
De n-o fi dormind beat cineva înăuntru!
- Oraşu-i înfometat, dezbrăcat, frig… Lumea să înrăieşte…

69
70
 CRACA

Mă numesc Făget George, născut în dictatura regală, apoi a

urmat cea militară din timpul celui de-al doilea război mondial. Încep
„Liceul de Marină” din Constanţa, prima promoţie, în 1949, odată cu
luarea puterii de către extrema stângă – dictatura proletariatului.
Trebuie să învăţ bine, bine de tot! Bine… Asta doresc dar nu
ştiu cum! În clasele cinci-şapte am învăţat pe brânci şi abia am
terminat şapte clase. Dacă nu urmam mai departe, liceul şi apoi
facultatea, nu s-ar fi observat că abia am terminat şapte clase. Acum
se văd de la distanţă pentru că am în faţă un exerciţiu, o ecuaţie pe
care pot s-o rezolv, pot şi nu pot. Pot dacă procedez ca în clasele
cinci-şapte, respectiv să mă iau după şablon, adică să ţin minte şi să
nu înţeleg. Un fel de toceală absurdă care mă va face ca până acum,
să mă micşorez, să fiu mereu prins cu mâţa-n sac! Nu mai vreau asta,
nu mai vreau ca matematica să fie un balaur cu şapte capete şi care să
mă ameninţe permanent iar eu să nu-i pot reteza căpăţânile cu
paloşul. Dar cum să fac? Ştiu eu cum, numai că mă învârtesc în jur
încercând să-mi înhaţ coada, cum fac unele javre! Aş face rost de
putere şi paloş învăţând din nou, temeinic, matematica din clasele
cinci-şapte, respectiv să încep cu divizibilitatea, divizorii comuni,
fracţii, puterea şi tot aşa până la ecuaţii. Asta cât mai repede că dacă
nu se adună şi ecuaţiile. În plus am început să învăţăm chimie, fizică
şi fără matematică nu se pot înţelege temeinic, mai ales navigaţia
maritimă.
De regulă dimineaţa intrăm la clasă iar după masă ne facem
temele pentru a doua zi. Până la zece seara termin lecţiile pentru a
doua zi şi aş putea, în fiecare noapte, să fur din somn un ceas, două!
Sâmbăta şi duminica, după amiază, suntem liberi şi-ar mai fi, deci,
încă o zi pe săptămână şi la care pot adăuga vacanţa de iarnă. Toată
chestiunea e să mă ţin şi să las toceala. Oare voi înţelege? Trebuie să
înţeleg că de nu pot! Nu am ce căuta la liceu!”
- Ce faci, Făget George? Cam stai pe gânduri!

71
 - Am aici, în ţeastă, un balaur cu şapte capete şi trebuie să
găsesc puterea să i le retez.
- Ce aiureşti cu balaurul, Făget George?
- Matematica… Mailat Vasile! Vezi ecuaţia asta? Nu ştiu s-o
rezolv, nu înţeleg. Trebuie să reiau matematica din urmă.
- Grea treabă, dar nu imposibilă. Ce-ai făcut în clasele din
urmă?
- Ţineam minte, treceam pe la coadă şi nu rămâneam cu
nimic pentru că nu înţelegeam.
- Mă mir că pari unul dintre elevii buni!
- La română, istorie, geografie merge uşor, înţeleg, ţin minte,
pare o joacă. La matematică muncesc mult şi chiar dacă obţin notă de
trecere după aceea nu mai ştiu.
- Să lăsăm asta… vezi tu ce faci, Făget George! Mâine e
sâmbătă şi după masă suntem liberi să mergem la plimbare în oraş.
Eşti constănţean?
- Sunt dobrogean dintr-un sat de prin nord, de-i zice
Făgăraşu-Nou. Tocmai făceam o socoteală şi după-amiezile de
sâmbătă şi duminică ar fi bune de recuperat matematica.
- Ai vreo abatere la purtare, vreo notă proastă?
- Nu!
- Atunci, mâine după masă, mergem în oraş, o plimbare pe la
Cazinou, pe faleză. O să-mi reciţi versuri din Eminescu, chiar la
picioarele statuii lui. Şi ca să nu zici nu, îţi promit că te ajut la
matematică. Eu înţeleg şi de aceea sunt bun şi la matematică. Am
venit din Bucureşti de dragul mării şi-a lui Eminescu. S-a făcut?
- Nu prea am nici straie…
- Lasă straiele că nimeni nu are ceva grozav. Plecăm după
masă, pe la două.
- Ştiu şi eu!

- Dobrotici Tănase e constănţean şi boxer. Se antrenează de

câţiva ani. M-a luat şi pe mine la club.
- Ce boxer, ce-i cu clubul acesta?
- Îl ştii pe Dobrotici?
- Îl ştiu, e în clasă cu tine, la maşini şi e bine legat.

72
 - Salariaţii portului (marinari, docheri, diverşi funcţionari) au
un club sportiv de se cheamă Faru. Clubul are un stadion, pe care
facem orele de sport şi ne antrenăm şi noi, o sală acoperită în oraş, cu
ring, unde se antrenează boxerii şi unde se ţin şi meciurile de box,
volei… Ai înţeles, Făget George?
- Sunt cam multe necunoscute, Mailat Vasile! Nici nu ştiu
cum am intrat la liceul acesta, ce caut eu cu tine pe faleză… Stau de
patru ani în Constanţa şi de câte ori am timp şi vreau să mă plimb,
vin aici. Valurile lovesc stânca şi apa marină ajunge până aici pe
balustradă şi faleză. Acum doi ani a fost ger puternic şi-a îngheţat
marea la mal pe o distanţă de circa doi kilometri. Îmi plac pinii
aceştia. E ca şi cum ar fi venit, de la munte, odată cu Eminescu,
bunici şi turmele de oi.
- Ţi-am spus de Dobrotici!
- Ce-i cu el!
- Bună ziua, fetelor! Ce zi plăcută de toamnă târzie, cu
frunze arămite, dansate de vânt… Vi-l prezint pe colegul meu de
liceu, e la punte şi eu la maşină.
- Îmi face plăcere să vă cunosc, mă cheamă Făget George.
- Şi mie, Ileana Dobrotici!
- Tudoriu Anca, Ancuţa, Tuţa. Îţi place pe aici Făgeţel
George?
- Nu-mi plac statuile…
- Nu-ţi place Eminescu!
- Pescăruşii… Uite cum, Tuţa Tudoriu, de pe pletele lui
Eminescu se scurge o pată alb-vineţie. Poeziile lui Eminescu îmi plac
cel mai mult:
„Îl vede azi, îl vede mâini,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.”
- Unde-s Ileana şi Vasile?
- Au luat-o către bazinul de ambarcaţiuni sportive. Le place
să stea pe stâncile digului. Hai, George, dă-mi mâna şi să fugim după
ei.

73
 - Duţule!
- Sunt aici, tată, îmi fac lecţiile.
- E zece noaptea şi Tuţa n-a venit! Nu ştii ce-i cu ea?
- A cunoscut un elev de la marină.
- Umblă cu marinarii, la paisprezece ani!
- E la liceul de marină, tată!
- Îl şi cunoşti!
- Din vedere şi de la distanţă.
- Ia să-l cunoşti mai de aproape, să vezi pe unde umblă ei şi
ce fac! Tuţa abia a împlinit paisprezece ani şi e prea crudă ca s-i ia în
serios de pe acum.
- Ştiu ce fac… ca şi mine… Se plimbă pe faleză ţinându-se
de mână, stau apropiaţi pe bancă, iar acum sunt la capătul străzii, aici
la doi paşi.
- Şi ce fac?
- Ei…
- Spune!
- Chiar aşa, tată!
- Tu eşti băiat şi eşti mai mare, anul trei!
- El stă rezemat cu spatele de stâlpul de telegraf şi-o ţine în
braţe.
- Mă duc să-i iau în şuturi!
- Lasă… o aduc eu imediat!

- Ai întâlnire, George?
- La şase, pe faleză.
- De ce-ai venit la marină?
- De drag, Vasile. Mi se pare important să conduci vapoarele
ca ofiţer şi apoi căpitan. Cunoşti lumea…
- Şi eu la fel; Maşina vaporului e o uzină plutitoare. Numai că...
- Vrei să-mi spui ceva anume, Mailat Vasile?
- Alţii nu văd marinăria aşa ca noi, Făget George. Părinţii lui
Dobrotici l-au lăsat să vină la marină dar pe Ileana n-o lasă să se
întâlnească cu marinarii!
- De ce? Ce au cu tine, cu marinarii!
- Zic că marinari-s golani, beţivi, muieratici…

74
 - Noi golani! beţivi…
- Aşa zic ei. Dacă nu vine Tuţa la întâlnire să ştii de ce. Ea
te-a plăcut şi m-a rugat să vă fac cunoştinţă. Acum îmi pare rău de
tine. Începuse să-mi fie dragă Ileana.
- Cel puţin Ileana ţi-a spus.
- Da! A motivat că trebuie să-şi asculte părinţii.
- Şi tot aşa o s-o păţim? Marinarii n-au dreptul la viaţă, la
dragoste!
- Sperăm şi noi că n-o să fie toată lumea la fel.

- Nu merg, mai bine să mor! Ce cusururi are George şi ce

calităţi vedeţi voi la Culiţă? În plus, are şi nume de căţel!
- E colegul meu de liceu, Tuţa, în anul trei la veterinară. Mai
are un an şi termină, cu o meserie de uscat şi nu umblă hai-hui cu
vaporul pe mări şi oceane.
- Am numai paisprezece ani, sunt abia în anul întâi de liceu
şi voi mă şi vedeţi măritată cu Culiţă!
- Pe Culiţă îl cunosc şi nu vreau să-şi bată joc de tine
marinarii. Dacă nu asculţi de fratele mai mare şi de părinţi o să fii
pedepsită. Nu te aruncă nimeni în braţele lui Culiţă ci numai mergi
cu noi la plimbare. Când te vei face mare ai să-ţi alegi singură
bărbatul.
- Unde sunteţi Duţule?
- Aici, tată, am lămurit-o, mergem împreună la plimbare.
- Să asculţi, fata tatei, că eşti mică şi-o poţi lua pe căi greşite.
Credeam c-ai înţeles! Ce te uiţi aşa duşmănos la mine!

- Mergi în oraş, George?

- Nu merg, Vasile, că încă nu-i de mine. Abia am ieşit şi şi-a
şi arătat colţii. Mă ţin de matematică că de aici o să am folos. Am
luat cinci la matematică, pe merit şi trebuie să ajung la şase.
- Ai o lună de când stai în internat şi dacă nu te recreezi n-o
să mai iei nici cinci la matematică.

75
 - Mă antrenez, la marş, cu Stoica, la box cu Dobrotici şi
singur la gimnastică.
- Mă capsomane… ia invitaţia asta şi dacă nu vrei să mergi
la dans n-ai decât s-o rupi. Fetele de la liceul Ilenei dau un fel de bal,
de-i zice reuniune şi Tuţa, prin Ileana, ţi-a trimis invitaţia.
- Şi cum Vasile! nu s-a întâmplat nimic!
- Tu nu mi-ai spus nimic şi eu nu ştiu despre ce-i vorba.
- Atunci, când m-ai avertizat, aveam întâlnire cu Tuţa pe
faleză, la statuia lui Eminescu. N-a venit! După un ceas am plecat pe
străzi şi-o văd, pe Tuţa, cu încă o fată. În spatele lor mergeau fratele
ei, Duţu, şi încă un băiat. Tuţa s-a făcut că nu mă vede şi nu mi-a dat
nici o explicaţie nici până acum.
- Părinţii ei şi Duţu au pus la cale acea plimbare în patru ca
să te facă să renunţi.
- Şi invitaţia la dans ce vrea să însemne?
- Poţi să te convingi singur!

- Ileana! a venit George… Ce frumos s-a făcut! Are faţa

roşie… Am dansat de patru ori şi el nu m-a invitat!
- Invită-l tu, Tuţa şi îndrugă o explicaţie, o scuză…

- Dansezi cu mine George? Ce dor mi-a fost de tine!

- Domnişoară… ţi-am dat voie să te duci la dans pentru c-ai

luat note bune şi-ai promis că nu te întâlneşti cu marinarul. Ne-ai
minţit...
- E elev, ca şi mine… voi m-aţi forţat…
- Ridici clonţu la tatăl tău!
- Nu mă mai duc nicăieri, decât la şcoală şi nici acolo dacă
nu mă lăsaţi. Am să fug la mănăstire…

76
 După doi ani
- Cum stai cu matematica, George?
- Şapte şi vreau să ridic la opt.
- Ai tras tare, succes.
- Muncă multă şi roade puţine. La geografie, oceanografie
văd munţii cu pădurile, văile, stâncile şi cerbul cum se avântă printre
ramuri, capra neagră cum se saltă pe piscurile prăpăstioase. Văd
curentul ecuatorial, împins de alizee, cum îşi croieşte vad în Oceanu
Atlantic, izbeşte în ţărmul Americii de Sud, se curbează către nord şi
se pierde tăcut în Oceanul Îngheţat de Nord. La fel văd cocorul,
toamna, părăsind Tundra Siberiană, se orientează după cursul marilor
fluvii ce curg spre sud, ţine coasta Mării Negre, a Mediteranei, până
în Africa. Văd şi straturile atmosferei dar logaritmii nu i-am înţeles
nici acum. Lucrăm cu efemeride, formule dar nu le văd, nu le înţeleg.
- Şi totuşi, la navigaţie maritimă ai media opt!
- Învăţ şablonul, asta e! Învăţ modelul de calcul până trasez
drumul pe harta maritimă. Ştiu să fac şi corecţiile de drum având în
vedere deviaţiile cauzate de curenţii maritimi, vânturi, valuri, viteza
variabilă a vasului dar nu văd. Nu văd ca-n Arap Alb, dealuri, văi,
câmpii, nisipuri, balauri, împăraţi curteni… Pe acestea din urmă şi
altele asemănătoare nu numai că le văd, înţeleg, ţin minte temeinic
dar, în timpul lecturii, le dau, simultan, chipuri, înfăţişări noi după
propria mea imaginaţie, lucruri ce nu se întâmplă cu navigaţia,
logaritmii… Ştiu să vorbesc coerent despre evoluţia Lunii în jurul
Pământului, explic fazele (Lună nouă, Lună plină) dar nu văd, nu
înţeleg şi nu ţin minte.
- Alta-i povestea, Făget George!
- Iarăşi veşti de la Tuţa, prin Ileana şi-apoi de la tine, la
mine, Mailat Vasile!
- Iarăşi şi încă din cele proaste…
- Craca, Vasile, craca!
- Ce-i cu craca asta?
- Ce să fie; Că n-au lăsat-o părinţii atunci la început, să se
întâlnească cu mine e una dar în continuare, Tuţa, n-a găsit craca de
care să se anine. Ce-am făcut eu? Am suferit pentru că m-au trecut în
rândurile golanilor etc. Şi mai grav este că-mi e dragă şi nu pot să mă
întâlnesc liber cu ea. Nu trebuia să iasă la plimbare cu acel coleg

77
veterinar al fratelui ei, nu putea s-o oblige. În continuare, de la acea
reuniune dansantă, am fugit împreună în întunericul nopţii şi-a vrut
s-o facem până la capăt. Noroc că am avut eu puterea să mă abţin.
Poate că au dreptate părinţii s-o ţină din scurt.
- E grav, George şi Tuţa dă vina pe tine, părinţi… Are note
proaste şi-i dau târcoale derbedeii.
- Ce vină-mi găseşti!
- Că ar trebui, având în vedere suferinţele ei, s-o pândeşti
când iese de la liceu, s-o priveşti de la distanţă, cu dor şi dragoste, să-
i scrii scrisori, să-i scrii scrisori înduioşătoare şi alte semne de
dragoste necuprinsă. Te învinuieşte că te ţii departe cu indiferenţă.
- Mă tem, Vasile, că are slăbiciune în a se văicări şi caută pe
cineva să-i tot lingă rănile adânci, dar care, de fapt, sunt de suprafaţă.
Acum câteva luni în urmă am fost în oraş şi am surprins-o cu un
băiat de mână. N-am vrut s-o urmăresc dar am rămas înţepenit cu
ochii înfipţi pe mâinile lor. Să-şi găsească craca, să se agaţe temeinic
şi să nu mai umble cu văicăreala.
- Să-i spun, Făget George, că nu vrei s-o vezi, să te întâlneşti
cu ea!
- Nu pot s-o văd până când nu încuviinţează părinţii ei. Mă
întâlnesc cu ea ziua şi-o aştept la poarta ei şi s-o petreacă maică-sa
către mine. Nu mă pot declara logodnic… chestiunea cu poarta o să
fie o singură dată.

- Uraaa!... am terminat şi anul doi şi încă cu media opt! Ai

vreo corigenţă, Făget George?
- Nu, şi-am luat şase la matematică. Ai văzut, Anastase Ion,
că n-am mai tras cu ochiul la tezele tale şi nici la alţi colegi? La orar
am luat şi nota şapte. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să învăţ
matematica din urmă.
- Ar trebui să insişti în a rezolva exerciţii şi probleme cât mai
multe ca să-ţi intre în obişnuinţă că altfel uiţi. La matematică, ca şi la
altele trebuie să repeţi mereu.
- Mă străduiesc dar nu am timp. În vacanţa aceasta va trebui
să reiau matematica, trigonometria, geometria în spaţiu, navigaţia
maritimă din ultimii doi ani ca să nu le ştiu temeinic. Parcă începe să

78
mi se ia de pe ochi un văl, o ceaţă. Până acum învăţam ca să fiu
premiant, cum am fost în clasele unu-patru, spre lauda părinţilor. Era
aşa un avânt către învăţătură dar nu-mi punem deloc problema
folosului învăţăturii în viaţă. Acum mă gândesc că peste doi ani
terminăm liceul, o să fim ofiţeri pe cargouri şi trebuie să le
conducem matematic, astronomic pe mări şi oceane. O să avem
răspundere mare că de noi depinde viaţa echipajului, a mărfii şi a
vasului. Am început să-mi dau seama că un ţăran mijlocaş, ca tata,
chibzuieşte bine când trimite un copil la şcoală. Ştiu că ia de la gura
celorlalţi fraţi şi surori, să vândă animalele şi pământul ca să mă ţină
pe mine la şcoală. Ţăranul sărac care cumpără pământ ţine cu dinţii
de el ca să nu-l înstrăineze.
- Daca-i fost premiant în clasele unu-patru ce s-a întâmplat în
continuare?
- Am dus-o prost. În fiecare an am rămas corigent, numai
repetent n-am fost.
- Şi părinţii ce-au spus?
- A fost dezastru, Ioane! În primul rând nu ştiam ce se
întâmplă cu mine, parcă era vorba de altcineva. Încet, încet mă
micşoram şi-n afară de năduf nu mai aveam altceva în mine. Şi totuşi
niciodată nu m-am descurajat definitiv. Învăţam în duşmănie,
învăţam cât puteam şi am trecut peste cele trei clase cinci-şapte, deşi
nu s-a prins mai nimic de mine. Părinţii mi-au propus, nu m-au
obligat, să trec la şcoala profesională şi nu am vrut. Acum îmi pare
bine c-am început să-mi revin, să învăţ conştient. Cred că la facultate
am să devin iarăşi premiant.
- Ce cauţi la Liceul de Marină, Făget George, dacă vrei
facultate, că de marină nu există!
- Acesta-i aşa, un gând îndepărtat. Acum bătălia-i aici, să
termin liceul măcar pe la mijloc. Ce bine ar fi să pot învăţa şi noaptea
în loc să dorm. Lipsurile din urmă se recuperează greu şi nu în
totalitate.
- Zici că părinţii tăi sunt ţărani mijlocaşi? De ce-ai tresărit!
Nu cumva îmi ascunzi ceva? Te-ai şi înroşit la faţă. Spune drept sunt
mijlocaşi sau…
- Dar tu, Anastase Ion? Vezi că tresari şi tu! Să punem zăvor
acestor chestiuni. Încuie dulapul de haine şi hai să începem prima zi
de practică pe nava şcoală de se cheamă Neptun. Îmi place galionul

79
de pe bompresul din prova şi catargele. Abia aştept să mă caţăr pe
scara de pisică, pe traverse şi să întindem pânzele. Mă atrag mai mult
velele decât motoarele.
- Cum ai învăţat, Făget George, să te arunci în apă? Eu cad
pe spate, sau pe burtă…
- M-am uitat la alţi săritori la trambulină, curaj şi cu cât sari
mai mult, cu atât reuşeşti mai bine.
- Stilul crawl cum l-ai deprins?
- Tot aşa, am văzut la alţi înotători şi-am exersat.
- De aceea baţi mărunt din picioare când te urci în pat, sau
oriunde te-ai afla întins pe burtă?
- Desigur, până se obişnuiesc picioarele cu ritmul continuu,
necondiţionat de cele ale mâinilor şi respiraţiei. Trebuie să-ţi dezvolţi
şi capacitatea pulmonară pentru a rezista cât mai mult în apnee.
- După terminarea practicii, în vacanţă, mergi cu mine la
Babadag, la părinţii mei?
- Mai vedem noi ce va fi peste o lună.

- Făget! lasă alidada, ceasu şi vino c-a început ora de sport;

înot, sărituri…
- Anastase, cu înotul şi săriturile e pierdere de timp, că mai
trece, cel puţin un an, până când ajung începătorii până la nivelul
meu. Aici e bătălia mea, cu alidada care serveşte la formarea şi
măsurarea unghiurilor.
- Mi-ai promis că mă ajuţi la înot, Făget George!
- Profesorul de înot nu te ajută!
- Eu nu sunt ca începătorii, dar nici ca tine.
- Hai să începem de pe chei, că-i mai jos decât vasul nostru.
Aruncă-te… au burta! Acum ţi-a fost frică, încă o dată… De data
asta ai avut mai mult curaj şi elanul puternic te-a aruncat pe spate. Fii
atent la labe pe care trebuie să le ţii întinse pe direcţia corp, braţe,
palme, pe lângă urechi. Dă-i drumul, aşa… ceva mai bine.
- Măi omule! e şi săritura importantă dar te rog, în mod
special, să mă îndrumi şi corijezi la înotul „stil bras”.
- Învaţă şi stăpâneşte stilul carawl că-i cel mai rapid înot!
- Îndeplineşte-mi rugămintea, mă arunc…

80
 - Măi Ioane! ţie nu ţi-a dispărut frica de apă. Pe asta s-o
alungi întâi. Înoată ca adineauri, dar cu faţa în apă, cât poţi rezista,
apoi scoţi faţa din apă, pe o parte, dreapta de preferinţă ca să nu-ţi
oboseşti inima, numai cât să respiri şi iar continui cât poţi. Eu mă
duc să exersez cu alidada. Nu putem trece la armonizare până nu-ţi
trece frica. În apă ţii ochii deschişi?
- Da, desigur!
- Înoată cu ochii deschişi că te ajută să prinzi curaj.
- Nu pleca, George, că te ajut eu la alidadă şi unghiuri, stai
să-ţi spun ceva important. Vreau să înot bras fără să clipocească apa
şi să-mi duc hainele pe cap fără să se ude. De aceea înot cu capul
săltat deasupra apei.
- Cu greutate pe cap, vrei nu vrei, tot cu faţa în apă vei înota
că te apasă. Văd că te grăbeşti, hai să exersăm. Stai pe chei şi
priveşte la mine…
- Ai văzut? Trebuie să ajungi aici şi după aceea vei pune o
greutate pe cap. Cum ţi-am spus, dai de două, trei ori din braţe şi
după aceea respiri o dată. Dă-i drumu…
- Cum a fost?
- Te-ai învăţat să respiri după fiecare dat din braţe şi dezvăţul
e greu. Nu e bine să zvâcneşti scurt şi rapid din mâini şi picioare.
- Aşa am văzut la campionatele de înot!
- Concurenţii de la campionate se luptă să parcurgă o
distanţă anume în timp cât mai scurt. Tu doreşti să aluneci în apă fără
zgomot şi cu greutate pe cap! Aruncă-te şi ţine minte ce ţi-am spus.

- De aici, din gară, se văd Babadagul şi împrejurimile. Le

văd dealurile, împădurite cu carpen, tei şi alte foioase. În est lacul
Babadag, Razelmul şi Marea Neagră. În rest se întind terenul agricol,
păşunile şi viile. Îţi place, Făget George?
- Frumos peisaj şi totuşi de ce-ai insistat să vin cu tine,
Anastase Ion?
- Mă aşteaptă, sau poate ne aşteaptă vremuri grele! Ca să fiu
sincer cu tine îmi este teamă şi am nevoie de ajutorul tău.
- Ce vremuri şi ce ajutor?

81
 - Promite-mi că măcar n-ai să mă divulgi, chiar dacă n-ai să
poţi să mă ajuţi.
- Nu poţi să-mi ceri promisiuni fără să ştiu despre ce-i vorba,
Anastase Ion!
- Nu am încotro, trebuie să-ţi spun, dar mai întâi trebuie să-
mi dai un semn de sinceritate!
- Cât s-o putea…
- Spune-mi ce-i cu cureaua?
- Nu-i decât o cure!
- Mai spune-mi o dată cum a fost cu gazeta de perete!
- Ştefănescu l-a atras pe Trâmbiţaşu şi-au dat foc gazetei de
perete. Trâmbiţaşu s-a speriat de urmări şi mi-a spus mie.
- Şi ce dacă au dat foc?
- Rădulescu urma să fie dat afară din liceu, exmatriculat,
pentru că tatăl lui are atelier mare de croitorie şi este considerat
patron ce exploatează braţe de muncă şi deci e duşmanul
comunismului.
- Ştiu toate astea… Nu-mi dau seama de ce l-ai divulgat pe
Rădulescu… Ce dacă a dat foc gazetei de perete!
- Trâmbiţaşu e orfan de tată, a murit pe frontul de răsărit. El
nu s-a asociat cu Rădulescu să dea foc gazetei de perete ci la surprins
pe acesta dând foc. Rădulescu l-a ameninţat cu moartea şi-a tăcut.
- Cum a tăcut dacă ţi-a spus ţie?
- Rădulescu nu s-a oprit numai la gazeta de perete ci
intenţiona să mineze şcoala şi s-o arunce în aer. Intenţiona să-l
asasineze pe director şi Cazacu. Abia acum s-a speriat Trâmbiţaşu şi
mi-a spus mie iar eu pedagogului.
- Am ajuns aproape de casa noastră, să întrerupem discuţia
aici şi-o continuăm mai târziu.

- Aproape încep să pricep, Anastase Ion, de ce te temi! Dar

unde mergem acum?
- La marginea pădurii, unde-i mormântul unui turc. E
obiceiul, pe aici, ca tinerii îndrăgostiţi, legarea unor prietenii, unele
discuţii tainice să fie întărite, pe timp de noapte, în amurg sau în zori,

82
de agăţarea unor fâşii de cârpe roşii pe crăci, în jurul pietrei funerare
cu semilună sau de măceş.
- Ce legătură are cu noi, Ioane?
- Se zice că legământul, aici la mormânt, are temei, e de
lungă durată.
- Ce legământ!
- Am ajuns!
- După numărul cârpelor aninate de crăci se pare că sunt
mulţi îndrăgostiţi şi multe taine prin Babadag!
- Zicea-i, Făget George, c-ai priceput de ce mă tem!
- Se pare că părinţii tăi sunt înstăriţi şi-ţi este teamă că te
exmatriculează din liceu.
- Ţie nu ţi-e teamă, George?
- Să vedem ce-i cu cureaua, cu venirea mea la Babadag şi-
om discuta, mai târziu, şi despre mine. Să începem cu cureaua.
Unchiul Tomiţă din Canada trăieşte şi este, ca şi tata, ţăran. Pe acolo
se mai numeşte şi fermier.
- Adică moşier?
- Nu pot să precizez pentru că nu ştiu. Acum, după
terminarea celui de al doilea război mondial, canadienii ştiu de seceta
prelungită de la noi, de lipsurile cauzate de război şi că o ducem
prost. Sunt mai mulţi ţărani din satul meu plecaţi în Canada şi-au
trimis, rudelor de aici, pachete cu îmbrăcăminte, medicamente,
conserve etc. A primit şi bunica un pachet de la fratele ei, Tomiţă, şi
în acesta a fost şi-o curea de încins, aceasta de-o port eu. Pe catarama
de alamă este încrustată o inscripţie Canada-Ottawa. Trâmbiţaşu ştia
de curea şi povestea ei, i-a spus şi lui Rădulescu iar acesta, ca să se
răzbune pe mine a spus, precum ştii, că-s duşmanul comunismului
deoarece am rude imperialiste, capitaliste în America. Ca dovadă a
indicat cureaua, cu inscripţia amintită mai sus, ce-o aveam la brâu.
- Ştii adresa unchiului tău Tomiţă din Canada?
- S-ar putea să fie la bunica, eu n-o ştiu.
- Aici, la piatra acestui mormânt, îţi mărturisesc că tata a fost
trecut la categoria socială chiabur şi fost înscris şi în „Partidul
Ţărănesc”. I-a pus cote mari în cereale, animale şi nu are de unde să
le dea. A primit citaţie… O să fie judecat şi condamnat la cel puţin
trei ani de închisoare. În timpul detenţiei o să i se ia pământul şi-o să

83
fie dat fermei iar pe mine o să mă dea afară din liceu. Aşa au păţit-o
cei în situaţia noastră. Colegii noştri tot aşa au fost exmatriculaţi.
- S-a zis că au fost legionari, industriaşi…
- Unul a avut prăvălie în sat, alţii cârciumă, moară… Mama
are şi ea atelier de croitorie. Îmi vine rândul şi mie!
- Mai sunt doi ani până terminăm liceul şi poate scapi,
Anastase!
- Ştii bine că peste o lună, când începe şcoala, trebuie să
ducem adeverinţă cu starea materială şi socială a părinţilor. În plus se
cer referinţe de la partid, oamenii din localitate şi tot ne descoperă!
- Şi ce pot eu să fac? Ce-i cu legământul, cureaua…
- Jură că nu spui la nimeni din ceea ce ştii şi ce-o să mai afli.
- Ce ştiu până acum îţi promit că nu spun la nimeni dar ce-o
să-mi spui în continuare nu-ţi promit. Şi Rădulescu mi-a cerut să jur
că nu spun de bombă, m-a şi ameninţat cu moartea dar nu i-am
promis. Nu accept să arunce liceul în aer şi să moară atâţia elevi. Mai
bine spune ce ai de spus şi-om vedea.
- Vrem să fugim în străinătate cu un vapor străin. Poate
ajungem în Canada şi avem nevoie de ajutor. Te rog să-mi dai adresa
unchiului tău din Canada şi-o scrisoare ca să ne primească cu
încredere. Ar fi şi mai bine dacă ai veni şi tu cu noi dacă eşti fiu de
chiabur, legionar… c-o să te dea şi pe tine afară din liceu. Acum eşti
tot prieten şi chiar dacă mă denunţi, nu te ameninţ, Făget George. Te
rog numai să taci.
- De aceea te-ai străduit să înveţi bine limba engleză şi să
înoţi liniştit cu hainele şi actele pe cap?
- Primăvara trecută am intrat în legătură cu un marinar de pe
un vapor norvegian. Ne-a promis că ne ajută şi dacă se întoarce
fugim, sau de nu vine, căutăm un alt vapor.
- Mai vor şi alţi colegi să fugă în străinătate?
- Mai sunt dar e mai bine să nu-i ştii dacă nu vrei să fugim
împreună. Unchiul tău a plecat?
- Dacă am să pot să-ţi spun adresa va trebui s-o memorezi.
Am şi eu necazuri dar e mai bine să nu le ştii. Nu plec din ţara mea
oricât ar fi de greu. Nu-mi mai spune şi alte secrete deoarece am
auzit că securitatea te torturează până spui şi ce nu ştii. Te bat cu
spiţele de bicicletă peste testicule, îţi smulg unghiile cu cleştele şi-ţi

84
strivesc degetele la uşă. Să nu spui nimănui nimic, că nu ştiu dacă am
să pot rezista la tortură. Ai înţeles, Anastase Ion?
- Am înţeles, Făget George dar era mai bine dacă fugeai cu
noi.
- Chiar dacă mă dă afară din liceu tot nu fug din ţară. O să
încerc să răzbesc aici, căci în decursul timpului românul a tot suferit
din cauza romanilor, turcilor, austriecilor, ruşilor, a migratorilor de
tot felul şi chiar a celor răi din ţară. Apa a trecut şi pietrele au rămas.
Aşa se face că am dăinuit pe aceste locuri de la traci, daci şi acum
români. Poate te răzgândeşti, Anastase Ion, că pe acolo n-or să umble
câinii cu covrigii în coadă şi-or să sufere şi ai tăi mai mult pe aici.
- Ce vină am eu că tata are pământ şi-a fost înscris şi-n alte
partide decât în cel comunist? Să-l pedepsească numai pe el şi nu să
mă dea pe mine afară din liceu!
- Faci cum crezi, Anastase Ion…

S-a întâmplat ca vaporul norvegian să se întoarcă în portul

Constanţa, înainte de începerea anului şcolar. Anastase, împreună cu
alţi trei colegi de şcoală, şi-a dat drumul în timpul nopţii de pe vasul
şcoală, au înotat liniştit, cu hainele pe cap, până la vasul norvegian.
N-au fost simţiţi de grăniceri, marinarul norvegian a aruncat la apă o
scară de pisică, fugarii s-au căţărat pe vas, n-au fost găsiţi de
controlori la plecarea navei şi-au scăpat… Au scăpat pe moment
deoarece vasul norvegian transporta marfă cehoslovacă către China.
Marfa era însoţită de un reprezentant cehoslovac. Acesta şi-a dat
seama că tinerii au fugit din România, a comunicat în ţara lui şi prin
diplomaţia „Cortinei de Fier” a anunţat autorităţile din China.
Chinezii i-au găsit pe fugari şi de aici a început calvarul lor prin
puşcăriile din China, Rusia şi-a continuat în România.

XXX

- Afară din ţară cu barbarii!

- Rădulescu Metodiu! ce tot bolboroseşti acolo!
- Stâng, drept… bate pasu tovarăşe Făget George, strigă,
aplaudă, strigă…

85
 - Bat şi strig ce nu se vede, aude! Te-ai prostit, Rădulescu
Metodiu! Nu ne ajunge tăvarăşul Cazacu! Ia ascultă!
- Bate pasu, elev, puternic, lozinca… n-auzi Rădulescu
Metodiu?
- Aud, tovarăşe Cazacu; Stalin, Stalin, Stalin şi poporul rus,
fericire ne-a adus, pe, ce u, se … pe, ce, u se … uraaa… ura…
- Ai voce, nu glumă, Rădulescu… s-a auzit până la Moscova
şi Cluj! Hai urlă; Lenin, Marx, Engels… strigă să-ţi crape bojocii să
se audă până la Berlin, Cluj, până la taică-tu, maică-ta, să audă şi
unioniştii din mormint! Hai dă-i drumu; Gheorghiu Dej, Gheorghiu
Dej, uraaa… trăiască PMR…
- Taci mă! nu fi prost! Nu vezi că portretele din faţă sunt cu
Marx, Engels, Lenin şi Stalin! Stalin şi poporul rus, fericire ne-a
adus!
- Sunt şi de ai noştri, ce nu vezi?
- Ana Pauker, jidoafca, Vasile Luca, Vişinevski, vânduţi şi
fugiţi la ruşi, şi-acum întorşi să ne fericească. Nu vezi că ne fură, ne
jefuiesc…
- Taci mă bolândule, boanghină că te aude toată
Transilvania. Te păleşte moroşanu mă… Strigă Stalin, Stalin că
acesta-i barosanul, restu-i umplutură… prafuri în ochii proştilor.
- Ardeleanu-i păleşte pe cei din faţă, pe cei cu barbă, Făget
George, atâta lucru puteai şti şi tu!
- Uraa… stâng… Nu vezi prostule cum trage cu urechea la
tine, tovarăşul secretar de utc Cazacu!
- Are faţa palidă, trasă, dură, parcă cioplită anapoda în piatră,
buze subţiri şi strânse, ochii răi, bănuitori. Vrea să fie dur, ataşat,
credincios ruşilor şi se uită la fiecare român bănuitor, vede în fiecare
un trădător. Doar el veghează la siguranţa dictaturii proletariatului.
Precis că-i găunos pe dinăuntru şi se apără cu masca asta.
- E prea cald la 1 mai 1950, Rădulescule! Uniforma asta
groasă m-a încălzit iar în bocanci am asudat. De s-ar termina odată
parada asta, să rupem rândurile!
Uite-o pe Tuţa, râde către tine şi-ţi face cu mâna, Făget
George! Faină fată…
- O văd! „Craca, craca, Făget George, agaţă-te de carte că
deocamdată nu eşti pregătit pentru de-alde Tuţa. Craca…” Ce ziceai
că-i tatăl tău?

86
 - Profesor la Universitatea din Cluj.
- Putred, putred, Rădulescu Metodiu!
- Aşa zic aceştia că profesorii, învăţătorii, medicii, inginerii,
sunt mici burghezi. Dar tu?
- Bunicii s-au născut în Ardeal şi-au migrat în Dobrogea.
Foştii iobagi, argaţi, ciobani, ţărani pricăjiţi mai au până vor ajunge
intelectuali. Stalin, Stalin, uraa… Strigă mă universitarule că iar se
uită păgân Cazacu la noi. Cum ai reuşit, Rădulescule, să iei premiul
la literatură şi nu pentru un articol afişat pe gazeta de perete?
- Uraaa…
- Rupeţi rândurile şi-o să daţi socoteală în faţa dictaturii
proletariatului, în faţa partidului pentru indisciplină în timpul
sărbătoririi oamenilor muncii, 1 mai muncitoresc, tovarăşi…

- E ora douăsprezece, mergem la cantină, Metodiule?

- Sunt sătul de arpacaşul, varza şi fasolea de la cazanul
bolşevic. Am primit pachet de acasă. Nu am chef să merg la cămin
când văd armata roşie beată cu pistoale la brâu, balalăici pe umăr,
mărşăluind ameninţător, jefuindu-ne… Hai după boscheţi să luăm o
palincă, mi-au trimis părinţii în pachet. Noroc şi-afară cu Armata
Roşie.
Tare-i rachiul acesta!... m-a ars pe gât. Ia-ţi otrava că nu mai
vreau. Să nu faci vreo prostie că pierzi şcoala şi ajungi la închisoare.
- Suntem învinşi şi nu aliaţi, Făget George! Guvernul
democrat a fost înlăturat cu tancurile ruseşti. Comuniştii noştri fugiţi
în Rusia înainte de război s-au întors şi-au format CC al PMR cât şi
guvernul tot cu sprijinul hoardei roşii. Numai pe Petru Groza şi
Gheorghiu Dej i-au găsit în ţară trupele sovietice. Aceştia şi cu cei
întorşi din exil se bat acum pentru putere. Trebuie să luptăm şi noi
împotriva invadatorilor, a barbarilor. Dacii s-au opus colosului
român, ardelenii au luptat împotriva austriecilor, toată suflarea
românească împotriva turcilor. Înaintea celui de al doilea război
mondial nemţii ne-au răpit Ardealul, ruşii ne-au cotropit Basarabia şi
vârâtă cu de-a sila în URSS. E rândul nostru să luptăm împotriva
cotropitorilor, Făget George.

87
 - Nu mai bea palincă să nu faci vreo prostie. Eşti printre
primii la învăţătură, Rădulescu Metodiu, şi-i păcat să te pierzi. Hai
mai bine la internat.
- Nu merg, George, mă urc în turnul geamiei. Ce-i cu
cureaua aceea de s-au luat de tine? Dacă s-o întâmpla ceva poate mă
ascund pe un vapor străin şi ajung în America. Dă-mi adresa!
„Craca, craca, Făget George, că-i jale!”
- Şi tu te legi de curea! Mama ta de zăpăcit că acum te
altoiesc!
- Fugi, dezertezi… Am să strig singur din turnul geamiei, să
mă audă toată Constanţa, tot Ardealu, toată suflarea românească;
Afară cu Armata Roşie, huooo…

Rădulescu Metodiu s-a urcat în vârful geamiei şi-a fost

arestat în timp ce striga; afară din ţară cu Armata Roşie, huooo…
afară…
A fost trimis, în detenţie, la puşcăria de minori şi după ce a
fost eliberat, Rădulescu Metodiu, şi-a terminat liceul şi Facultatea de
Geografie. S-a angajat, ca cercetător, la Institutul de Cercetări
Marine din Constanţa. Scria şi poezii. Ulterior, în timpul
comunismului, a fugit în Franţa şi-a cerut azil politic.

- Făget George, până intrăm la meditaţie avem o oră liberă.

Hai să ne jucăm printre stivele de cherestea.
- Să ne jucăm cu gigele, Trâmbiţaşu Ion!
- Am două ţigări, Virginia. Îţi dau şi ţie una. Să mergem mai
departe că de ne vede Cazacu ne pârăşte pedagogului. Ia şi tu o
ţigară.
- Nu fumez, doar aşa de formă!
- Ce cataramă frumoasă ai la curea! De unde o ai?
- Din Canada, Trâmbiţaşule!
- Tocmai din Canada! Nu te cred!
- Uite, o scot, citeşte pe partea dinăuntru!
- Canada, Ottawa! Cum ai făcut rost de curea?

88
 - Bunica, din partea tatălui, are un frate şi care a migrat cu
mulţi ani în urmă, în Canada. Acum, după terminarea războiului, a
urmat, precum ştii, câţiva ani de secetă. Mulţi bărbaţi au murit pe
front şi sunt o grămadă de văduve şi orfani în sat. În plus s-au strâns
vitele din sat şi s-au trimis în Rusia ca despăgubire de război. Ne-a
luat şi nouă doi cai de căruţă şi doi tauri.
- Tatăl tău n-a murit pe front?
- Nu! Bunicii mei au fost ciobani, cu oile au venit ei în
Dobrogea şi după ce au fost împroprietăriţi au devenit şi agricultori.
Zicea tata că în sat au fost câteva familii de bulgari şi care se
îndeletniceau cu grădinăritul. De la bulgari au învăţat bunicii şi apoi
tata să cultive zarzavaturi şi să ude cu roata. Tata a fost concentrat de
la începutul războiului dar n-a fost trimis pe front ci la o grădină de
zarzavaturi a armatei şi-a scăpat cu viaţă.
- Tata a murit pe frontul de răsărit. A murit fără folos căci
Basarabia a rămas tot cucerită de ruşi. Deşi războiul s-a terminat de
şapte ani Armata Roşie e tot în ţara noastră.
- Eşti duşmănos pe ruşi, Trâmbiţaşule?
- Dacă nu ne ocupa Basarabia nu porneam războiul
împotriva ruşilor şi aş fi avut şi eu tată. E greu să fii orfan. Ai adresa
rudelor tale din Canada, sunt bogaţi?
„Atenţie, Făget George, agaţă-te de-o cracă. Prost ai fost că
te-ai lăudat cu cureaua!”
- Ţi-am spus, Trâmbiţaşule, că bunica a primit pachetul
acum patru ani şi a murit de bătrâneţe de doi ani. Cum poate să fie
bogat unchiul din Canada?! E ţăran ca şi cei din sat. E mai mare
decât bunica şi-o fi murit şi el de bătrâneţe.
- Poate că unchiul tău din Canada are copii şi-or fi bogaţi.
Dă-mi adresa! I-a spus Anastase lui Alexandrescu că părinţii tăi sunt
chiaburi şi-o să te dea şi pe tine afară din liceu. Hai să ne furişăm pe
un vapor străin, fugim de comunişti şi ne îmbogăţim în America.
- Ce legătură are Alexandrescu cu Anastase, cu tine şi
cureaua?
- Tatăl lui Alexandrescu avea, aici în Constanţa, un atelier
mare de croitorie cu mulţi lucrători şi ucenici. Odată cu
naţionalizarea fabricilor a trecut în stăpânirea statului şi atelierul de
croitorie. Alexandrescu e acum sărac şi-o să-l dea afară şi din liceu.

89
Vrem să fugim în America, ţara democraţiei şi-a tuturor
posibilităţilor, dar mai întâi să ne răzbunăm.
- Trâmbiţaşule! ai s-o păteşti. Comuniştii au acum puterea,
bogăţiile ţării, armata, securitatea, miliţia, judecătoriile, puşcăriile…
Nu te poţi răfui cu ei. Vezi-ţi cuminte de şcoală.
- Ai să mă trădezi? Nu cred că şi pe tine o să te dea afară din
şcoală.
- Ai să mă trădezi? Nu cred că şi pe tine o să te dea afară din
şcoală. Ia priveşte? Împreună cu Alexandrescu încropim saindia, un
fel de bombă mică. În cutia aceasta de tablă se află pulbere de puşcă.
Prin dop am băgat fitilul acesta, îi dau foc la capăt şi uite cum fuge
flacăra pe fitil. Păzea, după stivă…
- Bum…
- Sună clopoţelul, s-a terminat pauza şi-acum o să urle şi
Cazacu să intrăm la meditaţie. Cazacu e secretar UTC şi se
străduieşte să intre pe sub pielea directorului. Parcă ar fi un fascist
fanatic. Hai fuga că întârziem.
- Vezi, Făget George, că şi tu îi urăşti pe bolşevici şi
comunişti! Cazacu e de-ai lor şi un ghimpe în coasta noastră.
- Ia-ţi gându de la curea, Trâmbiţaşule, că eu nu mă amestec
cu voi împotriva ruşilor şi-a comuniştilor. Bunicii şi străbunicii mei
erau iobagi pe moşiile austriecilor din Ardeal. Austriecii furaseră
pământul ardelenilor. Au fugit din Ardeal şi abia bunicii au fost
împroprietăriţi în Dobrogea. Tata, când s-a însurat, a primit, de la
bunicul, două hectare de pământ, o căruţă cu cai şi un loc de casă.
Mama a primit cinci hectare de pământ. Fratele bunicii n-a plecat în
Canada bogat ci sărac. Tata e ţăran din Dobrogea şi nu chiabur şi nici
moşier.
- Zgâieşte ochii, Făget George, că fermele de stat şi
colectivele iau pământul tuturor săracilor, mijlocaşilor şi chiaburilor.
Pe moşieri i-a băgat la puşcărie şi-acum le-a venit rândul chiaburilor
să-i urmeze. Din ţăran, cum zici tu, ai să devii chiabur şi deci
duşmanul clasei muncitoare şi n-ai să ai loc pe nicăieri.
- De ce eşti aşa înverşunat, Trâmbiţaşule? Ce ai tu de
pierdut!
- Tata a murit degeaba că Basarabia e tot la ruşi. Ruşii vor să
ne ia toată Moldova, Dobrogea şi Muntenia.

90
 - Eu nu am decât şaptesprezece ani şi sunt elev. Am să mă
gândesc mai târziu la problemele ridicate de tine acum. Deocamdată
trebuie să cresc, să învăţ şi când oi deveni bărbat cu scaun la cap am
să mă gândesc şi la problemele ţării. Te sfâtuiesc, încă o dată, să te
laşi de subversiuni şi să te ţii de carte. Hai la meditaţie să ne facem
lecţiile. Cazacu ne-a şi trecut pe lista neagră.
Trâmbiţaşu şi Alexandrescu au dat foc gazetei de perete, au
fost exmatriculaţi din liceu şi trimişi la închisoarea de minori, ca şi
Rădulescu.
După ce a fost eliberat, Trâmbiţaşu era tractorist pe un
şantier de construcţii.

- Tovarăşe director, să-i dăm afară din UTC pe Rădulescu şi

Făget George! I-am auzit eu în timpul defilării de 1 Mai muncitoresc,
că Armata Roşie e de ocupaţie şi nu ca să ne apere de anglo-
americani şi să stârpim partidele politice, opozante comunismului,
moşieri, fabricanţi… Discutau şi despre Basarabia. Păi Basarabia e a
ruşilor de la Dimitrie Cantemir!
- Nu trebuie să vedem, Cazacule, în orice om un duşman al
ţării.
- Sunt contra partidului, tovarăşe director, a prietenilor din
răsărit care ne-a scăpat de fascişti, legionari şi exploatatori din ţară.
- Filimon Sârbu a fost rudă apropiată a mea, el m-a atras în
mişcarea revoluţionară. În timpul războiului, când se întorsese
frontul dinspre Moldova către Berlin, lipeam manifeste antifaciste în
oraş şi prin port. În timpul unui control, la serviciu, mi-a găsit, în
dulapu de scule, un pachet de manifeste şi-am fost condamnat. Am
fost eliberat în 1944. Totuşi, în Comitetul Central al PMR sunt lupte
între cei care au stat în exil în Rusia şi cei care au dus greul în ţară.
Se discută şi-n organizaţia noastră de bază. Ana Pauker, de pildă, în
loc să ceară Basarabia înapoi a dat ruşilor şi Insula Şerpilor. Cei
veniţi din exil au adus cu ei o sumedenie de instructori, specialişti şi
care s-au infiltrat în posturile cheie din armată, securitate,
întreprinderi şi prin aceştia comandă Moscova în ţara noastră. Pe
vremea lui Dimitrie Cantemir Ucraina era stăpânită de tătari şi cu
aceştia se luptau ruşii în răsărit şi moldovenii în apus.

91
 Este adevărat că comunismul a venit şi din Rusia dar să nu
uităm că Marx a fost englez şi Engels german. Şi eu simpatizez cu
ruşii dar ar trebui să ne dea o dovadă de tovărăşie dându-ne înapoi
Basarabia. După venirea soviecticilor, ca să nu zic după ocupare, ne-
a forţat să împărţim toate întreprinderile mari între noi şi ei. Petrolul,
pădurea şi alte bogăţii se scurg către ei. Directorii întreprinderilor
sunt ruşi ca la Şantierul Naval din portul Constanţa.
- Sunteţi împotriva ruşilor, tovarăşe director!
- Tatăl lui Rădulescu este profesor universitar şi provine din
Partidul Socialist. Strămoşii lui Rădulescu au făcut parte din
memorandişti. Şi Făget are origine sănătoasă. O să-i criticăm zdravăn
şi dacă nu-şi bagă minţile în cap o să luăm măsuri mai severe. Ar fi
mai bine să te faci că nu ai auzit şi poate că ţi s-a părut.
- Este posibil ca un comunist ca dumneavoastră, tovarăşe
director, să fiţi antisovietic!
- Partidul Muncitoresc este forţa conducătoare în România
iar UTC, Sindicatul şi alte organizaţii de masă sunt conduse de partid
prin reprezentanţii lui. Dacă nu te supui partidului, Cazacule, o să te
iau la scărmănat şi-ţi aplic dictatura proletariatului. Ce origine ai?
- Muncitorească, tata e miner.
- Mai vedem noi… Peştele se curăţă de la coadă!
- Şi se împute de la cap!
- Nu ridica clonţu împotriva partidului că te rad! Muncitorii
şi ţăranii săraci n-au putut să-şi dea copiii la şcoală. Profesorii actuali
sunt fii de moşieri, industriaşi, bancheri, comercianţi şi totodată
membri ai partidelor politice ca liberali, ţărănişti, legionari, fii de
medici, ingineri, profesori… putrezi până în măduva oaselor!
- Să-i dăm afară, tovarăşe director! Intelectualii sunt
duşmanii clasei muncitoare, a Partidului Comunist şi-a Uniunii
Sovietice!
- Asta-i misiunea Inspectoratului de Învăţământ. Pe cei mai
deochiaţi i-a iepurat dar nu se poate, totuşi, ca învăţământul să
rămână fără profesori. Mergem cu ce avem, până ies cadre noi, fii de
muncitori. Actualii elevi, studenţi sunt profesorii de mâini şi partidul
veghează ca în facultăţi, licee să pătrundă numai cadre sănătoase.

92
 - Tovarăşi elevi! Ne-am adunat, în şedinţa UTC ca să luăm
în discuţie situaţia unor elemente putrede care au pătruns în liceu
fraudulos făcându-şi autobiografii mincinoase declarând că sunt fii
de muncitori şi ţărani săraci şi că n-au făcut politică anticomunistă în
trecut. Avem de discutat două cazuri. Primul – Iovin Vasile! Tatăl
lui? Iovin Hans, de origine germană, în anul 1940 s-a înrolat în
armata cotropitorului Hitler şi după terminarea războiului s-a
refugiat, ca mercenar, în America de Sud. Propun ca Iovin Vasile să
fie dat afară din UTC şi din liceu. Cine-i pentru? Votat în
uninimitate.
Ca director, membru al Partidului Comunist încă din
ilegalitate, vă propun spre dezbatere cazul al doilea: Tăria partidului
derivă nu din numărul membrilor lui ci din calitatea acestora.
Câteodată se strecoară în rândurile partidului, a tineretului
revoluţionar, indivizi duşmănoşi, potrivnici şi subminează
organizaţia din interior. Aceştia sunt cei mai periculoşi, ca în cazul
lui Cazacu Victor. Tatăl acestuia a avut, în Muşcel, un ferăstrău de
tăiat lemne şi din care făcea scândură şi grinzi. Fierăstrăul era mânat
de o roată hidraulică. Fierăstrăul a fost naţionalizat iar patronul s-a
pitit printre mineri. Cazacu Victor ne-a tăinuit originea lui putredă şi-
a ajuns secretar UTC prefăcându-se ataşat partidului. A încercat, fără
să reuşească, să se situeze deasupra partidului, şi a mea, încercând să
mă determine să iau hotărâri neprincipiale. Cine-i pentru? În
unanimitate, Cazacu Victor, este dat afară din UTC, predă acum
carnetul roşu pe care nu l-a purtat cu cinste şi este exmatriculat şi din
liceu.
- Cer cuvântul…
- Nu mai ai nici un cuvânt, părăseşte sala şi liceul!
- Tovarăşi! se face abuz de putere, convingerile mele
comuniste nu pot fi înfrânte nici cu gloanţe…
- Daţi-l afară… aşaa… să alegem un nou secretar, cu origine
muncitorească sigură, bun la învăţătură şi purtare. Vă propun să vă
orientaţi asupra elevului Decă Ştefan. Îl cunosc personal pe tatăl lui
care lucrează în portul Constanţa ca docher şi este membru de partid.
Cine este pentru? În unanimitate! Tovarăşe elev, Decă Ştefan, vino în
prezidiu şi să fii vigilent pentru a triumfa ideile marxist-leniniste ale
partidului nostru comunist… aplauze…

93
 X

- Făget George! hai să mergem între stivele de cherestea că

am pitită acolo o halteră şi să ne antrenăm. Astăzi e sâmbătă şi mai e
timp până la ora patru când avem voie să mergem în oraş.
- Merg, Decă Ştefan, că sunt cam aglomerat de
trigonometrie, geometrie în spaţiu şi navigaţie astronomică. Vreau să
mă antrenez că m-am gheboşat pe altarul băncii, al tocelii!
- Ai reuşut, Ghiţă, să învingă matematica, eşti acum în frunte
şi la învăţătură.
- Am reuşit, Fănică, dar am renunţat la multe distracţii şi-am
învăţat pe brânci. Sper să termin liceul cu bine şi mai sper să fiu un
bun ofiţer în marina civilă. Unde-i haltera?
- Sună adunarea! Ce-o fi? Hai! pas alergător…
- I-auzi! vocile pedagogului şi-a directorului! Ce s-o fi
întâmplat?
- Toţi elevii să se alinieze, fiecare în dreptul dulapului lui cu
cheia în mână. Zamfirescu Tiberiu!
- Prezent, tovarăşe director!
- Deschide… Atenţie; s-a spart magazia de materiale şi
echipament sportiv şi s-a furat. Înainte de a începe controlul vă întreb
cine a furat sau dacă îl ştie pe făptaş? Voiculescu Petre.
- N-am furat, nu ştiu pe nimeni, tovarăşe director!
- Bucurescu.
- Nu ştiu…

- Cine-o fi furat! Bănuieşti pe cineva, Ghiţă?

- Nu, Fănică!
- Te duci la plimbare în oraş, ai vreo întâlnire?
- Aş merge dar nu am nici un rost! Fetele le-am ocolit şi bani
de film nu am. Nici de învăţat nu am chef.
- Hai cu mine acasă la noi. Vezi clădirea Muzeului de
Marină?
- O văd.

94
 - Lângă muzeu e casa noastră. Se vede de aici, mai spre
Mangalia. Ieşim pe poarta doi şi-n zece minute ajungem. Nu te jena
că părinţii, fraţii, surorile te vor primi prieteneşte.
- Ai fraţi şi surori?
- Frate şi soră mai mari şi la fel mai mici. Suntem cinci cu toţii.

- Acum, după ce mi-ai cunoscut familia, hai în pod, pe scara

aceasta. Avem aici două saltele, pături şi dormim în pod de
primăvara până toamna. Ziceai ca-i să fii un ofiţer bun!... Mă cam
îndoiesc… Doar dacă… Te-ai îngălbenit! Nu te speria, Făget
George, că poate aranjăm ceva… Vreau să fiu sincer cu tine de la
început şi sunt sigur că şi tu vei fi la fel. Înainte de a-ţi spune ceva
foarte important vreau promisiunea ta, pe cuvânt, că nu vei spune
nimic, nimănui, nici chiar dacă vei fi torturat. Eu, deja, am tăcut până
acum şi-ţi dau cuvântul că voi tăcea şi în continuare chiar dacă nu
suntem, nu vom fi de acord unul cu celălalt. Fii atent ce promiţi că de
trădezi, plăteşti cu viaţa. E o chestiune importantă şi cu risc mare.
- M-ai invitat la tine acasă, prieteneşte, ca să mă ameninţi cu
moartea! Mai bine păstrează-ţi secretele… Decă Ştefan!
- Bine a făcut Anastase că a fugit cu un vapor străin!
- Anastase fugit! Bine a făcut? Tu, Decă Ştefan eşti UTC-ist
secretar, tatăl tău comunist. Eşti stâlpul credincios al comunismului
şi cumnat cu rusul de la răsărit care fericirea ne-a adus. Nici vorbă că
ne-a răpit Basarabia şi-acum Armata Roşie e tot în ţară deşi războiul
s-a terminat de nouă ani. Cum să înţeleg ceea ce-ai spus cu referire la
Anastase!
- Făget George! ia-o mai uşurel că te ştiu băiat deştept. Dar
dacă eşti prost te şi pocnesc.
- Dintotdeauna am vrut să fac o trântă cu tine. Eram curios să
ştiu dacă pot dovedi. Era o chestiune sportivă. Aşa cum mă ameninţi
acum nu mai am chef de întrecere cu tine. Şi să nu îndrăzneşti nici s-
o mai spui că mă pocneşti, nici decum s-o şi faci!
- Na! una peste bot, Făget George, Făget Prostule şi să ştii că
eu sunt şeful şi trebuie să te supui. Au, aoileu… Uf… nu mai strânge
că-mi rupi braţele din umeri. Ai putere şi meşteşug… Nu mă mai

95
buşi cu faţa de duşmea că ne aud cei din casă şi curte. Gata… eşti
mai dibaci şi puternic ca mine şi mă dau bătut.
- Să nu umbli cu fofârlica c-o păţeşti…
- Te rog dă-mi drumu că nu te mai atac.
- Şi cu prostu cum rămâne?
- Dă-mi drumu şi-om discuta.
- Bine, dar să te porţi cuminte.
- Promit! Mă! da năzdrăvan mai eşti. Cum de ai reuşit, aşa
rapid, să mă pui cu faţa la pământ?
- La noi în sat ne trântim de copii. Este un sport ce-l practică
tot satul, de la copii până la bătrâni. Dar, e un sport care, la nevoie,
pică bine în apărare.
- Ia o înghiţitură din sticla asta. E rachiu.
- Nu beau!
- Ia o gură că nu mori!
- Pentru ce dăm noroc?
- Ca să te deştepţi!
- Ai zis că…
- Aşteaptă. Am spus că sunt sincer cu tine şi vreau să te ajut.
Dar cum s-o fac că tu sari la bătaie?
- Mai ţii minte de câte ori m-ai prostit?
- S-a înserat şi încă nu am discutat problemele importante. O
cunoşti pe Lili?
- Sora lui Anastase?
- Da! Am fost cu ea, noaptea, la mormântul turcului şi-am
legat, de-o cracă, o batistă roşie. Înţelegi că sunt sincer cu tine?
- Frumoasă fată… păcat că n-am aninat, împreună, batista de
cracă.
- Pe vremea aceea erai îndrăgostit de Tuţa.
- Mai sunt şi acum!
- Nu v-am mai văzut împreună!
- Nu ne potrivim la fire. E de domeniul trecutului.
- Nu vrei să ştii cum am ajuns, cu Lili, la mormântul
turcului?
- E taina ta.
- Nu vrei să te dai pe faţă şi crezi, Făget George, c-ai să
scapi. Când vă trânteaţi pe izlaz creşteaţi în muşchi dar nu şi în cap.
Nu mai lungesc vorba cu tine că eşti capsoman. Citeşte referinţa asta!

96
 - Referinţă; Subsemnatul, Odică Norocel, domiciliat în
comuna Făgăraşul Nou, regiunea Dobrogea, secretar al UTC, la
solicitarea UTC a Liceului de Marină Constabţa, dau următoarea
referinţă despre Făge George, domiciliat în aceeaşi comună::
Toate-s vechi şi noi-s toate; treizeci şi cinci de hectare, vie,
grădină de zarzavat, cazan de rachiu, animale, chiabur, puşcăriaş,
domiciliu forţat, politică liberală, ţărănistă, rude în America.
- Văd că ţi-a pierit piuitul, Făget George!
- Ar fi trebuie să mă daţi şi pe mine afară din şcoală.
- Mai sunt, la dosarul tău, câteva referinţe asemănătoare.
Directorul nu ştie de referinţe, au venit pe adresa UTC-ului.
- Poate că a cerut şi direcţia referinţe!
- Tu ai dus la secretariat o adeverinţă de la primăria din
comuna ta şi în care zice că susţinătorul tău legal, Făget Gheorghe,
este ţăran sărac, colectivist, membru PMR şi decorat ca invalid de
război pe frontul din Ardeal. Cum se face că pe tatăl tău îl cheamă
Ion şi pe susţinătorul legal Gheorghe?
- De ce nu m-aţi dat afară tovarăşe secretar?
- Ţi-am spus, directorul nu ştie, mai sunt doar două luni până
la terminarea liceului şi poate scapi. Cu diploma n-o să faci nici o
scofală că n-o să-ţi dea carnet de marinar, dar măcar să ai liceul
terminat. Toţi absolvenţii sunt angajaţi la NAVROM Constanţa şi de
pe acum a început să ne facă dosare. Îţi dau referinţele proaste şi vezi
tu cum faci şi-mi aduci altele bune.
- Îţi pui pielea la saramură, Decă Ştefan şi încă nu mi-ai spus
ce preţ îmi ceri?
- E şi pentru că l-ai pârât pe Anastase. Acum e în puşcărie la
Aiud, ştiai?
- Nu.
- Au fost prinşi în China şi trimiţi în ţară.
- De ce-ţi pui familia şi pe tine în pericol când ai şanse să fii
ofiţer în Marina Comercială, Decă Ştefan?
- Tu nu spui nimic şi vrei să ştii totul despre mine. Spune-mi
ce-i cu adeverinţa şi cu susţinătorul Făget Gheorghe?
- Făget Gheorghe este fratele tatei. E invalid de un picior şi o
mână, din timpul războiului. Cu mama decedată şi tata în puşcărie
fratele părinţilor a devenit susţinătorul legal. A fost o încercare

97
disperată de a termina liceul. Ai văzut câţi elevi, în situţia mea au
fost exmatriculaţi!
- De ce n-ai fugit cu Anastase?
- Nu cred că în alte părţi umblă câinii cu covrigii pe coadă.
Am aici părinţii, fraţi şi surori, rude, ţara…
- Nu vezi că ţara nu te vrea?
- Undeva o să găsesc eu de lucru. Dacă te prinde directorul
Sârbu, te înghite cu fulgi cu tot.
- Crezi tu! Sârbu şi cu tata erau docheri în timpul războiului.
Dintotdeauna docherii fură din mărfurile de pe vapoare, începând cu
o portocală şi până la o ladă. Docherii se mai fură şi între ei. Marfa
furată nu poate fi scoasă imediat din port şi se doseşte prin diferite
ascunzători. Tata şi Sârbu au furat un pachet, în care nu ştiau ce este
şi i-au prins cu el nedesfăcut. Erau manifeste comuniste. Din hoţi au
devenit, după luarea puterii de către comunişti, bolşevici ilegalişti.
Sârbu are o clasă primară şi pentru că ştie să se iscălească a fost
promovat, într-un post mai mic, director la noi. Tata e analfabet şi e
numai secretar de partid la docheri. Sârbu nu poate să-mi facă mie
nimie că e în organizaţie la tata.
- Credeam că sunteţi comunişti convinşi şi de aceea îi băgaţi
pe alţii la puşcărie, îi daţi afară din şcoală, nu le daţi voie să se
îmbarce…
- Suntem unde-i ciolan de ros. Vino cu noi, Făget George!
- Unde să vin, ce să fac!
- Ce-au făcut Anastase, Rădulescu, Trâmbiţaşu, Alexan-
drescu... Să subminăm, să luptăm împotriva comunismului. Ia şi tu
un trening, câţiva chiloţi, maieuri, tricouri… De ce nu ai spus cine a
spart magazia de materiale şi echipament sportiv? Să nu zici că nu
m-ai văzut!
- Acum aud pentru prima dată!
- Când căram obiectele furate ne-am întâlnit pe coridor. Eu
cu braţul plin şi tu veneai din sens invers.
- Nu te-am văzut!
- Minţi, Făget George! Ai trecut pe lângă mine, făcându-te că
nu mă vezi.
- Am să-ţi spun ceva. Într-o noapte m-am trezit printre
stivele de cherestea, pe aici prin jurul liceului. Când eram mai mic
mă trezeam, noaptea, prin curte, prin grădină…

98
 - Eşti somnambul?
- Merg pe jos dormind, la fel şi pe cal…
- Chiar vrei să te cred că nu ne-ai văzut furând?
- Nu v-am văzut şi nu iau nimic din echipamentul ce mi l-ai
dat. Treaba voastră…
- Nu poţi să ne pârăşti că te am la mână cu dosarul. Şi dacă
totuşi o faci îţi luăm gâtul. Mai bine vino cu noi.
- Nu vin. Singura mea dorinţă e să termin liceul.
- Adu-mi referinţele false şi poate scapi. Mai sunt numai
două luni. Dar trebuie să plăteşti. Spune-mi şi mie cum e cu cureaua?
„Craca, craca Făget George! Agaţă-te de ceva. De ce dracu
să mă agăţ că nu văd nici o cracă. Asta nu mai depinde de mine ci de
alţii. Oare toţi comuniştii or fi nişte escroci, hoţi!”
- Am spus tot ce ştiu. Bunica are un frate în Canada şi acesta
i-a trimis un pachet, în care era şi-o curea şi pe care mi-a dat-o mie.
- Măi Făgeţelule! trebuie să ne gândim că ne ia urma şi
singura salvare e să fugim cu vaporul în străinătate înainte să pună
laba pe noi, că doar nu toate vapoarele pleacă în China… Poate
ajungem în America şi vom fi nevoiţi să cerem ajutor românilor de
acolo. Dacă nu vrei să vii cu noi dă-mi adresa neamurilor tale. Dacă
nu ne prinde până terminăm liceul şi ne îmbarcăm fugim în primul
port din Italia, Franţa, Anglia… şi de aici în Canada, ţara tuturor
făgăduinţelor.
- Nu ştiu decât atât: Tomiţă Radu-Canada.
- Canada e mare, Făget George. Măi zevzecule… eu te
acopăr să termini liceul şi tu nu te laşi cu nimic!
- Precum scrie în referinţă tata are domiciliu forţat la o fermă
din Topraisar. Mi-e frică să mă duc la tata că e înspăimântat de
puşcărie şi torturi.
- Du-te la bunica!
- Bunica a murit.
- Acesta-i preţu; adresa. Într-o lună s-o aduci.

- Ce-i cu tine Gheorghe!?

- Mă tem, tată! Pe fratele Costică l-a dat afară din liceu. L-a
pârât un coleg de al lui din Dăeni. Acum, Costică, e la o fermă din

99
Cazasu, de lângă Brăila. E minor şi nu-l angajează nimeni să
muncească. Îngrijeşte de cai, doarme sub iesle şi-i dau de mâncare de
la cantină.
- De ce ai venit în uniformă? O salopetă nu ai găsit să
îmbraci? Mai sunt oameni din sat aici în Topraisar şi-o să te denunţe
la liceu. Pleacă furişat să nu te vadă cineva.
- Dă-mi adresa unchiului Tomiţă din Canada.
- Pleacă că te pocnesc! Ştii tu ce înseamnă puşcăria? Am
făcut trei ani în Insula Mare a Brăilei. Într-o iarnă au crescut apele
Dunării şi-a spart digul. Ne-a pus cu spatele în spărtură să oprim apa
până au umplut gaura cu pământ. Noaptea ne muşcau şobolanii de
faţă. Pe unii bolnavi şi neputincioşi îi mâncau de vii. Vrei să ajungem
din nou acolo?
- Secretarul UTC are referinţe din sat şi ca să nu mă dea
afară vrea adresa din Canada. Eu nu fug nicăieri, chiar dacă mă
exmatriculează. Mai e numai o lună şi poate scap.
- Grijania mă-sii de năpastă… Toată viaţa am muncit, v-am
chinuit şi pe voi ca să cumpăr pământ. Dacă rămâneam cu şapte
hectare, cât am primit de la taica şi socru, când vă căsătoreaţi voi, vă
puteam da la fiecare câte un hectar. Cu ce am cumpărat vă puteam da
câte cinci hectare. Pentru asta m-au făcut chiabur şi m-au băgat la
puşcărie. Acum, cu domiciliu forţat, nu mă lasă să mă duc în satul
meu, în casa mea. Aş lucra la colectiv, dar nu mă primesc nici acolo.
Ce face Lenuţa?
- E la Vasilica, sora mai mare. Merge la şcoală, dar învaţă
prost.
- Ştiam de Costică că l-a dat afară! L-a pârât unul de-ai lui
Tâţale că-s eu chiabur şi puşcăriaş.
- Sunt trei referinţe din sat. Pe cele originale le am la mine,
mi le-a dat secretarul UTC.
- Sât! Hai să intrăm la dos, în cocioaba asta în care locuiesc.
Mi-e ruşine de cum stau dar oricum e mai bine decât la puşcărie.
Pune cârligul la uşă să nu intre careva… Poate scapi măcar tu să nu
te dea afară! I-a dă referinţele încoace! Acesta-i cumnatu Dumitru. I-
a te uită ce zice; Bogătan, chiabur, puşcăriaş, neamuri capitaliste în
America, fost ţărănis, am simpatizat cu legionarii, viperă
duşmănoasă a comunismului. Bravo… cumnate Dumitre… El,
cumnatu Dumitru, a primit de la părinţi, la căsătorie, cinci hectare şi

100
pretindea, ca taica, să-i dea soră-mii Lina tot cinci hectare. Asta
fiindcă proasta de Lina a fugit cu Dumitru şi taica a fost strâns cu uşa
şi i-a dat cinci hectare luând de la ceilalţi fraţi şi surori şi deci,
cumnatu, a avut la căsătorie zece hectare. Nu numai că n-a mai
cumpărat pământ dar a mai şi vândut cinci hectare. Era nevoiaş la
trup şi nu putea să ducă în spate un sac cu grăunţe. Toată viaţa i-am
încărcat şi descărcat la moară, la pădure… Nu era zi să nu-mi ceară
bani de tutun, rachiu şi uite-l cum îşi plăteşte datoriile. Secătură a
fost şi aşa o să moară. Următorul e Niculae Rusu. Zice la fel ca şi
cumnatu… Lu ăsta i-am dat o palmă când eram flăcău. Era greoi la
joc, fetele fugeau de el şi le dădea afară din horă. Eram vătaf atunci
şi i-am ras una. Înainte de a mă lua la puşcărie, Nicolae Rusu, a zis
că m-a iertat. M-a pândit toată viaţa ca să mă găsească dormind şi să
mă pocnească cu măciuca la cap. Se vede că m-a iertat pe mine şi te
altoieşte pe tine. Al treilea e Odică! Tot aşa mă încondeiază şi
borâtul ăsta. Or să-i sară pernele de sub fund că a fost legionar. Eu
nu-l dau în gât dar o să-l dea alţii. Vezi măi băiete că comunismul
dezbină oameni şi-i stăpâneşte mai uşor. În fiecare seară trebuie să
fac act de prezenţă la postul de poliţie de aici şi de fiecare dată mă
întreabă plutonierul…
- Ce te întreabă?
- Ai tras cu urechea? A vorbit cineva de rău partidul, pe
tovarăşii noştri din răsărit?
- Am rugat trei persoane diferite şi-au scris trei referinţe
bune. Ce să fac tată, să le dau?
- E un fals, măi băiete! Adeverinţa de la primărie în care e
trecut ca susţinător legal fratele meu, Făget Gheorghe, nu-ţi e de
ajuns?
- Până acum a fost, au trecut aproape patru ani şi uite mă
înec ca ţiganu la mal, pe ultima sută de metri. Secretarul de UTM,
Decă Ştefan e fiu de docher şi secretar de partid. Comuniştii se laudă
că-s siguri de putere, că nu-i clatină nici uraganu şi uite că a şi
început să se mănânce între ei.
- Şezi cuminte, măi băiete şi nu te pune contra. Sunt la
început şi se bat cu pumnul în piept dar tot ei, comuniştii, or să
distrugă comunismu, dar până atunci mai e, cel puţin cincizeci de
ani. Ia adresa unchiului Tomiţă din Canada şi dă-i-o fără să ştie
nimeni. În definitiv e doar o adresă. Să nu fugi din ţară şi nici alte

101
prostii să nu faci. Or să desfiinţeze clasele astea de chiaburi, moşieri,
burghezi… A şi început prin naţionalizare, colective, ferme de stat…
Or să te mai slobozească şi pe tine şi-o să poţi învăţa cât vrei. Poate
scapi o lună şi-ţi termini liceul.
- Rămâi sănătos, tată!
- Mergi cu bine…

- 25 iulie 1953, zi memorabilă pentru noi şi mai precis pentru

voi. Am zis pentru noi deoarece timp de patru ani v-am predat
navigaţia maritimă. Îmi pare rău că sunt numai zece absolvenţi, la
punte, dintr-un număr de treizeci care au început şcoala acum patru
ani. Dintre aceştia cincisprezece elevi, dintre cei mai buni la
învăţătură, au fost exmatriculaţi pentru că nu au fost fii de muncitori
şi ţărani săraci. Cinci elevi nu i-am putut promova pentru că nu au
învăţat minimum de navigaţie maritimă ca să poată conduce un vapor
peste mări şi oceane. Bacalaureatul îl mai pot da în anii următori.
Este primul liceu de marină comercială înfiinţat în ţară şi voi sunteţi
prima promoţie a liceului cu acest profil. Până acum ofiţerii din
marina civilă proveneau din Şcoala Militară iar acum s-au separat.
De aceea profesorii voştri de până acum provind din ofiţerii superiori
ai marinei militare. Poate că unii dintre voi sau din promoţiile
următoare veţi fi viitori profesori de navigaţie şi maşini la acest liceu.
Ca fost profesor doresc să dau mâna cu fiecare dintre voi şi să vă
urez „vânt din pupa”.

- Făget George, felicitări…

- Mulţumesc, Decă Ştefan! Deşi nu văd de ce tu ai avut
dreptul să termini liceul şi eu nu! Cu ce eşti tu mai merituos, ca fiu
de docher şi eu nu, ca fiu de ţăran.
- Să lăsăm astea în trecut şi să vedem ce-i de făcut în
continuare, Făget George!
- Pentru tine e simplu. Eşti ofiţer stagiar la NAVROM
Constanţa şi în curând vei intra în rândurile ofiţerilor maritimi cu
carnet de marinar. Nu s-a întâmplat nimic, Decă Ştefan. Nu eşti fiu

102
de docher puşcăriaş ci de comunist ilegalist, nu ai furat şi nici nu ai
vrut să fugi de comunism – Te întreb şi eu ceva…
- Întreabă-mă, Făget George.
- De ce nu ai fugit cu Anastase?
- Vrroiam să fug cu fratele meu, Mitică şi i-am spus tatei.
Tata nu a fost de acord pentru că el ar fi fost dat afară din partid şi
familia cu rudele apropiate ar fi avut de suferit din cauza represiunii
comuniste. Tata ne-a ameninţat că dacă nu stăm acasă sub
supraveghere anunţă autorităţile portuare şi vor scotoci amănunţit
vaporul până ne vor găsi. Am convenit să plece momentan numai
Anastase şi Şmatoc. Noi rămânem momentan ca un nucleu de
rezistenţă anticomunistă. Aderă şi tu la grupul nostru că ai şi motive
personale întemeiate; tatăl tău prigonit de comunişti, ai rude în
America şi nu ai nici un motiv decât să cari cu cârca!
- Aşa este… am primit totuşi o repartiţie, un loc de muncă la
Giurgiu ca ofiţer stagiar şi totuşi…
- Şi totuşi ce, Făget George?
- Ştii că în timpul liceului am devenit majori şi-a trebuit să
ne scoatem, de la miliţie, buletinul de identitate.
- Ei şi ce? Toţi ne-am scos buletine!
- Miliţia Măcin nu mi-a aprobat să locuiesc în zona de
frontieră a oraşului Constanţa şi deci indirect nu aveam voie să
urmez liceul.
- Cum te-ai descurcat când se făceau razii în oraş?
- Am stat mai mult în internat, aici nu se făceau zarii. Greul
abia acum începe că Giurgiu e tot zonă de frontieră!
- Măi capsomane vino cu noi că te putem ajuta.
- Dacă eraţi luptători ca Rădulescu Metodiu mă mai
tocmeam dar voi aţi spart magazia şcolii şi-aţi furat.
- Lupta anticomunistă nu se face numai strigând din giamie,
ca Rădulescu sau dând foc ca Alexandrescu. Nu poţi lupta cu
mâinile goale împotriva mitralierelor, tancurilor… Deşteaptă-te
odată c-ai să mori prost.
- Hai odată, ce te zgâieşti la vitrinele cu giuvaeruri, ceasuri,
haine din piele…
- Ţi-am spus eu, Făget George, că nu te duce capul. Hai să
intrăm în magazinul acesta universal şi după ce tragem o ochiadă o
să mai vorbim…

103
 - Vezi că nu te duce capu… Ce-ai să faci o lună? Unde te
culci, ce mănânci, cu ce bani ai să ajungi la Giurgiu? Cu banii lui
tăticu!
- Am să caut ceva de lucru luna asta. Am auzit că se
angeajează muncitori zilieri la construirea canalului Dunăre – Marea
Neagră.
- Cu ce ai să câştigi acolo abia o să-ţi ajungă pentru casă –
masă. Uite banii colea … în magazinul universal… giuvaeruri…
Lasă să munceascî proştii şi visătorii de iluzii. Comuniştii au înfipt
ghearele în grumazul tuturor şi-i stoarce de vlagă. Ai văzut directorul
Sârbu?
- Ce să văd, Decă Ştefan!
- Croitoreasa… Şi-a angajat amanta croitoreasă, la fel
bucătăreasa şefă, dactilografa… harem în toată regula. A şi început
aristocraţia comunistă să huzurească. De când e tata secretar de
partid au şi început certurile cu mama. Tata vine mereu afumat şi
mama-i reproşează că s-a încurcat cu o fufă şi pe care a adus-o ca
femeie de serviciu să-i cureţe tatii pantofii la sediul organizaţiei. Tata
nu mai fură ca docher ci i se aduce acasă de către neodocheri; cafea,
ţigări, portocale, ceasuri, îmbrăcăminte şi tot ce tranzitează prin port.
- Neodocheri!
- Ce nu ştiai! Foştii docheri au ajuns boieri; directori la
ferme, parcuri de maşini agricole, intreprinderi, secretari ai
organizaţiilor de bază, activişti de partid, primari, grade superioare în
armată, miliţie, securitate, şcoli, ca analfabetul ăsta de Sârbu.
- Şi neodocherii?
- Foştii…
- Da, Făget George, foştii ofiţeri din armată, profesori,
medici, foşti în partide diferite, patroni, moşieri, chiaburi şi aceştia
din cei mai uşurei că barosani-s tixiţi în puşcării, care n-au fost încă
ucişi. Dacă ai să munceşti la canal ai să-i întâlneşti acolo ca deţinuţi.
- Ai dreptate, Decă Ştefan. Tata a scăpat de puşcarie forţată
dar nu are dreptul de a se întoarce în sat, în casa lui.
- Şi ce face, unde munceşte şi locuieşte?
- S-a angajat la gară, doi ridică şi el cară… N-a rezistat ca
neodocher la gară decât o lună că l-a expulzat miliţia din zona de
frontieră. I s-a mai reproşat şi că s-a strecurat în rândul celei mai pure

104
clase muncitoare neodocherii de la gară ca să bage zâzanie şi să
altereze elita, stâlpul, reazămul comunismului.
- Şi ce-a mai urmat?
- După ce l-a luat pe tata la puşcărie, pământul lui a fost
trecut, luat abuziv, fără consimţământul proprietarului, de către
ferma din sat. Scopul a fost atins; luarea bunurilor proprietarilor şi
acum trebuia legalizat furtul, furtul la nivel de stat. Deci i-a propus
tatei să iscălească c-a dat de bună voie pământul fermei promiţându-i
că-l lasă să seîntoarcă în sat dacă face cerere să se înscrie în colectiv.
Tata, strâns cu uşa că-l ameninase din nou cu puşcăria, a semnat cele
două documente şi este din nou ţăran dar pe plan superior, colectivist
şi brigadier pe deasupra.
- A ajuns din nou, chiaburul şi puşcăriaşul, la conducere, să
ia decizii în colectiv!
- Da şi nu sau cum s-ar spune – râsu-plânsu!
- Cum vine asta?
- Tata era, înainte de comunism şi grădinar. Colectivul a
cultivat treizeci de hectare cu zarzavat şi-a dat faliment.
- Cum aşa?
- Grădinăritul e o îndeletnicire delicată, ceva mai dificilă
decât cultura câmpului şi în general oamenii de la noi din sat nu se
pricep la seminţe, răsaduri, irigat, dăunători şi atunci l-au adus pe tata
în sat, în colectiv cu locul de muncă la grădină.
- Brigadier, Făget George! Nu cred… Ca si fii brigadier în
comunism nu e suficient să fii profesionist şi să ştii carte ci mai întâi
trebuie să fii membru de partid şi fără să provii din chiaburi,
puşcăriaşi.
- Am spus că da şi nu; Tata, oficial, e pe post de colectivist
de rând, fără muncă de răspundere. Brigadier e Cocălea, membru
PMR, fost argat dar analfabet. Tata face totul iar brigadierul doar
răspunde. Cocălea îl ameninţă pe tata că dacă îl păcăleşte e duşmanul
colectivului şi tata de frică e mai catolic decât papa. Aşa că ai
dreptate cu docherii şi neodocherii.
- Şi ce faci acum, Făget George?
- Caut de lucru şi sper că nu-i suficient, puterii comuniste să
pună mâna pe putere, pe bogăţiile ţării şi-o să şi aducă belşug
poporului. Bogaţii au ajuns înstăriţi şi prin inteligenţă şi hărnicie şi
nu numai prin exploatarea argaţilor şi-a muncitorilor. Au ajuns mână

105
de lucru şi pentru că nu-i ducea capu să se îmbogăţească şi erau şi
leneşi. Puterea nu aduce numai belşug şi mărire ci şi răspundere
mare. Coroana e grea şi se plăteşte cu capu. Comuniştii or să facă cu
mine ca şi cu tata în colectiv. Or să aibă nevoie de minte, minte pe
care n-o are şi-o s-o fure de la neodocheri şi puşcăriaşi politici, de la
ei şi de la urmaşii lor. Inteligenţa se moşteneşte şi nu se dobândeşte
prin educaţie şi instrucţie comunistă. Ce naşte din pisică şoareci
mănâncă şi ce-i al cezarului e a cezarului.

- Făget George, ajutor betonist… Ai mai lucrat cu betonieră

electrică?
- Nu, am terminat liceul şi mai am o lună până mă prezint la
locul de muncă. Am nevoie de bani…
- E simplu; Deţinuţii încarcă betoniera cu pietriş, nisip,
ciment, apă acolo jos şi când spun că-i gata apeşi pe butonul acesta,
betoniera plină urcă pe cele două şine până aici. Apeşi pe butonul
acesta şi betoniera începe să se învârtească şi după ce tot conţinutul e
bine amestecat răstorni mortarul în spate. De acolo îl iau, tot
deţinuţii, şi-l duc în cofragii aceia mari. După ce se întăreşte betonul
în armătură, blocurile devin cărămizile digului. În felul acesta
construim pereţii viitorului port maritim Midia- Năvodari. Aici şi la
Agigea se vor vîrsa cele două braţe ale canalului Dunăre – marea
Neagră. După ce răstorni mortarul, cobori betoniera şi continui tot
aşa până seara. A doua zi o luăm de la început, se lucrează zi lumină,
ca pe şantier. Nu părăseşti betoniera, nu laşi deţinuţii să se urce aici
pe platformă, ungi motorul şi dacă sare cureaua o pui la loc, uite aşa!
Foarte important este, cred că ţi s-a spus de la serviciul
personal, să nu vorbeşti cu deţinuţii. Nu le dai nimic, nu iei nimic de
la ei. Sunt supravegheaţi de miliţieni dar sunt şi informatori tot dintre
deţinuţi. Dacă nu respecţi ce ţi-am spus rişti să ajungi printre ei.
Fumezi, Făget George?
- Nu, tovarăşe Popa Gheorghe.
- Eu sunt şeful tău dar am multă treabă la sediu c-o să fii cam
singur cu betoniera. Deţinuţii, prima dată, o să-ţi zică do'n şef şi-or
să-ţi ceară o ţigară, borfaşii ordinari sunt răi, dar aici majoritatea sunt
oameni spilcuiţi şi deştepţi; oameni politici de la vârf, grade

106
superioare militare în general foşti de toate felurile; şefi de post, de
puşcării, procurori, judecători, patroni… Ai să dormi cu noi în
dormitor, suntem unsprezece cu tine. Mâncarea e bună la cantină,
sâmbătă după masă şi duminica suntem liberi.
- Ce ziceţi că faceţi la sediu?
- Sunt secretar UTC, stau mai mult pe acolo. Când descarci
mortarul să te uiţi în interior şi ce n-a căzut îl descarci cu lopata asta,
uite aşa! Mama ta de târfă! Pun eu laba pe tine, o vezi?
- Da, e făcută bine!
- E brăileancă şi-i telefonistă aici în şantier. Face pe vampa,
umblă cu nasu pe sus când se întâlneşte cu noi, iar nopţile şi le
petrece prin restaurante cu mahării. Punem noi laba pe tine şi ţi-o
facem, ala muncitoreşte ca pe şantier… Am plecat, o ajung din urmă
şi poate o păcălesc. La prânz, când sună sirena, opreşti betoniera şi te
duci la cantină. Pauza-i de o oră. Mama ei de putoare… Noroc!

- Ei! Cum e? Ţi-ai găsit de lucru?

- Lucrez de o săptămână la canal. Prepar mortarul cu o
betonieră mare, pentru blocurile digului, la Capul Midia, Fănică.
- Te bazezi numai pe salariu, Făget George, sau mai ciupeşti
câte ceva. Pe şantier sunt multe materiale aruncate şi nepăzite. Un
sac de ciment, o scândură…
- Te gândeşti numai la ciubucuri, decă Ştefan?
- Păi … prin portul ăsta toată lumea umblă după şterpelit. De
copiii săream gardul şi începeam cu cerşitul pe la vapoare; câte o
gumă de mestecat, o portocală şi furam ce ne ieşea în cale. Hai în
pod să ne întindem pe saltele.
- Ai ceas nou, Fănică, cu brăţară strălucitoare, lănţişoare de
aur cu cruciuliţă! Ai găsit comoara lui Ali baba?
- Ţi-am spus că se găsesc pe toate drumurile, numai să
întinzi mâna. Ia câteva portocale din lada aceea, vezi că sunt şi
ciocolate. Te mai întorci pe şantier?
- desigur, mâine dimineaţă, trebuie să dau drumu la
betonieră.

107
 - Tu eşti Făget George, ajutor betonist?
- Aşa mă cheamă, domnule căpitan.
- Plutonier Tănăsescu Norocel. Ia spune puişor, pe unde ai
hoănărit de sâmbătă şi până acum. Băă!… să nu umbli cu şmecherii
că nu-ţi merge. Vezi bastonul ăsta?
- Bastonul acesta trebuie să fie un fel de steag, un obiect de
mare preţ de-l purtaţi la vedere cu mare cinste. Cred că vă dă curaj,
prestigiu…
- Gura… şi răspunde scurt ce te-am întrebat!
- Sâmbătă după masă am plecat cu trenul la Constanţa. Am
stat la sora mea Vasilica, căsătorită cu Munteanu Victor, plutonier
major, ca şi dumneavoastră, la miliţia Constanţa, strada Obor număru
doi. Trebuie să alerg la betonieră că tovarăşul maistru, Popa
Gheorghe şi ceilalţi care dorm în baraca asta, au început lucru şi mă
pun absent.
- De când nu l-ai văzut pe Popa Gheorghe, şeful tău?
- De sâmbătă, când am plecat la Constanţa.
- Ai fost la poştă?
- N-am dat telefon niciodată, nu cunosc pe nimeni cu telefon.
- Na… să te saturi de minciuni, mai na să ţi se dezlege
limba! Ai să spui şi ţâţa suptă de la mă-ta! Mai na două bastoane ca
să-ţi vină mintea la cap şi să nu duci în eroare organele comuniste de
ordine. Ce stai ca de piatră şi nu tresari, nu te vaiţi când te altoiesc!
- V-am spus adevărul; Bataia, în armată, a fost interzisă de
pe timpul lui Napoleon, iar în instituţiile civile mai demult.
Dumneavoastră, ca plutonier major, trăiţi în epoca de piatră cu
bastonul acesta. În Anglia poliţiştii umblă neînarmaţi. Nici nu mi-aţi
spus măcar ce-i cu telefonul şi poşta. Lucrul a început de o oră şi eu
trebuie să manevrez betoniera iar dumneavoastră mă schingiuiţi cu
bastonul şi vorba.
- Vrei să ajungi printre deţinuţi?
- Nu trebuie să mai ajung deoarece lucrez printre ei.
- Mă, te duc la post, te bag la beci şi te fac zob! Recunoaşte
că ai participat la poştă cu ceilalţi!
- V-am spus că nu am dat niciun telefon!
- Nu fă pe prostu că iar te altoiesc. Prietenii tăi de aici, în
frunte cu şeful tău, Popa Gheorghe, au prins telefonista din şantier,
au târât-o între blocurile de beton şi-au violat-o toţi zece, unii chiar

108
de două şi de trei ori. Toţi sunt arestaţi şi telefonista-i internată grav
în spital. Ai participat cu ei la viol?
- Nu!
- Aşază-te la masă şi dă o declaraţie cu ce ai făcut şi pe unde
ai umblat de sâmbătă şi până acum. Să dovedeşti cu persoanele care
te-au văut şi adresa lor.
- „Făget George! de data asta ai avut noroc cu plecatu la
Constanţa că dacă erai aici nu sunt convins că te agăţai de cracă.
Tolomac cum eşti îţi închipui că muierea are miere şi aur între craci
mai mult ca sigur că alergai la poştă să guşti şi tu din mărul Evei! Şi
secretarul acesta, Popa Gheorghe, e comunist convins!”

- Bună ziua tată, bine v-am găsit!

- Bun venit… ai reuşit?
- Da şi nu, sau cum s-ar mai spune un ochi râde şi-altul
plânge. Am reuşit să termin liceul, uite diploma de bacalaureat!
- Bravo, George… mă bucur!
- Şi-altul plânge, tată…
- Făget George, abcolvent al Liceului de Marină este
repartizat ca „Ofiţer stagiar” cu locul de muncă la „Căi navigabile”
Giurgiu. E bine, de ce te văicăreşti?!
- De ce n-ai putut munci ca docher printre cei mai aleşi
oameni – hamalii din Gara Constanţa?
- Nu am nimic cu ei, George, sunt şi ei oameni necăjiţi, cu
femei şi copii. Atâta doar că-s slobozi la gură şi scot multe măscări.
N-am putut munci acolo pentru că oraşul Constanţa e în zona de
frontieră şi nu mi-a aprobat. Miliţia Măcin nu mi-a dat aprobare de
liberă trecere că-s chiabur şi puşcăriaş.
- Şi Giurgiu e zonă de frontieră. Buletinul meu de identitate
este pe Măcin şi Făgăraşul Nou. De la Măcin trebuie să iau
adeverinţă de liberă trecere ca să ajung în Giurgiu. De aceea un ochi
plânge.
- Bine că ai terminat liceul căci celelalte se mai rezolvă cu
timpul. Uite-l pe fratele meu, Gicu!
- Bună ziua, Nene. Ai venit George, ai scăpat?

109
 - Mulţumesc nene Gică. Dacă nu mă luai în spate mă înecam
în mlaştina comunistă. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate.
- Dumnezeu? George, mi-a luat puterea! piciorul şi mâna.
Am scăpat neatins patru ani, pe frontul de răsărit. Bine măcar că am
trecut Mureşul. Apa nu era adâncă, până la brâu. Nemţii şi ungurii
trăgeau în noi cu mitralierele de pe mal. Sângele ostaşilor români
înroşise apa. Curentul Mureşului rosotogolea la vale răniţii
muribunzi şi morţii. Am avut noroc că am ieşit pe mal. În faţa mea, o
schijă i-a retezat gâtul unui camarad de al meu. A mai fugit, fără cap,
câţiva metri şi s-a prăbuşit. Atât ţin minte că m-am trezit la spital
ciung şi şchiop. Mulţumesc pentru urare căci am nevoie de sănătate.
Bine că ai terminat liceul, ce faci în continuare?
- Trebuie să trec Mureşul!
- O să-l treci că este pace. Ai şi pus temelia, Nene!
- Aici, Gicule, e luncă, teren jos şi e bun pentru grădină şi
păsări. Când am dărâmat casa veche şi m-am mutat în mijlocul
satului internţional să dechis prăvălie, cârciumă, darac iar cazanul de
rachiu îl aveam. Acum, la coelctiv, nu pot ţine decât câteva păsări şi
mă bazez pe locul casei că-i mănos. Apa de udat e la un pas, curge pe
marginea grădinii, iar fântâna are numai trei metri adâncime. E de
trăit la colectiv, Gicule; Nu mă mai scol, ca înainte, în zori, ci când e
soarele sus. La colectiv mai fac o pauză căci ceilalţi vin spre prânz.
Cum scapătă soarele spre apus plecăm. Dorm liniştit noaptea căci nu
mai am grija animalelor, a câmpului, nu-mi mai ia perceptorul
lucrurile din casă deoarece nu mai am impozite de plătit. Îmi pare rău
că nu au venit ruşii cu comunismul mai de mult. Acum e cam târziu
deoarece am trecut de cincizeci de ani.
- Nu vezi, Nene, cum colectiviştii fură ca să poată trăi!
- Nu văd nimic. Să vadă ei, George şi alţi tineri, că eu m-am
săturat. Sunt bucuros că am scăpat din puşcărie, de domiciliu forţat
şi-am venit în satul meu, în casa mea, care o ridic acum.

- Făget George, ceri liberă trecere în zona de fontieră

Giurgiu?

110
 - Tovarăşe comandant al Miliţiei Măcin motivez cererea cu
această repartiţie a Ministerului Transportului ca să mă pot prezenta
la locul de muncă la Căi Navigabile Giurgiu.
- Tu şi taică-tău aţi intenţionat să obţineţi aprobare de liberă
trecere în zona de frontieră a oraşului Constanţa. Am fost vigilenţi şi
v-am interzis. Acum intenţionezi să te îmbarci, ca ofiţer pe navele
româneşti, să ai posibilitatea a contacta străinii, să ceri azil politic la
capitalişti şi unde să vorbeşti de rău România cum ar fi la Vocea
Americii. Suntem vigilenţi şi nu.ţi dăm aprobarea. Cum de ai scăpat
nedat afară din liceu?
- Şi ce fac acum cu această repartiţie la locul de muncă!
- La muncade jos, Făget George, în mine, pe şantiere şi nu
ofiţer în Marina română…

- Făget George, ofiţer stagiar, repartizat la noi, la Căi

navigalibe Giurgiu. Ne bucurăm tovarăşe ofiţer că apar cadre noi,
tinere, crescute şi educate de partid. Trebuie să primenim vechii
ofiţeri cu concepţii învechite şi steagul României să fluture peste
fluviile, mările şi oceanele lumii. Ai adeverinţă de liberă trecere în
zona de frontieră?
- Nu mi-a eliberat-o Miliţia Măcin motivând că intenţionez
să vorbesc de rău ţara la Vocea Americii şi să cer azil politic la
capitalişti. Nu prezint încredere pentru că tata este chiabur şi-a făcut
puşcărie deoarece nu şi-a putut preda cotele impuse. A făcut politică
liberală, ţărănistă, a simpatizat cu legionarii şi mai recent cu
comuniştii. Tata are şi rude în străinătate, în America la capitaliştii
imperialişti. Zic cei de la Măcin că să mă apuc de munca de jos…
miner, siderurgist, şantierist. Ce fac acum tovarăşe şef serviciu
personal!?
- Păi aici, la Căi navigabile, n-o să meargă. Vaseele noastre
navigează pe Dunăre şi acostează în porturi străine din Rusia,
Bulgaria şi celelalte ţări prin care trece Dunărea. Nu merge, tovarăşi,
să trimitem în străinătate oameni în care nu avem încredere. Chiar
dacă ai permisul de liberă trecere în zona de frontieră nu scapi de noi
de serviciul cadre. Ca să te poţi îmbarca trebuie să-ţi dăm carnet de
marinar, carnet ce echivalează cu paşaportul. Ori înainte de a-ţi da

111
carnetul de marinar te scărmănăm serios la originea socială. Cum ai
reuşit să te strecori prin liceu Făget George?
- Ca gâsca prin apă, tovarăşe seş serviciu cadre. M-am agăţat
de-o cracă şi n-am lăsat nici o dâră. Ce fac acum?
- Nu te putem angaja… Mergi la Bucureşti la Ministerul
Transporturilor şi caută tot la serviciul cadre pe tovarăşul Teleagă.
Mai mult ca sigur că o să te îndrume către munca de jos, la
reeducare…

- Tovarăşe Teleagă sunt Făget George, absolvent al Liceului

de Marină din Constanţa. Am diploma de bacalaureat şi această
repartiţie la Căi navigabile Giurgiu. Cei de la Căi navigabile nu mă
angejează pentru că nu am adeverinţă de liberă trecere în zona de
frontieră.
- Făget George trebuia să te prezinţi la locul de muncă de
acum o lună.
- Am fost şi nu m-au primit!
- Zici că miliţia controlează documentele în tren?
- M-am ferit de control şi am ajuns în Giurgiu.
- Ai dus în eroare organele de control. Nici nu ai ieşit bine
din găoace şi-ai luat-o pe drumuri greşite. Cum să avem încredere în
asemenea indivizi dubioşi. S-o luăm mai din urmă. De ce nu ţi-a dat
miliţia liberă trecere?
- Origine socială putredă. Nu lipseşte nimic din putregai;
chiabur, puşcăriaş, politică de toate felurile, rude capitaliste în
America…
- Am dat ordine severe directorului de la liceu să cureţe
şcoala de tot putregaiul. Jumătate din elevi au fost exmatriculaţi. Tu
cum ai scăpat?
- În anul întâi ne-a cerut documente de starea materială a
părinţilor şi pe vremea aceea tata era trecut la ţărani mijlocaşi.
Împotriva mijlocaşilor nu s-au luat măsuri represive. Ştiţi lozinca;
Distrugerea moşierilor, îngrădirea chiaburilor, apropierea
mijlocaşilor şi sprijinirea pe ţăranii săraci.
- Şi de ce, ulterior, l-a trecut pe tatăl tău la chiaburi?
- Ar fi două variante însă numai una poate fi spusă.

112
 - Să nu tăinuieşti ceva în faţa partidului că noi îi pedepsim
aspru pe potrivnici.
- Am să-i spun pe cea oficială căci pe varianta a doua sunt în
pericol dac-o spun.
- Spune prima variantă.
- Băgat la categoria chiaburi tatei i s-au mărit cotele la
cereale şi animale. Dând cotele către stat sărăcea el şi trăiau bine cei
ce nu aveau. Deci, pe acelaşi hectar de pământ ţăranul sărac dădea un
leu, mijlocaşul doi şi chiaburul zece lei. Şi de aici tata a ajuns
puşcăriaş. Pământul şi animalele au produs numai cinci lei şi-a rămas
dator cu cinci lei. Dacă-i dădea pe cei cinci lei, rămas dator, scăpa,
numai că nu-i avea iar pământul şi animalele nu le cumpăra nimeni,
toţi căutau să scape de povara impozitelor, a cotelor. Tata a fost
judecat şi condamnat la trei ani închisoare pe care i-a executat în
Insula Mare a Brăilei. Acum nu mai are pământ şi animale, a fost
primit în colectiv şi e fost chiabur şi puşcăriaş.
- Spune şi varianta a doua!
- Aţi spus că dumneavoastră reprezentanţi partidul şi că pot
fi pedepsit de acesta prin dumneavoastră, sau de alte organe ale
statului. Tăcerea-i de aur. Vă rog nu mă forţaţi să merg la puşcărie
căci eu am venit la dumneavoastră pentru a vă ruga să-mi daţi altă
repartiţie într-un loc, cum ar fi la Brăila, unde nu este zonă de
frontieră să pot munci, să-mi agonisesc traiul cinstit şi nu să mă iau
în beţe cu comunismu căci acesta nu greşeşte.
- Puiule, ar fi o soluţie cu Brăila. Sunt o groază de marinari
care nu au acces în zona de frontieră şi lucrează pe vapoare în zona
Brăila, Călăraşi, pe drăgi, ceamuri, remorchere, pasagere pe rutele
Galaţi – Brăila, Brăila Piatra Frecăţei, Brăila – Măraşu…
- Aici nu suntem în pat ca să-mi spui Puiule ci la serviciul
Personal şi să-mi spui tovarăşul şef de cadre Teleagă…
- Vorbeşte mai încet ca să nu te audă Făget! Nu te supăra
căci nu-i prima dată când discutăm amândoi anumite probleme
delicate de serviciu. Nu-ţi ţin eu toate dosarele, secretele? Uiţi că
abia ştii să te iscăleşti şi eu îţi scriu tot şi tu Puişor numai semnezi.
Semnezi fără să citeşti şi hotărăştă-te ai sau nu încredere în mine!
- De ce-l aperi pe chiabur? Fiindcă-i tânăr şi frumos, iar eu
sunt hodoroga cu burtă şi chelie?

113
 - Liniştete-te Puiuţ că nu-i nici un tânăr ca tine în pat şi
ajută-l că poţi pe tânărul acesta. A fost taică-su pedepsit şi de ce să
mai fie şi el. şi-a luat şi el pedeapsa că nu a avut repartiţie pe
cargourile maritime.
- Nu vezi că nu vrea să spună tot! Este un pericol pentru
partid. Din docher la gară partidul m-a avansat la acest post de
încredere şi răspundere iar eu să-i înşel aşteptările?
- Promite că nu-l dai pe mâna securităţii şi-l fac eu să
vorbească căci deseară vii la mine şi-ţi mulţumesc şi pentru asta.
- De ce sprijini duşmanul?
- Nu-i duşman, este un tânăr oropsit şi speriat. Dacă nu-l
ajutăm să intre la muncă devine infractor, pune mâna pe armă
împotriva puterii, sporeşte duşmănia în el… Hai înmoaie-te şi-am să
fac să ţi se scoale, ştii tu cum! Trebuie să te descarci, să fii cu mintea
slobodă, să poţi cumpăni bine în favoarea partidului. Tu nu vezi că
marinarii cu origine sănătoasă, muncitorească fug în străinătate şi se
îmbarcă pe vapoare capitaliste? Trimite-l la o dragă, cum ar fi cea de
la Hârşova şi n-o să-ţi pară rău că-i în pustietatea şi ţânţărimea de
acolo.
- Să spună şi varianta a doua!
- Făget George! eu sunt secretara de la serviciul cadre din
Ministerul Transporturilor şi trebuie să cunoaştem totul. Dacă spui
adevărul nu te vor pedepsi.
- Mă tem, doamnă…
- Tovarăşe secretară şi nu doamnă că domnii-s la puşcărie.
Bagă-ţi minţile în cap Făget George. Eşti dator că Ministerul
Transporturilor te-a ţinut patru ani în liceu cu masă, casă,
echipament, profesori, navă şcoală şi toate celelalte iar acum
tăinuieşti?
- Am semnat un contract în care Ministerul Transporturilor
mă ţine la şcoală iar eu după absolvire ca acum, m-am obligat să
efectuez trei ani de muncă fără să mă transfer la altă întreprindere.
Daţi-mi o repartiţie în afara zonei de frontieră, mă îmbarc şi-n trei
ani mă achit de datorie, aşa cum prevede contractul.
- Spune varianta a doua. Nu te codi şi mărturiseşte.
- De fapt o ştiţi… nu are rost să-mi sap groapa singur.
- E o condiţie ca să poţi spera!

114
 - Fie ce-o fi şi dacă m-oţi năpăstui să fie păcatul
dumneavoastră!
- Mă individule… noi, partidu am rupt-o cu misticismu…
spune!
- În sat s-a înfiinţat o fermă de stat. În alte părţi fermele de
stat s-au instalat pe moşiile boierilor. La noi şi împrejur nu au fost
moşieri.
- Şi?
- Ferma avea nevoie de pământ şi-a găsit.
- Unde, cum?
- Chiaburii au fost băgaţi la puşcărie şi din satele vecine.
Femeile, copiii s-au răspândit în lume şi pământurile au rămas
părăsite şi-au fost trecute la fermă. Scopul a fost atins şi acum ar
trebui să nu mai fiu prigonit.
- Voi sunteţi duşmanii partidului!
- Am fost pregătit în Liceul de Marină pentru navigaţia
maritimă şi-am fost pedepsit prin repartiţia la Dunăre.
- Vi s-au predat cursuri şi despre navigaţia fluvială?
- Câte ceva, mai mult o aluzie. Pregătirea temeinică a fost na-
vigaţia maritimă. Va veni încă o pedeapsă, dacă-mi aprobaţi îmbarcarea
la Brăila, deoarece va trebui să învăţ singur navigaţia fluvială.
- Dacă te purtai supus, deschis şi câştigai încrederea
partidului… I-a spune, ce părere ai despre directorul Sârbu?
- Prezintă încredere…
- Ai recrutat?
- Da… la comisariatul din Constanţa.
- Ştii ce referinţă ţi-a dat directorul Sârbu?
- Nu prezint încredere!
- Nici noi nu te luăm pe garanţie, caută-ţi de lucru la munca
de jos, la reeducare…
- A mai făcut, tata, o încercare de reeducare la muca de jos,
ca docher în gara Constanţa şi n-a mers.
- S-o fi ţinut de potlogării pe acolo, s-o fi apucat de furat!
- A fost acuzat că s-a strecurat în mijlocul clasei muncitoare
ca să arunce vorbe otrăvite împotriva partidului şi-a fost îndepărtat.
Mă trimiteţi şi pe mine între mineri ca să le stric morala proletară?
- Răul trebuia curmat din faşă, din liceu. Ai terminat liceul şi
ştii că nu şi se poate lua cartea din cap şi să ţi se anuleze diploma de

115
absolvire. Ai prins curaj să judeci greşit partidul? Ar fi trebuit să nu-
ţi promit, Făget George, că nu te dau pe mâna securităţii să-ţi aplice
dictatura proletariatului.
- Nu vă descurajaţi, tovarăşul Teleagă, că aveţi securea
dictaturii în mână şi timpul în faţă.
- Afară pui de viperă anticomunistă…
- La reeducare cu mine… printre unşii domnului, minerii,
şantieriştii, la târnăcop şi roabă… să mă învăţ minte. Mai vin pe la
dumneavoastră poate înţelegeţi că legile ţării nu-mi interzic dreptul
la muncă pentru păcate ereditare. Până la câte generaţii reprimaţi şi
urmaşii celor care au migrat în America, au făcut altă politică decât
cea comunistă? Până când tovarăşe Teleagă că la sfânta carte zice că
păcatul se pedepseşte până la a şaptea generaţie! Mă mai întorc cu
aceiaşi rugăminte, că nu vreau să devin infractor punând mâna pe
par. Mă mai duc, după aceea, la Comitetul Central…
- Puiule, ţi-ai pierdut cumpătul. Făget ăsta o să umble cu
reclamaţii pe la partid şi nu e bine! Cei de la organizaţia de bază au
început să mă iscodească despre tine.
- Pentru ce?
- Dacă ai un moral muncitoresc solid, dacă nu te abaţi de la
linie, despre rudele tale… dacă chinui oamenii prea tare sau te
delaşi… ne caută bube în cap. Dacă ne-ar urmări şi ne-ar prinde
făcând dragoste? Eu nu sunt măritată dar tu ai femeie şi copii! Mă
duc după el să-l liniştesc, vin imediat.
- Făget George!
- Da, doamnă! Ce s-a întâmplat?
- Lasă o cerere la noi în care să menţionezi transferul de la
noi la Brăila. Vino peste o lună şi caută să mă găseşti pe mine. Până
atunci încearcă să găseşti ceva de lucru prin alte păriţi. Trasnferul nu
este sigur dar o încercare nu strică.
- Mulţumesc, doamnă, aşa am să fac.
- Scrie-o acum, uite hârtie şi stilou.

- Rotăruş!
- Ce-i cu tine la Cluj, Făget George?
- Caut de lucru.

116
 - Nu ai repartiţie în navigaţie ca toţi colegii noştri?
- Am, dar nu mă pot prezenta la locul de muncă deoarece nu-
mi dă miliţia aprobare să intru în zona de frontieră. Origine proastă,
nemuncitorească pură. Tu, Rotăruş Pavel, ce faci în Cluj?
- Origine muncitorească pură, cum zici tu. Câţiva, de la
marină au fost trimişi la politehnică, fără examen de admitere şi cu
bursă. Eu am nimerit-o mai prost, în ţară, căci Safalache şi Enache
sunt în URSS, la Moscova. Or să iasă ingineri constructori navali.
- De ce crezi că ei au nimerit-o mai bine?!
- Fiindcă n-or să lucreze ca ingineri în şantiere ci la
ministere, în funcţii mari. Învăţământul rusesc e mai bun ca al nostru,
fost până acum burghezo-moşieresc şi cine vine din Rusia sunt
oameni de mare încredere. Au văzut acolo, cu ochii lor comunismu
victorios. Comunismu va cuprinde tot globu, Făget George.
- Când aţi fost trimişi la studii superioare s-a ţinut cont de
medii?
- Da de unde… Dosaru contează. Tata a fost miner şi-acum
este activist de partid pe Valea Jiului. Ai găsit de lucru?
- Nu, nu vrea nimeni să mă angajeze deşi sunt posturi
pretutindeni. Originea…
- Pari obosit şi jerpelit! Oi fi flămând! Hai cu mine la cantină
şi-om găsi un supliment pentru tine. Mulţi colegi nu au bursă, nu au
cantină şi adună resturi de pe mese.
- Nu merg şi nici nu-ţi mulţumesc. Eu am terminat liceul cu
medie mai mare decât tine şi-ar trebui să aduni tu resturile. Crezi,
Rotăruş, c-ai să poţi trece clasa?
- Nu ne lasă pe noi că avem origine sănătoasă.
- Cu o asemenea biografie vrei să te angajezi muncitor
necalificat la fabrica de cherestea. Făget George fiu de chiabur,
puşcăriaş, rude în America… Fugi, fugi repede din Braşov că în Ţara
Făgăraşului s-au ridicat ţăranii cu bâtele împotriva comunismului şi-a
bolşevismului… Îi vânează securitatea prin păduri şi văgăuni. Fugi
Făget George cât mai departe de Braşov. Du-te la canalul Dunăre –
Marea Neagră că acolo se lucrează numai cu deţinuţii.

117
 - Da, Făget George, avem un post de tehnician forestier şi
căutăm de mult un absolvent de liceu să-l angajăm. Fă o cerere şi-o
autobiografie. Sper să ai origine sănătoasă.
- Nu prea, tovarăşe şef serviciu cadre; chiabur şi tot
putregaiul.
- Şi îndrăzneşti să vii în Hunedoara ca să te angajezi ca
silvic?! Ştii de ce-i postul liber?
- Nu!
- Fostul tehnician a adăpostit în cabană un bandit rănit ce
luptaseră împotriva orânduirii socialiste. Acum-i la canal. Fugi că te
prinde securitatea, fugi…

- Să te angajăm miner pe Valea Jiului cu originea asta

putredă! Făget George eşti un prost. Minerii se răzvrătesc mereu. E
muncă grea în subteran şi vor salarii mari. Fugi, fugi că la prima
răscoală a minerilor vei fi primul arestat şi trimis la canal. Fugi cât
mai departe de clasa muncitoare că ea deţine puterea.

- Tovarăşe Făget George aici la Bicaz lucrăm numai cu

brigadieri voluntari şi deci nu avem salariaţi. Şi cei care manevrează
utilajele provin din brigadieri calificaţi la locul de muncă. Ai origine
sănătoasă?
- Nu prea…
- Bine ai venit, Făget George. Ia repartiţia la Căi navigabile
Brăila. Vezi cum calci pe acolo că tovarăşul Teleagă a fost cu
sorcova şi ţi-a netezit calea şi deci n-o să fii primit cu flori. Pleacă
capu, fă-te frate cu dracu până treci puntea.
- De ce faceţi astea pentru mine doamnă?
- Aş fi vrut să am şi eu un băiat aşa chipeş şi educat ca tine.
Mi-a plăcut că mi-ai zis doamnă că din „Tovarăşe” nu mă scoate
nimeni pe aici. Să nu crezi c-o duc pe roze! Lupt serios, mai mult
dezbrăcată, ca să mă menţin… Mergi sănătos.

118
 - Aşteptaţi aici, în hol. Vă chem eu la tovarăşul şef!

- A venit! Dă-l unde te-am rugat.

- Nu-l dau, sevastiţa! Te-am angajat magazioneră cu o
condiţie şi nu te-ai ţinut!
- Scarlat Iani e căpitan, se aude şi ne facem de ruşine pe toată
Dunărea. Am şi fată mare…
- Pe toate acestea le ştiai, Sevastiţa, când ai promis. Mi se
pare mie că ţinteşti mai sus, dar să ştii că reclamaţiile vin la mine,
uite-le aici, dosarul e gros şi trebuie doar să-l punem în discuţia
organizaţiei de bază. Du-te la tovarăşul director şi cere-i lui să-l dea
pe remorcherul Banat căci tovarăşul Teleagă a indicat să-l dăm pe
şalandra drăgi de pe canalul Dervent.
- Un ofiţer stagiar pe şalandră!? Ce-i marinar de rând! E
plină navigaţia fluvială de înlocuitori necalificaţi analfabeţi, nu avem
ofiţeri, căpitani şi trimitem stagiarii la munca de jos!
- La reeducare, la munca de jos aşa a indicat tovarăşul
Teleagă. Are origine putredă. E tobă de carte dar nu ştie ce-o o
parâmă, bită, baba, bandulă… S-o ia de jos dacă vrea să ajungă
marinar de nădejde, de încredere.
- Aici, în bazinul Brăila, draga adânceşte apa scoţând
nămolul de pe fund şi-l răstoarnă în şalandră. Remorcherul Banat
remorchează şalandra până în mijlocul Dunării, goleşte şalandra şi
vine înapoi. Aici, în bazin se draghează şi iarna draga de pe Dervent
a fost adusă la iernat pe Canalul Măcin. Dă-l, până la primăvară pe
remorcherul Banat.
- S-ar putea… dar…
- De data asta am să mă ţin de promisiune.
- Trebuie să te ţii, Sevastiţo, că ţi-a ajuns cuţitul la os. Mai
sunt doar câţiva ani până la pensionarea lui Iani. Numai să nu mai
facă prostii.
- Prostii o să mai facă numai că trebuie acoperit. Să-l văd la
pensie, fata măritată că abia după aceea răsuflu şi eu. Deci ne-am
înţeles?
- Trimite-l la mine pe Făget George.

119
 X

- Cârma la dreapta, Răsmeriţă că intrăm în Canalul Măcin,

de unde vine un convoi la vale şi-i pericol de ciocnire. Banda dreapta
c-am pus toată viteza înainte. Nostromule, semnalizează prin
portavoce că dă convoiul peste noi. Şef mecanic, bagă toată viteza.
- Şalandra-i încărcată cu nămol, are viteză şi n-avem putere
să-l întoarcem cu prova în amonte. O să ne tragă după el şi-o să ne
lipsească!
- Şef mecanic toată viteza înainte…
- Bum, trosc, buf…
- Aoileuu…
- Pilot Răsmeriţă, acostăm lângă şalandră şi-o luăm la braţ!
Nostromule înlocuieşte-l pe Făget George, stagiarul cu un marinar şi
pe el târâţi-l pe remorcher. Vedeţi ce are şi raportează. Răzmeriţă,
actele remorcherului sunt pe mâna ta, l-ai pus să semneze fişa de
protecţia muncii?
- Norocul nostru e că s-a rupt parâma de la cârligul
remorcherului, a plesnit şalandra şi l-a aruncat pe Făget peste bord.
Ager băiat… s-a agăţat cu mâinile de copastie că dacă ajungea în
Dunăre nu-l mai scoteam. Se îmbiba apa în pufoaică, pâslari şi-l
ducea curentul la fund. Trebuie să întrerupem lucru că-i ger puternic
şi-a îngheţat apa pe remorcher, şalandră şi parâme.
- Dacă se aude ceva la director să dăm vina pe ger, că la
temperaturi scăzute parâmele metalice se rup mai uşor.
- Nu ne mai crede nimeni deoarece dosarul cu reclamaţii e
gros. Mă mir că nu ne-a debarcat până acum; Ancora am pierdut-o,
remorci rupte, ciocniri cu alte vase, indisciplină şi mizerie la bord…
Căpitan Scarlat Iani eşti vânăt la faţă, îţi clănţăne dinţii, lacrimile
curg şi balele şi-ţi tremură palmele. Nu mai nimereşti nici măcar
mânerul telegrafului.
- De ce pilot Răsmeriţă Gheorghe nu mi-ai zis din timp să
facem rondoul larg şi să încetinim viteza ca să putem întoarce
şalandra?
- Nu vezi, căpitane, că tremuri din toate balamalele?
- Dă-mi un pahar şi-mi trece!
- Nu mai am, s-a terminat…

120
 - Când ajungem la mal să iei banii din casa vasului şi să iei o
sticlă.
- De ce nu mi-ai dat casa vasului fără chitanţă şi semnătură?
- Trebuie să dăm socoteală pentru banii vasului. Cu ei
cumpărăm alimente pentru bucătăria remorcherului.
- Am tot cumpărat rachiu din casa vasului şi-am pus la loc
din salariul meu. Am şi eu greutăţi; femeie, copii, dări la stat… Când
iei salariul dă-mi-l mie şi-ţi cumpăr rachiu până s-o termina.
- Aşa aş face dar mi-e frică de nevastă-mea Sevastiţia. Ştii
că-i aprigă foc. Nici tu, pilot Răsmeriţă, nu iei bine salariul şi
nevastă-ta e pe chei şi ţi-l umflă.
- Nu mă îmbarcam eu dacă aveam de unde plăti dările… Ţin
cu dinţii de pământ, cât pot, dar până la urmă tot la colectiv ajunge.
Ne înghesuie şi nu putem face faţă. O să înceapă să mă preseze şi cu
serviciul.
- Cum ai ajuns pilot, Răsmeriţă, că brevet nu ai. cârma
stângă că ne ciocnim cu zevzecul ăla ce iese din bazin! N-auzi…
banda la stânga!
- A semnalizat că ţine dreapta şi noi tot dreapta ţinem la
întâlnire. Nici cu auzul nu stai bine căpitane! Ia paharul acesta cu
rachiu, e ultimul şi vezi ce faci cu alcoolismu că ai început, căpitan
Iani, să ai vedenii, respectiv să-ţi faci păreri greşite şi cum ai
comanda în mână o greşeală înseamnă catastrofă… morţi, pagube
materiale imense!
- Ai dreptate; noaptea se face că ies şerpii din duşumea şi mă
încolăcesc… mai dă-mi un pahar căci numai m-ai amăgit cu stropul
acesta!
- Uite sticla goală!
- Dă-o încoace că mai are un strop. Câte şalandre am dus
astăzi?
- Şase, c-am manevrat greu printre sloiuri.
- Douăsprezece… vezi să consemnezi în jurnalul nostru de
bord, precum şi căpitanul dragor. Nu ne măsoară şi numără nimeni.
Dacă depăşim norma luăm şi-o primă. E prost că Sevastiţa îşi bagă
nasul peste tot şi nici măcar prima n-o pot dosi.
- Stop maşina, căpitane şi toată viteza înapoi…
- Trosc, buf…

121
 - Ce faci beţivule, ia mâna de pe telegraf dacă nu eşti în stare
să faci o manevră simplă. Mi-ai distrus şinele, brâiele, baloanele de
protecţie. De data asta nu te mai cocoloşesc, ai să plăteşti toate
daunele, drept la căpitănie te reclam.
- Măi Sorocene! las-o mai moale căci noi am început să
murim de când ne retrăgeam din Crimea. Ultima dată am mierlit-o la
Isaccea, când am dat peste mina aceia blestemată şi ne-a aruncat în
aer. Mai ţii minte căpitan dragor Soroceau? Mai ţii minte cum ai
ajuns la mal printre sloiuri? Nu-ţi mai aduci aminte deoarece erai
rănit şi leşinat. Eu te-am târât printre sloiuri până la mal. la retragerea
de la Odesa ne-a bombardat rusu, mai ţii minte? Soldaţii aprinşi erau
aruncaţi în aer de suflul exploziilor şi luminau întunericul nopţii
torţile vii. Şlepurile se scufundau, soldaţii se agăţau unii de alţii şi
aşa ciorchinii se înecau. Tu Soroceanu te-ai agăţat de umărul meu şi
abia te-am târât până pe Insula Şerpilor. Te-am salvat de la moarte de
două ori şi-acum te duci să mă pârăşti la căpitănie pentru un fleac?
Du-te mă târâie brâu că pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti.
Ar fi trebuit să fiu pensionat cu o pensie mare şi să fi avut pieptul
plin de decoraţii şi nu să-ţi berbecesc draga. Tu ştii că nu mai văd să
nimeresc mânerul telegrafului? Adu un pahar cu rachiu, vezi să fie
plin şi te iert. Mă berbecule! noi suntem morţi de mult, ne-au ronţăit
racii şi bibanii pe fundul apei. Am luptat împotriva ruşilor, am fost
învinşi iar acum suntem morţi pe picioare. Tu nu ai nici măcar o
proteză şi te sprijini pe cârjă. Noroc şi-ţi mulţumesc.
- Căpitan Iani, cere să fii pensionat!
- M-a pensionat cu un stagiar, Făget George. L-am ologit c-o
parâmă plesnită. O să-şi vină în fire şi-o să-l învăţ să manevreze
remorcherul, iar apoi o să pensionez dormind pe canapeaua din
comandă că de la Insula Şerpilor încoace e başca. Vezi că am
înregistrat douăsprezece şalandre.
- Las-o la zece că-i prea lungă coada vulpii, mai scurteaz-o şi
ieşim ţac pe ţac.
- Iaso, Sorocene!
- Iaso, Barba!
- Tuut!
- La ordin, domnule căpitan!
- Marinar de serviciu, să vină şefu de echipaj.
- La ordin, domnule căpitan!

122
 - Nostromule! ce se aude cu stagiarul?
- Abia l-am ridicat în patul de deasupra. S-a nimerit cu faţa
la perete şi-a încremenit aşa.
- E vătămat?
- A venit pe picioare de pe şalandră. Pare speriat! S-a făcut
moale ca o mămăligă!
- A învăţat meserie de pe punte? Aşa ţi-am ordonat.
- Ştie dar este mut. Ştie să facă noduri împletite, să
matisească şi să lege şi să dezlege parâmele mai bine decât noi. Se
cunoaşte că are şcoală şi practică. Zice că aveau navă şcoală pe care
se îmbarcau. Era cu motor şi vele. Capătul parâmei de la căldarea cu
care scoatem apa din Dunăre, avea un ochi, pe care băgam mâna.
- Avea! Nu mai are?
- Pâcă! adu găleata de apă! Vdeţi! i-a tăiat ochiu şi-n loc a
împletit acest nod conic de-i zice cap de bulgar. La început m-am
supărat obiectând că se poate scăpa căldarea în apă şi i-am spus. N-a
zis nimic dar tot eu mi-am dat seama că ochiul vârât pe mână, la
curent puternic, poate să tragă marinarul în apă şi să se înece tras de
căldare. Aşa, nodul scapă din palmă, se pierde numai căldarea şi
scapă marinarul.
- Cine doarme în cabina secundului?
- Eu, domnule căpitan, cu voia dumneavoastră.
- De acum încolo stagiarul devine secund şi cer echipajului
să se supună ordinelor lui. A fost osândit, a pătimit ducându-şi
crucea. Ai înţeles ce ai de făcut?
- Am înţeles.
- Spune-i secundului să vină la comandă!
- Cum te simţi domnule secund, eşti vătămat pe undeva?
- Sunt stagiar… Cârligu, de care se agaţă remorca, e bolnav!
- Gangele!
- Da! îi lipseşte arcul amortizor şi favorizează ruperea
remorcilor. E periculos şi pentru echipaj.
- Peste un an te prezinţi la examenul de secund şi vei obţine
brevetul. Până atunci ţii locul secundului. Gangele o să-l schimbăm
când o să intrăm în şantier pentru reparaţii. Iei în primire, de la pilot,
documentele vasului şi te muţi, cu locul de muncă, la comandă. Vei
învăţa să manevrezi remorcherul şi-n marş vei sta, cât mai mult la
timonă. Când înoptăm în port cei de pe aici merg acasă şi-n lipsa mea

123
răspunzi de remorcher. Să pui echipajul să taie gheaţa cu joagărul şi
topoarele din jurul navei. Tabla bordajului este ruginită şi trebuie
atenţie sporită să nu se facă vreo gaură, că intră apa şi ne scufundăm.
Noi plecăm.

- Intrăm să luăm câte o ţuică, domnule căpitan!

- Zicea-i că nu-s bani!
- De câte una am. De ce m-aţi întrebat cum am ajuns pilot că
doar ştiţi şi-aţi fost de acord să mă luaţi pe remorcher!
- Nu eu ci Sevastiţa…
- M-a ţinut pământul pe loc şi nici carte nu prea ştiu. Tot
sperând să mă întorc în sat anii au trecut şi-am ajuns doar şef de
echipaj. La pământ nu mă mai pot întoarce că sunt forţat să-l trec în
colectiv. Mă presează cu cotele şi ameninţările. Or să lucreze femeia
şi copiii în colectiv iar eu vreau să rămân la timonă, locţiitor până-mi
iau brevetul de pilot. Doamna Sevastiţa m-a ajutat să devin pilot fără
brevet, ca mulţi alţii, dar să ştiţi că n-a luat nimic. Noi îi dăm, la
magazie, câte un miel, ouă, vin, ţuică, peşte, brânză şi de acolo de la
şeful serviciului personal, contabilul şi directorul. Zic ei că aşa nu se
vede, nu se ştie şi-s cinstiţi. Aşa am reuşit să mă învoiască câte o
săptămână două ca să mă duc acasă, la Jijila, în timpul coasei, sapei,
culesului.
- Deci, Răsmeriţă, erai pontat prezent la rezervă dar în
realitate coseai acasă, tu şi alţii şi vă întorceaţi cu mielu!
- Eu mă achit, ei fură… ei comuniştii mărunţi căci cei mari,
de la putere, nu fură ci iau.
- Cum aşa?
- Iau pământul ţăranilor şi-l transformă în colective, ferme şi
de acolo nu mai fură ci iau. Iau, ca stăpâni ai bogăţiilor ţării.
- Cu Sevastiţa s-au stricat lucrurile din timpul războiului,
Răsmeriţă. Întâi am prins-o cu un neamţ, apoi cu ruşii, şi acum cu
ăsta de la personal.
- Ştiţi!
- Ştiu şi las lucrurile aşa, că eu sunt mort din război. Şi dacă
apuc pensia şi dacă nu, eu tot mort sunt.
- Trebuie să vă încurajaţi, domnule căpitan!

124
 - S-a dus curajul pe frontul de răsărit. De acolo a apărut
deşărtăciunea vieţii. Să umbli cu vaporul pe Dunăre şi Marea Neagră
patru ani, patru ani cu frica-n sân că în orice clipă poţi să dai peste o
mină şi să fii aruncat în aer. De două ori am sărit în aer şi Basarabia a
rămas tot la ruşi. Toate sacrificiile au rămas zadarnice şi-n plus
Armata Roşie ne stă pe grumaz ca învinşi de război şi ocupaţi.
Activiştii lor de partid ne scufundă în sclavia comunistă. Şi dacă mă
trezesc eu din morţi tot mă omoară ei, comuniştii, căci eu aparţin
trecutului. Beţia mă ajută să scap de ei căci nu-şi pun mintea cu un
handicapat alcoolic. Nu figurez printre duşmanii lor cu care să se
răfuiască imediat. Dacă n-o dădeam pe alcool eram de mult în
puşcărie.
- Ce pedeapsă trebuie să îndeplinească … secundu!
- Ereditară. Părinţii şi bunicii lui Făget au fost ţărani înstăriţi
din Dobrogea. Tatăl lui Făget, ca deţinut, a ridicat digul din faţa
noastră de peste Dunăre, ce înconjoară Insula Mare a Brăilei. Tatăl
lui Făget era unul dintre deţinuţii pe care-i căram noi cu ceamurile de
la penitenciare la locul osândei. În timpul acesta comuniştii îi luau
pământul, casa şi le treceau la fermă. Acum comuniştii îi ţin sub
supraveghere ca să nu uneltească împotriva lor şi să nu ajungă la
locuri de răspundere. Teleagă a venit special aici ca să se asigure că
Făget George va fi împotmolit la şalandră. Sevastiţa, ca să mă vadă
pe mine la pensie mi-l dă mie pe Făget şi-l păcăleşte pe Teleagă. Mai
cere câte o ţuică.
- Numai câte una ca să fie cu soţ. Momiţi-l pe Făget acasă
poate-i place fata că-i de măritat.
- Eu nu! Sigur c-o s-o facă Sevastiţa. Fata s-a luat după
maică-sa şi trece din bărbat în bărbat. Ţigări, cafele, coniac şi nu vrea
să audă de muncă. Nu vreau să-l arunc eu pe Făget pe aşa mâini.
Poate o fi ceva de capul lui şi dac-o fi să se strice s-o facă singur.
Mai cere câte una, Răsmeriţă, să fie sfânta treime.
- O să ajungeţi greu acasă şi acolo doamna Sevastiţa…
- Şi fata sare cu clanţa pe mine. Nu-i prima dată şi numai
pământul acoperă totul… se aşterne uitarea şi poate că-i pace pe
tărâmul celălalt!

125
126
 LIPOVEANU`

- Ce-i cu tine, Vlaicu Dumitru!... Te-ai prostit? Vino-ţi în fire

că ţi-au luat seama colegii şi te observă şi profesorul. Acum îşi lasă
ochelarii pe nas şi priveşte pe sub sprâncene. Cu ochelarii vede de
aproape la tablă, planşele, notiţele de pe care se orientează în
predarea cursului şi preparatele de pe catedră. El ne predă nouă,
studenţilor şi doreşte ca noi să înţelegem cursul din amfiteatru, să
putem învăţa uşor acasă şi să luăm note bune la examen. Ne vede
fără ochelari şi de aceea şi-i lasă pe nas. Atenţie; se uită la tine şi de
aceea şi-i lasă, îţi vede golul din priviri şi-şi dă seama că eşti cu
gândul în alte părţi. Dumitre, n-auzi?
- De ce mă strângi de mână şi mă zgâlţâi…
- Dumneata de acolo… Nu-ţi este gândul la tablă, nu-ţi faci
desenele şi nu laşi nici fata în pace. Fii atent şi fă-ţi datoria că fata nu
este secţiune transversală prin tegument şi la examen va trebui să
vorbeşti despre mezenchim, mezoderm şi altele… Cum te cheamă şi
de unde eşti?
- Vlaicu Dumitru şi sunt din Jurilovca.
- Jurilovca!... Măi pescarule de câte ori ai dat până ai intrat şi
ce notă ţi-am dat eu la admitere?
- Am terminat liceul anul acesta, am dat prima dată şi la
admitere mi-aţi dat zece cu felicitări.
- Anul acesta, zece cu felicitări!... Vezi să nu te pierzi că-mi
iau felicitările înapoi. Hei pescarule, fii atent că iar o iei razna cu
privirea. Şi tu creolo să nu suceşti gâtul băiatului că-i învăţat cu plete
aurii. Pe tine cum te cheamă?
- Leabu Teodora, am absolvit liceul sanitar acum patru ani.
Nu am avut dreptul să dau examen pentru admitere în învăţământul
superior decât după un stagiu de trei ani în câmpul muncii. Anul
trecut am picat şi anul acesta am luat, tot cu felicitări. Sunt
bucureşteancă. Tata a murit pe front. Mama îi priveşte şapca pe
şifonier în fiecare dimineaţă şi apoi pleacă la lucru, e croitoreasă,

127
coase numai pantaloni bărbăteşti. Toţi tinerii din Bucureşti poartă
pantaloni cusuţi de ea.
- Toţi! Şi Vlaicu Dumitru?
- Încă nu i-am povestit până acum.
- Şi speri…
- Dacă s-o lăsa!
- Aduci mai degrabă a spaniolă decât a româncă!
- Strămoşii mei sunt de prin Bărăgan, bunica purta fustă
creaţă până la pământ şi tata a fost luat copil de trupă.
- Tot aşa o să-mi turui şi la examene… Deci în secţiunea
transversală se pot observa celulele…
- Vlaicu Dumitru, mergi pe lângă mine ca pe lângă un corp
neînsufleţit! Fac prinsoare c-ai uitat unde mergem.
- Ce spui!
- Vezi!... Nici nu mă auzi când vorbesc, mergi cu mintea
aiurea… Ce-i cu tine!
„Maria încă mai e cu mine, stă lipită de umărul meu, îi simt
arsura pielii pe faţă, pe urechi, peste tot. îmi stă în suflet şi-mi
şopteşte şi în acelaşi timp îmi strânge inima în gheare şi-mi
sângerează. Ce s-a întâmplat…?! Ciac-ciac; ciac-ciac, eşti acolo? Se
pare că trenul bate pasul pe loc! Părule, părule îţi văd vârful
coroanei, se aude şi vântul cum foşneşte prin coama ta! Ciac-ciac,
ciac-ciac vin, vin pe drum de fier şi-aş vrea să zbor mai iute ca
gândul, Ciac-ciac vin, vin… Dar unde-i Maria! Năvală, nenea Ghiu,
unde-s! Ciac-ciac ştiu că eşti acolo pe crăcuţa părului şi-n ghimpii lui
ai agăţat un guştere, o rădaşcă şi o ţestoasă mică abia ieşită din
găoace. Anunţă-i pe toţi că vin, vin şi nu vin căci roţile parcă stau pe
loc. chinţ-chinţ, te văd şi pe tine. Te-ai trezit în zori de zi şi te mişti
în culcuş, te întinzi, caşti, mustăceşti şi tragi cu urechea spre gura
vizuinei ca să pricepi dacă s-a trezit şi Ciac-ciac. Când se apropie
vreun duşman de al tău, Ciac-ciac începe să facă gălăgie mare; ciac-
ciac, ciac-ciac, ciac-ciac şi se avântă bătăios către şoimi, vultani şi
nu-i scapă nici nevăstuica şi dihorul. Mare noroc ai tu cu Ciac-ciac,
dar şi tu-l avertizezi pe el. Cu ochii tăi bulbucaţi aşezaţi pe partea de
deasupra capului vezi şi duşmanii înaripaţi ai lui Ciac-ciac, care se
apropie de cuib să-i fure ouăle sau puii şi începi să şuieri „chinţ-
chinţ, chinţ-chinţ”, de te aude Ciac-ciac de la mare distanţă pe unde
agoniseşte după hrană, că-i şi el mare hoţoman; fură puii şi ouăle

128
altor păsărele, prinde şoareci, şopârle şi insecte diferite. Şi chiar dacă
nu te aude pe tine, semnalele tale sunt preluate de alţi popândăi şi din
colonie în colonie chinţurile stridente ajung rapid la mare depărtare şi
oriunde ar hoinări Ciac-ciac le aude şi soseşte gata de atac.
Şi tu părule; rezişti de mulţi ani pe movila înţelenită. Pădurea
Babadag, din care făceai şi tu parte, s-a retras cu circa treizeci de
kilometri şi-ai rămas singuratic pe movila de pământ galben înţelenit
cu porumbari şi măceşi. Pe movila de pe deal ţii singur piept
Crivăţului şi arşiţei. Crăcile, din ce în ce mai scurte, ţi-au ajuns nişte
cioate ţepoase pe care ici-acolo tremură în vânt frunze rotunde şi
lucioase. Coaja ţi-a devenit o scoarţă crăpată de culoare ruginiu
prăfuită. Ai avut noroc cu umbra ta firavă la care totuşi, se răcoreşte
trecătorul şi ţăranul, în arşiţa amiezii se trage la umbra ta, îşi scoate
merindele din traistă şi după ce se ospătează aţipeşte sub adăpostul
tău. Pentru mine reprezinţi semnul că am ajuns acasă. Scot capul pe
fereastra trenului şi te văd în depărtare şi ştiu că se apropie halta
Mocani, unde cobor şi apoi pe jos, printre porumbişti şi vii ajung
acasă. Te uit timp îndelungat. Părule, numai când mă întorc acasă îmi
aduc aminte de tine şi te caut din depărtare mai întâi cu gândul ca
acum şi mai e mult până la tine părule, şi ce dor îmi este de tine! De
fiecare dată când îmi apari în gând, promit că am să mă abat din
drum şi să poposesc câteva clipe sub umbra ta, dar cum cobor din
tren te uit şi grăbesc spre casă. Acum mai e mult până la tine…”
- Vlăicuţule, fac prinsoare pe un film şi sigur ai să plăteşti tu
biletele şi ai să le şi procuri, că nu ştii ce faci acum! Stau şi mă întreb
oare de ce îmi pierd timpul cu tine care eşti permanent cu gândul
rătăcit. Îmi vine să cred că am avut o halucinaţie în timpul
examenului de admitere. Erai numai viaţă prezentă, din priviri, de pe
faţă şi din tot corpul îţi iradia o vitalitate molipsitoare, îmi era mai
mare dragul să te privesc. Eram sigură că luăm amândoi admiterea
numai după siguranţa şi optimismul tău. Dumitre, cu tine vorbesc,
trezeşte-te că ţi s-a răcit cafeaua şi ţi s-a stins ţigara nefumată!
- Theodora, începu Dumitru să vorbească ca după un somn
greu cu vise multe şi urâte, cafeaua şi ţigara sunt dăunătoare
corpului.
- Atunci de ce bei şi fumezi? Văd bine că nu am cu cine
vorbi. Ar trebui să plec, dar trebuie să plătesc, căci dacă te las singur

129
şi vine ospătarul cu nota de plată ai să-l întrebi „ce cafea, ce fată?”.
Uite mă ambiţionez şi eu şi stau, stau şi aştept să te trezeşti…
„Şi cu Maria ce-a fost? Ce să fie… Am venit amândoi la
Bucureşti, eu m-am înscris la biologie, ea la istorie. La început ne
întâlneam în fiecare seară la ceas, la Universitate şi coboram pe
bulevardul 6 Martie spre Cişmigiu. În faţa Universităţii admiram
statuile şi Maria zicea:
- Rosseti a ascultat un student şi uite-l cum frunzăreşte
nemulţumit.
- Asta nu ştii, nici pe asta, nici pe asta, nu pot să te trec.
Studentul se duce la Eliade Rădulescu şi-l roagă să intervină pe lângă
Rosseti; Eliade, cu capul în jos şi braţele desfăcute…, uite, îl vezi
Dumitre, îi spune studentului:
- Nu pot dragul meu, nu am nici o putere pe lângă domnul
profesor Rosseti. Du-te la Domnitor şi plânge-te lui că e atotputernic.
Se duce studentul şi îngenunchează în faţa Măriei sale, se roagă şi
uite-l pe Mihai Viteazu, în picioare pe scările ducipalului, îmbrăcat
în zale şi cu barda în braţul ridicat, se răsteşte la student:
- La oaste golane!
- Ha-ha-ha, bine i-a făcut, auzi tu să se milogească ca să-l
treacă, ha-ha, dar de unde ştii tu gluma asta?
- De la un student din anul trei. A fost numit de decanat să ne
conducă la cămin, cantină, secretariat, clase de concurs, bibliotecă şi
altele. E pretutindeni prin culoare, săli, sală de lectură, e făcut bine,
se îmbracă cu gust şi-i atent cu fetele. Le procură şi bilete la operetă.
- Operetă!
- Da operetă, un fel de hibrid între muzica uşoară, revistă şi
operă.
- Revistă!
- Acolo unde a jucat şi murit Tănase…
- Sunt sigur c-ai să le vezi pe toate.
- După admitere. Până la afişarea rezultatelor o să dureze
câteva zile şi am hotărât cu fetele să mergem.
Hai să ne aşezăm pe banca asta la o ţigară şi apoi plecăm că
am de repetat.
- La o ţigară! Fumezi Maria?
- Dragă, nu mai suntem la Jurilovca şi la Dolojman. Aici
toate candidatele, dimineaţa la prima oră, beau cafea amară şi

130
fumează lungi şi blonde. Eu m-am obişnuit cu Snagov, dar va trebui
să trec la kent că mă fac astea provincială. Sunt unele care dau
admiterea a şasea şi a şaptea oară şi sunt foarte rafinate. A trebuit să-
mi iau sandală cu toc şi jupon.
- Şi cârmâzuri…
- Astea le-am împrumutat de la ele, dar va trebui să-mi iau…
Am plecat. Pa! Dacă vezi că nu mai vin la ceas să ştii că-s ocupată şi-
apoi la ceas se întâlnesc numai provincialii. Va trebui să ne întâlnim
la un cafe-bar de pe Calea Victoriei sau Magheru, sau aici în spatele
universităţii, este unul al studenţilor. Trebuie să ne punem la punct
cu îmbrăcămintea şi gesturile, că altfel râd de noi şi nu trebuie să
arătăm ca provincialii. Vezi şi tu de pantalonii ăia groşi şi de pantofii
butucănoşi. Trebuie să ne punem la curent. Pa şi succes la admitere!
Ciac-ciac, de atunci nu am mai văzut-o pe Maria, auzi tu
Chinţ-chinţ; numai provincialii se întâlnesc la ceasul de la
Universitate! Cafe-bar, ţigări, cafele, toace, cârmâzuri pe faţă şi
studentul atent, chipeş… Ieri s-au afişat rezultatele, Maria a luat
printre primele şi eu la fel şi ar fi trebuit să vină cu trenul acesta.
Părule, părule, te văd şi-ţi aud coama cu foşneşte în bătaia vântului.
Arşiţa scorojeşte câmpul, boabele se coc şi eu vin singur. Măcar
Năvală de m-ar aştepta în halta Mocani.”
- Am ajuns acasă Dumitre; ai tăcut tot timpul în tramvai şi pe
stradă, vino-ţi în fire că-i mama acasă şi să nu te observe că eşti
rătăcit!
- Mama!
- Mama mea, croitoreasa, vrea să-ţi ia măsură pentru un
pantalon de velur. O să-ţi stea bine cu ţinuta ta de sportiv. Stofa costă
ieftin şi cusutul la fel, aduci banii când vii din vacanţă.
- Dar eu nu am zis nimic de nici un pantalon!
- Dar parcă eu am zis! Mama a fost cu ideea şi nu-i frumos s-
o refuzi, mai ales că este aşa de drăguţă cu tine. Te rog să n-o
mâhneşti că trudeşte destul, pleacă dimineaţa la şase şi se întoarce
seara. Casa e a noastră de la tata, impozitu este mare, mâncarea,
întreţinerea, le duce numai mama şi e bucuroasă că o poate face.
- De ce s-o mai împovărez şi eu!
- E plăcerea ei şi nu are prea multe. Se bucură când vede pe
un tânăr sportiv un pantalon cusut de ea. De ce să-i iei o plăcere?
- Bine, dar…

131
 - Intraţi, intraţi! Bine aţi venit, nu te descălţa Dumitre că e o
cinste pentru o fată gospodină ca Theodora să facă curat după oaspeţi
de seamă. Aşezaţi-vă la masă că vă aduc acum gogoşi umplute cu
piersici şi caise, e specialitatea fetei. Când vrea să-mi facă o plăcere
îmi pregăteşte gogoşi umplute cu fructe. Sunt tare gustoase. Eu nu le
reuşesc ca ea.

- Te-ai întors!... Până unde l-ai condus?

- Până la tramvai, mamă.
- Şi cum a fost, ce-a zis?
- Tace în privirea lui rătăcită, tace şi se îndârjeşte. Nu tu
mulţumesc pentru gogoşi, pentru pantalon…
O săptămână am trudit pe brânci; scoate totul afară, spală,
curăţă, aranjează ca să-l primim pe pescar şi el nu a observat nimic.
Macină la morişca lui; fiecare neuron e o piatră de râşniţă… şi
macină şi macină…
- Dar ce macină, ce grăunţe râşneşte?
- Nu ştiu mamă! De unde să ştiu?
- Şi ce-i de făcut şi de altfel ce gânduri ai cu el? Poate nu te
vrea şi se lasă şi el aşa o bucată de vreme, dus de valul Bucureştiului.
Te-ai agăţat de el şi vrei să-l păstrezi, fără să fi simţit şi el ce simţi
tu! Ai ocazia să te frigi…
- M-am mai fript eu şi alte dăţi… Vezi bine că trăiesc şi încă
bine… Sunt studentă şi nu o oarecare, sănătoasă şi-am să rămân
cadru universitar. Mi-am pipăit adversarii, nu sunt de soi, am să iau
note mari şi-am să termin facultatea în frunte. Majoritatea colegilor
sunt din cei care li se pare o minune că se cheamă studenţi. Au
terminat liceul pe la sate şi oraşe mici, cu profesori suplinitori,
necalificaţi. Nu au instrucţie şi educaţie solidă. Lupta lor e să-şi ia
examenele şi dacă se poate să obţină bursă. La engleză chinuie serios
fonetica iar de microscop se apropie ca de un balaur cu şapte capete
care scoate pe ochi flăcări şi pe nas fum încins de smoală. Sparg
lamelele, strică lentilele şi preparatele de sunt asistenţii cu ochii
numai pe ei.
- Dar Dumitru?
- Dumitru!... E o problemă dificilă… Nu dă cu oiştea în gard
şi-o să se descurce dar…
- Dar ce!

132
 - Asta este că nici eu nu ştiu! Când a pus mâna pe microscop
eram ochi şi urechi, aşteptam să se fâstâcească şi să intervin eu.
Credeam că numai eu sunt scurtă de coadă, când acolo pescaru…
- Ei… văd că te-ai molipsit şi tu, te-ai rătăcit! Şi de ce-i zici
pescaru! E ca şi cum l-ai porecli în ciudă…
- Păi să vezi; Îşi face liceul într-un sat prăpădit de pescari,
Jurilovca, de pe malul Razelmului. Ne putem închipui ce profesori a
avut, ce laborator… Şi când acolo pescarul nostru, dintr-o dată, pune
mâna pe microscop ca pe un năvod, vreau să zic cu siguranţă şi-l
manevrează cu precizie. Ei, zic eu, lasă că te văd în continuare…
Trebuia să întindem sânge pe lamă şi în continuare să privim la
microscop şi să ne obişnuim cu elementele figurate ale sângelui;
hematiile, globulele albe şi altele… De fapt, acum la început trebuia
doar recoltatul sângelui şi întinderea corectă pe lamă. Operaţiunea
pentru mine era simplă că doar o mai făcusem de mai multe ori la
liceul sanitar şi apoi ca asistentă dădeam diagnosticul; atâtea hematii,
leucocite… Deci, strângi bine buricul degetului cu vată înmuiată în
spirt şi apoi rapid cu precizie împungi pielea cu un bold sterilizat.
Iese o picătură de sânge pe care o întinzi pe o lamă. Se poate face şi
singur dar de regulă se ajută doi studenţi. La majoritatea le este frică
de înţepătură şi la unii le vine rău la vederea sângelui.
Dumitru, cu siguranţă s-a înţepat singur şi-a făcut preparatul
şi colac peste pupăză…
- Hei… domnişoară… Vezi că o iei razna… Te-ai molipsit
de-a binelea…
- Păi cum să nu mă mir… Dumnealui, pescarul, nu s-a
mulţumit cu întinderea perfectă a sângelui. Majoritatea studenţilor, la
început, întind sângele gros pe lamă şi la microscop în loc să vadă
hematiile şi leucocitele zăresc o pată roşie, şi trebuie să repete de mai
multe ori până reuşesc. Asistenţii aleargă de la unul la altul, le arată,
devin nervoşi pentru că studenţii nu sunt în stare să facă un preparat
aşa de simplu, dar pescaru…
- Zi odată…
- Pune picătura pe capătul lamei şi cu o altă lamă întinde
perfect, aşa ca şi cum ar vrea să răzuie tot sângele de pe sticlă. În
felul acesta sângele întins bine devine transparent şi poţi vedea
elementele figurate. Până aici poate fi şi o întâmplare, combinată cu

133
atenţia la explicaţia anterioară dată de asistenţi, un pic de inteligenţă,
dar…
- O mai lungeşti mult? Termină odată că mai avem şi altele
de făcut.
- Ziceai ca să-ţi povestesc ce facem pe la facultate şi acum
avem şi altele de făcut!
- Ei, hai continuă!
- Dumnealui, pescarul, aşează lama la uscat, se duce la
asistentă îi spune nu ştiu ce, asistenta se duce la cutia microscopului,
scoate ceva de acolo şi-i dă, dumnealui, pescarul, se întoarce cu o
lamelă împărţită în pătrăţele mărunte şi mai face un preparat. Să
plesnesc nu altceva…
- De ce?
- Asta-i minunea, dumnealui ştia nu numai să facă
preparatul, cunoştea dinainte cum arată o hematie, o leucocită şi mai
ştia că pentru a le număra are nevoie de o lamelă cu pătrăţele. De
unde ştia el toate astea! Şi să vezi ce uimire şi mai mare la o secţiune
printr-un lăstar. Asta cu sângele o ştiam de la liceu şi de la spital, dar
cu secţiunea haban nu aveam, învăţam acum.
- Şi dumnealui pescaru…
- Pune mâna pe brici, despică un miez de ciocan de porumb,
introduce în despicătură lăstarul, strânge şi hârş…
- Ce hârşi fată! ce hârşi! Te-ai prostit de-a binelea. Ciocani
de porumb, brici şi hârşi!
- Aşa este cum ţi-am spus. Trebuie tăiată o felie subţire că la
microscop se vede prin transparenţă şi dacă tai o felie groasă nu se
vede. O pune dumnealui la microscop şi desenează perfect ca-n carte.
Ei ce zici! el făcuse desenul, asistenta îl laudă, iar eu bâjbâiam cu
briciul o felie groasă. În continuare, el pescarul, începe să arate şi la
alţi colegi. De regulă la lucrările de laborator doi sau trei asistenţi şi
studenţii care nu pricep mai repede roagă pe cei care au priceput şi
aceştia îi ajută.
- Şi totuşi chestiunile astea cu ciocanul de porumb, briciu…
- Trebuie şi metodele mai simple. Desigur că există un aparat
şi care se cheamă microton. În parafină topită introduci un perişor
absorbant şi după ce parafina s-a întărit o tai feliuţe subţiri cu
aparatu. Majoritatea studenţilor vor fi profesori pe la şcolile generale
de la sate, orăşele şi mai rar pe la oraşele mari şi facultăţi, unde vor

134
avea probabil microtom. Pentru mici experienţe de laborator la
şcolile generale e bine să ştii a te folosi de lamă, brici, că sunt la
îndemâna oricui.
- Şi ce urmăreşti cu Dumitru, fata mea? Sau acum te-ai făcut
mare şi te priveşte numai pe tine!
- Ei mamă, m-ai prins niţel întoarsă pe dos şi râzi de mine.
Ce să urmăresc! L-am cunoscut la examenul de admitere. La oral am
intrat împreună şi i-a venit rândul înaintea mea. De regulă candidatul
în faţa comisiei se fâstâceşte şi spune repede, ca pe apă tot ce crede
că ştie. Turuie ca pe apă fără virgulă, punct şi virgulă, două puncte şi
nici punct. Sare, uită, se fâstâceşte, se opreşte şi nu mai ştie de unde
să o ia.
El, pescarul, ars de soare şi cu roşeaţa sângelui se combină
într-un fel de carmin. Apoi sângele dispare şi bronzul dă spre galben,
ca la asiatici. În picioare, în faţa comisiei şi la tablă nu începe să
turuie, ci priveşte în faţă peste comisie ca şi cum în depărtare s-ar
afla un munte înalt cu pădure deasă, jivine înfiorătoare şi în vârf un
vulcan în clocot, munte pe care vrea să-l treacă. Nu se grăbeşte, îşi
linişteşte mai întâi inima, respiraţia şi când comisia e gata să-i spună
trecu la subiectul următor, considerând că pe primul nu-l ştie,
dumnealui pescarul catadicseşte să deschidă gura. Încet, parcă în
taină îşi alege cuvintele şi pe scurt rezumă miezul ideilor. Pe măsură
ce toacă fiecare idee, o scarmănă pe toate feţele de rămân numai
fulgi mărunţi din ea, mai dă câte un exemplu, mai un citat şi parcă
caută printre fulgi să nu care cumva să-i scape ceva nespus. La
început profesorul examinator e satisfăcut, bate mulţumit cu stiloul
pe catedră, numai că Dumitru prinde între buză altă părticică a
subiectului şi-o ia la mărunţit. Se vede bine că se străduieşte să nu-i
scape nimic de spus, dar nu uită nici de virgula şi punct. Se
străduieşte să vorbească cursiv şi fără paraziţi în vorbire.
- Teodora, ce-i cu paraziţii ăştia?
- Ce să fie! … Un şi, un în repetaţi de mai multe ori în
propoziţie sau frază, cacofoniile şi altele. Din strădania lui de a spune
tot, corect şi liniştit ceva tot îl dă de gol. O broboană de sudoare a
ţâşnit după ureche, se prelinge sub gulerul cămăşii. O simte şi ca s-o
şteargă s-ar da de gol. O lasă şi sudoarea se suge în cămaşă.
Profesorul s-a convins că ştie şi-i pune nota maximă, dar Dumitru
nu-şi dă seama, zice înainte, profesorul devine neliniştit. Ar vrea ca

135
viitorul student să se oprească singur. Dumitru îi dă înainte iar
profesorul intervine.
- „Spune mai pe scurt, vorbeşti de două ore şi mai sunt şi alţi
candidaţi.
- Domnule profesor, zice Dumitru, eu doresc să intru, vreau
să spun tot ce ştiu…
- Bine… ai spus tot şi ceva pe deasupra, ţi-am pus nota
maximă.
- Şi-a permis el! Nu i-a fost teamă!...
- Şi eu mi-aş fi permis. Admiterea e pe viaţă şi moarte. Ori,
ori… Să-l fi văzut, mamă, după aceea pe culoar. Roşu la faţă, că
pescaru a îngrămădit tot litoralu în el, cu capul şi pleoapele plecate
cu paşi leneşi dar elastici, se opreşte în faţa mea, îi râde faţa, buzele,
ochii, părul, tot, tot, numai viaţă şi bucurie. Deschide aripile, mă
înşfacă de mijloc, mă învârte ca pe un fulg, de mi-au trosnit toate
oasele şi-n loc să-mi dea drumul mă strânge şi mai tare, mă sărută de
mă înăbuşe… Când mi-a dat drumul în loc să-l plesnesc, să-l
îmbrâncesc, îl ţin cu o mână de umăr aşa cu palma lipită de ceafa lui
şi cu fruntea la pieptul lui nu-mi venea să mă dezlipesc.
- Te lipise-i…
- Da… O moleşeală dulce mă lipise de el… şi a ţinut aşa tot
într-o dulce ameţeală până când s-au afişat rezultatele. Amândoi
eram în fruntea listei. Eram lângă el în faţa afişierului şi parcă atunci
s-a rupt ceva în el, ceva care i-a luat toată viaţa, bucuria şi i-a pus pe
ochi acea aiureală, ceva ce-l face să fie mereu cu gândul aiurea.
Aşteptam să mă ia în seamă, să plecăm împreună, să discutăm
emoţiile prin care am trecut… El, pescaru, înstrăinat pleacă singur
fără să mă ia în seamă. M-am înfuriat şi m-am luat după el.
- L-ai urmărit!...
- Da, l-am urmărit. A luat-o agale pe bulevard către
universitate, s-a oprit la afişierul de la istorie, înapoi la cămin, de aici
la gară şi dus a fost…
- Şi?
- Acum mă străduiesc să-l aduc ca atunci când m-a luat în
braţe, m-a strâns şi m-a învârtit.
- De eşti ameţită şi acum.
- Întocmai…
- Şi dacă-l dezmeticeşti pentru alta!

136
 - Dar nu înainte de a-l stoarce de vlagă…
- Fată, acum chiar că te pocnesc…
- Poţi să mă şi omori, dar să nu te grăbeşti. Lasă-mă mai întâi
să-l frământ eu. Precis că are caş la gură… Are el vigoare de pescar
dar am şi eu cu ce să-l fac mieluşel. Îl storc de vlagă şi apoi veştejit
şi ofilit să-l ia, să-l ia şi…
- Teodora, ai înnebunit şi eşti şi neruşinată. Te vedeam pusă
cu burta pe carte…
- Dragă, am douăzeci şi cinci de ani şi să nu crezi cumva
c-am să-mi pun centură de castitate încă cinci ani până la terminarea
facultăţii numai de dragul de a te împăca pe tine că m-am măritat
fată. Nu fi îngrijorată, că am să mă ţin mai bine de carte şi n-am să-ţi
vin nici cu burta la gură fără bărbat. Până acum am învăţat şi eu
câteva şmecherii… şcoala sanitară… cinci ani în spital ca asistentă şi
astea toate în Bucureşti, unde toate fetele şi femeile sunt sfinte…
- Teodora, tu-mi amărăşti bătrâneţea…
- Lasă dragă, nu te mai văicări, că ţi-am făcut destul pe plac.
- Aoileuuu… dacă trăia tatăl tău te omora!…
- Te omora pe tine. De pe la unsprezece ani fetele de seama
mea făceau dragoste cu băieţii. Am vrut şi eu să fac cu Vlad.
- Cu Vlad!...
- Cu el, că era mai mare, trup de boxer şi eu la paisprezece
ani aveam ţâţele pietroase, nu ca acum de-mi ajung până la genunchi
şi-o să-mi fie ruşine să mă dezbrac la pielea goală. Cât să mai aştept?
Aşa că pe tine te omora.
- Pe mine! Îndrăzneşti după ce te-am făcut mare…
Îndrăzneşti să ridici clonţul la mine!...
- Las-o mai uşurel, că nu mă mai înduioşezi cu văicăreala.
Dacă mai continui aşa, îmi iau catrafusele şi plec la cămin. Bursă am
şi mă descurc. Să te vedem pe tine ce faci că te-a lăsat şi Lăstun.
- Îndrăzneşti!... Din cauza ta nu m-a luat. Te-ai purtat
duşmănoasă cu el. Îl vroiai pe tăticul tău deşi-i putreziseră oasele. Ce
credeai tu că-mi ţine de căldură uitându-mă la şapca militară de pe
şifonier! Bimbirică, Lăstun cum l-ai poreclit tu m-a învăţat să cos
pantaloni şi cu croitoria am ţinut casa şi pe tine. Te-ai găsit tu acum
să mă judeci!…
- Îndrăznesc să mi-l fac pe pescar amant, pe el sau pe altul şi
dacă voi fi bună poate mă va lua şi de… Tata nu murise, era pe front

137
când a început Lăstun să vină pe aici. De atunci îl duşmănesc că nu
te-ai mai culcat cu mine. Eu zic să încheiem pace şi să nu te mai bagi
în treburile mele personale. Te-am ascultat destul şi nu mai am de
gând să iau hormoni bărbăteşti ca medicament ci direct de la sursă.
Încheiem pace?
„Trac-tranc, tranc-tranc, aşa Dumitre obişnuişte-te şi cu
mizeriile Bucureştiului, tranc-tranc glăsuiesc roţile tramvaiului, te
duc, te aduc. Mai frumos suna ciac-ciac, ciac-ciac, a da… Maria…
Mă agăţ ca înecatul de un pai, adică speram ca Maria să mă aştepte
în halta Mocani şi să ne întoarcem împreună acasă aşa umăr la umăr
printre porumbişte şi vii. Până aproape de sat mergem numai noi doi,
ne ţinem de mână şi ne povestim toate emoţiile examenului.
Chestiunea cu ţigările, cafelele, cârmâzurile şi studentul ăla spilcuit
şi atent cu boboacele ne facem că nici nu a fost. Acum suntem noi
provincialii care ne întoarcem fericiţi la Jurilovca şi suntem tare
bucuroşi că fiii pescarilor au terminat liceul şi au reuşit la facultate.
Nu s-a întâmplat nimic cu pantalonii mei grosolani, pantofii boccii,
cafe-bar, toculeţe şi jupoane, nimic-nimic, mână-n mână iar în
marginea satului ne întâmpină Năvală cu Năilă şi Vetuţa pe coamă.
Ceva mai încolo Scoarţă şi-n cotigă Petrică. Lângă el Viorel şi
Drăgănel zgâiţi gata să înghită liceul cu linguriţa şi facultatea cu
polonicu. Trecem pe la domnul Greavu şi-l găsim la masa de lucru –
determină fosile din cretacicul superior sau insectele din
excrementele bursucului. Ajungem şi acasă la Maria unde ne aşteaptă
aburinde farfuriile cu tăiţei, vin şi părinţii mei cu un borş de peşte.
După aceea plecăm cu toţii la Dolojman… Nu, nu se poate atâta
fericire la un loc. Ia să vedem cum a fost de fapt.
Tranc-tranc, tranc-tranc mă berbeceau roţile trenului şi de pe
câmp auzeam; ciac-cianc, chinţ-chinţ, trenu scrâşneşte din frâne şi
cobor în halta Mocani. Pe peron, printre puţinii călători, Năvală,
câinele bărbat, se târa scheunând spre mine, iar în urma lui o dâră de
urină năclăia lespezile de piatră. Jumulit şi murdar se târa scheunând
spre mine şi ajunşi faţă-n faţă începu să-mi lingă vârfurile pantofilor
butucănoşi.
- Măi Năvală tu m-ai aşteptat în jurul haltei de când am
plecat şi în timp ce eu mă năşteam student tu dădeai târcoale haltei şi
miroseai lespezile peronului la fiecare oprire de tren. Te-ai învârtit în
locul în care mi-ai pierdut urma. Gata cu smiorcăiala, sus, aşa… ca

138
bărbaţii voinici şi acum la drum. Bag de seamă că mă întâmpini
singur şi jigărit, hai s-o luăm pe drumeaga asta printre vii, cam cu
coada între picioare… Nu, nu-ţi fie frică c-am luat examenul şi sunt
student, dar precum văd ce se întâmplă în viaţă – una caldă, şapte
reci… Care şapte! Păi ce nu ştii! Prima e Maria… Da Maria… Nu
pleoşti urechile că nu s-a prăpădit de tot. A luat şi ea examenul, s-o fi
întors şi acasă… Ce latri, ce hăpăi acolo nedesluşit! A venit! Sigur…
Offî… De ce a venit fără mine…
Zicând ultimele cuvinte Dumitru se lăsă cu genunchii în praf,
petrecu mâinile pe după grumazul lui Năvală. Acum, ca şi prima dată
când s-au întâlnit, când a simţit că lacrimile îi udă blana mârâi şi se
smuci.
- Ce e măi Năvală, nu-ţi plac smiorcăielile. Uite, gata cu
văicărelile. Am pierdut-o pe Maria. Ce te-ai pus pe urlat a pagubă. Ia
să ne aşezăm colea la umbra asta deasă a salcâmilor, dar mai întâi să
luăm un sân de struguri de la nenea Gheorghe Hampu, ia şi tu că oi fi
răbdat destul aşa şi acum povesteşte. Deci să înţeleg, după cum dai
din coadă, urechi şi labe, după cum mârâi cu coama zburlită că tot
dând târcoale fiecărui tren oprit în halta Mocani ai avut norocu… Nu
norocu şi nenorocu ca ieri să coboare din tren Maria şi tu te-ai repezit
bucuros şi-ai sărit cu labele pe pieptul ei, gata gata s-o răstorni. N-a
fost aşa! Dar cum? Zicând te-ai apropiat gudurându-te şi te-ai oprit la
picioarele ei. Ea nu te-a observat, s-a împiedicat şi era gata să cadă şi
când te-a recunoscut te-a luat la mângâiat. Tu erai măi Năvală, era
gata să cad şi m-am speriat. Uite ce e Năvală; gata cu ce a fost. Ai
mai auzit tu şi ceva pe limba ta – ham-ham, ham-ham, mârrr… Şi în
continuare ţi-a zis Maria: Ei vezi… s-a terminat cu javrele şi deci şi
cu tine. Acum lucrurile s-au schimbat. Abia am reuşit să fac rost de
Pufi. Ai auzit-o mârâind din coşuleţ, nu te vrea că eşti flocos şi puţi.
Pufi face baie în fiecare zi, are fundiţă roşie şi în loc de zgardă sau
colţar ca tine, are o brăţară civilizată pe care stau înscrise numărul de
înregistrare, vaccinările şi numele civilizat Pufi. Pufi nu Năvală ca o
javră ca tine sau Butuc ca a lui Ghiu. Fii amabil Năvală şi te cară cât
mai departe de noi că puţi.”
- Cap de linie, anunţă vatmanul şi cu ultimii călători coborî şi
Dumitru. Se îndreptă către parcul Cişmigiu în partea opusă
bulevardului Şase Martie. De când Bucureştiul devenise noul lui loc
de trai, când avea răgaz ca acum mergea agale şi se minuna de

139
lucrurile interesante pe care le adunase oamenii în decursul timpului.
Majoritatea erau făcute să dureze peste timp ca această cale de acces
ce coboară spre Cişmigiu. Trepte din piatră masivă îngropate adânc.
Cu siguranţă că au fost dislocate din munte sau deal coloşi de gresie
sau granit, ciopliţi cu dalta şi li s-au dat forme de trepte şi apoi cărate
aici şi aranjate solid să nu se mai mişte şi nici să se frângă. Cine erau
oamenii aceştia! Desigur, făuritorul anonim de frumos… Deci,
comenta Dumitru în gând, aleile acestea două ce coboară în Cişmigiu
şi alte două ce urcă înglobează toată piatra din stâncile
Dolojmanului. Şi spaţiile verzi, străjuite de pietroaie, dau un farmec
făcut acestui parc. Ar fi ca şi cum oamenii din Bucureşti pe oriunde
ar merge li se oferă gratuit câte o bucăţică din ţară şi din lumea
întreagă. Treptele acestea masive din gresie le oferă celor ce trec pe
aici o bucăţică din munte, bucăţică cioplită şi printre pietre o alee
îngustă de Buxus, un fel de zid verde dirijat de foarfece. Alţi buxuşi
au fost lăsaţi să crească dar tot sub îndrumarea nemiloasă a foarfecii.
De mai multe ori pe an foarfeca retează orice lăstar care ar strica
armonia unui con verde. Buxusul nu poate să arate decât ca un zid
verde sau ca un con. Şi acum am ajuns în zoo-rezervaţie…
Un firicel de apă se zbate peste o cascadă mică şi se pierde
într-o mlaştină făcută miniatură cu câteva firicele de stuf, papură şi
dacă acestea sunt roase de animale sunt înlocuite cu altele. Mlaştina
trebuie să aibă un nufăr, un rogoz şi câteva animale. Le are… O
lebădă cucuiată (cu penele murdare şi-o aripă ce-i atârnă că i-a fost
secţionat nervul ca să nu poată zbura) se tot târâie într-un cuib făcut
de om şi în care zace un ou din piatră. Frumuseţea albă a Deltei
Dunării se târâie în ochiul de apă unde încearcă să se scalde dar nu
poate că-i apa mică, nămoloasă şi mai rău se murdăreşte. O barză, tot
cu aripa târâită dă spectacol gratuit căci pe mica suprafaţă dintre apă
şi gard nu găseşte nici o broască, şarpe sau vreo lăcustă. Saltă aripa a
joacă, aleargă câţiva paşi pe picioroange apoi se lasă păgubaşe cu
gâtu-i strâmb între umeri. Ceva mai încolo se află un ochi de apă mai
măricel. E împărăţia pelicanilor. Rareori aceşti uriaşi înaripaţi îi vezi
pe apă căci e mică şi nu găsesc o coadă de baboi. Stau grămadă sau
răzleţi, în număr de vreo zece, tot între apă şi gard şi unica lor
preocupare e pigulitul. Şi tot aşa un stârc, o raţă şi o lişiţă. Dacă se
mai străduiau puţin cei cu administraţia Cişmigiului aduceau toată
Delta Dunării în ghioalca din parc. Oamenii de diferite vârste se

140
apleacă peste gard, caută să întărâte animalele cu un gătej, cu o
pietricică sau să le îmbuneze cu floricele de porumb, covrigi şi
îngheţată.
Dumitru părăsi delta în miniatură şi pe o alee străjuită de
lilieci se aşeză pe o bancă lângă două babe sorcovite.
„Ce-o fi şi cu babele astea… După îmbrăcăminte, coafură,
pedichiură, manichiură şi machisj par fete, femei tinere, dar după
mers, ţinută, pielea încreţită sunt babe-babe. La noi, la Jurilovca,
babele umblă acoperite cu basmale pe cap. Aici sunt descoperite,
niciuna nu are părul alb ci vopsit de la roşu-aprins până la negru-
tăciune. Ce-i drept ici-acolo pe la rădăcină părul creşte alb-auriu. La
noi bătrânele poartă îmbrăcăminte cu guler înalt şi închis, aici babele
poartă decolteuri mari şi cu îmbrăcăminte transparentă de se văd şi
zbârciturile ţâţelor. Şi la noi sunt câini şi pisici dar nu văd interiorul
casei ci numai curtea, podul grajdurilor şi grădinile. Aici în Cişmigiu
totul e altfel. Căţei şi căţeluşe spălaţi, parfumaţi, tunşi, pieptănaţi,
împodobiţi cu pămblicuţe, zgarde, hamuri şi sunt drăgăliţi şi răsfăţaţi
mai ceva decât nepoţii.
Dar cu Maria cum a mai fost… După ce Năvală mi-a dat o
lecţie de bărbăţie am pornit-o amândoi, cam pleoştiţi şi cu cozile
între picioare, rumegând în gând ce-a fost, ce este şi încercam să
pătrundem cu gândul bezna viitorului. Prin întunericul ăsta strălucea
o stea, una singură şi sigură – natura – pe care puteam conta dar…
Dar ce? Ce să fie!... Mai întâi s-o cunosc. Desigur că natura e
imensă, deosebit de variată iar majoritatea tainelor ei se lasă greu
văzute. Desigur că mă voi strădui cu toate puterile mele să văd, să
pricep ce-mi este accesibil şi a.c.b-ul e la facultate. Facultatea e
făgaşul care-mi va deschide ochii mari către marele laborator –
natura. Dacă voi fi în stare voi încerca să pun în folosul omului unele
daruri ale naturii. Ce va depinde de mine voi face iar Maria… A…
da… iarăşi Maria. Natura e veşnic tânără, frumoasă şi darnică, natura
în general căci indivizii se nasc, se înmulţesc şi mor. Numai
populaţiile sunt veşnic tinere şi ele însumate dau partea vie a naturii.
Şi totuşi viile, salcâmii, porumbiştile mi se par altfel,
oarecum îmbătrânite. Alte dăţi mă bucuram deopotrivă de o plantă
uscată cât şi de un colţ de iarbă. Vântul era ca un leagăn dulce şi
ameţitor. Se vede că sufletul meu e cernit şi va trebui să mă trezesc la
viaţă. Acum însă o bucată de vreme, pe care o doresc cât mai scurtă,

141
va merge tot aşa… Frunzele porumbului bat spre galben-ruginiu,
ştiuleţii descheiaţi la cămaşă s-au aplecat la pământ, praful a colbăit
totul pe câmp… Dar ce te-ai oprit măi Năvală, nu cumva dau năvală
mistreţii! ia te uită ce plăcere… Voi eraţi! Petrică, Scoarţă, Fiţa şi
restu?”
Aici suntem Dumitre, ştiam noi nişte vrejuri prin porumb şi
cum nu ne-a luat-o nimeni înainte, dar hai să gustăm din pepenii ăştia
roşii şi zemoşi că vi s-or fi uscat gâturile pe arşiţa asta.
- Să trăiţi Drăgănel şi Viorel căci într-adevăr ceva mai bun
decât pepenii ăştia zaharoşi şi răcoritori nici că se putea.
- Ia Dumitre şi din coşuleţul ăsta cu ciorchini galbeni-aurii şi
negri-brumării. Sunt din grădină. Ştiam c-ai să vii pe aici. Drăgănel
şi Viorel daţi cojile lui Scoarţă. Felicitări Dumitre, continuă Petre şi
să te ţii. E greu şi de intrat la facultate dar e şi mai greu să termini cu
bine.
- Te felicităm din suflet şi noi Dumitre şi-ţi promitem că te
vom urma.
- Hai Scoarţă, paşi să ducem vestea şi în sat deşi nu mai este
o noutate c-a adus-o Maria cu un tren înaintea ta. Ce facem Dumitre?
O luăm cu fală mare pe strada principală, batem şi clopotele pe la
biserică sau…
- Vreţi voi să-mi faceţi pe plac?
- Desigur, răspunseră toţi trei dintr-o dată, numai să
porunceşti.
- Trecem întâi pe la mama… Tata mai pescuieşte la
Dolojman?

- Băiatul mamei, ah doamne ce îngrijorată am fost.

- Lasă mamă nu mai plânge că s-a terminat cu bine.
- Eşti sănătos, ai reuşit?
- Sănătos, reuşit…
- Of doamne ce mult a fost… Mamă să ai dar să nu fii…
Acum termin cu strânsul ouălor, grăunţe şi mergem.
- Mamă…
- Lasă… nu mai treci prin alte părţi, drept acasă, că nu e
cazul…

142
 - Mamă, te rog…
- Am zis drept acasă!
- Lasă-mă să-ţi spun. Întâi vreau să trec pe la tata.
- Numai!
- Numai.
- Măi băiete, bagă-ţi minţile în cap…
- Te rog să mă crezi. Şi mai e ceva… Am să vin acasă odată
cu tata.
- Bine, e mai bine aşa, dar să te ţii.
- Aş vrea să-l cinstesc cu un rachiu. Dar nu am şi nici în sat
nu vreau să merg.
- Un rachiu ai zis, interveni Petrică, păi vezi că are Scoarţă
două sticle de zărzărică pitite după urechi.
- Noroc şi bine ai venit Dumitre şi să nu ai teamă că avem
noi grijă de nevoile tale. Vom munci pe brânci şi eu şi taică-tău, să
nu fii îngrijorat.
- Mamă, am luat cu medie mare şi deci voi avea şi bursă.
Asta înseamnă cantină, cămin şi mai rămâne ceva pentru mica
cheltuială. Şi apoi în vacanţe nu am să trândăvesc. Chiar acum am să
vorbesc cu tata să mă ia în brigadă la pescuit.
- Trebuie să te mai odihneşti şi tu…
- Tot anul am muncit cu bacalaureatul, apoi la fel cu
admiterea. Abia aştept să-mi dezmorţesc muşchii şi în vremea asta
creierul se odihneşte.
- Ei da… aşa este… că de-acum eşti flăcău.

- O luăm tot pe marginea satului Petrică şi apoi ştim noi,

aşa… printre vii, poate-l salutăm pe nenea Gheorghe Hampu că
trebuie să fie pe aici.
- Staţi pe loc salut şi pe cărăruia din vie nenea Gheorghe
Hampu cu o ploscă dolofană într-o mână, cu un urechiat şi două raţe
în alta. Bine-aţi venit şi special Dumitre pentru tine felicitări. Drag
mi-a fost să învăţ dar nu m-au lăsat comuniştii. Zic că sunt duşmanul
poporului şi că nu trebuie să ajung la munci de răspundere. Numai
comuniştii şi odraslele lor sunt unşii domnului. Dar nici eu nu mă las,

143
învăţ de pe cărţi. Nu duşmănesc pe nimeni, am zis şi eu aşa de ciudă.
Mergeţi la taică-tău nu! Luaţi astea în cotigă, vin şi eu mai târziu.
Ghiu îi aştepta în drum, îi dădu-se veste câinii din timp.
- Să trăiţi şi bine-aţi venit. Bravo Dumitre şi mai vorbim noi.
Luaţi cârlanu ăsta înjunghiat. Beliţi-l voi şi la jar cu el. Venim şi noi
mai târziu. Acum alerg că se amestecă mulgătoarele cu sterpele.
După ce mulgem venim. Aducem şi ceva de cazan…
Şi nu apucă Scoarţă să se întindă la galop că se şi sperie de
un foşnet ce venea din stuful de pe marginea lacului şi de unde apăru
Tarcea.
- Ce măi Dumitre te făcuşi deştept şi cu braconierii nu mai
stai de vorbă!
- Să trăieşti nene Duţule şi bine te-am găsit.
- Aşa te vreau, felicitări că mi-a ciripit lăcaru şi luaţi câte un
gât de votcă. Ia şi traista asta cu baboi Dumitre. Venim pe înserat şi
facem şi o saramură.

- Măi, Toadere, pari cam neliniştit. Vezi de usturoiul ăla, că

acuşi sunt gata borşul şi mămăliga.
- S-o mai lungim, Pavele, că poate…
- Bine, Toadere, s-o mai lungim, dar e treaba sigură. A văzut
Maria cu ochii ei negru pe alb; Vlaicu Petre cu media generală nouă
treizeci şi trei.
- Ştiu măi, Pavele, şi totuşi..
- Ai răbdare c-o să-l vezi dacă nu astăzi, mâine, poimâine…
- Ţie-ţi convine, că ţi-a venit fata, dar eu…
- E ca şi aici, Toadere, dar ce văd!...
- Ce văd şi eu, cotiga lui Petre cu Scoarţă şi înainte aleargă
Năvală. Nu se poate să nu fie şi Dumitru, adă un gât…
- Nu, Toadere, să sosească şi cinstim împreună.
- Dă, mă, un gât, că n-o fi foc!
- Ia.

144
 - Ce-i Gheorghe cu aşa grabă! Arde? Că-i Roibu numai
spume şi aburi!
- A sosit Dumitru…
- A venit! Şi unde-i? La Maria…
- Da de unde… O fi ştiind şi el ceva… A trecut pe la maică-
sa şi acum o fi ajuns la Dolojman, la taică-său.
- Gheorghe, tu să nu-mi faci fata târfă că-i foc ai auzit?
- Te-ai repezit şi tu ca Eremia cu oiştea… Parcă ai fi Sarica,
numai că ea e aprigă la gură, dar cu dreptate, că de nu, îndoia Ghiur
sârmara pe ea.
- Atunci?
- N-ai decât să-ţi faci tu griji dacă ai chef. Poţi să despici
firul în şapte că-ţi dau eu unul de la Roibu. Am venit să-ţi spun că
cotiga a pornit spre Dolojman. Plec şi eu să-l cinstim pe Dumitru.
Dacă vrei să mergi şi tu îl pun pe Roibu la teleguţă, de nu plec călare.
- Şi Maria?
- Oi fi văzut-o tu venind cu helicopteru, dar şi acela bâzâia…
- Gheorghe…
- Ţi-am spus că nu am chef. Vrei un fir din coada calului sau
nu?
- Măi, Gheorghe,… chiar nu vrei să stai de vorbă cu mine, că
am şi eu un necaz şi încă unul mare… Maria.
- Ei vezi… Aşa mai merge dar să nu faci pe ţâfnoasa când nu
e cazu. Şi ca să te cred începe cu elicopteru.
- Şi pe asta o ştii!...
- Satu ştie tot.
- E fata mea şi mi-a fost ruşine… Aud huruit de maşină,
poarta trântită, un mârâit şi o sorcovă. Maria era sorcova şi mârâitu
venea din coşuleţ. Şoferu era tânăr, chipeş şi numai ei doi.
- Ei şi ce dacă… Taximetriştii pot arăta oricum.
- Gheorghe… Iar o dai pe zeflemea!
- Bine… ascult.
- Nu era nici un taximetrist. De unde era să-l ia în halta
Mocani! Să ne închipuim, adică ce să ne mai închipuim că am luat-o
direct la întrebări. A coborât din tren, a mers la şosea şi i-a făcut cu
mâna fustangiului ăsta cu care a venit. Păi aşa umblă o fată crescută
de mine!... Uite ce e Gheorghe mai sunt şi altele; javra, sorcova şi o
sclifoseală. Să-mi zici mie cuţu dacă nu-i scot toate danfurile din cap

145
cu vârf şi îndesat şi încă şi ceva pe deasupra. Să lăsăm asta că doar a
luat examenul şi nu a avut timp să se strice de tot. Îi scot eu gărgăunii
din cap. Treaba ei ce face cu Dumitru dar mie trebuie să-mi calce
drept.
- Anica, n-a zis nimeni de târfă ci lumea a simţit de la
distanţă că Maria a şi început să nege satu. Poate să se rafineze cât o
vrea dar să nu se prostească şi în acelaşi timp s-o facă şi pe deşteapta.
Hai să mergem că n-o să le facem noi pe toate acum. Unele le mai
rezolvă şi timpul.
- Pavele…
- Ce-i femeie
- E ceva cu Maria…
- Ei… Desigur că sunt nişte griji în plus. Totul e să nu se
rătăcească prin străini, că sunt multe ispite. Dar de acum e mare şi
cum îşi aşterne aşa doarme. Noi am făcut ce am putut până acum şi
vom face numai că…
- Ce?
- Noi i-am dat, numai că de acum încolo nu putem şi nici nu
trebuie să-i băgăm şi în traistă.
- O lăsăm de capul ei!
- De fapt eu am fost mai mult plecat de pe acasă, că aşa-i
pescaru şi mai mult tu ai îngrijit de casă şi de fată.
- Şi totuşi e şi fata ta. Cu toate astea pari cam nepăsător şi
parcă nici nu vezi ce se întâmplă în jurul tău.
- Ce e cu ea şi cu Dumitru?
- Trebuie să ne şoptească cineva la ureche? Singuri trebuie să
ne dăm seama. Ce să fie! Dumitru s-a purtat serios, aşa cum îl ştim,
Maria însă…
- Doar nu vrei să spui că în loc de carte s-a destrăbălat!...
- Dar de ce te tot întrebi şi te miri şi nu ştii ce s-a întâmplat?
- Bine, sunt de acord că eşti mai informată şi că ai motive de
îngrijorare, dar asta nu-ţi dă dreptul să te răsteşti la mine şi să mă
tragi la răspundere. Se ştie că dacă sunt la pescuit nu mai pot fi cu
ochii pe ea. Şi să nu mă scoţi din ţâţâni că acum mă duc s-o iau de
păr şi rup şi un par pe tine. Ce nu mai sunt bărbat în casa asta ci
mumie!... Ai ceva de spus, spune…

146
 - Stai Pavele că nu de ceartă am eu chef acum ci să ne
sfătuim, să luăm împreună aceeaşi atitudine hotărâtă. Uite cum stau
lucrurile…
- Am observat şi eu câte ceva, dar am zis că-s nimicuri. A
luat totuşi admiterea şi e studentă…
- Şi ce facem Pavele îi cântăm în strună. Dumneaei vrea
rochii peste rochii, fuste peste fuste, cârmâzuri, javre, sclifoseală,
bani şi altele.
- Ia cheam-o încoace.
- Maria vino până aici.
- Am venit.
- Am discutat cu maică-ta despre tine. Se pare că dând cu
nasul de Bucureşti ţi-ai făcut o părere greşită despre modul de cum
vei trăi de-acum încolo pe banii şi obrazu nostru. Ţinând cont de
toate împrejurările apreciem că ai întrecut măsura. Dacă vrei să ţii
cont de noi va trebui să păşeşti pe covoraşul aşternut dinainte şi la
început vei merge hotărâtă la belit broaşte şi sortat stuf şi asta toată
vacanţa cât şi în cele următoare. Din banii câştigaţi vei cumpăra
cărţi, caiete, încălţări, cantina, căminu, un cadou pentru noi şi vezi tu
dacă-ţi mai rămâne pentru ţigări, cârmâzuri şi potaie. Dar ai grijă să
nu ne împuţi cu ţigări ordinare ci numai cu… Cum se numesc măi
femeie ălea lungi şi blonde… De nu vrei să ţii cont de noi şi de sat fă
cum voieşti că eşti mare şi răspunzi de faptele tale. Să fim bine
înţeleşi te ajutăm dar nu la rele. De nu vrei să ţii cont luăm aripa de
pe tine. În privinţa lui Dumitru ai făcut o greşeală care nu văd cum s-
ar mai repara. Bagă bine la cap; nu ţi-l bagă nimeni pe gât cu sila pe
Dumitru dar l-ai jignit şi nu numai pe el. Să nu-ţi închipui că dacă ai
luat admiterea ai şi ajuns buricul pământului şi poţi da cu măciuca în
oameni.

- Măi băiete, s-a aranjat, vei pescui cât vei voi cu brigada,
numai că trebuie să ne mutăm la Gura Portiţei, la talian. O să fie cam
greu. Ce zici… te ţin curelile!
- Crezi c-am să mă fac de ruşine!
- N-aş zice!...
- Nici eu.

147
 - Atunci să strângem tot şi pe bărci.
- Să întindem pânza, tată, că bate vântul dinspre mal.
- Pune-o şi să treci la cârmă.
- Iu-huu…
A doua zi, când era somnul mai dulce, Dumitru se simţi
zgâlţâiz de picior.
- Ce e?
- Scoală.
Ar fi vrut să zică „Aşa cu noaptea în cap” dar se răzgândi.
Face parte din brigadă şi trebuie să plece cu mahuna. Şi cât a mai
tânjit după somn… De un an nu s-a mai săturat.
- Numaidecât tată.
Lazăr, şeful brigăzii, la pupa mahunei, cu cârma în mână,
încercând să străpungă cu vederea pâcla întunericului, ca să-şi dea
seama că toţi pescarii sunt la locurile lor ridică glasul ca în armată la
marină;
- Atenţie… armaţi… unuuu, doiii, unuuu, doiii!... Mahuna
lungă şi pântecoasă, cu şase perechi de vâslaşi şi cu al treisprezecelea
se urni greu de la mal, parcurse încet canalul scurt ce pornea din
spatele cherhanalei şi prova clipoci în valurile scurte ale Mării
Negre. Deşi era la începutul lui august totuşi acum, înaintea zorilor,
pâcla ceţoasă amplifica întunericul. Lazăr ţinând cârma mai mult ca
un orb, pe pipăite şi cu toate simţurile alarmate reuşi să orienteze
prova către taliene. Ţinând direcţia pupei către farul de pe mal şi
păstrând în dreapta luceafărul de dimineaţă se îndreptă sigur către
talienele din larg, iar aproape de ţarcurile pline cu peşte îl vor ajuta
zorile. De-abia acum răsufla uşurat şi se apropie cu sufletul de
pescari, dar mai mult pe dibuite căci încă nu-i vedea. Se auzeau
vâslele, cum în rotirea lor, intrau în mare înainte, se scufundau rotat
împingând apa înapoi şi mahuna înainte, ieşeau la suprafaţă şi în
drum către prova prin aer îşi scuturau stropii mărgelaţi pe apa
încreţită şi unuuu – doiii, unuuu – doiii, căci şi în somn murmura
unuuu… Pornirea pe întuneric îi mobilizase toată firea, dar acum
erau în larg şi pe drumul cel bun şi zise:
- Măi Toadere… cam scârţâie mahuna şi trebuie unsă că de
nu…

148
 - Nu se duce ea la fund cu una, cu două răspunse Vlaicu
Toader, căci avem cu ce s-o ungem şi mai ales şi de ce! Prinde-o
Lazăre şi cinsteşte-ne, hoop!
- Ahaa… da-i dolofană! Măi fraţilor ştiţi ce; luăm direct din
sticlă, câte un gât. Să trăieşti Toadere ca tată, să trăieşti şi hai noroc
că ţi-ai adus fecioru în brigadă. Văd, sau mai bine aud că a intrat în
ritm de la început cu echipaju. Şi încă odată hai noroc şi să trpiască
Dumitru pentru isprava cu fa… Dar nu… să auzim din gura lui! Zii
măi Dumitre, intrat…
- Intrat nene Lazăre, iu-huu.
- Noroc mă şi să trăieşti, iu-huu.
Sticla a ajuns şi la Pavel Proca. Înghiţi cu noduri şi sudui în
gând. „Mama ei de viaţă, că parcă Maria n-ar fi reuşit şi n-o fi belind
acum la broaşte! Eu nu trebuie să trăiesc, ci să plesnesc. Aşa e satu,
nu te iartă, ci te pedepseşte pe tine ca părinte pentru copii. E adevărat
că nu dă cu măciuca, ci dă ghioaga indiferenţei. S-o ura vreodată şi
pentru Maria, dar asta când i-o ajunge cozile la călcâie şi după ce va
toci câteva perechi de galenţi din tuci şi cu cuie-n tălpi, ca să
sângereze zdravăn. Numai din patru labe să catadicsească să ridice
capul purificat către sat. Până atunci înghite Pavele cu noduri, înghite
şi taci…
- Ia Vlaicule!...
- Lasă Pavele, nu mai fă şi tu din ţânţar armăsar, că n-o fi
dracu chiar aşa de negru cum vor să zică unii. Câteodată tinerii o iau
înaintea satului şi chiar îl împing înainte vrând-nevrând.
- De Vlaicule, numai că asta trebuie s-o priceapă şi Grivei.
Vom mai vedea…
Obişnuit vâsla mahunei se manevrează cu ambele mâini că
este lungă şi grea. Pentru scurt timp se poate manevra şi cu o mână
când pescaru-şi scoate din buzunar chibritu sau trage o duşcă, ca
acum. Toader Vlaicu după ce a urat tuturor şi în special pentru
Dumitru, în timp ce cu o mână vâslea cu cealaltă ţinea sticla în
cumpănă nehotărât. Urma la rând Dumitru „Până acum tatăl şi
feciorul nu băuseră sau fumaseră împreună. Aşa apucaseră de la
bunici şi părinţi şi aşa procedase şi el ca ceva firesc care vine de la
sine. Dar până când? Nu cumva acesta-i momentul în care el, Vlaicu
Toader, să-l treacă pe fecioru-său în rândul bărbaţilor!... Nu, nu se
pripeşte, acuma-i momentul potrivit şi-i întinse sticla zicând”:

149
 - Ia Dumitre şi tu un gât!...
- Mulţumesc tată, noroc şi sănătate la toţi pescarii!...
- Noroc Dumitre, să trăieşti şi să te ţii, să nu ne faci de ocară,
ci de cinste.
Când zorile reuşiră să spargă întunericul ceţos, mahuna se
afla aproape de primul talian, iar când soarele-şi trimitea primele
raze pe deasupra mării, pescarii acostaseră mahuna lângă oborul plin
cu peşte şi cu mincioacele aruncau peştele în mahună.”
„Dar lasă Dumitre gândurile şi hai la cantină. La cantină!...
Ce să fac acolo că doar am mâncat şi încă ce mâncare!...”
Dumitru ieşi din Cişmigiu, traversă bulevardul în fugă, se
apropie de malul Dâmboviţei, sări pe scările tramvaiului din mers,
scoase bilet şi se rezemă de balustrada din spatele vagonului.
„Şi încă ce mâncăruri!... Fructe în gogoşi, o felie de coadă de
peşte pe una de pâine! Ha-ha-ha. Astea habar nu au ce-i un borş de
peşte ha-ha-ha. zice că asta-i fasole! Ia un pumn de praf dintr-o
pungă de plastic, îl amestecă cu apă şi iese un terci. Ha-ha-ha…
Piure de fasole întins pe pâine. Şi-a muls şi vaca! ha-ha-ha. Tot dintr-
o pungă scoate tot un praf gălbui, îl mestecă cu apă şi gata laptele. La
fel s-au ouat şi găinile, au scos şi cartofii din grădină, ha-ha…”
- Podul Cotroceni… anunţă taxatoarea din tramvai şi
Dumitru sare în ultima clipă. Trece podul şi o ia agale către Grădina
Botanică. La intrarea pe poarta grădinii îl întâmpină portarul autoritar
în uniforma lui nouă. Dumitru scoate carnetul de student şi portarul,
plecându-se uşor îl îndemnă să intre:
- Sunteţi studentul nostru… Intraţi!
Dumitru era de două luni student şi de mai multe ori pe
săptămână intra în Grădina Botanică, dar în trecere şi în fugă
deoarece cursurile şi lucrările de laborator la Botanică le făcea în
clădirea din grădină. Dar cum activitatea de student se desfăşura între
Facultate; unde făcea partea animală, Universitate; unde-şi făcea
jumătatea de geografie, la facultatea cu acelaşi nume, Muzeul de
istorie naturală Grigore Antipa unde vedea şi studia animalele
împăiate sau conservate în lichid, insectare; cantina şi căminul în altă
parte. Ca să le facă faţa la toate studenţii se aflu într-o alergătură
permanentă şi nu rare erau cazurile de întârzieri. Aşa cum s-a
amintit, deşi Dumitru intra şi ieşea de mai multe ori pe săptămână, în

150
şi din, grădină încă nu avusese prileju să o vadă în întregime şi pe
îndelete.
Acum era duminică. Parte din zi şi-o petrecuse în „familie”.
„Ce-o mai fi vrând şi fata asta! Ce vrea ea nu se poate! Bine că nu e
şi în după amiaza asta cu mine că iar ţigări, cafele şi trăncăneli fără
rost. Parcă o văd; „Ce ţi-e şi cu fetele astea din provincie; La cantină
nici nu se ating de pâine pentru că bucureştencele ciugulesc doar
câteva fărâmituri. Aşa le-a intrat lor în cap deoarece fetele din
capitală mănâncă pâine în mod normal. Ele, provincialele, îşi îndeasă
traistele cu pâine şi înghit în cămin pe săturate.”
„Aşa, deci avem la dispoziţie jumătate din zi ca să vedem şi
noi grădina, cu toate colţişoarele ei. Aleea din dreapta duce spre flori,
flori de toate felurile. Acum, fiind toamnă târzie strălucesc fâneţele
verzi şi tunse, crinzantemele… nu o iau pe aici, deocamdată. Aleea
din faţă duce la sălile de cursuri, grădina italiană şi sere. Pe acolo am
mai fost… Aleea din stânga… da, pe aici mergem la cascadă,
chiparoşi… Cu sistematica asta va trebui să mă iau la trântă. Numai
că raportu de forţe este ca între un pigmeu, eu sunt acela şi uriaş.
Sumedenia de plante şi animale necunoscute de mine e uriaşul. Deci
spre cascadă, aici spre stânga tufişuri de liliac. Uite şi tăbliţa cu
denumirea ştiinţifică – Syringa josikaea şi Syringa vulgaris. Deci, să
le ţii minte Vlaicu Dumitru şi repetiţia e mama învăţăturii; Syringa…
A… tufişurile au fost doar la început! Desigur, şi relieful se schimbă;
pe stânga se înalţă dealul iar pe dreapta câmpia. Pe dreapta ierburile
sunt parcelate pe clase, ordine, familii, genuri şi specii. Dar, nu ne
oprim acum asupra lor, căci nu se poate totul dintr-o dată. Să vedem
ce-i pe partea stângă; Câteva foioase, răşinoase şi o statuie; Dimitrie
Brândză (1846-1895). Ia să vedem ce scrie în cartea domnului
profesor N. Botnariuc, „Din istoria biologiei generale” în care este
inclus şi un capitol a lui S. Ghiţă „Din istoria biologiei generale în
România”. Ia să vedem care sunt meritele deosebite pentru care i s-a
ridicat un monument aici în partea cea mai frumoasă a Grădinii
botanice din Bucureşti:
„În 1874, D. Brândză e numit profesor la catedra de zoologie
şi botanică a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti şi director al Grădinii
botanice. Printr-o muncă susţinută a reuşit să organizeze o grădină
botanică modernă cuprinzând cele mai reprezentative specii de plante
din România, precum şi din diferite regiuni ale globului. După planul

151
său au fost construite serele pentru plantele exotice, multe din aceste
plante fiind sădite chiar de mâna lui. Organizează şi Muzeul Botanic,
unde din mai multe colecţii alcătuieşte baza ierbarului florei
României.
Ca om de ştiinţă a adus contribuţii însemnate la dezvoltarea
botanicii în România. Principalul său merit îl constituie elaborarea
primei lucrări de sinteză asupra florei României vechi. Pentru
meritele sale ştiinţifice, D. Brândză a fost ales, în 1879 membru activ
al Academiei Române. Cele mai importante lucrări ale prof. D.
Brândză sunt consacrate florei şi vegetaţiei României; Fragmente din
Flora României, Psodromul florei române care cuprinde
nomenclatura ştiinţifică şi populară a 2100 de specii de plante
vasculare, grupate în 576 de genuri şi 95 de familii.
După 1880, prof. D. Brândză începe cercetarea vegetaţiei şi
florei dobrogene şi împarte teritoriul în 6 regiuni botanice;
1) vegetaţia regiunii septentrinale, 2) vegetaţia regiunii meridionale,
3) vegetaţia regiunii centrale, 4) vegetaţia regiunii maritime,
5) vegetaţia regiunii acvatice şi 6) vegetaţia Deltei Dunării.
Aşa deci, comentă Dumitru dus pe gânduri, Dimitrie
Brândză a cercetat şi flora Dobrogei şi deci a fost şi în pădurea
Babadagului, la Dolojman, pe Razelm, malul mării. Dimitrie
Brândză a descris specii noi ca Silene pontica, Centaurea jankae,
Paeonia romanica, Galium Bailloni.
Măi să fie… ce de realizări la unii şi cum pierd timpul de
pomană alţii! Oare cum o fi procedat Dimitrie Brândză? Cum să
procedeze; Dragoste faţă de natură, învăţătură pe brânci, cercetare pe
deşelate şi mai ales nu a pierdut timpul cu nimicuri, ca mine în
dimineaţa asta. Oare Dimitrie Brândză vizita pe cineva, se plimba cu
vreo fată, chiar aşa banală ca Teodora! Dar cu Maria cum ar fi
procedat? A… iar Maria! Şi cum a mai fost:
Mahuna, condusă de Lazăr, acostă lângă talian şi Costea
Victor – tatăl lui Petrică -, împreună cu Vlaicu Toader ridică ţarcul
talianului, din partea opusă mahunei, încât peştele se îngrămădi lângă
ambarcaţiune. Ceilalţi pescari scufundară mincioacele în viermuiala
peştilor, îl ridicau încărcat şi-l răsturnau în mahună. După câteva
încercări nu prea dibace, Dumitru, reuşi să intre în ritm cu pescarii
umplând minciocul dintr-o singură mişcare şi să-l descarce fără să-l
încurce. Acum erau la ultimul talian, mahuna era aproape plină şi

152
oboru colhăia de peştii alarmaţi de capcana în care intraseră.
Scrumbia era peştele cel mai preţios care se prindea în zona litorală a
Mării Negre, numai că era un peşte migrator şi intra masiv în taliane
primăvara, iar acum în august se rărise la câteva exemplare doar
pentru borş. Acum, stavridul şi hamsia deţineau ponderea urmat de
lufar, şi mai rare sunt aghila, chefalu şi rândunica de mare.
Denumirea populară a peştilor o cunoştea, Dumitru, de copil, dar
trebuie s-o ţină minte şi pe cea ştiinţifică.
„Ia să vedem cum stai cu glagoria Dumitre: Stavridul
(Trachurus mediteranneus ponticus), lufarul (Pomatomus saltatrix),
hamsia (Engraulus encrasicholus ponticus), chefalu (Mugil…) şi
specia? Te-ai prostit Dumitre, ai uitat de la mână până la gură! Ce te
faci dacă te întreabă vreun pescar, sau altcineva… Nu ar fi mare
lucru să mă uit pe carte, dar nu am cartea cu peşti a cercetătorului
Petre Bănărescu de la Institutul de Ştiinţe Biologice Bucureşti! Am
văzut-o şi răsfoit-o la domnul Greavu. Am să-l rog să mi-o
împrumute, dar cum? Mai ales că nu am chef să merg curând în sat…
Poate rog pe cineva! Dar pe cine? Poate pe Frusinica… Şi dintr-o
dată peştii şi denumirile se refugiaseră în adâncul mării, iar
minciocul îl manevra din obişnuinţă.”
Când soarele se ridicase între luciul mării şi cumpăna zilei,
mahuna, plină cu peşte se opri la micul debarcader de pe malul
canalului din spatele cherhanalei. Din nou mincioacele au intrat în
funcţiune descărcând peştele din mahună în coşuri. Dumitru trecu la
căratul coşurilor pline, îl sălta voiniceşte pe umăr şi cu paşi sprinteni
şi elastici intră în cherhana. Aici răsturna peştele uşurel pe o masă
întinsă şi de unde fetele îl separa; stavridul de-o parte, hamsia în alte
coşuri… Dumitru fu surprins de ochii fetelor care-l sfredeleau
curioase pe sub tulpanele albe ce le acoperea fruntea, faţa şi nasu şi
deci identitatea. Mulţimea aceea de ochi ageri şi îndrăzneţi îl făcu,
pentru un moment să se fâstâcească, mai ales că privirile alergau
rapid de la peşte la Dumitru şi invers. Toate fetele aveau halate albe
şi în picioare cizme de aceiaşi culoare încât, la început, nu recunoscu
pe nimeni. După împlinirea corpului, mişcările rapide ale mâinilor,
protejate de mănuşi, unduirea uşoară a trupului şi scânteierile
ochilor, Dumitru ghici că-s fete tinere, încă neîmplinite. Tot ele l-au
scos din încurcătură înţepându-l pe ocolite cu vorba;
- Oo… ce mai cavaler…

153
 - Deseară avem cu cine juca!
- Dacă n-o fi cu cineva!
- O să ne molipsim şi noi de carte!
- I-a mai tăceţi, mânzelor, că s-a fâstâcit băiatul. I s-au înroşit
şi vârfurile urechilor!
Primul impuls fu să le zică una de ocară dar, Dumitru se
răzgândi, înşfăcă un coş plin cu stavrid şi-l depuse pe cântar. În
hohotul fetelor, îl săltă iarăşi şi-l răsturnă într-un butoi cu apă rece şi
bucăţi de gheaţă. Alţi pescari încărcau butoaiele pline cu peşte într-o
maşină frigorifică uriaşă de pe cabara de lângă mahună. Spre seară
peştele proaspăt va fi pe cântarele pieţelor din Constanţa, Brăila şi
alte oraşe. Când tot peştele, din toate mahunele, îşi luau drumul către
sacoşele gospodinelor, fetele în halate albe, cu furtunu, căldări şi
mături inundau mesele de sortare, lăzile, coşurile, duşumelele şi abia
când totul strălucea de curăţenie corul hohotelor şi a chiotelor se
revărsa pe malul canalului la soare şi aer.
În vremea asta, Dumitru, lua cu ispolu apă din canal şi-o
repezea pieziş pe coasta mahunei, apa şiroia către chilă curăţind
solzii sidefii. În timp ce scotea apa murdară de pe fundul mahunei
gândul lui întârzia în forfota peştelui ce abia fusese descărcat. Mai
văzuse şi mâncase anghilă şi totuşi la peştele ăsta subţire şi lung, ca
un şarpe, îi era gândul! În timp ce se întorcea din larg, cu mahuna
plină, printre ceilalţi peşti alunecau unduind din corp câteva anghile.
Viteza şi uşurinţa cu care se strecura printre sumedenia de peşti, ca
prin apă, dovedea o uriaşă forţă, supleţe şi rezistenţă. Anghila, acest
peşte şarpe eclozează din icre în Marea Sargaselor. Johannes
Schmidt, timp de 16 ani, a lămurit ciclul vital al migraţiunilor
anghilei. La maturitate sexuală (10-18 ani) anghilele devin argintii şi
coboară pe râuri ajungând în mare. Anghilele mature trec din Marea
Neagră în Marea Mediterană şi se îndreaptă spre vest, dar, ajungând
în dreptul pragului Gibraltarului, dau de apă ceva mai rece şi mai
puţin sărată a Oceanului Atlantic şi nu trec mai departe; ele rămân în
apele adânci ale Mării Mediterane şi mor fără a fi găsit condiţii
favorabile de reproducere. Exemplarele europene de anghile provind
din ouă ale anghilelor nord-americane, ale cărui loc de pontă e situat
tot în Marea Sargaselor. Lavrele eclozate din icre au un aspect cu
totul diferit de al adulţilor: corpul transparent, înalt şi puternic
comprimat lateral, asemănător unor frunze de salcie. Ele au fost timp

154
mult considerate gen şi specie diferită, sub numele de Leptocephalus
brevirostris. Larvele duc o viaţă pelagică; ele sunt antrenate în mod
pasiv de către Golfstrom şi abia după o călătorie de 2-3 ani ating
coastele Europei.
Leptocefalii ai speciei nord-americane (Anguilla rostrata),
antrenaţi de curentul marin Golfstrom sunt forţaţi să-şi prelungească
viaţa larvară şi prin aceasta le creşte numărul vertebrelor.
Lepticefalii (larvele) ajunşi pe coastele Europei şi parte din
ei ajunşi în preajma Gibraltarului pătrund în Marea Mediterană. În
apropierea ţărmului leptocefalii se metamorfozează, transformându-
se în aşa-zisele civele, asemănătoare adulţilor, dar mai mici. În
nordul Europei, în estul Mediteranei şi în Marea Neagră, anghilele
ajung deja metamorfozate. Civelele pătrund parte în apele dulci,
parte rămân în apele litorale. Am zis bine domnule Petre Bănărescu!
Oare o să am plăcerea să audiez cursurile Domniei Voastre de
Ichtiologie şi Zoogeografie?
Cu ultimele cuvinte, Dumitru, aruncă şi ultima picătură de
apă din mahună. Aşeză panourile la locurile lor, desprinse mahuna de
la mal, luă vâsla lui Lazăr în mâini, se aşeză la pupa şi când vru să
împingă ambarcaţiunea de la mal rămase pironit cu privirea pe
Frusinica. Fata, abia răsărită cu o palmă peste copiii cei mari, nici
copil, nici fată mare; o puştoaică bine dezvoltată. Părul auriu îi
inunda faţa şi ceafa, pelea albă uşor bronzată, sânii începuseră să
împungă bluza şi mai jos goală, căci prin transparenţa pânzei se
reliefau picioarele împlinite şi rotunde ca la fetele mari. În schimb
faţa şi ochii erau de fată mare, mai bine zis îndrăzneala şi plăcerea de
a-l privi pe Dumitru erau maturizate.
- Mă iei şi pe mine!
- Unde să te duc cu mahuna!
- Unde mergi şi tu…
- Nu plec nicăieri, ci doar la colibă, la borş. Nenea Lazăr îmi
face semn cu lingura mare de lemn.
- Ne face semn, că şi eu tot cu brigada lui nenea Lazăr mă
aşez la borş.
- Şi tu faci parte din brigadă!
- Desigur! N-ai ştiut? Tot din brigadă dar cu locul de muncă
în cherhana! N-ai văzut!…
- Erai şi tu la masa de sortare?

155
 - Nu m-ai recunoscut!
- Înfofolite cum eraţi… Împinge şi tu cu ghionderu.
- Haideţi odată că rămâneţi flămânzi şi tu, Dumitre, să ai
grijă de Frusinica că-i şi ea a noastră. Nu te uita că-i mică… E
vrednică, curată şi ne-a dat-o Dobriţa în grijă.
- Păi dacă-i a noastră…
Şi zicând ultimele cuvinte, Dumitru, se aşază la masa de sub
umbrarul colibei, lăsând loc fetei pe bancă între el şi tatăl lui.
Frusinica nu se jenă, ba din contră se culcuşi sub aripa lui Dumitru,
se apucară să mănânce, fata cu dreapta şi băiatul cu stânga. El era
neîndemânatic dar apropierea trupurilor îi îndemna să îndepărteze
stângăcia şi pe la sfârşitul mesei constatară cu încântare că se poate şi
aşa. bucuria le izvora din mit căci le spunea că mănâncă din aceeaşi
strachină, cu o singură lingură şi furculiţă, fiecare străduindu-se să-i
pună în faţa celuilalt bucata preferată.
- Ia, Dumitre, burta asta de lufar că-i cea mai gustoasă…
- Guşti şi tu din coada anghilei? Aşa, suge-i pieliţa şi trage
cu dinţii carnea dintre oase că-i cea mai bună.
- Să-ţi mai pun un pic de mujdei, ia şi din bucăţica asta…
Rândunica de mare are pielea roşie şi carnea albă, albă.
Se amesteca acolo în ei şi între ei averea acumulată din
strămoşi care s-a transmis din generaţie în generaţie. Lui Lazăr îi
făcea plăcere să-i privească, din capul mesei şi totodată i se strângea
în el o îngrijorare şi pe care căuta s-o alunge…
”A luat-o sub aripa lui şi ea, apărată şi fără griji, îl poartă
curat. Hărnicuţă şi frumoasă îl îndestulează cu mâncare şi uite acum
îi presară cimbru peste scrumbie. Măi Lazăre ai îmbătrânit şi te-ai
prostit. Iar o iei razna; tinerii ăştia abia acum s-au cunoscut mai bine
şi tu îi şi vezi drag cu drag! Păi cum nu vezi! Parcă ar fi fost doi de
Lazăr… S-au lipit şi nu-şi mai mişcă trupurile de teamă să nu se
destrame căldura amestecată dintre ei. Şi ce dacă! Lasă să se apropie.
Sunt tineri, frumoşi şi lasă-i să se iubească că dragostea e cea mai
dulce dintre toate bunătăţile omului. Dar morala?... se împotrivi
celălalt Lazăr; Hai că băiatul o să plece să-şi vadă de ale lui, dar
Dobriţa şi fata!... Şi ce dacă pleacă! se apără celălalt Lazăr. Ce nu se
mai întoarce… pleacă la capătul pământului… Mi se pare mie că te
porţi ca şi cum Dobriţa ar fi nevasta şi Frusinica fata ta; Şi ce nu este

156
aşa! Ba chiar aşa este. Cum aşa! şi un singur Lazăr lăsă gândul să
hoinărească prin amintirile lui dragi şi triste:
. Lazăre, pleci cu barca plină cu peşte şi îl predai la
cherhanaua de la Gura Portiţei. Merge şi Dobriţa cu tine. După ce
predaţi peştele o repezi pe Dobriţa la Capul Dolojman. Ea se va duce
la Jurilovca pe jos şi tu te întorci până seara.
Tatăl Dobriţei poruncise şi el, Lazăr, pescar angajat cu
toptanul la Cirimbei trebuia să execute.
Lacul Periteaşca era înconjurat la est de Lacul Pahane Rânec
şi malul Mării Negre, la nord de Lacul Coşnei, la vest de Lacul
Razelm şi la sud-est de lacurile Goloviţa, Leahova Mare şi Leahova
Mică. Furtunele puternice dinspre largul mării făceau ca valurile
năprasnice să rupă plaja şi apa sărată ţâşnea în lacrurile Leahova,
umplea Periteaşca şi surplusu se vărsa în Razelm. Atunci peştii
sensibili la apă sărată fugeau cu viitura în Razelm şi scăpau, însă
mulţi mureau din cauza sărăturii. Când furtuna înceta scădea nivelul
mării la ţărm şi surplusu din Razelm se scurgea înapoi în mare.
Peştele revenea în locurile cu apă mică şi vegetaţie multă până când
iarăşi era izgonit din rai.
Atunci, pentru Lazăr, Cirimbei era un duşman care exploata
braţe de muncă şi se îmbogăţea. După ce au ajuns ei la putere,
exploataţi comunişti, şi-a dat seama că avea capu îmbâcsit de
ideologia comunistă şi care punea faţă-n faţă sărăcia şi bogăţia.
Acum, după circa douăzeci de ani de comunism începe să se
dezmeticească şi să vadă că ideologia comunistă nu îmbogăţeşte
deopotrivă pe toată lumea ci o sărăceşte.
În toamna aceea geroasă Cirimbei, ca şi alte dăţi, îşi pusese
mintea la contribuţie, izvor de îmbogăţire, şi găbăşise în Periteaşca,
în partea lui de mijloc cu apă adâncă, o îngrămădeală de crapi ce se
retrăsese aici pentru iernat. Numai că vânturile reci din nord şi nord-
est încremeneau luciul apei cu o pojghiţă subţire de gheaţă. Pe de altă
parte lacul era încins cu o centură deasă de stuf, pipirig şi rogozuri,
papură şi pe fund de un lan înalt şi des de plante submerse care
îngreunau pescuitul. Periteaşca este îngustă între mare şi Razelm şi
alungită în direcţia nord, sud. Cilimbei a izgonit peştele dinspre nord
şi sud barându-le răzleţirea cu două plase lungi în direcţia mare,
Razelm, înghesuind crapii la mijloc unde vegetaţia de fund era rară şi
apa adâncă. Acum începea greul pescuitului şi era nevoie de pescari

157
mulţi ca să bage şi să scoată năvodul cu peşte. Cilimbei, negăsind
braţe suficiente de muncă o luă la năvod şi pe Dobriţa. Lazăr nu
vedea decât numai o faţă a vieţii; belşugul lui Cilimbei şi fata.
Mintea lui nu fusese în stare să găsească peştele… În toiul prinderii
peştelui şi a luptei cu frigul şi udeala s-a înfiripat o idilă interzisă.
Lazăr admira gingăşia robustă a fetei şi Dobriţa preţuia bărbăţia şi
priceperea lui Lazăr. Nu şi-au vorbit nimic despre dragostea furişată
printre ochiurile năvodului şi-o atingere a mâinilor de o clipă, în
timpul aruncării crapilor în bărci li se părea mai dulce decât orice
crap mare şi cu solzii suri. Ar fi preferat să trudească toată iarna prin
gheaţă, troiene şi crivăţ numai să se poată mângâia cu privirea. Dar
pescuitul era pe sfârşite şi el, Lazăr, trebuia să ducă barca plină cu
peşte şi pe Dobriţa. La plecare Crivăţul sufla potolit din pupa şi
Lazăr a întins pânza. Bucuria că-i ajuta vântul şi că erau împreună
avea să se transforme în îngrijorare, apoi în teamă. Crivăţul şi-a
sporit tăria făcând barca să zboare peste apa încreţită, numai că
vântul nu-i împingea numai pe ei şi ci apa din nord. Pe măsură ce
Crivăţul îşi iuţea pasul şi adâncimea lacului scădea în nord şi creştea
în direcţia în care mergeau ei. în vremea asta amândoi stăpâneau
barca, Lazăr la vâsle şi Dobriţa la cârmă cu vâsla. Zburau cu prova
pe un val şi pupa pe altul. Când valul din prova scăpa în faţă cel din
spate îi lua locul şi alt val se apropia de pupa încât barca se legăna
lăsându-se din vârf, înălţându-se din spate şi invers. Faţă-n faţă se
priveau pierduţi de dragoste şi-ar fi vrut să oprească clipa aceasta pe
loc numai că vântul îi mâna din ce în ce mai repede, iar catargul, de
care era prinsă pânza, începuse să trosnească. Lazăr lăsă ramele şi
slobozi frânghiile încât puterea vântului scăpă de sub poalele
fluturânde ale pânzei. Apa aruncată în barcă a îngreunat-o şi ca să nu
se scufunde, Dobriţa începu s-o arunce cu ispolu. Natura îşi are
capriciile ei. crivăţul îşi potoli mânia, motiv de bucurie, dar pentru
scurt timp căci apa îngrămădită de vânt sub ei pendulă înapoi, de
unde venise şi barca se împotmoli. Valurile nu-şi potoliseră furia de
tot şi năvăliră din spate smulgând barca din cleştele nămolului şi o
aruncă câţiva metri mai în faţă, unde o slobozi iarăşi în nămol.
Barca-şi schimbă direcţia iar valurile amestecate cu bucăţi de gheaţă
o loveau pieziş aruncând apa peste peşte şi dacă nu se făcea ceva se
scufundau. Lazăr nu ezită nici o clipă; Se aruncă în apă unde
încleştat cu mâinile pe marginea bărcii, o suci cu pupa-n vânt şi

158
începu s-o împingă cu chila târâş prin nămol. Ţinta lui era să împingă
barca cât mai repede la mal s-o salveze pe Dobriţa şi peştele,
încleştare din care avea să câştige apa rece.
Dacă Lazăr, scufundat până la brâu în apă, avea un singur
gând de izbândit, Dobriţa se văzu în faţa a mai multe greutăţi;
Continuă să arunce apa din barcă, apă pe care valurile o aruncau la
loc. Încordarea titanică a lui Lazăr şi mai ales apa rece îi încremenise
faţa şi trupul. Dobriţa intui că-i în mare primejdie şi îngrămădi în
pelerina lui Lazăr toate hainele rămase uscate şi în continuare aruncă
peştele din barcă. Tăria vântului se potoli şi Dobriţa reuşi să arunce
şi apa din barcă şi scăpă de scufundare. Aruncă din nou ochii către
Lazăr şi-l văzu încleştat cu mâinile de barcă şi se sperie căci mâinile-
i erau albe vineţii, iar corpul lui nu mai împingea, ci se ţinea târâş.
Ştia ce s-a întâmplat. Efortul disperat şi apa rece îl sleise de vlagă şi
acum, Lazăr, nu mai era stăpân pe simţurile lui. O moleşeală caldă,
refugiată de la periferia corpului se îngrămădise în jurul celor două
organe vitale inima şi plămânii care mai funcţionau normal, iar restul
corpului intrase într-un fel de amorţeală… Dobriţa nu ezită şi sări în
apă! Dintr-o singură mişcare disperată reuşi să-l împingă pe Lazăr în
barcă. În continuare îşi încleştă mâinile de marginea bărcii şi cu apa
până la sâni împinse ambarcaţiunea până la ma, o adăposti de valuri
în spatele unui plaur şi abia acum se uită disperată după un adăpost.
Zări în apropiere o colibă din stuf. Dobriţa se repezi în colibă şi ochii
ei scormoniră rapid pereţii interiori şi găsi un chibrit, sare, o tolbă cu
puţin mălai şi un ceaun. Aprinse un maldăr de stuf apoi se repezi la
barcă. Lazăr zăcea pe salteaua de peşte, care mai rămăsese, cu faţa şi
braţele peste crapi şi cu picioarele îngropate. Îl înşfăcă de guler şi-l
trase din barcă lângă foc. La dogoarea flăcării, Lazăr scoase un
geamăt chinuit şi se chirci cu mâinile între picioare. Dobriţa îi scoase
cu mare greutate ciulcile pline cu apă, toată îmbrăcămintea şi-l
îmbrăcă cu ce reuşise să păstreze uscat în pelerină. Încercă să-l pună
pe picioare ridicându-l de sub braţe, dar nu reuşi deoarece Lazăr era
ţeapăn. Îl târî din nou până lângă jăratecul stufului şi-l aşeză pe un
snop de rogozuri şi abia acum încercă să gândească la ce ar avea de
făcut! Aruncă încă un maldăr de stuf pe jeratic, se răsuci cu spatele la
foc şi udă cum era din creştet până la tălpi, slobozi şiroaie de lacrimi,
sughiţuri şi bolborosi:

159
 „Lazăre, Lazăre, ce mă fac eu cu tine!... Să nu mori Lăzărele
că mor şi eu cu tine. Ce să-ţi fac să te desţepenesc!... Mi-e ruşine
Lazăre, mi-e ruşine…
Şi bocind disperată, Dobriţa se lăsă peste faţa lui Lazăr, îi
prinse buzele lui cu ale ei şi începu să-i tragă moartea din trup şi să-i
bage viaţa. Îl slobozi şi auzi „Îhî, ih…”
„Sughiţă… Aoileu… trăieşte, dar o să moară. Povestea
bunica o întâmplare asemănătoare: Două femei, dintre care una
însărcinată în luna a şaptea, au scăpat cu viaţă, cea gravidă a născut
la timp, dar bărbaţii au murit sughiţând. De la testicule li se trage,
sunt slabi acolo la frig. Li se întăresc şi mor sughiţând.”
Îl auzi din nou pe Lazăr:
- Îhî, ihî…
- Să nu mori Lazăre, uite te întorc cu faţa la foc… Mi-e
ruşine dar las totul la o parte. Ce, dacă eu năşteam aici şi tu erai
teafăr, te întorceai cu spatele la ruşine şi mă lăsai să plesnesc
nemoşită!... Mă moşeai, Lazăre, şi stai… nu muri că te moşesc şi eu.
Sughiţând ultimele cuvinte, Dobriţa îi vârî lui Lazăr mâna
între picioare, pipăi locul unde nu văzuse şi nu pusese mâna
niciodată. Degetele-i atinse două ouşoare reci şi tari ca piatra,
refugiate în unghiul picioarelor, de parcă ar fi vrut să spargă burta, să
intre la căldură şi să scape de pieire. La atingerea rece şi tare,
instinctiv îşi trase degetele, dar numai o clipă căci le întinse iarăşi, le
încolăci cu palma şi începu să le mângâie uşor.
Încet, încet pietrele reci începură să se înmoaie şi să se lase.
Corpul lui Lazăr, de sub ea, se înmuie încet, încet dovedind
înţepeneala. Dobriţa îl mângâie uşor în continuare şi cu lacrimile
înnodate în barcă continuă să bocească uşurată:
„Lazăre, Lazăre; Ce mă fac eu acum dacă te trezeşti şi mă
simţi cu mâinile între picioarele tale. În clipa aceea am să mor de
ruşine… Să-mi dai de veste, Lăzărică, înainte de a mă simţi, te rog
iubitule.
Lazăr suspină adânc, tresări şi se ridică…
- Peştele!... minciocul… să-l adunăm cu minciocul…
- Dobriţa-şi retrase mâinile fulgerător dintre picioarele
flăcăului fâstâcită şi speriată. Se retrase deoparte cu mâinile strânse
la piept. Îşi dădu seama că Lazăr n-a ştiut ce i s-a întâmplat.

160
 Lazăr când s-a aruncat în apă a simţit săgeata rece a apei ce
i-a năvălit pe ceafă şi s-a înfipt între picioare încleştându-l. Brusc,
săgeata rece s-a transformat într-o moleşeală plăcută şi visa că
peştele a alunecat în apă rămânând cu dorinţa de a-l strânge. Şi-a mai
revenit de câteva ori. Şi-a mai revenit când l-a aruncat Dobriţa în
barcă, dezbrăcat şi apoi mâinile ei calde îl readuceau la viaţă.”
Pescarii, sătui îşi sorbiră borşul din strachini cu linguri de
lemn şi se retrase la odihnă. Numai Dumitru şi Frusinica nu
îndrăzneau să se scoale înaintea lui Lazăr. Ei îşi dăduse seama că
Lazăr plecase cu gându şi simţirea undeva prin trecut cu întâmplări
plăcute şi tragice.
- Voi n-aţi plecat! îi cercetă Lazăr din priviri.
- Abia am terminat borşul, plecăm acum…
Frusinica o luă într-o parte şi Dumitru în alta, dar Lazăr văzu
firul ce-i unea de la distanţă şi „un ochi râde, altul plânge”. Şi ce
dacă-o să se iubească, îşi continuă Lazăr gândul. Şi eu aş fi putut să
mă iubesc cu Dobriţa…”
Un monstru, năvodul, naşte alt monstru, gândirea stricată.
„Cilimbei nu a vrut să-şi dea fata după un pescar fără năvod
şi bărci, ci tot după unul înstărit ca el. Cilimbei a măritat-o pe
Dobriţa cu Fătu Vasile. Bărbatu a observat repede că nevasta nu-l
iubeşte şi a alunecat pe oftaturi în sticlele cu votcă. Într-o bună zi,
Fătu a fost găsit înecat, cu picioarele în barcă, cu mijlocul îndoit de
marginea ei şi capul în apă. Să se iubească Dumitru şi Frusinica până
s-o sătura că nu le mai stă în cale nici un Cilimbei cu năvoade şi
bărci.”
Gândul lui Dumitru era la mare şi la Frusinica. Soarele
trecuse cumpăna prânzului şi dogorea cu putere. Dumitru ocoli
cherhanaua prin partea dinspre lac şi se pierdu pe o cărare nesigură
din stufăriş. A mers o bucată de vreme când prin apă, când pe uscat,
apoi se hotărî sâcâit de ţânţari şi tăuni, s-o ia spre mare. Ajunse în
faţa unei dune înalte de nisip şi pe care foşneau câteva tufe de plante.
Printre ierburile aproape uscate o luară la fugă câteva şopârle.
Dumitru urmări una şi-o prinse sub talpă, apoi o apucă cu două
degete de gât şi-i luă un interogatoriu:
„Ia să vedem cum ar zice domnul I Fuhn în Fauna României
la reptile; Masculii sunt coloraţi dorsal verzi-gălbui. Coloritul ventral
galben, uneori verzui spre flancuri. Au de obicei haina vărgată cu

161
cinci dungi longitudinale paralele, verzi-gălbui sau alb-gălbui, între
care pileusul este brun. Mătăluţă eşti… Guşterul vărgat dobrogean şi
ca arie de răspândire figurezi şi pe nisipurile plăjii Mării Negre. A,
ha, ha… te-am dibuit. Lacerta trilineata dobrogica Fuhn şi Mertens
1959, dar numai trei linii se văd de sus, cele două laterale scapă
vederii. Fugi, te hrăneşte, apără şi te înmulţeşte.”
În continuare, Dumitru, ocoli duna se opri şi începu să
identifice plantele de sărătură:
„Tu eşti hodoleanul (Crambe maritima), mătăluţă iarba
sărată (Salicornia herbacea), Suaeda maritima, Salsola soda şi un
cearşaf…
Domnule profesor, Greavu Toma, când ne arătaţi plantele de
sărătură, chiar şi guşterul trilineat, insistaţi; puneţi plantele la ierbar,
învăţaţi şi ţineţi minte; Dacă plantele de sărătură ar avea sucul dulce
(nesărat) apa sărată din jurul rădăcinii ar suge apa dulce din plante şi
s-ar veşteji. Plantele de sărătură s-au adaptat şi au sucul sărat, un fel
de sare contra sare şi rezistă. Tot aşa şi peştii; La adâncime ar fi
striviţi de presiunea apei, dar se opune presiunea din interiorul
peştilor prin băşica plină cu azot. Atunci, Domnule Profesor, aţi
omos-o pe Homo dobrogica jurilovcica frusinica… din fauna gingaşă
a litoralului.
Acolo, în apa albastră se scălda Frusinica, goală, cu apa mai
sus de genunchi şi când îl văzu pe Dumitru se aruncă pe burtă,
dispăru sub valuri şi după un timp ieşi, mai întâi capul cu părul
şiroind pe spate, faţa şi în timp ce-şi ştergea apa de pe ochi cu
palmele, apăru şi gâtul, şi…! E goală toată, sânii, destul de mărişori,
abdomenul – rotund, pârguit ca la fetele împlinite… Şoldurile,
doamne… toate-s pârguite!... Vorba zice du-te-n acolo, şi Frusinica,
ieşind iarăşi din adânc ridică o mână şi-l chemă… Dumitru se
dezbrăcă uşurel şi o rupse la fugă către fată. Aproape de Frusinica se
aruncă, atinse nisipul cu degetele picioarelor şi se împinse cu
picioarele, un fel de alergat-înotat. Pe sub apă văzu în faţa picioarele
pline ale fetei, le ocoli şi vru să-i iasă în faţă şi s-o îmbrăţişeze, dar
sirena dispăruse în adâncul albastru. Respiră puternic şi se aruncă
scufundat pe urmele fetei. O ajunse şi se menţinu pe sub ea cu faţa în
sus. Când Frusinica viră către suprafaţă zvâcni şi el spărgând oglinda
apei în acelaşi timp faţă-n faţă. Dumitru se fâstâci şi ca să-şi revină

162
amândoi, făcu pluta pe spate cu ochii la cer. „Frusinica dacă vroia se
va îndepărta”.
Frusinica nu se îndepărtă ci se răsuci şi ea pe spate. Mâna ei
o atinse pe a lui şi o reţinu, la îneput de degete, apoi palmă-n palmă.
Brusc, fata-şi desprinse mâna, se scufundă şi ieşi la circa zece metri
şi-i zise:
- Hai să ne scufundăm şi să ne întâlnim, apoi dispăru.
Se aruncă şi Dumitru, care după câteva zvâcnituri văzu în
faţă capul şi părul fetei furat ondulat de curent, corpul unduios şi
picioarele şerpuinde. Prin apa limpede, săgetată de soare, se
apropiau, au întins mâinile, s-au prins cu palmele, amândouă
trupurile se curbează flexibil, se ating şi sparg oglinda îmbrăţişaţi,
gură-n gură şi nu se mai desprind… Îndepărtările şi apropierile pe
sub apă se repetară de câteva ori până când Frusinica luă iarăşi
iniţiativa:
- Acu, Dumitre, o iei înainte şi eu după tine şi fata-l încâlci,
pe la spate, cu mâinile de gât şi cu picioarele de mijloc.
Dumitru se împiedică voit de câteva ori, se scufundau, se
găseau pe dedesubt, până când apa s-a micşorat la genunchi. În
continuare, Dumitru, o duse pe Frusinica în cârcă, o de-te jos pe
cearceaf, fata se înfăşură în el şi-i zise:
- Îţi place cum vine cearceaful pe mine! Parcă aş fi o cadână.
Hai să mergem în bărcuţă; Este aici în păpuriş şi mergem în
Leahova. Tu o să-mi culegi nuferi şi-mi fac mărgele, cingătoare şi
coroniţă, ca la mirese. Vrei să fiu mireasa ta?...
- Vreau…
Intrase în septembrie şi Dumitru trebuia să plece la facultate.
Cuterul, pe care se aflau, traversa Razelmul către Jurilovca. Dumitru,
în ploaia de pe covertă, ţinea strâns sub aripa lui o comoară şi-o
apăra cu pelerina de stropii mărunţi şi deşi. Comoara se lipise şi mai
strâns de băiat, ca şi cum ar fi vrut să intre în el, să nu se mai
despartă. Cuterul a acostat în dreptul cherhanalei din Jurilovca.
La coborârea de pe ponton, Dumitru, avu în faţă panorama
tăierii broaştelor; Sub umbrarul din faţa cherhanalei mai multe fete şi
femei apucau broaştele de picioare şi cu un cuţit, dintr-o singură
mişcare, retezau mijlocul amfibiei. Pulpele erau belite de piele şi de-
acum se numeau pui-de-baltă. Maria, observându-l pe Dumitru cu

163
comoara ascunsă sub pelerină, abia-i răspunse la salut şi-şi văzu mai
departe de decapitatul şi belitul broaştelor…”
„Te-au furat gândurile, Dumitre, şi doar ai venit în Grădina
Botanică să vezi cascada! Ai venit şi duminica trecută şi încă nu ai
ajuns la chiparoşii de baltă! Dar cu trebuşoara aia?? „Munţii Carpaţi”
cum rămâne? Şi cu Munţii Carpaţi cum a fost? Păi ce facem, ne
ţinem numai de amintiri!... Ei, hai, numai cu carpaţii şi le-om face
noi şi pe celelalte, că după-amiaza doar s-a înjumătăţit.”
La două săptămâni după începerea cursurilor, facultatea a
organizat o excursie de studii pe Muntele Roşu din curbura Buzăului.
Cursurile teoretice mergeau mână în mână cu lucrările de laborator,
care reprezentau experimentul şi observaţia şi se completa cu
observaţia direct în natură. Cu ocazia excursiilor se recoltau şi
„capturau” plante şi animale pentru ierbare, insectare… Studenţii
erau îndrumaţi şi în excursii de către profesori şi asistenţi. Începând
cu anul trei se predau cursuri ca ecologia, genetica, fiziologia,
biologia şi altele, cursuri care aveau la bază cunoaşterea temeinică a
plantelor, animalelor, anatomia şi morfologia, ţesuturilor, celulelor şi
altele. Plantele şi animalele care nu trăiesc în ţara noastră, parte din
ele, se pot vedea în grădinile botanice, parcuri dendrologice, sere,
muzee botanice, muzee zoologice, grădini zoologice etc.
Acum, trenul plecase de mult din Bucureşti şi alerga către
Mâneciu. Doar câţiva studenţi erau gălăgioşi; mai fuseseră la munte
şi chiar la Muntele Roşu. Aveau bocanci de munte, hanorace şi
discutau degajaţi. Majoritatea studenţilor erau tăcuţi şi grijulii;
Sfioşenia lor începea de la bocanci şi îmbrăcăminte, nu erau echipaţi
corespunzător şi mai ales unii mergeau prima dată la munte, locul de
care tot auzise începând cu poveştile; Şi s-a dus şi s-a dus peste
munţi şi peste văi… Nu aveau îndeajuns nici cele necesare recoltării
şi conservării plantelor şi animalelor, deşi li se spuseseră; ierbare,
sugativă, ziare etc.
Dumitru zăcea într-un fel de nepăsare, uitându-se prin
geamul vagonului şi repeta; „Plopul piramidal (Populus italica) şi să
văd ce alte specii mai cresc în ţară; ia să caut în „Flora mică
ilustrată” a lui I. Prodan şi Al. Buia la indicele alfabetic, aşa…
Populus pag. 114, deci la 114 Plopul de munte (Populus tremula), P.
alb (P. alba) şi Plopul negru (P. nigra).”

164
 Dumitru închise determinatorul, îl băgă în taşcă şi repetă în
gând; italica, tremula, alba, nigra…
- Dumitre, Dumitre, unde te gândeşti?
- Nu prea departe, pe geam!
- Cum pe geam, că bâjbâiai în biblia aia slinoasă!
- Biblie! A! da, poate fi şi un fel de biblie; Flora… Buia mai
trăieşte, este profesor la agricultură în Craiova. A început să
amenajeze o grădină botanică, aşa cum a început Brândză prin 1874.
- Tot în Craiova!
- Hm!
- Te-am întrebat ceva?
- Îmi vine greu să-ţi răspund…
- Cum aşa!...
- Grădina Botanică din Bucureşti. Poate facem o excursie la
Craiova. Mi-ar face plăcere să văd nisipurile zburătoare de la
Işalniţa. Am auzit că se străduiesc să fixeze dunele plantând pe ele
salcâmi, viţă de vie şi pomi roditori..
- Ce tot îndrugi acolo! Floră, Buia, nisipuri plimbătoare… Te
afli în Sahara…
- Cică ar fi un fel de Sahara… mai mică… Poate o vedem şi
noi.
- Iar mă iei cu vorba! Arată-mi şi mie biblia…
- Poftim; O port de mai mulţi ani cu mine.
- Mulţi? Cam câţi?
- Vreo trei.
- Şi la ce-ţi foloseşte!
- Am zărit prin geam plopul piramidal. Am căutat în
determinator de unde am luat la cunoştinţă că mai trăiesc la noi alte
trei specii. Popupus tremula ar trebui să-l vedem la munte. Zice-se că
la cea mai mică adiere de vânt îi tremură frunzele şi că-l auzi de la
distanţă după foşnetul caracteristic.
- Ia să vedem; Aici, în determinator nu zice nimic despre
tremurat şi foşnet!
- Sunt câteva exemplare şi în grădina botanică de la noi şi
tremură.
- Ia-i văzut tu?
- Mi i-a arătat domnul profesor Tarnavschi.

165
 - Ce tot îndrugi acolo! Când ai fost tu cu profesorul la
plimbare prin grădină!
- Erai şi tu, duminica trecută, când am strâns frunzele de pe
alei.
- Şi cum se foloseşte biblia asta?
- Să zicem că ai o plantă în mână, nu o cunoşti şi vrei să afli;
Deschide la pagina 67, aşa, citeşte:
- a. organele sexuale vizibile (stamine, pistil) lipsesc. Este
cazul nostru.
- Deci, plante fără seminţe – Pteridophyta pag. 67. Dar dacă
avea?
- Spermatophyta pag. 79 (plante cu seminţe).
- Şi tot aşa, mergi în continuare după cheie până ajungi la
păpădie, ghiocel etc.
- Până acum, la facultate, nu ni s-a vorbit despre acest
determinator. Tu de unde ştii Dumitre?
- Aceasta este o altă poveste… S-o lăsăm…
- Pe aici nu se trece!
- Nu am chef, cel puţin deocamdată.
- Când este vorba de lucruri mai delicate, mai intime şi
importante nu vrei să discuţi cu mine. De ce? Acum la ce te gândeşti
că iar ţi-a zburat gândul pe fereastră. Ce mărăcini ai mai văzut pe
acolo!
- Porumbarul (Prunus spinosa) uite-i fructele vineţii-
brumate, îţi face gura pungă şi-ţi strepezeşte dinţii. Animalele nu se
pot apropia că-i păzeşte ghimpii, de aceea-şi zice spinosa. Roză,
continuă Dumitru, trandafir sălbatic, pe la noi îi zice măceş (Rosa
canina), iată şi pădurile de foioase: Teiul (Tilia), stejarul (Qzercus) şi
tot aşa! Nu prea au haz gândurile mele intime. De ce să te sâcâi cu
toceala asta a plantelor şi animalelor!
- Plantele şi animalele le tocim la cursurile de sistematică,
laboratoare… De ce să ne împuiem capul acum cu ele! E mai plăcut
să priveşti iarba, copacii şi păsărelele, aşa în mare. cu ochiul
sufletului, să vedem pădurea nu frunzele… Uite pupăza a zburat de
pe o cracă şi-o vrăbiuţă…
- Nu prea sunt vesel în discuţii; Nu era pupăză ci gaiţa
(Garrulus glandarius). Mai sus, în zona coniferelor o să întâlnim
gaiţa-de-munte zis şi alunarul (Nucifraga caryocatactea). Neamuri

166
apropiate sunt: coţofana, stăncuţa, cioara de semănătură, cioara grivă
şi corbul. Pe acesta de urmă ar trebui să-l vedem pe la munte.
Eleonor nevermore.
- Asta ce jivină sau buruiană mai e!
- E ceva cu corbu; Edgar Allan Poe (1809-1849).
- Ce tot păsăreşti acolo!
- Păcat de Poe! A iubit-o aşa de mult pe Eleanor încât după
moartea ei şi-a pierdut busola. S-a pierdut din cauza paharului, a
stupefiantelor şi mai zic gurile rele că ar fi intrat călare în Casa Albă,
ca să discute, nu ştiu ce, cu Preşedintele Statelor Unite ale Americii.
Era năzdrăvan Poe. Păcat că numai arta nu l-a putut ţine în viaţă. S-a
prăpădit fără Eleanor…
- Ce tot aiureşti…
- Ne-am îndepărtat prea mult, să revenim mai aproape.
Vrăbiuţa ta este de fapt sfrânciocul mic (Lanius minor). Trebuie să
migreze spre sud, la noi este o pasăre de vară. Rude apropiate mai
sunt: Lupul vrăbiilor (Lanius excubitor) şi sfrânciocul-roşiatic
(Lanius collurio). Ei vezi; tu eşti de vină că mă faci să vorbesc cu
voce tare. Mai vrei? Suntem trecuţi de patru sute de metri altitudine.
Foioasele încep de pe la patru sute de metri, iar pe de altă parte a
scăzut presiunea atmosferică…
- Pe asta de unde o mai ştii?
- Îmi pocnesc urechile.
- Şi ce legătură are cu presiunea?
- Mă întorceam la anatomie, nu te-am plictisit?
- Ce anatomie? Ce legătură are cu presiunea şi păcănitul. Eu
nu simt nimic!
- Teodora s-o lăsăm baltă. Mi-e foame şi nu am decât nişte
sărătură. Hrana rece am înghiţit-o de aseară. Ce legătură să aibă.
Urechea medie comunică cu faringele…
- Ştiu şi eu atâta lucru. Comunică printr-un canal numit…
Am uitat… şi doar ce-am dat examenul de admitere… Eram tobă de
anatomie!
- Trompa Eustachio. Pe aici se reglează presiunea exterioară
cu cea din urechea medie, că altfel…
- Ştiu… s-ar sparge timpanul. Ce-i cu sărătura aia, parcă ar fi
o opincă!

167
 - Ştiucă sărată. O am de când pescuiam eu pe Razelm. Mi-e
dor de un borş…
- Dumitre, mă iei şi pe mine cu barca, să fim numai noi pe
sub craca salciei…
- Pe marginea Razelmului nu sunt sălcii şi mai e şi Frusinica,
o să-ţi scoată ochii…
- Frusinica! Acum te aud prima oară că eşti însurat!
- Ha, ha, ha…
- Atunci cine-i pisica?
- Un fel de pisicuţă. Toarce liniştită sub aripa ta, dar zgârie
când o auzi de chestia cu salca… Am sosit la Mâneciu şi de aici cu
decovilu. Sunt curios să văd mocăniţa asta cum ne duce la Muntele
Roşu.
- Dumitre, tu să strângi cât mai multe plante iar eu le aşez
frumos între ziare, acolo pe loc că până la cabană se ofilesc… O să
fie mult de lucru până le vedem uscate şi lipite pe foile de ierbar.
Vreau să luăm zece.

- Ce e fată cu tine? Adevărat că unde-i carte multă e şi

prostie cu caru… Acum ce smiorcăi? ai luat zece la chimie, zece la
nevertebrate şi ce mai vrei?... Mâncare ai, îmbrăcată eşti, avem casa
noastră, eu muncesc… Ce te-a apucat plânsu? Termină că pun mâna
pe mătură şi te croiesc pe bulevardul spinării, aşa cum eşti tu de mare
şi savantă…
- Of mamă!... că nu mai poate omul să-şi lepede năduful…
Taberi cu gălăgia… Am şi eu un of… un of cu „o” mare, mă înţelegi?
- Să nu-mi spui că oful, acela cât muntele, e tot de la
pescaru… Eu ţi-am spus că nu dă doi bani pe tine. Mătăluţă, în loc să
mă asculţi, îl aduci aici, cică aranjaţi ierbarul. Dumnealui stă pe
fotoliu, nici măcar nu bea o cafea, sau să fumeze… Tu, după ce te-ai
omorât cu curăţenia şi mâncarea, dă-i şi aşează buruienile alea în
sugative, pune-le din nou la presat şi parcă te văd; „Astea mai
frumoase sunt ale lui Dumitru, florile de colţ alături”… Parcă aţi fi
fost voi doi… mai bine ar fi stat buruienile alan-dala şi voi alături…
- Ei vezi! de la florile alea de colţ se scurg lacrimile.
- Nu ţi-am spus eu! Aruncă-le în sobă şi gata.

168
 - Mă laşi să-ţi povestesc, sau nu…
- Zi, dar e clar; mai mult te ţii tu după el…
- Mai ştii când am fost la Muntele Roşu?
- Ştiu, că mi-ai împuiat capu!. Parcă te aud: „Să vezi că
Dumitru n-o să aibă bocanci de munte, pantaloni de schi, hanorac,
fes” şi te frământai nevoie mare să-i faci rost. Puţin i-a păsat de tine:
ţi-a refuzat îmbrăcăminte, mâncarea… Am alergat amândouă după
salam de Sibiu, şuncă de Praga că de… ne dădeau banii afară din
casă… Ai văzut? Avea şi el opinci, chefal şi somn afumaţi, icre şi
doi bani nu a dat pe tine…
- Păi da, că i le-a adus Frusinica…
- Asta cine mai e?
- Crezi că ştiu! a lăsat odată să-i scape, aşa în fugă…
- Hai zi odată cu floarea de colţ.
- A fost aşa; Trecem de zona pădurilor conifere (brazi,
molizi) şi în continuare apare în faţa noastră zona alpină. Numai
coaste şi văi cu iarbă, muşchi, licheni şi doar ici acolo câte o tufă de
jnepeni furişată pe pământ ca să n-o sufle vântul. Am cules noi
plante şi animale diferite ce se găseau pe lângă noi că era ceaţă şi nu
se vedea departe. La un moment dat începu să sufle vântul, alungă
ceaţa şi soarele lumina din faţă o frumuseţe de stâncă calcaroasă. În
vârf erau câteva turle, ca nişte cilindri uriaşi şi de departe păreau gata
să se rostogolească. Asistentul ne atrage atenţia că ziua apa pătrunde
în crăpăturile pietrei şi noaptea îngheaţă. Apa îngheţată îşi măreşte
volumul şi sparge piatra. În continuare apa de ploaie şi vântul cară la
vale piatra mărunţită. Şi-o tot suflă şi-o tot roade până când capătă
forme ciudate de cazane, oi, babe şi altele. Pe acolo s-ar putea să
crească floarea de colţ (Leontopodium alpinum). Este o plantă
frumoasă şi rară. Toţi turiştii o caută şi-o jumulesc încât e pe cale de
dispariţie. S-o luaţi numai pentru ierbar. Cred că a sosit timpul să se
încerce a se cultiva, căci nu peste multă vreme va dispare din flora
carpaţilor această podoabă a păşunilor alpine. Auzi mamă… a şi
prins-o din zbor, pescaru!
- Da ce-i rândunică!
- Of, că nu mă înţelegi. Ai răbdare să-ţi povestesc. Când au
auzit studenţii de aşa plantă rară şi frumoasă au luat-o la goană către
cazane. Am fugit şi eu. Vroiam ca Dumitru să fie primul căci la urmă
nu mai găseai nimic. Îl îndemn, dar el, pescaru, merge la pas de voie

169
şi discută cu asistenta ca şi cum ar fi vorbit cu Frosia aia. Nu tresărea
deloc că primii studenţi ajunseseră sus şi căutau prin stâncări… Şi ce
crezi că discuta cu asistenta!
- „Şi zici că eşti din Jurilovca? Vlaicu Dumitru.
- Da.
- Am fost odată pe acolo cu studenţii. A fost şi domnul
Greavu cu noi la Dolojman şi în pădurea Babadag. Erau şi doi elevi.
Mi se pare că băiatul erai chiar dumneata… I-a uită-te; te recunoşti
şi-i întinse o fotografie.
- Desigur! Eu şi Maria…
- Şi fata unde-i, că eraţi nedespărţiţi!
- Tot la universitate, la istorie…
- Poţi să opreşti poza.
- Mulţumesc, dar cu domnul profesor Greavu nu aveţi nici
una disponibilă?
- Am să caut pe acasă. Greavu Toma mi-a fost coleg. A vrut
profesorul să-l oprească asistent, dar nu a vrut. La început eram
îngrijorat că se pierde, dar acum suntem cu toţii liniştiţi. Se simte
bine acolo; cercetează, ţine legătura cu facultatea. În curând îşi va
susţine teza de doctorat. A publicat mai multe lucrări ştiinţifice. Este
apreciat şi peste hotare. Ştiai?
- Mai mult ghicea. Ne-a arătat câteva lucrări, nu se lăuda.
- Greavu e un profesor de excepţie şi aţi avut noroc cu el.
Cred că-l iubeşti.
- Mai mult fetele, că noi băieţii îl respectăm, admirăm şi
vrem să fim ca dumnealui.
- Sper că nu s-a încurcat cu vreo elevă!
- Nu, nu face domnul Greavu din astea. Îl iubesc fetele, dar
dânsu nu le dă apă la moară. Ziceţi că ar merita să se încerce
cultivarea floarei de colţ?
- Da… e timpul că o să dispară de tot…”
L-am lăsat să trăncăne şi am fugit după floarea de colţ, iar
când a sosit Dumitru aveam o plantă de la un coleg. Dumitru a
dispărut de lângă mine şi când coboram coasta cu rododendroni, de
roşise tot muntele crezând că a luat foc, soseşte şi el cu două plante
frumoase pentru ierbar. Îmi venea să crăp de ciudă că nu adusese
încă două aşa cum jumuleau şi alţii pentru iubitele lor. Nici nu am

170
îndrăznit să-i reproşez că era monument al naturii, trebuiau ocrotite.
Din cauza monumentului plâng acum, că el mai luase şi încă ce…
- Zi odată n-o tot ocoli!
- Aş da-o eu pe de-a dreptul, mamă, dar nu se poate…
- Dar, ca să mă ţii toată ziua cu poveşti despre năzdrăvăniile
pescarului se poate nu! Teodora, asta s-a întâmplat acum câteva luni!
Vino odată la subiect.
- După vreo două luni de la începutul cursurilor am fost la
plimbare prin Grădina Botanică din Cotroceni. O ştii nu?
- Desigur, când erai mică mergeam deseori împreună la
plimbare pe acolo.
- Am luat-o spre cascadă şi-l văd pe Dumitru mergând agale
înainte şi cu o biblie sub braţ. Nu m-am grăbit să-l ajung, dar nici nu
mă ţineam după el. mergeam şi eu în direcţia aceea. L-am ajuns
repede căci se oprea la toate tăbliţele de pe copaci şi de prin ierburi şi
cred că le tocea în gând ca să le ţină minte.
- Bravo lui, aşa trebuie să repete ca să ţină minte. Nu spuneai
tu că trebuie să cunoşti cât mai multe plante şi animale şi încă pe
limba aia italienească.
- Latină, dar să trecem, că a trecut şi el. tocmai când să-l
apuc de braţ intră din nou în vorbă cu asistenta ce-i dăduse
fotografia, schimbă câteva cuvinte şi spre mirarea mea, Dumitru,
trece peste un lanţ, lucru interzis şi dispare pe o cărăruie şerpuită spre
Carpaţi.
- Tu chiar că te-ai prostit. Ce carpaţi în grădina botanică!
- Acolo, în apropierea serelor au cărat pământ şi piatră şi au
început să amenajeze Munţii Carpaţi, desigur în miniatură. Mă
fâstâcisem dar când s-a îndepărtat asistenta am trecut şi eu lanţul.
Bănuiam eu că iar coace Dumitru ceva. N-am făcut câţiva paşi că
aud cum cineva se grăbea după mine. Mă opresc, mă întorc şi văd o
sorcovă care mă urmărea. Fiindcă eram şi eu studentă la biologie mă
credeam îndreptăţită şi o iau la întrebări: „Trecerea peste lanţ
interzis, scrie şi pe tăbliţă”. „Sunteţi persoană oficială cu ordinea în
grădină” mă atacă sorcova.
- De ce îi zici sorcova?
- Era boită peste tot. Se vede de la o poştă că-i gâsculiţă
provincială şi că vrea să-şi dea aere.
- Şi tu ce i-ai răspuns?

171
 - I-am întors spatele şi m-am ţinut după Dumitru. Am mai
urcat puţin şi l-am zărit lângă clădirile de la Muntele Roşu. Migălea
ceva printre pietre şi pietriş. Mai fac eu câţiva paşi, sorcova după
mine! Mă opresc eu lângă Dumitru şi-i dau bună ziua; sorcova mă
imită. Dumitru ne recunoaşte pe amândouă şi ne zice pe nume:
„Bună ziua Maria, bună ziua Teodora…” Când am văzut-o pe Maria
i s-a luminat faţa un pic, dar în continuare, s-a ţinut rezervat şi se
vedea că nu-i face nici o plăcere că suntem acolo. cu vorbe
politicoase ne-a condus înapoi pe cărare şi după ce am trecut lanţul,
s-a debarasat de noi.
- Eu mă grăbesc, că trebuie să apuc masa la cantină, zice el,
la revedere şi mi-a făcut plăcere să vă văd…
- Şi sorcova?
- I-am plâns de milă… S-a aşezat pe-o bancă şi dă-i
smiorcăială, de-i căra sub bărbie toate cârmâzurile. M-am apropiat de
ea şi am încercat s-o consolez. „Lasă, Maria că mai sunt destul ca
Dumitru în Bucureşti şi în împrejurimi…! Şi ea; „Scuzaţi, vă înşelaţi,
nu mai e nici unul…” „Îl cunoşti bine?” „Ohoo, de când ne jucam în
ţărână”. „Eşti din Jurilovca?” „Da, am terminat liceul odată cu
Dumitru, el a luat la biologie, eu la istorie”. „Îl iubeşti?” „Şi-ncă
ce…! Numai că el nu vrea să se mai uite la mine… Ne-am înstrăinat
aici în Bucureşti. I-am zis de un student din anul trei de la noi, unul
care îndruma candidaţii în timpul examenelor. I-am zis lui Dumitru
că studentu-i bine făcut, îmbrăcat îngrijit şi inteligent. I-am zis şi lui
Dumitru să-şi schimbe pantalonii lărgani şi pantofii bocanci. Nu s-a
supărat, pe faţă, dar de atunci mă evită”. „O asistentă de la noi, zice
că a făcut o excursie cu studenţii la Jurilovca şi v-a făcut o fotografie.
O are Dumitru cu voi amândoi. Nu mai semeni cu cea din
fotografie”. „Era să rămân în uniformă de liceu? E adevărat că şi cu
boitu pe faţă, unghii, am cam sărit peste cal dar, toate studentele se
machiază… Şi ce dacă!” „Nu e treaba mea..” „Sunteţi colegi?”
„Suntem Maria. Mi se pare că-l iubesc şi eu”. „Nu mi s-a părut că şi
el!” „Se pare c-o iubeşte pe Frusinica…” „Ştii şi de Frusinica!...” „A
scăpat odată numele ei. Părea cam fâstâcit. Ce-i cu Frusinica?” „Nu-i
nimic… În vacanţă s-a agăţat de gâtul lui şi stă aşa ca şi noi. Mai are
mult, Dumitru, până i s-o mai lipi vreo fată de suflet. Nu poate să mă
uite aşa de uşor. Necazu meu este că mă uită, uşor, greu, dar mă
uită… Am vrut să stau de vorbă cu el, să ne lămurim şi ai văzut

172
singură; nici de fotografie nu mi-a pomenit. Adio Dumitre, dar mi-e
foarte greu. Am pierdut ceva ce n-am să mai găsesc niciodată. Nu l-
am înşelat cu nici un băiat, cu nimic. singura mea vină a fost că în
ultima parte a examenelor m-am purtat mai rece cu el. parcă-mi era
ruşine cu îmbrăcămintea şi bronzul lui. Eu m-am ascuns repede sub
fard şi îmbrăcăminte de pojghiţa de ţărancă, dar pe el l-am jignit. El
zice că o să mirosim şi noi a bucureşteni, dar aşa cu încetu. Mă mai
doare şi pentru că-şi închipuie că-s o destrăbălată, dar nu sunt. Am
fumat o vreme şi încă mă mai fardez. Am să arunc şi cârmâzurile,
dar Dumitru nu se mai întoarce…! Mai bine făceam şi eu ca
Frusinica… să-l fi gustat până la fund… Dar aşa…!”
- Şi de aceea smiorcăi şi tu acum, din aceleaşi motive ca şi
Maria!
- Dacă mă tot întrerupi n-o să mai afli de ce!
- Ei, hai, continuă că nu te mai întrerup.
- Acolo era buba, la cazane. Precum am mai spus, când am
dat cu ochii de Dumitru mojmondea ceva printre pietricele. Cu toate
că se ţinuse Maria după mine, am observat totuşi pe o suprafaţă de
circa un metru pătrat, un fel de poieniţă la scară mică, amenajată cu
muşchi, licheni şi rândunicile dumitale, dar care nu zburau ci se
chinuiau să trăiască. Erau vreo zece-cincisprezece flori de colţ pe
care Dumitru le adusese de la Muntele Roşu şi se străduia să le
aclimatizeze în grădina botanică. De aici mi se trage cu lacrimile nu
cum ai înţeles dumneata. Să-ţi explic. Trudim împreună la alcătuirea
ierbarului, mă rog, să zicem ca dumneata, mai mult trudesc eu decât
el, dar nu-i adevărat. Toţi studenţii se împrăştie pe o pajişte şi culeg
plante, prind animale şi după un timp oarecare ne strângem toţi în
jurul asistenţilor şi le arătăm ce am găsit. Asistenţii ne spun
denumirile populare şi ştiinţifice, noi le scriem pe un bileţel şi le
ataşăm lângă plantele şi animalele respective. Plantele şi animalele
frecvente în locul acela le are fiecare student, dar cele rare, ca floarea
de colţ, salamandra şi altele le-au găsit doar câţiva. Ei bine Dumitru
le găseşte întotdeauna pe toate şi deci le avem şi noi. Fără Dumitru
nu pot avea ierbar de zece.
Până aici nu am nimic să-i reproşez, dar necazul cel mare de-
abia de aici încolo începe! Dacă suntem colegi şi ne ajutăm unul pe
altul de ce nu mi-a spus de tentativa lui de a aclimatiza o plantă de
munte în Grădina Botanică! Este adevărat că nu a lăsat impresia că se

173
ascunde, dar de ce nu mi-a spus şi mie, să fi participat amândoi la
aclimatizare? De ce m-a exclus? Adică asta-i numai treaba lui? Doar
nu pare egoist şi totuşi…
- N-ai decât s-o cultivi şi tu în grădina noastră; nu văd de ce
te omori atât cu firea!
- Mă omor pentru că vroiam s-o facem împreună, dar când e
vorba de chestiuni intime dumnealui, pescaru, mă exclude. De aceea
nu cred că-i egoist ci mai degrabă nu vrea să comunice cu mine când
este vorba despre lucruri intime, gingaşe… Eu sunt bună numai la
tăvăleală, ca o haină de toate zilele, dar în cele de sărbătoare ne
gătim şi ne fălim separat. Începe să-mi fie ciudă pe Maria că l-a avut
cu sufletul în palma ei şi nu a ştiut să-l păstreze, iar în palma mea nu
vrea să se aşeze.
- Deci, tot acolo ajungem, la dragoste…
- Ia-o cum vrei, dar lasă-mă să termin. Aşa, vin şi
examenele. În mod firesc, eu, trebuia să intru la examen printre
primii, în ordine alfabetică. Îmi şi convine căci m-am pregătit
meticulos, vezi şi notele şi nu mai aştept la uşă o jumătate de zi
încleştată de emoţie. Precum am zis, nu intru ci aştept până la litera
V. Vlaicu Dumitru, şi intru după el ca să-l văd cum se descurcă. Sar
peste amănunte…
- Sari odată că s-a făcut noapte!
- Intri, dai bună ziua, iei un bilet la întâmplare, treci în bancă
şi-ţi pregăteşti subiectul. Până când profesorul examinează cinci-şase
studenţi care au intrat înainte ai timp destul dacă ştii. până la examen
studenţii par frumoşi, urâţi, deştepţi sau proşti. La examen se
schimbă situaţia. Avem noi o colegă, Amalia, care pare o mototoală,
neîndemânatică, sfioasă şi când merge parcă pipăie fiecare loc unde
o să păşească ca să nu se împiedice. Dar la examen…
- Zi o dată că încep să mă înduioşez şi eu şi parcă văd că
începem să bocim amândouă…
- Ei, s-o vezi pe Amalia. Nu mai e fata sfioasă de fiecare zi.
E ca şi cum ar fi mâncat două baniţe de jăratic, se scutură de pielea
râioasă şi răpciugoasă, se transformă într-un armăsar care scoate
flăcări pe nări şi nechează: Suie pe mine stăpâne şi vom merge mai
repede decât vântul şi gândul…
- Asta ne mai lipsea acum, poveştile!

174
 - Să vezi, mamă, cum vorbeşte clar, precis, convingător de-ţi
vine să-i dai zece de cum a început să vorbească. Nu emoţii, nu
fâstâceală, nu mai e mototoala ce păşeşte pe bâjbâite ci zboară, zboară…
- Da, zi o dată cu Dumitru!
- Păi ce să zic! O diferenţă ca de la cer la pământ. Ţi-am
povestit că la admitere se concentrase la maximum şi-a spus tot, fără
să scape nici un amănunt. Avea acolo în faţă un obstacol greu de
trecut şi era hotărât să reuşească, să se lupte cu balaurul pe viaţă şi pe
moarte.
- Şi acum?
- Acum… Lasă-mă că iar mă umflă plânsu, revolta…
- Treci la subiect că iar ai luat-o razna…
- Ţi-am spus că a intrat Dumitru întâi şi apoi eu. Ştiam
subiectul, mi-am făcut un plan pe hârtie, m-am liniştit şi în
continuare am început să iau aminte la studentul care-şi expunea
subiectele de pe bilet şi la colegii din jur. Unii se frământau năduşiţi,
alţii, ca şi mine ascultau… Trag cu coada ochiului spre Dumitru şi ce
să vezi!... Biletul cu subiectele era aşezat cu scrisul în jos, deci nu
puteam să văd ce i-a picat iar hârtia de ciornă era albă. Nimic de scris
în mâinile lui şi se uita liniştit la Amalia care zbura pe ducipalu
năzdrăvan peste mări şi ţări.
Îi vine şi lui rândul, se scoală, duce biletul profesorului şi
rămâne în picioare lângă tablă. Profesorul se uită de formă pe bilet, îl
aruncă peste celelalte, se uită la Dumitru, parcă contrariat şi-l invită:
- „Te rog să te aşezi.”
Vezi dragă-doamne el nu era studentul ce trebuia să stea în
picioare, să deseneze pe tablă, să arate ceva la microscop, ci un egal
cu profesorul unde aveau să discute ceva amical… Dumitru se aşează
şi tace! Am intrat numaidecât în panică. Te pomeneşti că nu ştie,
îmi ziceam eu! Imposibil, doar am repetat împreună toată materia.
Este adevărat că nu s-a străduit să reţină toate amănuntele ca mine.
Eu îl apreciem la opt, dar ca să tacă… Nu mă aşteptam… Parcă ştia
ce-o să urmeze şi de aceea tăcea… Profesorul ridică capul către el,
îşi aruncă expresia severă de pe faţă şi cu un ton binevoitor, parcă ar
fi trăncănit cu fiul lui, sau cu vreun alt profesor mai tânăr:
- „Ia să vedem ce-i cu floarea de colţ, deşi nu se află pe
biletul tău”

175
 Auzi…! biletul tău, când celorlalţi studenţi le zice dumneata!
Bun, zic eu, să vedem mai departe!
- „Ar fi nişte inconveniente” catadicseşte Dumitru să
deschidă gura.
- „Să zicem că reuşim să le plantăm pe un sol şi-o ambianţă
asemănătoare ca la Muntele Roşu. Am adus substratul calcaros şi
plantele din jur. Şi umezeala de acolo o putem menţine aici, în
Grădina Botanică. Clima, în general, nu văd cum o putem aduce de
pe Muntele Roşu, aici, în carpaţii noştri din grădină. Umiditatea
atmosferică, ceaţa, norii, soarele şi vântul, frigul… Am observat că
aici în Grădina Botanică puful de pe flori, frunze şi tulpine a pălit în
strălucire şi pare ca o blană veche şi tăvălită. Să zicem că, acum
iarna, se întâmplă şi acolo, la munte, tot aşa. Sper să le putem înmulţi
prin rădăcini sau seminţe. Din rădăcini o să vedem la primăvară dacă
apar lăstari noi. Am mărunţit florile şi le-am semănat, poate răsare.
Chiar dacă-şi modifică cumva morfologia ca frumuseţe şi vigoare tot
ar fi ceva dacă le-am putea înmulţi. În cazul acesta ce nu le putem
noi da, poate se învaţă să-şi ia singure altceva şi să se obişnuiască.
Asta ar însemna să se adapteze la noile condiţii. Am plantat şi
semănat un strat în seră şi unul la Staţiunea de Biologie Sinaia”.
Auzi mamă! şi în seră şi la Sinaia şi eu nu ştiam nimic!
- Şi mai departe?
- N-a mai fost nimic… Mai întâi profesorul a vrut să se uite
pe ciorna lui şi văzând-o albă l-a întrebat:
- „Cum îi cu subiectele”!
- Structura şi funcţiunea vaselor liberiene.
- În legătură cu vasele liberiene ai văzut ceva experienţe prin
grădină?
- Da! Pe Acer pseudo-platanus, înspre cascadă. La paltinii
tineri, să aibă doi-trei ani, la unii li s-au scos inele din coajă şi s-au
uscat. La alţii s-a cojit în spirală şi mai trăiesc.
- De unde ştii că sunt tineri?
- Câţiva sunt retezaţi de jos şi se văd inelele de creştere. Am
numărat la un paltin două şi la altul trei cercuri concentrice.
- Carnetul, următorul..”
Adică eu…
- Ce notă i-a pus lui Dumitru?
- Opt…

176
 - Opt…! Păi, după cum povesteai tu ar fi trebuit să-i dea
douăzeci, cel puţin!
- Ei, vezi! de asta m-am înfuriat. Cum i-am întins
profesorului biletul, mi-a şi făcut semn să-i dau drumu şi-a avut
răbdare să-i turui tot, cu amănunte, cu desene şi m-a mai invitat şi la
microscop să-i indic, într-o secţiune, cambium. Mulţumit îmi cere
carnetul, îmi pune zece şi gata!
- Şi ce-oi mai fi vrut?
- Să-mi pună opt, dar ca lui Dumitru. E o diferenţă enormă
între opt a lui Dumitru şi a altor studenţi. Vezi, e greu de priceput,
dar lui Dumitru nu i-a dat nota ca unui student oarecare, ci lui,
pescarului, numai lui, că vezi bine, nu e chiar clară povestea cu
floarea de colţ. Ca să-i dea zece va trebui ca Dumitru să mute clima
alpină în Grădina Botanică sau să-i facă vreo şmecherie s-o ia din
loc. Şi cum e să nu bocesc că Dumitru nu era deloc bosumflat de
nota opt iar profesorul părea bucuros că i-a putut-o da. Ei vezi, nu-i
dădu-se nota studentului ci cercetătorului şi o ştiau bine amândoi…
O ştiam şi eu…
- Şi fiindcă ţi-ai dat seama boceşti!
- Ei da; acum pot să-ţi spun de ce: De-aia, pentru că nu am
luat şi eu opt… Pot să iau eu numai zece că tot degeaba…
- Fata mea, sper să mă fi lămurit; Urlă pisma şi răutatea în
tine. Dacă optul ăla a lui Dumitru înseamnă ceva, străduieşte-te să-l
obţii şi tu şi să nu-l tragi de la alţii că se cheamă furt…
- Uşor de zis, greu de făcut! Atunci, la Muntele Roşu, de ce
nu am prins şi eu păsăruica, de ce nici un alt student decât el? Ei,
vezi…! Cred că omul se naşte cu asemenea însuşiri şi Dumitru e
norocos din naştere. Dacă s-ar învăţa meseria asta…
- Prea te pripeşti; cu o floare, fie chiar şi de colţ, nu se face
primăvară.
- Dar dacă la el sporeşte şi la mine nu apare nici una?
- Timpul, timpul şi atenţie, e tot ce-ţi pot spune. Nu se ştie de
unde sare iepurele. Eşti la început şi poate se şi învaţă…

- Bună dimineaţa, domnule profesor.

- Bună dimineaţa. Cum merge cu liliacul?

177
 - Rămâne de văzut! Îl altoieşte acum; perioada vegetativă e
favorabilă pentru altoiul în ochi, dar specialistul îl altoieşte în pană.
Zice că se prinde. A adus mai multe culori şi la anu va înflori în
mozaic. S-a apucat de ieri, a avut nevoie de un ajutor şi i l-am dat pe
Dumitru, părea interesat.
- E bine Teodorescule… e bine că-şi dă interesul să înveţe
câte ceva. Întotdeauna când am aprobat angajarea studenţilor ca
zilieri, în Grădina Botanică, am avut în vedere că vor învăţa câte
ceva în plus. Grădina Botanică e ca o carte mare, cartea naturii, în
care poate să citească oricine, fără s-o ţină în mână şi s-o răsfoiască.
Studenţii pot, în acelaşi timp, să muncească şi să înveţe. Păcat că nu-i
putem plăti mai bine…
- Dacă ar fi toţi ca Dumitru ar merita să muncească pe gratis,
căci studentul ăsta acumulează averi în cap. Ar trebui să-l plătim cu
maximum posibil căci munceşte cât şapte. Se joacă cu roaba plină cu
nisip, ca şi cum ar fi o minge sau o rachetă de tenis!
- De ce ai căzut pe gânduri?
- Mi se pare că rabdă de foame. A cam slăbit.
- Unde doarme, cu ce se hrăneşte?
- La cămin şi la cantină, dar nu cred că ajunge!
- Ai vreo idee fără să-l ofensăm?
- Ştiu şi eu! Ne-au cam luat-o altele înainte, dar degeana…
La prânz se strâng cu toţii sub castanul de lângă seră şi mănâncă
împreună. Toate fetele şi femeile care lucrează la spaţiile verzi de
aici se încarcă cu mâncare de acasă şi-l îndoapă. Ceilalţi studenţi,
mai ales fetele, sunt mai îndrăzneţi, dar se vede că Dumitru nu a fost
obişnuit să se întindă la mesele altora şi ciuguleşte de formă de la ele.
- Te-am întrebat dacă ai vreo propunere!
- Dacă aţi vrea şi Dumneavoastră… deşi nu prea mă îndur…
- Îndură-te…
- Bine, domnule Profesor şi să sperăm c-o să fie ponderat.
- La nevoie o să-l mai dădăcim, dar poate n-o să fie cazu.
Încă nu mi-a trecut necazu cu orhideea; de fapt cum s-a întâmplat că
te ştiu grijuliu şi priceput!
- Domnule Director, am pregătit pământul separat pentru
cactuşi, orhidee şi drosere. Am lăsat-o pe laboranta cea nouă să-l
pună în ghivece şi am plecat la chiparoase că se planta răsadul.

178
Laboranta a încurcat ghivecele. Îmi venea s-o strâng de gât când am
observat orhideea ofilită. O reparăm noi dar mai durează.
- Bine, dar să nu se mai întâmple că ştii cât de greu le
procurăm, iar fonduri nu prea avem. Trăim mai mult din cerşit…
Deci, ne-am înţeles cu Dumitru; Plimbă-l cu roaba şi cu alte
munci pe la toate sectoarele şi mai întreabă-l denumirea plantelor,
aşa ca să-l stimulezi! Unde se antrenează acum?
- O ştiţi şi pe asta! O are pitită sub tufele de Spiraea de lângă
castanul unde iau masa la prânz, uitaţi-o colo, la umbră.
- Dumneata spionează să nu mă surprindă cineva şi eu încerc
s-o ridic. Gâfa, gâfa, nu pot nici să mă aplec. Uitasem că de multă
vreme nu pot să-mi mai leg şi dezleg şireturile din cauza burţii.
Dumneata o poţi ridica!
- Pândiţi Dumneavoastră acum că mi-e jenă şi mie. O mai
pot ridica. La început am făcut febră; Unu, doi, trei… şapte… gata.
prima dată abia am ridicat-o.
- Cum a adus haltera aici?
- N-a adus-o. A meşterit-o în spatele serei. Mi-a cerut voie; o
bară de la grămada de fier vechi, doi cilindri metalici tot de acolo,
mortar şi a doua zi a fost gata.
- De câte ori o ridică?
- Dacă-l laşi, te plictiseşti numărând.
- Fetele astea nu-l slăbesc!
- Ha, ha, ha; mă scuzaţi; ar trebui dar nu am auzit nimic.
- Ha, ha, ha… deci îi dăm drumul în sectorul economic…
- Îi dăm…
Profesorul de morfologia plantelor şi directorul grădinii îl
lăsă pe Teodorescu, adjunctul său, să-şi vadă de treburi. Coti pe o
ramificaţie a aleii principale şi se opri din mers, ca primă reacţie,
apoi grăbi pasu, supărat că paznicu nu-şi făcea datoria; „Cum se
poate una ca asta? A ajuns Grădina Botanică gazon de antrenament!
Ce-i aici stadion!...” Şi tot el îşi potoli pasul căci începuse să gâfâie,
dar şi pentru faptul că gimnastul, care făcuse două salturi pe spate, se
apropie de roaba încărcată cu pietriş şi fugi cu ea până o răsturnă pe
alee.
- Tu erai Dumitre! Nu-ţi ajunge roaba!

179
 - Bună ziua, domnule Profesor. Nu m-am antrenat ci am
reuşit, abia acum, o performanţă. Mai bine zis mi-am învins frica şi
am făcut saltul pe spate. Iu-hu… şi Dumitru zbură pe urma roabei.
„Hi-hi-hi!” chicoti şoptit profesorul. „Trei zilieri din grădină
n-ar fi cărat atât pietriş cât Dumitru!”
Când studentul s-a întors cu roaba goală şi începu s-o încarce
cu lopata, profesorul îl întrebă:
- Îţi foloseşte la ceva munca aici?
- Phyllocactus, Echinocactus şi Mamillaria pe movila nisipo-
pietroasă de lângă intrarea în sala de curs. Tot acolo se află Agave
americana aureo marginata, iar la geam smirdarul (Rhododendron
Kotschyi). L-am văzut şi la Muntele Roşu, ardea coasta cu flacăra
florilor. Prin apartamente se cultivă speciile cunoscute sub numele de
„Azalea”. Lângă grămada de pietriş, de aici, crinii; Lilium martagon,
L. candidum şi L. jankae. Ceva mai încolo Fritillaria imperialis, F.
meleagris …
- Îţi place Dumas?
- Dumas-père; Cei trei muşchetari, „Contele de Monte
Cristo”… Dumas-file; Dama cu camelii… Camellia sinensis (ceaiul),
C. japonica, e în seră, un arboraş cu flori frumoase.
- Ceva cu Dumas şi Olanda…
- Desigur, dincolo de gardul cu Buxus înfloreşte şi la noi în
grădină laleaua neagră. Tulipa silvestris, gesneriana…
- Dumitre, lasă roaba şi vino cu noi în sectorul economic. Îl
ţinem îngrădit şi încuiat de lăcomia unor vizitatori ce jumulesc
fructele din floare! Uite-l şi pe Teodorescu.
- Intraţi, dar lăsaţi traistele la poartă şi râse cu poftă căci toţi
erau cu mâinile goale.
- Teodorescu, îndrumă-l pe Dumitru în tainele înfruptării…
„Iu-hu, iu-hu! Să auzi dom-le, să vezi, să guşti şi să nu-ţi
vină a crede! Auzi ce zicea domnul Teodorescu: „Mi-a poruncit
domnul Profesor şi sunt şi eu de acord ca să-ţi oferim posibilitatea
cunoaşterii sectorului economic, deci este permis şi gustatul… Mai
întâi să vedem dacă ştii ce-i pe aici?” „Malus (mărul), Prunus
(prunul), Persica vulgaris (piersicul), Armeniaca vulgaris (caisul),
Vitis…” „Ajunge! Uite Dumitre cum e cu degustatul; poţi să iei pe
săturate, dar uite cum; Îţi închipui că tot ce este aici îţi aparţine, dar
că doreşti să păstrezi ce-i mai mare şi mai frumos pentru expoziţie,

180
trofee, sămânţă, export… ai înţeles? Unele plante sunt hibride şi
urmărim descendenţii. Ce zici te prinzi la o ispită aşa de mare?” „Mă
prind”.
Dumitru, întors la grămada cu pietriş, pierdu legătura cu
prezentul exterior furat de gânduri. Împrejurările erau de aşa natură
încât dăduse atenţie sporit, în ultimul timp, plantelor, cu animalele,
deşi sufletul lui înclina către ele, nu prea avusese prilejul să se ia la
trântă. Ar fi bine să lucreze şi la grădina zoologică, la muzee…
- Salut Dumitre; pe aici îţi petreci timpul în mod plăcut!
- Bună ziua domnule asistent Calancea! Apreciaţi că-i
pierdere de timp?
- Ar fi şi pe aici câte ceva de învăţat, mai ales că pe tăbliţele
acestea e scrisă denumirea plantelor, mură-n-gură, cât şi concentrarea
lor pe o suprafaţă aşa de mică şi totuşi!... Ar fi mai bine să avem
posibilitatea de a vedea toate minunăţiile naturii la ele acasă. Ca
student, am vizitat un parc dendrologic şi am văzut acolo un eucalipt,
mai bine zis o rămăşiţă de a lui. În fiecare iarnă degera, iar primăvara
creşteau noi lăstari firavi. Cei de acolo sperau să-l aclimatizase însă
eu nu ştiu nici acum cum arată un eucalipt la el acasă. De ce nu vii şi
pe la catedra de biologie? S-ar putea să-ţi placă ce cercetăm noi şi să
devii un colaborator de nădejde!
- La biologie studenţii au acces din anul trei. Abia peste un
an pot să îndrăznesc…
- Ştiu că a fost domnul Greavu pe la noi?
- Ştiu.
- A vorbit despre tine cu domnul Profesor. Zicea domnul
Greavu că, în unele privinţe, te poţi considera în anul trei. Hai s-o
scurtăm de coadă. Am fost trimis de domnul profesor de la biologie
să-ţi fac o propunere… Ce zici, vii?
- Unde!
- În Delta Dunării…
- În Delta Dunării, iu-hu, iu-hu…
- Ce v-a apucat chiuitu…
- Bună ziua domnule profesor.
- Bună ziua. Calence, la academie m-am întâlnit cu
profesorul tău. E bine ca Dumitru să meargă cu voi în Delta Dunării.
Cu bine.
- Ce zici Dumitre?

181
 - Nu mi-aţi spus mare lucru!
- Noi cercetăm ecologia vieţuitoarelor din Delta Dunării. E
treabă serioasă. La două, cel târziu, să fii la facultate.

- Unde grăbeşti aşa Dumitre? La tine veneam: Te invităm, eu

şi mama. Sărbătorim ceva şi vrem să vii şi tu.
- Mâine! da ce nu ai timp!
- Dacă ai tu timp, Teodora, vino cu mine şi pe drum am să-ţi
povestesc, dar mă tem că mare lucru n-am ce-ţi spune. Aşteaptă-mă
aici că după ce ies de la profesor, mergem la cămin.
Aşaa… Plec, cu cei de la biologie, în Delta Dunării.
Ce-i cu plecarea asta rapidă, iau şi studente? Sunt derutată,
mă iei mereu prin surprindere. Când am de-a face cu alţii mi se pare
că am un avans, parcă sunt eu prima, cu tine însă… Mi-e şi frică să-
mi fac vreun plan.
- Teodora, nu vreau să te supăr mai mult decât am făcut-o
până acum. Nu am făcut-o niciodată intenţionat ci aşa au picat de la
sine. Ziceai că nu vreau să discut probleme intime cu tine. De fapt
niciodată nu ai vrut să te consulţi cu mine, să hotărâm împreună.
Întotdeauna mi-ai aşternut în faţă ce anume avem de făcut. Pentru
tine este foarte clar ce-o să faci tu şi alţii. Ai luat note maxime la
toate examenele, başca felicitările. Acum eşti în vacanţă ca orice
student ce se respectă şi-şi rumegă succesele la umbra pipirigului. Ai
rămas surprinsă şi contrariată, căci eu, un elev dintr-un sat oarecare
ştiam câte ceva în plus decât buchia cărţii şi la fel zici şi de ceilalţi
studenţi care nu sunt din Bucureşti; parveniţi, provinciali, inculţi şi
altele. Nu-ţi vine a crede că unii mărginaşi au vitalitate şi răzbesc.
Chiar te surprinde reuşita lor, continui să te crezi „buricu
pământului” şi asta numai pe considerentul că eşti bucureşteancă. Nu
eu sunt de vină că nu s-a înfiripat o intimitate între noi. Când eu mă
străduiam să învăţ şi alte plante şi animale decât cele ce ni se cer la
curs şi laborator, ziceai că este suficient dacă le ştii pe cele indicate
ca să iei zece. La tine totul se limitează la nota zece.
- Şi ce nu este adevărat? Pot mulţi studenţi să ia zece! Notele
astea mari nu reprezintă o fală trecătoare că la terminarea facultăţii

182
după medii se selecţionează cadrele universitare, cercetători, oraşe şi
cei de la urmă la „Aruncaţii din deal sau vale”… Ei, ce zici?
- Zic că şi Maria e tot de zece. Zecele ăsta bucureştean, că
din cauza lui şi-a pierdut busola.
- Află de la mine că Maria nu şi-a pierdut nici o busolă. S-a
spălat pe faţă de boiele, nu mai fumează şi nu a făcut-o decât aşa
formal, nu mai bea cafea şi nici nu te-a înşelat.
- Dar cine a vorbit de aşa ceav!
- Studentul ăla chipeş de la istorie…! Ce ai uitat că de când
ţi-a pomenit despre el te-ai bosumflat!
- Ei vezi! nu le ştii bine pe ale tale ci pe a celorlalţi. Le
aşterni tu cărarea la fiecare. Până la urmă ai priceput tu că la
Jurilovca s-a făcut ceva carte şi dacă ar fi vrut Maria ţi-ar fi povestit
că s-a făcut şi ceva cercetare şi poezie.
- Cercetare, poezie, cenaclu!... La Jurilovca!...
- Nu renunţi deloc de a te considera „buricul pământului”.
Când m-am apucat de muncă în grădină ai zis că asta e o degradare
intelectuală. Nici prin cap nu-ţi trecea că munca asta se făcea printre
literele, virgulele, punctele, cuvintele, rândurile unei cărţi mari;
Cartea Naturii. Peste tot dai peste plante gata terminate, cu etichetă la
cap. Află de la mine că am ieşit cu folos din Grădina Botanică.
- Nu te ştiam aşa de lăudăros!
- E o diferenţă între ceea ce ţi-am spus eu şi laudă.
- Şi cu noi cum rămâne?
- Păi… tot aşa; Tu-mi aşterni cărarea şi eu calc alături. Tu
vei continua să iei zece, stimulată de cafeină, glucoză, cafea şi ţigări,
iar eu şapte… Tu vei fi cooptată cadru universitar, şi după medie…
Nu te vei putea odihni nopţile din cauza insomniilor. Vei lua
somnifere ca să dormi şi la trezire altceva ca să te dezmeticeşti. Eu
voi continua cu toceala plantelor şi animalelor. Toţi studenţii o fac
numai că eu în felul meu şi cu opt. Am ajuns!
- Dumitre şi chiar nu ne mai vedem până la începerea
cursurilor?
- Cu ocolul pe care-l fac; Bucureşti, Tulcea, Sulina, Delta
Dunării, Razelm, nu ştiu dacă o să am timp să stau o zi acasă!
- Poate vin eu pe litoral şi ne întâlnim; Sau o să fii acaparat
de Frosca aia multă şi başoldie de peste treizeci de ani.

183
 - Ha-ha, ha-ha… peste treizeci de ani! ha-ha-ha… mai
scurteaz-o de coadă cu vreo douăzeci… ha-ha-ha…
- Eşti un corupător de minore şi încă te mai şi veseleşti!
- Şi tu eşti corupătoare de minori… ha-ha-ha… Frusinica
este cu şase ani mai mică decât mine şi tu mai mare cu şase. Chit pe
chit…
- Cu Maria ai lămurit lucrurile?
- Ea are de lămurit cu ea şi nu văd, în ce mă priveşte, la ce i-
ar folosi. Doar aşa ca experienţă, ca amintiri la bătrâneţe…
- Eşti un monstru primitiv care rânjeşte printre măsele.
- Bine că ai priceput cu cine te-ai încurcat şi că n-o să fim
amândoi cadre universitare. Ai scăpat de un concurent.
- Pescarule, lipoveanule…
- Tu crezi că toţi care trăiesc în Dobrogea, respectiv şi în
Delta Dunării sunt lipoveni! Şi dacă ar fi ce? Nu sunt şi ei oameni?
În afară de asta te previn că nu ai să ajungi cadru universitar şi nicic
cercetătoare numai cu note mari.
- M-au propus candidată, intru în PCR. Ei ce mai zici?
- Tot nu ajunge. Ştiu de pe acum că acele locuri sunt vânate
de rechinii PCR; ilegalişti, vechime, funcţii înalte, traficul de
influenţă şi altele.
- Tata şi-a dat viaţa pentru ţară, jertfa supremă…
- A luptat împotriva ruşilor…
- Şi a hitleriştilor…
- De asta de la urmă n-o să ţină cont.
- Şi mama e membră a PCR. Fratele mamei a luptat în
divizia Tudor Vladimirescu. Poate nu ştii că şi unchiul era printre
ofiţerii ce înconjuraseră palatul regal şi regele a fost nevoit să abdice
părăsind ţara!
- Poate ai să ciupeşti şi tu ceva, dar mai pe la margine.
- Nu uita că am şi buletin de Bucureşti.
- Am şi… la ambasada din Japonia.
- Nesăţioasă mai eşti… Va trebui să dai serios din coate.
Unii dintre colegii noştri, îi ştii tu pe tovarăşii, au venit din producţie,
fii de vechi activişti… S-au şi proţăpit în vârfurile de conducere, iar
tu-ţi pui doar candidatura!
- Suntem abia la începutul anului doi!

184
 - Va trebui să te ticăloşeşti, să dai afară din facultate
studenţi, profesori.
- Pe cei ce sunt împotriva partidului o să-i strivim.
- Ei vezi… numai notele mari nu sunt de ajuns ca să înhaţi
ciolanul cel mare. Mai ţii minte că profesorul Codreanu a făcut-o
şarlatancă pe Lepeşinskaia deoarece experienţele ei, asupra apariţiei
vieţii pe pământ, nu se pot adeveri şi ce s-a întâmplat în continuare?
- Parcă, dar vag!
- Anghel, colegul nostru, membru de partid, vârf în
conducerile universitare a sărit ca ars de pe banca studentului şi a
ameninţat profesorul; duşman al partidului, ţine cu moşierii din care
se trage, duşman al ruşilor… Va trebui şi tu să-ţi ataci profesorii şi
colegii, să negi valorile româneşti şi să-ţi pleci grumazul sub cizma
comuniştilor ruşi.
- Eşti împotriva comuniştilor, a ruşilor?
- Ruşii ne-au cotropit Basarabia şi Bucovina. Acum ne
jefuieşte şi de bogăţiile ţării. Ne împiedică să avem acces la
informaţia din apus. Drepturile omului nu se respectă.
- Deci, eşti duşmanul comuniştilor!...
- A ce e rău…
- Începi să te fofilezi Vlaicu Dumitru?
- Ai început bine… Dă-i înainte aşa… Ai să iei zece şi la
sărăcirea morală şi materială a ţării. Nu contează, tu şi alţii ca tine să
răzbească. S-a făcut două şi trebuie să fiu la facultate. La revedere şi
vacanţă plăcută în continuare.
- Adioo…

- După scurta introducere, continuă profesorul de zoologia

vertebratelor, Încrengătura Craniata (Vertebrata) se subîmparte în
Subîncrengătura Agnatha (vertebrate fără fălci) şi Subîncrengătura
Gnathostomata (vertebrate cu fălci)…
- Dumitre, mă conduci după terminarea cursului?
- Da!
- Mulţumesc…
După terminarea ultimului curs, studenţii nu se grăbeau, ca
de obicei, să alerge la cantină sau după alte treburi. Era prima zi de

185
facultate şi fiecare întârzia ca să-şi vadă colegii, să mai schimbe câte
o vorbă. Numai perechile stabile din cursul anului trecut se grăbeau,
căci ei vroiau să rămână singuri, să se convingă pe calea tuturor
simţurilor, gesturilor, mimicii, dacă depărtarea din vacanţă i-a
înstrăinat sau apropiat. De regulă, Dumitru, nu se grăbea cu paşii, ci
doar cu gândul şi când îl apuca graba se stăpânea. Îşi făcuse şi el, ca
bărbat, un model de comportament aşa în mare şi pe care-l ajusta
mereu, după împrejurări. O părticică a acestui model era şi calmul
impus chiar dacă pe dinăuntru tuna şi fulgera. Frământările lui
interioare nu aveau ce căuta la suprafaţă prine expresia ochilor,
mimica feţei şi nici mersul şi gesturile mâinilor nu trebuiau să-l dea
de gol. Îi intrase lui în cap că prostu ce are în gând are şi pe limbă şi
că el, deşteptul, trebuie să rumege bine gândurile şi apoi să ledea
drumul. Nu-i plăcea să alerge, în ultima clipă, la cursuri, cantină,
întâlnire sau film şi nici să înveţe numai în sesiune. Pricepuse
meşteşugul examenelor de la începutul anului întâi. În fiecare zi, mai
ales seara citea cursurile o singură dată. Buchisea mult ca să le
înţeleagă. Refăcea desenele şi formulele de mai multe ori. În sesiune
recitea cursul încă o dată şi succesul lui deriva din repetiţie. Repeta
în gând ori când avea prilejul, în drum spre cantină, cursuri, şi chiar
în somn. Deprinderea aceasta de arepeta în somn o căpătase din
timpul când învăţa pentru admitere. Nu se străduise ci venise de la
sine, visa… La început nu a fost prea convins că e bine pentru odihna
de noapte, dar cu timpul, văzând că nu i se întâmplă nimic deosebit
cu sănătatea s-a liniştit şi şi-a zis că este o deprindere nouă şi
folositoare. Repetiţia asta din timpul somnului îl face, câte o dată, să
se trezească, când uita un amănunt, să caute în carte, să adoarmă din
nou şi să continue repetiţia.
La început, colegii lui, când l-au văzut că s-a apucat de
învăţat din prima zi l-au şi catalogat; tocilaru şi nu prea dotat cu
glagoria. Unii, dinc ei ce s-au crezut deştepţi şi nu au pus mâna pe
carte până în sesiune, s-au aruncat disperaţi asupra cursurilor şi unii
şi-au luat examenele, chiar cu note mari. Majoritatea a luat note mici
sau a picat. Studenţii aceştia îngâmfaţi au constatat că nu le ajunge
ziua pentru învăţătură şi au început să înveţe şi noaptea. Ziua
următoare nu mai putea învăţa din cauza oboselii şi s-au ajutat cu
cafeină. Unii, mai slabi de neuron, au făcut astenie din prima sesiune,
alţii, care nu s-au învăţat minte au devenit astenici ulterior şi în

186
continuare studenţia a devenit un calvar pentru ei, terminându-se şi
cu renunţarea la facultate.
Dumitru, dozându-şi bine forţele a putut să-şi asigure reuşita
la examene, plimbare, spectacole şi sport. Haltera o avea sub pat,
extensorul în cuier şi repeta antrenându-se. Îi prinsese bine că ciulise
urechile la spusele domnului Greavu. „Să nu laşi materia să se
îngrămădească în sesiune. Ca student timpul se strecoară uşor printre
degete şi pentru ce-i mai important, examenele, nu mai ai timp.”
În privinţa unei probleme importante, nu încercase domnul
Greavu şi nici altcineva să-l ajute în a o rezolva; dragostea, sau cum
să-i zică…! Până la terminarea liceului a fost şi nu a fost o problemă.
După aceea…! Cu Maria a ajuns pe marginea a ceea ce el simţea,
înţelegea că-i dragostea. Păcat că n-au trecut marginea şi se află tot
în mister! Mai mult din cauza asta este supărat pe jumătate – Maria şi
pe el. Frusinica i-a arătat simplu că se poate înfrupta trupul fără
complicaţii. Teodora la fel, dar vroia să-şi ascundă poftele corpului
cu ambalaje transparente; ierbar, plimbări, discuţii banale…
Important era că de câteva ori pe săptămână, Dumitru, se ducea acasă
la ea unde se încingeau lupte pătimaşe ce aduceau, pentru scurt timp,
liniştea corpului, un fel de armonie interioară ce permitea în linişte
truda de student la biologie. Teodora ţintise către o idilă teoretică
între doisprezece-şaisprezece ani şi dacă nu s-a putut a rămas la
liniştea trupului. Dorea să-l ia pe Dumitru de bărbat dar, unde dai şi
unde crapă!
Teodora se opri lângă uşa amfiteatrului Voinov. Era
nerăbădătoare să vină mai iute Dumitru, dar lângă ea se opri Matei,
un coleg şi intim începu să-i spună ceva…
„Aşa, va să zică? Ne-am şi consolat”, îşi zice Dumitru în
sine şi se apropie de ei.
- Mergem Dumite? îi zise Teodora.
- Mergem, dar dacă vrei şi ai timp ne abatem pe la sala de
antrenament, numai o clipă.
Matei porni odată cu ei. Era un bărbat voinic de aveai
impresia că inevitabil, din clipă în clipă, o să-i crape cămaşa de pe
muşchii nărăvaşi. Era degajat în vorbă, gesturi şi mers, ştia o
sumedenie de glume şi părea că studenţia e o joacă.
În timpul vacanţei, cât a lucrat Dumitru în Grădina Botanică,
Teodora a venit la el însoţită de Matei. Teodora vroia să pară o

187
întâlnire întâmplătoare, numai că Matei se comporta cu ea, faţă de
Dumitru cu intimitate. Teodora se consola dar vroia să-l pună şi pe
Dumitru în dificultate.
Acum, dacă ea l-a rugat s-o conducă se părea, aparent, că
Dumitru nu are de ce să se jeneze şi după ce au trecut pe la sala de
sport au luat-o toţi trei spre Cişmigiu. Abia acum şi-a dat seama că
Teodora vroia să-l umilească:
- Şi cum te-ai distrat, Dumitre, în Delta Dunării? Ne-ai adus
şi nouă un pelican? Sunt ţânţari prin stufărişuri…
În timp ce-i vorbea, Teodora, îl apuca uşor de braţ pe Matei,
lipindu-se de el colegial şi întâmplător… şi parcă-i zicea: „Vezi bine
că nu eşti numai tu pe lume, hai, ce zici Dumitre? te faci mieluşel…”
Dumitru nu avea nici un motiv să ţină secretă plecarea lui în
deltă, însă când o auzi pe Teodora pălvrăgind faţă de toţi, parcă şi cu
o nuanţă de ironie, i se păru că tot tăcerea-i de aur şi vorba-i de
argint. Cişmigiul se apropiase şi cum Dumitru nu avea chef să mai
continue plimbarea în trei, zise:
- Eu merg la Palentologie, am câteva fosile acolo…
- Am şi eu treabă la universitate. La revedere Matei…
La care Dumitru zise:
- Te rog aşteaptă-mă aici, nu durează mult.
- Merg şi eu să văd cum arată Facultatea de Geografie pe
dinăuntru. Teodora intră pe uşa din colţ şi din hol începu să urce
scările, deschise uşa laboratorului de paleontologie şi intră.
„Ştie, îşi zise Dumitru! A mai fost pe aici!... De ce umblă
fata asta cu minciunele?!...”
Intră şi Dumitru după Teodora şi privi uimit cum se salută
amical cu asistentul intenţionând să îl prezinte:
- Ne cunoaştem, am determinat fosilele, sunt interesante.
Continuarea găsirii fosilelor pe la Dolojman şi împrejurimi ar prilejui
material preţios pentru o teză de doctorat.
- Eu, preciză Dumitru, nu intenţionez să insist în
paleontologie decât o iniţiere pe cât se va putea. Mulţumesc şi aş fi
bucuros să pot face şi eu ceva pentru dumneavoastră.
- Poţi, desigur, să-mi laşi şi mie din fosile, dacă ai ceva în plus.
- Vă las toate fosilele, în afară de câte un exemplar din
fiecare specie ca să ştiu ce sunt. Bună ziua!

188
 - Bine, la revedere, şi adu-mi sau trimite-mi fosile la
determinat ori de câte ori dai peste ele. La revedere, Teodora şi mai
treci pe la mine că-mi face plăcere să-mi revăd colegii de şcoală.
- Hai, Dumitre, pe Bulevardul Magheru la o hoinăreală,
poate ajungem şi la Şosea. Vreau să văd Statuia Aviatorilor. E ceva
măreţ, sunt ai văzduhului nepătruns aviatorii!...
- O ştiu…
- De unde?
- E în faţa muzeului Antipa, se vede de la etaj, am fost şi la
Şosea.
- Cu cine!
- Ei!...
- Ce-ai văzut prin ulmii ăştia că eu în afară de frunze nu văd
nimic. În curând vor cădea şi frunzele!... Ce zici îmi spui şi mie ce
vezi prin ulmi?
- Acum nimic, doar cu aducere aminte şi cu o părere de rău.
Părerea de rău, sau mai bine zis mâhnire este că se usucă ulmii. Sunt
atacaţi de o ciupercă şi majoritatea au început să se usuce. Vor trebui
înlocuiţi probabil cu ulmi, desigur dacă cei cu spaţiile verzi vor fi
neinspiraţi. În timpul înfloririi, ulmul devine o sursă de mizerie prin
puful ce invadează tot. O greşeală ecologică poate să devină
păguboasă. Prin deltă am ajuns şi la pădurea Letea. Acolo am văzut o
greşeală ecologică. În ultimul timp, pădurea Letea dă semne de
anemie biologică; uscătură multă, rărire, regenerare anemică etc.
Silvicii au adus, din altă parte, puiet de plop, l-au plantat şi s-a uscat.
Era un plop de pământ mai uscat şi acolo l-a distrus umezeala. Acum
se repară cu un alt plop, dar unul de umezeală şi care creştea sporadic
şi pe acolo.
- Şi cu aducerea aminte? îl stimulă Teodora în timp ce-l lua
uşurel de braţ şi începea să se culcuşească.
Dumitru s-ar fi ferit, dar un tremur uşor al braţului ei îl făcu
să se răzgândeacă şi continuă:
- Trebuie să refac din memorie tragedia din iarna trecută;
iarna geroasă şi uscată. Treceam într-o seară pe aici şi aud un
zumzăit ciripit iar pe măsură ce mă apropiam gălăgia sporea mai
desluşit. Zăresc, în ulmi, mărgele şi ciorchini de vrăbiuţe (Passer
domesticus). Gureşe şi agitate se zburătăceau înfoiate pe rămurele.

189
Zburau şi iar se aşezau! Mi s-a părut ciudată o aşa de mare
îngrămădeală în centrul oraşului, cu luminile şi gălăgia lui.
A doua seară stolul sporise în număr, seara următoare şi mai
şi!... Trebuia să ocoleşti poalele copacilor că de nu te făceai alb de
excremente şi era o mizerie pe jos!...
Revin încă o dată, dar de la distanţă nu am mai auzit ciripitul
lor! Îmi zic că şi-o fi găsit alt loc de popas pentru noapte. Mă apropii
şi zăresc stolul la locul lui dar tăcut. Cine le-o fi luat piuitul? Mă aşez
la pândă. Prea era ciudată linişte lor.
- Şi ce-a mai urmat?
- Într-unul din ulmi aud un chiţăit sfâşietor şi cucuveaua
(Athene noctua), cu o vrăbiuţă în gheare se aşază sus pe brâul
blocului şi din câteva smucituri cu ciocul a rupt-o în bucăţele şi a
înghiţit-o cu fulgi cu tot. Şi iar s-a lăat în zbor către ulmi; Vrăbiuţele
speriate zburau din calea micului răpitor, toate odată şi în vălmăşeala
din ulmi cădeau singure în ghearele cucuvelii.
Într-o vară întinsesem corturile la poalele Munţilor Măcin.
Era acolo o pădurice desalcâmi. Pe crăcuţele salcâmilot atârnau
nenumărate cuiburi de vrăbii, aşa ca la piţigoi. Deruta decurgea din
faptul că la noi în ţară trăiesc doar două specii (Passer domesticus şi
Passer montanus) şi acestea nu-şi fac cuiburi în colonie şi deci asta
era o altă vrabie, vrabia spaniolă, care nu se ştie prin ce împrejurări
ajunsese aici!
Lupul vrăbiilor (Lanius excubitor) avea şi el cuib prin
apropiere. Venea în zbor rapid printre salcâmi, vira scurt şi dispărea
cu vrabia în gheare. Zărim, la un moment dat şi un şoimuşeţ care, cu
vrabia în gheare, se aşază pe o cracă şi începe s-o jumulească de
fulgi. Dumnealui, şoimuleţului nu-i plăceau fulgii, ca la cucuvea.
Necazu e că în „Lumea Animalelor” după Brehm, nu figurează
vrabia spaniolă!...
- Cine-i Brehm?
- Un mare zoolog. A călători mult şi a descris multe animale.
- Ai tu cartea?
- Da! Ai Statuia Aviatorilor în faţă, o poţi admira în linişte…
- Nu mergi cu mine la Şosea, să ne plimbăm pe sub teii
ruginiţi!
- De ce s-o mai lungim pe degeaba! Parcă te aud iarăşi,
„pescarule – lipoveanule şi s-ar putea şi porcule!...

190
 - Atunci de ce m-ai adus până aici!...
- Aşa; de dragul ulmilor, pelicanilor şi mai e ceva cu Muzeul
Antipa…
- Muzeul…
- Merg până acolo să văd dacă în colecţia lor este vrabia
spaniolă…
- Eşti răzbunător Dumitre!...
- Mai degrabă precaut…
- Ai darul povestirii, ce ar fi să te apuci de scris…
- Aş avea destule năzdrăvănii dar deocamdată trebuie să
învăţ cât mai multe plante şi animale şi câte ceva despre ele. Natura e
credincioasă şi frumoasă. În fiecare primăvară şi admiram, în
Pădurea Babadag, o coastă plină cu ghiocei; aceleaşi frunze verzi,
liniare, flori albe cu parfum discret. Ceva mai târziu marginea pădurii
se aprindea cu roşul bujorilor şi a macilor. Cu natura îţi poţi da
întâlnire la sigur că vine negreşit îmbăiată, gătită cu ie de borangic şi
fote strălucitoare. Pe aici nu au ce căuta „strâmbe” ca pe la maria,
Matei, etc… Trebuie să fie pe undeva aceea statornică, frumoasă şi
devreme acasă!... Nu mă grăbesc, am timp de aşteptat şi am ce face
până atunci; Ardeea cinereea, A. purpurea, Egretta garzetta, E. alba,
Ardeola ralloides, Nycticorax nycticorax, Ixobrychus minutus,
Botaurus stellaris… ha-ha-ha, iu-huu…
- Astea ce mai sunt!...
- Ce-o să vină la zoologie; stârci din Delta Dunării, la
revedere!..

- Dar ce ai fată de dai năvală smiorcâind?... Nu mai termini

odată cu prostiile astea? În loc să vii cu un buchet de flori şi cu ochii
sclipind de bucurie!...
- Pescaru’, lipoveanu’, procu’!... Mi-a copt-o şi de data
asta… Da’ cine-i Mamă el, ca să mă joace în halul ăsta?…
Aoileuu… nu mi-a mers şi cât am calculat punct cu punct toată vara;
Ia-l pe Matei şi prelucrează-l toată vara!... L-am ales chipeş şi voinic
ca să-l chinuie pe Dumitru şi să se ţină după mine, dar să nu-i dau
nici un deget. Mă arăt cu el lui Dumitru, bine calculat, punct cu punct
şi când acolo ce crezi că zice?

191
 - Cine?
- Cum cine? lipoveanu’…
- Şi dacă-i lipovean, ce?
- Nu-i lipovean, şi ce dacă nu-i!...
- Şi ce-a zis?
- Că există, ştie el precis; lăptoasă, frumoasă şi devreme
acasă!... Că are el timp s-o aştepte, are ce face; stufăriş, păpuriş,
pelicani, crapi, egrete…
- Să ştii că acum chiar pun mâna pe mătură şi te altoiesc…
- Las-o încolo de mătură, de asta-ţi arde acum!... când ţara
arde…
- Şi eu mă pieptăn…
- Păi nu vezi? una-două, mătura!... Nu vezi că de la egretă se
trage?
- Mie, egrete, mi-a făcut plăcere fata mea. Când trăia taică-
tău mi-a adus pene şi mi le-a pus la pălărie. Se vede că nu ştii ce-i
frumos.
- Cum să fie frumoase, dacă nu mai sunt? Este interzis de
lege, cu pedepse aspre, împuşcarea egretelor. Din cauza podoabelor
alea de pene au fost împuşcate masiv de a ajuns biata pasăre pe cale
de dispariţie. Ei vezi, ţie ţi se par frumoase penele egretei dar el,
pescaru, zice că, biologic vorbind, culoarea albă la egretă este
indiferentă. De unde ştie el toate astea? Trebuie să te pun în temă că
şi el m-a pus; Culoarea homocromă este aceea care face să se
confunde animalul cu fondul respectiv.
Imitaţia, unde homocromia apare aici asociată cu imitarea
formei şi a desenului obiectelor înconjurătoare. Insecta de apă
Ranatra seamănă prin culoare şi prin formă cu tulpinele plantelor
acvatice printre care se mişcă. Coloraţia de avertizare constă în
coloritul bătător la ochi al animalelor care posedă mijloace active şi
eficace de apărare, sau care sunt necomestibile. Astfel, dacă o pasăre
tânără va încerca odată sau de două ori să consume o viespe şi va fi
înţepată, ea nu va mai face asemenea încercări. Până aici, vezi bine,
scrie negru pe alb în carte, dar despre culoarea indiferentă nu zice!...
Nu zice în cartea asta dar el, pescaru, a citit în altă carte. Egreta, zice
el, nu are nevoie de culoare protectoare că nu are duşmani, iar hrana
şi-o caută activ prin apă mică şi deci nu-i trebuie, ca să nu fie
observată. De unde ştie el asta!...

192
 - Şi tu poţi şti unele lucruri pe care nu le ştie el şi nu din
cauza asta smiorcăi tu. Să le spunem lucrurilor pe nume: Tu vrei să
fii vioara numărul unu, iar Dumitru nu te place suficient ca să-ţi facă
pe plac de drag. Bag de seamă că el s-a degajat de tine, iar tu nu vrei
să te laşi păgubaşe; Insişti cu Matei, cu plimbări şi discuţii, şi-l pui
pe băiat în dificultatea de a-ţi spune de la obraz.
- Nu mi-a spus nimic precis!
- Ba ţi-a spus, în felul lui, delicat; frumoasă, lăptoasă… şi aia
nu erai tu. Ţi-a spus-o, dar tu nu vrei să auzi şi-i dai înainte cu
pescaru; mai te şi porceşti…
- Şi ce să fac?
- Să-i dai înainte cu perfecţionarea şi cu debarasarea de
balast. Dumitru ţi-a observat lipsurile, iar tu-i dai înainte cu
pretenţiile. Ia-i-o înainte şi pe urmă să te dai greţoasă, şi tot n-ar fi
cazul.

193
194
 BOSÂNCENII

- Să trăiţi, tovarăşe căpitan, să trăiţi!...

- Colonel!
- Mie tot mai mare mi se pare căpitan!
- Mare, mic, ăsta sunt. Ce doreşti?
- Tovarăşe colonel, am şi eu un necaz, unul mare de tot, dar
după cum m-aţi luat la zor… Am venit la dumneavoastră ca la un om
mare şi cu putere!
- Necaz zici? Şi să te ajutăm noi… Ia să vedem cum stăm…
Stan!
- Ordonaţi!
- Dosarul lui Bosânceanu!
- Să aveţi în vedere domnule colonel Corcoduş că sunt
membru de partid din vechi, am fost activist, ştiţi cu colectivizarea,
chiaburii, opoziţia. Am mărşăluit prin noroaie şi zăpezi, din sat în sat
până i-am colectivizat, îngrădit şi desfiinţat. Activez şi acum în
organizaţia pensionarilor, deşi am trecut de optzeci de ani.
- Colectivizarea s-a făcut prin înscrierea benevolă a ţăranilor.
La îndrumarea partidului au trecut în colectiv cu pământ, vite, plug…
- Benevol! D-aia, împreună cu dumneavoastră, cu secretarul
de partid din Dăeni i-am închis pe ţărani în beciul miliţiei şi de unde
îi scoteam pe câte unul şi-l luam la întrebări.
- „Semnezi cerea de intrare în colectiv Ioane?
- N-o semnez!
- N-o semnezi!...” Şi-l luau în primire miliţienii şi hârşi şi hâţ
şi tot aşa îi smulgeau câte un fir de păr din barbă până se dădea bătut
şi semna. De bună voie ziceţi!
- Poate câte unul îndărătnic şi instigator. De altfel, eu nici nu
eram pe vremea aceea şi aşa scrie în istoria partidului că s-a făcut
benevol la chemarea partidului.
- Benevol ziceţi!... După miezul nopţii ne întorceam pe o
uliţă a Dăeniului de la un control, la chiaburul Constantin Mihalcea
de unde confiscasem grâu, brânză, lână şi altele. Avea podul ticsit cu
lână şi clasa muncitoare răbda de foame şi umbla în zdrenţe. La un

195
moment dat, din întunericul gardului s-a repezit feciorul lui Mihalcea
şi i-a retezat gâtul tovarăşului activist Coteaţă dintr-o singură
lovitură. Până să scot eu pistolul şi să-l împuşc i-a mai repezit patru
lovituri de topor în trupul ce se zbătea şi a dat cu aşa sete încât lama
a trecut prin corp şi s-a înfipt în clisa drumului bătătorit. Şi dacă mă
nimerea pe mine!... Şi dumneavoastră vă repeziţi şi cereţi dosarul…
Păi mă duc până la tovarăşul prim că mă cunoaşte.
- Ai să te duci, ca şi alte dăţi şi poate că te-o muşamaliza ca
şi până acum, dar eu nu mai am ce-ţi face. Ia să vedem dosarul: Ai
fost prins asupra faptului de către Inspectoratul Piscicol şi Miliţia
Portuară cu un mistreţ tăiat în barcă pe grindul Ivancea din Delta
Dunării. Altădată ai fost surprins, de aceleaşi organe, împreună cu
pescarii din Caraorman, scuturând setcile şi cu barca plină de peşte în
ghiolul Lumina, tot în Delta Dunării. Cu altă ocazie ai împuşcat un
mânzat străin, pe grindul Letea şi aşa mai departe…
- Da, dar m-am răscumpărat şi dumneavoastră tot mai ţineţi
dosarele astea, deşi mi-aţi promis că le daţi foc!
- Ce răscumpărare?
- Tibeicarii, braconierii, graniţa, afaceriştii…
- Ia să vedem concret despre ce este vorba… Ne-ai înştiinţat
că Ghiurbazin tatonează graniţa şi că vrea s-o şteargă la turci. În
realitate pescuia noaptea la cambulă şi limbă de mare. În urma
percheziţiei făcută la domiciliu am găsit câteva vârşe putrede şi
ronţăite de bizami. Cu toate acestea ai primit indemnizaţia, de la
miliţie, pentru vigilenţă. Ai mai primit şi alţi bani, numai că la
percheziţii am dat peste capcane stricate, o puşcă ruginită, scoasă cu
prostovolul de pe fundul Dunării, un proiectil fără focos şi exploziv,
un pistol cu butoi defect şi tot aşa. Securitatea statului suntem noi,
sau găinari? Gata cu ducerea în eroare. Îţi mai aduci aminte cum a
fost cu bomba?
- Eu am văzut pericolul şi v-am anunţat!
- Pericolul! Care pericol? O gaură în plaur şi-atâta tot. Ai
jurat că ai văzut-o bombă de pe Busurca. Am alarmat organele de
resort şi hai pe plaur cu elicoptere, specialişti în dezamorsare şi când
acolo doar o gaură. Tot dumneata ai insistat că ai văzut-o cu ochii şi
am adus graifăre, scafandri, am scormonit prin cerofleaşcă de sub
plaur câteva săptămâni şi bomba nicăieri. De doi ani nu mai aduci
nici o informaţie şi acum pretinzi să intervin şi să te scap!

196
 - Sunt bătrân şi neputincios, vă rog să aveţi în vedere că…
- Nu mai avem în vedere nimic. Dacă erai neputincios nu
pretindeai taurul şi nu călcai legea înjunghiindu-l şi vânzându-i
carnea. Vino cu ceva mai substanţial şi vom mai vedea.

- Bună ziua tovărăşico primăriţă, bine te-am găsit

Gheorghino!
- Ce e nea Gheorghe?
- Şi tu, Ghino, te răsteşti la mine! Aşa te porţi tu, o mucoasă
pe care te-am şters la fund cu stuf, te legănam pe genunchi şi-ţi
spuneam poveşti. Când te-ai rătăcit pe plaur şi te-am găsit mai bine
te lăsam să te mănânce ţânţarii şi tăunii, dar eu, porc bătrân şi prost
te-am adăpostit sub polog, ţi-am dat să mănânci carne de mistreţ
friptă pe jar, ţi-am fiert ouă de lebădă de n-ai mai putut să le înghiţi
că erau mai mari decât burta ta. atunci nu erau interzise! De ce nu
mai trimis la puşcărie? De când te-ai măritat mai ţii minte? Ce mai
nuntă frumoasă şi bogată… Tu stăteai în capul mesei îmbrăcată în
mireasă, roşie şi rotundă la faţă, îndesată la trup şi ţâţa ca piatra de
zicea oricine că eşti fată!
- Tovarăşe Bosânceanu aici eşti în faţa primului secretar şi al
primarului şi nu-ţi permit…
- Nu-mi permiţi paţachino, putoarea dracului, te-ai găsit tu să
nu-mi permiţi acum după ce v-am aşternut cărările cu flori, de stai în
vilă împărătească ca la Peleş de la Sinaia, salariu umflat ca la
miniştri şi curtea plină de plocoane, başca bănetul şi auretul dosite şi
nu-mi permiţi, hai? Ai făcut şi tu o facultate de trei lulele de aşa zise
ştiinţe politice şi economice şi gata, te-ai cocoţat primăriţă şi prim-
secretar, hai?! Dar cine ţi-a netezit calea Gheorghino hai, hai spune?
Taci, hai! încă mai faci pe furioasa şi pe primăreasa… Păi să-ţi spun
eu; Uite colea, vezi ciolanele astea dezgolite de piele şi secate de
muşchi, le vezi? Ei bine, când eram de vârsta ta, ca activist de partid,
împreună cu alţi tovarăşi şi organe de stat am fost la Gârliciu, un sat
de bandiţi chiaburani din Insula Mare a Brăilei, dincolo de Ostrov
peste braţul Măcin. Nu aveau pământuri agricole întinse pentru că-i
inunda şi nu puteau face agricultură decât în anii secetoşi. În schimb
aveau oi, cai, vaci şi porci de nu le mai ştia numărul pe grindurile

197
dintre bălţi. Era o iarnă geroasă, prin 1950 şi în noaptea aceea
viscolea. Ei bine nepoţică dragă, actualmente primăriţă şi secretar, o
ceată călare, cu cojoace, încălecaţi pe deşălate, doar cu nişte piei de
berbeci pe cal, căciuli cât baniţa, înarmaţi cu ghioage, mai ceva decât
buzduganele, ne-au bătut măr, de ne-au rămas pistoalele prin zăpadă
şi dacă nu era braţul Măcin îngheţat ne aruncau, aşa pisaţi cum eram,
în apa canalului. Noroc că un tovarăş făcuse frontul şi-a reuşit să
doboare vreo doi dintre bandiţi şi-am putut să ne târâm pe gheaţă
până la adăpostul hulei de pe malul dobrogean. Hula asta este un fel
de vale mare, o râpă săpată de căruţe şi ploi. Ne-am adăpostit în nişte
gropi făcute de cărămidari şi de acolo de-abia am ajuns în Igramăt,
un sat cu oameni cumsecade, mai din interiorul Dobrogei. Deşi
Ostrovul şi Dăeniul erau mai aproape le-am ocolit pentru că şi aici
erau oamenii dracului. Vânătăile au mai trecut, dar degerăturile m-au
lăsat cu ciolanele astea descărnate. Şi acum te făleşti că eşti prim şi
vrei să mă vezi la puşcărie!... Şi pentru ce? Pentru că mi-am tăiat o
juncuţă crescută de mine!...
- Nu era o juncuţă, ci un taur şi chiar dacă era juncuţă tot una
era. Legea trebuie să fie respectată de toată lumea, chiar şi de
preşedintele ţării. Afară de asta, taurul nu era al tău, ci de furat.
- Nu l-am furat… Zău nu l-am furat ci l-am confundat. Nu
mai am ochii ageri şi i se poate întâmpla oricui. I-am plătit omului
taurul şi gata. Nu da drumul la dosar că şi la nunta ta s-au tăiat câţiva
tauri şi în loc să fii la puşcărie eşti primăriţă.
- Chestiunile acestea cu taurii tăiaţi la nuntă să le vorbeşti cu
tata, fratele tău şi eu nu am ce-ţi face că dosarul s-a înaintat la
procuratură.
- Zău!... Nu se poate!... Şi asta mi-o spui mie, vechi activist
de partid şi om vigilent la graniţă? Ştii tu, sau ai auzit când în timpul
războiului au fost paraşutaţi pe plaur nişte ostaşi sovietici şi-i căutau
jandarmii peste tot? Ei bine eu i-am ascuns, i-am dus noaptea pe
canale până la Jurilovca şi acolo ilegaliştii i-au ascuns. Am scrisori
de mulţumire din partea Statului Sovietic, iar tu vrei să mă bagi la
puşcărie?
- Îţi repet, dosarul s-a trimis la Tulcea.
- Şi dacă află bărbatul tău?
- Ce să afle?

198
 - Păi cum te-am surprins într-o căpiţă de pe plaur cu a lui
Eremia cu câtva timp înainte de a te mărita, căci de aceea ai şi născut
la opt luni.
- Să nu umbli cu şantaj, că nu-ţi merge!
- Vrei să spui că-l ţii sub papuc…

- Să trăiţi, tovarăşe prim… Nu mă cunoaşteţi, eu sunt din

prima gardă; ilegalist, războiul, lupta pentru putere şi-am învins.
- Luaţi loc tovarăşe Bosânceanu. Mă bucur să văd un vechi
activist. Aveţi şaptezeci de ani?
- Optzeci şi…
- Optzeci! E ceva să trăieşti atâţia ani şi încă ce ani!... Ai trăit
toate evenimentele prin care a trecut partidul. Ai pensie bună?
- Bună… Am rămas beteag de picioare de la o bătaie şi
degerături, pe la Gârliciu în timpul colectivizării. Trebuia să
rechiziţionăm hrană pentru clasa muncitoare şi bogătanii doseau
animalele prin baltă.
Dar la Constanţa… ha-ha, ce-a mai fost… Tovarăşul prim a
mobilizat tot activul de partid. Eu am fost însărcinat să aduc docherii
şi ne-am îngrămădit în faţa cinematografului Majestic. Înăuntru
ţineau şedinţă ţărăniştii şi liberalii şi puneau la cale cum să ne
învingă la alegeri, dar până la urmă am câştigat noi. Înconjurasem
toată clădirea şi n-au avut încotro, au trebuit să iasă, unul după altul
prin coridorul ce-l lăsasem prin mijlocul străzii, în rest toată strada
era înţesată de docheri care înfuriaţi strigau jos ţărăniştii şi liberalii,
trăiască PMR şi-i stâlceau în pumni şi bocanci. După ce i-am snopit
bine am îngrămădit ziarele şi manifestele lor în mijlocul străzii şi le-
am dat foc.
- Întâmplător m-am nimerit şi eu pe acolo. Eram elev într-a
şasea. Dintre cei care treceau prin coridorul docherilor erau unul care
avea o umbrelă şi se învârtea rapid cu umbrelă cu tot. Asta a scăpat
nechelfănit, a dus docherii în eroare cu umbrela aia. Ce necazuri ai,
tovarăşe Bosânceanu?
- Tovarăşe prim, de când sunt pensionar am crescut câteva
văcuţe şi de aici mi se trage. Într-un timp mi-a lipsit o juncă şi am
găsit-o aproape moartă, împotmolită până la burtă în marginea

199
canalului, departe de Sulina, pe la mila şapte. Cu mare greutate am
scos-o din nămol, dar a murit. I-am tăiat picioarele şi capul să le arăt
organelor în drept, dar cum am sosit acasă a venit şi miliţia
economică şi nu vor să mă creadă. Mi-au trimis dosarul la
procuratură, aici la Tulcea şi mi-e frică de puşcărie, sunt om bătrân şi
neputincios.
- Bine, tovarăşe Bosânceanu, am să mă interesez de cazul
dumitale şi dacă n-ai călcat legea n-o să ţi se întâmple nimic. Mai
lasă-le încolo de vaci şi te odihneşte.
- Nu pot tovarăşe prim, nu pot. Încă de când eram activist
Leana, soţia mea, a dat-o pe ulei.
- Ulei!
- Ei, pe rachie… Eu eram mai tot timpul plecat şi ea s-a
nărăvit. Acum nu mai poate să stea trează. Am încercat s-o opresc,
dar n-am mai putut. În lipsa mea vindea fulgii din pernă, ouăle şi puii
de sub cloşcă, cartofii de când se făceau cât nuca şi nu mai e bună
nici de treabă. Îi cumpăr o ladă cu jumătăţi de rachiu şi i-o aşez la
cap, când se goleşte îi aduc alta. Am dus-o la dezalcoolizare de mai
multe ori şi de fiecare dată fugea din spital şi-o găsea lumea căzută
pe străzi. Vă rog să mă ajutaţi tovarăşe prim.
- Bine, o să vedem. Ai să primeşti răspunsul acasă.
- Să trăiţi…
- Mergi cu bine.
- Am venit, tovarăşe prim secretar.
- Tovarăşe Maria, caută dosarul tovarăşului Bosânceanu
Gheorghe, vechi activist, cu domiciliu în Sulina, dar mai întâi dă-mi
procuratura.
- Aveţi legătura.
- Aloo… cu tovarăşul preşedinte.
- Aşteptaţi un pic, tovarăşe prim.
- Aştept… aloo, tovarăşul Pintea?
- Să trăiţi tovarăşul prim secretar!
- Tovarăşul Pintea, a ajuns la dumneavoastră dosarul
tovarăşului Bosânceanu Gheorghe din Sulina?
- Să verific, tovarăşe prim secretar.
- Ascultă Pintea, a fost trimis de miliţia economică din
Sulina, cu avizul primarului de acolo. Vino imediat cu el la mine.
- Să trăiţi, tovarăşul prim secretar îl caut şi vin imediat.

200
 X

- Să trăiţi, tovarăşe prim secretar, am adus dosarul.

- Ia loc şi rezumă pe scurt situaţia.
- A prins un taur al unui cetăţean din Sulina, l-a tăiat, a
vândut o parte din carne, a fost surprins de miliţia economică asupra
faptului cu martori. În faţa primarului din Sulina şi a comandantului
de miliţie de acolo, Bosânceanu a plătit păgubaşului taurul şi totodată
a plătit şi o amendă mare impusă de miliţie. Bosânceanu trebuie să se
prezinte în faţa justiţiei.
- Antecedente?
- Destule: furt de scule pescăreşti, peşte, animale domestice
şi sălbatice şi altele…
- Pedepse?
- Nici una, doar câteva amenzi.
- Cum aşa!
- Se găsea întotdeauna cineva; activist şi altele.
- Şi acum?
- Scapă, la vârsta lui nu-i mai condamnăm la detenţie. Tot
aşa, o amendă…
- Bine, aşteptaţi în anticameră. Tovarăşe Maria!
- L-am adus. Era rătăcit printre dosarele decedaţilor.
- Lasă-l aici şi te anunţ când să intre tovarăşul preşedinte.
„Aşa… să vedem tovarăşe Bosânceanu ce scrie prin dosarul
dumitale. Te, te, te, te, te… Măi să fie al… Bosânceanu Gheorghe,
pescar, în timpul celui de-al doilea război mondial activează ca
simpatizant al partidului şi al Uniunii Sovietice. Pe vremea lui
Antonescu făcea parte din populaţia oraşului Sulina, de origine slavă,
fiind consideraţi ca simpatizanţi ai Uniunii Sovietice şi duşmani ai
fascismului, sunt îmbarcaţi în două şlepuri şi duşi pe Dunăre, urmând
să fie minate şi scufundate cu oamenii îngrămădiţi în hambare.
Bosânceanu simte primejdia şi din proprie iniţiativă, împreună cu alţi
câţiva pescari, imobilizează santinelele, scoate lumea din hambare şi
aleargă de se ascund pe plauri.
Tot în timpul războiului ascunde de jandarmi câţiva ostaşi
sovietici paraşutaţi în Delta Dunării şi aceştia au putut să-şi

201
îndeplinească misiunea minând şi scufundând câteva vase de război
germane.
După terminarea războiului ajută activ la demascarea
legionarilor şi a tuturor potrivnicilor noii orânduiri socialiste care
începuse să se înfiripe şi se organiza să cucerească puterea. Este
recrutat de partid şi devine repede membru al organizaţiei de bază a
pescarilor din Sulina. În scurt timp devine secretar de partid al
acestei organizaţii de bază, apoi secretar de partid şi apoi activist pe
lângă comitetul orăşenesc Tulcea. Activează cu devotament şi
energie pentru lichidarea speculei şi a sărăciei, participă direct la
înfiinţarea organizaţiilor de bază la sate şi la selecţionarea
secretarilor de partid. Ca urmare a devotamentului lui, Bosânceanu,
este numit prim secretar a raionului Babadag şi care va să zică de aici
începe decăderea lui! În loc să lupte în continuare pentru
consolidarea cuceririlor revoluţionare şi a bunăstării poporului, aşa
cum se angajase partidul muncitoresc s-o facă, Bosânceanu s-a
comportat în continuare ca un comandant de oşti care a cucerit o
cetate şi apoi se pune pe chefuri şi destrăbălare. Oştirea face la fel şi
cetatea este recucerită de către duşman. Abuzurile lui Bosânceanu au
fost repede descoperite de către partid şi ca urmare a fost avertizat,
sancţionat şi aici s-a făcut o greşeală. În loc să fie exclus din
rândurile partidului i s-a dat doar vot de blam şi trimis la munca de
jos ca pescar. Bosânceanu se pensionează pe chestia picioarelor
degerate şi în continuare se ocupă de creşterea animalelor, furt şi
braconaj.
Creşterea vacilor în Delta Dunării nu este o greutate, ca în
alte părţi. Este suficient să faci rost de o vacă, aceasta fată o viţică şi
tot aşa până se ajunge la o cireadă. Vacile pasc vara şi iarna pe
grinduri şi plauri, fată pe acolo şi Bosânceanu le punea doar dangaua.
Prindea taurii şi-i preda statului pe care obţinea un câştig frumos.
Până aici nu-i nimic în neregulă deoarece aşa este situaţia în deltă la
toţi văcarii, numai că Bosânceanu s-a dedat la tâlhării. Punea
dangaua pe mânzaţi străini şi vindea taurii altora. Cu arma de
vânătoare nu împuşca numai mistreţi ci şi junincile altora şi se deda
în continuare la o viaţă imorală.
Cât a fost el activist plecat din Sulina nevasta lui şi-a văzut
de gospodărie şi copii. Fata şi băiatul s-au căsătorit şi-au plecat la
casele lor. Nevasta lui Bosânceanu fiind mai tânără şi în putere a

202
început să se dea la băutură şi delăsare. Bosânceanu a încurajat-o în
decădere şi când a devenit alcoolică a început să aducă acasă femei şi
fete de toate vârstele şi în timp ce femeia lui, beată zăcea în mizerie
şi nesimţire el se deda la urgii decadente. Fiind deosebit de precaut,
rareori a fost prins asupra faptului şi de fiecare dată îşi scotea la
iveală decoraţiile, carnetul de partid şi începea să-şi înşire meritele
de activist în ilegalitate şi până la pensionare. Mai mult decât atât s-a
oferit organelor locale să participe ca informator vigilent pentru a nu
se trece graniţa şi-ai descoperi pe răufăcători, duşmanii partidului,
cum îi numea el.”
- Tovarăşe Maria, să intre tovarăşul preşedinte. Tovarăşul
preşedinte, faceţi-vă datoria până la capăt.
- Este membru de partid.
- Tovarăşe Maria dă-mi legătura cu prim secretarul din
Sulina. Alo, tovarăşe primar, adunaţi materialele necesare şi puneţi-l
pe Bosânceanu în discuţia organizaţiei de bază, să mă informaţi de ce
s-a hotărât şi totodată înştiinţaţi şi procuratura ca să poată da curs
judecăţii.

- Bine ai venit Gicule, ai adus ceva?

- Trimite copiii la joacă!
- De ce te grăbeşti aşa că avem timp destul la noapte. Acum
sunt obosită că de-abia am venit de la fabrică. Of… mă ucide fabrica
asta. Stau opt ore în picioare, cu cizme de cauciuc, şorţ scorţos şi
greu de mă doare ceafa, iar calâpurile astea îngheţate îmi pun capac.
Cetecistele astea sunt nişte târfoaice împuţite şi directorul un armăsar
pe care, noi femeile, o să-l jugănim într-o zi. Brichetele astea de
peşte congelat nu le poţi sparge decât cu ranga, dar nu ne dă voie,
zice că stricăm peştele. Dar ei nu ne dă peştele dezgheţat şi noi nu
putem să aşteptăm până se înmoaie că trebuie să curăţăm, să tăiem
fiecare minim 30 kilograme zilnic ca să luăm două mii lei salariul
lunar. Cu toate cetecistele şi armăsarul, noi fiecare avem câte o rangă
pitită şi spargem calâpurile îngheţate. Sar bucăţile de gheaţă după
ceafă, între ţâţe şi te apucă fericirea cu mâinile în gheaţă şi corpu în
aburi. Era bun un rachiu acum, dar ce ai de eşti aşa de cătrănit? Dacă
vrei acum trimit copiii la joacă.

203
 - Nu pentru asta… Avem ceva de vorbit… Vezi în traistă că
este ceva acolo. Era mai bine să vorbim întâi că dacă…
- Nu fi îngrijorat că nu mă tuflesc repede, am eu grijă.
Noroc… şi dă-i drumul.
- Cu partidul nu s-a putut, cu ceilalţi nici atât! Toţi au chefuit
de pe urma mea şi acum se dau la o parte. Ca să-i dau în gât nu pot
că-s mai tari ca mine. Altădată, când eram eu la putere e-hei… nu-mi
stătea nimeni în cale. Aşa-i partidu; urci şi când cazi îţi rupi gâtul.
- Şi ce-i de făcut Gicuţule, sper că nu mă bagi şi pe mine!
- Păi acum trebuie să intre toţi şi tu… am fost exclus din
partid, ceea ce înseamnă că primul secretar de la Tulcea nu m-a
sprijinit şi am intrat pe mâna judecăţii.
- Şi mă înfunzi şi pe mine! Gicule să nu-mi faci una ca asta
că am copiii mici şi ăsta de la urmă e al tău.
- Tacă-ţi fleoanca… Când ai adus puşca şi-ai înghiţit carne
cu halca şi rachiu cu căldarea nu te-ai gândit la înfundat? Care copil,
că nu o dată te-am prins cu hăndrălăii!...
- Gicule, eu am douăzecişicinci de ani şi tu optzeci. Trebuie
să-ţi fac eu pe dracu în zece ţie că nu ţi se mai scoală şi acum mă
afunzi!
- Te-am cules de pe vapor. Îţi luase-i lumea în cap cu copilu
în braţe. Te-am băgat la fabrică, ţi-am dat să crăpi, să ronţăi rachiu,
blănuri, bani şi acum te fofilezi…
- Fac orice Gicule numai nu mă da pe mâna poliţiei că mă
bate şi spun tot.
- Să rabzi şi să taci chiar dacă te arde cu fierul înroşit,
altfel!...
- Nu mai pot Gicule… M-au prins odată beată cu trei borfaşi
în cameră, toţi la pielea goală. Aoileu… nu mai vreau să ajung pe
mâna lor. Eram borţoasă în luna a treia şi speram ca prin orgie să
scap de plod, dar el, plodul şi ceilalţi copii m-au scăpat de puşcărie.
M-au lăsat să-i cresc, dar să nu mai fac prostii şi dacă mă încing
iarăşi acum!... Văleuu… de la rachiu mi se trag toate. Aveam
şaptesprezece ani şi eram în vorbă cu un băiat de la mine din sat.
Într-o zi intru în beci după o frânghie de ceapă şi zăresc un butoiaş cu
rachiu. La crăpătura doagei mijea oleacă de rachiu. Proasta de mine
m-am aplecat şi am lins lacrima de rachiu şi atâta mi-a trebuit… Am
adus un pai, am scos cepul şi am tras. Imediat am simţit că se poate

204
totul, un jar plăcut care mă frigea din burtă până în creştet şi tălpi m-
a pierdut! Frigeam toată şi aveam scărpinici peste tot. Trebuia să ies
la poartă, unde de obicei ne ţineam de mână şi ne pupam. Acum l-am
tras de mână, am încuiat uşa şi am rămas grea. Nu m-a mai luat de
nevastă că-şi dăduse seama c-am supt butoiaşu cu paiu şi-a trebuit
să-mi iau lumea-n cap. De atunci pătimesc continuu, nu mă mai
apăsa şi tu Gicule că ţi-am fost recunoscătoare cu trupul meu tânăr.
Atunci mi-ai dat o cană cu rachiu şi pe urmă m-ai trimis la Adam
după armă, că pe mine nu putea să mă bănuiască nimeni.
- Nu văicăreala ne scapă de judecată…
- Spune-mi ce să fac Gicule numai să scăpăm.
- Să găsim ceva…
- Ce?
- Trebuie să dăm în gât pe cineva ca să scăpăm toţi. Unu
gras, dar care să nu fie de pe aici, că localnicii mă mănâncă dacă…
- Spune-mi unul de unde să-l luăm şi-l facem harcea-parcea.
- Un singur lucru trebuie să faci, să taci din gură că altfel o
păţeşti. Eu am scăpat din multe şi am să scap şi de beleaua asta, dar
tu eşti terminată… ai înţeles?
- Am să-mi tai limba, dac-o fi nevoie.
- Să ţi-o tai că şi aşa vorbeşti numai prostii.

- Eu sunt, nea Mărine, nu te mai da la mine că mă sperii.

Linişte-te că sunt eu, Ancuţa, ce nu mă mai cunoşti! Ştii că-mi place
blana ta cea bălţată, mătăsoasă şi mângâioasă. Hai nea Mărine nu te
mai da pe furiş că doar n-ai să mă muşti tocmai pe mine, vecina ta
care te îndrăgeşte! Ţi-am adus o bucăţică de covrig şi-un colţ de
pişcot; ia-le şi înghite dar să nu-mi clănţăni degetele că sunt şi eu
şcolăriţă şi trebuie să scriu. Hai taci că te aude şi Sucă şi-l ştii cât e
de viteaz. Dacă se repede în lanţ îl rupe şi răpune ursu, dar eu nu-i
ajung nici la o măsea. Măi cuţulache, măi la cine latri tu, că nu la
mine! Te repezi către vecina Catarina. Aoileuu iar l-a încins pe
Ticălosu, de schelălăie ca din gură de şarpe. Aşa-ţi trebuie
Ticălosule, mai na, jap, jap, să te înveţi minte ca să te mai bagi în
lanţ la Catarina. Vrei să te faci rău hai, să muşti copiii hai! Mai na,
mai na javră rea… Acu-i dau drumul lui nea Mărin şi Sucă să te facă

205
praf. Nu mai scheuna degeaba că vecina Catarina te croieşte ca să te
înrăieşti. Degeaba te văicăreşti că nu te cred. Aseară când veneam la
Amalia ca să-mi arate la socoteli nu ai lătrat aşa de la distanţă ca să-
mi dai de veste, ci te-ai furişat până aproape şi când eram în dreptul
tău te-ai repezit lătrând prin gard şi eu proasta şi fricoasa de mine m-
am speriat de moarte. Şi cioroiul acela de cormoran s-a speriat de
lătratul tău, a ţipat şi a luat-o la fugă pe Dunăre bătând apa cu
lăboaiele. Lasă că te ştiu eu jigodie… Aşa, aşa, jap, jap, arde-l să se
înveţe minte să mai sperie copiii. Amalia, Amalia deschide că-l
omoară pe Ticălosu, hai fuga s-o rugăm pe vecina Catarina să nu-l
mai bată că s-a făcut destul de rău.
- Intră şi deschide repede caietul că nu am timp, mâine dau şi
eu teză.
- Auzi cum îl otânceşte, mi-e milă de el deşi mă sperie prin
gard.
- Lasă lacrimile că-i degeaba. Aşa-l chinuie când i se căşună
pe el, sărmanu!...
În vremea asta bunica şi mama Ancuţei întrerupseră treaba,
îşi înălţară corpurile şi încremeniseră încordate cu urechea către
jăluirile Ticălosului, Grigore, bunicul Ancuţei venea din fundul
grădinii, rezemă furcoiul de perete şi se uită uimit la ele:
- Ce-aţi înţepenit aşa!
- N-auzi…
- Şi ce-i prima dată! Lăsaţi-o în pace. S-o fi nărăvit la pui!
- Care pui! Îi ţine într-o cutie de carton.
- S-a nărăvit c-am văzut-o eu pe Catarina aruncând un pui
mort în Dunăre.
- Nu l-a omorât ticălosu ci s-a prăpădit de mizeria din cutie şi
l-o fi călcat şi cloşca că o bate.
- Bate şi cloşca nevastă!
- O bate că mănâncă din hrana puilor şi se găinăţează peste
tot, varsă cutia cu apă. O bate să se înveţe minte să se găinăţeze într-
un colţ, să nu mai calce pe mâncare.
- Ea e mai ceva ca animalele că le bate în lanţ şi în cutie.
- O să-i slăbească când o veni Surcică, bărbatu-său şi o să-l
ia pe el în primire. A ajuns sărmanu ca o aşchiuţă şi tot pleacă mereu
de acasă ca să mai scape de zgripţuroaică. Nu degeaba-i soră cu
Bosânceanu, da unde-i Ancuţa?

206
 - S-a dus la Amalia, mamă, ca să-i arate la aritmetică pentru
că nu mai pot nici eu s-o ajut.
- Aici sunt, am venit, gata cu exerciţiile.
- Lasă săritul corzii şi trap la răţuşte. Da de ce dai apă la
şoricei!
- Mamă, îl chinuie iar pe Ticălosu, auzi şi acum îl bate iar îl
lasă şi iar îl pocneşte…
- Numără răţuştile şi închide bine coteţul, să nu intre
şobolanu. Câte trebuie să fie?
- Nouăsprezece şi sunt frumoase, cu puf mărunt şi verde
închis. Gata, am închis răţuştile, sunt toate.
- Du-te la mama soacră şi spune-le să vină pe la noi la un
borş de peşte.
- Mamă, mă laşi să mă duc cu tata socru după capră, că vreau
să mă joc cu iezii. Ştii ce frumoşi sunt!
- Să nu întârzii că acum e gata borşul.
- I-am zis bărbăţelului să mă aştepte.
- Te bărbăţesc eu acum cu o nuia! Pune mâna pe carte…
- Da nu e mamă cu de-adevăratelea ci aşa în glumă. Mama
soacră m-a învăţat să zic aşa.
- Şterge-o că mă răzgândesc.
- Fuga, fuga, vin acum Spârchez şi Piţurcă, tra-la-la-la-la.
Bună seara mamă soacră, bună seara tară socru! Ia-mă şi pe mine la
spârchezi…
- Hai să mergem că te-am aşteptat cam mult.
- Tată socru a zis tata să veniţi la borş. Acuşica e gata.
- Mergem nevastă?
- Mergem omule…
- Uite ieduţii se joacă, mă duc la ei.
- Aşa… am scos priponu şi tu norică vino din urmă.
- Tată socru, vin soldaţii.
- Şi ce dacă!
- Vin la noi…
- Staţi… mâinile sus…
- Măi băieţi glumiţi şi nu-s bune glumele astea!
- Staţi pe loc, actele la control.
- Ce acte!
- Buletinu.

207
 - Nu-l am la mine, e acasă, colea la un pas. De ani de zile
umblu pe aici şi nu v-aţi repezit la mine, aşa cu puşcoacele şi vorbă
răstită. Ce e cu voi! Aproape zilnic veniţi la poartă după o cană cu
apă…
- În zona de frontieră toată lumea trebuie să poarte
legitimaţia.
- Merg până acasă să o aduc.
- Nu e voie, avem ordin special, veniţi cu noi la punctul de
grăniceri.
- Ce ordin special?
- O să faceţi cum vă spune comandantul unităţii.
- Măi băieţi aţi cerut buletinul, se duce fetiţa şi-l aduce
imediat.
- Nu e voie, trebuia să-l aveţi la dumneavoastră. Soldat Co-
mârzan ia-o înainte, dumneata după el şi eu caporalul Vasile Vasile
în spate. Să nu încercaţi să evadaţi că trag, am ordin, înainte marş!

- Numele şi prenumele?
- Toma Radu.
- Adresa?
- Strada Deltei, nr. 1 Sulina.
- Vârsta?
- 57 ani.
- Profesia?
- Ecolog.
- Locul de muncă?
- Institutul de Ştiinţe Biologice Bucureşti, cu locul de muncă
la Staţiunea de Ecosisteme Acvatice Sulina.
- Căsătorit?
- Da, Toma Paulina, patruzeci de ani lucrează la…
- Copiii?
- Radu, 24 ani, Ana-Maria 21, Amalia 17, Ion 15.
- Membru de partid?
- Nu, nici soţia.
- Titluri şi alte profesii?

208
 - Ofiţer fluvial, profesor de ştiinţe ale naturii, doctor în
biologie.
- Decoraţii?
- Nu.
- Grad în armată?
- Soldat neinstruit.
- Părinţii?
- Ion, decedat acum cincisprezece ani, căsătorit cu două
hectare de pământ. Înainte ţăran particular şi apoi colectivist,
specialitatea grădinar. Cincisprezece copii, şase de la prima nevastă,
dintre care şi eu, unul de la a doua, opt de la a treia. A făcut politică
ţărănistă, liberală, a simpatizat cu legionarii şi comuniştii. A făcut
trei ani de puşcărie pentru nepredarea cotelor şi furt. În armată a fost
sergent. Decorat de către Partidul Comunist cu ordinul cultural, clasa
a doua. Mama, Ştefana, casnică, a murit la 35 de ani de un stop renal.
Nu a făcut politică, căsătorită cu cinci hectare de pământ. Ambii
părinţi s-au născut şi trăit în satul Făgăraşul Nou, judeţul Tulcea.
- Fraţi, surori?
- Vasilica 62 de ani, pensionată ca muncitoare la fabrica de
saci Constanţa, membră PCR, bărbatul ei sergent major în miliţie,
decedat de cancer anal, patru copii, inginer agronom, inginer chimie
alimentară…
- Mai departe, fără copii.
- Dobriţa, colectivistă, cincizeşiopt ani, membră de partid.
Constantin, tractorist, divorţat de două ori, şase copii. Anica,
colectivistă, membră de partid, şapte copii. Lenuţa, muncitoare la
fabrica de lângă Constanţa…
- Rude în străinătate?
- Un frate de-al bunicii din partea tatălui migrat în Canada
prin 1925, bunica purta corespondenţă cu el, era fermier, eu nu l-am
cunoscut.
- De ce nu ai fugit şi tu în Canada! Fermă, dolari, ce mai…
trai pe vătrai!
- Tu!
- Da, căci de acum încolo încep tangourile… Când ai vrut să
treci graniţa şi ce relaţii ai în străinătate? Ce secrete de stat ai vândut
şi pe câţi galbeni?
- Galbeni! Ca Iuda!

209
 - Hârtie colea câtă vrei, stilou şi dă-i drumul, tot, tot fără
făţărnicii, ca să folosim limbajul lui Iuda.
- Domnule căpitan faceţi o eroare şi încă una mare. Nu poate
fi vorba de mine. Doar mă ştiţi, vin de la unitatea ce o comandaţi în
fiecare lună, chiar şi de mai multe ori, îmi daţi aprobarea pentru mine
şi membrii echipei de cercetare, din care fac şi eu parte şi mergem în
Delta Dunării şi pe Marea Neagră unde cercetăm ecologia unor
plante, animale şi a condiţiilor de mediu în care trăiesc acestea.
Avem aprobarea comandatului U.M. Bucureşti, a U.M. Constanţa.
Suntem verificaţi, avem permis de graniţă şi nu am călcat legile ţării.
- Până se termină cercetările nu sunt nici domnule şi nici
tovarăşe. Răspunde la întrebări şi execută tot ce ţi se porunceşte.
- Sunt cetăţeanul acestei ţări, am şi drepturi constituţionale,
nu sunt o jucărie a nimănui. Doresc să fiu interogat în prezenţa
apărării, adică a unui avocat şi totodată să comunic cu familia,
serviciu şi alte persoane, să comunic prin telefon.
- Întâi răspundeţi la întrebări şi pe urmă vedem noi.
- Soţia mea vă poate aduce buletinul şi permisul de graniţă.
Mai mult nu vorbesc, am hotărât.

- Cetăţeanul Toma Radu, născut…, căsătorit…, părinţi…

Faţă de noi securitatea statului vroieşti de bună voie şi nesilit să dai
relaţiile pe care ţi le cerem?
- Încă de mic am avut dorinţa să cercetez şi să scriu.
Presupunând că am inteligenţa, vitalitatea, condiţii şi talentul
necesare mai trebuie câte ceva şi încă destul de important; dragostea
faţă de ţară, de om şi să fiu sau nu de acord cu politica de
pretutindeni. M-am născut în o mienouăsutetreizecişitrei şi când a
început cel de-al doilea război mondial am început şi eu şcoala şi
deci am apucat vremurile vechi până în o
mienuouăsutepatruzecişipatru şi în continuare pe cele noi. Din cele
ce am văzut şi trăit eu concret, cât şi din alte mijloace de informare
sunt de partea comunismului, aşa cum este el.
- De ce nu eşti membru de partid?
- Probabil că suntem de-abia la începutul interogatoriului şi
pe parcurs o să rezulte şi de ce nu sunt.

210
 - Deci nu ai nimic de ascuns şi da-i posibilitatea securităţii
statului să cunoască adevărul!
- Da, numai că…
- Că ce?
- Din cauza situaţiei materiale şi politice a părinţilor mei, mi
s-a întâmplat să nu fiu crezut şi am avut de suferit enorm, material,
dar mai ales moral. Ca un copil care-şi iubeşte părinţii şi aceştia nu-l
cred şi nu-l vor.
- Şi dacă acest comportament ar avea abilitatea să ducă statul
în eroare?
- Am cunoscut un cetăţean care era avocat. O cunoştinţă de-a
lui i-a cerut cu împrumut o sumă de bani. În loc să-i restituie suma în
bani oficiali a vrut s-o facă prin cocoşei şi a fost refuzat, dar nu l-a
denunţat. Avocatul, la scurtă vreme, a fost arestat şi ţinut în detenţie
trei ani. În această perioadă a fost schingiuit ca să dea aurul. Tot
văicărindu-se el că nu are şi că-i privat de libertate fără judecată, a tot
făcut cereri peste cereri să fie liberat. Se întâmpla în perioada anilor
o mienouăsutecincizeişitrei. I s-a spus că să înceteze cu cererile
deoarece statul are nevoie de aur şi nu contează dacă el, avocatul,
moare schingiuit. I se reproşa că de ce nu l-a demascat pe cel ce
vroia să-i dea cocoşeii, cum să-l creadă că nu are aur!
În aceeaşi perioadă un şofer a fost arestat şi trimis la munca
silnică la prima încercare a construirii canalului Dunăre – Marea
Neagră. Abia după trei ani a fost judecat. Ce se întâmplase:
Un rău voitor l-a reclamat pe şofer că în timpul eveni-
mentelor de la douăzeci şi trei august, o mie nouăsute patruzeci şi
patru a participat cu o bandă de legionari la anihilarea evenimentelor
enunţate. Şoferul a dovedit cu martori că atunci era în altă parte, dar
cei trei ani şi chinurile îndurate în lagărul de detenţie de la Poarta
Albă...
- Congresul al nouălea al partidului a criticat aspectele ne-
gative de până atunci şi în continuare s-a progresat către liberalizare.
- Atunci pe mine de ce m-aţi arestat sub pretextul că nu
aveam buletinul la mine şi de câteva zile mă chinuiţi cu fel de fel de
întrebări şi învinuiri pe care nu le am, dacă sunt cetăţeanul acestei
ţări, beneficiez de drepturi şi trăim vremuri libere şi democratice? De
ce nu m-aţi invitat, să mă întrebaţi omeneşte şi eu să vă spun
adevărul! Nu degeaba se spune că un prost şi rău aruncă un pietroi

211
într-o băltoacă şi alţi câţiva oameni cumsecade se chinuie şi nu poate
să-l scoată. Precis că şi acum e vorba de o reclamaţie mincinoasă! În
loc să-mi citiţi reclamaţia şi să mi-l spuneţi pe reclamant, da-ţi curs
unor întrebări pe departe şi de ducere în eroare, încât eu nu-mi dau
seama ce trebuie să răspund şi pe urmă tot dumneavoastră spuneţi că
nu recunosc adevărul şi că încerc să vă duc în eroare. De ce nu-mi
arătaţi reclamaţia şi pe reclamant?
- Aici noi punem întrebări.
- Şi cu ce sunteţi mai breji decât cei dinainte de congresul al
nouălea! Informatorii şi reclamagii sunt drojdia societăţii şi din cauza
lor, eu în loc să-mi văd de serviciu şi familie, îmi diminuaţi
posibilităţile intelectuale. Are ţara ceva de câştigat din asta!
- Cam aşa se întâmplă cu cei pe care îi cercetăm; Se arată la
început bătăioşi, drepţi, grozavi şi când le punem dovezile în faţă se
dezumflă ca un balon spart. La subiect; Îl cunoşti pe Claudiu
Caragea?
- Da.
- Unde este?
- Nu ştiu.
- Ei vezi, după dumneata, ar trebui ca după acest „nu ştiu”
să-ţi dau drumul, sau nici măcar să nu te fi întrebat!
- Mă îndoiesc că o să scoateţi de pe undeva niscaiva dovezi
din care să rezulte că ştiu unde se află acum!
- Dacă eşti sincer de ce nu spui ce ştii despre el!
- Abia acum mă îndemnaţi s-o fac, deşi mai înainte nu m-aţi
întrebat aşa ceva!
- Dar de ce aşteptaţi să vă scoatem amănuntele cu cleştele?
- Puneţi întrebarea clară şi vă răspund tot aşa.
- Spune tot ce ştii de Claudiu Caragea.
- L-am cunoscut ca student. El era cu doi ani de studii mai
mare. Zic de studii pentru că eu m-am dus la facultate la
douăzecişicinci de ani, în loc de douăzeci şi de aceea eram mai în
vârstă şi el îmi zicea nea Toma şi aşa mi s-a adresat şi în continuare.
- Deci ai mai avut de-a face cu el şi în continuare?
- Desigur, până în ultimii ani.
- Când a fost ultima oară?
- Nu ştiu precis, câţiva ani.
- De ce vă eschivaţi?

212
 - Nu pot să discut deschis şi sincer cu cineva care mă acuză
de eschivă, când în realitate ar trebui să mă documentez şi apoi să
dau un răspuns precis.
- Documentaţi-vă şi pe urmă răspundeţi.
- Ar trebui să fiu la mine în laborator, să-mi iau dosarul cu
scrisori, să consult jurnalul de însemnări şi dacă găsesc datele, le dau.
Evident să întreb pe cineva când a fost la Sulina ultima oară. Dar mai
bine să mergem pe firul evenimentelor.
- Să încercăm!
- Caragea a fost un student bun la învăţătură. Era de pe la
munte,din familie nevoiaşă. S-a alăturat partidului şi la terminarea
facultăţii a fost selecţionat să devină cadru universitar. A fost
repartizat ca asistent la catedra de biologie. Eu, după terminarea
facultăţii am funcţionat ca profesor de ştiinţele naturii la liceul din
Jurilovca. De aici mi se trage!
- Ce?
- Că sunt acum aici.
- Ce legătură are?
- Acolo, la Jurilovca m-am apucat şi de cercetare şi Caragea
m-a ajutat, m-a îndrumat prin scrisori, mai mergeam şi eu pe la
Bucureşti. După cinci ani de învăţământ, timp în care mi-am luat
definitivul şi am publicat cinci lucrări ştiinţifice, m-am transferat la
„Staţiunea de Hidrobiologie” de la Brăila. Staţiunea aparţinea
Facultăţii de Biologie şi condusă direct de catedra de biologie, unde
era Caragea asistent. Transferul s-a făcut în urma unui concurs şi
Caragea m-a vorbit de bine profesorului şi probabil că a contat mult.
La Brăila cercetam într-o echipă în care erau profesorul, Caragea, eu
şi alţii, iar cei de la catedra de biologie mă îndrumau şi mă controlau.
M-am înscris la doctorat şi cât am stat la Brăila mi-am susţinut teza
şi am devenit doctor în biologie. În această perioadă am publicat mai
multe lucrări ştiinţifice.
- Unde?
- În „Studii şi Cercetări de Biologie” Travoux şi altele.
- Şi în străinătate!
- Nu. Extrait de Travoux du Museum d'Historie Naturelle
Grigore Antipa este revista muzeului şi se publică în limba franceză.
Parte din lucrările mele au fost traduse, în rezumat, de unele jurnale

213
de referate din străinătate. Unul din Anglia mi-a şi trimis un extras,
ca un fel de recunoştinţă pentru autor.
- Rezultatele cercetărilor sunt secrete, cum de au ajuns pe
mâna capitaliştilor?
- Cele care se publică nu sunt secrete. Cele care sunt secrete
nu se publică. Revistele noastre sunt cerute de alte biblioteci străine
şi persoanele particulare din străinătate şi din ţară se abonează la
revistele respective prin poştă. Şi aici la Sulina te duci la poştă,
plăteşti abonamentul şi începe să-ţi vină revista lunar, trimestrial,
cum se editează, din America, URSS, Japonia, de unde vrei şi ce te
interesează. Eu am fost abonat la „Referatîrnîi Jurnal” şi mi-a prins
bine.
- Cele spuse până acum şi în continuare le puteţi dovedi?
- Desigur. Jurnalul de referate se află în raftul de la
domiciliu, de lângă care m-aţi arestat, altele sunt în rafturile
bibliotecii din laboratorul meu din staţiune. Unele le puteţi afla de la
poştă, cum ar fi abonamentele. Poate că unele afirmaţii să nu le pot
dovedi, cum ar fi…
- Continuă.
- Pe la sfârşitul perioadei de la Brăila, Caragea este cerut
statului român de către Canada, prin Universitatea Bucureşti şi o
universitate canadiană, să rezolve o problemă de flux energetic în
unul din lacurile lor. Caragea era cunoscut, din lucrările ştiinţifice,
peste hotare, căci publicase fluxul energetic la unele moluşte din
balta Crapina şi Jijila. Am şi eu de la el câteva lucrări cu dedicaţie.
Înţelegerea a fost ca contractul să dureze un an. Caragea şi-a dat
seama, acolo în Canada după ce s-a apucat de cercetare, că nu poate
să încheie cercetarea într-un an, ci în doi. S-a apucat şi a scris la
rectorat, dar nu o cerere oficială de prelungire, ci o scrisoare amicală
rectorului, care fusese coleg de an şi de facultate cu el. Rectorul îi
scrie şi el, tot amical, că să-şi vadă nestingherit de treabă. După doi
ani Caragea se întoarce din Canada şi de la aeroport nevasta îi spune
că este şomer.
- „Incredibil! Cum aşa?
- Contractul a fost pentru un an şi după o întârziere de trei
luni ţi s-a desfăcut contractul de muncă, i-a argumentat nevasta.
- Cum! Nu mai sus asistent la Facultatea de Biologie?
- Nu.

214
 - Şi de ce nu mi-ai scris?
- Securitatea mi-a pus în vedere să nu te anunţ, ca să nu te
sperii şi să rămâi acolo.
- Dar i-am scris rectorului şi mi-a zis să stau.
- O fi zis el, dar tu trebuia să adresezi o cerere decanului
facultăţii şi aprobarea se transmitea ambasadei Române din Canada
şi era o prelungire oficială.”
Întors la facultate a constatat că nu mai era cadru didactic,
dar i s-a propus să se angajeze din nou, ceea ce a şi făcut. Au început
să-l hărţuiască şi i s-a deschis dosarul ca să fie sancţionat pe linie de
partid, întârziase nouă luni în Canada. Caragea s-a speriat şi s-a
angajat, ca biolog, la „Staţiunea de Cercetări Piscicole” din Nucet, şi
de acolo s-a transferat la Institutul de Ştiinţe Biologice Bucureşti.
După câteva luni Caragea este avansat şeful sectorului de ecologie
acvatică.
Deci, când am venit eu din învăţământ în cercetare m-a
susţinut Caragea şi tot el m-a făcut să mă transfer de la Brăila la
Staţiunea de biologie Sulina. Staţiunea Sulina este a Institutului de
Ştiinţe Biologice Bucureşti şi o dirijează direct sectorul de ecologie
acvatică, respectiv Caragea.
În timpul cât a stat Caragea în Canada mi-a scris…
- Ai scrisoarea?
- Cred că da. Obişnuiesc ca unele scrisori să le păstrez. Cred
că este în dosarul cu scrisori.
- Unde se află acest dosar?
- În raftul din laboratorul meu.
- Mai departe!
- Eu i-am răspuns la scrisoare şi l-am rugat să-mi trimită
nişte extrase.
- Ce sunt extrasele?
- Să zicem că eu cercetez o problemă de ecologie, ies
rezultate bune şi le public. Revista care-mi publică lucrarea îmi
trimite gratuit cincizeci de exemplare, acestea se numesc extrase.
- Ce-ţi trebuie cincizeci de extrase?
- Sunt foarte importante pentru cercetător.
- Cum?
- S-o luăm iarăşi pe firul evenimentelor. La Brăila mi s-a dat
o temă de cercetare şi m-am apucat de lucru. M-am apucat de lucru

215
pe teren dar şi de documentaţie. Trebuia să ştiu ce s-a cercetat la
această temă în ţară şi pe glob.
- Pe tot globul!
- Da.
- Şi se poate!
- Se poate. V-am spus că o vreme am fost abonat la un jurnal
de referate din URSS. Statul Sovietic şi alte state sunt abonate la
toate revistele din lume şi fiecărei lucrări ştiinţifice i se face un
rezumat şi toate se publică în acest jurnal de referate. M-am uitat în
acest jurnal şi am găsit câteva lucrări despre specia pe care o
cercetam eu. Rezumatul respectiv are autorul, adresa şi revista în
care s-a publicat. E mai greu la început până când faci rost de câteva
lucrări, deoarece fiecare publicaţie are la urmă bibliografia, tot aşa
autorul, titlul lucrării şi a revistei, adresa. Începi să scrii la fiecare şi-l
rogi pe autor să-ţi trimită un extras. Din multele rugăminţi pe care le
faci primeşti doar câteva extrase, deoarece unii au decedat, şi-au
schimbat adresa, nu mai au, sau nu vor să-ţi trimită. Nu au bani
pentru expediat colete şi alte motive! Unii dintre autori şi cam de
regulă toţi, te roagă să-i trimiţi şi tu extrase. Cu cât ai mai multe
extrase personale, deci lucrări publicate, cu atât ai şansa să primeşti
mai multe şi tu de la alţii. Un fel de schimb pe schimb.
- Să revenim la Caragea.
- Caragea s-a dus la biblioteca facultăţii unde cerceta, a
căutat lucrările indicate de mine, le-a copiat la xerox şi mi le-a trimis.
- Câte?
- Or fi vreo zece, cincisprezece. Dacă mă uit în raftul cu
bibliografie vă pot spune exact.
- Unde-i raftul cu bibliografie?
- Tot în laborator.
- Stan!
- Ordonaţi.
- Adu ce aţi confiscat de la domiciliu şi laboratorul staţiunii.
- Aţi confiscat munca mea de-o viaţă!...
- Numai ca să ne convingem despre ce e vorba. Este o
reclamaţie care te acuză de spionaj, legături cu trădătorii de patrie şi
intenţia de a trece graniţa. Numai jumătate din acuzaţii dacă se
dovedesc adevărate şi tot este foarte grav pentru tine.
- Spionaj, trecut graniţa…

216
 - Acestea sunt tovarăşe colonel, dar nu am reuşit să le
clasific pe probleme deoarece e încurcată rău; japoneză, chineză,
indiană, rusă, engleză, franceză şi altele!
- Lasă-le aici!
- 'ţeles.
- Cunoaşteţi atâtea limbi domnule doctor Toma Radu?
- Nuu… Asiaticii publică în limba maternă, dar şi într-o
limbă de circulaţie universală.
- Din ce se află aici puteţi să-mi dovediţi?
- Să vedem … da, vreţi să vă traduc?
- Vă rog…
- Doctorul H – Iwasawa de la Universitatea din Niigata –
Japonia: Eu mă ocup cu istoria reproducerilor la amfibii. Vă trimit
câteva extrase şi vă rog să-mi trimiteţi tot ce aveţi despre grupul
respectiv. Ianuarie 1974. În plicul acesta mare am primit şase
extrase; primul se referă la transplant şi imunitate la tritoni.
- Ce sunt tritonii?
- Nişte şopârle de apă, trăiesc şi în ţara noastră. Alt extras:
Schimbări sezoniere la testicule şi perniţa piciorului; creşterea
gonadelor la broasca tânără; Întârzierea metamorfozei; Diferenţele
sexuale şi aşa mai departe…
Extrase trimise de Caragea din Canada; Orientarea la broasă
de R.S. Oldham; Mărimea populaţiei la Rana clamitans de Martof şi
aşa mai departe…
- Ce înseamnă Cl. C şi mai departe?
- Claudiu Caragea; 2328, Islington, apt. 610, districtul
Rexdale, M.9.W 3x2 Ontario, Toronto, Canada.
- Ziceai că nu ştii unde este Caragea!
- Aceasta este adresa de atunci, când fusese trimis de Statul
Român în Canada. De atunci nu mi-a mai scris.
- V-aţi mai întâlnit?
- Da. Să merg pe fir?
- Da.
- După ce Caragea a ajuns şeful sectorului de ecologie
acvatică, primeşte de la o universitate din Olanda, nu ştiu amănunte,
ce ştiu am reţinut din discuţii cu Caragea, o invitaţie să conferenţieze
studenţilor despre fluxul energetic şi alte aspecte ale cercetării în
ecologie. Statul Român îi aprobă, Caragea pleacă şi nu s-a mai întors.

217
Din Olanda a plecat în Canada. Este dat afară din partid, trădător şi
toate cele…
- Ziceai că v-aţi mai întâlnit şi după aceea?
- După câţiva ani, nu ştiu precis, trei, patru, mă pomenesc cu
el la Sulina, dar nu singur ci cu toată echipa de cercetători de la
institut şi facultate. Eram uluit şi m-am lămurit după o discuţie
scurtă. Zicea că lucrează tot la Universitatea din Toronto şi că are
cetăţenie dublă, română şi canadiană şi că a fost trimis de către
Canada să reprezinte relaţiile de prietenie Canada – România. De
atunci nu l-am mai văzut şi nici nu am purtat corespondenţă. Am
auzit, de pe la unii, că a fost trimis de Canada la o universitate din
Nigeria unde predă un curs de ecologie studenţilor de acolo. De
asemenea, am mai auzit că i s-a permis soţiei şi copilului să plece în
Canada pentru întregirea familiei. Cam atât.
- Să vedem şi un alt aspect; Sunteţi reclamat că prin 1982
fosta soţie a fost aleasă preşedinta FDUS şi deputată în
circumscripţia numărul patru din Sulina. După aceste evenimente
politice dumneata ai provocat nenumărate scandaluri şi bătăi
chinuindu-ţi soţia că este activistă pe tărâm politico-social. Sub
influenţa alcoolului te-ai manifestat violent ca urmare a
sentimentelor duşmănoase faţă de partid, dumneata fiind de partea
vechilor orânduiri exploatatoare, trăgându-te din acestea. Cum te
dezvinovăţeşti de această acuzaţie?
- Fosta soţie a înaintat acţiune de divorţ şi eu nu m-am
prezentat la nici o înfăţişare. A zis ce a vrut la judecătorie. S-a dat şi
o pronunţare de desfacerea căsătoriei din vina mea. Au fost acolo
judecător, procuror, martori, lege şi eu nu zic nimic în plus. Ce-a
hotărât judecătoria aşa rămâne. În hotărârea de despărţire n-a fost
vorba despre aspectele politice.
- Şi totuşi ar fi bine să intrăm în nişte amănunte. Acuzaţiile
sunt grave şi trebuie făcută lumină. Se ştie că la judecătorie nu se
spun motivele adevărate care au dus la destrămarea familiei, ci cele
care sunt luate în seamă de către completul de judecată. Dacă soţii
declară că nu se iubesc, acţiunea de despărţire este respinsă. Se
reproşează că la temelia căsătoriei trebuie să existe afecţiune
reciprocă şi că aşa au declarat în faţa ofiţerului stării civile. Dacă
soţul îşi bate soţia fără martori aceasta nu poate dovedi brutalitatea

218
soţului şi aşa mai departe. Încercaţi să-mi daţi câteva relaţii despre
adevăratele motive ale despărţirii.
- Să încerc, dar sunt sătul până peste cap de această poveste
neplăcută. Când ne-am căsătorit a existat acea afecţiune reciprocă,
dar din păcate pentru scurt timp. Fosta soţie dorea sincer o căsătorie
durabilă şi cu o oarecare bunăstare. Plănuiam viitorul şi ne apucam
să-l îndeplinim şi cred eu că de aici s-a tras despărţirea. Ea vroia totul
imediat, dar nu era în stare să participe efectiv la realizarea acelui tot.
Nu ar fi fost nimic dacă ar fi recunoscut că nu este în stare, numai că
nu s-a întâmplat aşa. În stare nu era dar îmi reproşa mie, că eu sunt
de vină, că eu nu am făcut şi nu am dres… Văzând că nu este în stare
şi nu se ţine de cele hotărâte împreună, mă apucam singur să rezolv
cele plănuite. În loc să mă lase în pace, tăbăra pe capul meu cam aşa:
Iarăşi cheltuieşti banii pe ciment, scânduri şi cuie, tu nu eşti în stare
decât să cari pământ cu roaba şi tot aşa de mai multe ori pe zi. La
început am fost derutat de această contrazicere, ulterior mi-am dat
seama şi mi-am văzut de treabă. Nu avea încredere nici în
posibilităţile ei şi nici în a altora. Ce hotăra astăzi că face mâine ,
lucruri posibile, ei bine, mâine acel lucru nu se putea face. Pe de altă
parte, ceea ce făceau alţii erau numai lucruri proaste.
Pe de altă parte avea în comportament şi chip uşurinţa de a
duce în eroare. La primele întâlniri cu o nouă cunoştinţă se repezea
cu îmbrăţişări, pupături şi lacrimi. Era de la început de o prietenie,
duioşie şi sinceritate încât convingea şi căpăta imediat bunăvoinţă,
adepţi şi prieteni… La chip era frumoasă şi bărbaţii deveneau
imediat curtenitori şi-şi făceau speranţe, dar îi încuraja şi prin
comportamentul uşuratic. Numai că impresiile de momente
spulberau repede şi noile ei cunoştinţe îşi dădeau repede seama de
superficialitatea ei şi se îndepărtau. Ea nu putea trăi fără această lume
care s-o aprecieze, s-o laude şi să-i cânte în strună şi-şi făcea mereu
alte şi alte relaţii şubrede. Şi cu serviciu se întâmpla la fel. La început
dădea impresia, prin vorbe, mimică gesturi, că-i pricepută, vrednică
şi că se poate conta pe ea în rezolvarea sarcinilor. Vorbele trebuiau
însoţite de fapte dar cum nu-şi îndeplinea îndatoririle începea să i se
ceară să le facă şi din cauza aceasta şi-a schimbat de nenumărate ori
locul de muncă.
- Cele spuse despre fosta soţie sunt prea abstracte. Aţi putea
da câteva exemple concrete.

219
 - Să încerc… Un exemplu din familie. Când am venit la
Sulina ne-am cumpărat o casă veche, cu grădină şi imediat a început
cam aşa: „Aici am putea creşte o vacă, avem copiii mici şi ar fi bine
să bea lapte proaspăt muls de mine”. Ştiind eu ce spune şi ce face,
i-am pus condiţia să o mulgă şi a promis că da. Am cumpărat vaca şi
după ce a muls-o câteva zile a început să se plângă că o dor mâinile,
că s-o mult eu, că alţi bărbaţi nu lasă femeile să se chinuie, şi într-o
zi n-a mai vrut să mulgă vaca sperând c-am s-o fac eu. V-am spus
că-i luasem seama şi că nu-i mai făceam concesii. Am dat drumul
vacii cu viţel. Chestiunea asta cu mulsul vacii a fost mereu un motiv
de scandal. În legătură cu vaca mai avea o obligaţie. În perioada 15
iulie – 15 august eu mergeam pe plaur unde coseam fânul pentru
iarnă. După opt, zece zile de uscare îl legam snopuri şi-l căram cu
barca acasă. Cositul dura cam patru zile şi strânsul cam tot atât. Dacă
în timpul uscatului ploua succesiv trebuia cosit alt fân, că acela se
strica. În timpul fânului ea trebuia să-mi pregătească mâncare şi să
îngrijească de copii şi gospodărie. Începând cu al doilea an a plecat
în concediu de odihnă chiar în perioada fânului, a hotărât singură,
fără să cădem de acord. În al patrulea an am avertizat-o că dacă mai
pleacă vând vacile şi aşa s-a şi întâmplat. A ţipat peste tot, m-a
reclamat şi la preşedintele statului că am luat laptele de la gura
copiilor.
- Pleca singură în concedii?
- Da.
- Fără înţelegere!
- Fără.
- Şi?
- Îmi reproşa că vreau să-i pun jugul, că femeia are drepturi
şi că nu e sclavă şi că dacă nu am încredere în ea să divorţez…
- Şi cum a fost ca deputată?
- A început să se poarte din ce în ce mai agresivă şi
impunătoare. Mi-a pus în vedere că noua ei situaţie o solicită social
şi că eu trebuie să am grijă singur de copii şi gospodărie… În
continuare a persistat să mă pârască la primar că o împiedic să-şi
îndeplinească îndatoririle de deputat şi FDUS, că am devenit alcoolic
şi că-mi cheltuiesc salariul cu curvele. Am fost chemat şi interogat de
primar… Prima acţiune de divorţ i-a fost respinsă deoarece motivele
nu erau întemeiate. S-a dus la prim secretarul de la Tulcea şi a

220
reclamat că judecătoria i-a respins acţiunea de divorţ şi că eu o bat şi
o chinui, că ea femeie, mamă de copii, deputată nu este protejată…
- Şi?
- La recurs s-a pronunţat divorţul din vina mea, a luat copiii,
tot ce era în casă şi s-a transferat în altă parte. După câtva timp a
gonit copiii, băiatul a venit la mine şi fata, fiind mai mare, a
bramburit şi tot aşa şi acum. Pentru băiat nu a dat nimic nici material
şi nici moral.
- Aţi cerut pensie pentru băiat?
- Nu, am lăsat-o să arate singură de ce e în stare.
- Să trecem la o altă problemă tovarăşe doctor în biologie! Să
vedem ce facem şi cu asta deşi… dar să încercăm!... În reclamaţie se
spune că în timpul liceului aţi comis câteva nereguli… dacă ar fi să
ne luăm după cele reclamate… dar să vedem.
Se zice că în timpul liceului aţi vrut să fugiţi în America, cu
încă trei colegi. Aţi reuşit să intraţi în vorbă cu marinarii de pe un
vapor panamez şi trei au reuşit să înoate, în portul Constanţa, de la
nava şcoală a voastră până la vaporul străin şi cei de acolo le-au
aruncat o scară de pisică şi s-au căţărat pe bord. Vaporul panamez
transporta marfă cehoslovacă în China. Pe bord era şi un reprezentant
al Cehoslovaciei care însoţea marfa. Acest reprezentant a transmis
vestea în ţara lui, de acolo la noi şi din România s-au anunţat
autorităţile chineze. Fugiţii au fost găsiţi ascunşi în buncării cu
cărbuni, au fost trimişi în ţară, judecaţi şi condamnaţi la câte trei ani
închisoare. În reclamaţie zice că i-aţi ajutat să fugă. De ce nu aţi
plecat şi dumneavoastră? Şi mai e ceva… După terminarea liceului
parte din colegii dumitale au fost repartizaţi la NAVROM Constanţa,
iar ceilalţi la Dunăre. Cei de la Constanţa vreo câteva luni, până li s-
au dat carnetele de marinar, au îndeplinit diferite îndeletniciri
funcţionăreşti: contabilitate, casierie, dispecerat, magazii şi altele.
Câţiva dintre ei au spart casa de bani, au furat salariile marinarilor şi
au fost surprinşi de paznicul de noapte. Paznicul a fost lovit mortal şi
hoţii au dispărut. Paznicul a scăpat cu viaţă şi făptaşii au fost
judecaţi. Aceeaşi bandă spărsese şi un magazin universal din
Constanţa şi furase obiecte de valoare, ceasuri, bijuterii şi altele.
Cunoaşteţi aceste fapte?
- Da, din auzite…

221
 - În reclamaţie se specifică că aţi participat la comiterea
infracţiunilor în bandă organizată. Dacă este adevărat cum se face că
nu aţi fost surprins şi judecat?
- În decursul timpului mi s-au pus în cârcă tot felul de
poveri, învinuiri. De unele am fost vinovat, total sau parţial, de altele
nu.
- Daţi câteva exemple de învinuiri nevinovate…
- Chestiunile acestea cu fuga unor colegi în China, spargerea
casei de bani şi altele le-am povestit, de mai multe ori, printre
amintirile din copilărie şi tinereţe…
- Cui le-aţi povestit?
- Iubitelor, soţiilor, copiilor, neamurilor, cunoştinţelor…
- Şi?
- Unele dintre lucrurile povestite de către mine, în anumite
împrejurări, s-au întors împotriva mea.
- De exemplu?
- Mă mir cum de nu am fugit şi în Bulgaria! Atunci chiar că
era s-o păţesc…
- Cum a fost?
- După terminarea liceului am fost repartizat la Dunăre şi
ajuns în Giurgiu plec spre port pe o şosea asfaltată şi la un moment
dat şoseaua se bifurcă, eu merg tot înainte. După câteva sute de metri
de la bifurcare văd în stânga firma de la poarta unde trebuia să ajung.
În loc să mă întorc, o iau pe scurtătură, sar printre vagoanele unui
tren , peste al doilea, al treilea şi în loc să aterizez pe pământ, sărisem
pe un vapor plin cu vagoane de marfă ce urma să plece, pe Dunăre,
în Bulgaria. Sar în ultima clipă, căci vaporul se dezlipea de mal,
drept în faţa grănicerului santinelă care m-a dus la comandant. În loc
să ajung la primul meu loc de muncă ajung aproape de puşcărie.
Comandantul grănicerilor şi-a dat seama că a fost o dezorientare şi
nu o tentativă de trecerea graniţei. Dar să revenim…
Ca student am mai povestit şi colegilor de cameră cum a fost
cu simpatia tatei faţă de legionari şi ce credeţi că s-a întâmplat!
- Ce?
- Unul dintre colegii de cameră mă ciupea; hârtie de scris,
creion, lame de ras, săpun, cremă şi altele… Nu aveam nici eu şi i-
am pus în vedere să nu mă mai fure. Nu s-a astâmpărat şi în plus
avea obiceiul prost să mă înjure şi să mă ameninţe cu bătaia. Am

222
trecut cu vederea aproape un an, însă o dată, când m-a înjurat şi
ameninţat cu bătaia l-am pocnit, numai una. Mi-a părut rău că nu s-a
opus şi a început să smiorcăie speriat. Acest coleg m-a reclamat la
decan, partid, cum că sunt fiu de legionar şi că nu merit să fac parte
dintre studenţi, fiii clasei muncitoare. Am fost la un pas să fiu dat
afară din facultate. Vedeţi, pentru un pumn şi nici ăla dat ca lumea, a
minţit chestia cu legionarii şi nici prin cap nu i-a trecut să recunoască
cum a fost. Cam aşa ceva e şi cu cele de acum, sau mai bine zis de
atunci. Eu am povestit ce au făcut şi păţi alţii şi reclamantul şi-a adus
şi el contribuţia originală, m-a implicat şi pe mine în furt şi fugă.
- Şi totuşi cum a fost cu furtul şi fuga?
- Nu se pot povesti toate dintr-o dată. Dacă aveţi timp de
pierdut s-o luăm tot pe firul evenimentelor…
- S-o luăm…
- Am intrat în liceul de marină în anul 1949, la înfiinţarea lui.
Pe vremea aceea tata era ţăran particular şi nu fusese categorisit
chiabur cum s-a întâmplat ulterior. Anul întâi şi doi de liceu au
decurs bine, statul ne dădea gratuit îmbrăcăminte, mâncare, cămin şi
rechizite şcolare. Pe la sfârşitul anului doi tata a fost trecut la
chiaburi, i s-au ridicat cotele la cereale şi produse animaliere în aşa
măsură ca să nu le poată da. A fost judecat şi condamnat la trei ani
puşcărie. I-a făcut, a fost eliberat, s-a înscris în colectiv şi în
continuare nu i s-a mai întâmplat nimic, ba a mai fost decorat cu
medalia Meritul cultural clasa întâi.
- La casa cu mulţi copii! şi echipa dansatorilor din Făgăraşul
Nou! Moş Ionică era tatăl dumneavoastră!
- Da…
- L-am văzut de mai multe ori la televizor şi dansatorii au
fost lăudaţi şi în ziare. Şi de anul nou l-am văzut la televizor spunând
pluguşorul. Cum, Moş Ionică era ţărănistul, liberalul, legionarul,
chiaburul, puşcăriaşul şi dumneata unul din cei cincisprezece copii,
care ai făcut facultate şi eşti cercetător!
- Da…
- Şi eu, colonel în securitate, tot în judeţul Tulcea şi nu ştiam
că moş Ionică… Credeam că-i un colectivist fruntaş, cinstit, membru
de partid şi chiar preşedinte de colectiv!

223
 - S-ar cuveni să întrerupem firul discuţiei şi să vedem ce a
fost cu tata, căci oricum am proceda tot de aici se încurcă şi se
descurcă lucrurile. De fapt e acelaşi fir.
- Să auzim…
- Pot s-o iau mai pe departe?
- Cum vă vine bine…
- De pe la bunici, părinţi, neamuri rezultă că satul Făgăraşul
Nou ar fi într-adevăr nou. Respectiv părinţii mei s-au născut în
Făgăraşul Nou, iar bunicii în alte părţi, dar au venit de copii în sat,
care atunci a luat fiinţă. Bunicul, din partea tatei, a venit cu oile din
Ardeal, bunica, tot din partea tatei, era olteancă; îşi amintea de când
era fetiţă că slugărea, împreună cu ai ei, pe o moşie din Bărăgan.
Ţinea minte că scotea apa din fântâna de la mare adâncime şi în loc
de găleată avea un burduf pe care-l scotea măgarul până la suprafaţă.
Zicea bunica că atunci începea chinul când ajungea burduful sus.
Reuşea să prindă toarta burdufului cu un cârlig care era agăţat de
acoperişul fântânii, dar că se chinuia deoarece nu putea să răstoarne
burduful în ulucu fântânii de unde se adăpau animalele. Bunica, din
partea mamei era tot din Ardeal de prin părţile Făgăraşului.
Majoritatea oamenilor din sat erau ciobani de prin părţile Făgăraşului
şi Sibiului şi de aceea au numit satul din Dobrogea Făgăraşul Nou.
La început, deşi satul se încropise, nu avea fiecare pământul lui cu
acte, ci era pe putere. Desţelenea fiecare cât putea. Povestea tata că el
a apucat plugul de lemn, numai tăişul era din fier. Bunicii au fost
împroprietăriţi de către stat. Cei mai săraci oameni din sat aveau între
cinci şi zece hectare de pământ arabil, plus cotă aparte la izlat. În sat
la noi nu erau moşieri şi un singur om avea aproape cincizeci de
hectare. Majoritatea oamenilor avea între zece şi douăzeci de hectare.
Abia în generaţia părinţilor mei a început să se împuţineze pământul
la cei cu copii mulţi, căci trebuia să le dea ca zestre şi pământ.
- Nu aţi spus nimic despre bunicul din partea mamei!
- E cam încurcată chestiunea…
- Vă deranjează ceva în legătură cu el?
- Da… şi nu prea îmi vine să vorbesc, mai ales că le ştiu din
auzite. Pe bunicu, Vasile Visteanu, îl ştiu. Era un bărbat voinic cu
mustăţi uriaşe, albe, răsucite spre urechi. Abia-i încăpea în palmă
fuiorul unei mustăţi când o răsucea. Când bea vin din cană i se oprea
în mustăţi cam un sfert şi apoi îi picura pe burtă. Îi plăcea să se laude

224
cu burta lui: „la boier, zicea bunicu, îi cade picătura pe burtă şi la
sărac pe opincă.”
- Ziceaţi că la voi nu erau boieri!
- Bunicul Vişteanu era boier, în felul lui. Se căpătuise gardist
în sat şi asta de la goarnă i s-a tras. Avea o goarnă şi ştia să cânte din
ea, apoi, tot cu goarna, chema pe cutărică la primărie, anunţa satu
poruncile împărăţiei, dar de când îl ştiu eu era pensionar. Boieria lui
se trăgea de la pensie şi pământ. Bunicul Vişteanu a avut un singur
frate care a murit în râzboi. Fratele bunicului era văduv şi avea o
fetiţă, Riveica. Riveica neavând rudă mai apropiată decât pe bunicu
Vişteanu, a luat-o ca tutore şi odată cu Riveica i-a căzut ca din cer şi
cele douăzecişicinci de hectare ale fetei… Lucrurile încep să se
încâlcească, doriţi să ascultaţi mai departe!
- Reclamaţia apasă grav asupra dumitale şi totodată şi asupra
mea, că trebuie să cunosc adevărul.
- Dacă se dovedeşte că reclamaţia este mincinoasă total sau
parţial mincinosu păţeşte ceva?
- Nu, nu păţeşte nimic căci nu am mai avea informatori. Ba
din contră îi şi răsplătim.
- Tovarăşe colonel Corcoduş, sunteţi chemat la telefon, îl
anunţă Stan. E ceva urgent, grav…
- Vedeţi tovarăşe Toma Radu, la noi toate sunt grave şi
urgente şi trebuie să le facem faţă, vin îndată. Stan, stai cu
dumnealui…
- Eu vă cunosc tovarăşe Toma, am copii colegi cu ai
dumneavoastră.
- Am terminat cu telefonul… Trebuie să întrerupem discuţia,
ceva urgent mă cheamă în altă parte. Citiţi declaraţia de până acum şi
iscăliţi. Nu sunt decis ce să fac cu dumneata. vă eliberez cu condiţia
să nu părăsiţi localitatea şi să nu încercaţi a comunica, despre ce
avem de lămurit aici cu nimeni, nici măcar cu familia. Să vă
prezentaţi aici când veţi fi anunţat. Stan, adu ordinul de eliberare să-l
semnez.

225
 - Bună ziua, domnule Toma… Dar unde aţi fost că nu v-am
mai văzut de câtva timp trecând cu bicicleta pe la poartă. V-a crescut
barba şi păreţi necăjit…
- Bună ziua nene Bosâncene, am fost în baltă cu treburi de
serviciu.
- Nu vreţi să intraţi în curte şi să bem un păhărel… Am ceva
bun, îngropat de câţiva ani, ceva ce numai împăratul, şi nici el în
vremurile noastre că totu-i poluat… Cernobâluu, Hiroşima şi alea de
dincolo, containărele şi butoaiele, toate-s pline cu otravă
radioactivă… Dumneavoastră ca biolog trebuie să ştiţi mai bine şi să
luaţi măsuri, să scrieţi la ONU că am auzit că ăştia se ocupă şi cu
protecţia mediului, a omului şi deci şi a noastră. Da, că noi suntem în
gura lupului… Uită-le colo cum ne aruncă moartea în gât în oase,
cancer şi noi trecem indiferenţi pe lângă monstrul înarmării… Ne
omoară şi noi tăcem! Tăcem dar până când?
- Chiar sunt aşa de periculoase?
- Nu vedeţi ce zarvă-i acolo! Uitaţi-vă că doar e aproape şi se
vede.
- Cum să văd ce e în butoaie!
- Din cauza căldurii se bombează, le scot afară, le stropesc
cu apă, au băgat ventilatoare în hangare şi tot degeaba… Crapă, se
scurge o zeamă otrăvitoare… Numai creşte iarba şi radiaţiile…
Radiaţiile, ce vă uitaţi la mine ca la o bombă cu neutroni că nu eu
sunt bomba ci dincolo peste Dunăre, de acolo ne iradiază nevăzut,
neauzit, nedureros şi gata cancerul… Abia după ce te îmbolnăveşti
începe să te doară până te omoară în chinuri groaznice…
- Statul Român veghează şi nu lasă otrăvurile să omoare
lumea…
- Până la dumnezeu te mănâncă sfinţii. Bandiţii de la Portul
Liber au halit dolarii, că-s dehăimaţi după dolari şi ne-a otrăvit, puţin
le pasă lor de noi… Aşa… bine aţi venit, luaţi loc pe banca asta,
acuşi mă întorc…
- Bună ziua, doamnă Bosânceanu!
- Ziua-i rea, noaptea-i bună, să faci dragoste pe lună, beat şi
cu un butoi la gură… Hi, hi… dar cine eşti? că nu te cunosc, da
unde-i gagiuu… Hopaaa… scoală Leanţo… floarţă… iar te-ai sfinţit
cu aghiazmă, doi ochi albaştri, doi pe-o cracă, ţi, ţi, ţii, ca să mă
cocoţ în icoane… Maica domnului şi ea, stă cu gura la canea,

226
cuvioasa Paraschiva bea şi ea şiii… Scoală târfoaică bătrână,
scroafooo… cu dinţii de lână…, mânaţi măăă…, hi, hi, icc. Nu m-am
scăpat pe mine, acum mă duceam la… să măă…, m-am împiedicat şi
cum sunt bătrână şi neputincioasă… hâc, hâc… dă-mi mâna până la
gard, că s-a dus la cur nu la mâini, în braţe am putere…
Toma o ajută să se scoale şi o duhoare stătută îl trăsni în nări.
Îi de-te drumul de braţ înainte ca Leanţa să se apuce de gard şi
scroafa, târfoaica, sfânta, căzu cu cracii în sus. Începu să verse un
lichid verde maroniu care duhnea a spirt sanitar. Cum căzuse pe
spate, vărsătura ţâşni în sus şi se revărsă bălos pe faţă, păr şi
îmbrăcăminte. Baba Leana lăsă capu să-i alunece pe o parte în timp
ce pe gură şi nas se mai scurgea un lichid scârbos. În cădere rochia i
se ridică peste genunchi şi lăsă la vedere două picioare floşcăite,
murdare şi buboase. Printre floacele năclăite mişunau câţiva viermi
alb-gălbui ai muştelor de cadavre. Toma se îngrozi şi mai tare când
observă că dintr-o rană sângerândă cu puroi mişunau ticsiţi corp
lângă corp, cu capetele înfipte în rană şi cu cozile viermuind către
exterior. Pe dosul jegos şi năclăit al rochiei mişunau alţi viermi.
- E groaznic, o mănâncă de vie!...
- Nu te lăsa impresionat domnule Toma… Nu are nimeni ce
să-i facă. Nu vrea să se lase de spirt.
- Nu mai e în stare să se îngrijească, e un om bolnav, are
nevoie de ajutor…
- De zeci de ani o ţine aşa. Să zică mulţumesc că-i dau să
mănânce şi să bea, căldurică, pătuc şi ea nu face nimic, adică face…
face pe ea şi bea, bea continuu. Am internat-o de mai multe ori la
dezalcoolizare şi la nebuni, că de atâta spirt o ia razna… Mi-au sărit
copiii şi rudele în cap că nu-i nebună şi că eu am învăţat-o să bea.
Tare mi-e teamă că de mică i-a dat să sugă zahăr înmuiat cu spirt.
Hai noroc şi bine v-aţi întors acasă. Frumoasă femeie, cum de v-aţi
îndurat s-o lăsaţi!... O fi ajuns mare acum că unii deputaţi ajung şi în
Marea Adunare Naţională. S-a înceşal când a venit la Sulina… Avea
aere de mare doamnă… Pe unde mai este acum?
- Nu ştiu nene Bosânceanu, dar fă ceva cu femeia dumitale…
- Să vină copiii s-o îngrijească, ce nu i-a fătat ea şi neamurile
că dacă am pus piciorul în prag au sărit pe mine… Luaţi un pic de
muşchi afumat că-i bun. Ştiţi din ce e!
- Porc.

227
 - Şi-ncă ce vier… Cât un mânzat… Luaţi butul ăsta că ţine şi
la căldură şi-i bun tare… Noroc şi bine aţi venit acasă. Cum a fost
prin baltă?!... Să mergeţi pe la coliba mea din Stambuleţ, că am acolo
pentru vreme rea un pat, un cuptor, cheia e la cosoroabă. Pe lângă
colibă stau de strajă câteva vintire, puteţi să luaţi de borş. Eu sunt
bătrân, nu mai am poftă de mâncare şi nu mai am putere.
- Ai pielea prea albă…
- Bătrâneţea, bătrâneţea… Are un singur leac, sapa şi lopata.
- Asta aşa este când e vorba de bătrâneţe, numai că dumneata
eşti bolnav… Treci pe la mine pe la laborator să-ţi fac analiza
sângelui, mai bine zis să-ţi număr globulele albe şi roţii. S-ar putea
ca cele albe s-o fi luat anapoda. În situaţia asta se cheamă că ai
cancerul sângelui, de-i mai zice şi leucemie. Dacă o iei din timp sunt
speranţe, dacă nu… cum ai spus mai înainte, sapa şi lopata.
- Glumiţi domnule Toma, i-a să mă uit în oglindă, a da…
Parcă mi s-a făcut pielea albă…
- Să vii mâine la laborator. Să trăieşti nene Bosânceanu şi
mulţumesc pentru mistreţ şi rachiu, chiar ca la împăraţi!...

- Toma vino încoace! Intră în curte şi ia-te după mine. Vino

să-ţi arăt ceva. Am dat scroafa la vier şi totuşi pare cam agitată, dă cu
râtu prin lătură şi rupe cocina cu colţii. Şi pipoaşca-i cam roşie şi
umflată.
- N-o fi prins nene Vasile, du-o la vier.
- E departe şi costă încă trei sute de lei. S-ar putea şti dacă a
prins sau nu?
- Măi să fie!... Dacă se poate la femeie de ce să nu meargă şi
la scroafă… Dimineaţă să strângi o cană de urină. O să te cam
chinui, dar încearcă. Scoală-te înaintea ei, dă-i mâncare şi aţină-te cu
ligheanul sub cocină. Dacă reuşeşti să strângi o ceaşcă, chiar şi mai
puţin, vino imediat la laborator.
Din nou Toma se grăbi spre casă, numai că fu iarăşi strigat:
- Noroc Tomiţă, i-a stai puţin! Ce te grăbeşti aşa… Nu mai
poate omul să schimbe cu matale o vorbă…
- Măi Dane, mă grăbesc, am stat cam o săptămână prin baltă.
- Care baltă!... Am văzut că te-au luat, ce-a fost?

228
 - Am fost după capră şi nu aveam buletinul la mine.
- Poveşti… Urmează să-mi spui cine ştie ce bazaconii.
Vroiam să te ajut!
- Ajută-mă dar fără să mă tragi de limbă.
- De la Bosânceanu ţi se trage şi încă de la cineva. Bre nene
Tomiţă, te cunoaştem de acum ca un om cumsecade şi totuşi ţi s-au
întâmplat nişte necazuri… făcute! Dacă eşti om cumsecade de ce
dracu ai duşmani?
- Exagerezi…
- Nu cred! Înainte să-ţi ardă casa, ştii că a izbucnit focul pe la
miezul nopţii…
- Pe la trei noaptea.
- Înainte de a se însera au trecut pe la poartă câteva ţigănci
cu spoitu, ghicitu şi cerşitu. Îmi place să stau cu ele la palavre şi-i zic
uneia tânără şi frumoasă:
- „Ştii să ghiceşti?”
- Ştiu boierule, cum nu ştiu, adă palma la mine, dar eu îi pun
palma pe pulpa ei.
- Nu la pipăit gagiule ci la ghicit, că am bărbat şi copii.
- Cine te vede aici?
- Să-ţi ardă casa dacă nu iei laba, că acum sunt în câmpul
muncii şi nu la ora sexuală. Voi românii nu respectaţi femeia la locul
ei de muncă? Hai întoarce palma că nu sunt curvă… Dar cine stă mai
sus, că au mai rămas trei case!
- Baba Vera, baba Sica şi…
- Şi mai cine?
- De ce iscodeşti? Nu cumva pui ceva la cale!...
- Eu sunt cu ghicitu… nu mă bag peste alţii. Fiecare cu a lui!
- Şi altele care mai sunt?
- Pune-n poală un pol…
- Ghiceşte-mi întâi…
- Râzi de mine. Dă polu-ntăi.
- Ai încredere…
- Nu se arată…
- Se arată.
- Ia să vedem, cracănă-te să te strâng de coaie până ţi-o ieşi
zeama.
- Lasă-le că-mi mai trebuie.

229
 - Da nu la ţigănci ca mine!
- Dă palma, aşa… Îl iubeşti paciauro, dar el te snopeşte din
bătaie.
- Aşa-i la noi, dacă nu mă bate nici nu mă iubeşte. După aia
ne împăcăm şi iubitu-i şi mai dulce…
- Ai gânduri rele ascunse, te paşte o primejdie şi nu cade
nimic la aşternut, curând…
- S-o lăsăm baltă că nu ne putem păcăli unul pe altul. Dac-o
ţin tot aşa mor de foame. Sigur că ştiu multe, altfel ţiganul nu poate
trăi. Cu munca în fabrici şi pe câmp încă nu ne-am obişnuit şi nici
copiii nu s-au dedat cu cartea. Umblu mult prin lume, trag de limbă,
trag cu urechea şi cu geana şi ţin minte. Nu e bine să ştii multe că eşti
mai nefericit decât cei care nu ştiu. Uite la omul de la ultima casă
vreau să-i fac un bine, dar numai dacă nu-mi dă peste mână.”
- La întoarcere, nene Tomiţă, părea mâhnită şi i-am zis:
- „Ei?
- Mi-a dat peste mână…
- Gură…
- Tot una. Rămâi sănătos, mă duc de pe aici că nu se mai
poate trăi, toţi sunt deştepţi!
- Spune-mi mie despre el, că-i om cumsecade şi-ţi umplu eu
gura cu un pepene roşu, dulce şi zemos.
- Pepenele poţi să-l aduci, aşa de la tine, că doar sunt o
doamnă şi-mi arde gura după o felie… da’ un baboi nu ai?
- Ei vezi cum eşti… Mă înduioşasem şi vroiam să-ţi aduc
pepenele, numai că tu începi să ceri pe dracu şi mă-sa, başca şi taică-
său.
- Vezi bine că-s ţigancă şi nu mă pot scutura aşa de uşor, ca
de praf. Aduci pepenele?” şi a plecat…
- Noaptea, nene Tomiţă, mă întorceam de pe plaur cu un
mistreţ pe umăr. Abia am reuşit să-l duc până aproape de casă, când
văd o flacără vie spre matale, pe coama bucătăriei acoperită cu stuf.
Am aruncat mistreţul în bălării şi-am alergat la postul de grăniceri
să-i îndemn să dea un telefon la pompieri. În timp ce fugeam vedeam
focul cum se întindea rapid din creastă către streaşină. Stuful nu arde,
pe acoperiş, aşa de repede ca benzina sau ca gazul. Ţi s-a pus foc. A
fost ţiganca atunci la mata? Îţi mai aduci aminte?

230
 - Da, a vrut să-mi ghicească şi am refuzat-o. A continuat să
cerşească văicărindu-se că i-a ars casa şi că să-i ardă şi cui nu crede.
Şi noaptea mi-a ars casa…
- Ei vezi, dacă-i dădeai ceva poate că te avertiza.
- Nu cred în prostii…
- Ţiganii ştiu multe şi spun unele adevăruri ca pe nişte
ghiceli. Să ştii că e ceva, să nu ţi se tragă tot de la persoana cu acele,
nu cea care a aprins chibritul ci cea care a poruncit şi plătit.
- Ce ace?
- Parcă te aud: Eram despărţit de fosta soţie dar trăiam în
aceeaşi gospodărie şi deci şi bucătărie. Făceam amândoi mâncare, la
aceeaşi plită dar fiecare cu oala lui. Scot o cană cu vin, beau vreo
două pahare şi plec după găteje. La întoarcere mă uit nedumerit la
pahar că doar îl lăsasem gol şi acum era plin. Îl iau în mână şi vreau
să-l beau, dar băiatul care era lângă mine mă opreşte. Tată ai două
ace în pahar.
- Da, într-adevăr erau în pahar două ace mici puse cu
vârfurile în jos ca să alunece la înghiţit şi să nu se oprească în gât. A
fost o intenţie criminală.
- Şi cu operaţia?
- Da, şi cu operaţia. Când mi-a scos nodulul din tiroidă, în
mijloc avea un vârf de ac. Putea să fie şi o întâmplare. Măi Dane nu
pot crede în minuni. Ştiu şi eu câte ceva despre viaţă. Nu le ştii pe
toate…

- Tată!
- Ce-i Ionică?
- Cu o lună şi ceva înainte de a te aresta, nenea Bosânceanu
m-a oprit pe drum şi discuţia a decurs cam aşa:
- „Bună ziua nene Bosâncene.
- Să fii sănătos Ionică. Ce mare şi frumos te-ai făcut!... Leit
maică-ta. M-a surprins deoarece toată lumea zice că semăn cu matale
şi a continuat. Pe unde mai este că nu am mai văzut-o de mult. Ce
doamnă frumoasă şi respectabilă este mama ta…
- La Târgovişte.

231
 - Scrie-mi adresa că vreau să-i trimit o vedere, că bună a mai
fost ca deputată. Se îngrijea de nevoile noastre.
- Poftim adresa…
- Să ai noroc flăcăule că frumos scris mai ai.”
- Parcă vroia să mă tragă de limbă. Vorbele-i erau numai
miere, dar ochii şi faţa arătau viclenie…

- Bună dimineaţa domnule Toma. M-a trimis tata cu sticluţa

asta. Mi-a şi povestit… Chiar se poate!
- Sigur că da Maria, la femeie sunt sigur. La scroafă încerc
acum.
- Ciocăneşte cineva la uşă, să deschid? întrebă Maria.
- Deschide…
- Bună dimineaţa domnule doctor…
- Bună dimineaţa, ia loc nene Bosânceanu, da de unde ştii că
sunt doctor în biologie!
- Suntem şi noi informaţi, am fost şi eu activist şi mai auzim
una, alta…
- Ia loc nene Bosânceanu că am o experienţă de făcut, vrea
să ştie fata asta, tânără şi frumoasă, dacă e borţoasă…
- Nu eu, scroafa. Tata m-a trimis, în sticluţa asta e urină de
scroafă. Vreau şi eu să ştiu cum se face, zise Maria agitându-şi
pulpele pline, în timp ce sânii parcă vroiau să ţâşnească afară…
- Şi eu vreau să ştiu, se arătă amator şi Bosânceanu.
- E simplu, zise Toma. În siringa asta trag urina din sticluţă,
prind broscoiul, aşa şi acum îi fac o injecţie cu urină. Mai precis îi
introduc urină sub piele, pe spate în partea dinapoi. În continuare îl
las în repaus o jumătate de oră. Până atunci să-ţi iau sânge nene
Bosânceanu.
- Nu, nu vreau să se facă experienţe cu sângele meu, nici să
donez…
- Te-ai speriat degeaba. Te înţep puţin în buric şi-ţi iau
numai o picătură, sau ţi-e frică?
- Mi-e frică! Păi eu am avut de-a face cu mistreţii, taurii şi
somni mai lungi decât barca…
- Atunci întinde degetul.

232
 - Au!...
- Gata, strângem un pic buricul degetului să iasă sângele şi în-
tindem picătura asta pe lamă, şi-ncă pe una, o privim la microscop şi…
- Şi ce?
- Ai răbdare, nene Bosânceanu, te, te, te, ţin-te bine!
- Cum aşa?
- Ai mai multe albe decât trebuie şi mai puţine roşii. Fuga,
trap, aleargă la medic!… Ia să luăm broscoiul, aşa, uşurel, îl înfăşor
în cârpa asta ca să nu alunece, îi introduc în cloac vârful pipetei,
sugem şi lăsăm broscoiul în pace. Punem lichidul, extras din cloac,
pe o lamă şi-l privim la microscop. Ohoo… douăzeci de purcei…
- Vedeţi purceii acolo!
- Nu, cum să văd purceii, văd spermatozoizii. În urina femeii
însărcinată se găsesc nişte substanţe care stimulează spermatogeneze
şi la broscoi sperma se strânge în cloac. Priviţi la microscop să vedeţi
cum mişcodesc. Dacă nu apăreau spermatozoizii în cloacul brosco-
iului însemna că scroafa nu-i gestantă.
- Înseamnă că o femeie poate să ştie dacă a rămas însărcinată
şi poate să-i facă de petrecanie, insistă Bosânceanu.
- Eu pot să-i spun doar dacă-i însărcinată sau nu.
Întreruperea sarcinii este de domeniul medicinii şi respectiv a
chirurgului mamoş…
- Şi eu ce mă fac cu globulele?
- Fuga la medic, cu cât mai repede cu atât mai bine.
- Mulţumesc domnule doctor, am plecat la spital, am să vă
ţin la curent…
- Plec şi eu, să-i spun tatii să nu ducă scroafa la vier.
- Să n-o ducă, dar mai stai un pic să repetăm experienţa ca să
fim mai siguri.
- Iar ciocăneşte cineva!
- Deschide…
- Suntem de la miliţia economică şi suntem informaţi că
prindeţi mistreţi, legea interzice. Acesta e permisul de percheziţie…
- Scotociţi, îi îndemnă Toma.
- Aşa-i… ce-i în pachetul acesta de lângă uşă!
- Ce pachet, a!... acela! acum îl văd…
- Să-l desfacem! ia te uită reclamaţia a fost adevărată. Un but
afumat de porc mistreţ… Dumneavoastră cine sunteţi tovărăşico şi

233
cu ce ocazie pe aici pe unde se ronţăie mistreţii. Iată corpul delict şi
martorul… Aşezaţi-vă la masă şi scrieţi ce aţi văzut şi cu ce ocazie
sunteţi aici… Scrieţi totul cu amănunte, aşa cum a fost.

- Bună ziua tovarăşe colonel Corcoduş!

- Se pare că am greşit punându-vă în libertate. Unii oameni
nu ştiu ce să facă cu libertatea şi atunci…
- Eu v-am spus că-s încurcate iţele şi că se vor încurca şi mai
rău. Cu cât se încurcă mai tare cu atât se vor limpezi apele mai bine.
Eu nu sunt de vină. Nu pricep de ce mă apasă şi nu văd cum am
reuşit să dezlănţui atâta ură! Mai mult ca sigur că cineva se află la
ananghie şi se străduieşte să iasă din încurcătură, dar aşa! Nu
contează că se salvează el, sau ei şi mă afundă pe mine!
- Cetăţene Toma Radu, mi se pare că eşti abil şi crezi că o să
ne duci cu fofârlica…
- Mi se pare că nu puteţi şi nici nu aveţi bunăvoinţa să vedeţi
adevărul. Aveţi o preconcepţie şi încă una foarte periculoasă şi
dăunătoare!
- Am mai spus şi repet că aici noi punem întrebări şi tot noi
apreciem evenimentele şi tragem concluziile.
- Evident, dar nu vă văd în stare şi asta din cauza
preconcepţiilor. În definitiv şi dumneavoastră şi eu cercetăm, iar
unde nu avem dovezi concrete ne străduim să pătrundem
necunoscutul cu mintea. Ce se întâmplă cu mine; Imposibil să mă
apuc de o temă nouă de cercetare, unde nu se ştie nimic şi cu toate
astea îmi închipui cam cum ar fi şi încep să-mi urmăresc ideea. Nu
contează că observaţia şi experimentul arată altceva, eu ţin morţiş să
se adeverească închipuirea, care este cea mai cea, deşi rezultatele
reale nu sprijină anticipaţia. Cele mai frumoase rezultate în cercetare
le-am avut atunci când am reuşit să înţeleg ce vroiau să însemne
acele rezultate reale şi de-abia atunci intervenea meritul meu; atunci
când puteam să trag concluziile cele mai bune. Am spus că
dumneavoastră nu sunteţi în stare şi nu sunteţi… Sunt şi idei
vizionare, dar acele idei trebuie consolidate de observaţie şi
experiment.
- Nu vă permit şi trecem la măsuri severe.

234
 - Nici legionarii la noi şi nici Hitler la el acasă nu au permis.
Şi-au închipuit că totul se poate, ajungând până la a jefui bogăţiile
altor ţări şi exterminarea milioanelor de oameni. Au crezut că se
poate şi rezultatele le ştim. Toţi au pierit, numai că au adus omenirii
necazuri.
- Insulţi organele securităţii statului comparându-se cu
hitleriştii… Îndrăzneşti?
- Şi Hitler a masacrat omenirea în numele Germaniei, a
poporului german. Aşa şi dumneavoastră acum, vă ascundeţi
nepriceperea şi incompetenţa în spatele organelor statului. Deşi
reprezentaţi securitatea statului sunteţi totuşi un individ, o singură
persoană, cu putere şi abuzaţi de ea. Dacă această incompetenţă este
însoţită şi de răutate, atunci nu mai e nici o speranţă. Eu şi alţii ca
mine vor suferi, pieri, dar tot o să mai rămână cineva, acel cineva
„Măria sa Poporul” şi care nu greşeşte niciodată. Am sperat să puteţi
găsi singur adevărul, dar m-am convins că nu sunteţi în stare decât să
ameninţaţi, deşi spuneaţi că după congresul al nouălea nu se mai fac
abuzuri asupra cetăţenilor.
- Cum! tu anchetezi cazul tău sau eu?
- Dumneavoastră o ţineţi tot aşa; chiaburul, reacţionarul,
duşmanul, să-l lichidăm… Aţi spus că întâi să discutăm, eu să spun
sincer tot ce ştiu şi dacă se vor găsi dovezi de învinuire să fiu
judecat, de judecătorie şi pedepsit. Insinuaţi că sunt viclean, că am
păcătuit şi că vreau să vă duc în eroare acoperindu-mi păcatele. Dar
nu sunteţi în stare să vedeţi că cineva vă duce în eroare cu reclamaţii,
cu mărturii mincinoase şi că acel cineva a călcat legea şi vrea să
scape şi speră ca dumneavoastră să-l ajutaţi. Poate c-o s-o şi faceţi
numai că…
- Ce?
- Numai că acel cineva e condamnat, o să moară, dar înainte
de a da colţu o să vină aici în faţa dumneavoastră şi o să se
spovedească.
- Şi ce facem!... Ne resemnăm, aşteptăm să coboare sfântul
duh să continue cercetările şi sfântul Arhanghel cu sabia lui de foc să
facă dreptate? Să presupunem că eu colonelul Corcoduş fac şi
greşeli, se poate, pentru că toţi vinovaţii caută să-şi acopere
vinovăţiile şi să iasă basma curată. Eu continui cercetările şi dacă voi
greşi voi fi pedepsit.

235
 - De cine?
- De către partid.
- Şi dacă partidul greşeşte?
- Partidul nu greşeşte.
- Aţi spus că vinovaţii caută să-şi acopere greşelile…
- Am spus…
- Şi dacă partidul greşeşte şi caută şi el să-şi ascundă
greşelile!
- Partidul nu greşeşte.
- Şi totuşi partidul este alcătuit din oameni şi aceştia au
puterea pe timp nelimitat…
- Partidul este singura forţă politică capabilă să asigure
progresul, libertatea şi bunăstarea colectivă, cu toate eventualele
greşeli.
- Libertate! Libertatea partidului, dar nu libertatea în general.
Pe prima pagină a manualului de socialism ştiinţific scrie clar că a fi
liber înseamnă să cunoşti legile socialismului şi să mergi în direcţia
respectării lor. Deci este o libertate limitată şi impusă.
- Eu, colonelul Corcoduş, nu sunt Marx, Engels, Lenin şi
ţările socialiste, plus partidele comuniste din ţările nesocialiste, ci un
lucrător al securităţii care am aderat la ideile socialismului şi sunt
dator să procedez aşa fel încât ele să fie respectate. Fă dumneata o
nouă ideologie, îndură cenzura, treci în ilegalitate, cautăţi adepţi, fă o
nouă revoluţie a popoarelor şi pe urmă te cred. Tovarăşu Toma Radu
te văd om în vârstă, cu oarecare posibilităţi să vezi ce se întâmplă în
lumea asta şi nu înţeleg de ce te bagi singur în gura lupului. Ţările
astea socialiste, partidele cu puterea pe care o au te vor distruge ca pe
o muscă bezmetică. Fii mai înţelept decât eşti şi ţine-te de ecologie,
cercetează plantele şi animalele că la politică nu te pricepi. Te
distrugi singur… Să revenim la oile noastre. Atunci când am
întrerupt cercetările, hai să zicem firul discuţiei, am fost chemat la
gârla Împuţita. Dacă ziceţi că sunteţi biolog, spuneţi-mi şi mie de ce i
se zice Împuţita?
- Gârla Împuţita îşi adună apele şi de pe sub plauri. Apa de
sub plaur este foarte bogată în substanţe organice care putrezesc.
Oxigenarea apei de sub plaur este mult îngreunată, fapt ce întârzie
putrezirea şi reacţiile chimice nu merg în totalitate până la sfârşit.

236
Deci apa de sub plaur, ce se drenează în Împuţita, are mult hidrogen
sulfurat şi pute şi de aici Împuţita.
- Trei inşi, dintre care unul din Sulina, au vrut să treacă
graniţa pe un papuc zburător, un fel de şalupă mică cu motor puternic
şi deci viteză mare. Au venit pe Împuţita şi când au intrat în valurile
Mării Negre o rafală de vânt a răsturnat papucu când sărea de pe o
creastă pe o altă creastă de val. Pe cel din Sulina l-au găsit scafandrii
agăţat de o cracă a unei sălcii împotmolită şi credem că şi ceilalţi s-
au înecat. Să vezi acum soţiile, copiii, părinţii şi ceilalţi nu au ştiut
nimic. Nimeni nu ştia că aceştia trei o să fugă. Ei, ce zici, şi asta-i
preconcepţie?
- Necazurile sunt de mai multe feluri şi cauzate de
nenumăraţi factori. Nu am inventat noi necazurile şi nici nu o să le
lecuim pe toate. Eu renunţa la chestiunea cu incompetenţa şi celelalte
care v-au supărat, renunţaţi şi dumneavoastră la învinuiri închipuite
şi la atitudine de forţă, să lămurim lucrurile. Ce ziceţi!...
- Să încercăm, să reluăm firul…
- Precum am mai spus nu putem lămuri, nu vă pot răspunde
pe scurt la acele învinuiri. Tentativă de fugă în străinătate, ajutorul
dat de mine, de ce nu am devenit ofiţer maritim ci fluvial şi
chestiunea cu furtul… Sunt treizeci şi şase de ani de atunci şi chiar
dacă aş fi fost implicat direct legea tot nu m-ar mai pedepsi acum.
- Acele motive care v-ar fi îndemnat atunci să comiteţi o
infracţiune, acele motive le aveţi şi acum în dumneavoastră şi ar fi
putut sta, eventual, la baza infracţiunilor ulterioare. Ereditatea,
educaţia din familie şi altele…
- Mai bine să mergem pe urmele evenimentelor, am rămas la
bunicul Vasile Vişteanu. Să continui?
- Da…
- Am precizat că bunicul Vişteanu avea douăzecişicinci de
hectare, iar de la nepoata lui Riveica încă douăzeci. Ar fi bine să
discutăm câte ceva şi despre bunica Vişteanu…
- Să vedem…
- Lângă satul Făgăraşul Nou ajungea marginea pădurii
Ciucurova – Babadag. Oamenii din sat obişnuiau să meargă în
pădure duminica, ca un fel de distracţie, excursie, cum se zice acum
şi culegeau coarne, alune, pere pădureţe şi altele. Când era bunica
fată mare a plecat la pădure cu încă o prietenă de a ei şi cu tatăl

237
acelei prietene. În pădure, o ceată de haiduci a luat fetele cu ei şi tatăl
acelei fete s-a întors în sat fără ele. Tatăl fetei a anunţat autorităţile şi
de la Tulcea au pornit jandarmii, au răscolit pădurea vreo două
săptămâni, au împuşcat haiducii şi-au eliberat fetele. Bunica a rămas
însărcinată cu căpitanul haiducilor şi de ruşine a plecat din sat şi s-a
băgat slugă la un moşier de pe lângă Constanţa. Acolo a născut-o pe
mama. Era greu să muncească şi să aibă grijă şi de mama. A găsit o
soluţie, respectiv o punea pe mama într-un butoi şi bunica în timp ce
slugărea prin curte supraveghea şi butoiul. Mama se uita pe gaura
butoiului şi din cauza asta a rămas cu ochii şi privirea cruciş. Când
s-a făcut mama mai mărişoară, bunica s-a întors cu ea în sat. Între
timp părinţii bunicii muriseră şi a luat ea gospodăria în primire.
Bunicu Vişteanu leneş, gardist, nărăvit la pahar nu se înghesuia nici
o fată să-l ia de bărbat şi l-a luat bunica, împreună cu Riveica şi deci
şi mult pământ. Bunicu Vişteanu nu s-a ţinut de munca câmpului şi
bunica a fost nevoită să dea pământul în parte.
Deşi tata a primit de la tatăl lui două hectare şi jumătate de
pământ şi mama cinci hectare, în curând s-a ajuns cu mai multe
hectare. Bunicul din partea tatii a murit, eu nu l-am apucat. Era
obiceiul pe la noi că la căsătorie se dădea ca zestre numai parte din
pământ şi restul după moartea părinţilor şi totodată copilul care
rămânea şi după căsătorie împreună cu părinţii, după moartea aces-
tora mai căpăta ceva pământ şi gospodăria. Deci, tata rămânând în
gospodărie şi prin căsătorie a încropit zece hectare. Cam pe la
începutul celui de al doilea război mondial a murit şi bunicul Viş-
teanu, şi cum mama fusese înfiată de el i-a revenit şi pământul lui,
căci bunicul Vişteanu nu a avut copii şi Riveica îşi luase partea ei.
Pe la sfârşitul războiului un frate de al bunicii Vişteanu
moare şi copiii lui au vândut pământul şi s-au înstrăinat de sat. Tata a
mai cumpărat şi de la ei ceva pământ încât l-a prins colectivizarea ca
pe un chiabur. Evenimentele nu i-au permis tatei să devină un
chiabur pentru că toate acestea s-au făcut prin îndatoriri la banca
agricolă, vinderea animalelor şi a ţoalelor de prin casă. Părinţii şi noi
copiii am muncit de mici şi nu s-au folosit braţe de muncă străine.
Seceta de după război ne-a adus numai necazuri pentru că s-au făcut
alte datorii, s-au pierdut iarăşi animalele şi răbdam de foame. După
mine tata a fost categorisit pe nedrept chiabur. Nici ulterior nu avea

238
cum să devină un exploatator deoarece prin căsătoria copiilor
pământul s-ar fi împărţit iarăşi.
- Deci partidul a greşit şi voi aţi fost victime!...
- Da…
- Îţi dai seama că te acuzi?
- Nu eu, alţii o vor face, poate… Constituţia îmi dă libertatea
cuvântului şi a scrisului, să vedem însă cum va acţiona abuzul. Să
sperăm că nu… Vedeţi cum încercaţi, cu puterea pe care o aveţi să
mă intimidaţi, să-mi luaţi libertatea gândirii şi a exprimării? Cum o
să reuşiţi să duceţi ţara asta spre belşug şi libertate dacă reduceţi
libertatea individuală. În cazul acesta o să gândească câteva persoane
şi-o să dea indicaţii ţării. Şi dacă acestea câteva persoane greşesc?
- Partidul nu greşeşte, el are o ideologie clarvăzătoare,
poporul o înţelege, este de partea partidului şi astea-s garanţia
viitorului, partidul şi poporul.
- Şi eu sunt de partea comunismului şi a poporului. Eu
vorbesc de unele lipsuri, de unii indivizi. Asta nu înseamnă că sunt
împotriva partidului şi poporului. Să continuăm. Sper să vă fi răspuns
la problema stării materiale, să continuăm cu cea politică.
- Să vedem aici cum o mai lămurim!
- În privinţa asta sunt mai multe surse de informaţii. Ar fi
una cea oficială, respectiv dosarul tatălui meu, dosar care se află,
probabil, la securitatea de la Tulcea. Ar fi bine să nu se mai păstreze
acel dosar şi aş scăpa de o pacoste.
- De ce este o pacoste!
- Fiindcă acel dosar mi-a pricinuit mie şi alor mei cele mai
mari necazuri şi aş vrea şi eu, măcar de acum încolo, să nu mai fiu
acuzat şi sancţionat pentru ce a făcut tata, ci pentru faptele mele.
- Partidul trebuie să ştie ce om ajunge la munci de
răspundere, căci puterea acelor oameni este mare şi dacă selecţia nu e
făcută cu deosebită grijă partidul slăbeşte şi puterea politică poate să
treacă în mâinile duşmanilor. Oamenii muncii, poporul a fost
exploatat din cele mai vechi timpuri şi acum când acest popor a ajuns
stăpân la el acasă şi nu slugă, trebuie, este obligat să nu mai piardă
această putere niciodată tovarăşe Toma Radu. Se prea poate ca unii
oameni să sufere şi chiar partidul să piardă, căci, din cei pe care îi
dăm la o parte de la munci de răspundere, s-ar putea să fie unii
capabili şi credincioşi partidului, dar asta nu se ştie. Dosarele astea

239
au menirea să ne arate din cine se trage un om, ce origine socială are
el şi desigur se are în vedere şi meritele personale. Nu aveţi motive
să fiţi supărat pe aceste dosare, chiar dacă v-au pricinuit unele
necazuri.
- Aşa este, m-am străduit să trec peste necazurile mele, dar
uite că tot mă supără. Să revenim la dosarul tatei?
- Să revenim…
- Acolo scrie clar: a fost membru a partidelor ţărănis şi
liberal şi a simpatizat cu legionarii, eu adaug că şi cu comuniştii.
- Şi cum oi fi vrând dumneata tovarăşe Toma Radu să fii
făcut academician, ambasador, secretar de partid şi alte funcţii
importante…
- Academician poate că aş fi vrut, dar celelalte nu… Şi acum
ce facem!
- Vreau să cunosc părerea dumitale despre convingerile
politice ale lui moş Ionică Toma.
- Am să vă spun părerea mea. Tata nu a avut nici o părere,
nici o convingere politică temeinică. Ar trebui să-l credem pe el. Tata
a avut convingerea de nezdruncinat în unele aspecte ale vieţii: să
mănânce, să facă dragoste şi să se distreze. Îndeplinirea acestor
dorinţe erau legate de pământ şi acest pământ l-a iubit tata cu patimă,
cu toată fiinţa lui. Recunosc că şi eu sunt la fel. E suficient să ai o
palmă de pământ şi poţi răsădi un salcâm. Restul; ploaia, aerul, vara-
iarna vin singure, ca daruri ale naturii, sunt gratuite şi nu au nici un
stăpân. Acum vă pot spune de ce sunt de partea comuniştilor. Pentru
că înainte câţiva inşi strângeau majoritatea pământului şi îl lucrau
alţii, argaţii, slugile. Moşierul plătea mai puţin decât făcea munca şi
în felul acesta el se tot îngrăşa iar cel fără de pământ devenea din ce
în ce mai nevoiaş. Socialismul a rezolvat această problemă a
pământului deosebit de bine. Pământul este acum proprietate
colectivă sau de stat. Nu se mai nasc drame din lipsă de pământ şi
obţii bunuri după cât munceşti. Acum agricultura duce lipsă de braţe
de muncă şi nu se poate plânge nimeni că nu are unde munci. De
aceea sunt de partea socialismului pentru că a rezolvat strălucit
această problemă grea, la fel şi cu muncitorii; fabricile, uzinele sunt
ale lor. Ceea ce am spus e valabil pentru mine şi nu pentru tata.
Tata s-a născut în anul răscoalei ţărăneşti din 1907. Desigur
că ajuns la vârsta când a început să înţeleagă valoarea pământului a

240
început şi el să dorească să aibă. Pe vremea aceea nu era în sat nici o
carte şi nici un partid comunist, care să-i arate şi lui că mai e şi
altceva decât satul de atunci şi satul acela îi arăta că-i bine să ai
pământ, iar partidele politice căutau să-i înşele pe ţărani. Pentru tata
era foarte simplu, pe vremea aceea; veneau ţărăniştii la putere, trecea
de partea lor şi tot aşa şi cu liberalii. De ce proceda aşa? Pentru că
primarul şi jandarmul erau oamenii acelui partid de la putere şi Ion
Toma se ducea la ei să-i dea un bon pentru pădure, moară şi altele.
Acei primari şi jandarmi dădeau cu uşurinţă acele înlesniri, sau îi
păsuiau cu impozitele şi cu altele. Cam aşa este şi acum, membrii
partidului comunist au nişte privilegii, faţă de cei care nu sunt. Ziceţi
că nu tovarăşe colonel Corcoduş…
- Nu. Constituţia prevede egalitate.
- Constituţia nu prevede că dacă un membru de partid comite
o infracţiune să nu fie dat pe mâna justiţiei şi să fie condamnat şi
totuşi se practică. Acel infractor, membru de partid, întâi este
discutat în organizaţia de bază de către membrii acelei organizaţii de
bază şi dacă este găsit vinovat este exclus din partid şi apoi dat pe
mâna justiţiei.
- Puterea partidului derivă din puterea organizaţiilor de bază.
Deci toţi membrii de partid reprezintă partidul, aceşti membri îşi aleg
conducerea. Partidul Comunist Român a pregătit ţara pentru ieşirea
României din războiul împotriva Uniunii Sovietice şi întoarcerea
armelor împotriva Germaniei. În continuare a desfiinţat exploatarea
la sate şi oraşe, a dat libertate şi egalitate oamenilor, s-a îngrijit de
bunăstarea ţării şi respectiv a poporului. Acest popor s-a lăsat şi se
lasă condus de partid, pentru că-l călăuzeşte spre bine. Zici tovarăşe
Toma Radu că sunteţi de partea comuniştilor, da?
- Da.
- Atunci de ce tot căutaţi nod în papură comuniştilor?
- Nu caut nici un nod întunecos ci lumină. Lumină spre
binele omenirii. Să ne întoarcem pe firul istoriei. Stalin a fost
secretar general al comuniştilor din Uniunea Sovietică până când a
murit. În timpul cât a deţinut puterea a fost numai lăudat. După
moarte a fost aspru criticat. Literatura comunistă a spărut ca o
necesitate şi e bine aşa, dar s-a găsit un model de laudă şi dacă
cineva îndrăzneşte să arate şi lipsurile comunismului atunci acel
cineva este luat la întrebări, de către dumneavoastră, ca acum cu

241
mine, este ţinut în închisoare schingiuit şi anihilat. Abia după
moartea lui Stalin au îndrăznit membrii Comitetului Central să-i
scoată lipsurile la suprafaţă, dar în timpul vieţii lui nu a îndrăznit
nimeni şi dacă a făcut-o a fost ucis. Dar, de ce nu se lasă libertatea
cuvântului şi a scrisului când e vorba de arătatul lipsurilor şi să dăm
drum liber numai laudelor?
Am spus toate cele ca să arăt că nu toţi membrii partidelor,
indiferent de ce natură ar fi ele şi în ce ţară ar funcţiona, au
convingeri de nezdruncinat, ci sunt şi din aceia care urmăresc nişte
interese materiale imediate. Şi la noi în ţară au fost şi sunt primi-
secretari şi primari care au abuzat de putere, au strâns bani şi bunuri
materiale ilicite. Să ne întoarcem la cunoştinţa noastră comună
Bosânceanu. Ştiţi bine că nu a făcut şi nici nu face cinste partidului şi
că a folosit acel carnet în scopuri personale şi egoiste. Chiar
dumneavoastră îl ajutaţi acum, în cazul meu, să iasă basma curată,
după ce a călcat legea.
- Să-l lăsăm pe Bosânceanu deoparte, să clarificăm situaţia
dumneavoastră.
- Să-l lăsăm să facă rău altora; nu-i ajunge optzeci de ani de
infractor, să-l mai lăsăm, numai că n-o să-l mai lase natura!...
- O să ajungem şi acolo, acum întrerupem ancheta, numai că
nu ştiu ce să fac!... Să vă dau drumu, sau să vă ţin aici…
- De ce să-mi daţi drumul! Nu… Ţineţi-mă aici căci în felul
acesta eu n-o să mă pot dezvinovăţi, iar Bosânceanu, lăsându-l liber,
să poată să-şi muşamalizeze hoţiile şi să însăileze noi intrigi… Îl
duce mintea la rele, îmi lasă în laborator un picior de mistreţ şi
chestiunea cu scroafa… Pielea lui bolnavă îl va aduce aici în patru
labe şi ştiţi de ce?
- Nu.
- Dacă i-am ghicit boala o să-şi închipuie el că poate am şi
un leac, şi îl am deşi…
- Deşi?
- Sun eu doctor, dar nu în medicină ci în biologie. E o
poveste mai veche… Păcat că nu am putut să mă ţin de povestea asta,
desigur şi de altele… Intrăm într-un domeniu spinos a enigmelor
naturii.
- Enigme! Pentru dumneavoastră ca doctor în biologie…

242
 - Ei da… cunosc şi eu câte ceva, dar prea puţin. Dacă nu ar fi
fost o mie şi mai multe de nimicuri poate că…
- La ce nimicuri vă referiţi, tovarăşe Toma Radu?
- Sunt şi nu sunt nimicuri… Depinde cum priveşti viaţa în
general, în particular… Să luăm în seamă numai timpul scurs de când
am venit la Sulina, acum treisprezece ani. După vreo doi ani a trebuit
să decid; să rămân la Sulina sau să plec în altă parte, după un loc mai
căldicel şi am rămas…
- Şi ce-i rău în asta!...
- Mi-am dat seama că va trebui să trăiesc ca cei de pe aici,
adică să-mi scot hrana muncind o palmă de pământ şi să mai
agonisesc şi prin baltă.
- Te ţii şi de braconaj!
- Unde dai şi unde crapă! Iarăşi o să ziceţi că mă acuz!
- Aştept să dai lămuriri.
- Să încerc. Mi-am cumpărat o casă dărăpănată, cum intri în
Sulina pe dreapta. Casa nu valorează mai nimic, dar are o grădină.
M-am apucat să scurm pământul ca să-mi câştig hrana. Am cumpărat
şi-o vacă. Vaca paşte vara pe grinduri, dar iarna trebuie să-i dai fân.
Ca să poţi cosi acest fân trebuie să mergi în Deltă, să coseşti stuf
verde pe plaur şi să-l aduci acasă. Dunărea aduce lemne pe apă şi
valurile le aruncă pe mal. A le culege nu înseamnă braconaj.
Alergătura asta după cele necesare traiului cere mult timp.
- Toată lumea munceşte pentru cele necesare vieţii!
- Mie mi-ar fi convenit ca din salariu să-mi cumpăr cele
necesare şi tot timpul meu să-l folosesc în cercetare. Dar asta-i o altă
gâscă în altă traistă.
- Cine-i gâsca şi care-i traista?
- Muncitorii şi ţăranii, ei trebuie să protesteze că nu-i pe
piaţă hrană, nu au căldură şi altele…
- Şi traista?
- Aristocraţia muncitorească, muncitorii, că doar ei au luat în
mână puterea politică, bunurile materiale şi s-au angajat să asigure
progresul, bunăstarea generală, libertatea şi altele… Să revenim la
problema Bosânceanu… Am găsit ceva care ameliorează leucemia şi
asta va fi momeala pentru Bosânceanu.
- Şi de ce nu daţi această ameliorare bolnavilor!

243
 - Nu m-am putut ocupa de această problemă decât până la un
punct. Dacă lămuream problema publicam rezultatele şi medicina ar
fi pus-o în practică. Aşa cum stau lucrurile acum nu am voie.
- Şi Bosânceanu?
- Bosânceanu-şi face păreri, aşa cum s-a întâmplat cu
scroafa. Eu nu practic medicina. Nu ar fi de mirare să se scornească
ceva şi pe aici…
- Cam ce s-ar putea scorni!
- S-o forţaţi pe vecina mea să spună că era urina ei şi nu a
scroafei.
- Şi dacă ar fi fost a ei?
- Să presupunem că nu i-a venit menstruaţia la timp şi
presupune că a rămas însărcinată. În cazul în care nu vrea să mai facă
copii, doreşte să fie sigură că a rămas însărcinată. Eu şi alţii care ştiu
cum să afle dacă e sau nu gravidă îi spun şi ea poate să caute pe
cineva, neautorizat, nelegal, să-i întrerupă sarcina. Vina mea ar fi că
i-am spus că-i însărcinată. Chestiunea asta a prins-o din zbor
Bosânceanu şi dacă-şi mai închipuie că fac şi întreruperi de sarcini…
- Statul interzice întreruperile de sarcini clandestine şi numai
în cazuri deosebite se dă aprobare spitalelor şi medicilor specialişti.
Întreruperile de sarcini clandestine au dus la multe cazuri mortale,
infirmităţi sexuale pe viaţă şi la scăderea natalităţii. Este firesc să se
vegheze asupra respectării legii.
- Aşa este. Eu am pus bine în evidenţă numai faptul că
scroafa vecinului este gestantă. Să vedem ce vă va convinge
Bosânceanu şi mai e ceva important…
- Ce anume!
- Informaţiile din reclamaţia lui Bosânceanu nu sunt de fapt
ale lui. I le-a dat cineva care-mi cunoaşte intimităţile biografice. Acel
cineva nu poate fi decât vreo fostă soţie. S-a folosit de câteva date
reale, pe care le-a îmbâcsit cu minciuni. Acea persoană care i-a
furnizat datele lui Bosânceanu doreşte să mă vadă în puşcărie şi dacă
se poate să mor.
- De ce atâta ură?
- Simplu - neputinţa de a răzbi în viaţă, răutate şi prostie. De
altfel am mai fost pus în situaţii de acest fel.
- Doresc să cunosc aceste situaţii.

244
 - Ziceaţi că o să facem o întrerupere, dar că nu sunteţi hotărât
dacă să-mi daţi drumul sau nu!
- Aşa este…
- Eu zic ca să-mi daţi drumul.
- De ce!
- De când mă ţineţi în detenţie m-am subţiat şi mă simt
vlăguit. Aş putea scurma pământul să mai prind ceva putere şi
totodată poate mai găsesc ceva argumente în apărare. Bosânceanu e
speriat de moarte şi poate va scăpa ceva care să-mi vină în ajutor.

- Ionică! Unde-i tata?

- În spatele grădinii, coseşte.
- Coseşte!... Pe unde s-o iau spre el?
- Pe cărarea asta.
- Bună ziua domn' inginer…
- Bună să-ţi fie inima, dar nu-ţi e şi căutătura…
- Dumneavoastră inginer şi cosiţi! De ce nu mi-aţi spus mie
şi coseam eu. Dumneavoastră om cu carte şi cu salariu mare nu
trebuia să ţineţi vaci. Puteţi cumpăra lapte şi brânză de la mine sau de
la alţii, că sunt destui care au pe aici. dumneavoastră să vă ţineţi
numai de cercetare, să găsiţi medicamente pentru vindecarea bolilor.
Păreţi cam tras la faţă şi la corp şi se vede că nu aveţi vlagă la tras
coasa.
- Balta, hrana proastă, gândurile, toate astea nu-ţi dau putere,
ci ţi-o iau. Fac prinsoare că nici dumneata nu mai ai vlagă…
- Bătrâneţea şi necazurile…
- Mai bine spune-mi cum ţi-au ieşit analizele.
- Prost, aşa cum aţi spus dumneavoastră, globule roşii puţine
şi multe albe. Sunt puţine speranţe. În câteva luni… trebuie să dau
colţu.
- Nu cred că eşti prea îngrijorat pe chestiunea asta. Zice la
sfânta scriptură că acolo în ceruri, în rai, se duce o viaţă dulce de tot.
Nu mai munceşti, nu te mai îmbolnăveşti, nu mai îmbătrâneşti şi că e
aşa un fel de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Un fel de
toamnă îmbelşugată, permanentă, unde-ţi pică din senin tot ce ai
nevoie. Dumneata stai întins pe un covor de floricele, la ureche-ţi

245
clipoceşte pârâiaşul, păsărelele ciripesc şi dă-i trai pe vătrai, numai
fapte bune să fi făcut în viaţa asta. Şi dumneata ai făcut numai fapte
bune. Sfântul Petru, cu ocheanul, de acolo de sus dintre nori te-a
observat şi a scris în catastif toate faptele bune. Ia te uită acolo…
spre apusul soarelui, vezi că s-a înroşit cerul?
- Văd…
- Vezi şi scăricica?
- Ce scară!...
- Sfântul Ilie, sau Nicolae, că nu se vede prea clar, ţi-a
aruncat scăricica pe care să te caţeri către tatăl ceresc…
- Nu e frumos să râdeţi de omul bătrân şi bolnav domnule
doctor. Nici dumneavoastră nu mai sunteţi tânăr…
- Am pregătit o frânghiuţă.
- Ce să faceţi cu ea!
- O arunc şi dumneata de acolo din rai o prinzi şi eu mă caţăr
că altfel în iad cu mine. Te rog s-o tragi şi pe nevastă-mea că mi-e
dragă şi vreau să fim împreună. Dar să ai grijă să nu te păcălească,
celelalte că numai cu asta de la urmă m-am cununat, cu lămâiţă…
Eu, domnule Bosânceanu, nu prea am făcut fapte bune… am furat,
băut, înşelat, m-am purtat rău cu femeile, trădător de ţară şi de partid,
aşa că în iad cu mine. Eu am să fierb în smoală.
- Nu se mai fierbe în smoală.
- De ce!
- S-a vândut la export ca să ne plătim datoriile. Acum se
vinde şi epoca de aur şi-am scăpat… să vezi trai bun ce-o să fie…
Păcat numai că eu n-o să mai apuc.
- Medicina a avansat şi-am auzit că leucemia se vindecă.
Zice-se că-ţi scoate măduva spinării şi ţi-o înlocuieşte cu una de
mistreţ. Greutatea e în a găsi şi prinde un mistreţ viu care să se
potrivească la mărimea spinării cu a bolnavului. Şi mai e o chestiune
cu pisica neagră…
- Ce-i cu pisica!
- Zice-se că sângele pisicii conţine medicamentul. Prinzi mai
multe pisici negre şi din sângele lor scoţi medicamentul. Chestiunea
e că toate pisicile trebuie să se fi născut în acelaşi an, zi, ceas şi
numai într-o zi de paşti…

246
 - Râdeţi de mine… De pe tărâmul celălalt nu s-a întors
nimeni ca să ne spună dacă e rai sau iad. Partidul ne învaţă că raiul şi
iadul sunt aici pe pământ, iar dumnezeu e o închipuire.
- Tot partidul te-a învăţat să spui bancuri şi să râzi de el?
- Ce bancuri!
- Cu smoala şi epoca de aur la export!...
- Ei… că doar n-o să mă spuneţi… Nu mă întrebaţi de ce vă
ţin de vorbă, domnule inginer Toma Radu?
- De ce să te întreb… eu cosesc, deci treaba merge,
companie plăcută am…
- Până fac eu rost de mistreţul ăla, de pisicile negre fătate în
joia paştelui şi până le scot medicamentul din sânge…
- Cu răbdare se face totul, treci chiar şi marea şi se face şi
oţetul.
- Tocmai timp nu am. Nu se poate să nu aveţi şi leacul!...
- Am…
- Mi-l daţi şi mie…
- Nu prea am timp… cositu, familia, reclamaţiile, detenţia…
Când să mă ocupă şi de leacuri? Ar fi totuşi o scăpare…
- Spune care, am bani, relaţii şi vă scap.
- Să vii la tovarăşul colonel Corcoduş, să declari în scris, faţă
de mine cine te-a îndemnat să mă reclami, cine ţi-a spus chestiunile
acelea din reclamaţie şi ce interes aţi avut amândoi să mă înfundaţi.
Să mai spui şi cum a fost cu lăsatul butului de mistreţ la mine în
laborator fără ca eu să ştiu şi-ai să-ţi mai spui şi păcatele viitoare.
Numai că pe acestea n-o să mai ai timp să le faci!
- Ştiţi leacul?
- Zice-se că în tren controlorul l-a întrebat pe oltean, „ai
bilet? Nu prea” a răspuns olteanul.

- Bine aţi venit, tovarăşe Toma Radu! Luaţi loc şi să

continuăm… Ce i-aţi făcut lui Bosânceanu de a venit pe capul meu
cu rugămintea insistentă ca să vă iert, că-şi retrage reclamaţia?
- S-a speriat, şi nu degeaba! Cum a rezolvat-o cu judecata?
- Peste şaptezeci de ani nu se mai dau pedepse cu
închisoarea. A plătit taurul şi amenda şi e condamnat la locul de

247
muncă. Cum e pensionar, a fost condamnat la domiciliu. Dacă un
timp oarecare mai comite vreo infracţiune, va fi închis.
- Rămâne de văzut cum credea el că o să scape dacă mă
reclamă pe mine. Cu siguranţă că va veni aici şi va spune, şi încă
repede de tot, deoarece globulele albe nu-l iartă şi sunt grăbite să i le
înghită pe cele roşii.
- S-a internat în spital… Unde rămăsesem?
- Am lămurit, sper, şi aspectele politice ale părinţilor mei!
- Nu chiar, să revenim asupra simpatizării cu legionarii…
- V-am mai spus că eram prea mic şi nu ţin minte nimic,
decât aşa, ulterior, din auzite: fragmente de ici, de colo… Mai bine
aţi căuta dosarul. Aş fi curios şi eu ca să ştiu ce scrie în el…
- Nu contează ce scrie în dosar, ci ce ştii dumneata despre
simpatia ce a purtat-o moş Ionică legionarilor…
- Să precizăm unele lucruri. La noi, în sat, legionarii nu au
apucat să comită nelegiuiri ca prin alte părţi. Nu au apucat să
schingiuiască şi să omoare pe nimeni. Nu au avut jandarmii şi
primarul lor în sat. Cred, pe de o parte, că nu au reuşit să aibă mulţi
adepţi.
- De ce credeţi acest lucru?
- De la structura satului şi poate că şi din cauza izolării lui.
V-am mai spus că bunicii mei au fost împroprietăriţi şi că cel mai
sărac om deţinea între cinci şi zece hectare de pământ.
Împroprietăriţii ăştia au fost oameni săraci, argaţi, ciobani şi haiduci.
Primii au venit în Dobrogea după pământ, următorii după păşuni şi
un climat mai blând, iar ultimii au trecut Dunărea ca să scape de
urmărirea autorităţilor din ţară. Mulţi dintre cei veniţi din Ardeal au
migrat şi din cauza prigonirii lor de către statul Austro-Ungar. Aceşti
dezmoşteniţi ai trecutului, văzându-se cu pământ au ţinut cu dinţii de
el. Ţăranul din satul meu nu a fost un om politic ci unul care făcea
orice numai să-şi păstreze pământul. Am simţit şi eu, de copil,
îndârjirea ţăranului şi lupta lui aprigă de aş păstra pământul. Cea mai
mare pacoste erau impozitele ce trebuiau să le plătească pentru
pământ. Niciodată nu aveau aceşti bani încât perceptorul, însoţit de
jandarm şi gardist, umbla prin curţile oamenilor şi le confisca
bunurile de prin casă, gospodărie, vitele şi cerealele. Pe de altă parte
seceta, bolile şi alte necazuri îi făceau pe ţărani să se împrumute la
băncile agricole, împrumuturi pe care nu puteau să le restituie la timp

248
şi în continuare îi strângeau de gât dobânzile. De fiecare dată băncile
şi perceptorii îi forţau pe ţărani să-şi vândă vitele, cerealele şi
pământul. În sat îi forţau primarul şi jandarmul, ori tocmai aceşti
duşmani se făceau că-i mai amână dar ca să se înscrie la ţărănişti sau
liberali şi au mai picat pe capul lor şi legionarii cu promisiuni şi
ameninţări. Cu toate astea satul îşi închegase o structură a lui
materială şi spirituală. La nevoie se făceau frate cu dracu, adică cu
partidele politice, cu speranţa unor păsuiri şi ca urmare să-şi păstreze
pământul.
Legionarii, la noi în sat, nu au avut simpatizanţi dintre ţăranii
serioşi ci au atras câteva lichele. După ce armata comandată de
Antonescu a lichidat avântul legionarilor, câţiva dintre cei care erau
prin sat au fost mobilizaţi şi trimişi pe front pe linia întâi şi de unde
nu s-au mai întors.
După terminarea războiului şi mai ales după ce partidul a pus
mâna pe putere s-au căutat şi în sat la noi legionarii ca să fie
pedepsiţi, numai că nu s-a mai găsit nici unul, dar aşa-zişii
simpatizanţi erau, printre care şi tatăl meu. Ce era cu aceşti
simpatizanţi. Înaintea războiului şi la începutul lui, legionarii se
străduiau să pună piciorul în sat, să înfiinţeze o organizaţie de a lor,
să atragă ţăranii şi să-i folosească în realizarea scopurilor lor. În acest
sens s-au folosit mai multe mijloace printre care: discuţia de la om la
om, răspândirea unor broşuri, manifeste, şedinţe şi mai ales
promisiuni. Ţăranul era fript de promisiuni mincinoase ale diverselor
partide. Ştiau ei că partidele promiteau marea cu sarea iar după ce
câştigau alegerile şi ajungeau la putere, îi exploatau pe ţărani şi mai
tare şi le fugea pământul de sub picioare. Şi la noi în sat s-ar fi
întâmplat ca în alte sate din ţară, adică pământul se îngrămădea la
câţiva bogaţi, iar majoritatea ţăranilor deveneau argaţi sau plecau la
oraş unde intrau pe mâna altor exploatatori şi mai periculoşi,
patronii.
Ţăranul de la noi din sat nu ştia cât de periculos era
legionarul şi se lăsa momit, îl asculta pe legionar, se uita la
manifeste, mai citea şi câte o broşură şi dacă a participat la vreo
şedinţă şi a mai cântat şi vreun cântec de al lor se cheamă că a
simpatizat cu ei, deşi în realitate nu a făcut parte din partidul
legionar, nu a participat la nici o nelegiuire de a lor.
- Ce a făcut moş Ioniţă de a fost considerat ca simpatizant?

249
 - Merg tot pe închipuiri şi presupuneri: S-ar putea ca tatăl
meu să-şi fi închipuit că prin legionari să-şi înmulţească pământul şi
să fie sigur că nu-l mai pierde. S-ar putea ca prin această speranţă să
se fi prefăcut că este de partea legionarilor, dar în realitate să-şi fi
păstrat cumpătul de ţăran cu scaun la cap şi să nu fi fost convins de
doctrina lor. Ca şi până atunci nici nu s-a opus cu măciuca, dar nici
nu a fost un membru de al lor.
- Şi totuşi ce dovezi concrete au fost împotriva lui?
- Tovarăşe colonel Corcoduş, mai bine mă întrebaţi prin ce
mijloace am ajuns eu la părerile pe care vi le spun!
- Să auzim!
- Noi am fost mulţi copii şi am trăit mai tot timpul împreună
cu părinţii. Dacă venea cineva la noi, discuţiile cu acel cineva se
purtau tot în prezenţa copiilor. Câteodată părinţii apreciau că noi
dormim şi nu era întotdeauna aşa. Eu mă luptam cu somnul ca să mai
rămân un pic treaz şi să trag cu urechea, de sub ţol, la ce se discuta.
Câteodată mă trezeam din somn şi iar trăgeam cu urechea. În timpul
zilei discuţiile părinţilor cu alte persoane se purtau aluziv
considerând ei că noi nu înţelegem, dar înţelegeam. Iarna, mai ales,
dormeam cu toţii într-o singură cameră. Într-un part dormeam noi
copiii de-a latul că de-a lungul nu aveam loc. Numai sugaciu dormea
într-o copaie lângă patul părinţilor şi când acesta scâncea în timpul
somnului, mama întindea mâna şi-l legăna. Când îl înţerca îşi lua
locul printre noi. Era în patul nostru o vânzoleală şi-o hârjoană de
nedescris. În timpul somnului ne schimbam locurile, ne pomeneam
cu câte un picior şi ne scăpam în pat şi cu urina şi cu fecalele. În
fiecare dimineaţă se schimbau cearceafurile şi salteaua adică ţolul şi
paiele.
- Cum adică! doar moş Ionică a fost om înstărit! Cum să te
cred Toma Radu că dormeaţi toţi şase copiii într-un pat şi pe paie…
- Sunteţi mai tânăr ca mine… Aveţi treizeci de ani?
- Patruzeci.
- Ce au fost părinţii dumneavoastră tovarăşe colonel
Corcoduş?
- Tata a lucrat la CFR de unde a fost promovat în munca de
partid.
- Dacă era ca tatăl meu vă mai selecţiona în securitate?
- Nu, dar să revenim…

250
 - De ce să ne abatem tovarăşe colonel Corcoduş, să vedem…
- Ce să vedem?
- Chestiunea cu selecţionatu, promovatu… Pe ce chestiune,
pe ce merite personale a fost tatăl dumneavoastră promovat?
- Pe origine sănătoasă de muncitor ceferist.
- A fost concurs, s-au luat în consideraţie notele de la
şcoală…
- Era muncitor de încredere şi a fost de ajuns.
- Şi acolo unde a fost promovat ca activist de partid a fost în
stare să rezolve probleme importante de stat, să aducă bunăstarea
poporului?
- Da, că de nu, era dat afară.
- Atunci de ce hrana, curentul electric şi alte bunuri de strictă
necesitate pentru familie sunt raţionalizate şi pe piaţă nu se găseşte
nimic?
- S-a construit şi se construieşte: metroul, Canalul Dunăre-
Marea Neagră, hidrocentrale şi altele.
- Aceste construcţii de ce nu produc în câştig şi să fie
belşug?
- Am spus că eu anchetez, eu trag la răspundere legionarii,
chiaburii, bogătaşii şi nu ei pe noi…
- Cu siguranţă că vi s-a dat de către partid o locuinţă
spaţioasă şi confortabilă, cu încălzire centrală, părinţii cu camera lor
şi fiecare copil cu a lui. Salariu mare, cantina partidului, magazinele,
fermele… Trai bun că doar aţi fost selecţionaţi şi promovaţi, nu?
- Stan!
- Ordonaţi…
- La becu cu el şi înmuiaţii oasele, dar nu de tot ca să putem
continua cercetările.

- Continuăm?
- Constituţia îmi dă dreptul la scris, cuvânt şi nu dă dreptul
nimănui să fiu schingiuit pentru cuvânt. Congresul al nouălea a
promis libertate şi democratizare, de ce le încălcaţi şi mă torturaţi
pentru dreptul sfânt la cuvânt? De ce-mi masacraţi posibilităţile
mintale şi corporale? De ce şi pentru ce?

251
 - Ca să nu te mai ridici împotriva partidului şi pe toţi care o
fac îi distrugem.
- Cu ce drept?
- Cu dreptul poporului care ne-a dat puterea, cu dictatura
proletariatului… Te mai opui Toma Radu, te mai opui partidului!
- Să continuăm.
- Moş Ionică a fost pe front, a fost rănit, prizonier?
- A fost concentrat dar nu pe front.
- De ce?
- Înainte de război, tata, pe lângă cultura câmpului şi
creşterea animalelor s-a ocupat şi cu grădinăritul.
- Şi cu asta… vroia să se îmbogăţească pe toate căile!...
- Da! Să vă povestesc o dorinţă de a tatii: să aică în grădină
un fel de fântână arteziană, dar care să se mute de colo, colo şi tata
sub ea, pe un scaun, cu o pălărie de pai mare pe cap, picior peste
picior, cu luleaua în gură, deşi nu fuma, să citească ziarul. În timpul
acesta cât se îndeletnicea cu veştile de prin ţară şi de peste hotare
ţâşnitoarea să îmbibe pământul cu apă. pământ, pământ şi apă şi-
atunci or să crească plantele şi animalele văzând cu ochii. Asta ar fi
însemnat pentru tata raiul pe pământ.
- Ce legătură are frontul cu dorinţa asta!
- Are. Vara trecută am fost la Constanţa şi cum am ieşit din
Tulcea, au şi apărut ţâşnitoarele tatii. Se iriga toată Dobrogea, numai
pe tata nu l-am văzut sub ţâşnitoare cu pălăria aia mare, cu luleaua în
gură şi citind ziarul… Să revenim. Pe lângă casa noastră curgea un
firicel de apă şi câteodată în verile secetoase seca de tot. Tata a
încropit o roată de udat învârtită de cal. La începutul verii căram
pământ cu căruţa şi-l răsturnam în calea firicelului de apă, de-i mai
zicea şi derea, o rămăşiţă, o denumire de pe la turci. În spatele
barajului, de-i mai zicea şi bent, se strângea apa, un fel de lac de
acumulare în miniatură. Roata, învârtită de calul mânat de mine, îşi
încărca cupele cu apă din groapa de dedesubt. Cupele pline trase de
două lanţuri urcau şi se vărsau în ulucul de sub partea superioară a
roţii. Apa aluneca pe vaduri şi ajungea în straturile cu varză, roşii,
ardei… Asta o ştiu foarte bine deoarece eu mânam calul la roată din
zori şi până-n noapte. Tata stătea la udat unde cu sapa astupa cu
pământ poarta stratului plin cu apă şi-i dădea drumu în alt strat uscat.

252
Când se oprea apa, tata venea la roată, mă găsea dormind pe cal şi
mă trezea cu vârful biciului.
- Şi care-i legătura cu frontul!
- Simplu. Tata în loc să fie trimit pe front a fost repartizat la
o grădină de zarzavat a armatei. Cred că a avut noroc cu grădinăritul
că altfel nu-l primea în sat şi colectiv.
- Cum aşa!
- După ce a scăpat din puşcărie, v-am povestit cu cotele, i s-a
fixat domiciliu forţat în comuna Topolog, şa şase kilometri depărtare
de Făgăraşul Nou, la o fermă unde avea şi grădină de zarzavat. Deşi
abia ieşise din puşcărie, având pe cap şi celelalte, totuşi l-a pus şef
grădinar, adică el se ocupa cu partea tehnică a grădinăritului. Poate vi
se pare ciudat, totuşi este un meşteşug să aduci apa în straturi pe un
teren înclinat, să o aduci pe vaduri nu prin stropit. Am văzut asta şi la
noi în colectivul din sat. Cu un motor trăgea apa din derea şi o
împingea pe o ţeavă sus pe deal unde se vărsa în vad şi de aici în
straturi. Apa din derea, motoru, ţevile nu era meritul tatii, dar de aici,
din momentul în care apa se vărsa în vad trebuia condusă cu
pricepere şi măiestrie în straturi pe pantă. Au încercat mulţi să ducă
apa din vaduri în straturi pe un teren înclinat şi nu au reuşit. Scăpau
apa la vale, prăpădea răsadurile şi căra pământul fertil tot în derea. Pe
urmă sunt multe zarzavaturi şi la toate trebuie să le procuri seminţe,
să le semeni într-o anumită epocă, să îngrijeşti răsadurile, să le
răsădeşti la timp, să combaţi dăunătorii şi altele. Eu cred că tata s-a
luat la harţă cu această moară de vând a lui Cervantes, nu atât de
dragul câştigului şi a belşugului ci pentru că a dorit să poată. Acum
ştiu şi eu precis că grădinăritul solicită muncă multă şi aduce foloase
puţine. Dacă ar fi să ţii cont de ce dai pe mere ai să constaţi că nu iei
pe pere. Timpul domiciliului forţat la Topolog a expirat şi tata s-a
angajat ca văcar la o fermă de pe lângă Constanţa. Cât a stat la
Topolog era permanent supravegheat de către miliţie şi securitate, la
sediile cărora trebuia să facă act de prezenţă în fiecare seară. Ca
văcar a intrat într-o capcană şi mai grea. Povestea el că la puşcărie
lucra la o fermă de porci de prin Insula Mare a Brăilei. Acolo şi-a
arătat măiestria ca măcelar. Tatăl meu nu a lucrat niciodată ca un rob
îndobitocit ci ca un ţăran artist, ca un om ce trăia şi viaţa spirituală a
satului. Nu ştiu de ce, dar eu confund foarte uşor satul cu tata. De
Crăciun tăia porcii aproape la tot satul, i-ar fi tăiat pe toţi dar nu

253
dovedea. Nu primea niciodată bani pentru munca lui. Acum ştiu şi eu
din experienţă proprie. Ca să înjunghii un porc, să-l pârleşti, speli,
despici, pus la sare cere ceva efort şi nici eu nu aş face-o pentru bani,
ca şi grădinăritul. Tata şi cu stăpânul porcului începeau cu rachiu
fiert, glume, continuând cu fripturi şi vin, din zori şi până noaptea
târziu. Am fost şi eu cu tata la tăiatul porcilor şi atâta râdeam de
glumele spuse de tata de mă ţineam cu mâinile de burtă. Acolo la
ferma de porci din incinta puşcăriei a dat o molimă printre porci şi
mureau pe capete. Care apucau să moară îi băgau la săpun, iar care
nu îi înjunghiau şi-i trimiteau în consum. Au fost întrebaţi deţinuţii
care se pricep la tăiatul porcilor, tata s-a oferit şi aşa a dus-o bine
acolo…
- Cum aşa?
- Porcii morţi îi puneau la fiert în cazane şi până să adauge
sodă caustică, şterpelea şi tata câte o bucată de carne. Aici nu prea se
ţinea cont că nu se înghesuiau mulţi să mănânce mortăciuni. Deşi şi
la închisoare şi la Topolog a dus-o bine pentru că muncea, respecta
regulile impuse, numai că tânjea după libertate… Când s-a văzut
liber la ferma de vaci a constatat că a dat norocul peste el numai că…
- Numai că ce?
- Acolo la fermă erau câţiva văcari din Făgăraş şi când a
început în cireada tatii să moară câte un viţel, să stârpească, să nu dea
laptele planificat, au apărut şi vorbele; chiaburul, puşcăriaşul,
legionarul… Tata s-a speriat şi s-a angajat ca hamal în gara
Constanţa. Trebuie să avem în vedere că plimbările astea le făcea cu
nevasta, cu copii după el.
- Chiar! cum s-a întâmplat cu filmul acela pe care l-am văzut
la televizor, de-i zicea la casa cu mulţi copii…
- Să continuăm că nu mai e mult până acolo. Când a venit
tata la Constanţa ca hamal ne-am întâlnit, eu fiind elev la liceul de
marină tot în oraş. Amândoi am păţit acelaşi necaz. Constanţa fiind
oraş de frontieră trebuia să obţinem amândoi autorizaţie prin care ni
se permitea să locuim în oraş. Pentru a obţine autorizaţia trebuia să
mergem la miliţia raionului Măcin, de care aparţinea Făgăraşul Nou
şi să obţinem acea autorizaţie. Cei din Constanţa nu ne aveau în
evidenţă, dar cei de la Măcin… Acolo, la miliţia de la Măcin, am
păţit-o amândoi, evident nu în acelaşi timp dar în aceeaşi vară.
- Ce aţi păţit?

254
 - Tata a fost ameninţat şi speriat: „Te-ai strecurat intenţionat
în mijlocul hamalilor, muncitori care reprezintă miezul şi sprijinul
principal al partidului… Te-ai vârât special în mijlocul clasei
muncitoare ca să arunci sămânţa rea, să bagi zâzanie în partid”.
- Şi ce s-a mai întâmplat?
- I-a venit grădinăritul în ajutor.
- Cum?
- În sat se înfiripase de curând colectivul şi deci şi o
grădinărie mare. În sat nu prea erau oameni pricepuţi la cultura
zarzavaturilor. Tata s-a prezentat la prim-secretarul de partid al
regiunii Constanţa, i-a spus ce-i cu el şi l-a rugat să-i permită să se
întoarcă în sat, în casa lui şi să-i aprobe să se înscrie şi în colectiv.
Prim-secretarul a luat legătura cu secretarul organizaţiei de partid din
sat şi tata s-a întors, a luat grădina colectivului în primire şi nu s-a
mai mişcat de acolo până când a murit de bătrâneţe.
- După tine, cetăţene Toma Radu, tatăl, Toma Ion, pare ca un
erou pozitiv, iar comuniştii ca nişte persecutori înrăiţi, cam cum erau
inchiziţia, legionarii, fasciştii de pe vremuri. Arăţi secvenţe din viaţa
tatălui tău prin care intenţionezi să-l scoţi ca un sfânt şi martir şi
totodată să învinovăţeşti şi partidul. Stan!...

- Ei, ce ziceţi, domnule profesor, despre ideologia comunistă,

dictatura proletariatului, despre clasa muncitoare şi de reprezentanţii
ei!? Eu vă ascult, domnule doctor în biologie, ascult ştiinţa, respectiv
biologia şi ecologia şi în timpul ăsta ştii dumneata ce se întâmplă?
Nu ştii, cum să ştii că domnia ta îţi aperi tatăl…! Ieri în incinta
Portului Liber, un vapor panamez descărca zahăr cubanez şi un
membru al echipajului a corupt un macaragiu de al nostru. I-a dat
macaragiului ţigări kent în valoare de cincizeci mii lei, iar
macaragiul urma să transporte la Tulcea o sacoşică neobservabilă,
dar burduşită cu stupefiante. Tot în vremea asta când eu vă ascultam
cu răbdare, un tată cu mai mulţi copii, bagă unul în cada de baie, o
umple cu apă rece şi începe să-şi chinuie băieţelul.
- Credeam că în apă caldă, că nu vă luam în seamă.
Apartamentele din blocurile muncitoreşti nu au nici apă rece…
- Stan!...

255
 X

- Şi mama şi tatăl băiatului striveau mucuri de ţigări pe faţa

copilului, scăpau câte o picătură de alcool pe fruntea lui şi-i dădeau
foc.
- Şi ăsta este tot muncitor?
- Macaragiu şi el…
- Nu vă cred tovarăşe colonel Corcoduş, nu vă cred… trebuie
să fi fost chiabur, legionar…
- Stan!...

- Cum vă simţiţi domnule doctor în biologie?!... Am spus

băieţilor să lucreze cu mănuşi!...
- Bru… bru… tee. Nici cu mănuşi de box ci cu saci de
nisip… trebuia să fi fost tata legionar şi să vă fi împuşcat… Stann!...
- 'aţi!...
- Veziţi de treabă Stane, vii numai când te chem eu…
- 'iţi!...
- Urma să-l sacrifice, ca jertfă supremă domnului. Cu cât
chinurile erau mai mari şi mai îndelungate cu atât se puneau mai bine
cu tatăl ceresc… Şi cel cu stupefiantele şi pocăitul sunt macaragii,
muncitori. Amândoi sunt victimele duşmanului din afara ţării. Unii
cu stupefiantele, alţii cu religia… Duşmanii ăştia din alte ţări speră să
se întoarcă şi să încerce să ne sugă iarăşi de vlagă.
- „Bampirii” domnule… Stann!...
- Vi s-a părut ciudat că ne interesăm de Caragea. El şi alţi
trădători sunt recrutaţi şi folosiţi împotriva ţării noastre. Posturile
străine de radio transmit în limba română materialele duşmănoase
ţării şi partidului. Dacă nu eşti împotriva poporului de ce eviţi să spui
cum a devenit moş Ionică simpatizant al legionarilor şi cum s-a ajuns
ca chiaburul puşcăriaş să fie lăudat şi apreciat de către duşmanii lui,
comuniştii!... Şi nu orice laudă; filmat, lăudat în ziare, decorat…
- Nu pot spune totul dintr-o dată… Mă înec cu sângele venit
din stomac, nu pot nici să scuip ficaţii din mine. Mi-au făcut ficatul
zob… Când mă stropeau cu apă şi-mi veneam în fire am simţit o
înţepătură în fesă. Da, a fost cu mănuşi… Pe afară nu se vede nimic,

256
dar sunt pisat pe dinăuntru şi acum mă mai ţine doar injecţia. Aţi
torturat şi ucis mulţi astfel?
- Ce a fost până acum nu duce la… Lucrezi cu capu şi numai
partidu trebuie să judece şi să dea indicaţii preţioase. Nu mai judeca
şi înmoaie-te, altfel!... Răspunde doar la întrebări, altfel!...
- Stan!...
- Răspunde la întrebări!
- Nu numai eu îl laud pe tata, ci mai mulţi dintre cei care l-au
cunoscut mai de aproape. Poate că eu să-l laud ceva mai mult, dar am
o scuză că-i sunt fecior. Să ştiţi că mă bucur că pe lângă cele rele
precum vedeţi, găsesc şi lucruri bune în viaţă, în faptele trecute ale
tatălui meu. V-am spus că noi copiii ştiam ce se întâmplă cu părinţii
noştri. Într-o noapte m-am trezit în discuţia tatii cu nenea Dumitru
Ciocea, cumnatul lui. Cu ţolul pe cap m-am făcut că dorm şi am
ascultat:
- „Măi Ioane te aşteaptă zile grele, mai bine zis ne aşteaptă.
Ţi-am spus să nu mai strângi avere că vin comuniştii la putere.
- De unde ştiam eu c-o să vină!...
- Ţi-am spus eu…
- Şi eu trebuia să te şi cred…
- Trebuia, că uite au şi venit şi eu sunt secretar al organizaţiei
de partid din sat.
- Acum te cred, dar atunci…
- Acolo în Delta Dunării…
- Chiar, i-a povesteşte-mi şi mie cum a fost, de ce ai plecat
din sat în Basarabia!
- Cum să fie. Ştii că înainte de a începe războiul, ruşii au
cerut Basarabia şi regelui i-a fost frică să lupte împotriva lui Stalin şi
a dat-o fără luptă. Apoi, tot regele şi tot fără luptă a dat şi Ardealul
lui Hitler. Când a început războiul, Antonescu s-a aliat cu Hitler şi
împreună au invadat Uniunea Sovietică. România trebuia să
elibereze Basarabia şi să se oprească la Nistru. Mai încolo nu mai era
pământ românesc şi nu aveam ce căuta, noi însă din cotropiţi ne-am
pomenit cotropitori. Ruşii ne-au bătut, ne-au luat din nou Basarabia,
în schimb ne-au dat Ardealul.
- Măi cumnate Dumitre, bag de seamă că nu te pricepi numai
la istorie şi geografie ci şi la trântă… Zici că dacă erai tu în locul

257
regelui şi a lui Antonescu te luai de gât cu Stalin şi cu Hitler! Şi cum
făceai? cu amândoi deodată sau pe rând…
- Ioane, revoluţia nu a înfăptuit-o numai Lenin ci şi poporul.
- Şi ce sunt eu de vină… Nu vezi! şi pe noi ne-au îndrumat
ţărăniştii, liberalii, legionarii, turcii şi alţii. Şi acum vii tu şi-mi
reproşezi că în Rusia şi ţăranii au participat la revoluţie. De ce nu au
venit comuniştii români în sat la noi să ne arate ce grozav e
comunismul?
- A fost, a venit, ţi-a spus, dar tu ai fost surd. Ţi-am spus
chiar eu…
- Şi ce dacă mi-ai spus tu, ce tu eşti revoluţia?
- Partidul este format din oameni şi oamenii partidului ţi-au
spus, chiar şi eu, recunoşti?
- Da ce tu…
- Da, eu eram comunist. Să ne întoarcem puţin. Deci, în 1940
când Antonescu a eliberat Basarabia, parte din basarabeni sau
ucraineni au fugit în Rusia, odată cu retragerea armatei roşii.
Antonescu a chemat ţăranii să se mute în locurile ocupate, ştii că ai
noştri s-au dus până la Bug să facă România Mare şi moşii pe acolo.
- Ştiam că ţiganii au fost duşi la Bug!
- Am plecat şi eu că o duceam rău pe aici, ştii şi tu, secetele,
datoriile copiii mulţi şi nu mă ajungeam.
- Şi-ai plecat şi tu după căpătuială?
- Da Ioane, după căpătuială, numai că ştii bine că m-am
întors, înainte de a ajunge ruşii din nou în Basarabia, cu o căruţă şi
doi cai, cu soră-ta şi cei patru copii. Fă şi tu socoteala cam cât şi ce a
mai încăput în căruţă.
- Te-am văzut eu când ai venit, sărăcie lucie…
- Ei bine eu nu am fost în Rusia şi nici în Basarabia ci în
Delta Dunării, într-un sat de pe partea dreaptă a braţului Chilia sat
de-i zicea Tatanir. Satul ăsta de fapt nu era sat, ci doar câteva case
părăsite. Aceste case erau ale pescarilor lipoveni care fugiseră în
Rusia. Măi cumnate Ioane, la început am crezut că am nimerit drept
în rai. Fusese o vară secetoasă şi pe grinduri, care nu le-am ştiut
niciodată mărimea, mişunau vaci, cai, porci şi oi, toate sălbăticite şi a
nimănui. Aşa credeam eu că-s a nimănui şi balta colcăia de peşte.
Primarul de la Chilia mi-a dat un jandarm, acesta m-a instalat într-o
gospodărie părăsită şi mi-a spus: Prinde vitele şi predă-le armatei

258
române ca şi cum ar fi ale tale, prinde şi peşte şi predă-l la cherhana.
Cultivă grindurile cu porumb şi-ai să ajungi un om bogat. Nu-mi
venea a crede, măi Ioane, că mă îmbogăţisem peste noapte. Era atât
belşug încât ţi-am trimis şi ţie vorbă, ţie şi la alţii din sat. De ce nu ai
venit Ioane?
- Nu m-am îndurat.
- Da, ştiu! Prinseseşi cheag şi vroiai să ajungi chiabur aici la
Făgăraşul Nou.
- Aşa este, şi tu ai vrut să te îmbogăţeşti.
- Aşa este dar…
- Dar ce!
- Să-ţi povestesc mai departe. Măi, dar copiii tăi dorm, că
parcă s-a mişcat ţolu…
- Mai visează şi ei, de mai mişcă, dar dorm tun că-s obosiţi.
- Prea-i munceşti de mici, mai dă din pământ şi din vite c-o
să vină colectivizarea şi-ai s-o păţeşti.
- Nu dau, să vină, să ia, că eu nu dau.
- Eşti lacom Ioane şi nu e bine…
- Tu Dumitre nu eşti lacom?... Eşti că de aceea te-ai dus în
Rusia ca să te îmbogăţeşti.
- Aşa este, dar lasă-mă să-ţi povestesc mai departe.
- Mai ia un rachiu şi zi, dar mai scurt că se face ziuă şi
trebuie să plecăm la câmp. Dacă comuniştii se ţin numai de discuţii
atunci cine mai munceşte măi cumnate!
- Trebuie ca ţăranul şi muncitorul să-şi găsească timp şi
pentru politică s-o facă ei şi pe împăratu şi pe sluga. Altfel, ca până
acum, ţăranul şi muncitorul ar să trudească şi stăpânii or să
huzurească. A sosit timpul ca muncitorul să fie stăpân la el acasă.
Dar să-ţi povestesc ce s-a întâmplat în deltă.
La început era un rai, dar numai aparent căci am văzut
repede că nimerisem într-un iad poleit cu rai pe dinafară. Reuşisem
să duc cu mine o purcică, o vacă, caii la căruţă şi câteva păsări.
Prima dată am păţit-o cu găinile; au început să dispară. Până la urmă
mi-am dat eu seama că un fel de nevăstuică mai mare, de-i zice prin
deltă nurcă, le dijmuise. Scroafa am lăsat-o prin curte, care nu avea
garduri şi după câteva zile a dispărut. După jumătate de an am găsit-
o, fătase sub o salcie prăvălită pe un grind, cu opt purcei cărăraţi ca
cei mistreţi. Când m-am apropiat a început să caşte gura grohăind cu

259
spume între fălci, încât m-am speriat şi am luat-o la fugă. După aceea
mi s-a sălbăticit şi vaca, abia iarna când a înghesuit-o geru, foamea şi
lupii s-a întors cu juncanul după ea. Am avut noroc că nu am pierdut
şi caii. Pe aceştia i-am ţinut legaţi, împiedicaţi şi priponiţi.
- Şi din ce trăiai?
- Din ce să trăiesc Ioane… din furat…
- Cum aşa, satul ăla era fără câini! Ai plecat să te îmbogăţeşti
prin furat! Credeam că ţi-a dat pământ mai mult şi mai bun ca în
Făgăraş şi când acolo tu te-ai apucat de furat!
- Furat… vorba vine, ascultă. Pământ mi-a dat fără măsură,
toate grindurile erau ale mele şi să vezi ce s-a întâmplat.
- Oi fi vrut să-ţi lucreze pământul şi tu să stai cu luleaua în
gură…
- Ascultă.
- Ce să mai ascult! Ai avut tu pământ şi aici dar în loc să-l
munceşti cum trebuie şi să-l înmulţeşti tu, cumnate Dumitre, ce ai
făcut? Să-ţi spun eu. Din pământ ai vândut, ştii tu… cu litra.
Trimiteai la cârciumă copiii cu litra şi luai pe datorie şi un pachet de
tutun. Când îţi făta scroafa, în loc s-o păzeşti toată noaptea şi să
ocroteşti purceii, tu ziceai „paştele mă-sii de dobitoc, să fete singură
şi să-şi aibă grijă de purcei”. A doua zi găseai doi turtiţi de scroafă,
şi-ncă trei rebegiţi şi tot aşa şi cu oile… Eu îmi luam cojocul pe mine
şi dormeam cu oile, pe coceni. Mă sculam în toiul iernii şi a nopţii,
ajutam oaia să fete, duceam mielul la căldură, iar tu-i găseai
îngheţaţi. Tu, cumnate Dumitre, doreai să vină comuniştii să te
găsească sărac şi să te facă secretarul organizaţiei de bază şi primar.
Bine că au venit, că altfel trebuia să te bagi argat şi tu şi copiii. Grâu
ţi se scutura pe câmp, porumbul ţi-l tocau rozătoarele, cocorii şi ce
mai rămânea pe câmp ieşea primăvara de sub troiene şi mai culegeai
şi tu un coş. Via, tot aşa, rămânea neculeasă până dădea zăpada, şi-
ncă te făleai că din stafide iese vinul bun, numai că tu ţi-ai păpat
pământul cu litra şi tutun de la cârciumar. Şi barem dacă era
pământul tău, dar era zestrea Linei.
- Asta te roade pe tine că am vândut pământul soră-tii în loc
să fi pus tu mâna şi pe acesta. Ştii bine că am avut apă la plămâni şi o
vară am bolit fără să pot munci. Atunci am vândut…

260
 - Şi eu am avut şi am necazuri. După ce s-a născut băiatul,
ăsta din pat care doarme cu ţolul pe cap, Fănica… Ştii ce s-a
întâmplat că erai de faţă. Era de paşti nu!... i-a spune cum a fost…
- S-o lăsăm cumnate…
- De ce s-o lăsăm!... Fănica a venit de la biserică îmbujorată
şi liniştită, a întins o pânză albă pe iarba de lângă fântână şi pe ea a
aşezat ouă roşii, cozonac, friptură de miel, drob, ceapă verde…
- Ştiu cumnate Ioane, lucruri triste, de ce să le mai
răscolim!...
- Să le răscolim, zi tu mai departe!...
- Putoarea de Mariţica, că dacă nu venea ea…
- Şi ce dacă a trecut femeia pe drum?
- Lasă Ioane că erai încurcat cu Mariţica…
- Nu eram şi nici nu aveam de gând, mai târziu da… Zi tu
mai departe!...
- Fănica când a văzut-o că se apropie s-a schimbat la faţă, a
bâjbâit un pas către Mariţica, a rotit ochii după un par, nu a văzut
nimic şi dintr-un salt s-a aruncat în fântână cu capul în jos. Mă mir
cum de nu s-a prăpădit!
- De atunci, de când şi-a tulburat mintea au trecut câţiva
anişori nu? Între timp s-au născut Anica, Costică, Lenuţa… Fănica
prin spitale, copii de ţâţă îi căram pe la alte femei ca să le dea şi lor
câte un strop, şi în loc să vând pământul am mai cumpărat, aşa este.
Cinci hectare de la surorile Tiţa şi Riveica care se măritase în satele
vecine, două de la tine şi nu am avut argaţi şi nici oameni cu ziua.
- Ai avut cheag Ioane, de la Fănica.
- Am avut, dar uite că nu l-am împrăştiat.
- Ai fost tare ca un bivol Ioane. Nu te mai îngâmfa că te bate
Ăl de Sus.
- Văd că ăi de jos se uită după pământul meu cu ocheanul şi
nu Ăl de Sus. Acum se cheamă lăcomie de avere, exploatare,
îngrădire… Tu cumnate Dumitre ai prăpădit avutul moştenit de la ai
tăi şi pe al Linei, apoi ai plecat după pleaşcă în locurile altora şi tot tu
vii acum de acolo mai sărac decât ai plecat, dar cu steagul roşu în băţ
şi cu ameninţarea în gură.
- Ioane, eu ţi-am vorbit omeneşte. Nici nu ştii ce s-a
întâmplat cu mine în deltă şi te repezi cu ciomagul la mine.
- Ei, hai… zi cum a fost!

261
 - Cu ceva trebuia să încep ca să-mi câştig hrana imediată şi
să mă gândesc şi pentru iarnă. Era în mai şi am băgat plugul într-un
grind din apropiere. Mergea uşor cu doi cai, iar plugul cu o brazdă
intra în nisip ca în brânză. Un fel de nisip amestecat cu mâl adus de
ape. La un moment dat plugul se opreşte, caii se opintesc, şleavurile
se rup şi Sura iese de sub ham şi se pune de-a curmezişul. Uuuu,
psiii Evo, pufnesc eu, dar Sura nimic iar Ciula tremura. Cormana
intrase sub o cracă împotmolită. Scot plugul de sub cracă şi iar
pornesc prin nisip. Ciula iar se opreşte şi tremură, Sura se deshamă,
uuu, pssssî, Evo, iar craca, dar nu, era, un fel de balot din rădăcini
încâlcite, subţiri şi tari. Mai târziu m-am lămurit că era vorba de un
popândac. Un fel de plantă de baltă care creşte în tufă, dar gros de nu
puteai să-l cuprinzi în braţe. De la o vreme caii au început să asude şi
să obosească. Măi cumnate Ioane să vezi nişte bărzăuni mari, cât
degetul, de le zice tăuni, se aşezau pe cai şi din înţepătura lor ţâşnea
sângele. Noroc că s-a terminat grindul.
- Ziceai că-s aşa de întinse încât nu le ştii marginile!
- Aşa este Ioane, numai că grindurile, aici se ridică ca nişte
dune de nisip, aici coboară sub apă şi iese la lumină în altă parte. Hai
la alt grind, zic eu şi pornim. Sura iar se opreşte, sforăie pe nări şi
Ciula tremură din piele ca să-şi alunge tăunii. Iau caii de căpestre şi
hai Sura, hai cu tata, hai şi tu Ciula că vă voi da o baniţă de ovăz
înmuiată în lapte de cuc, başca o baniţă de jeratic, dar caii se
proptiseră cu copitele în noroi şi nu vroiau să se mişte. Îmi suflec
pantalonii şi pornesc singur cu codiriştea în mână, fac câţiva paşi
prin nămolul năpădit de rogoz şi zdup… Văzând că mă scufund în
nămolul fără fund am întins braţele şi când mocirla mi-a ajuns la
barbă am simţit ceva tare sub braţul drept. Era o cracă… Am început
să strig, Linooo, Mariooo, dar nu mă auzea nimeni şi noroc cu craca
că m-am tras din nămol. Am semănat cu porumb, pepeni, bostani şi
altele mai multe grinduri până în iunie. Când am terminat de arat în
urmă şi răsărise. Creştea porumbu într-o noapte cât aici în Făgăraş
într-o săptămână. Un fir gros cu frunze cărnoase de-o culoare verde
închis. Vin după două săptămâni să văd dacă i-a dat mustaţa şi ce
crezi!...
- Hai măi cumnate Dumitre că prea o faci gogonată, mai
ceva ca în poveste!...

262
 - Stai să vezi povestea dracului; porumbu crescuse până la
genunchi dar nu mai avea nici o frunză, ici, colo aninau nervurile
foilor şi pe jos numai găinaţuri de boboci…
- Aveai şi gâşte!
- Ce gâşte? Adică da, gâşte, dar sălbatice. Porumbu mai mic,
cel semănat la urmă era retezat de la vârf, dar nu m-am descurajat.
Am făcut momâi, am agăţat pe sârme sticle goale două câte două,
table tălăngi, am legat şi câinele acolo, am încropit o colibă şi-am
început să păzim. Când bătea vântul se stârnea o hărmălaie de-ţi
spărgea urechile şi când nu bătea, trăgeam de sârme, se loveau
sticlele una de alta şi nu s-au mai apropiat jivinele până la legatul
porumbului. Să fi văzut, măi cumnate Ioane, ştiuleţi lungi cât mâna şi
groşi cât piciorul, dar ce folos!...
- Chiar cât piciorul!
- Un pic mai subţiri dar să vezi. Văzând că porumbu a legat
şi că a pălit nu l-am mai păzit că ne-am luat cu altele şi ne-am întors
la cules… Jaf, jaful ăl mare măi Ioane, nu rămăsese nimic decât
beţele şi cojile bostanilor şi ce bostani, cât roata carului!... Pe jos
urmele copitelor şi băligi de mistreţ, cai, vaci… Am rămas fără
porumb…
- Păi cum de a crescut aşa de bine că pe aici…
- Cum să nu crească!... Învăţat ca la Făgăraş nu am băut apă
din Dunăre ci mi-am săpat o fântână şi ce crezi?
- Nu ai dat de apă!
- Ba da, dar la o palmă adâncime. Porumbu şedea cu
jumătate din mustăţi în nisipul reavăn şi jumătate în apă, cum să nu
crească?
- Creştea în nisip?
- Nisip gras, căci îl îngrăşa apa la inundaţii. În apa Dunării
sunt toate îngrăşămintele pământului. Dacă grindurile nu sunt
inundate câţiva ani nu mai scoţi nici o recoltă, dar de inundaţii nu se
duce lipsă, sunt chiar prea multe.
- Deci cu agricultura nu ai nimerit-o…
- Nu, nici atunci şi nici în alţi ani. La ape mari grindurile
erau acoperite de apă şi de regulă apele se trăgeau prea târziu pentru
semănat.
- Şi totuşi din ce trăiai?

263
 - Paralel cu agricultura am încercat şi cu animalele. Măi
cumnate Ioane trebuie să te naşti acolo şi să înveţi de mic cum să
trăieşti. Altfel trebuie să fugi, ca mine. Pe mine Delta Dunării m-a
alungat… Ţi-am spus că vaca şi scroafa au fugit în baltă. Hai să le
caut, să le aduc acasă şi tot căutându-le eu am constatat că nu ştiu să
merg prin baltă. Ca pe aici am umblat în picioarele goale şi la iuţeală
tălpile mi-au fost sfârtecate de stuf.
- Cum aşa?
- Stuful din alţi ani putrezeşte la suprafaţă, se rupe de vânt,
de animale, dar partea din pământ rămâne ca nişte ţepuşe. Calci pe
pământul neted, piciorul se afundă şi dă de tăişul stufului. Iarna, spre
primăvară arde toată delta. Dau oamenii foc ca în anul următor să
poată tăia stuful nou, că dacă este încâlcit cu cel vechi nu-l mai pot
tăia şi nici folosi decât la foc. Numai cu opincă de mistreţ se poate
umbla pe acolo că este groasă şi n-o pătrunde stuful. Dar asta am
aflat-o mai târziu.
- De ce nu te-ai dus călare să cauţi animalele?
- Am încercat şi a fost şi mai rău. Ţi-am spus că mergând pe
grind acesta se termina dispărând sub apă, ca să iasă la suprafaţă
peste câţiva kilometri. Între grinduri e apă şi aici iarăşi m-am înşelat
şi era s-o păţesc rău de tot. La un moment dat, mergând pe grind, văd
că în locul păişului şi rogozului apare în faţă o pădure de stuf, o
junglă verde, stuf cât vezi cu ochii şi mai departe, des şi înalt de nu
se vedea cal şi călăreţ. Merg eu şi cum printre stuf şerpuia o cărare o
apuc pe ea. M-a prins o nelinişte şi cauza era tocmai liniştea. Nu se
mai auzea nimic, nici măcar stuful nu foşnea. La un moment dat
parcă am auzit un grohăit de porc, îmi încordez auzul şi nimic. Merg
mai departe, dar eram cu privirea în jos, eram atent să nu calc greşit
şi mai ales să-mi desfac picioarele dintre frunzele ofilite de pe jos.
M-a apucat o frică subită, ridic privirea şi încremenesc. Tot
încremenită privea la mine turma, cârdul de mistreţi. O sumedenie de
ochi mici şi răi mă săgetau din faţă, dar mai ales colţii vierilor, lungi
şi răsuciţi în sus, m-a înfiorat de moarte. Un vier uriaş, cât un
mânzat, cască gura, grohăie printre clăbuşi şi face câţiva paşi spre
mine. În clipa aceea corpul meu a acţionat singur şi rapid. Paşii mei
s-au repezit pe o cărăruie, ce se ramifica din cea pe care mergeam şi
m-am năpustit spre o salcie tufoasă. Salciei ăsteia îi zice în Delta
Dunării zălog. Zălogul nu creşte înalt, aşa cum cunoaştem noi sălciile

264
uriaşe de prin Insula Mare a Brăilei, ci se ridică la numai trei, patru
metri şi cu o sumedenie de crăci care cresc de jos, din apă şi nu din
tulpină, cum se înalţă la alţi copaci. Dacă aş fi cunoscut viaţa în
Delta Dunării nu m-aş fi repezit spre zălog, dar eu alergam spre un
copac în care să mă caţăr. Din câţiva paşi am fost aproape, de zălog
şi aici m-am pierdut. Pământul a început să-mi fugă de sub picioare
şi m-am scufundat. Nu ştiam să înot, dar am dat din mâini şi din
picioare şi am înhăţat un balot plutitor. Înghiţisem apă mâloasă şi
puturoasă şi disperat căutam cu ochii un reazem solid de care să mă
apuc, numai că în jurul meu se roteau în mocirlă o sumedenie de
baloţi umezi şi nesiguri. Luptându-mă cu moartea am auzit tropotul,
grohăitul şi guiţatul mistreţilor care goneau şi ei speriaţi pe cărarea
părăsită de mine. Tot zbătându-mă eu cu balotul acela în braţe am
ajuns mai aproape de salcie, am înhăţat o cracă şi dau drumul
balotului plutitor. Craca s-a lăsat la fund, am mai înghiţit o porţie de
apă scârboasă, i-am dat drumul şi m-am agăţat de alta. M-am tras sub
tufa de zălog şi am reuşit să mă sprijin cu picioarele de crăcile
scufundate, încâlcite printre rădăcini. Mă târâi la baza tufei, ca să dau
de pământ şi ce crezi, întreaga tufă a început să se clatine sub
greutatea mea, ca şi cum aş fi stat pe o grămadă de lemne plutinde pe
apă. Mai târziu m-am lămurit eu că zălogu nu creşte pe pământ, ca
orice copac, ci pe plaur, pe plavie, abia câte o rădăcină ajunge să se
înfigă în mâlul de pe fund, majoritatea rădăcinilor subţiri şi încâlcite
formau o încâlcitură în plaur şi apă. Un fel de insuliţă plutitoare
formată din încâlceala asta vegetală vie şi moartă. N-am apucat bine
să mă agăţ de zălogul mişcător că mi-a venit rău şi-am început să
vărs. Vărsam apa mâloasă şi puturoasă pe care o înghiţisem. În timp
ce icneam m-am pomenit că deasupra capului a început să plouă, să
plouă cu şerpi…
- Ce şerpi!... Mai trage-te de mânecă măi cumnate Dumitre şi
mai scurteaz-o, c-o faci prea des de oaie…
- Să fi fost tu în locul meu…
- Lasă că te ştiu eu de fricos de când eram flăcăi. Nu te
duceai tu singur cu caii la iarbă să te fi şi omorât cineva. Te dădeai
cu binişorul pe lângă mine din timpul zilei şi înainte de asfinţit
veneai cu caii la poartă, veneai mai din timp să nu plec fără tine că
ţie-ţi era frică de lup.

265
 - Şi-acum mi-e frică de lup şi ce ţie nu ţi-ar fi fost!... M-am
dus într-o noapte cu caii la iarbă şi dimineaţa am găsit calul mort cu
maţele afară şi noatena mursecată de pulpa din spate. Nu putea să mă
înhaţe şi pe mine? Tu ai câini răi ce se dau la lup şi nu ţi-e frică şi de
aceea vroiam să merg cu tine.
- Lasă că eşti fricos. Venisem odată la tine acasă să mâncăm
pepeni. Era tot aşa pe la apusul soarelui. În timp ce eu tăiam felii
mari dintr-un pepene roşu, pe uşa bucătăriei intrase ţopăind o broască
râioasă, se oprise şi se holbase la noi. Tu, de frică, nici n-ai mai putut
vorbi, galben la faţă, cu ochii zgâiţi şi mâna întinsă către broască,
înţepeniseşi aşa. Abia după ce am prins-o eu de picior şi am aruncat-
o afară ai început să tremuri şi curgea sudoarea după tine. Îţi luase
flăcăii seama şi pe la horă-ţi băgau în buzunare câte un şoarece,
broască, câte un pui de vrabie şi tu ţipai şi-o luai la fugă din horă. Te
sperii cumnate Dumitre şi de umbra ta. Mai bine continuă cu şerpii.
- Ce să mai continui măi cumnate Ioane că nu mă crezi. Tot
aşa ai făcut şi cu comuniştii… Dar hai să-ţi spun mai departe, mai ai
un rachiu?
- Mai am o zărzărică, dar au cântat cocoşii de miezul nopţii
şi acum se face ziuă.
- Mai lasă-l încolo de pământ că în ţară s-au şi înfiinţat
primele ferme de stat şi primele gospodării agricole colective,
pământul tot acolo ajunge.
- Îl las eu dar până atunci sunt opt guri flămânde de hrănit,
Fănica la spital… Tu eşti primar şi din sechestrele de pe la cei avuţi
îţi opreşti porţia leului, un sac cu mălai, o oaie… dar zi cu şerpii că-
mi place!
- Măi Ioane nu mă mai zgândări şi nu te pune rău cu
comuniştii c-ai s-o păţeşti. Mărită fetele astea mai mărişoare, dă-le
cât mai mult pământ, vite, scapă şi de vie că altfel ai să fii trecut la
chiaburi. Chiaburilor li se măresc impozitele pe pământ, li se pun
cote mari de cereale, carne şi lapte aşa fel ca să nu poată da şi te bagă
la puşcărie. La întoarcere, dacă te mai întorci, că politica este să se
distrugă păturile avute şi duşmănoase partidului, ai să găseşti
pământul trecut la stat, casa naţionalizată, vitele nicăieri şi copiii
împrăştiaţi în cele patru zări. Nimeni n-o să aibă milă şi copiii sunt
încă mici. Acolo în Delta Dunării am stat de vorbă cu oameni fugiţi
din Basarabia şi Rusia şi cum s-a întâmplat la ei aşa o să fie şi la noi.

266
Armata Sovietică va sta în ţara noastră până când se distrug partidele
politice, se naţionalizează fabricile şi uzinele, până când se vor
distruge gospodăriile particulare ţărăneşti şi se vor înfiinţa în toată
ţara ferme de stat şi colective. Înţelege şi tu că-ţi vorbesc omeneşte
ca la un neam.
- Spuneai că muncitorii sunt la putere acum şi că după ce pun
mâna pe putere şi fabrici o să vină şi în Făgăraş şi-o să înfiinţeze
colective. Aşa este?
- Aşa este; clasa muncitoare este forţa conducătoare.
- Ce drept au muncitorii să forţeze ţăranii să facă cum vor ei?
De ce nu sunt lăsaţi în pace ţăranii să-şi facă ei colective, chiaburi,
secretari? De ce? După ce se vor face colectivele o să vină
muncitorii, prin activiştii lor şi-o să ne înveţe cum se lucrează
pământul, cum se cresc animalele şi tot ei ne vor pune taxe, preţurile
cerealelor şi a animalelor, iar noi ţăranii nu vom avea nici un cuvânt
de spus ci numai să robim în sărăcie. Tu cumnate Dumitre te faci
vinovat faţă de ţărani că eşti unealta, eşti coada de topor a
muncitorilor. Ei, muncitorii te vor răsplăti şi de aceea trădezi ţăranul,
pentru că nu ai fost în stare să fii ţăran. Mai sunt proşti ca tine care se
vor căţăra în cârca ţăranului priceput şi harnic şi împreună cu
muncitorii o să aduceţi foametea, sărăcia în ţară. Zii mai bine cu
şerpii!
- Îmi ridic ochii către norul cu şerpi, dar până acolo zăresc pe
crăcile zălogului o sumedenie de reptile negre care speriate de
zgâlţâitul crăcilor îşi dădeau drumul în apă, nimereau peste mine şi
dispăreau în stufărişuri. Anul următor a fost inundaţie mare şi toate
jivinele nezburătoare din bălţi se îngrămădeau pe palma de grind mai
înalt, scorburile sălciilor colhăiau de şerpi, de prin casă îi dădeam
afară cu mătura.
- Nu sunt veninoşi?
- Nu sunt periculoşi, te sperii ca prostu.
- Şi mai departe cum a fost?
- Se pare că tot răul merge spre bine. De pe plaur un moş mi-
a întins un ghionder şi m-a salvat. Moşul ăsta…
- Credeam că o zână, că ciuciubat cum eşti tu o speriai…
- Moşul ăsta… moşului ăsta îi port eu multă recunoştinţă, că
de nu era el…

267
 - „Te-am văzut, îmi zice moşu, când ai dispărut în stuf şi
după aceea am zărit turma de mistreţi fugind de pe plaur, pe aceeaşi
cărare, credeam că v-aţi întâlnit şi mi-era teamă să nu te găsesc cu
maţele împrăştiate prin stuf. Măi creştine te văd cum te zbaţi cu
necazurile de când ai venit la Tatanir. Casa în care stai este a mea.
Stai sănătos că nu te dă nimeni afară şi nici n-o să-ţi cer socoteală.
Măi Dumitre tu ai fost momit şi păcălit de te-ai răznit încoace, ori că
ai fost de mare nevoie. Delta asta a fost din cele mai vechi timpuri un
refugiu în caz de nevoie şi din România dar şi din alte ţări. Românii
şi ruşii s-au apucat de pescuit şi creşterea animalelor dar grecii,
evreii, englezii şi alţii s-au îmbogăţit în portul Sulina jefuindu-ne ţara
şi deci şi pe noi. Pe aici pe la Sulina se scurgeau multe bogăţii din
ţară.
Tot ascultând la moş, trăgând cu urechea la mistreţi şi luând
seama pe unde calc nici nu am băgat de seamă când şi pe unde am
ajuns pe marginea unui canal.
- Aici stau eu, a continuat moşul, dezbracă-te, spală-te şi
scoate lipitorile de pe picioare, vezi că trebuie să ai şi pe la subsuori.
Nu trage de ele că-ţi spintecă pielea cu ventuza ce s-a fixat de tine şi
pe unde-ţi suge sângele şi-ai să te infectezi. Dă-le câte o palmă şi se
desprind singure. După aceea intră în colibă, ai să găseşti nişte haine
acolo. Până atunci e gata borşul de peşte şi mămăliga. Cât oi mai
putea face rost de mălai e bine. Mulţi nu-l au şi mănâncă ştiucă în loc
de pâine şi mămăligă, se umflă şi mor. Poate o trece urgia războiului
şi s-or întoarce oamenii pe la casele lor că e rău în pribegie. Mie să-
mi zici moş Panu. Mă cheamă Panait, dar mi se spune Panu. Să nu
spui la nimeni că m-ai văzut şi nici să nu le arăţi drumul, că nu vreau
să dau ochii cu jandarmii lui Antonescu până se va termina războiul.
Am auzit că i-a întors ruşii pe nemţi. În curând îl vom prinde pe
Hitler, tartorul răutăţilor, Antonescu, Horti şi Musolini. Atunci va fi
pace numai că… Numai să nu vină englezu şi americanu peste noi că
ăştia sunt puternici. America, Anglia şi Rusia s-au înţeles, dar s-a
mai întâmplat ca din înţelegerile astea să se aleagă praful…
Tu, Dumitre ai de ales, să trăieşti omeneşte aici, să rămâi sau
să pleci. Ţie îţi va veni greu să mai înveţi cum se trăieşte în deltă,
copiii tăi se vor învăţa. Dacă vrei te pot povăţui şi ajuta ca să nu-ţi
mai fie aşa de greu, dar viaţa aici este grea, grea de tot. Mulţi au
venit la un trai lesnicios şi puţini au rămas. Acum deodată poţi să te

268
ticăloşeşti, să prinzi animalele oamenilor fugiţi şi să le vinzi armatei.
Armata asta luptă împotriva ruşilor şi dacă ei înving, oamenii se vor
întoarce şi-ţi vor cere socoteală. Vezi tu cum faci şi dacă te porţi
omeneşte, eu şi alţii de pe aici ascunşi ca şi mine, te vom ajuta cum
vom putea şi noi. Majoritatea celor din deltă sunt ruşi ucraineni, alţii
sunt lipoveni, tot ruşi, dar nici ei nu ştiu care le este locul de baştină.
Sunt în deltă şi sate de români. Eu sunt din Vrancea, adică bunicii
mei sunt de acolo, eu m-am născut aici. Ziceau bunicii că era greu în
Vrancea, greu este şi aici. Peste tot trebuie să trudeşti pentru hrană.
Când se găsesc alţii să ţi-o ia este şi mai greu.
Cei fugiţi, a continuat moş Panu, şi-au uns bărcile cu catran
şi le-au scufundat prin bălţi, plasele de pescuit le-au ascuns pe plaur
şi lumea aşteaptă pacea. Dacă vrei să cunoşti oamenii de pe aici vino
sâmbătă seara şi pleci duminică, tot spre seară. Acum te duc eu cu
barca ca să-ţi arăt drumul.”
Şi am plecat cu barca, măi cumnate Ioane, pe canalul de
lângă colibă. Canalul era aşa de îngust încât nu se putea trage la
vâsle, deşi barca era micuţă. Era aşa de uşoară încât un singur om o
putea trage pe plaur până la altă gârlă sau ghiol. Gârla pe care
mergeam era săpată în plaur şi stuful era aplecat peste apă încât cu
greu te puteai strecura pe ea împingând barca cu ghionderul. Înainte
de a se termina gârla pe marginea plaurului lătra un câine.
- „Dulăul, a zis moş Panu, îmi dă de veste dacă se apropie un
străin şi-l cunoscu după lătrat dacă sunt oameni cunoscuţi sau străini.
Dacă sunt autorităţi ca jandarmi, primar şi alţii ca ei mă urc în
bărcuţă, iau cu mine arma de vânătoare, o traistă cu mălai, sare, oţet,
pologu şi dispar de la colibă. De la distanţă, dintr-o salcie
supraveghez gârla şi coliba, mă folosesc şi de ochean, şi aştept la
distanţă până pleacă. De la începutul războiului şi până acum m-au
căutat jandarmii o singură dată. Prin Delta Dunării se ascund mulţi
dezertori din armata lui Antonescu, comunişti, soldaţi sovietici
paraşutaţi în spatele frontului şi jandarmii mă caută să le spun pe
unde sunt ascunşi. Dacă nu le spun, mă torturează până mă omoară.
Jandarmii au mai omorât câţiva de pe aici.”
Gârla s-a terminat într-un ghiol, dar între ghiol şi gârlă erau
mai multe fultane de stuf încât şi dacă ştiai unde-i gârla tot îţi venea
greu s-o găseşti. Trebuie să ştii, Ioane, că Delta Dunării în majoritate
este formată din apă şi doar câteva grinduri. Pe apă plutesc plaurii,

269
un fel de insule plutitoare, mari de zeci de hectare. Plaurul este
format din stuf. Stuful are două feluri de tulpini, unele cresc înalte la
suprafaţă, până la doi, trei metri, iar alte tulpini sunt groase ca pe
mână, goale pe dinăuntru şi acestea se încâlcesc la suprafaţa apei, din
ele dau mustăţi de rădăcini şi se formează o încâlceală plutitoare.
Plaurul este gros cam de jumătate de metru şi aşa de solid încât
mergi pe el de ai impresia că eşti pe uscat, merg şi vacile şi caii.
Acum înţelegi ce înseamnă o gârlă tăiată în plaur. Se taie plaurul cu
joagărul şi sub el se găseşte apă. Acolo unde am intrat din gârlă în
ghiol, moş Panu a băgat la fundul ghiolului o cange cu care a agăţat o
barcă. Amândoi am tras-o la suprafaţă, i-am scos pietroaiele din ea şi
mi-a dat-o mie.
- „S-o foloseşti sănătos Dumitre şi când oi putea să mi-o dai
înapoi.”
Mi-a mai dat câteva vârşe şi o setcă. În continuare am
pescuit pentru hrană. Toamna prindeam câteva vaci şi le dădeam pe
porumb şi grâu. Mă duceam sâmbăta seara la coliba lui moş Panu,
unde am cunoscut un om, pe urmă şi alţii şi acolo în inima deltei am
cunoscut eu comuniştii şi biblia lor.
- Comuniştii sunt credincioşi!...
- Au şi ei credinţă, dumnezei şi biblii.
- Dumnezei; nu unul ca la noi!
- Trei; Marx, ăsta-i englez sau neamţ, nu ştiu sigur, Engels,
tot german şi Lenin. Ăştia au scris mai multe cărţi şi din toate s-a
făcut una singură, ideologia comunistă. Ideologia asta, noi putem să-i
zicem politica comunistă, arată mai întâi că muncitorii şi ţăranii,
urmaţi de celelalte pături sociale, reprezintă o forţă uriaş, dar că este
exploatată de o minoritate bogată. Politica comunistă învaţă
muncitorii şi pe ceilalţi cum se organizează un partid şi funcţiile lui,
drepturile şi obligaţiile unui comunist, cum se ia puterea din mâna
bogaţilor şi apoi cum trebuie să funcţioneze o societate socialistă şi
în devenire comunistă. Moş Panu m-a propus şi am devenit membru
de partid în organizaţia de acolo. Tu Ioane cu cine eşti?
- Bag de seamă că nu pot fi cu voi, mă consideraţi bogat şi
trebuie să fiu distrus, mai ales că am fost cu ţărăniştii şi liberalii.
- Şi cu legionarii…
- Nu, cu ăştia nu am fost.

270
 - Ia dă fotografia aia unde sunteţi pozaţi în cămăşi verzi, cu
diagonale, pistoale şi steag.
- Stai s-o caut, că nu mai ştiu pe unde le-a pus Fănica, parcă
la grindă le ascundea de copii… A, da, uite… Asta-i cu legionarii…
- Ei vezi, şi mai zici că nu ai fost cu ei!...
- Nu am fost, dar voi o să ziceţi că da şi-o să mă înfundaţi…
- Fotografia arată singură, uite-i pe cei trei legionari. Odică,
Zachiu, Dumitrache şi tu Ioane… Ei ce zici?
- Că tu şi alţii ca tine sunteţi nişte proşti. Fotografia spune
singură, numai să vrei să te uiţi la ea. Cei trei au fost legionari, au
fost trimişi pe linia întâi şi nu s-au mai întors. Tu nu ai de unde să ştii
că erai plecat în Delta Dunării unde te făceai comunist. Şi ce dacă te-
ai făcut! Dacă vin oamenii să te omoare e bine? Dar uite că eu nu am
fost legionar şi voi o să mă omorâţi.
- Tu trebuie să dovedeşti că nu ai fost şi nu văd cum, că
fotografia asta a fost găsită la văduvele celor trei, iar organizaţia de
bază din sat are sarcina de a-i demasca pe toţi legionarii şi
simpatizanţii lor.
- Nu prea am cum să dovedesc că cei trei au murit pe front şi
în maşina aia m-au văzut şi alţi oameni că era în ziua mare.
- Care maşină?
- Legionarii organizaseră în sat o adunare de a lor, la care nu
am participat că doar nu eram de-a lor.
- Şi cum ai ajuns în cămaşă verde şi fotografiat cu ei?
- Cu o săptămână înainte Fănica a avut o criză… Am dus-o
cu căruţa la Tulcea. Avea furii şi am fost nevoit s-o leg. Era mai
mare ruşinea să merg cu ea legată în căruţă prin toate satele. Vorbea
fel de fel de măscări şi am fost nevoit s-o leg şi la gură. Era s-o omor
că legătura i-a împins limba în gât şi se sufocase. Trebuia să mă duc
la Tulcea să văd dacă şi-a revenit, că de nu trebuia s-o duc la Brăila
sau Bucureşti. Nu puteam să plec cu căruţa că nu aveam unde s-o las
la Tulcea. I-am zis lui Zachiu, că-mi era neam, să mă ia şi pe mine.
Zachiu a vorbit cu căpitanul lor şi acesta a zis că nu poate deoarece
nu am uniformă verde. Şeful de post era jandarm, dar legionar şi cum
eram în relaţii bune l-am rugat să-mi dea o cămaşă, diagonală şi
şapcă, dar fără pistol. Dacă te uiţi bine ai să vezi că îmbrăcămintea
mea nu este ca a legionarilor. Aşa am ajuns eu la Tulcea cu
legionarii, îmbrăcat cu hainele şefului de post. La Tulcea m-am

271
dezbrăcat şi m-am îmbrăcat în ale mele, m-am dus la spital, am luat-
o pe Fănica şi am dus-o la Brăila.
- Să te gândeşti, cumnate Ioane, la martori care să
dovedească ce-ai spus că altfel nu te văd bine.
- Deocamdată trebuie să mă gândesc cum să mă duc la
Bucureşti la Spitalul Central că e rău de tot cu Fănica. Are o scurgere
de sânge care nu se poate opri şi i s-au blocat şi rinichii. Fata cea mai
mică, Lenuţa, e de ţâţă şi-o tâtârie ăştia mai mari pe la femeile din sat
care au sugaci. Cu cine las copiii, casa, animalele şi câmpul? La
astea trebuie să mă gândesc eu acum…”

- Cetăţene Toma Radu, până la urmă ce s-a întâmplat cu

mama dumitale?
- Intrasem la liceul de marină şi într-o zi am fost anunţat că
mă aşteaptă tata la poarta portului. M-am dus şi tata mi-a spus că
mama a murit la Bucureşti. Tata nu ne-a spus niciodată unde a
înmormântat-o şi nici cum s-a întâmplat. Toţi fraţii şi surorile suntem
îndureraţi că nu ştim mormântul mamei.
- Şi totuşi cum o fi fost!
- Medicii sunt interesaţi să păstreze unele cadavre pe care să
facă disecţii, să vadă cauza morţii din motive necunoscute. Studenţii
de la medicină fac şi ei disecţii pe cadavre. Creierul poate să
reprezinte o piesă de muzeu, păstrat în vreun borcan cu spirt sau
formol. Putem să ne închipuim orice, chiar şi o incinerare…
- A avut moş Ionică puterea să tăinuiască până a murit!
- Faţă de copii a avut puterea asta. Am încercat să aflu câte
ceva de la neamurile apropiate, mai ales de la cei care l-au ajutat pe
tata s-o ducă pe mama la spital, că numai legată o puteau duce şi nu
am putut afla nimic.
- Tovarăşe Toma Radu, am considerat că e bine să te ascult
pe larg, să am răbdare, să cumpănim bine lucrurile şi asta din două
motive. În primul rând pentru că dumneata eşti absolvent al liceului
de marină cu calificativul „bine” apoi te-ai îmbarcat în marina civilă
fluvială. Ca ofiţer stagiar ai susţinut un examen la „Căpitănia
Portului Galaţi” în urma căruia ai obţinut brevet de ofiţer fluvial. În
continuare ai funcţionat ca ofiţer fluvial pe diverse nave şi când mai

272
aveai nevoie de o vechime de şase luni ca să dai examen pentru
brevet de căpitan ai dat examen la Facultatea de Biologie din
Bucureşti, ai luat şi acest examen şi ai devenit student. Ca student ai
învăţat bine şi ca urmare ai obţinut bursă şi câtva timp chiar bursă de
merit şi ai terminat facultatea obţinând diplomă de licenţiat în
biologie cu media nouă şi douăzecişicinci. Absolvenţii cu medii mari
au fost repartizaţi în învăţământul superior cadre didactice,
cercetători, ministere şi alte posturi importante. Dumneavoastră de ce
nu aţi fost repartizat într-o asemenea instituţie?
- Stan!...
- V-a devenit drag Stan!...
- Să vină şi să mă schingiuiască, să mă asasineze căci asta
doriţi. Pe de o parte-mi cereţi să vă răspund sincer la întrebări şi pe
de altă parte, dacă o fac, mă acuzaţi şi mă daţi pe mâna gorilelor.
Ştiţi bine ce s-a întâmplat în viaţa politică, economică şi culturală a
ţării. Ştiţi… Eu nu am minte mutilată, nu sunt infirm mintal şi
vorbesc liber, prin dreptul uman la exprimare liberă… Încetaţi cu
provocările… Stan!...
- S-o luăm cu binişorul… ce ziceţi domnule doctor?
- Cu binişorul!... Care binişor!... Măruntaiele strivite, dinţii
sparţi, limba sfârtecată, mintea ameţită, Stan… Ce vreţi de la mine?
Nu am activat împotriva partidului, am răspuns doar la întrebările
colonelului Corcoduş care m-a înşelat, Stan… Pe Stan vă bazaţi, pe
gorilele dezumanizate care distrug iniţiativa şi gândirea personală.
Cât… cât o să mai puteţi mutila minţile oamenilor?
- Să revenim la repartiţia după terminarea facultăţii.
- Liceul de Marină a fost de fapt o Şcoală Medie Tehnică de
Marină. Absolvenţii acestor şcoli tehnice nu aveau dreptul să dea
examen de admitere pentru învăţământul superior decât după ce au
avut o vechime de trei ani în câmpul muncii. Eu am dat după patru
ani şi am picat. S-au întâmplat două evenimente importante; primul
om a zburat în cosmos şi revoluţia din Ungaria.
- Contrarevoluţia, Stan!...
- Da, contrarevoluţia că a fost înăbuşită în sânge prin
Tratatul de la Varşovia şi cu tancurile ruseşti… Stan!...

273
 - Anul următor, tovarăşe colonel Corcoduş, am dat din nou şi
am luat. În această perioadă evenimentele din Ungaria au avut
influenţă şi la noi, respectiv s-au dat două feluri de examene, da, la
două categorii de candidaţi.
- Cum s-a întâmplat?
- S-au împărţit locurile procentual; nouăzeci la sută a fost
pentru fiii de muncitori şi ţărani colectivişti, fii cu dosare ca lacrima
şi zece la sută pentru restul lumii. Deci, un fiu de muncitor a
concurat pentru unul din cele nouăzeci de locuri şi restul lumii pentru
un loc din zece.
- Era vorba de repartiţia de la sfârşitul facultăţii…
- Cam aşa ceva a fost şi atunci… s-au făcut două categorii de
repartiţii. Întâi toţi absolvenţii am fost chemaţi în amfiteatru Voinov
şi ni s-a adus la cunoştinţă că douăzeci de absolvenţi, din optzeci, au
fost repartizaţi în învăţământul superior şi instituţii de cercetare.
Aceşti douăzeci de absolvenţi nu erau dintre cei cu mediile cele mai
mari, cu dosare doldora de origine sănătoasă, adică muncitorească,
membri de partid, pile socialiste… Ceilalţi am fost trimişi la a doua
repartiţie, care s-a făcut în ordinea mediilor. Eu am fost mulţumit că
am reuşit să termin facultatea.
- Cum de nu te-au dat afară din facultate!
- Între timp moş Ionică se strecurase într-o clasă ce-i
aparţinuse; i s-a făcut cinstea să fie primit în colectiv.
- Ai primit repartiţie la liceul din Jurilovca profesor de
ştiinţele naturii, unde ai fost un profesor bun, ţi-ai dat definitivatul şi
te-ai apucat şi de cercetare. În această perioadă ai publicat cinci
lucrări ştiinţifice despre biologia unor vieţuitoare. După cinci ani de
învăţământ te-ai înscris la examenul de concurs pentru ocuparea unui
post de cercetător la staţiunea de biologie din Brăila. Ai reuşit şi la
acest concurs şi-ai continuat cercetarea. La Brăila ai publicat mai
multe lucrări ştiinţifice, te-ai înscris la concursul pentru doctorat, l-ai
luat, şi-ai susţinut examenele, ţi-ai susţinut teza după care ai devenit
doctor în biologie. Te-ai transferat la Staţiunea de Biologie Sulina
unde ai continuat să cercetezi şi să publici.
Toate cele enumerate de până acum dovedesc că ai fost
apreciat pozitiv de către partid şi ţi s-au oferit condiţii bune. Asta în
primul rând, în al doilea în viaţa dumitale apar nişte lipsuri mari şi

274
după cum rezultă din cele ştiute până acum, având în vedere şi
reclamaţia pentru care te-am arestat, ai ajuns până la aţi trăda ţara.
- Tovarăşe colonel Corcoduş, până aici, nu am fost, nu sunt
şi nici nu voi fi trădător de ţară…
- Să enumerăm totuşi lipsurile dumitale, cele dovedite şi cele
nesigure, bănuite. La data de treizecişiunu octombrie 1963 vă
căsătoriţi cu Toma Ruxandra, la Jurilovca. În anul o mie nouăsute
şaizeci şi opt părăsiţi învăţământul şi totodată soţia şi copilul. Pe data
de nouă septembrie omienouăsuteşaptezecişicinci soţia introduce
acţiune de divorţ acuzând că aveai o atitudine violentă faţă de ea,
insultând-o şi provocând dese scandaluri în familie şi că după
părăsirea domiciliului ai contractat un concubinaj, din care au
rezultat şi doi copii minori. Judecătoria Babadag hotărăşte desfăcută
căsătoria din vina exclusivă a lui Toma Radu. Este aşa?
- Este, cu excepţia că vina este a ei.
- Vinovăţia ei trebuia s-o dovedeşti la judecătorie… Mai
departe; La Brăila ai contractat un concubinaj cu o altă femeie,
relaţie din care ai şi doi copii. Ai trăit cu concubina din o mie
nuăsute şaizeci şi opt şi până în patru iulie o mie nouăsute şaptezeci
şi şase când v-aţi căsătorit. Opt ani ai trăit necăsătorit cu o femeie, ai
făcut şi copii. Este o vină, nu?
- Legea mi-a dat voie.
- Moral este o vină. Mai departe. După patru ani, a doua
soţie înaintează acţiune de divorţ cu motivele: bătăi, scandaluri şi
altele. Judecătoria Tulcea admite acţiunea de divorţ din vina soţului
pârât, încredinţează copiii minori mamei, te obligă la plata pensiei de
întreţinere a copiilor, la plata cheltuielilor de judecată. După doi ani
te recăsătoreşti a treia oară… Pe de altă parte ai avut legături
prieteneşti cu persoane care au trădat ţara. Să le reamintim. Cei doi
colegi de la liceu care au fugit pe un vapor panamez şi au fost prinşi
în China, cu cei care s-au constituit într-o bandă organizată şi care au
spart casa de bani, au jefuit un magazin. Să vedem mai încoace… Ca
student ai avut relaţii prieteneşti cu unii colegi care ulterior au fugit
în străinătate ca academician Rudescu Carol, aţi lucrat, cercetat
împreună flora submersă din Delta Dunării şi apoi s-a retras în
Austria, Fhun Ion, a editat fauna RSR, reptile, păianjeni şi altele,
plecat tot în vest. Îi aduceai şopârle, te îndruma la cercetarea
amfibiilor, Zaharcu Marian, venea la Jurilovca, îl găzduiau, îl

275
însoţeai pe teren şi a şters-o în Israel şi de aici în Canada. Rădulescu
Metodiu, cercetător la Institutul de Cercetări Marine din Constanţa,
legături prieteneşti, vizite, discuţii, chefuri, schimb de lucrări
ştiinţifice, dezertor în Franţa, Caragea şi alţii.
- Daţi-mi voie, onorabile, să mai adaug şi eu câteva merite…
relaţii de simpatie cu laureaţi ai premiului Nobel; Solzeniţi…
Zaharov, Pasternak, şi…
- Şi ce!
- A fost unul care a refuzat, Sartre. Am mai avut relaţii de
simpatie cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi cu alţii, dar…
- Dar ce?
- Nu am avut posibilitatea să citesc ceea ce au scris, căci…
- Căci ce!
- Stan… Brutele, gorilele s-au aţinut cu măciuca la cenzură
şi nu au fost publicaţi, decât aşa câte o şoaptă ici, acolo…
- Eşti fiu de chiabur, puşcăriaş, ai rude în America şi altele…
Este aşa? sau nu este!...
- În parte şi ce dacă este!... În definitiv noţiunile de bine şi
rău coexistă. Noţiunile sunt de natură biologică şi societatea
omenească, latura ei morală, ar vrea să fie numai bine şi nu e rău să
fie aşa, numai că este şi noţiunea de rău. Un copil în devenire un om
de nădejde familiei şi societăţii este înclinat, prin însuşirile înnăscute,
să fure, să mintă, să chiulească… În definitiv din frecuşul ăsta dintre
bine şi rău contează să rezulte că un om reuşeşte să-şi obţină cele
necesare traiului, să închege o familie şi să se integreze în societatea
în care trăieşte. Ce-i rău în asta!...
- Eu, colonel Corcoduş, sunt pus în situaţia de a rezolva
concret, de a şti care sunt greşelile dumitale şi de a înainta procu-
raturii dosarul cu fapte, cu fapte dovedite.
- Şi Stan, Stan ce rost mai are?... Dacă chiar doriţi să aflaţi şi
să dovediţi, Stan trebuie să dispară.
- Să dispară Stan!... imposibil!...
- Aşa este, … imposibil. Păi dacă o să dispară Stan cum o să
mai dovediţi dumneavoastră… Când a început revoluţia în Cuba, cei
care au început-o şi erau prinşi, ştiţi ce le făcea Stan?
- Stan în Cuba!
- Ei… stanii lor, le smulgea testiculele la revoluţionari…
Stan de aici, îngeraşul ăsta, mi-a pisat testiculele cu spiţele de

276
bicicletă. E ceva mai rafinat decât cei din Cuba… Dovediţi, nu am
fugit şi nu am ajutat pe nimeni s-o facă. Nu am participat la furt, nu
am cunoscut intenţia de a fugi a lui Caragea, nu am trădat nici un
secret de stat. Am scurtat-o pe cât am putut.
- Nici aşa nu merge. Trebuie să avem răbdare, să discutăm,
poate reuşim să scoatem adevărul la iveală, acel adevăr pe care-l
ascunde orice vinovat. Un fiu de muncitor, membru de partid, care
munceşte cinstit şi ajunge ca dumneata reprezintă o mândrie a
partidului. Dacă dumneata ajungi academician şi ne reprezinţi ţara,
cum să aibă partidul încredere în aşa om!...
- Comunismul are şi el idealismul şi romantismul lui. Şi-a
făcut un erou clasic, un şablon, unde trebuie să intre fiu de ilegalist,
membru de partid, muncitor, silitor, cinstit, patriot, revoluţionar şi
altele… Ei bine, eu nu intru perfect în şablonul ăsta; fiu de chiabur,
puşcăriaş, divorţat, relaţii dubioase şi altele…
- Nici partidul nu ţine cont când este vorba de cioban, ţăran,
muncitor de rând, dar când este vorba de promovare, de munci de
răspundere atunci când se selecţionează cu grijă, căci la un director,
secretar al organizaţiei de bază, şef contabil, securitate, armată,
ştiinţă, de un om la un loc de răspundere depind mulţi oameni,
bugetul, secretele, industria, agricultura şi aşa mai departe. Nu putem
lăsa soarta ţării la întâmplare.
- Da, aşa este, dar ce aţi spune dumneavoastră tovarăşe
colonel Corcoduş dacă am inversa puţin rolurile, adică să vă pun eu
nişte întrebări şi dumneavoastră să răspundeţi sincer, fără eschive.
Măcar pentru o jumătate de oră? S-ar putea să nu se ştie ce discutăm
dacă închideţi jucăriile de înregistrare nu se mai consemnează ce
vorbim, e la îndemâna dumneavoastră!...
- Să încercăm, sunt şi eu curios să vedem cam ce iese.
- Deci, sunteţi de acord şi pot să încep?
- Da.
- Cetăţene Corcoduş, când s-au trecut unii plugari la
categoria chiaburi, din criteriile de trecere a fost şi faptul dacă la
muncile agricole s-a folosit mână de lucru cum ar fi argaţi, servitori,
zilieri… Aşa este?
- Da.
- Acum, după patruzeci şi ceva de ani de socialism, cadrele
de conducere ale partidului folosesc la domiciliu şi în alte scopuri

277
servitorii, servitoarele… De ce aceste persoane nu sunt trecute la
categoria exploatatori?
- Întrebările dumneavoastră, tovarăşe Toma Radu, sunt
periculoase şi încep să regret că am inversat rolurile!...
- Mai continuăm sau chem stanii cu sacii de nisip ca să vă
piseze bine pe dinăuntru şi să nu lase urme pe dinafară şi ca să se
poată da decizia de deces – stop cardiac. Să aducă şi spiţele ca să
zdrobească testiculele, ţâţele, ce ziceţi continuaţi să vorbiţi sincer şi
nesilit de nimeni?
- Să mai încercăm…
- V-am spus că după ce am terminat liceul în mod firesc ar fi
trebuit să fiu îmbarcat pe unul din cargourile ţării noastre ca ofiţer
stagiar şi în continuare aş fi putut să devin comandant. Nu s-a
întâmplat aşa, am fost aruncat la Dunăre, nepregătit… Parte dintre
colegii meu au fost repartizaţi la mare, ei erau fii de muncitori,
membri de partid, ilegalişti şi aceste odrasle au spart casa de bani, au
jefuit un magazin universal, au fugit în străinătate… Ei au jefuit şi
trădat concret, de ce nu acuzaţi soiul acestor odrasle şi vă legaţi de
mine pe ceea ce vă închipuiţi că aş putea face? Mai continuăm?
- Da.
- Deci, după terminarea liceului am fost repartizat la
navigaţia fluvială Giurgiu unde urma să fiu îmbarcat pe unul din
vasele fluviale. Aveam o repartiţie pentru Giurgiu. Oraşul era
localitate de frontieră şi ca să ajung acolo trebuia şi am mers la
miliţia Măcin ca să-mi dea aprobarea, vă amintiţi, ca şi tatăl meu.
Miliţia din Măcin nu mi-a aprobat, ba mai mult m-a bătut, da, aşa a
fost, m-a dat afară lovindu-mă cu cizma. Precum am mai spus am
ajuns la Giurgiu, dar ilegal, păcălind miliţia care controla trenurile şi
gara. Nu mi-a folosit la nimic că nu am fost angajat fără aprobare de
intrare în zona de frontieră şi iată-mă şomer fără să fi fost vreodată
angajat. În perioada asta tatăl meu umbla şi el cu casa în spinare,
cum am mai spus, văcar, hamal… nu aveam unde să dorm, ce să
mănânc… Am încercat să mă angajez pe la diverse întreprinderi din
ţară dar când îmi vedeau diploma de absolvent a liceului de marină
nu mă angajau şi mă trimiteau la vapoare. Am umblat fără nici un
rost patru luni, căci m-am îmbarcat totuşi în decembrie pe un
remorcher la Brăila. În această perioadă am mâncat pe la neamuri,
dacă-şi dădeau seama de situaţia disperată în care mă găseam şi mă

278
invitau la masă. Am uitat să vă spun că de la începutul lui iulie, când
terminasem liceul şi până la sfârşitul lui august, când trebuia să mă
prezint la Giurgiu, am lucrat ca muncitor necalificat la Canalul
Dunăre-Marea Neagră, la prima încercare de construire. Acolo, la
Capul Midia, unde începuse construcţia bazinului portuar, eram la o
betonieră, care era montată la înălţime pe o platformă. Din salariu
îmi plăteam cantina, dormitorul şi din ce mi-a mai rămas am trăit
cele patru luni şi iată cum; Mi-am plătit mijlocul de transport pe ruta
Constanţa, Giurgiu, Măcin, Iaşi, Cluj, Hunedoara… şi-mi cumpăram
zilnic câte o pâinică neagră pe care o împărţeam în trei. La Cluj mă
duceam în cimitir şi culegeam de prin frunzar mere, nuci, prune şi le
adăugam chibzuit pe lângă bucăţica de pâine. Dormeam prin sălile de
aşteptare, pe unde nimeream. Am cerut o audienţă la Ministerul
Transporturilor şi mi-a aprobat să mă îmbarc la agenţia Brăila. M-am
îmbarcat pe un remorcher pe la sfârşitul lui decembrie. Remorcherul
deservea o dragă în bazinul portului Brăila. Draga scotea nămolul de
pe fundul bazinului şi-l vărsa într-o şalandră, un fel de şlep, care avea
pe partea de jos două porţi metalice. Când se umplea şalandra,
remorcherul o scotea în mijlocul Dunării şi acolo, cu ajutorul unor
vinciuri, se deschideau porţile, nămolul aluneca în mijlocul fluviului,
apoi se închideau porţile, nămolul aluneca în mijlocul fluviului, apoi
se închideau iarăşi porţile. Căpitanul remorcherului mă dăduse pe
acea şalandră să manevrez vinciurile. Până în primăvară am obţinut
carnetul de marinar, dar aveam voie să navig numai până la graniţe,
respectiv porţiunea Dunării de la Galaţi la Călăraşi. În primăvară
remorcherul pe care eram îmbarcat a început să care şlepuri, ceamuri
şi am plecat spre Giurgiu. La Călăraşi m-a debarcat şi m-am întors cu
trenul la Brăila, am trecut iarăşi pe şalandră, la sosirea remorcherului
meu iarăşi am trecut pe el şi tot aşa, doi ani de zile. În perioada asta
mi-am luat, prin examen la căpitănie, brevetul de ofiţer fluvial şi în
continuare mi s-a dat permis să navig pe toată Dunărea teritorială,
adică de la Marea Neagră şi până la Baziaş şi aşa a rămas până am
plecat la facultate.
În această perioadă, ca secund, când ajungeam în porturile
ţărilor străine ca URSS, Bulgaria, Iugoslavia eu coboram primul pe
uscat şi mergeam la Agenţia Română, Căpitănie, Vamă şi
îndeplineam toate formalităţile coborârea echipajului pe uscat,
ridicam banii de la agenţie, asiguram încărcatul şi descărcatul mărfii,

279
aprovizionarea cu alimente… Acum vă răspund la unele întrebări şi
pe urmă am să vă trag şi la răspundere că doar am inversat rolurile,
nu?... În vreme ce eu umblam prin ţară ca să-mi găsesc un loc de
muncă, o parte din foştii mei colegi, cu origine sănătoasă, ce fuseseră
repartizaţi la mare şi care aşteptau să fie îmbarcaţi pe cargouri şi nu
ca mine pe şalandră, în vremea asta s-au dedat la tâlhării, au spart
casa de bani şi un magazin universal. Eu în cele patru luni de zile
fără loc de muncă, adăpost şi hrană nu am comis nici o infracţiune.
În continuare, după ce am fost îmbarcat, am fost de mai multe ori în
Iugoslavia şi de acolo se putea fugi uşor în Italia mai ales că ridicam
de la agenţie valută şi împreună cu paşaportul, carnetul de marinar, s-
ar fi putut fugi uşor la rudele din America. Avându-se în vedere
constituţia şi a drepturilor omului am fost şi sunt şi în clipa de faţă
persecutat şi lipsit de drepturi şi printre alţii şi dumneata cetăţene
Corcoduş te faci răspunzător pentru abuzuri, persecuţie, luarea
drepturilor şi încarcerarea libertăţii, în cazul meu mai ales a libertăţii
de gândire şi exprimare liberă.
- Cetăţene Toma Radu am greşit când am inversat rolurile şi
dacă s-ar proceda aşa în toată ţara partidul ar pierde puterea şi ne-am
duce şi noi securitatea pe copcă…

- Tovarăşe colonel, vă raportez că Bosânceanu insistă să vină

la dumneavoastră…
- Să aştepte…
- Are pielea albă şi se vede că-i e rău. Mi-e teamă să nu
moară…
- Tovarăşe Toma Radu mergeţi cu Stan şi să intre
Bosânceanu.
- Să trăiţi tovarăşe colonel, mor, ajutaţi-mă!...
- Ia loc şi spune ce necazuri ai.
- V-am spus că mor, bolnavii ca mine ştiu că li se apropie
sfârşitul şi nu vreau. Ştiţi că v-am ajutat pe dumneavoastră şi ţara şi
acum vreau să fiu şi eu ajutat. Gâfâi, nu mai am aer şi simt în corp o
sfârşeală de moarte. Daţi-mi un pahar cu apă, aşa, mulţumesc. Ştiţi,
ultima dată v-am dat pe mână traficanţii de stupefiante. Un vapor
străin a ancorat la mila şapte, era spre seară. Mi s-a părut ciudat şi m-

280
am aşezat la pândă. De pe gârla Lunga a ieşit o barcă cu doi stupi în
ea, s-a apropiat de cargou, traista a căzut în ladă, i-a pus capacu şi s-a
întors din nou pe Lunga unde avea stupina. Mi-era frică să nu
pitească traista până am ajuns la dumneavoastră. Mai ţineţi minte ce
era în traistă nu!... stupefiante, aur, dolari… Ajutaţi-mă că mor…
- Ultima dată am intervenit şi ai fost internat în spitalul
militar din Constanţa. Mai mult nu pot face. Ai vreo propunere?
- Ingineru, doctoru, ingineru ştie ceva, vă rog să-l siliţi să-mi
dea leacul că rămân fără sânge, mor, mă sufoc, nu mai am vlagă.
- Toma Radu este doctor în biologie dar nu este medic.
Legea nu-i permite să practice medicina.
- Dar se pricepe, primul a observat că-s bolnav, mi-a luat
sânge şi a văzut boala şi la microscop. Pe urmă aţi văzut că se
pricepe şi la întreruperi de sarcini.
- A pus în evidenţă faptul că scroafa este sau nu gestantă…
- S-o lăsăm baltă tovarăşe căpitan…
- Colonel…
- Tot căpitan e mai mare. Eu vă spun care-i chestiunea şi
dumneavoastră o ţineţi cu scroafa… Suntem vecini de copii şi-ntre
noi s-au ţesut fel de fel de iţe necurate. Ce credeţi dumneavoastră că
acolo în cartierul nostru există vreun om care să nu fi prins mistreţi,
lebede, să nu fi pescuit fără permis, să nu fi furat vreun juncan, scule
de pescuit, să nu facă vreo femeie sau fată mare vreun avort
clandestin!... Poate credeţi dumneavoastră că eu sunt sigur că le-a
făcut pe toate şi-ncă ceva pe deasupra. Icre de ştiucă, de morun,
contrabandă cu ţigări şi altele… Ce-o tot ţineţi cu scroafa… Ingineru
este un fel de alt om, de pe un alt tărâm, unul cu capu în nori. L-am
admis printre noi fiindcă-şi vede de ale lui, nu codoşeşte şi tot i s-a
dat foc la casă, dar asta a făcut-o fosta lui soţie, prin ţigănci. Eu am
trimis mai multe putori, plătite de mine la el să le facă analize, să le
scape de plozi, dar el nu s-a lăsat momit. A trebuit s-o forţez pe
nepoată-mea să-l convingă că-i urină de scroafă, de fapt era urină de
la fiică-sa, care-i fată, dar borţoasă, sau se temea.
- Şi cum ai forţat-o?
- Acum doi ani s-a rătăcit pe la noi un tăuraş şi nepoata l-a
învăţat cu vacile lor, i-a pus dangaua şi când s-a făcut de vreo opt
sute de kilograme l-a adus de pe grind acasă. Aveau cumetrie şi urma
să-l taie. Eu şi cu încă unul am intrat peste ei când jupuiau taurul.

281
Acum a venit la mine să se plângă că-i fiică-sa borţoasă şi i-am zis să
însceneze chestiunea cu scroafa, dar să ducă urină de la fiică-sa ca să
fie sigură că-i însărcinată sau nu şi după aceea urma furtunu…
- Care furtun?
- Eu şi dacă scap de leucemie mult nu mai am de trăit că-s
bătrân. Nu mă puteţi schingiui că-s bolnav şi nu vă convine să mor în
beciurile voastre, c-o să mă plătiţi de tânăr şi sănătos. Am şi eu
oamenii mei sus puşi. Legea nu mai are ce să-i facă la un muribund
bătrân. Nu mă mai jucaţi dumneavoastră pe degete, ci pun eu
condiţii. Dacă nu-mi plăceau femeile şi paharul eram acum
preşedinte de republică şi nu codoşul vostru. Dar tot mai am
îngropate o mitralieră şi câteva grenade… Aşa deci, faceţi-l pe
inginer să-mi dea leacul şi dacă-mi vin în fire vedem noi ce-i cu
furtunul şi cu altele… Ştiu multe şi de asta depinde şi scaunul ăsta de
colonel a securităţii statului.
- Prea te întreci cu gluma… vezi că te trimit la beciul cu…
- Degeaba tovarăşe Corcoduş, nu mă mai sperii. Asta aţi
făcut-o de când m-au dat jos de la putere, m-aţi speriat şi ameninţat.
Eu ca să trăiesc bine şi ca să nu-mi luaţi carnetul de partid am
codoşit, dar ştiam bine, acum o ştiu şi mai bine: codoşii sunt urâţi de
cei pe care îi informezi şi de lumea în care trăieşti. Şi ca să fim şi mai
aproape de adevăr eu am fost lacom. Mie personal nu-mi trebuiau
atâtea bunuri câte am agonisit. Eu căram cu caru şi femeia, copiii,
curvele împrăştiau cu şorţul, chiar mai repede decât agoniseam eu.
Am luat-o cu binişorul şi ca recunoştinţă mă ameninţaţi cu beciu şi
grozăviile de acolo. Ei bine cetăţene Corcoduş ori îl lămureşti pe
Toma să-mi dea leacul, ori îţi zboară scaunul de sub fundul ăsta gras
şi lat ca la muieri!...
- Stan!...
- Ha, ha, haa… Crezi mata că-s chiar aşa de prost să mă las
dus în beciurile voastre împuţite de hitlerişti… Ha, ha… Dincolo
peste Dunăre, ha, ha, haa, borcanele de dulceaţă… Am sesizat, am
informat acolo sus, ha, ha… auuu… mor… sânge, sânge că morr…
- Stan!
- Ordonaţi.
- Cheamă salvarea…
X

282
 - Ce are, tovarăşe doctor, ce are?, că noi nu i-am făcut nimic!
- Trebuie să-i facem transfuzie imediat şi nu avem sânge. Ne
trebuie voluntari.
- Stan, … adu aici toţi miliţienii şi grănicerii disponibili! În
cinci minute executarea!...

- Bine te-ai întors la viaţă tovarăşe Bosânceanu!

- Nu m-am întors pentru multă vreme. V-am mai spus că
bolnavii ca mine ştiu că li se apropie sfârşitul şi al meu este foarte
aproape. Dacă nu vine Toma Radu cu leacul dau colţu şi-o dă şi
scaunul tău Corcoduşe… Să vină imediat cu leacul, să vină acum.
- Să ştii nene Bosânceanu căci eu l-am apăsat pe Toma Radu.
Din cele ştiute până acum nu rezultă vinovăţia lui şi nu-l pot obliga.
Mă auzi? Nu cumva mi-ai făcut figura şi-ai şters-o! Medicul, să vină
imediat medicul… Trăieşte tovarăşe doctor?
- Trăieşte. Transfuzia i-a provocat un şoc, ca orice grefă.
Sângele străin, chiar dacă-i grupă potrivită, i-a provocat lui
Bosânceanu o reacţie de respingere, dar îşi revine şi câtva timp se va
simţi bine. Numai că nu sunt în stare să prevăd cât va dura minunea.
Uite-l că se trezeşte. Să nu-l obosiţi.
- Ţi-ai revenit tovarăşe Bosânceanu, poţi să vorbeşti?
- În butoaiele acelea sunt nişte containere mici lipite de fund.
Tot în butoaie sunt aruncate diverse cutii căpăcite şi peste tot, ca să
ducă în eroare, s-a turnat vopsea. M-am lăcomit şi i-am cerut, unui
nepot de al meu, un bidon cu vopsea. Am vopsit casa şi mă ardea faţa
şi ochii. Precis că m-am iradiat şi m-am îmbolnăvit de leucemie. Să
vină Toma Radu…
- A venit, vorbeşte-i!
- Domn' Toma, ajutaţi-mă că v-am făcut şi eu bine şi
Dumnezeu vede!
- Bine!... i-a mai gândeşte-te şi poate-i zici rău… Trebuia să
spui cum a fost cu arestarea mea dar nu te-ai grăbit. Acum eşti
bolnav şi se obişnuieşte să se menţioneze că declarantul este sănătos
şi în toate facultăţile mintale. Cine mai ia acum în seamă declaraţia
dumitale!...

283
 - Vreau să fiu întrebat şi voi răspunde ca la spovedania de
adio şi poate că domnul Toma se va îndupleca să-mi dea leacul.
Comuniştii mi l-au luat pe dumnezeu şi nu mai am nici o speranţă în
viaţa de apoi. Chiar eu i-am dat cu şutu lui dumnezeu. Sunt gata.
- Nene Bosânceanu, eu Toma Radu, ştiu totul, pentru mine
nu este nevoie să-mi spui nimic. Autorităţilor trebuie să le spui, ele
nu ştiu şi nu mă lasă în pace, deşi nu cred, că m-ai băgat într-o
încurcătură fără ieşire. Începem?
- Repede că nu am timp.
- Spune ce ştii despre incendiu?
- Se încurcă iţele şi trebuie timp şi dacă ar fi tot nu se va şti.
Dacă vreţi să ştiţi unele lucruri faceţi aşa fel să trăiesc cât mai mult şi
veţi afla şi ce nu vreţi.
- În noaptea de şase octombrie o mie nouăsute optzeci şi
şase, orele două a izbucnit un incendiu de pe partea de deasupra a
acoperişului. Eu am văzut cum s-a întins focul din creastă către
poale, a pătruns pe sub cosoroabă şi s-a întins în pod. Dacă curgea
apa la canal puteam să sting focul, dar până să aducem apa de la
Dunăre cu căldarea şi până să sosească vasul pompier, acoperişul din
stuf a ars. Eu cred că focul a fost pus pe creasta casei. Te rog să spui
ce ştii despre asta!...
- Numai să trăiesc, să fiu ascultat şi desigur să şi credeţi!...
Chestiunea cu casa trebuie să rămână aşa, să nu mai fie răscolită
povestea asta pentru că nu se poate dovedi nimic. Ţigăncile mi spus
ceva dar aşa pe departe, sub formă de ghicit şi a rezultat că cineva a
plătit să se dea foc.
- Să lăsăm incendiu şi să revenim la reclamaţie; ai informat
securitatea că-s trădător, hoţ şi altele?
- Da, eu am informat securitatea.
- De unde cunoşteai amănuntele din declaraţie, date ce se
referă din timpul copilăriei şi până acum? Mai mult, ai dat date şi
despre părinţii mei!...
- Îmi dai leacul?
- Spune…
- Cu leacul dumitale poate o mai prelungeam. Oricum tot
trebuie să mor. Ţi se trage de la fosta soţie. Când am fost prins cu
taurul înjunghiat m-am speriat şi am apelat la toate mărimile de pe
aici şi de la Tulcea, dar nu am fost ajutat. De aici mi s-a cerut să dau

284
pe cineva în gât şi la tribunal trebuia să mă apăr, să împing parale,
piei de vidră, icre negre şi să găsesc avocaţi buni. Când trăiai cu fosta
nevastă, aici ca vecini, am intrat în vorbă cu ea de mai multe ori. Am
lăudat-o că-i frumoasă şi deşteaptă şi cum era ea vorbăreaţă o
trăgeam de limbă şi aflam multe. Eu am propus-o candidată şi a fost
aleasă deputată. Când i-a fost respinsă acţiunea de divorţ eu am
sfătuit-o să ceară sprijinul partidului la Tulcea şi la recurs a câştigat
divorţul. Te-am momit de mai multe ori cu carne de mistreţ şi vită ca
să-ţi trimit miliţia economică pe cap dar ai refuzat.
- Ce interes aveai să fiu prins?
- Vroia să te vadă la puşcărie, să divorţeze mai uşor şi să-i
rămână ei toate bunurile.
- Şi de ce o făceai?
- Era frumoasă, tânără şi aş fi vrut-o şi eu. N-a vrut şi mi-a
rămas datoare. Ştiam de la ea că are fraţi şi surori jurişti. Am căutat-
o, mi-a promis că-mi asigură avocaţi buni, dar mi-a pus condiţia să te
dau pe mâna securităţii. Ea mi-a dat reclamaţia cu toate amănuntele.
- Ai aranjat cu vecina mea să-mi aducă la analiză urină de
femeie în loc de scroafă?
- Da, aşa a fost.
- După ce ai lăsat piciorul de mistreţ în laboratorul meu te-ai
dus la miliţia economică şi m-ai denunţat?
- Da, aşa am făcut. Domnule doctor, tovarăşe Toma, vecine
nu mă lăsa, ce fa…

- Tovarăşe director al Administraţiei Portului Liber Sulina,

ne-am întâlnit ca să discutăm nişte probleme de stat foarte
importante; Mai întâi cum s-a ajuns la construirea Şantierului de
dezmembrat epave?
- Lucrurile sunt încurcate, tovarăşe colonel Corcoduş. Un
afacerist din afară s-a oferit să construiască el şantierul. Am prins
ideea din zbor şi am avansat la minister propunerea să construim noi
şantierul. Ministerul a aprobat, am primit fondurile necesare,
şantierul e gata de mult, numai că şi-a băgat dracu coada. Şantierul
trebuia dotat şi cu o instalaţie puternică de prepararea oxigenului,
căci tăierea epavelor presupune tăiere autogenă.

285
 - Şi unde şi-a vârât dracu coada!...
- Instalaţia de furnizarea oxigenului trebuia să ne-o livreze o
firmă particulară din străinătate care primise o parte din costul
instalaţiei. Firma a dat faliment… Şantierul odată construit trebuie să
producă, dar nu produce nimic, în schimb amorsările trebuie să le
plătim şi nu prea avem de unde…
- Şi cum vă descurcaţi tovarăşe şef contabil?
- O firmă particulară din Italia a acumulat o cantitate mare de
reziduuri de la industria chimică şi mai ştiu de la ce industrii. Firma
trebuia să cheltuiască o sumă mare pentru neutralizarea acestor
reziduuri şi nu a făcut-o. O altă societate particulară de transporturi s-
a angajat, contra unui câştig substanţial, să preia containerele cu
reziduuri şi să le depoziteze undeva în alte ţări. Noi am admis să se
depoziteze pe platforma de tăiat epave, dolarii s-au dus, sus de tot.
Firma de transporturi, cu care am încheiat contractul de depozitare, a
dat faliment, proprietarul a dispărut şi am rămas pe cap cu
containerele şi depozitarea neplătită pe al treilea an şi se pare că n-o
să mai primim nici un ban.
- Ce măsuri a luat directorul portului?
- Se bâlbâie şi-o s-o păţească… Vara, butoaiele s-au bombat
şi de frica exploziei am început să le dăm drumul la cepuri. De trei
ani ne chinuim cu butoaiele cărându-le din hangare afară şi înapoi.
Unele butoaie au ruginit şi a început să curgă conţinutul care se
scurge în bazin. Lipite de fundul butoaielor se găsesc alte cutii
metalice închise ermetic. Nu ştim ce se află acolo şi ne e frică să le
deschidem. Marea Neagră se află numai la 500 metri depărtare de
containere. Graniţa cu Uniunea Sovietică e la circa 30 kilometri. Cea
mai periculoasă ar fi o explozie.
- Statul Român ştie de pericolul de la Sulina?
- Am primit aprobare verbală de la unele ministere, ştiu şi tac
din gură că au primit banii şi a dispărut vinovatul…
- Bosânceanu pretinde că a anunţat persoane de
răspundere…
- O fi anunţat… Se agită şi populaţia… Dacă ajunge o canti-
tate mare din conţinutul butoaielor, prin explozii sau scurgeri, în
Marea neagră pune în primejdie flora şi fauna marină, plus turismul.
În cel mai mare pericol se află Sulina.
- Să faceţi totul pentru a scăpa de butoaie!...

286
 - Nu ne ameninţaţi, tovarăşe colonel Corcoduş, că aţi ştiut, la
fel şi primăria de aici, cât şi de la Tulcea şi tot aşa până la şeful
statului. Am ştiut cu toţii pericolul dar ne-am lăcomit la bani şi la…
- Să nu răsufle că!...
- Noi nu mai putem să scăpăm de otrăvuri, trebuie să
intervină statul şi va răsufla, numai noi vom înfunda puşcăria şi chiar
executaţi. Lumea, poporul să nu se agite…
- Le astup eu gura…

- Tovarăşe Toma Radu, să revenim la oile noastre!

- Nu prea mai aveţi cu cine, tovarăşe colonel Corcoduş! Ai
dumneavoastră, vedeţi nu le mai zic gorile, au schimbat metoda
brutei cu a distrugerii psihice.
- Cum adică?
- Ce, vă mai prefaceţi că nu ştiţi, că doar dumneavoastră i-aţi
pus să mă interogheze zile şi nopţi în şir cu aceleaşi banalităţi. Cu
cine porţi legături în afară? Ce instrucţiuni ai primit? Ce secrete ai
dat şi pe cât?... Acum nu mă mai pot ţine pe picioare şi abia mai ţin
ochii deschişi. Dumneavoastră păreţi odihnit, bine hrănit, vesel, cu
bunăstare…
- Ce bunăstare?
- Ghiulul este aşa de greu că abia mai ridicaţi degetul… Mai
bine mă lăsaţi să dorm.
- Mai întâi datoria…
- Dumneavoastră doriţi să-mi vârâţi sub nas o declaraţie cu
acuzaţii de care nu sunt vinovat. Doriţi s-o semnez şi vă folosiţi de
metode diferite pentru a învinge rezistenţa mea. Mă chinuiţi în aşa
hal încât ajung la disperare şi sunt pe punctul de a mă sinucide sau a
recunoaşte ceea ce doriţi. Nu e drept, nu e uman.
- Să lămurim nişte lucruri. În hârtiile ce le-am găsit în
laborator şi la domiciliu este şi acest caiet. Ce-i cu el?
- Ecologia animalelor de Charles Elton.
- Pe dumneata nu te cheamă aşa!
- Este o traducere.
- Cine a făcut-o?
- Eu.

287
 - Unde-i cartea?
- La biblioteca Facultăţii de Biologie.
- De ce ai tradus-o?
- Sunt cărţi şi cărţi; Un roman, să zicem de aventură, poliţist,
de dragoste, îl citeşti şi după aceea nu-ţi mai trebuie. O carte de
ştiinţă o citeşti ca să ştii ce-i în ea, să mai înveţi, dar ca cercetător ai
nevoie să revii mereu la carte, să te uiţi la un capitol sau altul…
- Ce-i cu dosarul ăsta?
- Bibliografie.
- Să citim câteva nume: Molnar, Lescure, Collins, Bebak,
Eduard, Belov, Berger, Leszek, Blair, Tester, Dinesman, Gunther,
Hoch şi alţii. Ce-i cu lista asta de anglo-americani?
- Ceva este adevărat. Popoarele de limbă engleză au ecologic
vestiţi. Nu vreau să micşorez meritele biologiclor, ecologilor de alte
limbi, ci doar că eu am găsit, la cercetătorii de limbă engleză, cele
mai bune lucrări. Lista pe care aţi citit-o include şi câţiva autori de
limbă engleză. Am zis câţiva… căci Raimond I. Hoch este din Chile,
Gunther Rainer e din Germania, Dinesman G.L. din Uniunea
Sovietică şi Molnar Gy este maghiar din România.
- Semnează declaraţia că eşti anglofil!
- Nu înţeleg prea bine semnificaţia cuvintelor anglofil,
rusofil… şi mai ales ce interpretare o să-i daţi dumneavoastră!...
- Mai pe scurt înseamnă că-i simpatizezi şi te dai de partea lor.
- Asta ar fi o problemă personală, opţiunea, şi nu văd de ce
trebuie să dau o declaraţie!...
- Până la urmă tot ai să semnezi o declaraţie din care să
rezulte că eşti de dreapta… Ne găsim la sfârşitul anchetei şi pentru
tine lucrurile sunt mai încâlcite ca la început. Unele persoane, ca şi
tine, reprezintă un pericol pentru Partidul Comunist. Aceste persoane
au posibilitatea să deştepte masele, să le facă să ciulească urechile şi
la alte modalităţi de conducerea unei ţări. Orânduirile vechi sunt
compromise definitiv în ochii şi conştiinţa maselor, dar republicile
burgheze încă mai reprezintă o ispită şi ispita asta a provocat unele
tulburări în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi chiar în
Uniunea Sovietică. Roata istoriei nu se mai întoarce deoarece
evenimente arată clar că actual multe ţări trec la socialism.
Problema de căpătâi a Securităţii Statului este să vegheze ca
cuceririle obţinute cu mare greutate să nu se clatine, să nu se dărâme,

288
ci să se întărească. Persoane ca tine, chiar dacă nu au comis concret
nici o abatere, au în ei posibilitatea de a o face, de a sădi în conştiinţa
poporului neîncrederea în partid şi de a-şi îndrepta speranţa la o altfel
de orânduire. Pe aceşti oameni noi îi îngrădim, îi izolăm şi la nevoie
îi distrugem.
- Ca în China, jumătate de milion…
- Partidul Comunist trebuie să conducă ţara spre o viaţă
nouă, modernă, mai bună, mai dreaptă şi îmbelşugată. Vom face totul
ca să păstrăm cuceririle revoluţionare.
- Şi cum depistaţi aceste persoane posibil primejdioase
socialismului tovarăşe colonel Corcoduş, după ce criterii!... Ce-ar fi
să fiţi iniţiatorul lobocoagulării prefrontale…
- Ce-i aia?
- O poveste de anticipaţie ştiinţifică.
- Cine-i povestitorul?
- Vasile Voiculescu, născut 1884, decedat 1963. Medic, poet,
prozator, moralist… Îl citez pe V. Crăciun: Închis, pentru pricini
neelucidate, în august 1958, marele scriitor este eliberat la 2 mai
1962, şi se săvârşeşte din viaţă în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963,
ca peste câţiva ani, la 15 februarie 1968, Plenul Tribunalului Spresm
al RSR să „desfiinţeze sentinţa de condamnare.”
- Şi ce-i cu lobo… aia?
- O operaţie chirurgicală simplă. Mă străduiesc să-l citez pe
V. Voiculescu: Chiar în prima oră după naştere, se aşează pe capul
oricărui nou-născut, o coroniţă de tuburi încărcate cu forţe
radioactive sub înaltă tensiune. După ce se înşuruba, aparatul se
declanşa singur graţie unui sistem de referinţe automate, care arătau
cu precizie matematică locul pe unde trece din lobul frontal anterior
al creierului, către nucleii cenuşii lăuntrici, fascicolul de fibre
nervoase care face puntea între aceste sedii psihice. Prin două
găurele, opuse, ţâşnesc dintr-o parte şi din alta, străbătând oasele
frunţii, două fascicole de raze care, întâlnindu-se într-un minuscul
trăsnet radioactiv, în punctul ales, ardeau instantaneu şi total numai
sculul de fire cu pricina.
Lobul anterior frontal al creierului este vinovatul instigaţiilor
la nelinişte, neastâmpăr, răzvrătire şi aventură. Sediul nemulţumirii şi
al întreprinderilor. Sălaşul nefericirii. Mai are şi alte funcţii; proiecţia

289
individului în viitor, naşte ideile despre eu-l interior şi îndrumarea lor
spre năzuinţa de lărgire.
Cel operat pierde compozanţa emotivă a activităţilor sale
ideative ca previziunea şi viziunea interioară. Operatul pierde
ambiţiile egoiste, visurile de mărire, nu mai aspiră către necunoscut,
nu-şi mai pune întrebări. Omul rămâne capabil de orice activitate
individuală sau practică dar nu se mai gândeşte la el, nu se mai
compară cu alţii, nu mai priveşte în sus sau înainte, nu mai e
nemulţumit, emoţionat, nu mai visează. În felul acesta, tovarăşe
colonel Corcoduş nu vor mai fi nemulţumiţi, nu se vor mai face rele
şi conducătorii popoarelor vor domni fericiţi, vor muri de moarte
bună şi nu omorâţi de furia poporului. Numai că atunci va trebui să
vă câştigaţi existenţa muncind productiv, adică să produceţi bunuri
materiale şi nu ca acum să trăiţi prin misiunea de a distruge pe cei
care muncesc.
- Ce ai căutat în bazinul şi platforma de dezmembrat nave?
- Moluşte, respectiv scoici şi melci. Cu unele aspecte
ecologice ale moluştelor mă ocup eu.
- Ai dreptul să pătrunzi în întreprinderile de stat?
- În buletinul de identitate, e la dumneavoastră, se găseşte
ordinul de serviciu în care scrie; tovarăşul Toma Radu are dreptul să
se deplaseze pe întreg sectorul românesc al fluviului Dunăre şi în
apele teritoriale româneşti ale Mării Negre. Are drept de îmbarcare,
debarcare şi navigare, folosindu-se de nave şi ambarcaţiuni ale
instituţiilor de stat. În acest scop s-a dat aprobarea Ministerului
Apărării Naţionale, Unitatea Militară nr. 02802 Bucureşti, cu nr. 647
din 14.04.1989.
- Ce aţi cercetat în bazin şi pe platformă?
- Datele înregistrate momentan trebuie comparate cu cele din
trecut şi deseori lipsesc aceste date. Câteodată ni se oferă
posibilitatea să cercetăm instalarea vieţuitoarelor într-un loc nou de
viaţă: eleşteie, canale, bazine portuare. Cercetăm vieţuitoarele ce se
instalează primele, cum cedează locul altora sau convieţuiesc şi deci
succesiunea. Bazinul şi platforma de dezmembrat epave reprezintă
un mediu nou de viaţă şi am fost acolo de la început.
- Ce aţi constatat?

290
 - La început s-au instalat scoicile tinere, un individ la 2-4 mp
şi în continuare densitatea a crescut până la un exemplar pe metru
pătrat. Asta până când s-au adus butoaiele.
- Şi mai departe?
- Vara, butoaiele care se bombau erau scoase din hangare şi
duse pe marginea bazinului. Din cele ruginite şi crăpate conţinutul se
scurgea în bazin. Din acel moment apa a devenit limpede, adică au
dispărut algele microscopice şi bacteriile. Au dispărut şi scoicile.
- Aţi publicat vreo lucrare sau aţi comunicat în scris cuiva?
- Nu, nu încă, mai trebuie acumulate date.
- Pe platformă ce aţi observat?
- Înainte de aducerea butoaielor crescuse iarbă, iar după
aceea s-a uscat.
- Ce aţi mai observat?
- Un muncitor a prins o broască, a legat-o de picior cu o aţă şi i-
a dat drumul în butoi, fără să atingă conţinutul. După cinci minute a
scos-o. Era moartă, cu ochii bulbucaţi şi pielea-i devenise negricioasă.
Deşi era vară şi-ar fi trebuit să mişune tăunii, ţânţarii şi muştele…
- Nu mai erau!...
- Nu…
- Oamenii de ce nu mureau?
- Aveau cizme, halate, cască, mănuşi protectoare, toate speciale.
- Unde sunt notate datele cercetării?
- În caietul acela…
- Să vedem; numărul pe metru pătrat, data. Lipseşte locul
cercetării.
- Am să specific ulterior.
- Datele sunt notate şi prin alte părţi?
- Nu.
- De ce credeţi că au dispărut scoicile de pe fundul bazinului?
- Când am să ştiu ce conţin butoaiele…
- Nu ai fost curios să afli!...
- Ba da, dar directorul n-a fost prea încântat când i-am cerut
să-mi dea documentele din care rezulta conţinutul.
- Crezi că treburile astea de stat trebuie să le ştii!...
- Da…
- De ce?

291
 - Scoicile se hrănesc cu particule organice mărunte pe care le
filtrează din apă, ocazie cu care purifică şi limpezeşte apa. În Dunăre,
de la izvor şi până la vărsare în Marea Neagră, se scurg multe:
scursurile oraşelor, industriilor, îngrăşămintele şi pesticidele de pe
câmp, mercur şi mai ales…
- Ce?
- Radioactivitatea!... Utilizarea energiei nucleare în diverse
domenii ca: experimentarea armamentului nuclear, centralele
nuclearo-electrice, extracţia şi prelucrarea minereurilor radioactive,
sateliţii avariaţi, utilizarea izotopilor radioactivi în industrie,
medicină, agricultură, au făcut să apară în biosferă radioactivitatea
artificială. Această radioactivitate este purtată de radionuclizi şi
materialul nuclear nefisionat. Pe diverse căi ajung şi în apă, apoi se
fixează de materiile în suspensie, în sedimente şi de aici ajung în
plante şi animale. Omul, prin aer, apă şi alimente introduce în el
radionuclizi, vinovaţi principali ai cancerului.
- La noi nu se mănâncă scoicile!...
- Scoicile sunt mâncate de păsări, peşti şi…
- Asta-i treaba organelor de partid…
- Organele de partid au dat indicaţii preţioase şi ecologilor,
respectiv şi mie. Strâng plante şi animale din Delta Dunării, le usuc
şi le trimit laboratoarelor de specialitate…
- Aţi trimis asemenea plante şi animale?
- Da.
- Cui?
- Şefilor mei de la Institutul de Ştiinţe Biologice Bucureşti.
- Care sunt, cum se numesc aceşti şefi?
- Burtică N. şi Brezimasivu Gh.
- Aţi povestit şi altor persoane din Sulina?
- Pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale…
- Zici că nu divulgi secrete de stat!
- Tot ce cercetez public, deci nu este secret…
- Până la publicat este secret, cenzura nu dă voie unor date.
Stan! Aplică-i lobotomia prefrontală. Dar ce-i cu hărmălaia asta?
- Huliganii, fasciştii, strigă „jos tiranul”, „afară cu butoaiele”.
- Aplicaţi lobocoagularea prefrontală în mase, să nu mai
rămână nici unul…
- Uraa… jos criminalii…

292
 PRIPAS

Cloşca se abătuse de la regulă deoarece o altă găină se

nărăvise la mâncat ouă. Cum auzea cotcodăcit Nişcodaca îşi făcea
apariţia, cu penele de un alb-murdar printre care se intercalau alte
pene colorate în negru stropite cu buline albe şi încerca să fure ouăle
de sub cloşcă. Regula era ca o găină să se ouă şi alta să-i ia locul.
Ceea ce făcea Nişcodaca reprezenta o abatere de la regulă şi Cloşca
schimbă tactica, respectiv îşi făcu un cuibar într-un tufiş de dracilă.
După ce depuse douăsprezece ouă începu să le clocească. Pe
parcursul a douăzecişiunu de zile, cât a durat clocitu, avu câteva
necazuri cărora a trebuit să le facă faţă.
Către sfârşitul clocitului auzi ciocănituri slabe şi în
continuare mai insistente. Cloşca deveni neliniştită şi călcă pe ouă,
pe fiecare, să le crape, băgă ciocul pe sub ele, le întoarse şi
cloncănind încet comunica cu puii. tot călcând şi întorcând ouăle
văzu capul şi ciocul puiului năclăit. Alte salve de piuituri îşi
îndreptau glasurile către protectorul de deasupra. Cloşca înhăţă cu
ciocul găoacea şi-o aruncă pe margine şi tot cu ciocul scoase puiul
deasupra. Într-o zi şi-o noapte şapte bulgăraşi de aur scoteau
ciocurile de sub penele mamei, unde se uscaseră şi prinzând putere
încercau să se furişeze printre dracilă. Apar multe pericole în timpul
clocitului dar acum, cloşca, se afla într-o situaţie deosebit de dificilă.
Puii ieşiţi din găoace prinseseră putere şi foamea îi împingea printre
buruieni să-şi caute hrana. Dificultatea consta în faptul că din ouăle
care mai rămăseseră sub cloşcă se auzeau ciocănituri insistente.
Cloşca trebuia să-i aştepte, iar pe de altă parte puii ieşiţi până acum
încercau neobosiţi să evadeze după hrană. Piuitul puilor, cloncănitul
găinii atrase atenţia mai multor răpitor.
Şarpele de apă hibernase într-o gaură de împrumut sub nişte
pietroaie. După ce se prăjise la soare câteva zile părăsi pietrele
fierbinţi şi şerpui către baltă unde-l ademenea orăcăitul broaştelor.
Rămase încremenit pe malul apei printre tijele de stuf căzute, frânte

293
şi cu care semăna, până când o broască părăsi mătasea broaştei
plutitoare apropiindu-se de mal.
Broasca se propti cu picioarele din faţă pe mal. Degetele
picioarelor din spate, unite printr-o membrană, ajută la înot, dar şi la
plutit. Broasca mare de lac este un răpitor iscusit şi înghite tot ce se
mişcă, dar este şi prădat cu înverşunare. Broasca pândi câtva timp pe
linia dintre apă şi uscat, gata să facă un salt înapoi. Dacă frica este un
bun sfătuitor, foamea este duşman!... Printre crăcuţele, frunzele şi
păişurile de pe mal se mişcă ceva sub pământ împingând un muşuroi
la suprafaţă ispitind amfibia să se caţăre pe mal.
Şarpele nu vede şi nu aude bine, dar îl ajută periscopul
limbii; Strecură printre fălci două şuviţe smolite şi le tremură către
broască.
Râma înghiţise frunzele putrezite în galerie şi resturile de la
cele digerate erau împinse şi înghesuite către anus, semn că trebuie
să iasă la suprafaţă pentru defecaţie. Obişnuit, râma, ieşea afară
numai pentru a trage frunzele în galerie, pentru depusu
excrementelor, căutatul altei vetre cu frunzar unde avea să-şi sape o
nouă galerie, cât şi pentru împerechere. Împerecherea, la râmă, este
un proces destul de complicat. Indivizii sunt hermafrodiţi, însă fac
schimb de elemente sexuale mascule. Se lipesc două râme, cap la
cap, se înconjoară cu un manşon şi fac schimb de spermatozoizi.
Toate ieşirile la suprafaţă sporesc pericolul de prinderea lor şi totuşi
ies.
Prin intestinul râmelor trec anual câte 2,6 kilograme pământ
de fiecare metru pătrat de sol. Numărul râmelor poate atinge trei-
patru milioane pe hectar şi reprezintă unu-două tone greutate, deci
mai mult decât vitele ce ar putea creşte pe aceeaşi suprafaţă.
Dejecţiile pot ajunge la o sută zece tone pe hectar şi îmbogăţeşte
condiţiile fizice şi chimice ale solului. Dejecţiile acoperă continuu
suprafaţa pământului şi prin acest proces acoperă şi înfundă obiectele
arheologice ferindu-le astfel de distrugerile ce ar putea să le sufere
sub influenţa intemperiilor.
Râma scoate la suprafaţă partea posterioară a corpului şi
începe să elimine prin anus cocoloaşe de pământ negru, broasca se
apropie cu paşi furişaţi, se repede şi apucă râma; se destind şi
arcurile şarpelui şi înhaţă broasca. Broasca sare şi buşeşte ploscăit

294
apa, dar este trasă pe mal de căngile şarpelui, ancorat cu coada de
tijele de pe mal.
Şarpele de apă a înghiţit multe broaşte, câţiva şoareci, un pui
de fazan rătăcit şi ar mai fi înghiţit şi altele dacă nu i-ar fi dispărut
pofta de mâncare şi l-ar fi înghesuit o nelinişte, neliniştea facerii…
Căută şi găsi o salcie scorburoasă cu lăstăriş des la bază. Aici
mişunau masculii şi o şi încolăciră. Un şarpe, dintre cei mai zdraveni,
i se vârî pe dedesubt şi prin îndoirile meşteşugite ale corpului o
prinse ca-n cleşte de sub gât şi până sub coadă ţinând-o îmbrăţişată
mai mult timp. În timp ce prin masculul acuplat treceau tresăriri
tremurate ale transferului spermatozoizilor din punga lui către ouăle
şerpoaicei, alţi amorezi se încolăceau zadarnic peste cei doi
încercând să dea preţiosul dar al facerii. La un moment dat, şerpoaica
s-a desprins brusc din alaiul nupţial şi s-a îndreptat şerpuind către
grămada de pietroaie sub care hibernase.
Pe drum a mai fost acuplată de câteva ori şi a fost în pericol
să fie răpită de către uliul şerpilor, aprig vânător a târâtoarelor.
Şerpoaica răcorită de fiorurile împerecherii poposi pe pietroaiele
fierbinţi şi de aici se strecură în grămada de gunoi din apropiere. În
movila de gunoi mişunau şi alte şerpoaice; controlau să nu fie aici un
mare amator de ouă – nevăstuica. La toţi le era frică de curtea
omului, dar în acelaşi timp îi şi ocrotea… În câteva zile, şerpoaica
depusese câţiva ciorchini cu ouă şi apoi extenuată se refugie sub
pietre. În timp ce zăcea epuizată la adăpost altă senzaţie îi zgândări
pielea; Singura posibilitate de a se scărpina era frecatul de pietre şi
începu prin a-şi hârjâi capul. Simţi cum prind furnicături plăcute pe
sub piele. Vârî capul între două pietre şi în timp ce se îndesa între ele
avu senzaţia că se jupoaie de vie. Aşa şi era. Sub partea cornoasă a
pielii se formase un nou strat cornos care încerca să-l alunge pe cel
vechi, fenomen ce poartă denumirea de năpârlire… Pe măsură ce
pietrele zgrunţuroase o dezbrăca, şerpoaica simţi o foame aprigă.
Cum se desprinsese total din vechea cămaşă se strecură deasupra, se
încălzi pe fierbinţeala rocilor şi apoi alunecă nesimţit spre tufa de
dracilă. Aici o atrăgea piuitul puilor, dar o şi alarma cloncănitul
nervos al cloştii. Reptila încremeni în vecinătate cuibului, într-un
repaus încordat. Trebuia să aştepte să fie o nuia, să se confunde cu
solul numai să nu-şi atragă furia găinii.

295
 Puii se refugiaseră sub cloşcă la cloncănitul alarmat, stătură
tupilaţi o bucată de vreme apoi scoaseră iarăşi ciocurile… Un pui se
repezi după o furnică, şarpele ţâşni, fălcile deschise nimeri în furca
dracilei, cloşca-i sări cu ghearele pe corpul încolăcit şi-l fulgeră cu
ciocul vizând capul ascuns dedesubt.
Ariciul moţăia în culcuşul de sub gard şi deşi auzise
piuiturile nu se trezi să plece la vânătoare pentru că era ziuă şi el era
vânător nocturn. Pe lângă gard foşni şarpele, fapt ce-i alungă
toropeala, destrămă culcuşul şi-l părăsi strecurându-se printre ierburi
şi mustăcind pe urma şarpelui. Ariciul, ajunse în preajma cuibului în
momentul atacului, se lăsă la pământ aducându-şi ţepuşile în faţă,
acoperit şi gata de atac.
Cloşca, rupse şira spinării şarpelui în câteva locuri, îi
spintecă pielea în alte câteva şi se retrase cu coada înapoi, aripile
desfăcute şi penele înfoiate. Puii speriaţi se pitiseră printre ierburi;
dintr-un ou spart se căznea să iasă un pui leşinat, iar celelalte ouă
fuseseră împrăştiate printre scaieţi. Cloncănind, încă furioasă şi
speriată, Cloşca, reuşi să-şi strângă puii şi să-i îndrepte către curte.
„Cât-âi Banatul de mare,
Pavele-Pavele!
Seamăn ca tine nu are!
Pavele-Pavele…, dar ce-i cu tine Cloşco!... Ai clocit în
bălării? Şi vii numai cu şapte pui!... Pari cam speriată şi jumulită.
Du-ţi puişorii pe sub gard că-ţi dă mama mălăiaş şi boabe. Nu te
grăbi că-ţi rămân puişorii în urmă. Mama te dăduse dispărută…
Ştiam eu că cloceşti prin bălării… Şi acum hai Pavele după capre şi
oi, dar fuga că se face seară… Vezi… nu te mai abate după pui de
pupăză, cum zice tata, deşi nu am găsit niciodată asemenea pui! Asta
vrea să zică să nu umblu după cuiburi! De ce!... parcă eu umblu…
singure-mi ies în cale şi eu haţ… Dar unde-o fi cloci hârbara?... Pe
aici trebuie să fie!... Ia te uită… ce faci arici-pogonici?... Te ospătezi!
Şi-ncă cu pradă vie!... Săracu şarpe!... Deşi-i forfecat şi-ncă mai
mişcă! Ce te ascunzi sub ţepi?... crezi că mă sperii… Norocul tău că
nu am timp de tine… oile, caprele… mânca-le-ar lupu să le mănânce
de belite… că nu mai poate omul să facă nimic din cauza lor!... Hai
Pavele, ia-ţi picioarele la spinare şi aleargă… dar ce scânceşte!...
„Schiau, schelălău… mârrr… ham-ham…” „Unde eşti mă Aşchiuţă,
că pe aici se aude scheunând!...” „Hi-hi, mârrr” „Ia te uită ce

296
jigodie!... Ce te laşi pe spate, bălăgănind din picioare şi dai din
coadă? Prostule!... Ţi-ai lăsat burta şi gâtul descoperite!...”
„Schelelălauuu… mârrr…” „Vrei să spui că te predai, că eşti de
pripas, la necaz, dar că eşti deştept şi-o să-mi fii de ajutor? De pripas
sunt şi eu şi tot aşa mi-o fi zis şi mie cineva, la întâmplare, Pavele,
cum îţi zic eu acum ţie Aşchiuţă.” „Mârrr…” „E bine să capeţi un
nume la întâmplare!... Nu e bine măi Aşchiuţă… Nu e bine!...
Trebuia să mă cheme ca pe tatăl meu, ca pe bunici sau străbunicu, să
duc neamu mai departe. Eu nu mai am istoria mea măi Aşchiuţă, ca
şi tine, o luăm de la început… Suntem noi în stare să creăm o nouă
dinastie?!... Asta-i întrebarea… suntem sau nu suntem… Află de la
mine că eu sunt. Simt cum mi se umflă pieptu cu dorinţa asta. Copiii
mei o să aibă tată şi mamă şi am să fiu bunic şi străbunic. Mai bine
să-mi frâng gâtul decât să-mi rămână copiii de pripas. Hai cu mine
după oi, intră sub cămaşă, că pentru buzunar eşti prea mare. Stai
cuminte, nu mă linge. Pentru nevoi, din acelea fiziologice, de le zice
urinat şi scaun, să ridici lăbuţa în sus şi te dai după tufiş, că-ntre
cămaşă şi piele nu-i voie; strict interzis, cu alte cuvinte. Pe aici, pe la
stână folosesc numai cuvinte alese şi să nu te prind cu vulgarisme…
Nu mârâi că dacă vrei să fii ocrotit, să ai familie, ca mine, să bagi la
cap o sumedenie de strict interzis” „Hi-hi, mârrr…” „Ce înseamnă de
pripas! Uite aşa ca şi tine am păţit-o şi eu; Când m-am făcut mai
mărişor, de puteam să înţeleg, mătuşa Lucreţia mi-a spus” „Mârrr…”
„Cine-i mătuşa Lucreţia? Cine să fie! Cea mai bună dintre femei. Aşa
aş vrea să fie şi bunica mea. Era blândă şi cu vocea caldă. Muncea
pentru noi cel mai mult. Mătura, spăla, ştergea praful, schimba
cearceafurile, saltelele udate şi murdărite de noi, dar nu ne bătea ca
celelalte. Toţi copiii de la cămin fugeau de celelalte şi se lipeau de
mătuşa Lucreţia. De la ea am auzit primele poveşti. Zicea că doi
copii au plecat în pădure şi ca să nu se rătăcească au presărat pe jos
tărâţe. Animalele pădurii au lins tărâţa şi copiii n-au mai găsit drumul
spre casă, s-au rătăcit şi-au ajuns la căminul de copii. Înainte de a se
pensiona, mătuşa Lucreţia, mi-a spus că eu nu m-am rătăcit prin
pădure ci că m-a adus mama când eram în scutece şi c-o să vină să
mă ia. Zicea mătuşa Lucreţia că era frumoasă, cu părul auriu, pielea
albă şi ochii albaştri şi că semăn cu ea. De atunci o caut într-una şi n-
o găsesc. Într-un timp mi s-a părut că-i Angela Similea” „Caţ-caţ,
caţi!” „Ce tot căţăi acolo?... Nu ştii cine-i Angela? Lasă nu fi necăjit

297
că ţi-o arăt. Cântă la televizor. Bănuiesc că-şi vopseşte părul şi că nu-
i mama. Când vine şi pleacă lumea de pe plajă dau oile aproape şi
iscodesc femeile ca s-o găsesc pe mama. Dacă eşti căţel deştept şi-ai
să ţii la mine, pândim amândoi. Eu cu ochii şi tu cu nasu. Mama
trebuie să miroasă la fel ca mine. Nu scheuna că şi tu ai să-ţi cauţi
căţeii după miros. De ce nu te caută mama ta? Te-o fi înţercat şi aşa e
la câini după înţercat fiecare căţel trebuie să-şi poarte singur de grijă.
La om este altfel; dar sunt şi cazuri în care părinţii îşi părăsesc copiii,
unii de nevoie, alţii…” „Mârrr” „Stai să-ţi povestesc: avem o
pisică… Să te fereşti de ghearele ei că-i jale… Jale cu j mare. E o
vânătoare iscusită şi vitează. Şoarecii şi şobolanii nu se apropie de
târlă şi care se încumetă nu scapă de ghearele ei. Miţica îi zicem. În
fiecare dimineaţă găsim, pe pragul casei, şoareci, şobolani, chiţcani,
şerpi, şopârle şi chiar stârci. Ai să ronţăi şi tu din bunătăţile astea.
Fac prinsoare că-ntâi o să-i simţi ascuţişul ghearelor! Dar nu despre
asta-i vorba ci despre unele mame!...” „Ham-ham” „Nu lătra că nu te
aude căţeaua şi nu se grăbeşte să vină să-ţi dea să sugi. Ai răbdare că
ajungem acuşica la capre, o prind pe Tiţa, o mulg şi-ţi dau să hăpăi.
În ce-o mulg? În castron, uite-l aici pe cap. Am găsit o cască de
militar, îi scot căptuşeala şi gata castronu… Să nu mă pârăşti lui tata
Caras că altă dată nu-ţi mai dau. Ce tot mârâi. Am eu nişte părinţi,
dar sunt de împrumut. Toţi copiii de la cămin vroiau să-i înfieze
cineva. Unii au avut noroc, ca mine. Altora o să le crească părul până
la călcâie şi tot n-o să-i ia nimeni. Nu-i ia pentru că sunt urâţi, proşti,
nebuni, puturoşi, răi şi nu-i ia. Crezi că pe mine m-ar fi luat dacă nu
eram ascultător şi nu păzeam caprele? Nu!...desigur că nu!... Mai
bine-i pe câmp cu oile decât în puşcărie…
A!... uite turma, bine că am găsit-o că de nu Caras mă
chema, mai bine zis mă lua la întrebări. Aşa, că le-am găsit, îmi dă
de-o îngheţată, iar duminica după masă mă lasă la cinematograf. Am
început să şi mulg. Până acum am dat numai la uşă. Când m-oi face
mai mare şi oi prinde putere… dar asta-i altă gâscă în altă traistă…
Să ne înţelegem Aşchiuţă: Să mă ajuţi la oi, s-o găsesc pe mama şi
am şi eu grijă de tine. O mai iau şi eu razna, dar Caras cu nuiaua şi
biciu mă face să nu mă mai răsnesc. Nu-i nimic pe gratis şi cu cât
înţelegi mai repede cu atât mai bine pentru tine, evident şi pentru
mine căci eu te iau pe garanţie.

298
 Staţi belitelor, nu fugiţi, că v-am adus un cioban teleghidat şi
nu seamănă a lup ci a câine. Piţa-piţa… vino-ncoace că teleghidatu-i
de ţâţă şi are nevoie de lapte. Hai Piţipoanco că am şi pentru tine
ceva; ia biscuitu, aşa şi stai! Tu rumegă minciuneaua şi eu te mulg.
Stai cuminte că-ţi croiesc două pe spinare de-ai să te mulgi singură,
singurea… Gata, ce făceai atâtea mofturi! Ia Aşchiuţă şi hăpăie cu
nădejde că pe la stână nu vezi lapte ci numai zer. Linge mă prostule
că n-am ţâţă de căţea, linge din cască şi nu degetul meu, linge bine cu
nădejde. Aşa… te-ai umflat ca un cimpoi… Nu te da la şedere ci ţin-
te după mine că nu te mai pot lua în sân, acum trebuie să alerg după
oi şi mai ales după capre… Iu-hu, bâr, ţa că te altoiesc, ia-o înainte
Costelivo şi ţine-o drept la stână. Aşa; bâr, bâr, că de aceea ţi-am pus
acioaia ca s-o iei înainte şi să se ţină toate belitele după tine. Iu-hu-
hu-huu, ţa Iroade, că te altoiesc iu-hu măă… Hai fuga Aşchiuţă că nu
prea am timp de tine. Scoală prostănacule şi nu mai da în bot. N-o
lua pe acolo că te ia Irod în Coarne, ţa râie şi lasă căţelu!
Poarta-i închisă şi tot eu trebuie s-o deschid, că parcă nu s-ar
fi auzit acioile! Ţa râielor, să nu vă răzniţi până deschid poarta că vă
înghit cu căcăreze cu tot. Ţa Iroade, ţa că te altoiesc; Se putea să nu
te caţeri tu pe gard! „Tata!” „Ce-i Pavele?” „Am adus oile…”
„Toate?” „Toate” „Bagă mânzările în strungă. Vezi să nu fi rămas
capre în cătină” „Sunt toate şi le-am băgat…” „Pregăteşte de muls că
vin şi eu acum. Suntem numai noi şi-o să fie cam greu cu da-tu la
uşă! Maică-ta nu-i aici şi ajutorul la muls n-a venit. Ce faci? Te-ai şi
apucat de muls! Ţine-o bine, tocmai pe zăpăcita asta ţi-ai găsit-o!”
„Asta s-a înghesuit prima şi barem de-ar avea lapte, câţiva stropi…”
„Dă-o încoace şi ia din cele mai blânde”. „Simt că nu am putere şi se
sumcesc”. „Capătă odată putere că nu se mai poate aştepta. Speranţa
e la oi şi de ele trebuie să te îngrijeşti tu, Pavele!” „Şi şcoala? Nu mă
mai dai la şcoală?!...” „Ştii să scrii, citeşti, socoteşti?” „Ştiu tată”
„Ce-ţi mai trebuie!...” „Sunt abia în clasa a şasea şi trebuie să fac
nouă, e obligatoriu…” „Ştii să scrii, să socoteşti, ajunge!” „Copiii
merg şi la liceu…” „Măi, Pavele… să ne înţelegem bine, bine de tot;
Cu şcoala mergi prost, abia treci clasa.” „După a noua poate merg la
profesională, la o meserie, că doar n-o să rămân cu băţu după oi!...
„La meserii îi dă cei cu copii mulţi şi fără de nici un rost. Tu eşti
singur şi ai rostul tău. Eu asta meserie o am, pe asta ţi-o dau. Până îţi
faci armata şi te însori o să ai şi turma ta. Avem acum două sute de oi

299
şi până atunci depăşim cinci sute. E mai mult decât ne trebuie…
Altfel dăm faliment.” „Ce înseamnă faliment?” „Înseamnă că dacă
nu păzesc eu sterpele, mioarele, berbecii şi cârlanii, iar tu mânzările
trebuie să plătim un cioban. Deci o cheltuială în plus. Pe de altă parte
se adaugă încă o cheltuială cu şcoala şi meseria ta şi nu avem de
unde risipi. Asta înseamnă ca oile să scadă la număr în loc să
crească. Traiul nostru se bazează pe brânză, lână şi carne. Altă sursă
de venit nu avem şi asta ar însemna că dăm faliment, adică nu o să
mai avem ce mânca, îmbrăca şi altele.” „Dacă aveam şi eu părinţi…”
„Deci o ţii pe a ta…” „Până la urmă am s-o găsesc pe mama…”
„Până atunci o să sărăcim, pe de o parte, iar pe de alta o să rămâi fără
carte şi meserie, căci la acestea nu eşti bun. Dacă învăţai bine ştiam
pentru ce ne punem pielea la saramură… Stai belito că te deşel…
Hai, dă-i drumul, uşurează-te că nu am chef de căcăreze în lapte. Nu
smiorcăi, Pavele, că nici eu nu am fost bun la carte. Când eram ca
tine am fugit de la oi la meserie. Am umblat din şantier în şantier şi
până la urmă tot la oi am ajuns. Sunt mănoase oile măi Pavele…
Dacă le ardea părinţilor tăi de tine nu te lepădau pe drumuri. Caută-i
şi să-mi spui şi mie peste ce ai dat. Abia atunci o să-ţi vină mintea la
cap, dar o să fie prea târziu. De ăia o să fugi, rost n-o să ai, şi-o să
furi şi de aici toate celelalte.” „Care?” „Beţia, scandaluri,
puşcăria…” „Nu mai vreau la puşcărie…” „Căminul de copii nu
înseamnă puşcărie!” „Ba este…” „O să ajungă şi copiii tăi pe
drumuri şi-mi pare rău!” „Vrei să mă momeşti… Mai bine mă lăsai
acolo şi mă lua cineva cu milă.” „Ca să nu zici că sunt vitreg te las
până în clasa a noua, dar va trebui să înveţi bine, să ai purtare
frumoasă şi să munceşti la oi în vacanţe şi timpul liber. Nici părinţii
cei mai buni şi miloşi, cum zici tu, nu ar proceda altfel. Ne-am
înţeles?” „Am să mă iau la trântă cu cartea, numai să mă laşi. Te las
mă căposule, te las. Am vrut şi eu să am un băiat şi de aceea te las.
Ca pe băiatul meu. Dar trebuie să te ţii de carte cum am vorbit. Hai şi
tu Ocheşico.”
A mai trecut un an. Surcică a devenit Vârtej, Pavel a trecut în
clasa a şaptea mai stăpân pe carte, Caras a păzit singur toate oile şi
mama Marina s-a îngrijit de nevoile tuturor. Pavel a avut noroc cu
mama Marina, că s-a luat la harţă cu bărbatul ei apărând interesele
băiatului. Dormeau în camere alăturate şi deseori, Pavel, se trezea în
cearta lor: „Măi omule, zicea Marina, înmuindu-şi vocea, ne facem

300
de râs dacă luăm băiatul de la şcoală. O să zică lumea că l-am luat ca
să-l argăţim şi nu ca să-l creştem cu carte şi educaţie. Şi chiar dacă n-
ar zice lumea noi tot ca pe băiatul nostru l-am luat nu? Cum îl
creştem noi acum tot aşa se va purta şi el cu noi la bătrâneţe, că altă
speranţă nu avem. Ai răbdare să mai crească că-i încă crud şi fără
minte. Ciobanii trebuie să fie neapărat neştiutori de carte!... Şi ce
dacă o să vrem altceva decât ciobănit!... Dacă o creşte mare şi-o vrea
poate să ia băţu de coadă oricând. E harnic, priceput şi ţine la noi şi
la gospodărie. Trebuie să-l înţelegem, să-l iubim şi să-l sprijinim ca
pe copilul nostru. Mie mi-e drag şi să ştii că mă pun împotriva ta
pentru el. Să nu zici că nu ţi-am spus”. „Şi dacă o fi fier rău şi când o
creşte mare se va pune împotrivă?” „Gândeşte-te că-i copilul tău şi
că bun, rău ăsta este şi altu nu mai avem. Eu văd că-i bun, e milos şi
ataşat de noi… Depinde şi cum îl creştem. Copiii se pot dezice de
părinţi, dar părinţii de copii nu.” „Bine măi femeie… scoate şi tu o
sticlă de vin. Ce-o fi, o fi, ca pe copilul nostru… Să rămână hotărât.
Noi mulgem, tu dai la uşă, faci rost de om la muls când Pavel e la
şcoală şi păzeşti miei după ce înţarcă. Te ţii?” „Mă prind.” „Noroc”,
sănătate şi să ne trăiască Pavel!...” „Să-mi trăieşti bărbate… ca pe
copilul nostru, ca al nos…”
Pavel a terminat şcoala de o săptămână şi a luat mânzările în
primire. Încă nu i s-a dat degetul mare la muls şi nu are putere
suficientă, dar nu s-a descurajat căci e în creştere şi simte că şi
puterea îi vine cu timpul. Îi sunt dragi animalele şi totuşi nu-i vine de
acum şi definitiv de ciobănit. Îl ispiteşte lumea asta mare şi
necunoscută, vrea să umble şi mai încolo hă-hă-hă… va vedea el. El,
Pavel, nu simte falimentul, cum zice tata. Înţelege dar nu pricepe…
Să-i facă şi lui pe plac, să cunoască lumea şi apoi să se aşeze ca omu
cu scaun la cap.
„Pavele!” „Da tată, sunt aici, dau drumu la oi” Să fii cu
băgare de seamă, să nu mai păţim necazul cu câinii…” „Am nădejde
în Vârtej” „L-am luat şi eu cu oile!... Stă ca un bleg! Mănâncă
mămăliga şi zerul de pomană.” „Nu e învăţat, nu-l cunoşti, trebuie
să-l ataşezi. Nu e ca celelalte javre, dar…” Dar ce?” „E din aceia
care nu fac nimic dacă nu e ataşat. Eu am mare nădejde în el, numai
că să-l cunoşti şi să te îndrăgească.” „Ce cunoscut, ce îndrăgit!...
Tace toată ziua şi toată noaptea. Mai bine dă-i una în cap.” „Tată, am
să te conving, dar trebuie să mergem amândoi cu oile şi nu văd cum!

301
Te rog să ai încredere şi răbdare.” „Bine, dar bagă de seamă cu câinii
hârbari…” „Eu o iau pe malul mării”. „Ia-o pe dincoace de canal că
acolo unde începe lăstărişul mi-a rupt berbecul.” „Nu fi îngrijorat că-
l am pe Vârtej. I-ha, bâr, ţa… Hai şi tu Vârtej! I-hi-hii…” „Mai lasă
noatenu cu caii că-l înveţi cu nărav…”
Se cuvine să ne abatem de la firul povestirii, să ne întoarcem
cu doi ani în urmă la o vânătoare de mistreţi. Era prin decembrie,
într-o dimineaţă geroasă cu promoroacă. Vânătorii începuseră să se
strângă pe malul Canalului Sulina, însoţiţi de câini, cu vreo două
ceasuri înainte de ivirea zorilor.
„Cristache ţine căţeaua că-i rea de colţ şi o rupe pe a mea.”
„O ţin Traiane, dar aprinde focu că m-a cuprins gerul. Ţine sticla şi
ia un gât, vezi că-i tare.” „Să-mi dai şi mie un căţel de la căţea că-i
bună şi poate se nimereşte!” „Abia s-a căţelit şi mă tem că n-o să iasă
cine ştie ce! Am văzut-o înodată cu un dulău ciobănesc.” „Cula e
bună la mistreţi.” „Este, dar trebuie să-i port de grijă. Aşa cum arată
e rasă de alsacian, ţinută mândră, corp puternic şi urechi ridicate.
Sunt însuşiri bune pentru mistreţi. Comportamentul mă îngrijorează;
e curajoasă până la sacrificiu. I-ar trebui un pic de prudenţă, de frică.
Hai să ne îmbarcăm pe şalupă. Hai Cula şi fii prevăzătoare că numai
curajul…”
Şalupa înainta încet prin întunericul pâclos dibuind anevoie
Gârla Busurca. Întunericul neguros îngreuna vederea malurilor, iar
larma câinilor şi a vânătorilor sporea nervozitatea căpitanului.
Cristache se precipita şi-i zise: „Căpitane, dă-i bice, bagă viteză că
ne-apucă ziua pe baltă!” „Nu pot Cristache că nu am vizibilitate şi-
mi mai staţi şi voi în faţă. Fă-o pe Cula să se culce pe labe şi să
înceteze larma.” „Stai jos Cula, aşa… E nervoasă şi tremură. E bună
la vânătoare dar să fie singură. În haita asta şi-a pierdut veselia, iar
de pe plaur i-a venit veşti de vânat şi e agitată. Bine c-am intrat în
Lacul Roşuleţ. Acum trecem şi de Lacul Roşu şi intrăm pe Canalul
Tătaru. Numai de am ajunge la timp…” „Ajumgem…” „Începem
urmărirea încoace de Grindul Sărăturile. Vânătorii fără câini îi lăsăm
la pândă la sud de Lacul Tătaru şi Lacul lui Matei. Pe câţiva îi
presărăm pe marginea estică a Canalului Tătaru până la Grindul
Cerbului. Cei cu câini începm hăituirea dinspre Sărături spre Sulina.”
„Tare aş vrea s-o văd pe Cula ce face când dă cu ochii de mistreţ!...”
„Niciodată nu se întâmplă aşa, pentru că întâi îl simte cu nasul şi

302
urechile de la distanţă. Opreşte, aici coboară trei vânători. Important
este să începem urmărirea înainte de a se lumina. Mistreţul trebuie
luat prin surprindere, speriat şi derutat că de nu mai dai decât peste
urmele copitelor. Cum e îngheţat pământul acum nu mai dai de nici o
urmă proaspătă. Opreşte căpitane şi după ce debarcăm te întorci şi ne
aştepţi la Tătaru.” „Cristache, vezi godacu pentru gustare.” „E ca şi
pe jar, salut.” „Salut, mola, tumba şi toată viteza înainte.”
Pe grindul Sărăturile se găsea de mai mulţi ani o târlă de oi,
vaci, cai, măgari, porci şi alte câteva orătănii mărunte. Cristache, lăsă
la sud târla şi cu vântul din spate, dibui cărarea mistreţilor printre
stuf, lăstăriş de salcie şi cătină. După ce se afundă în adânc se opri la
pândă cu urechile ciulite. Zorile începuse să spargă întunericul pâclos
şi la această cumpănă a liniştii încercă o senzaţie de teamă uşoară.
Deşi nu era la prima vânătoare de mistreţi emoţia, amestecată cu
teama îi provoca un tremurat uşor însoţit de clănţănitul dinţilor şi ca
să se liniştească se aşeză pe un popândac. Încărcă arma şi de-acum o
ţinea cu mâna dreaptă, cu patul sub braţ, ţeava în sus şi degetul pe
trăgaci. Ştia că până la terminarea vânătorii degetul avea să-i
amorţească dar avea să fie ajutat de mănuşa cu două degete, ca pe
front.
Cula se liniştise odată cu coborâtul de pe şalupă şi
despărţirea de ceilalţi câini cu vânători. Era o vânătoare singuratică,
avea nevoie de linişte ca să se poată mobiliza, să-şi pună la încercare
nasul, urechile, ochii, iar mai apoi colţii, ghearele. Nici nu apucă
Cristache să se aşeze bine pe popândac când Cula scânci uşor,
înţepeni pe picioare orientată cu capu spre un alt popândac din
apropiere. Cristache, fără să se scoale, orientă ţeava puştii într-acolo
unde se auzi un pârâit uscat de aripi, iar când fazanu se ridică
deasupra stufului se auzi şi pocnetul armei. Cula se smuci aşa de
puternic că-l săltă şi pe Cristache de pe popândac. Cristache, o trase
înapoi, îi slobozi legătura de la zgardă şi Cula dispăru în stufăriş
săltând năvalnic peste tufişurile uscate.” „Acum pot să-mi aprind
ţigara, zise Cristache… Numai de l-aş fi nimerit ca lumea, că de-i
sunt picioarele întregi am s-o aştept pe Cula mult şi bine că fazanu-i
iute de picior, aleargă pe sub tufişuri, iar Cula trebuie să le sară.”
Cristache, nu apucă să tragă câteva fumuri că auzi stuful trosnind,
Cula sărind şi ceva foşnind tupilat şi rapid pe sub frunzar. Cula, făcu
un salt, căzu cu labele întinse, iar cu botu scoase de sub frunzar

303
fazanul viu, dar cu aripa frântă. „Bravo Cula! Acum hai să ne grăbim
că au început ceilalţi câini să latre a mistreţ.” Cula o luă înainte pe
cărarea mistreţilor scheunând întărâtată. După vreo sută de metri
Cristache văzu urmele proaspete ale mistreţilor într-un loc unde
gheaţa şubredă se spărsese pe nămolul gunoios. Cula lătra în
depărtare, abia se mai auzea la fel ca şi ceilalţi câini. Regula ar fi fost
ca mistreţii să fie scociorâţi prin bârloguri, speriaţi şi împinşi către
vânătorii pitiţi în partea de nord. Regula…! Căci fără excepţii nu se
poate… Cărările mistreţilor sunt întortocheate ca funia în sac. Porcii
fug de câini dar pe cărările întortocheate pot să ajungă de unde au
plecat, sau să străpungă nevăzuţi cercul vânătorilor cu câinele după
el. Mistreţul sare în canal, în baltă şi le trec înot. În viteză se aruncă
cu coada pe gheaţă şi o trece alunecând ca o săniuţă. Câinele, oricât
de viteaz ar fi el, are curaj când aude lătrând alţi câini încurajaţi de
vânători. Câinele urmărind mistreţul, ieşit din cercul vânătorilor,
rareori se îndepărtează prea mult, căci, de regulă, se lasă păgubaş şi
se întoarce la ceilalţi.
Cristache se grăbea pe cărare dar era şi foarte atent deoarece
în orice moment putea să-i iasă în cale un mistreţ înfuriat. Asemenea
întâlniri sunt fatale. Dacă-l împuşca mortal avea noroc, dar dacă
numai îl rănea uşor mistreţul se arunca asupra vânătorului şi numai
cu o lovitură a colţului putea să-l sfâşie şi să-i rămână maţele întinse
pe stuf. Câinii lătrând semnalau unde-i mistreţul şi dacă-l înconjurau
mai mulţi se opreşte în apărare. Se succed rapid hărţuielile de atac şi
apărare. Vânătorul trebuie să tragă precis în mistreţ ca să nu
nimerească în câini sau vânători. La un moment dat, Cristache, auzi
larma de câini şi iuţi pasul. Vântul din spate îndepărta zgomotul şi se
pomeni instantaneu într-un arman al luptei. În mijloc, proptit pe
coadă, se afla un vier uriaş! În poziţia respectivă îşi apăra testiculele.
Se scula rapid, ataca cu colţii, revenea pe coadă clănţănind din dinţii
plini de clăbuci. Câinii din faţă lătrau furioşi, făceau un mic salt către
gligan şi se retrăgeau rapid şi prudenţi. În orice clipă vierul putea să
ţâşnească, să scape printre câini sfâşiind cu colţi şi alergând. Câinii
cei mai curajoşi se aruncau din spate, muşcau rapid şi din acelaşi salt
se retrăgeau. Câţiva câini schelălăiau jalnic răniţi şi însângeraţi. Cel
mai cuminte ar fi fost ca vânătorii şi câinii să se retragă dar era
război total, din care trebuia să iasă învins şi învingător, morţi şi
răniţi. Cristache văzu mistreţul dintr-o parte, se apropie cu puşca la

304
ochi ţintind urechea şi dacă n-ar fi fost vânzoleala din faţă ar fi
apăsat pe trăgaci. Aşteptă momentul potrivit apropiindu-se prudent.
Dincolo de mistreţ atacă hotărât un câine, imediat, din partea lui
Cristache atacă şi Cula. Mistreţul cumpănea bine adversarii. Pe
potăile căţăitoare nici nu le lua în seamă. Intui atacul simultan şi
dădu o dublă lovitură. Din prima mişcare omorî ogarul şi din a doua
spintecă pielea Culei. În clipa aceea trase şi Cristache. Vierul, sări,
îngenunche, câinii turbaţi săriră pe el şi Cristache curmă lupta
lovindu-l cu măciuca peste nas. Imediat un vânător sări pe mistreţ, îi
înfipse cuţitu în inimă iar un alt vânător îi reteză testiculele şi le
aruncă la câini. Abia acum lupta era terminată, fiecare îşi chemă
câinii şi se controlă de răni. Cula dispăruse şi după căutări
îndelungate şi amănunţite vânătorii şi câinii se îmbarcară pe şalupă
dispărând spre Sulina.
Cula simţi arsura şi totodată moartea ce se înfigea în corp.
Instinctul de conservare o făcu să se îndepărteze de mistreţ, să se
ascundă cât mai departe… Se opri de câteva ori să-şi lingă sângele ce
năclăia de sub păr. Instinctu îi poruncea să facă două lucruri în
acelaşi timp, să fugă şi să se lingă. Plaurul plutitor cu nenumăratele-i
răsuflători nămoloase, în care putea să nimerească şi să nu mai poată
să iasă, o alunga iar ecoul valurilor mării o călăuzea către ţărm.
Ţărmul o atrăgea ca un tărâm sigur sub picioare iar valurile o
nelinişteau, îi era teamă de apa învolburată ce se prăvale şi îneacă.
Între apa mării şi plaur se interpune plaja, un dâmb de nisip
îngroşat cu bucăţi de plaur. Plaja este în continuă schimbare. În
timpul furtunilor puternice plaja este ruptă de furia valurilor. În
timpul furtunilor mici valurile nu trec plaja şi nu o rup, ci din contră
depune nisip, fenomen ce reperă şi înalţă.
Aici, la întâlnirea bălţii cu plaja, Cula a găsit o grămadă
mare, grămadă alcătuită din bucăţi de plaur aruncate de valuri. Se
cuvine să menţionăm că bucăţile de plaur sunt duse în mare de apa
canalelor Chilia, Sulina şi Sfântul Gheorghe şi de aici aruncate de
valuri pe ţărm. Cula, se apropie, mirosi şi începu să mârâie. Bucăţi de
plaur săriră în aer, sclipi colţii mistreţului şi apoi toată namila ţâşni şi
dispăru guiţând în desişul stufului. Cula, mai stătu câtva timp cu
simţurile încordate, se linişti şi se târî sub grămada de plaur. Larma
din jurul mistreţului, gligan, oameni, câini, toţi furioşi, pocnetul
armei, rana adâncă din coastă o făcu, pe Cula, să-şi lepede, ca o

305
sminteală, bruma de domesticire şi să se sălbăticească. Câteva zile
zăcu în culcuşul de împrumut, timp în care îşi lingea rana adâncă. La
fiecare mişcare o săgeta durerea ascuţită a unei coaste rupte. Numai
mârâitul înfundat şi duşmănos făcea mistreţii şi enoţii să se
îndepărteze. Pe de altă parte foamea şi mişcarea căţeilor din burtă o
alarma pe Cula. Când n-a mai putut îndura de foame s-a târât pe plajă
în direcţia din care bătea vântul şi prinse în nări duhoare cadaverică.
Cu puteri slăbite şi durerea violentă din coastă scormoni nisipul şi
ajunse la un delfin eşuat şi acoperit de valuri cu nisip. Cadavrul
atrase şi enoţii, Cula nu-şi putu apăra prada încât se termină repede.
Mişcarea căţeilor din burtă vestea apropierea fătării, iar dinspre mare
vântul sufla din ce în ce mai tare. A treia zi valurile au depăşit
creasta de nisip şi apa rece se strecură pe sub culcuşul Culei. A patra
zi viteza vântului depăşi o sută de kilometri pe oră. Un val uriaş se
sparse în creasta dunei de nisip, luă grămada de plaur pieptiş şi o
împrăştie în baltă. Cula, aruncată în apa rece, începu să înoate către
inima bălţii. Alt val spart o ajunse din urmă, o scufundă cu o bucată
de plaur, ieşi la suprafaţă înotând cu mare greutate către plaurul
salvator. Cula, se căţără cu mare greutate pe insula uriaşă plutitoare
şi pe care rămăşiţele valurilor uriaşe nici măcar n-o clintise.
Scheunând uşor, Cula, se trase sub o încâlceală de stuf unde începu
să-şi lingă blana udă şi însângerată.
Cula, fătă şase căţei dintre care doi morţi şi alţii doi muriră
după aceea. Căţeii morţi din preajma culcuşului atrase enoţii hămesiţi
dar mârâiturile lor înfundate se depărtară de teama clănţăniturilor
furioase ale Culei. Foamea o făcu, pe Culam să-şi lase căţeii în
culcuş şi să dea târcoale în jur. Rana îi producea dureri suportabile şi
se depărtă cu nasu-n vânt. Prinse în nări miros de hoit, începu să
alerge şchiopătat către hrană. Dădu peste un mistreţ mort în laţ şi
care era început de enoţi. Deşi hoitul era îngheţat, Cula, reteză cu
carnasierele bucăţi mari şi le înghiţi până se sătură. Se întoarse la
căţei, îi lăsă să sugă apoi luându-l pe fiecare în gură îi cără pe rând
într-un culcuş de lângă hoit. Odată cu vindecarea rănii îi reveni
vigoarea şi curajul de luptă. Enoţii nu s-au mai apropiat şi până a
terminat mistreţul de înghiţit s-a vindecat aproape de tot. În acelaşi
timp căţeii au făcut ochi şi au început să se ţină după mamă. Hrana
începu din nou să lipsească fapt ce o determină, pe Cula, să se
apropie din ce în ce mai mult de stâna de pe grindul Sărăturile. O

306
atrăgea mirosul de hoit, o ispiteau oile şi-o îngrijora haita de câini
ciobăneşti de la stână. Departe de târlă, Cula, găsi un hoit de măgar şi
pe care puse stăpânire până la dezgheţul de primăvară. Rosese
zgârciurile, oasele şi oile tot nu porniseră la păscut, iar ei îi era teamă
să se apropie. Căţelandrii se măriseră şi ţineau pas alergat cu Cula,
iar ei îi veniseră iarăşi vremea căţelelii. Cula îndepărtă căţelandri, cu
colţii şi de la ţâţă şi de la hoit, aceştia fiind nevoiţi să caute prada, dar
nu găseau decât broaşte, şerpi, râme, insecte, hrană ce nu era cea
tânjită. Oile mult râvnite se ţineau departe de stufăriş iar la loc
deschis, pe dunele de nisip, Cula nu îndrăznea să se încumete. Vacile
se apropiau de stufăriş, rupeau lacome suliga crudă, lujerii fragezi
din popândaci, pipirig şi rogoz, dar Cula se temea de coarne şi
copite. Un mânzat se răzleţi de cireadă, ispită ce-o determină pe Cula
să-şi încerce norocul împingându-l către mlaştină şi plaur. În
mlaştină juncanul avea să se înnămolească, iar dacă reuşea să salte pe
plaur era complet izolat şi şansele Culei sporeau. Deşi plaurul se
întindea până lângă uscat şi mai fusese cutreierat de vaci, devenise o
greutate primejdioasă urcatul şi coborâtul deoarece la mal se
destrămase şi vacile slabe se împotmoleau. Cula şi căţelandrii
hărţuiră mânzatul forţându-l să apuce direcţia cărării către plaur.
Juncanul trecu în viteză zona scurtă de mlaştină, sări apoi dispăru în
imensitatea stufărişului de pe plaur. Cula nu grăbi urmărirea ci se
odihni la intrare. Oricât ar fi de întinsă suprafaţa plaurului tot are
margini şi de acestea trebuie să te îndepărtezi. Rareori o scurtă
lungime de margine este bine consolidată şi se poate sări pe alt plaur,
pe uscat sau în apă. De regulă marginea plaurului este zdrenţuită,
alternând suprafeţe instabile de plaur cu ochiuri de apă. Aventurarea
pe margini favorizează scufundarea. Bucăţile de plaur se scufundă
rostogolit, caută să-şi găsească echilibrul şi din zbuciumul acesta
rezultă o apă mâloasă în care se încâlcesc cozile frunzelor de nufăr,
vâscul de apă, rizacul, izma şi altele. Numai un înotător iscusit şi un
cunoscător al alunecării prin hăţişul acvatic reuşeşte să se salveze şi
iscusiţi din aceştia sunt puţini.
Cula luă în nări urma juncanului, îl ajunse şi acesta îşi puse
coada pe spinare, sforăi speriat şi-o luă la goană. Cula îi ţinu urma,
dar nu cu gând imediat de atac, ci de al obosi. Juncanul ajuns din
urmă o luă iarăşi la fugă, se opri în depărtare, întoarce capul şi
aşteptă suflând şuierat. Hărţuiala continuă toată ziua, timp în care

307
nici urmăritul şi nici urmăritorii nu se odihneau, nu se hrăneau, nu se
adăpau. Avea să câştige rezistenţa. Când soarele-şi ascunsese faţa la
apus lăsând doar o geană sângerie pe boltă albastră, Cula deveni
agresivă ţinându-se scurt la coada mânzatului încolţindu-l de pulpă.
Oboseala şi colţii făcură ca mânzatul să-i atenueze sprinteneala şi
viteza, se împiedică în încâlceala frunzelor de stuf şi rogoz,
îngenunche, deseori părăsind cărarea mistreţilor îngreunându-şi şi
mai mult viteza, iar în acelaşi timp uşurând urmărirea. Din cauzele
amintite mânzatul se scufundă cu picioarele într-o groapă
mocirloasă, să dădu peste cap, se rostogoli pe plaurul solid, dar la
ridicare se simţi înhăţat de nări. Ar fi avut şansa de reuşită în
continuare dacă s-ar fi repezit înainte şi ar fi călcat-o pe Cula în
picioare, apoi s-o sfâşie cu coarnele. Dar nu atacă aşa ci invers; cu
colţii Culei înfipţi în botul lui, speriat de ochii cruzi, cât şi coamei
zburlite, mânzatu, începu să dea înapoi trăgând şi căţeaua după el.
Sângele ţâşnea, mucusul năvăli pe nări, spuma roşietică pe gură încât
toate acestea îi îngreună respiraţia şi se sufocă. Mânzatul nimeri cu
copitele-i din spate într-o groapă şi se scufundă până la burtă. Simţi
pericolul scufundării şi îngenunche. Cula, slobozi fulgerător botul
mânzatului şi-l încolţi adânc în grumaz. Victima zvâcni în faţă şi-şi
căută salvarea prin fugă. La o nouă scufundare a mânzatului Cula-i
sparse burta şi-i trase maţele afară. Juncanul icni, mugi muribund,
săltă disperat pe picioare şi cu limba scoasă o rupse iarăşi la fugă.
Cula se ţinu în fugă cu colţii rânjiţi lângă grumazul victimei.
Juncanul frână, se întoarse cu coarnele în atac şi nimeri cu limba
scoasă în colţii Culei.
Se termină şi juncanul iar foamea puse din nou stăpânire pe
haita sălbăticită. Prada râvnită era aproape, cârdul de oi, dar era păzit
tot de câini şi Cula se temea cel mai mult tot de căţele. Foamea o
făcu să-şi învingă frica şi se repezi pieptiş în cârd, răzleţi câteva oi şi
le mână în desiş. Avu noroc că atacul n-a fost observat de cioban şi
nici de câini. Oile speriate se repeziră prosteşte pe-o cărare printre
stuf şi pe măsură ce se îndepărtau de cârd stuful devenea din ce în ce
mai gros şi mai des. Volbura crescuse încolăcit trecând de pe o
trestie pe alta formând o perdea de netrecut. Cula, din fugă la coada
oii, o depăşi, moment în care orice pradă face saltul lateral şi oaia
nimeri în ţepuşele stufului tăiat cu tarpanu, ars sau rupt, frunziş,
vegetaţie de mlaştină şi copitele-i i se adânci în noroi. Cula o înhăţă

308
de ceafă, un căţelandru îi sări în spate, iar celălalt îi sfâşie burta şi de
unde începu să-i înfulece măruntaiele. Cula şi un căţelandru urmăriră
celelalte oi, le trântiră şi abia acum începură ospăţul.
În momentul în care Cula a atacat turma, oile s-au speriat şi-
au rupt-o la fugă către stână. S-au alarmat câinii şi s-au repezit
lătrând spre oi. Ciobanul s-a repezit şi el. oile, după o alergătură
speriată s-au oprit şi s-au întors toate cu capetele ateste înspre plaur,
bătând pământul cu un picior din faţă semn că acolo unde se uită ele
şi bat din picior s-a produs atacul. Ciobanul îndemnă câinii şi se
repeziră spre plaur. Căţeaua cu căţei este cea mai rea dintre câini şi
ea a luat urma de pe cărarea din stuf şi-a ajuns prima la oile trântite şi
sfâşiate de Cula şi căţelandri. Căţeaua, împreună cu haita de la stână
se repezi pe urma Culei, o ajunse în mijlocul plaurului şi-o înconjură
clănţănind. Cula putea să scape, dar când a simţit că haita ajunge din
urmă căţelandrii a încetinit viteza şi după ce aceştia au depăşit-o s-a
oprit şi s-a întors în apărarea odraslelor ei clănţănind furioasă către
câinii de la stână.
În timp ce ciobanu şi câinii lui o răpuneau pe Cula,
căţelandrii au ajuns la marginea plaurului, au sărit în mlaştină, s-au
zbătut pe viaţă şi pe moarte cu bucăţile de plaur, cu mocirla, hăţişul
plantelor de apă şi s-au salvat pe un alt plaur. Noaptea următoare
căţelandrii s-au întors scheunând după Cula, au găsit-o moartă, cu
limba scoasă închegată cu sânge, ochii săriţi şi capul spart. Câteva
zile au scheunat pe lângă cadavrul înţesat de viermii muştelor
albastre, apoi într-o noapte s-au furişat pe cărarea pe care venise
urmărind oile, au ajuns pe malul mării şi s-au îndreptat pe plajă către
Sulina.
Cu multă vreme în urmă primii locuitori s-au aşezat pe
grindul Sulina ca şi celelalte sate, pe un loc mai înalt ferit de
inundaţii. Traiul şi-l agoniseau din pescuit, creşterea animalelor,
vânat, stuf şi salcie. La data când facem această menţiune, locuitorii
bătrâni ai oraşului povestesc că părinţii, bunicii lor duceau un trai
lesnicios în unele privinţe (pescuit, creşterea animalelor). Unele însă
le-o îngreuna. În toată Delta Dunării cultura cerealelor era nesigură şi
insuficientă. Pe grindurile nisipoase şi sărate din jurul satelor, în anii
cu ape scăzute, se cultivau secare, orzul şi porumbul, dar frecvent
inundaţiile târzii distrugeau recoltele, iar anii favorabili erau puţini.
Grindul Chilia este ceva mai înalt şi locuitorii de acolo erau mai

309
siguri pe cereale. Din cele mai vechi timpuri locuitorii din Sulina se
aprovizionau cu cereale de la vapoarele ce acostau aici. Sulina
reprezenta, printre altele şi unul dintre locurile unde ajungeau
cerealele cu şlepurile din ţară şi erau transbordate în vapoare iar de
aici luau calea altor ţări. Sulinenii îşi completau deficitul de cereale
de la Chilia, Basarabia, Tulcea şi de pe unde mai puteau. Transportul
se făcea adesea cu bărcile împinse de rame şi pânze.
Pe măsură ce vapoarele se construiau din ce în ce mai mari şi
pătrundeau anevoie din Marea Neagră în Canalul Sulina s-au luat
unele măsuri. Dunărea la vărsare depunea o mare cantitate de
aluviuni, depuneri care au căpătat denumirea de „Bară”. Bara a
început să fie dragată, iar ca să se diminueze efectul depunerilor a
început prelungirea Canalului Sulina, prin îndiguire, în mare. La data
când facem precizările de mai sus, Canalul Sulina a înaintat în mare
cu şapte kilometri. În anul 1975 din marginea estică a oraşului şi
până la mare era o distanţă de circa un kilometru şi cam doi kilometri
de la canal şi până la balta mlăştinoasă din sud. Deci, între oraş,
Canalul Sulina, Ţărmul Mării Negre şi balta din sud era o plajă ca un
dreptunghi, deşi era mai degrabă un trapez. Cordonul de nisip de pe
malul Mării Negre era mai înalt şi peste el treceau valurile doar la
furtuni mari. Majoritatea suprafeţei plajei era mai joasă decât vatra
oraşului Sulina. Din această cauză primăvara plaja era inundată iar la
ape mari târzii apa persista şi vara. Aici vegetaţia şi fauna erau tipice
de mlaştină. Ca să se poată ajunge la plajă s-a construit, prin înălţare,
o şosea, iar ca să nu se îngroape morţii în apă s-a înălţat cimitirul pe
marginea sudică a şoselei. După anii omienouăsuteşaizecişişase a
început modernizarea şi protejarea de inundaţii a oraşului Sulina. În
acest sens s-au săpat şi amenajat trei bazine portuare pentru Portul
Liber, Şantierul Naval şi unul pentru dezmembrarea navelor ieşite
din uz. Concomitent s-a înconjurat oraşul şi circa cincisute de hectare
de baltă la sud, cu un dig. S-a construit şi o staţie electrică de
pomparea apei încât acum balta a devenit teren agricol şi-a dispărut
pericolul inundaţiei.
Nisipul dragat din bazinul „Portului Liber” a fost refulat pe
plajă înălţând-o cu circa un metru. Pe această plajă înălţată au crescut
rapid două specii de cătină care au şi format o pădurice deasă. Au
apărut şi două stâne. În marginea dinspre mare s-a aşezat Caras cu
stâna. Pe lângă arcaci, strungă şi saiele şi-a înălţat şi-o căsuţă joasă.

310
 Cu mulţi ani în urmă Canalul Sulina se vărsa direct în Marea
Neagră, oraşul fiind aşezat pe ambele maluri. Mărturie sunt cele două
faruri, pe malurile drept şi stâng, cât şi bucăţica de mare, de pe malul
stâng ce arată acum ca un golf colmatat. Acum, la capătul canalului,
ce pătrunde în mare cu circa şapte kilometri, s-a construit un far, pe
la mijlocul malului drept s-au instalat o staţie meteorologică şi un
punct de dirijarea navelor pe canal. Aceste instalaţii au necesitat
ducerea curentului electric până la far. Instalarea stâlpilor electrici a
necesitat lăţirea şi înălţarea malului drept cu piatră. Valurile mării au
spălat continuu cele două maluri, multe pietre fiind târâte în mare şi
canal. Valurile au adus şi depus în golurile dintre pietre nisip, mâl,
scoici, melci şi alte resturi vegetale. Pe digurile acestea din piatră
împotmolită s-a instalat o vegetaţie viguroasă palustră; printre care
alternează lăstăriş de salcie şi plop. Unele animale (vaci, cai, oi) care
se aventurează pe aici se îneacă sau îşi rup picioarele. Altele se pot
strecura (porci, capre, câini) fiind înzestrate de natură cu însuşiri
corespunzătoare. Animalele găsesc aici hrană bună şi din abundenţă
chiar şi iarna. Porcii, pe lângă vegetaţie îşi suplinesc hrana cu scoici,
melci şi peşti aduse de valuri. În acest loc descris mai sus au ajuns
cei doi căţelandri, dintre care pe câine l-am şi botezat „Vânătu” şi
care de acum au devenit adulţi. Vânătu, aducea mai mult a ogar: corp
svelt, lung, robust în piept, şui la burtă, picioare lungi şi puternice,
coada scurtă, părul scurt şi vânăt. Printre alte calităţi moştenite de la
generaţiile din urmă, Vânătul era bine înzestrat pentru fugă rapidă şi
îndelungată, colţi puternici înfipţi în fălci solide, cap masiv şi greu,
gât şi piept vânjoase. Aceste însuşiri îl avantajau să urmărească, să
ajungă prada din urmă, să-i sară în spate, s-o doboare şi s-o sfâşie.
Marea, canalul, oraşul, balta le erau câinilor sălbatici
potrivnice, iar malul mării, pe unde au venit, îi alungase. Câinii
pătrunseseră mai adânc în lăstărişul digului şi momentan se aflau
într-un fel de balansoar; nici sălbăticiţi de tot şi nici domestici.
Tot pe malul drept al canalului se găsea, între mare şi oraş, o
cherhana unde se descărca peştele adus de la talienele de pe litoral,
cât şi din golful marin din partea stângă a canalului. În jurul
cherhanalei roiau permanent o haită de câini şi mai mulţi porci
semisălbăticiţi atraşi mereu de mirosul peştelui. Trebuie să
menţionăm că în jurul cherhanalei era mereu aruncat peşte şi resturile
acestora. Haita de la cherhana era mereu în ceartă şi se iscau deseori

311
încăierări. Vânătul şi Bălţata, aşa o s-o numim pe căţea, auziră
lătrăturile şi încăierările. Teama îi îndepărta, foamea, câinii de la
cherhana şi omul îi atrăgeau.
Se cuvine să mai facem o mică precizare. Câinii vagabonzi.
Câinele a fost domesticit ca fiind util, respectiv să-l apere pe om şi
să-i păzească gospodăria. Ulterior, prin selecţie s-au obţinut diferite
rase de vânătoare, salvare de la incendii, avalanşe, ş.a.m.d. Pe de altă
parte câinele are şi el nevoie de hrană şi de protecţia omului. Din
această îngemănare de interese s-a realizat domesticirea câinelui.
Apariţia şi mărirea oraşelor a favorizat unele schimbări în
comportamentul unor câini din unele mari oraşe şi chiar în unele mai
mici, ca Sulina. Orăşanul s-a îndepărtat de natură şi a rămas cu
nostalgia plantelor şi animalelor. Câinele fiind unul dintre cele mai
ataşate şi inteligente animale a fost primul care a urmat omul în oraş.
De aici a urmat semisălbăticirea. Pe de o parte câinele a găsit hrană
din belşug în containerele de gunoi, iar pe de altă parte nu are nevoie
de adăposturi anume. Câinele rezistă la loc deschis, la zăpadă, ger,
ploaie, nu are duşmani, la nevoie se foloseşte de gheare, colţi, fugă.
Împreună cu şobolanii au ajuns calamitatea oraşelor răspândind boli
şi aducând pagube depozitelor.
Şi în Sulina s-au înmulţit câinii vagabonzi, numai că aici
sunt mulţi crescători de animale. Calul, vaca, porcul, măgarul, nu se
tem de câine, dar oaia, capra şi păsările le cad pradă. Sulina şi
împrejurimile ei a favorizat coexistenţa tuturor raselor de câini.
Împrejurimile Sulinei cu ţărm, bălţi, plaur, grinduri, diguri, păduri,
terenuri agricole reprezintă medii favorabile pescuitului, vânatului şi
a creşterii animalelor. Fiind zonă de frontieră, grănicerii au adus şi
câinele lup. Toate rasele amintite şi altele, s-au amestecat, şi aproape
toţi câinii, indiferent cu ce rasă seamănă au instinctul urmăririi şi
prinderii animalelor. Individual sunt mai periculoşi pentru că prind
păsările domestice şi pradă ouăle în cuibare. Adesea se unesc în haite
aducând pagube mari la târle. Atacă oile la păscut, dar şi în arcaci.
Pavel îndreptă oile către şosea. Acest drum de piatră
continuă din Sulina, lasă pe partea dreaptă cimitirele turcesc, un
decor dezolant cu câteva pietre ciobite care mai marchează, ici-acolo,
mormintele, cimitirul evreiesc la fel de neîngrijit ca şi cel dinainte şi
în drum spre plajă ajungem la cel ortodox. Nu-i zicem românesc şi-o
să vedem de ce. Istoria a favorizat ca aici la Sulina, una din

312
principalele porţi de comunicare a Europei cu Asia, Africa şi restul
lumii, să vieţuiască împreună mai multe etnii şi religii. Mahomedanii
şi evreii au avut cimitirele lor, dar au rămas părăsite pentru că şi unii
şi alţii au migrat în alte părţi şi deci nu mai sunt vii care să
îngrijească de morţi. Mai sunt încă trei cimitire şi pare curios că
aparţin a două religii: ortodox şi catolic. Ortodocşii au două cimitire.
Unul de români, slavi, greci, probabil şi alte naţii. Pe partea stângă a
şoselei se află al doilea cimitir ortodox, dar numai slav, respectiv
lipovenesc. Lipovenii recunosc că sunt slavi, vorbesc o limbă rusă
primitivă, dar practică o religie ortodoxă lipovenească. Ortodoxia
asta lipovenească se vrea o religie aparte neconfundabilă cu nici o
altă religie. Sunt şi unele deosebiri rezultând din felul cum se
închină, forma crucii, mătăniile şi altele. Iniţial pe partea stângă a
şoselei se afla cimitirul catolic. Din ce a fost se mai zăresc câteva
pietre funerare, cu inscripţii în limba engleză, pietre degradate de
muşchi şi licheni, la fel ca primele două cimitire. Lipovenii şi-au
aşezat cimitirul lângă cel catolic şi l-au înconjurat cu gard şi pe
acesta, de pare unul singur. Am putea zice că în cimitirele din Sulina
se odihnesc osemintele a tuturor religiilor. Şoseaua, după ce a trecut
de cimitire, înaintează către mare şi se termină în marginea unui pod.
Treci podul şi intri pe plaja propriu-zisă, loc unde vin oamenii să se
însorească pe nisip, să facă baie în mare. Dar ce-i cu podul?
Să precizăm că înaintarea Canalului Sulina în Marea Neagră
cu şapte kilometri a favorizat unele modificări a ţărmului rezultate
din confruntarea vântului, valurilor, curenţilor marini, curenţii şi
depunerile canalelor Sulina şi Chilia. Ca urmare a confruntărilor
amintite ţărmul, la sud de canalul Sulina, a înaintat în mare cu circa
cinci kilometri lângă canal şi circa un kilometru pe direcţia şoselei
Sulina - mare. Plaja îngroşându-se înaintează în mare, dar la apele
mari ale Dunării şi a vântului puternic din larg apa dulce din canal şi
cea salmastră aruncată de valuri inundă plaja în totalitate. Ca să se
evite inundaţia s-a săpat un canal de drenare, din dreptul canalului
Sulina, spre sud de-a lungul ţărmului, lăsându-se între mare şi canal
plaja propriu-zisă. Nisipul şi mâlul scoase din canal, prin dragare, a
fost depus pe mal şi s-a închis digul de protecţie, dig ce înconjoară
Sulina, terenul agricol din sudul oraşului şi cele două plaje dintre
oraş şi mare. Podul amintit face trecerea peste canal.

313
 Când Pavel a văzut primele oi trecând podul era sigur că o
vor lua spre nord, între canal şi mare şi că pot ajunge până în
lăstărişul unde se refugiaseră Vânătul şi Bălţata. Numai că până
acolo, oile, păşunând, le trebuia circa două-trei ceasuri, dacă
ajungeau…! Avea o singură grijă, ca oile să nu fie atacate de câini,
căci păşunea era înconjurată de apă.
Pavel, Vârtej (noatenul), Campion (Fost Aşchiuţă), Viştean
(porcu) şi MIţica (pisica) se urneau odată cu turma. Oile şi caprele
trebuiau păzite, iar ceilalţi îşi purtau singuri de grijă.
Miţica se ţinea anevoie după toţi şi alaiul ăsta o atrăgea ca o
comunitate protectoare, dar pentru ea târla şi împrejurimile aproape
erau locul sigur de viaţă. Obişnuia să se îndepărteze prin pădurice şi
când apărea primejdia, câinele, se salva în pom. De altfel tot neamul
ei râs, panteră, leu, tigru are viteză mare dar pe distanţă scurtă.
Pândeşte prada, se aruncă asupra ei dar n-o urmăreşte decât pe
distanţă mică. Câinele, lupul nu au viteză mare dar urmăreşte prada
timp îndelungat, o ajunge şi-o răpune. Aşa se face că deşi stâna a
reunit neamuri diferite ce trăiesc o bună parte împreună, se şi
îndepărtează agonisind după trai în mod specific fiecăruia.
Şi acum Miţica porni cu turma dar se ţinea pe margine,
mieuna a plăcere şi-a nemulţumire mai ales că Irod încerca s-o ia în
coarne şi câteodată chiar reuşea să se menţină pe coama lui câteva
clipe. Dar numai atât căci mirosul puternic de pârci o făcea să-şi
înfigă ghearele şi dacă nu era ageră din fire era trântită în mărăcini şi
berbecită. Campion o hărţuia prietenos, dar câteodată uita şi colţii lui
o strângeau mai mult decât în joacă şi-atunci trebuia să-şi pună în
apărare ghimpele şi stupitul, aşa că prietenia dura numai o bucăţică
de drum. Drept este că turma stârnea o sumedenie de animale şi câte
unele îi cădeau pradă; o lăcustă, fluture, şopârlă şi chiar câte un
şoarece şi-o păsărică. Praful şi mirosul de turmă o nemulţumi repede
încât se răzni în păduricea cu cătină în care se salva la nevoie şi
unde-şi urma activitatea pe cont propriu. Între Miţica şi turmă se
aşternu liniştea. Se furişă printre tufele de cătină roşie şi ajunse în
liziera cu cătină albă cu trunchiuri groase, spinoase şi înalte. Miţica
urmărea şoarecii, păsărelele din crâng, de pe marginea canalului, cât
şi puii de prin cuiburi. La cei de guguştiuc şi turturică ajungea
anevoie căci erau clădite pe ramuri subţiri şi acestea se lăsau sub
greutatea pisicii, dar mai şi ajungea cu laba câteodată. În cuiburile de

314
caragaţă era imposibil să pătrundă sau să ajungă cu laba căci erau
clădite din nuiele spinoase, iar prin găurile păsării nu încăpea. Se
mulţumea doar cu câte o caragaţă înhăţată cu meşteşug şi răbdare la
sol. Avea mare ciudă pe sfrâncioci căci pe aceştia nu-i putea prinde
dar mai ales o simţeau de departe şi începeau să facă gălăgie de scula
toată păduricea în picioare de era nevoită să părăsească locul de
vânătoare.
Miţica păşi prudentă pe frunzarul şi crenguţele uscate, deşi
zgomotul era înăbuşit de elasticitatea pernuţelor pe care călca. Se
opri, vârful cozii i se înşurubă spiralat, privirea, urechile şi mustăţile
se îndreptară către un tufiş, sondă aerul cu nasul şi făcu un salt lateral
şi de întoarcere rapidă. După tufiş se auzi saltul pisicii sălbatice,
către cea domestică şi care-i călcase noul loc de vânătoare. Intrusa
domestică, care nu avea arme pe potrivă, trebuia pedepsită şi
alungată, iar de se împotrivea urma s-o distrugă. Miţica părăsi terenul
căutând să scape, dar fu ajunsă şi scărmănată. Miţica, în disperare
mieună speriatm stupi, zgârie şi fugi. Fu ajunsă din urmă, dar
lătrăturile înfundate ale lui Campion, ce se succedau rapid de pe
plajă, făcu pisica sălbatică să abandoneze lupta.
Pavel, care ajunsese pe plajă, vroia să-şi continue dresajul,
când Campion o luă la fugă lătrând, îl văzu traversând canalu, apoi îi
auzi lătratul în pădurice. „Vino înapoi Campion, lasă pisicile în pace
cî sunt bune şi ele la ceva. U-iu-iuuu… vino aici Campion!...”
„Vroiam să încep iniţierea cu Campion, dar dacă s-a luat după
pisici… treaba lui, se întoarce el!... Du-te Viştean, du-te la oi. Caută
o groapă cu noroi şi te scaldă. După ce te-ai năclăit, protejat de
cămaşa noroioasă, agoniseşte după iarbă, rădăcini… Dă târcoale
oilor şi nu lăsa câinii să se apropie.” „Groh-groh…!” „Ei… hai
întoarce-te că-ţi place să te scarpin pe burtă.” „Groh-groh!...” „Vrei
şi-ntre urechi, pe bot, şi-ntre picioare… Hai, du-te Viştean să fii
măcar tu cu caprele. Vârtej! Vino aici!...” „Iu-hu-hu-hu, necheză
Vârtej, apropiindu-se la trap. Se opri lângă Pavel, lovi pământul cu
piciorul drept şi-şi lipi coama de umărul lui.” „Nu ai împlinit încă doi
ani, Vârtej, dar trebuie să recunoaştem că amândoi suntem
nerăbdători să zburăm mai iute decât vântul… Tata, Caras, zice să nu
te încalec înainte de a împlini doi ani, că te stric şi capeţi nărav. Asta
e valabil pentru oamenii mari. Eu te-aş fi călărit de când erai mânz,
dar nu m-a lăsat tata şi m-am mulţumit cu Irod. Ce zici începem?” „I-

315
hi-hi-hii!...” „Hai, Vârtej, să găsim un mal, o ridicătură ca să mă pot
arunca pe tine. Ce mă bâjbâi? A… da! ia bucăţica de zahăr şi hai…
Vino după mine… opreşte lângă grămada asta de plaur, aruncată şi
îngrămădită de valuri. Ai venit Campion!... Lasă pisicile şi du-te la oi
că Viştean pricepe puţin şi se mişcă greu. S-a scufundat în vreo
băltoacă noroioasă şi habar nu are de capre. Du-te la oi şi nu te răzni
printre oamenii de pe plajă. Stai cuminte Vârtej, hop… auu… Mi-am
făcut vânt prea tare! Credeam că n-o să ajung pe cal şi când acolo am
sărit peste el şi-am căzut cu capu-n nisip.” „Ham-ham… mârâi…
ham-ham…” „Ce mă latri şi tu javră!... Sau nu pe mine!” „Cheamă-ţi
javra băieţaş că-i dau cu piatra” „Dar ce se întâmplă? Campion, iritat,
se învârte în jurul unei femei, îi linge mâinile, i se strecoară printre
picioare, miroase fetiţa la gât, la urechi, mârâie înfundat, aruncă
nisipul cu labele sub burtă, mârâie, latră, înhaţă o sandală micuţă şi
fuge cu ea în gură spre mine. Femeia, cu o nuia în mână, aleargă
după Campion, se împiedică, cade şi ocărăşte.” „Golanule,
derbedeule, jigodie, hoţilor, dă-mi sandaua şi căraţi-vă de pe plajă…
Poliţia… hoţii…” „Lasă săndăluţa, Campion!... Nu vrei?!... Oi fi
având tu motivele tale, dar vezi bine, cuncoana ocărăşte, cheamă
poliţia, lumea se strânge… Aşa dă-o încoace… Scuzaţi, doamnă…
nu-i hoţ şi nici nu muşcă. A făcut-o din simpatie pentru fetiţă.”
„Simpatie furând!...” „Iu-huu… veniţi mă… iu-huu… îi îndemnă
Pavel şi-o rupseră la fugă către turmă.” Ajunseră toţi trei la turmă, cu
Vârtej în frunte. Băiatul o luă pe aripa stângă a oilor şi-l îndemnă pe
Campion: „Hai, deşteptule, că trebuie să arăţi că meriţi numele de
Campion… Aşa, bravo, ia-o înainte, te faci spre oi, la nevoie le şi
încolţeşti, aşa… bine… Le dăm roată, le înghesuim la mijloc, apoi
vedem dacă-s toate. Bine, Campion, roteşte-le în vârtej pe toate. Iu-
hu Iroade!... Iu-hu, piţa-piţa, veniţi măăă!”
Caprele, prin natura lor, preferă ca hrană frunzele şi lăstarii
arbuştilor. Ronţăie orice buruiană amară, lăptoasă, uscată ghimpoasă
şi te minunezi cum de nu plesnesc. Oile agonisesc pe poienile cu
graminee spontane, mărunte. Lăsate libere la păscut se răslesc, dar
caprele sunt cele care se ţin după oi. O îndepărtare prea mare le
nelinişteşte, lasă căţăratul şi se apropie de cârd. Şi Pavel la început s-
a păcălit. Din dorinţa de a nu pierde caprele se istovesc alergând
după ele încercând zadarnic să le ţină la un loc cu oile. Mai apoi şi-a
dat seama că ţapinele sunt deştepte. Caprele se îndepărtează şi se

316
apropie singure de cârd şi că el, Pavel, trebuia să vegheze numai oile.
Caprele au simţurile agere, simt câinii de departe şi fug la vreme spre
cârd. Dacă o capră e la necaz behăie aşa de tare încât se aude de la
mare distanţă. În plus, capra, atacă periculos cu coarnele, se apără
activ şi nu numai prin fugă, ca oile.
Pavel, după ce şi-a dat seama că nu are lipsuri, s-a înapoiat la
malul mării, s-a întins pe burtă şi cu capul pe braţe, încercă să
pătrundă cu mintea semnificaţia ultimelor evenimente. Cu mare trudă
a reuşit să-l înveţe, pe Campion, două lucruri. Să întoarcă, să dirijeze
turma şi să-i găsească, după miros, unele lucruri de ale lui,
încălţăminte, îmbrăcăminte, căciulă, briceag, mănuşi şi altele. Îl
învăţa cu dragoste şi-l stimula cu câte ceva de mâncare. Toate astea
de la urmă aveau ca scop s-o găsească pe mama lui după miros, care
credea el, c-o să fie ca al lui. Pavel, ajuns aici cu gândul, un nod i se
puse în gât şi lacrimile îi şiroiră pe faţă: „Dar tata? că trebuie să am
şi-un tată! fraţi, surioare… Ah!... mamă… de ce m-ai făcut? De ce?!
Şi-n timp ce sughiţa bătea cu pumnii şi degetele picioarelor în nisip.
De ce? de ce!... de ce m-ai azvârlit!...” Vârfurile degetelor de la
picioarele lui, zvâcnind apăsat în jos se îngropase în nisip. Valurile
potolite împingeau apa sub picioare, se retrăgeau şi iar reveneau
mângâindu-i tălpile.
Viştean, părăsise groapa cu noroi şi vegetaţia acvatică şi se
apropie de Pavel grohăind uşor. Se culcă, prietenos şi atent, lângă
Pavel. Se răsuci cu burta la soare pe-o coastă, grohăind liniştit şi
mulţumit. Pavel simţi noroiul călduţ de pe Viştean că se lipeşte de el.
Se săltă pe genunchi şi-l văzu şi pe Vârtej lângă ei, dând din cap în
apărare de muscă şi scărpinându-şi nările de genunchi. Era şi
Campion alături, sprijinit pe labe alunga muştele şi tăunii de pe
urechile-i însângerate. Soarele se apropiase de cumpăna zilei, căldura
creştea şi dogorea din nisip, briza începuse să adie din larg, iar oile
se îngrămădiseră una în coada alteia. Pavel alungă năduful din piept,
chiui vesel şi-o rupse la fugă în mare. La început apa îi acoperea
laba, apoi se adâncea treptat până la genunchi şi când îi ajunse la
buric întinse braţele, inspiră adânc în timp ce se aruncă în primul val.
Începu să numere secundele, unu, doi, timp în care ajunse cu mâinile
şi vârful degetelor de la picioare pe nisip, zece… se împinse cu
vârfurile degetelor de la picioare, cincisprezece… deschise ochii şi
văzu cum alunecă lin peste scoici, tufe mici de alge marine din care

317
se îndepărtau speriaţi peştişori, garizi şi viermişori marini. Treizeci,
treizecişiunu… în timp ce cu degetele picioarelor se împingea pe
nisip iar cu mâinile înota bras submers, văzu în faţă o meduză.
Meduza, fiind aproape transparentă şi gelatinoasă abia o zări ca o
umbrelă cu franjuri pe margine, prevăzută în mijloc cu un baston de
care să te ţii. Treizecişicinci!... o ocoli şi aproape de patruzeci zvâcni
către suprafaţă expirând şuierat, împrăştiind mărgele mărunte de
acva-salmastris. Făcu pluta pe spate, inspiră adânc numărând până la
opt, pauză alte patru secunde, expiră liniştit alte opt, timp în care
picioarele, bazinul, trunchiul, se scufundau uşor. Înainte de a i se
scufunda şi nasul, ajutându-se de palme, începu inspiraţia pe nas:
unu, doi… se ajută şi de picioare pentru a reveni la orizontală.
Trunchiul lui, braţele întinse, balonul plămânilor îl ţineau la
suprafaţă. Picioarele-i fiindu-i mai grele decât trunchiul tindeau să se
scufunde şi le menţinea la suprafaţă prin mişcări lente pe verticală.
Pavel exersa de mai multă vreme scufundatul, înotul submers, pluta
pe spate şi pe faţă. Îşi aminti câte ceva din artele marţiale: „Prin
executarea unui exerciţiu simplu, la început mai greu din cauza lipsei
de antrenament, apoi tot mai uşor pe măsură ce muşchii execută mai
bine comanda creierului şi ajunge la formarea stereotipului, reflexul
execuţiei. Nu se mai simte oboseala şi mişcarea e perfectă. De aici
încolo va prima spiritul. Orice înălţare a spiritului are la bază o
muncă, o suferinţă, bucurie şi regret. Integrarea în natură presupune
armonizarea spiritului cu tot ce e în jur. Ca să reuşeşti îţi trebuie
răbdare, pasiune, hotărâre, o minte luminată şi deschisă. Deci, să
acţionezi simultan la nivel fizic şi mintal, astfel se ajunge la
realizarea completă. Reuşind să obţii armonia interioară poţi realiza
lucrul bine făcut, acum şi aici.”
Pavel continuă să plutească pe spate armonizându-şi
mişcările membrelor cu respiraţia reuşind să se detaşeze, să evadeze
din el! Cerul era albastru-luminos, ca şi cum ar fi fost o oglindă în
care se vedea marea străbătută de multitudinea razelor. Deasupra lui
pescăruşii planau în văzduh, îşi frângeau aripile, săgetau şuierat
aerul, se scufundau parţial sau total şi reapăreau la suprafaţa apei cu
peştişorul în ioc. Soarele era deasupra lui Pavel şi o vreme închise
ochii concentrându-şi atenţia la minunăţia razelor dispersate ţesut în
văzduh şi apă. Tot cu ochii închişi se răsuci pe burtă cu respiraţia în
apnee: „Unu, doi… şi simţi cum paralizat se duce la fund. Cum…!

318
Mă înec fără a face o mişcare în a mă salva!... Nu se poate, ba se
poate căci bulele de aer din plămâni au ajuns în nas şi gură, scapă
printre dinţi, buzele nu mai pot ţine poarta închisă, aleargă către
suprafaţă ca mărgelele, una, câte una. Încă puţin şi încep să înghit
apă. Am ajuns pe fundul apei, urechile îmi pocnesc, monstrul nu m-a
înghiţit. Va să zică mă înec de frică fără să fie prezentă primejdia ci
doar închipuirea înşelătoare.” Pavel se trezi din încremenire, se
propti cu vârful picioarelor de nisip, zvâcni puternic, săgetă
adâncimea, expiră, inspiră şi făcu pluta pe spate. În faţa soarelui se
afla un nor negru! Umbra norului îl speriase ca un rechin uriaş. „Va
să zică poţi să mori de frică…!” Vara trecută o păţise cu meduza.
Jucându-se cu ea s-a rupt şi împrăştiat ca o piftie, apoi s-a şters cu
palmele pe faţă. Imediat o usturime îi aprinse faţa şi ca să scape de
arsură s-a aruncat în valuri. Tot atunci, după o furtună, a văzut o
sumedenie de meduze aruncate de valuri pe plajă, iar în apa mică de
la ţărm erau o sumedenie de alte urzici de mare. Apa era foarte rece,
semn că la ţărm se abătuse un curent de adâncime şi care antrenase şi
meduzele.
Pavel renunţă la plută, respiraţia dirijată şi se apropie înot de
ţărm. Deprinsese înotul pe partea stângă şi ca să nu apese pe inimă să
străduia să se obişnuiască pe partea dreaptă. Lângă mal văzu porcu
tolănit în apă, iar Vârtej şi Campion veneau către el. Pavel încălecă
uşor pe Vârtej şi începu joaca în trei. După ce se săturară de
zbenguială, Pavel, privi spre plajă unde văzu cucoana răstignită în
văzduh. În picioare, cu labele îndepărtate şi cu braţele ridicate chiar
că părea răstignită. Pavel îşi aminti faţa şi ochii ei. Alergând cu
nuiaua după Campion s-a împiedicat, a căzut şi din poziţia
îngenunchiată la ocărât. Avea ochii răi şi faţa crispată. Ochii, ochii
aceia zgâiţi şi cu un fel de apă lăptoasă pe ei, ochii aceia… Acum,
răstignită cum era, purta ochelari mari cu ramă albă şi lentile roze,
sau roşii parcă… Se arăta masivă, picioare solide, bazin mare, pântec
proeminent şi sânii ca două căldări. Să fi supt doi copii deodată şi tot
ar mai fi prisosit lapte. Fălcile-i păreau enorme şi pomeţii tot la fel.
Numai fruntea îngustă abia se zărea de sub părul sârmos.

Fetiţa se juca cu scoici şi nisip îndrugând mormăit un fel de

melodie fără cuvinte. Pavel se scutură ca de un colb de praf, a frig şi
a…

319
 Să precizăm că Pavel nu ştia să dreseze animalele, ci doar se
obişnuise cu ele, obişnuinţă care-i uşura stăpânirea lor, evitarea
atacurilor cum ar fi lovirea cu copita, împunsul, muşcatul. Începuse,
totuşi, un fel de dresaj cu Campion cum s-ar spune după ureche. Îl
ajută şi Campion. Odată aruncă cu băţul după capre şi acesta se
pierdu printre ierburi şi tufişuri. Nu se îndură să-l abandoneze şi-
ncepu a-l căuta. La un moment dat câinele apăru cu băţul în gură şi
de atunci Pavel începu să arunce reteveie în mare şi pe care Campion
le recupera din valuri şi le aducea la picioarele stăpânului. În
continuare, Pavel arunca încălţăminte, pălărie şi alte obiecte de ale
lui în care să fie impregnate mirosul lui specific. Spera să-l determine
pe Campion să-l caute pe el, pe Pavel, dar cum s-o facă? Îi veni în
minte ideea de-a asocia un stimulent, cum ar fi mâncarea. Obişnuit,
Pavel, dădea de mâncare câinelui dimineaţa, înainte de urnitul turmei
la păscut. Într-o dimineaţă nu-i dădu mâncare lui Campion şi-l legă
în lanţ până trecu cu turma de pod. Abia atunci tata Caras i-a dat
drumul câinelui şi cum acesta era obişnuit să plece o dată cu turma, a
zbughit-o pe urma ei. Campion ajunse oile din urmă, dar Pavel
lipsea, nu era pentru că se ascunsese mai departe de turmă într-un
tufiş. Pentru că era obişnuit să se ţină după Pavel, dar şi foamea îl
împinse să-l caute. Mirosul puternic de oaie, capră, plante,
amestecate cu praf, diluau urma lui Pavel aşa că se întoarse la stână,
luă din nou urma lui Pavel, ajunse până aproape de turmă, se abătu
spre stânga şi pe măsură ce se adâncea în păduricea de cătină roşie şi
urma din aer a lui Pavel devenea mai sigură şi mai aproape. Lui
Pavel îi fusese teamă că n-o să fie găsit, dar văzând câinele că se
apropie cu telescopul nasului coborî din plop, de unde-l urmărea pe
Campion şi se piti lângă mâncarea câinelui. Câteva pârâituri de crăci
uscate vesti apropierea şi imediat apăru şi câinele care începu să-i
lingă mâinile şi să se gudure.
„Aşa te vreau Campion… Ce bine-mi pare! Să ştii c-o să
reuşim, ia de mănâncă.”
Pavel s-a mai ascuns de câteva ori şi Campion la găsit. În
continuare a lăsat în drumul lui un ciorap. A fost mai greu până a
obişnuit câinele să ia ciorapul în gură şi să îl aducă, apoi să-şi
primească mâncarea. Campion învăţase, cu greu dar se obişnuise să-i
aducă lui Pavel lucrurile după miros şi tot aşa de greu se învăţase să
ţină oile grămadă, să nu le lase să se răspândească.

320
 Pavel, împreună cu Campion îndreptă turma către câine.
Ajunşi în dreptul fetiţei, Pavel, îi porunci câinelui: „Caută!”.
Câinele ţinuse minte nuiaua şi ocările cucoanei. Simţise, cu
instinctul lui de animale domestic că femeia era rea, că nu iubea
animalele şi că trebuie să evite apropierea. Totuşi trebuie să execute
porunca stăpânului de dragul căruia era în stare să-şi pună viaţa în
pericol. Campion făcu un cerc larg în jurul femeii şi a fetiţei. Simţea
în nări mirosul lui Pavel fixat în sandalele fetiţei dar nu le vedea căci
erau ascunse într-o sacoşă. Femeia îl observă pe Campion în
momentul când înhăţă sacoşa, se luă după el ocărând şi ajunse lângă
Pavel, unde câinele lăsă sacoşa, se retrase câţiva paşi mârâind
arătându-şi colţii. Femeia înhăţă sacoşa şi-l cârpi pe Pavel peste faţă
aşa de tare încât acesta se clătină şi i se întunecă privirea. În clipa
aceea Campion sări lătrând, înhăţă sacoşa şi în continuare câinele
trage într-o parte mârâind iar cucoana în partea contrară ocărând.
Vârtej se apropie în galop nechezând, se opri din viteză pe picioarele
din spate ridicându-se în văzduh cu cele din faţă asupra femeii.
Viştean simţi şi el pericolul, ieşi dintr-o băltoacă noroioasă şi în fugă,
cu noroiul negru curgând de pe el, se repezi cu gura căscată, plină de
clăbuci, asupra femeii, îi trecu printre picioare răsturnând-o şi
murdărind-o cu nămol. Lumea de pe plajă se strânse în jurul lor, pe
feţele multora aşternându-se hazul, iar pe a altora spaima. Pavel,
venindu-şi în fire, se răsti la cal şi porc îndepărtându-i, luă sacoşa din
gura câinelui şi o aşeză la picioarele femeii îndrugând o scuză
neconvingătoare: „Iertaţi, doamnă, pe câine îl atrage mirosul fetiţei,
seamănă cu al meu şi a vrut să-mi aducă sacoşa crezând că-mi
aparţine. Vă cer scuze pentru animale, ele au sărit în ajutorul meu
când m-aţi pocnit.” „Derbedeilor, hoţilor, pungaşilor, poliţia, săriţi,
puneţi mâna pe hoţi!”
În clipa aceea o mână grea se aşează pe umărul lui Pavel:
„Al tău e câinele?” Da, domnule poliţist! Doamna mi-a tras o palmă
şi…” „De ce minţi? Minte domnule locotenent, mi-a furat de două
ori sandalele şi sacoşa, mai devreme şi acum. Am vrut să-mi iau
sacoşa şi au sărit cu toţii pe mine; porcu m-a murdărit şi dărâmat,
calul a sărit în două picioare asupra mea…” „A văzut cineva ce s-a
întâmplat?” se adresă poliţistul mulţimii care se tot înghesuia în jurul
lor. „Am văzut eu, eu, eu…” „Apropiaţi-vă să daţi câte o declaraţie

321
că avem multă bătaie de cap cu delincvenţii minori.” „Nu suntem
hoţi domnule căpitan, este o întâmplare fără intenţie de furt…!
În vremea asta oile, vârâte cu capul una sub coada alteia,
ajunseseră la stână şi se refugiaseră în strungă la umbra câtorva cătini
înalte şi rămuroase. Imediat sosi şi Caras cu sterpele, berbecii,
cârlanii. Îl strigă pe Pavel, dar nu primi nici un răspuns. Vârtej sosi în
galop, se ridică pe două picioare nechezând, apoi se lăsă pe patru
picioare dând din cap agitat. Sosi şi Campion scâncind neliniştit şi la
urmă alerga Viştean grohăind cu clăbuci în gură. Campion sări cu
labele pe pieptul lui Caras, se lăsă pe patru labe se suci în jurul
stăpânului mârâind înfundat şi cu coama zburlită. Viştean grohăind
se şterse de piciorul lui Caras murdărindu-l de noroi, iar Campion
schelălăind o luă la fugă către plajă.

„Secretul trebuie să fie aici, în ţeastă, că de aici pleacă totul,

bine şi rău. Păi ce poate să iasă de sub fruntea asta îngustă, încreţită
ca la babe! Altfel totul e bine clădit şi armonios. Păr gros, ondulat,
blond, lucios şi n-am avut nevoie niciodată să mi-l coafez. Înaltă,
deşi cam robustă, sânii cam mari dar pietroşi cu toate că am alăptat
trei copii. Şoldurile şi ele cam mari dar rotunjite frumos şi tari de poţi
îndrepta cuiul pe fundul meu. Picioarele cam groase dar bărbaţilor le
plac bulănoasele, latifundiară, lăptoasă iar cu pântecul ăsta rotunjit îi
înnebunesc la pielea goală. Nu obosesc muncind, mă port curată, am
născut uşor, dintr-o singură opinteală, aş fi făcut dragoste imediat
după naştere şi chestiunea asta cu dragostea…
Ei…! E ceva cu dragostea şi ţeasta, că de aici mi se trage.
Păi cum să înţeleg chestiunea asta biologică!? Am citit şi răscitit, ce
am găsit şi eu, cu mare atenţie ce a scris Darwin şi ăia prin anatomia
şi fiziologia omului. Deci, eu văd un bărbat necunoscut pe placul
meu! Îl văd şi mă înfioară plăcerea dragostei. Deci, de la ochi
bărbatul ajunge în creier şi de acolo se scurge în pântec producându-
mi plăcerea de a face trânte cu masculul, trânte ca la olimpiade. Dacă
imaginea bărbatului drag ar aluneca direct în pântec şi pe această
cale mi s-ar declanşa dorinţa nu aş fi aşa de necăjită, dar nu se
întâmplă aşa ci trece prin ţeastă. Nu ar fi nimic dacă după olimpiadă
înfocată cu bărbatul drag nu ar apare necazurile care sunt multiple şi

322
greu de suportat. Zic gurile rele, zic şi eu că ţeasta este vinovată de
ponoasele ulterioare. Rămân însărcinată şi trebuie să nasc, dar de
unde tată pentru copil că s-a topit… am şi uitat cum arată! Dacă nasc
copiii rămân pe drumuri ca Petrişor la orfelinat şi handicapat psihic,
ca Pavel înfiat şi căruia i-am pierdut urma…! Pavel poate să aibă
acum treisprezece – cincisprezece ani şi a-r putea să trec pe lângă el
fără să-l recunosc. Am rămas cu bleaga asta care are trei ani şi de
care nu pot scăpa că-i mută şi pe care nu vrea nimeni s-o înfieze.
Dacă nu vreau să nasc trebuie să întrerup sarcina, întrerupere de unde
pornesc alte necazuri şi mai mari: hemoragii, infecţii şi legea. De
primele am scăpat cu tăria corpului tânăr şi sănătos. Am bolit, m-am
vindecat şi-am luat-o de la început. Legea însă m-a condamnat de
două ori la închisoare, pentru că nu aveam voie să întrerup sarcina.
Handicapaţii ăştia eu i-am făcut aşa… Ca să scap de ei m-am încins,
am sorit din pod, m-am forţat cu greutăţile, am înghiţit toate
porcăriile, başca pileala, cafeaua, ţigările…! De toate necazurile
astea ţeasta e de vină că în rest totul e perfect, dar m-am născut cu
ţeasta proastă. Am ştiut-o de cum am mers la şcoală că au început
învăţătoarea, colegii, acasă să mă prostească. Ziceau că-s grea de cap
şi de aceea nu învăţam bine. Dacă aş fi avut ceva sub părul ăsta
frumos ar fi trebuit să ascult de părinţi, de sat. Asta ar fi însemnat să
nu fi fugit din sat, să mă fi măritat fecioară, să fi luat un bărbat din
sat, să mi-l fi ales părinţii dacă eu nu eram în stare, să nasc toţi copiii
rămasă numai cu bărbatul meu. Ţeasta, ţeasta asta proastă a vrut
altfel. Nu m-am măritat niciodată, am fugit din sat de ruşine, mai
precis huiduită, că după cum zicea satul m-am întins cu toţi… Dacă
eram deşteaptă puneam ochii pe un flăcău chipeş, mă măritam cu el,
îi eram credincioasă toată viaţa, dar eu nu, eu nu ştiu ce-i
îndrăgostitul de un bărbat anume, ci întâlnesc mereu alţii şi alţii cu
care vreau să fac dragoste. Se pare că aşa a vrut dumnezeu să mă
nasc, să nenorocesc copiii şi să mor într-un şanţ. Nu am avut
niciodată dragoste faţă de copii, doar câte un pic de duioşie colo,
colo şi de aceea i-am înstrăinat… Mai am câţiva ani şi m-o ierta
dumnezeu de patima asta bărbătească… De frica lui dumnezeu nu
am ştiut, ca şi cum nu ar fi. S-ar potrivi mai degrabă să mi se zică
căţea, că asta sunt Leana-Căţeaua… Băieţaşul ăsta, că parcă ar fi
Petrişot, cu jigodia lui nu-mi dă pace să mă însoresc şi eu puţin.
Pielea a început să mi se zbârcească, nu mai e netedă şi roză ca până

323
acum. Dacă mă pârlesc puţin la soare se roşeşte şi se întinde ca la
paisprezece ani. diseară vine Oprintitu şi trebuie să fiu prăjită şi pe
dinafară că pe dinăuntru sfârâi de nerăbdare. Băieţaşul se joacă cu
animalele în valuri! Ce bine le-ar sta lui Petrişor şi Pavel să se joace
ca băieţaşul cu javra… Nu înţeleg de ce mă mai gândesc la ei din
moment ce i-am lepădat. Nu-i mai am, nu i-am avut niciodată şi gata.
La noapte, cu Oprintitu lupte ca la mondiale şi se agaţă iar
handicapatu… Noroc că acum, după revoluţie, pot întrerupe sarcina
legal, la spiral şi cu parale puţine. Fir-ai al dracului să fii tu
Ceauşescule, să dea dumnezeu să nu-ţi putrezească carnea şi să te
zvârcoleşti în mormânt aşa cum mă chinuiam şi eu prin puşcării.
Proastă mai eşti Leanţo… Nu te mai gândi că nu ai ţeastă pentru aşa
ceva. Să mă întorc cu spatele la soare ca să mă pârlesc uniform.”
„Vă repet domnule căpitan că nu suntem hoţi, a fost o
întâmplare fără intenţie de furt. Am luat sandalele de la câine şi i le-
am înapoiat doamnei cerându-mi şi scuze. Îi cer iertare şi în faţa
dumneavoastră, insistă Pavel”. „Ia hârtie, stiloul şi povesteşte cum s-
a întâmplat. Să vedem cum motivezi că nu a fost furt.”
Tata Caras s-a luat după Campion şi gâfâind trudit prin nisip
ajunseră la hărmălaia stârnită pe plajă. Dădu cu ochii de Pavel, care
răsucea între degete stiloul asupra unei hârtii albe, o văzu şi pe Leana
scriind ceva, alţii doi, un bărbat şi o femeie la fel supravegheaţi de
poliţist. Majoritatea mulţimii se împrăştiase rămânând doar câţiva
gură-cască. „Ce-i cu tine Pavele, ce s-a întâmplat de nu ai venit cu
oile?” Pavel tresări, sări în picioare şi-i răspunse înecându-se şi
bâlbâindu-se: „Câinele, în joacă a luat în gură sandalele fetiţei şi le-a
adus la mine.” „Mi-a furat şi a doua oară sacoşa cu tot ce era în ea. A
amuţat câinele, porcul şi calul asupra mea de m-au trântit şi
murdărit!” „Leanţa!” „Caras! E băiatul rău!” „M-am însurat de mult
Leanţă şi am târla aici la doi paşi. Nu e furt ci joacă. Băiatul a învăţat
câinele să-i caute şi să-i aducă lucrurile lui şi ale mele, dar nu ca să
fure. A fost un accident că a luat câinele sandaua fetiţei şi să ştii că
tot în joacă a făcut-o. Iartă-i şi-l trimit pe băiat să-ţi aducă o cană cu
lapte şi-o felie de caş. Sunt convins că nu e vorba de furt”. „Bine
Caras, te cred şi-o fac pentru tine.” „V-aţi împăcat, îi întrebă
poliţistul?” „Ne-am împăcat şi nu mai am nici o pretenţie, confirmă
Leana adăugând în continuare. Se pare că a fost o glumă, ceva
neintenţionat”.

324
 „Femeie, dă tu la uşă că noi mulgem.” „Băiatul e crud încă şi
n-o să poată mulge!” „Pentru tine o să fie crud până i-o ajunge
pletele până la călcâie… Stai Costelivo că-ţi dau două după ceafă!
Hai! uşurează-te că până acum nu ai avut timp. Pavele, după ce
mulgem, până închegăm laptele şi fierbem urda, dai fuga în oraş şi
aduci ţigări. Să te întorci la timp ca să duci mânzările la păscut.”
După muls, Pavel, lăsă oile să se odihnească la umbră, luă o
sticlă cu lapte, o felie de caş şi se îndreptă spre plajă. Se opri pe
marginea canalului, canal ce separa plaja propriu-zisă de oraş, scoase
binoclu din husă şi cercetă plaja de la distanţă. Observă că femeia cu
fetiţa se îmbrăcaseră şi porniseră spre pod. „Bine… e numai potrivit!
S-o iau pe urmele lor şi le ajung din urmă…” Aproape de cimitir,
Pavel, grăbi pasul, le ajunse din urmă, dar nu li se alătură. Se ţinu în
spate până depăşi cimitirul şi tot aşa şi în oraş. Femeia, cu fetiţa de
mână, după ce trecu pe lângă liceul din Sulina, se abătu pe străduţa
din stânga, lăsă în urmă câteva case, se opri în faţa unei porţi, scoase
cheia din buzunar şi descuie. Intrară în curte şi când se întoarse să
închidă îl văzu pe Pavbel. „Ne-ai urmărit?!” „Abia v-am ajuns din
urmă… M-a trimis tata să vă aduc… şi-i întinse femeii laptele şi
caşu. Vă rog să ne iertaţi, întâmplarea cu câinele şi porcu nu au fost
intenţionate.” „Bine, bine la revedere şi să dăm uitării.” „Cum te
cheamă frumuşico?” „Încă nu vorbeşte, abia îndrugă câteva cuvinte
şi numai eu o înţeleg.” „Aşa mare şi nu vorbeşte! Din cauza asta e
fricoasă şi timidă!” „Cum te cheamă băieţaş?” „Ionel doamnă, Ionel
îmi place să mi se zică, minţi Pavel. Mă grăbesc că trebuie să scot
oile la păscut. Aici staţi?” „Aici… de ce întrebi?” „Frumoasă casă…
cu etaj, plopi înalţi, curte cu bancă! Mi-ar face plăcere să mai văd
fetiţa. Pare aşa de firavă şi sfioasă… Am plecat, sărut mâna!”
Pavel, după ce cumpără ţigări, se înapoie de unde a venit şi
ca de obicei în singurătate monologa: „De ce or fi fumând oamenii că
de pe urma acestui nărav se aleg numai cu ponoase! Ard banii
transformându-i în boală. Miros ei şi hainele urât şi-n casă-ţi vine să
verşi. Împut totul pe unde fumează. De la părinţi au învăţat şi copiii
să fumeze. Colegi de ai mei, chiar şi mai mici fumează prin closete şi
prin alte locuri ascunse. Fumează şi fetiţele. Nu au toţi bani de ţigări
şi trag mai mulţi dintr-un chiştoc. Unii le adună şi de pe jos. Unora li
se pare că-s mai mari, mai bărbaţi şi fetele mai interesante. Am trecut
de cimitir, mai am puţin şi ajung la târlă. Mănânc un pumn de caş,

325
beau o cană cu zer, iau câteva linguri de jintiţă şi după aceea dau
drumul la oi. Deci tata Caras o cunoaşte pe femeia cu fetiţa… Nu
poate să fie mama că are ochii răi si-i din Sulina iar pe mine m-au
înfiat de la orfelinatul din Tulcea. Oamenii din Sulina înfiază copii
mici de departe ca să nu poată afla care sunt părinţii săi şi să-i ia pe
ei, care înfiază drept părinţi adevăraţi. Pe mine de ce m-or fi luat aşa
de mare!... Am avut noroc că de nu rămâneam la puşcărie… De ce
m-or fi lepădat părinţii? De răi, desigur… Dacă părinţii mei sunt răi
înseamnă că şi eu sunt la fel… Ştiu toate astea şi totuşi îi caut!... De
ce oare vreau să ştiu cine sunt din moment ce-s răi? De ce oare! Se
pare că instinctul de vatră şi de neam sunt foarte puternice. de
cimitir, mai am puţin şi ajung la târlă. Mănânc un pumn de caş, beau
o cană cu zer, iau câteva linguri de jintiţă şi după aceea dau drumul
la oi. Deci tata Caras o cunoaşte pe femeia cu fetiţa… Nu poate să fie
mama că are ochii răi si-i din Sulina iar pe mine m-au înfiat de la
orfelinatul din Tulcea. Oamenii din Sulina înfiază copii mici de
departe ca să nu poată afla care sunt părinţii săi şi să-i ia pe ei, care
înfiază drept părinţi adevăraţi. Pe mine de ce m-or fi luat aşa de
mare!... Am avut noroc că de nu rămâneam la puşcărie… De ce m-or
fi lepădat părinţii? De răi, desigur… Dacă părinţii mei sunt răi
înseamnă că şi eu sunt la fel… Ştiu toate astea şi totuşi îi caut!... De
ce oare vreau să ştiu cine sunt din moment ce-s răi? De ce oare! Se
pare că instinctul de vatră şi de neam sunt foarte puternice. Vatră
nouă îţi mai faci, dar părinţi! I-ai pierdut, adioo… Da unde şi cum a
cunoscut-o tata pe Leanţa? Trebuie să aflu…

„Pavele, fii atent la câinii vagabonzi şi ai grijă să nu mai intri

în încurcături, ca în dimineaţa asta pe plajă.” Da tată, iu-hu, porniţi
măă… În după-amiaza asta mergem întins în hăţiş şi ne învârtim
numai acolo, să vedem ce mistere se ascund între pietroaiele sufocate
de vegetaţia deasă, felurită şi înaltă. Acest loc înconjurat de mare,
Dunăre şi plajă trebuie să devină un izlaz sigur de păscut. Au apărut
câţiva lăstari în salcie, plop, rogozuri-pipiriguri spaima oilor;
balaurul cu şapte capete care scoate pe cele şapte guri flăcări, pe nas
fum, uragane pe urechi, neguri pe ochi. Ghearele săbii, iar coada un
val năprasnic care loveşte nemilos măturând, ucigând totul din calea

326
lui! Vârtej, Campion, Viştean ţineţi-vă aproape, nu ne oprim până la
cherhana. Nu lăsăm oile, caprele să se împrăştie printre tufele de
cătină ci pas întins, ţa Iroade, bâr Costelivo iu-huu măă… Caprele de
voie, de nevoie s-au grupat în faţă pe drumul de nisip, oile după ele,
una cu capul sub coada alteia, semn că încă e căldură şi nu au chef de
păscut. Eu, Pavel, la coadă, Vârtej pe-o parte, Campion peste tot
hărţuia turma s-o ţină pas întins spre cherhana, iar tu Viştean, după
ce ai grohăit în băltoacă ţine-te, deşi fără chef, pe urmele noastre.

Foamea, foamea este potrivnicul numărul unu a tuturor

vieţuitoarelor şi respectiv a omului. Celelalte necesităţi ca înmulţirea,
adăpostul, duşmanii cad pe planurile următoare şi rareori instinctul
de înmulţire este mai puternic decât cel de hrănire şi asta pentru scurt
timp. Foamea-l împinge pe şoarece să iasă afară din gaură deşi acolo
pândeşte pisica, broasca saltă după insecte deşi şarpele încremenit o
aşteaptă să se apropie, musca nimereşte în pânza păianjenului,
furnica alunecă în pâlnia capcană a leului furnicilor şi totuşi goana
după hrană nu conteneşte până când s-au umplut burţile, dar vai ele
se golesc repede şi iar şi iar…
Aşa s-a întâmplat şi cu cei doi câini: Vânătu şi Bălţata
semisălbăticiţi pe plaur, grinduri şi malul mării, au fost alungaţi
tocmai de sălbăticie. Instinctul domestic i-a determinat, le-a îndrumat
paşii nu către inima plaurului ci spre om. Ajunşi în jungla verde
dintre Dunăre, mare, plajă şi respectiv oraş părea că au nimerit într-o
capcană din care puteau să iasă decât pe fereastra către oraş şi deci
către om. Până acolo aveau şansa să moară sau să facă calea întoarcă
de la semisălbăticie la animal domestic, drum deosebit de spinos.
Precum am mai spus Vânătul era bine înzestrat pentru a face faţă
greutăţilor dar Bălţata nu. De cum au rămas amândoi căţei la supt,
după moartea celorlalţi căţei în mod firesc ar fi trebuit să aibă în ţâţe
lapte suficient de supt. Precum s-a menţionat Cula trecea prin
perioade de lipsa hranei preferate şi chiar a lipsei definitive, timp în
care se împuţina şi laptele din uger. Vânătul fiind din naştere mai
robust o împingea pe Bălţata de la supt şi numai după ce se sătura el
mai sugea şi căţeluşa, dacă mai rămânea ceva. Se ştie că orice animal
care nu are hrană îndestulătoare în prima perioadă după naştere fie el

327
căţel, miel, pisic sau copil rămâne pricăjit toată viaţa, chiar dacă
ulterior are hrană corespunzătoare şi din abundenţă. În cazul nostru
Bălţata a crescut mai firavă decât Vânătul, cu mai puţină energie şi
se ţinea în umbra lui neavând iniţiativă ci doar acţiona imitând.
Ajunseseră la maturitate cu obiceiuri oarecum stabile respectiv
Vânătu lua iniţiativa, dobora prada, ataca sau evita duşmanul iar
Bălţata era umbra lui. Dacă s-ar fi despărţit mai de mici poate că
Bălţata ar fi fost nevoită de necesităţi să ia iniţiativa şi să fi ajuns la
maturitate cu însuşiri corespunzătoare de trai.
Vânătul şi Bălţata s-au furişat cât mai adânc în lăstăriş şi s-
au adăpostit sub o stâncă. Culcuşul de aici era vulnerabil deoarece se
putea vedea de afară şi se putea ajunge până în fund cu un băţ…
Instinctul îi dicta lui Vânătu şi el începu o muncă grea având ca scule
doar cele patru labe şi cele douăzeci de gheare. Începu să râcâie cu
labele din faţă şi să arunce sub burtă pietrele, pământul şi pietrişul,
iar cu labele din spate arunca mai departe. Piatra era cu creste
ascuţite şi tot tăişuri deveneau scoicile şi melcii. După o noapte de
trudă Vânătu scobise sub stâncă o vizuină lungă de vreo doi metri.
Aici în fundul vizuinei lărgite încăpeau amândoi şi Vânătu îşi lingea
pernuţele labelor în care se adânciseră crestărurile cauzate de
ascuţişul pietrelor şi a scoicilor. Un hoit de porc găsit în împrejurimi
le ţinu de foame câteva zile, acum însă era pe sfârşite şi trebuiau să
agonisească după hrană.
Amintim că în Sulina, probabil şi prin alte părţi, porcii se
cresc obişnuit în curţile oamenilor dau şi în semisălbăticie prin
împrejurimi. Creşterea porcilor în semisălbăticie presupune în primul
rând un loc potrivit unde porcii să aibă condiţii naturale de trai,
respectiv să găsească iarbă, rădăcini cu care să se hrănească. În
pădure porcii găsesc în plus ghindă, jir şi alte frunce şi seminţe care
le suplineşte consistenţa hranei. În Delta Dunării porcilor nu le pică
nimic de sus şi trebuie să caute râmând. Aici, unde s-au oprit Vânătul
şi Bălţata era un loc favorabil creşterii porcilor în semisălbăticie.
Valurile Dunării şi Mării Negre aruncau frecvent pe mal melci şi
scoici şi pe care porcii îi căutau mereu pe mal. râmând scoteau de
sub pământ nu numai rădăcini şi rizomi ci şi diverse vieţuitoare
mărunte. Pe lângă hrană porcii au nevoie şi de adăpost. Pe plaur
mistreţii şi porcii domestici îşi fac singuri bârlog din stuf, dar pe
grinduri oamenii obişnuiesc să facă un fel de colibe din stuf. Locul

328
ales de om pentru a creşte porcii în libertate trebuie să fie de aşa
natură încât aceştia să aibă un teritoriu limitat de apă, cum ar fi un
grind mai mic de circa zece, douăzeci de hectare. Dacă locul e
necuprins atunci porcii se tot duc şi omul nu-i mai găseşte. Se aduce
aici o scroafă cu purcei şi un vier, poate să fie şi mai mulţi. Omul le
face un adăpost, le dă mâncare obişnuindu-i cu vatra lor şi nu-i
părăseşte definitiv niciodată. De două-trei ori pe săptămână omul se
reîntoarce la porci şi îi cheamă cu un clopot sau bătând într-o tablă.
Omul trebuie să-i înveţe pe porci de acasă, respectiv să bată întâi
clopotul şi după aceea să le dea de mâncare. De regulă când omul
soseşte la bârlog porcii sunt răspândiţi, îi apropie cu clopotul apoi le
dă de mâncare, iar la nevoie prinde parte din ei.
Cu mai mulţi ani în urmă aici unde se oprise Vânătul şi
Bălţata alesese loc de creşterea porcilor un om din Sulina. Bârlogul
era în vecinătatea vizuinei câinilor, se ştiau şi se păstra neutralitate
prin forţa colţilor. Vânătul ştia şi el că-i periculos să atace porcii şi
totuşi foamea-l determină să înhaţe un purcel răzleţit. Guiţatul de
moarte adună toată turma la atac şi când Vânătu văzu nenumărate
guri cu clăbuci clănţănind furios aruncându-se către el nu avu altă
şansă decât să se arunce în Dunăre cu parte din purcelul pe care nu
reuşise să-l înghită tot. Porcii nu i-au urmărit în apă dar când Vânătu
ajunse pe malul celălalt şi întoarse capul văzu pe malul abia părăsit
turma cu coamele zburlite. Câinii de la cherhana se adunaseră urlând,
fapt ce alarmă şi pescarii. Oamenii îndemnau câinii, asmuţindu-i
către cei care călcaseră loc străin şi atacaseră în neconcordanţă cu
obiceiurile din împrejurimi. Unde-i o haită, e şi o căpetenie, şi aici
era Flocosu. Până acum, Flocosu nu şovăise niciodată să se arunce la
atac. Cu pieptul larg, gâtul vânjos, cap masiv cu fălci puternice,
coamă deasă şi lungă, din câteva muşcături răsturna cu cracii în sus
orice dulău. Dacă învinsul încremenea în această poziţie cu gâtul şi
burta descoperite la discreţie învingătorului, semn al supunerii totale
Flocosul îl lăsa în pace. Învinsul, ulterior, trebuia să se îndepărteze
sau dacă nu să se confrunte cu toţi membrii haitei până când se
restabilea din nou ierarhia puterilor. De data aceasta, Flocosu, nu se
aruncă la atac imediat ci a avut un moment de ezitare, moment în
care frica-i cutremură tot corpul. Câinii cei mai zdraveni din haită se
aruncaseră în valuri. Aşa făceau întotdeauna se aruncau la atac în
numele şi sub protecţia necontestată a Flocosului. Haita toată se

329
arunca la atac fără nici o ezitare căci Flocosu era garanţia sigură a
învingerii. Se întâmpla câte o alarmă falsă sau neinteresantă pentru
Flocosu şi deci acesta moţăia în continuare la umbra tufişului
apărându-se leneş de muştele de pe urechi. Câinii, deşi se avântau la
atac, observau lipsa căpeteniei şi se lăsau păgubaşi de hărţuire şi
atac.
Acum, Flocosu, după ezitarea trecătoare, se aruncă în valuri
şi în timp ce înota furat de curent, zări pe un pietroi, pe malul înspre
care se îndrepta haita, pe Vânătu măreţ, calm, proptit bine pe
picioarele-i zvelte dar zdravene. Flocosului aceeaşi frică-i străbătu
corpul şi s-ar fi întors din drum dacă primii câini nu se căţărau pe
pietroaiele din faţa Vânătului. Primii câini sosiţi în faţa Vânătului îl
mirosiră mai întâi la nas, gât, urechi apoi se îndepărtară scheunând
uşor parcă speriaţi şi ruşinaţi. În vremea asta Vânătu stătea ca
înţepenit cu ciotul coadei ridicat, coama zburlită, urechile drepte,
ochii holbaţi şi sticloşi, buzele retrase lăsând colţii rânjiţi. Din
gâtlejul Vânătului abia se înfiripa un mârâit, care dacă avea să se
dezlănţuie în lătrat ar fi semănat cu un tunet năpraznic. Flocosu se
apropie şi el, începu mirositul de la nas şi când ajunse la urechi,
înainte de a ataca îşi simţi grumazul înşfăcat. Dintr-o singură
muşcătură, Vânătu, îi sfâşiase gâtul şi cu acelaşi elan îl aruncă, pe
Flocosu, în Dunăre. Sângele înroşi apa şi în clipele următoare hoitul
fu înghiţit şi tras la fund de curent lăsând la suprafaţă o neînsemnată
urmă de bulbuci mărunţi.
Vânătu, părăsit de potrivnici, încercă să se facă nevăzut în
tufişurile de pe malul stâng al Canalului Sulina. Din dorinţa de a se
îndepărta de potrivnicii oraşului Vânătu şi Bălţata o apucară către
vârful digului, vârf ce se sfârşea în largul mării. Dacă ar fi luat-o
către oraş ar fi ajuns pe ţărmul nordic al Golfului Musura şi de aici s-
ar fi putut îndepărta spre Letea, eventual Chilia dar aşa ajungeau în
largul Mării Negre. Mersul pe dig era anevoios căci acesta era
frecvent spart de valuri şi deşi gârlele erau înguste apa vâjâia din
canal în golf, iar între pietroaie era apă mocirloasă şi trebuiau să
avanseze din salt în salt. În faţa câinilor fugăriţi apăru un cârd de
capre şi care speriate o rupse la fugă tot către vârful digului. Stăpânul
caprelor, care lucra la staţia meteorologică de pe malul drept, alarmat
de zarva porcilor şi a câinilor, s-a suit în barcă, a trecut canalul şi a
ieşit în faţa caprelor speriate având cu el puşca şi un dulău. În acelaşi

330
timp, stăpânul porcilor, care lucra la cherhana, atenţionat de aceeaşi
zarvă, trecu şi el canalul cu barca pe urma câinilor. Vânătul şi
Bălţata, prinşi la mijloc, nu aveau alte căi de salvare decât marea la
nord, în care nu se încumetau să se avânte şi trecerea înapoi a
canalului şi unde-i aşteptau porcii zburliţi, câinii înfuriaţi şi oamenii
cu ciomegele în mâini. Un foc de armă o făcu pe Bălţata să
îngenuncheze şi să se prăvălească într-o băltoacă de sânge. Câteva
alice care-i arse pielea Vânătului îl făcu să sară în canal. Disperarea
de moarte îl ducea pe Vânătu drept spre potrivnici, să se salveze pe
plajă către vatra copilăriei lui – Grindul Sărăturile, sau în cel mai rău
caz să încerce a se salva în vizuina de sub stâncă. Cei din faţa lui
trebuiau să se teamă de puterea, de colţii Vânătului. Când Vânătu se
apropia de malul canalului unde-l aşteptau porcii zburliţi se auzi o
nouă detunătură. Majoritatea alicelor sfichiuiră şi se pierdură, doar
câteva atinseră urechea şi ceafa Vânătului provocându-i usturimi.
Vânătu ieşi din torentul canalului între două pietroaie chiar în faţa
fălcilor căscate ale vierului, îl înşfăcă de rât şi de durere sfâşietoare
acesta începu să se tragă înapoi. Încleştarea fu aşa de puternică încât
colţii câinelui trosni oasele râtului. Pe cărarea de pe mal, Vânătu,
dădu drumul porcului şi-o rupse în fugă rapidă către malul mării.
Spaima de moarte, viteza, locul de fugă întinsă numai pe cărare
permitea o singură soluţie, una singură, drept înainte peste tot şi
toate. Puterea, viteza, colţii şi curajul, îl duceau înainte în viteză
turbată, viteză de nestăvilit şi de necârmit. Sări peste porci, pietroaie
şi deşi în faţă apărură mai mulţi oameni cu pari, furci, cazmale şi
lopeţi, Vânătul se prăvăli către ei ca un bolid canin hotărât şi
neînfricat. În faţa Vânătului apăru un obstacol şi pe care din cauza
vitezei nu-l putea evita. Măgaru, oprit de-a latul cărării părea că în
jur nu se întâmplă nimic, încremenise indiferent, nepăsător. Aproape
de măgar, Vânătul sări şi-ar fi ajuns uşor dincolo dacă… Când
Vânătul a făcut saltul, măgaru, catapultă rapid şi năprasnic în văzduh
partea dinapoi a corpului izbind simultan cu ambele copite coastele
câinelui. Vânătul se prăvăli între pietre fără să mai poată lansa
vaierul morţii. Se rostogoli de câteva ori şi încremeni cu spuma
sângerie scurgându-se pe lângă limba scoasă.
Pavel, cu turma, ajunseseră în spatele oamenilor de la
cherhana, care cu ciomegile şi furcile ridicate şi aplecate pe spate
într-o aşteptare încordată de a lovi în faţă. În clipa aceea izbucni o

331
larmă colectivă de voci omeneşti, toţi se repeziră îngrămădiţi şi
loviră puternic cu sete şi răzbunare jos în faţa lor. Campion, nervos,
tremurând şi scheunând dădu ocol oamenilor ce loveau înăbuşit în
Vânătu, se strecură printre ei şi se opri mârâind pe câinele mort.
Viştean, plin de noroi, grohăind întărâtat o luă pe urmele lui
Campion, rostogoli vreo doi oameni, ajunse lângă Vânătu şi grohăind
guiţat cu coama zburlită începu să alerge în jurul leşului determinând
oamenii înfuriaţi să nu mai lovească şi să se retragă. Pe urmele
porcului năvăli nechezând şi Vârtej iar aproape săltă picioarele din
faţă, necheză puternic, se lăsă pe patru copite şi împreună cu Viştean
făcură înconjurul Vânătului şi pe care Campion lătra şi arătându-şi
colţii la cei ce dăduseră cu ciomegile. Pavel, simţise zarva dinainte,
prinse dârlogul lui Vârtej, îşi sprijini degetele de la piciorul stând pe
genunchii calului, îşi făcu vânt cu piciorul drept pe pământ
aruncându-se simultan pe cal, strânse dârlogu şi cu nuieluşa îndemnă
calul către războiul inegal din faţă. Pavel, când Vârtej s-a ridicat în
două picioare a simţit pericolul alunecării şi în acelaşi timp a înfipt
amândouă mâinile în coamă şi-a strâns picioarele curbate pe burta
calului. Pavel, n-a alunecat pe spate dar când calul a revenit pe patru
picioare călăreţul a alunecat pe coamă şi-a căzut pe Vânătu. Câinele
întins pe-o parte părea ca mort. Ochiul de deasupra sângerând părea
ca scos, limba însângerată atârna printre dinţi, blana năclăită de
sânge proaspăt, coastele păreau rupte de şira spinării, pe burtă încă-i
mai năclăia urina şi de sub coadă ţâşnea balega morţii. Cum sta
Vânătul întins şi nemişcat, ca un uriaş ucis mişeleşte, doar prin
muşchii gâtului şi-ai picioarelor mai tresăreau zvâcniri ce vesteau
scurgerea ultimelor rămăşiţe ale vieţii. Pe nasul năclăit de sânge
începuseră să bâzâie muştele verzi şi albastre iar unele depuseseră
grămăjoare gălbui de ouă. În curând toată blana, prin care se scurgea
un tremur uşor, nervos şi asudat, avea să fie înţesată de viermi micuţi
cât vârful acului şi în două săptămâni ar mai fi rămas numai oasele
alb-gălbui ale Vânătului.
Haita, haita oamenilor dezlănţuită se golise de furia
primitivă, furia fricoasă care se dezlănţuie ori de câte ori încolţeşte o
jivină sălbatică. Ursul, lupul, şarpele amplificat cu reactualizarea
monştrilor din trecutul geologic actual stârneşte în omul civilizat
instincte de uciderea duşmanului primitiv. Vânătul a reprezentat
pentru ei fiara, fiara care trebuia ucisă. După ce primul elan al

332
avântului, a distrugerii s-a epuizat fiecare om a început să scuture de
pe el colbul trecutului îndepărtat şi însuşirile lui actuale, pe măsură
ce redeveneau şi repuneau stăpânire pe ei, începeau să fie apăsaţi, ca
o prăbuşire negativă în interior, de povara omorului colectiv săvârşit.
Supărarea lor, pe ei înşişi, de ceea ce săvârşiseră se manifestă prin
aruncarea parilor, scuipatul ostentativ lăturalnic, lovirea pietrelor,
gătejul cu piciorul, dar mai ales prin înfundarea pumnilor strânşi în
buzunare, plecarea capului, aplecarea trunchiului, încreţirea frunţii,
pleoştirea sprâncenelor ca şi cum ar fi putut astfel să nu mai vadă, să
nu mai simtă povara asasinatului colectiv la care luaseră parte cu
câtva timp în urmă. Astfel, Pavel şi animalele lui rămaseră singuri cu
leşul, peste care trecu un val stârnit de un cargou ce cobora pufăind
nepăsător la vale. „Ce să-i facem fraţilor c-a murit, se smiorcăi
Pavel! Ce să-i facem… Spuneţi şi voi?” „Mârrr!” „Lasă-l Viştean în
pace, nu-l mai năclăi şi tu cu noroi! Ce piept larg are, ce picioare
vânjoase şi înalte, ce corp şui şi totuşi robust!... Ce să-i facem
fraţilor!?... De cât să-l mănânce viermii pe uscat mai bine să-l
aruncăm în apă, să fie Marea Neagră mormântul lui. Curentul îl va
duce în adâncurile mării şi acolo hidrogenul sulfurat îl va conserva,
mumifia şi va dăinui, va scăpa de viermi. Îl apuc de urechi şi-l trag în
apă, hei rupp… împinge şi tu Viştean cu râtu. Dar ce se!, de ce se
agaţă?”
Pavel, după ce se opintise să-l arunce pe Vânătu în valuri îl
slăbi şi iar îl trase, dar aceeaşi împotrivire. În timp ce-l trăgea către
Dunăre fu atent la piedică şi observă cu uimire cum câinele se agăţa
cu labele de pietre, se împotrivea să fie înecat. Slăbi urechile şi iar
trase şi labele Vânătului iar se agăţau a împotrivire de pietre. Tot
corpul Vânătului era mort în afară de labe care căutau, abia vizibil, să
se agaţe de ceva.
„Să ştiţi că nu-i mort, trăieşte, trăieşte, uraaa, uraaa…! Nu-l
mai aruncăm, ci-l târâm la stână dar cum? Ia să caut în traistă! Bravo,
bravo Pavele că deştept mai eşti! Aşa… frânghie, toporişca, uite şi o
sârmă printre pietre şi gata targa. Da, da targa a fost înaintea roabei şi
a căruţei. Acum cinci sute de ani în urmă băştinaşii din America nu
cunoşteau roata. Atac la lăstăriş, aşa… două prăjini lungi şi subţiri,
alte câteva traverse prinse cu sârmă, încropim şi un ham din frânghie,
gata şi hamu, un braţ de stuf pe targă, gata şi aşternutul; hai Vânătu
sus pe targă. Îi leg gâtul şi picioarele de targă ca să nu alunece şi ca

333
prevedere să nu-ţi vii în fire şi să ne muşti şi… Dar ce-i cu piciorul
tău! E rupt? Dumnezeule… asta-ţi mai lipsea. Nu-ţi ajungea un ochi
scos, coaste rupte, pisat zob pe dinăuntru… Numai nenea Nicu
veterinaru te mai poate salva, numai el dar unde-i? De unde să-l iau
eu acum? Mort, nemort trebuie să te târâm la târlă. Hai Vârtej să te
vedem cum îl duci pe Vânătu prima dată şi încă cu un ham
improvizat din frânghie! Hai Vârtej uşurel să-l ducem la umbră. Die
mă, uşurel, die nu te speria că voinic cum eşti poţi târî o targă cu un
câine leşinat. Mă rog… leşinat, mort… vedem noi! Dar cu oile ce
facem, cine le păzeşte?” „Mârrr!” „Campion şi Viştean să păziţi oile
şi caprele, lăsăm toată nădejdea pe voi. Oile şi caprele sunt fericite în
lăstăriş, au iarbă berechet, apa de băut îi la un pas numai voi să le
daţi târcoale ca să nu le atace câinii hârbari. Die Vârtej, hai măă…
Hai Vârtej, ştiu că-i greu prin nisip şi cu hamul acesta din frânghie
dar nu te lăsa că Vânătu are nevoie de ajutor, hai căluţule încă un pic
şi trecem podul. Avem nevoie de veterinar şi norocul îi colea! Uite-l
pe nenea Nicu! Vino repede nene Nicule că moare Vânătu!” „Ce-i cu
dulăul ăsta pisat! Al cui e şi cine l-a batjocorit în halul ăsta? Mai
trăieşte!...” „Nu ştie nimeni al cui este, erau doi şi-au atacat porcii
din lăstărişul dintre mare şi canal. Unul, se însufleţi Toader, a fost
împuşcat iar Vânătul, acesta de pe targă abia mai suflă. Are piciorul
şi coastele rupte. Ajută-l nene Nicule, ajută-l să trăiască.” „Trage
targa la stână, aşa… am ajuns. Opreşte Toadere sub salcâm, la
umbră. Unde-i taică-tău? Paşte sterpele, vine spre seară. Nene Nicule
am lăsat oile singure şi trebuie să mă întorc la ele.” „Mai întâi adu un
lanţ de câine cu zgardă, câteva frânghii, scândurele. Adu-mi trusa
sanitară din şaretă… Dă-o încoace să-i fac o injecţie ca să-l amorţesc
până-l doftoricesc. Poţi să pleci. Încalecă şi treci pe la taică-tu, poate
mână sterpele încoace. Spune-i că sunt aici.”
- Vânătu!... şezi blând, nu rânji colţii la mine! Vezi bine că
te-au năpădit muştele şi te mănâncă viermii de viu. Dacă te zbaţi ţi se
desprind oasele de la picior, acestea prinse între scândurele şi nu ţi se
mai vindecă nici coastele.
- Mârrr…
- Bineee… rânjeşte tu la mine şi las viermii să te mănânce…
Eu nu mă îndur să te las, dar înţelege şi nu mai rânji colţii la mine că-
mi este frică. Ştiu că oamenii ţi-au făcut rău, îi crezi duşmani, dar
înţelege că nu toţi sunt la fel. Nu pot, nu am timp să te lămuresc şi

334
până mâine la miezul zilei când aş putea, ca acum, să mă ocup de
tine viermii de la coadă ajung între maţe, iar aceştia de aici are să-ţi
roadă sulacu. Aşa, aşa stai cuminte că-i treabă uşoară; prind cu
penseta unu câte unu, gata! Acum mai suferă puţin. Am cules frunze
de fierea-pământului, e amară, am pisat-o şi-o vâr în rană. Suferă,
suferă, ştiu că te ustură dar îţi curăţă rana şi nu se mai pune musca.
Muştele depun ouă mici, cât vârful acului şi după o zi coaja crapă şi
iese un viermişor care începe să te mănânce. Bravo! ai priceput şi tu
că-ţi vreau binele. Stai cuminte, aşa pe-o rână, linge niţel zer dulce şi
rabdă. Aoleo! ce-i aici! Ţi-au depus pantele între piele şi sulac!
Doamne! ce multe ouă sunt, s-a umflat şi te rod de viu!
- Mâr!
- Stai cuminte… doamne, dumnezeule ce multe sunt! Unu,
doi, încă şi încă, stai nu te zbate! c-am scos jumătate… încă şi încă,
ai răbdare, gata, amăreala şi-am scăpat! Of… cu zeama asta amară
ce-a mai rămas îţi dau pe blană, poate fuge musca şi scăpăm. Peste
câteva zile ai să te poţi apăra singur cu labele şi limba. Până atunci să
încercăm cu fierea-pământului. Acum te las că trebuie să dau drumu
la oi. Nu mai scânci după Bălţata că au împuşcat-o. Ştiu, ştiu şi te
înţeleg! Era singura fiinţă lângă tine, în rest erau numai duşmani.
Dacă înţelegi şi tu şi te desălbăticeşti, toată târla-ţi va fi prietenă.
Dacă nu te-ai zbârli la Miţica ar veni şi ţi-ar linge rănile, că-i blândă
şi prietenoasă. Dacă-o ţii tot aşa cu clănţănitu o să te ţinem numai în
lanţ şi când m-oi sătura de mofturile tale îţi dau drumul şi n-ai decât
s-o păţeşti. Şi mai e ceva, ceva foarte important! Să-ţi schimbi lista
de bucate. Gata cu carnea, s-a terminat. O iei şi tu, ca şi ceilalţi câini,
cu oase, mămăligă, pâine, resturi de la masă, zer, căci nu avem de
unde să-ţi dăm carne. Dacă te înzdrăveneşti şi ataci oile, porcii şi alte
animale domestice s-a zis cu tine. Cască bine urechile tale de câine
viteaz şi deştept că trebuie să-ţi schimbi năravurile. Te las cu Miţica
că trebuie să mân oile la păscut. Bâr, ţa, iu-hu măă…

- Tată!
- Ce-i, Pavele!
- După ce mulgem oile, te rog să mă laşi la cinema.

335
 - Te uiţi la televizor şi-ţi ajunge. Nu are rost să-ţi pierzi
timpul şi banii la film!
- E un film frumos cu indieni… Mai mă întâlnesc cu colegii
că mi s-a urât numai cu oile. La întoarcere mănânc ceva şi mă culc în
polog lângă oi. Mă laşi?
- Ai să vrei bani pentru film, cofetărie…
- Numai pentru film şi restu dac-o fi!
- Bine! te duci, aranjează şi cu mama şi vezi cum calci, să nu
te încurci cu haimanalele.
- Am să mă port cum trebuie, iu-hu!

„Aşa… acum să te văd, Pavele, cum faci cu plopul! Dar mai

întâi să trag cu urechea; luminile aprinse, gălăgie, muzică, miros de
fripturică, cartofi prăjiţi… mâââ… ce foame-mi e! Prin perdele se
văd umbre mişcătoare… Numai din plop se poate vedea bine, dar îmi
e cam frică. Trebuie să mă caţăr în plop că de jos nu se vede nimic!
Uşurel să nu fac zgomot, hai, hai că-i mai greu până ajung la crăci,
încă puţin şi haţ! Dacă mă prinde cineva pândind din plop mănânc
chelfăneală şi dac-o aude şi pe asta tata Caras… Nu mă alungă el că-i
sunt drag, deşi o face pe răul cu mine aşa… ca să nu mă urc în
copac! Mai mă apără mama că se lasă şi bătută pentru mine. Dar ce
văd; Micşunica şi încă două fetiţe stau la masă şi mănâncă. Doi
bărbaţi beau iar femeile nerăbdătoare se fâţâie de acolo-acolo
grăbind fetiţele. Fetiţele străine sunt cu mama lor şi le cunosc. Cea
mai mare o cheamă Cosmina şi e în clasa întâi. Ce mai mică nu
merge la şcoală şi-o cheamă Vetuţa. Se uitau cu jint la mine când
mâncam o prăjitură la cofetărie. Le-am dat şi lor câte una, lipsindu-
mă eu de suc. De atunci ne-am împrietenit. Când le întâlnesc pe
stradă le dau câte o bomboană. Acum, femeile le grăbesc! Mâncat,
nemâncat le împing pe toate trei în camera alăturată, le înghesuie
într-un pat, le învelesc cu pătura şi le ameninţă să doarmă, încuie uşa
pe dinafară, apoi se agaţă fiecare de gâtul unui bărbat. Ce neruşinate!
Asta-i mama mea? Nu se poate!... Ba se poate, că dacă era o femeie
cumsecade nu mă părăsea. Şi tata tot ca unul din cei doi trebuie să
fie! Imoral, desigur, şi tata! Îşi lasă acasă copiii, nevasta şi pleacă să
chefuiască cu… La întoarcere îşi bate nevasta şi copiii. Nu-mi

336
trebuie aşa părinţi! Înapoi, Pavele, la ai tăi de împrumut, ia-i de buni
pe aceştia şi vezi-ţi de şcoală, oi…”

- Ai venit, Pavele?
- Da, tată!
- Pari cam abătut! Nu ţi-au plăcut filmul, îngheţata!
- Filmul!
- Zicea-i că-i cu pieile roşii?
- Arăta ca nişte părinţi; el umbla cu altele, ea se ducea după
alţii şi şi-au chinuit şi alungat copiii.
- Vezi în cuptor că sunt plăcinte calde. Te culci în polog?
- Desigur, lângă Vânătu.
- Stai mai departe de el că nu se ştie şi dacă te înhaţă…
- Noapte bună tată, hai şi tu Miţica cu mine.

- Ce faci mă individule! ai prins putere şi ridici capul! Bravo,

ştiam eu că eşti viteaz. Aşa, aşa lasă-l pe Campion să-ţi lingă rănile
că te vindeci uşor. Parcă nici ochiul nu mai este aşa umflat! Ţi-am
adus o bucată de mămăligă înmuiată în zer. Ai tu câţiva dinţi rupţi
dar mai ai şi zdraveni. Lipsa colţilor te va împiedica să mai ataci
animalele, deşi o poţi face şi cu restul. Năravul, năravul trebuie să şi-
l lepezi. Hai, Miţica, în polog, noapte bună tuturor.
Se face ziuă şi trebuie să-mi alung somnul dulce de pe ochi.
Ia te uită! Putea să mă înhaţe! Ba nu… n-a ajuns cu capu până la
mine! S-a sucit şi s-a lipit cu spatele. Dacă Vânătu ajungea cu gura
oare mă înhăţa? Aş vrea să cred că n-ar fi făcut-o. Nu! nu am nevoie
de aşa părinţi destrăbălaţi, e mai bine aşa şi nu-i mai caut. Chiar nu-i
mai caut? Dar fraţii, surorile! …?

„Ce-o fi cu chiştoacele acelea! Mi-a spus vecina că a văzut-o

adunându-le de pe stradă. Să se fi apucat, Micşunica, aşa de crudă, de
fumat? Ia să-i controlez buzunarele! Aoleo… O omor! Am găsit

337
firicele de tutun şi miroase… O omor! Ia să controlez şi căldarea de
gunoi… nimic! Le-a adunat şi pe acestea! O prin eu, o omor… îi
sucesc gâtul! Putea să mai aştepte că eu pe la paisprezece ani am
început să pufăi. Ia să controlez printre lucrurile ei; aici nu-i,
dincoace nu, dar ce-i cu pachetele astea de ţigări! De unde le are?
Micşunico te omor! Dar nu-s ţigări ci chiştoace! Te omor, îţi succes
gâtul cu mâinile mele…”
- Micşunico!
- Sunt aici, mamă!
- Fumezi?
- Nu, mamă!
- De ce minţi? Ce-i cu chiştoacele astea?
- Nu mint; fac colecţie! Cosmina colecţionează pachete
goale. Ale mele vor fi mai valoroase că-s pline.
- Spui drept!
- Drept, nu-mi place mirosul, fumul.
- Să nu te apuci, fata mamei, de fumat că nu-i sănătos. Eu m-
am apucat din prostie. Put, tuşesc, ard banii de pomană şi nu mă pot
lăsa deşi văd bine că greşesc. Du-te şi-ţi fă lecţiile!

„Of doamne, de ce nu m-am născut şi eu ca alte mame, să

fac totul numai pentru ei iar de mine să nu-mi pese! Ce ţi-e scris, în
frunte ţi-e pus. Până vine, Pandelaş, să-mi fac o cafeluţă, un coniac
şi-o ţigăruşă. Pare cam tulbure şi cam amar coniacul ăsta. Îmi place
tăria pentru că ai luat una mică şi te-a şi înveselit. Mai iau două şi-s
gata de trântă. Mai iau una! Gata! că dacă mai iau devin agresivă, s-a
dus trânta, săr la ceartă şi bătaie. S-a auzit poarta, uşa şi după paşi e
Pandelaş, Pandelaş mânca-l-ar mama! Dar ce are coniacul ăsta! Pare
cam iute-amărui! Amară e gura de la tutungit, cafele…”
- De ce ai întârziat? Iar tragi la fufa aia?
- Care f… Ce tras? Ai luat ceva înainte!
- Una mică şi să nu mă faci damblagioaică că-mi sare ţandăra!
- Numai una?
- Şi ce dacă au fost mai multe?
- Nu-i nimic! Trag şi eu un coniac la iuţeală, mai trag două
ca să te ajung, şi-ncă unul ca să te depăşesc! Acum sunt cu arţag şi
gata de ceartă.

338
 „Ce s-o fi întâmplat cu mine şi Pandele! M-am mai prostit eu
dar în halul ăsta nu! Am băut amândoi trei sferturi de coniac şi numai
cu acesta, altădată, eram cu chef, ne iubeam de sărea smalţu! De data
asta; eu una, el alta, el două el şapte şi culmea… eu i-am trântit
farfuriile în cap. Aoleo ce mă doare capul, coastele, tot corpul mi l-a
pisat în picioare, faţa sângerează, îi vânătă, umflată. Parcă am turbat
amândoi! Toate ocările aruncate, de pe ambele ţevi, nu erau
adevărate, sau în cel mai rău caz conţineau numai câte un dram de
adevăr. Ceva ne-a luat minţile. Ceva sau cineva. Cine şi cu ce? Aflu
eu. Tulbureala aia din coniac… Cine să ne facă una ca asta şi de ce?

„Ce ai tu cu ei, Micşunica? Ce am! Uite că am…;

- Tăticuţule, că aşa mi-a zis mama să-i zic, ia-mi şi mie o
ciocolăţică mare!
- Mănânci prea multe dulciuri şi nu-i sănătos.
- Toţi copiii din lume, atac eu, mănâncă dulciuri şi-s sănătoşi!
Degeaba-i zic eu tăticuţule că nu este şi nici nu seamănă!
Dacă ar fi adus a tătic mi-ar fi făcut toate plăcerile fără să mă rog eu
de el. Dar nu este tăticul meu şi pentru asta trebuie să plătească.
Trebuie pedepsită şi mama pentru minciună. Mi-a spus mie bunica că
tăticul meu trăieşte şi nu cum m-a minţit mama că a murit când eram
eu mică. Trebuie să am tătic ca toţi copiii şi putea să nu-mi ia nici o
ciocolată, să mă bată că tot îl iubeam. Cu coniacul v-am făcut-o. Am
opărit mucurile, am pus şi găinaţ, am strecurat şi v-am pus în coniac.
Doamne… ce mi-a plăcut cum v-aţi porcit şi v-aţi bătut. De unde ştiu
vrăjitoria cu sucul de tutun şi găinaţ? Din povbeştile cu vrăjitoare,
muma pădurii, baba-cloanţa – cotoroanţa… Acum trecem la altceva.
Îmi place de Pavel că se poartă cu mine ca un frate şi mi-a făcut rost
de material didactic! Scenariul e pus la punct şi deci să-i dăm curs.

„Oprişan Pandele ţi s-a înfundat! Te dădeai rotund că erai

fustangiu… ce mai! Barbă Albastră… Nu-ţi rezista nici o femeie.
Acum ţi s-a înfundat, Pandelache, ţi s-a înfundat, cu Lenuş, că-i
dulce ca mierea… La început te-a alarmat fetiţa, o vedeai ca pe o

339
piedică şi povară. Mai abuzează ea cu câte o ciocolată şi-un suc dar a
început să se împlinească şi o văd, o simt tot ca pe o femeie…
potrivnică. Trage-ţi ghearele, Pandele… dinamită… bombă cu
neutroni… Bine … mă ţin deoparte însă e o problemă;
Când am mers pe stradă, toţi trei, le-am luat de braţ dar ea,
Micşunica, insistentă drăgăstos s-a vârât la mijloc şi-a arătat clar eu
nu am ce căuta între mamă şi fată. Nu… pe aici nu am loc! Până s-a
dezbărat să nu mai doarmă între mine şi Lenuş au trecut câteva luni
şi nici acum n-a renunţat. Stă ca un vulcan gata să erupă, să-şi scoată
ghearele. La început n-a admis s-o sărut pe Lenuş decât întâi
Micşunica apoi ea îl transmitea mamei ei. Părea o joacă şi care dădea
aspectul unei posibilităţi de armonizare în familie. A fost numai o
părere căci Micşunica nu renunţa nici o părticică din mama ei. La
început a mimat o acceptare apoi, încet, încet s-a opus mascat încât a
făcut-o pe Lenuş să creadă că sunt vitreg-potrivnic fetei şi de aici
nesfârşite prilejuri de ceartă. Este, Micşunica, un copil dârz, deştept
şi ascuns. O să învingă pentru că o va pune pe Lenuş în situaţia
dificilă de a alege între mine şi ea şi sigur Micşunica va câştiga. Va
câştiga pentru că eu nu am jumătatea mea în faţă, ea ştie că jumătatea
există pe undeva şi-ntr-o zi se va arăta, ca un tată adevărat, bun,
drept, iubitor… De fapt noi doi nu avem ce împărţi căci şi dacă nu aş
fi eu, Lenuş, tot nu i-ar putea da fetei ce are de dat şi de primit de la
un bărbat. Micşunica ar putea tânji după tatăl ei şi să mă respingă pe
mine, caz în care Lenuş ar greşi. Lenuş a şi început să greşească
pentru că fetiţa îi reproşează că nu-s tatăl ei şi femeia dă vina pe
mine că nu reuşesc să fiu. Dacă nu mă lipeam de Lenuş nu-mi păsa,
nici nu băgam de seamă opoziţia dar aşa…
Intru în curte şi dau cu ochii de hol. Şi prin holul acesta am
început să mă lipesc. Lenuş ştie să creeze atmosferă plăcută. De afară
intru în hol, ca acum şi să mă aşez pe unul din cele două fotolii, la o
măsuţă, şi ea joasă. E un pic de desfătare, de odihnă şi-o posibilitate
de aţi aduna şi ordona gândurile. Peretele exterior al holului e din
geam şi în timp ce privesc afară cerul senin, ramurile înfrunzite
legănate de briză, piţigoiul ce saltă agil din cracă-n cracă agonisind
omizi, alene trag din ţigară şi sorb din cafea…
Inconvenientul derivă din faptul că şoricelul vrea, neobosit,
şi reuşeşte să fie pisică penetrându-se în ghearele mamei ei:

340
 - Ai venit, tăticuţule? Vrei o cafea cu caimac făcută de fetiţa
ta? Desigur că vrei… scrumiera spălată, o ţigară lungă, blondă şi cu
dop, sustrasă fraudulos din colecţia mea de pachete goale! Mi-ai adus
pachete întregi, nedesfăcute pentru colecţie? Acum ia-mă în braţe şi
lasă-mă să-ţi mângâi chelia, că-i netedă, lucioasă şi catifelată. Este că
părul deştept părăseşte capul prost? A, nu, invers, am greşit spunând
drept! Unde-i penseta? A! da… uite-o şi să-ţi smulg părul acesta
lung, galben şi aspru din urechi. Parcă ai fi un hodorogea! Aşa!
Acum să smulgem sârmele acestea din nări, gata… Ţi-am smuls perii
aceştia lungi şi rebeli din sprâncene care-ţi acoperă ochii. Ţi s-a
zbârcit pielea pe gât iar părul de pe piept a încărunţit. Şi pe sub ochi
te-ai cam încreţit şi buhăit. Ai adus pachetul de ţigări şi ciocolata?
- O să-ţi aduc…
- O să! şi eu dă-i cu cafele, mângâie-i şi chelia… mă duc că
mai am de învăţat!
- Of! Bine c-a plecat! Am scăpat ieftin! A uitat să-mi spună
că mi-a crescut enorm burta şi dacă creşte bostanul se răsuceşte vreju
şi cade…
Acum încă nu şi-a făcut apariţia! Ce rar găseşte omul un
moment de răgaz, ca acum, linişte, razele soarelui pătrund potolite
prin geam, păsărelele ciripesc prin copaci, cafeaua încă nu s-a răcit…
Ce păcat că-i un loc favorabil cugetării şi niciodată n-o pot face.
Trebuie să apară ceva, cineva ca să-mi strice liniştea! Acum să închid
ochii a somnolenţă plăcută şi să nu mă mai gândesc la nimic.
Oi fi eu bărbat în toată firea, pilot de Dunăre-Maritimă, adică
conduc vapoarele din Marea Neagră, prin canalul Sulina, apoi pe
Dunăre până la Brăila şi înapoi. Cu toate acestea mă domină o
fetişcană, că fetiţa nu mai e şi nici fată. Mă domină prin Lenuş.
Lenuş e secretul deoarece copilul nu trebuie să fie mai presus decât
adultul, indiferent dacă sunt rude sau nu. Lenuş confundă buna
creştere a fetiţei cu a mi-o cocoţa în cârcă şi a nu o mai putea da jos
de acolo. toate acestea le poate face Lenuş şi Micşunica pe
slăbiciunile mele. Deci! sunt în stare să pilotez cargourile, să
stăpânesc un echipaj de marinari dar îmi este frică de un şoricel, o
broască… Un scriitor american povesteşte de un personaj de al lui că
băga în buzunar un şoarece, pisic, sau un căţel şi mângâindu-l îl tot
apăsa până-l ucidea. Şi aşa mort îl mângâia până se împuţea. La mine
se întâmplă invers, respectiv de când eram copil îmi era frică de

341
broască, şoarece… Cei din jur au observat aberaţia, nebunia, şi-au
început să mă sperie ajungând până la a-mi băga pe furiş în buzunar
câte un şoarece sau broască. La atingerea blănii şoarecelui sau a
pielii broaştei mă speriam de moarte. Mă îngălbeneam, tremuram şi
abia reuşeam să strig de frică. Am lăsat la iveală şi aici slăbiciunea
mea şi la fel, ca şi prin alte părţi, Micşunica îmi băga în buzunar un
şoarece împăiat şi având blană de catifea. Probabil că în
comportament iese la iveală un fel de slăbiciune, de a ceda, de a nu fi
în stare să spun nu, nu se poate. Am cunoscut un pilot care atunci
când punea mâna pe cârmă devenea un profesionist în a pilota
cargoul pe firul şenalului navigabil. În acel timp vedeai pe chipul lui
siguranţă, măreţie… Dar când lua mâna de pe timonă devenea un om
de nimic şi-şi bătea joc de el până şi copiii cei mai neajutoraţi.
Jighileanu îl chema pe pilotul amintit mai sus. Poate că şi eu sunt
handicapat mintal. Poate că nu în totalitate dar sunt din moment ce
nu sunt respectat, ascultat…
Soarele alunecă spre apus şi-mi mângâie faţa cu raze
căldicele… Sunt între vis şi veghe… Câte un fragment de vis
ţâşneşte de pe scoarţa cerebrală, sau de sub ea, ca un fapt întâmplat
aievea. Zgomote de sărituri mărunte venind de sub fotolii şi masă îmi
alungă geana de somn şi deschid ochii. Sunt bărbat la aproape
patruzeci de ani, sportiv, ating optzeci de kilograme, am forţă de pot
doborî un bivol dintr-un pumn şi când deschid ochii rămân pironit pe
fotoliu, cu ochii holbaţi cât cepele, simt c-am îngălbenit şi mă ia cu
frig. În continuare mă trec căldurile iar sudoarea începe să şiroiască.
Sub ochii mei sar târşit broaştele a căror fălci sunt legate cu o fundă
colorată în roşu şi galben. Picioarele, corpul îmi sunt înţepenite, nu
mă pot mişca. Din spatele fotoliului se aude un zgomot de cutie
răsturnată, ceva fâşâie pe dedesubt, apare şarpele. Se strânge îndoit,
arcul se destinde şi înhaţă între fălci o broască. Amfibia sare târâit,
încearcă să orăcăie speriat dar nu reuşeşte decât să scârţâie din cauza
belciugului ce i-a legat fălcile şi se târâie disperată. Şarpele alunecă
tras de broască, îşi învârte coada şi dă de piciorul meu. Coada
şarpelui se încolăceşte pe piciorul meu şi-i simt strângerea şi
înţeparea dureroasă a solzilor care pătrund în piele, ies şi iarăşi
intră… Stau înţepenit şi cu ochii holbaţi la scene din faţa mea,
tragedia din holul în care adesea mă simţeam aşa de bine!...

342
 - Şarpele a prins broasca din spate şi acum, ancorat bine cu
coada de piciorul meu, face mişcări alternative cu fălcile spre botul
victimei, trece de mijloc, ajunge la cap şi începe înghiţirea. Coada
şarpelui se înşurubează strâns pe piciorul meu încât usturimea
solzilor, înfipţi în piele, frica, scena de groază a înghiţitului, îmi
tulbură privirea şi un leşin, ce începe de la burtă, se prelinge către
cap. Uşa de la hol, ce comunică cu prima cameră se deschide un pic
şi apoi se închide trântit. O mogâldeaţă cu ţepi buşeşte lângă şarpe,
când acesta aproape înghiţise broasca. Şarpele încremeneşte, din
gură-i mai atârnă doar vârfurile lebedelor broaştei înghiţită. Ariciul
tremură din nas, se aruncă şi înhaţă şarpele de cap, leşin!”
- Ai dat colţul! căpitanu de bărcuţă… Ce mai lup de mare!
Ce mai lupte cu piraţii, cu uraganele! Să n-o sfecleşti şi nici să nu-ţi
vii în fire până când şterg urmele, arunc corpurile, obiectele delicte.
Ţi-am deschis uşa arici-pogonici, şterge-o! Nu vrei şi te pitulez pe
sub fotolii! Mătura, cu mătura vă vin de hac la toţi! Tu, ţepuşe,
pitulează-te printre flori şi să nu te laşi văzut, iar resturile astea,
amfibii şi reptile, în făraş şi valea în bazinul de scurgere. Pun
ustensilele la locul lor şi acum, Micşunico, poc-poc! Treziţi-vă
domnule comandant că visaţi urât; vă strâmbaţi, gemeţi, vorbiţi
încâlcit… Ai aţipit şi-ai visat urât, tăticuţule…
- Ce visat! Unde-s broaştele, şarpele, ariciul…
- Şarpe! broască… auu! să nu mă încolocească, tăticuţule,
apără-mă… Ţine-mă în braţe ca să nu mă muşte… Aoleo! ai şi în
buzunare? Au! mi-e frică! Mami! Unde-i mami?
- Ce ţipi, fată, ai înnebunit?
- M-a speriat cu şerpii, mămicuţo, mi-e frică!
- Pandele! de ce sperii copilu? Ce te holbezi la mine!
- Pandele! Trezeşte-te! Lasă fetiţa la spatele tău că-i urât
singură. Am plecat, la revedere.
„Ce-o fi cu brambureala asta, cu broaştele! Am auzit că,
broaştele, cusute la bot sunt aruncate cu farmec. După ce eşti
îngrămădită, Leanţo, te mai şi prosteşti! Nu cumva Pandele zice că
mă iubeşte şi în realitate umblă cu altele? Nu cumva sunt proastă şi-
mi pun speranţe în el? Fetiţa-mi este, oare, în siguranţă la spatele lui?
S-au mai auzit cazuri de violarea minorelor! Ce prostii îmi trec prin
capul ăsta sec! Şi dacă… Era mai bine când nu mă legam cu sufletul
de bărbat. Cheful, trânta şi gata! Eram liberă ca pasărea cerului.

343
Lipitul ăsta cu dragostea îmi aduce nelinişte, frământări… Oare asta
înseamnă că-l iubesc? că-mi pasă de el, că s-a terminat cu
brambureala? Pe măsură ce mă leg de el… da, da! se poartă mai
potrivnic cu fata. Oare fata-i un îngeraş, o nevinovată? Ţeasta, ţeasta
asta îngustă m-a dus la aventuri, copii fără taţi… nu am fost în stare
de legături trainice. Mi se părea că-i simplu, dar e complicat şi ţeasta
mea nu s-a angajat în căsnicie. Căsnicie, familie, pădure umbroasă!
Ce te faci, Leanţo? Unde-s cheile de la serviciu? În buzunare nu-s, în
poşetă nu! Cu ce deschid? Înapoi acasă! Am să întârzii şi gata-i
beleaua! Şi aşa nu am o situaţie prea stabilă, sigură la servici! Fuga,
fuga, Leanţă, să nu întârzii prea mult. Uite poarta… dar ce se aude!
Zbiară Micşunica”
- Ce ai fată? de ţipi în halul ăsta!
- A vrut să mă… cu cucu…
- Tu eşti nebună! ce-s tâmpeniile astea, unde-i? Pandele, te
omor! Ţi-o tai…

- Scrie-ţi o reclamaţie documentată către poliţie şi-o să ne

ocupăm imediat de caz. Duce-ţi fetiţa la control ginecologic şi ne
prezentaţi certificat competent de constatare.

- Am venit să-mi iau puţinele lucruri ce le am pe aici.

- Ia loc, Pandele, să discutăm, să stăm de vorbă omeneşte!
- Nu te-ai purtat niciodată ca o femeie cu bărbat, ci împreună
cu fata aţi făcut front comun împotriva mea. Nu mai e nimic de făcut,
de spus. Întotdeauna vei fi de partea fetei şi împotriva mea.
- Şi! Nu e firesc? normal, să-mi apăr fata!
- Să-i ţii parte la bine, drept, dar nu necondiţionat. Când
greşeşte trebuie să-i deschizi ochii, s-o povăţuieşti de bine. Tu ţii cu
ea şi la rele. Când provocată de voi dauna se reflectă asupra voastră
vă priveşte, dar când îi bagi şi pe alţii în oala asta atunci nu-i bine, te
porţi nedrept, ilogic, strâmb.
- Uite! eu te ascult şi tu povesteşte-mi.

344
 - Ţi-am povestit cum a fost cu broaştele şi nu m-ai crezut! Ai
zis că un bărbat nu se sperie şi nu leşină din cauza unei broaşte!
- Spune-mi cum a fost cu fata!
- Dormeam şi tu mă mângâiai pe acolo… Ştii tu cum!
- Minţi! că m-am întors, după chei, fetiţa fugea disperată şi
tu erai cu ea băţ. Te-am controlat… Cum să te cred!
- Ţi-am spus, am simţit cum tu prin somn, mă mângâi pe
acolo şi apoi ai început să ţipi la mine. Bine că ai scos certificatul
medical şi nu mă duc la puşcărie. Nu eşti de mine, Leanţă, am plecat
şi umblă cum te duce capul. Adio…
- Stai! Vrei să spui că chestiunile cu broaştele, cucu au fost
înscenate ca să ne despărţim noi! Asta vrei să spui?
- Da! Asta am spus şi asta este. Şi dacă ar fi fost numai
acestea… dar permanent a căutat şi a reuşit să te convingă că din
cauza mea este chinuită şi nefericită. Are şi ea dreptate…
- Are! vezi… Bine… să zicem că nu!
- Are dreptate… că nu-i sunt eu tată. Acest îngeraş.
Micşunica, se răzbună înverşunată şi c-o acoperire aproape perfectă,
evident, faţă de tine, că pe mine nu are cum să mă păcălească. Eu ştiu
precis şi Micşunica ştie, că ea a aranjat chestiunea cu broaştele şi în
timp ce eu zăceam leşinat, ea ştergea binişor urmele. A profitat de
ocazie că dormeam profund şi m-a pipăit. Chiar dacă nu te întorceai
tu, venea ea la tine urlând şi tot aici am fi ajuns, scandalul făcut de
tine, reclamaţia la poliţie, precum şi certificatul medical. Mă mir că
nu s-a deflorat singură şi să dea vina pe mine. Nu-i timpul trecut, mai
are ea cartuşe pe ţeavă şi pentru alţii.
- Cu noi cum rămâne, că ţin la tine, îmi eşti drag?
- Nu-i nimic de făcut! Relaţiile sunt aşa de compromise încât
nu se mai poate continua… numai dacă…
- Mai e o speranţă!
- Poate pentru tine. Poţi să continui, cu altcineva care admite
acest mod de viaţă ca fiind normal! Nu-i nimic de făcut. Întotdeauna
ai pus fata în frunte şi după aceea eu. În continuare tot aşa vei
proceda şi nu-i nevoie de evenimente tari, ca acestea din urmă, sunt
suficiente şi cele mărunte, pentru dezlănţuiri de patimi mari şi
întotdeauna, Micşunica va avea dreptate. Ea are nevoie de tatăl ei, pe
care tu nu îl poţi da. Pe Micşunica n-o poţi pune la punct de teamă să
n-o pierzi şi dai vina pe mine şi de-acum încolo pe alţii! Succes…

345
 - Pandele, nu pleca, ajută-mă!
- Nu poţi să te laşi ajutată… Poartă-ţi crucea…

„Deci, atomul cuprinde nucleul central, pozitiv, în care este

concentrată aproape toată masa. La exterior învelişul de electroni,
negativ şi cu masă neglijabilă.
Nucleul; la, la, la şi a.m.d., la, la, la şi etc… nucleoni,
protonii şi neutronii… a.m.d… Numărul protonilor din nucleu se
numeşte număr atomic şi se notează cu Z.
Specia de atomi cu aceeaşi sarcină nucleară, sau acelaşi
număr atomic Z se numeşte element chimic. La, la, la şi a.m.d., gata
cu chimia! Măi, Pavele, te-ai cam întins cu gardul ăsta! Păi o să
treacă un an şi-o vară şi n-o să termini cu îngrăditul. Da… dar când
va fi gata pun stupii în grădina asta, altoiesc merii, printre ei pepenii
iu-huu şi la, la, la!
Mă cam ţine spatele… I-a să-l întărim, dar mai ales
abdominalii. Culcat pe spate, pietroiul pe piept şi; unu, … cinci, sus
trunchiul! Vâr vârful labelor sub gard… cincisprezece… ajunge!
Acum arcuiesc trunchiul, picioarele drepte, întinse, nu trişa,
genunchii pe piept şi degetele picioarelor bate nisipul de lângă cap,
şapte… zece, gata. Douăzeci flotări… douăzeci cumpăna… lungit pe
spate… respiraţie Yoga… Cine-i? Micşunica… tu trebuie să fii, că ai
mâinile catifelate, mângâioase, parcă m-ar fi atins mama. Nu-mi
aduc aminte dar aşa ar fi trebuit să fie.
- Poate aşa-ţi închipui tu, că te-o fi azvârlit înainte de a te
mângâia.
- De ce ai venit, Micşunica? Cum m-ai găsit! Nu ţi-a fost
frică de câini!
- I-am mângâiat pe cap, dacă vrei să ştii. Şi ce mă iei aşa…
la întrebări. Plec!
- N-ai venit tu ca să pleci îndată. Nu mai face mofturele, n-o
mai face pe ţâfnoasa că prin pustietatea asta nu-ţi caută nimeni
printre corniţe. Dă-mi nuielele ca să împletesc gardul şi ţine minte;
eu cu împletitul şi tu cu datul nuielelor. Faţă de mine n-ai să fii
niciodată vioara întâi ci spiţa a şaptea de la roată. Ce-ai făcut cu
jivinele? Să nu umbli cu piroane, cu minciunele, că nu-ţi merge.

346
Nuiele, dă-mi repede nuiele potrivite că după ce-o să terminăm
gardul te aşez, colo, la umbra mărului şi-ţi sparg pe iarbă cel mai
mare, cel mai zemos şi mai dulce pepene roşu. Îţi aduc şi-un fagure.
- Tu, Pavele, eşti în stare să mă sperii şi alungi, nu să-mi
aduci bunătăţile spuse. Unde vezi tu umbra mărului?
- Vezi lăstarii aceia puşi pe rânduri?
- Nuielile acelea! Se văd şi unde-i umbra!
- La toamnă, prin august, îi altoim, vara cealaltă mâncăm
mere şi ne răcorim la umbră.
- Când o face cătina mere nici n-o să mă mai primeşti pe aici.
- De ce cauţi mereu nod în papură? Ar trebui să fii bună şi nu
pusă mereu pe harţă…
- Ce-ţi pasă ţie… Ţie-ţi merge totul bine şi chiar dacă nu este
ţi-l închipui, aşa cum crezi c-o să mănânci mere de la nuielele astea.
- Am văzut eu, cu ochii mei cum se sădesc primăvara puieţii,
ca nuielele astea, ştiu să altoiesc, un pic de răbdare că timpul tot aşa
trece şi-o să avem mere. Tot aşa ziceai şi de albine că-s muşte!
- Să lăsăm asta, sunt necăjită!
- De unde ţi se trage? Ţi-am spus să nu te joci cu jivinele…
- Vroiam să-ţi povestesc dar nu am încredere! Pe mine
nimeni nu mă crede!
- Poţi să verşi şi-o lacrimă şi tot nu dau doi bani. Ţi-am spus
că nu faci bine!
- De unde ştii tu ce-am făcut! Ai fost tu acolo de faţă?
- Să n-o faci pe deşteapta cu mine că nu-ţi merge! Lasă-i pe
cei mari să hotărască, să ne conducă şi noi să ascultăm. N-o mai face
pe mironosiţa că tu eşti de vină. Tu vrei ca cei mari să-ţi dea de toate,
să-ţi facă pe plac şi să te asculte. Nu merge, aşteaptă să te faci mare,
să-ţi faci copiii tăi şi abia atunci ai să ai şi tu cui porunci. Nu te
bosumfla că te-am avertizat, nu-ţi merge. Tu, cel puţin, ai o mamă.
Bună, rea dar o ai. Eu nu am nimic şi nu mă jelesc. Tu ştii ce
înseamnă să nu ai nimic în urma ta şi să înceapă istoria cu tine? Nu
da apă la şoricei că nu mă îndupleci. Du-te acasă, poartă-te supusă şi-
o să-ţi fie bine. Ştiam că ai să faci prostii cu jivinele.
- Pavele, tu mă urmăreşti?
- Lasă văicăreala şi dă-mi nuiele ca să terminăm bucăţica
asta de gard… Aşa, acum să mergem la stână, să-ţi dau o bucată de
caş, o cană cu zer dulce şi-o bucată de fagure.

347
 - De ce-mi pui piedică?
- Trebuie să fii ageră şi să nu te laşi împiedicată, iu-huu!

- Bună ziua, dadă Caras! Ce-i faceţi ieduţului?

- Bună să-ţi fie inima, Micşunica, a fătat capra trei iezi şi nu
are lapte suficient pentru toţi. Pe leşinata asta o hrănim cu biberonul.
Avem mai multe stârpituri ca ăsta.
- Nu-i ziceţi leşinată, stârpitură că-i frumuşică! Daţi-mi voie
să-i dau eu cu biberonul. Stai în poală, Frumuşica!
- Dacă am găsi pe cineva potrivit, cineva să-i poată face rost
de lapte şi s-o îndrăgească i-am da-o.
- Cu cât?
- De pomană!
- Mi-o daţi mie?
- Te duci şi-i spui mamei tale şi dacă-ţi dă voie, vii să o iei.
- Îmi dă voie, daţi-mi-o acum.
- Nu-i chiar aşa de simplu. Trebuie să ai unde s-o ţii, să-i faci
rost de lapte, mai târziu trebuie să pască şi sare peste casă.
- Îmi dă voie, ştiu eu că-mi dă.
- Te duci, Micşunica şi-i spui. Nu-ţi fie frică că n-o s-o pierzi
şi chiar dacă se întâmplă ceva mai avem şi alţii.
- O vreau acum, mama o să-mi dea voie!
- Ce zici, Pavele?
- Mai întâi să obţină îngăduinţa.
- Uf… pe mine nimeni nu mă iubeşte şi nu mă crede! Stai
cuminte, Frumuşica, şezi blândă nu te zbate c-am să te culc cu mine
şi-am să-ţi dau lapte pe săturate.
- Pari cam agitată, fata mea! S-a întâmplat ceva neplăcut pe
acasă, ceva necazuri!
- O!... da… s-au certat şi s-au despărţit. Acum, mama-i
cătrănită foc. Nu-mi zice nimic, dar se uită la mine c-o privire…
- Ce-ar putea să-ţi reproşeze?
- Ca de obicei, toate şi nimic. nimic pentru că nu este
adevărat.
- Spune-i şi mamei mele cum a fost cu jivinele, Micşunica!
- Păi, tu, Pavele, le ştii pe toate, spune tu!

348
 - Tu, Micşunica, trebuie să spui …
- Am dat drumul la broaşte, şarpe, arici în hol în vreme ce
domnul Oprişan Pandele aţipise pe fotoliu. S-a speriat, a leşinat… N-
am vrut chiar aşa şi a mai fost şi altceva… Mi-e ruşine să spun…
- Chestiunea asta cu ruşinea e tot minciună? Spune drept fata
mea!
- N-o să spună drept, mamă! Văd eu privirea ei, faţa, e
îndârjită şi n-o să spună adevărul şi mai vrea s-o iubim! Nu se
gândeşte decât la ea…
- Micşunica! Pe domnul pilot Oprişan îl cunoaşte toată
Dunărea, îl cunosc şi eu. E un om încercat, serios şi cu demnitate.
Fugi, du-te, Micşunica şi vino cu îngăduinţa mamei tale. Mare păcat
ai făcut şi nu cred că ai să fii iertată.
- Eu ştiu că trebuie şi trebuie să am tatăl meu şi nu de
împrumut, de pripas.
- Nu face omul ceea ce vrea ci ceea ce poate! Şi Pavel ar
vrea părinţi adevăraţi şi totuşi trăieşte, se mulţumeşte şi el cu ce are.
Şi eu, cu bărbatul meu am fi dorit copiii noştri dar l-am adoptat pe
Pavel şi-l avem pe el, pe el şi nu pe altcineva. Buni, răi, ăştia suntem
şi trăim aşa… Fugi, pleacă că-mi păreai o fetiţă cumsecade.
- Am fost cam aspri cu Micşunica, Mamă! Nu trebuia s-o
lăsăm să plece aşa…
- Nu trebuie să crească ca o bălărie, Pavele. Noi suntem unii
dintre ghimpii ce-o înţeapă şi gresie de şlefuit. Dacă vrea să ţină cont
şi de noi e bine, dacă nu…
- O să-i fie greu, mamă, că a fost răsfăţată şi obişnuită să i se
facă pe plac şi când nu trebuia. Nu e chiar aşa de îndărătnică, sau
poate că e… Se întoarce… Şi-i văd eu ochii… Triumfă în
încăpăţânare sau…

- „Şi-acum să te văd, Micşunea, cum stai cu învăţătura;

mergi bine dar trebuie şi mai şi. Cu purtarea la şcoală, în lume?
Bine… voce subţire dar nu piţigăiată ci suavă, liniştită, mai mult
controlată, sfioasă, privire limpede şi nevinovată. Ţinută princiară,
am putea zice, aşa ca şi cum aş purta permanent un urcior pe cap.
Îmbrăcămintea? Curată, apretată, călcată, fără pete şi cu fundiţă! Alte

349
porunci? Să nu furi, minţi, tăinuieşti… Aici negociem!... Dacă mă ţin
şi le îmbunătăţesc pe cele de mai sus, în afară de ultimele două, o să
fie bine. O să-i ascult eu pe cei mari dar nu ca mama sau ca domnia
sa domnul Oprişan Pandele… grozavul lup de mare, ba nu de
Dunăre! El să-şi facă copiii lui să-şi îngrijească, iar mama să-l aducă
pe tatăl meu şi abia după aceea să vorbească de minciună, tăinuire,
răutate…”
- Mami! Ţi-e rău? Să-ţi fac un ceai, să încălzesc supa?
- Nu mă mai mângâia că boala asta a mea nu trece cu alinare
de la tine. De îmbolnăvit da! ai făcut-o dar de lecuit nu eşti în stare!
Măcar o bucată de vreme păstrează-te depărtişor de mine şi nu mi te
mai vârî în suflet. Trebuie să-ţi fie clar că dragostea ce ţi-o port ţie nu
se poate confunda cu cea faţă de bărbat, fie el chiar şi tatăl tău bun.
Uite-i numele şi adresa tăticului tău drag, bun şi drept. Poţi să te duci
la el şi să stai cât vrei. Abia după aceea ai să te întorci cu coada între
picioare. Dacă era bun îţi trimitea şi el câte ceva ca să mă mai
uşureze şi pe mine. Ai să creşti şi tu mare şi-ai să vezi cum o să fie,
dac-o să fie şi eu nu-ţi doresc, când va trebui să renunţi la bărbat şi să
ai numai tu grijă de copii!

- Gata şi cu matematica, mai am câte ceva la română,

geografie, dar asta după ce merg să îngrijesc de animale. De ce mi-o
fi silă că doar nu este cine ştie ce! Ia-ţi porţia, Campion, tu, Viştean,
aşteaptă că-ţi dă mama lătură, pentru tine, Vetuţa, nu am decât o
coadă de peşte sărat. Pleacă, Campion, că oasele, mămăliga sunt
pentru Vânătu. Vezi, nu te apropia prea mult că nu te văd bine dacă
te înhaţă. Măi, viteazule, ai scăpat cu bine de întâmplarea dramatică
de pe canal! Ochiul ţi s-a vindecat, ai numai un colţ rupt, coastele ţi
s-au sudat, se pare că şi picioarele ţi s-au vindecat. Ce ne facem cu
năravul de-a ataca vitele! Te lecuieşti şi de nărav? Dacă nu te
lecuieşti va trebui să te întorci pe plaur sau să mori. Ia, Vânătule,
oase şi mămăligă. Mai hapleo nu înghiţi oasele că te îneci! Gata… ai
terminat şi mămăliga! Îţi mai aduc un peşte sărat, dar va trebui s-o
laşi mai uşor cu înghiţitul că devii păgubos şi tata Caras s-o să te mai
ţină. Necazul s-ar rezolva dacă ţi-am da drumul din lanţ, nu ai răpune
animalele şi-ai apăra târla. Chestiunea e că nu avem curaj să-ţi dăm

350
drumul din lanţ de teamă să nu ataci oile. Văd că dormi la un loc cu
Campion, Miţica se încălzeşte între picioarele tale iar la găini nu te
repezi. Eu aş vrea să-ţi dau drumu dar… Ţa râie, ţa! Zic unii că omul
nu seamănă cu animalele şi că numai primul e fiinţă raţională.
Gicuţa, capra asta roşie, e tot timpul în picioarele mele. De mică a
fost blândă şi nu-i deloc fricoasă. La început o băteau toate caprele
dar ea nu se ferea şi nu fugea. Acum n-o mai bate nimeni deoarece
tot nu se teme de lovituri. De zece ori la rând dacă intru în arcaci, tot
de atâtea ori se aşează în calea mea. N-o mai bat nici eu. opus
Gicuţei se comportă Tapina; fricoasă se retrage pe margini şi după ce
se satură celelalte agoniseşte şi ea ce-a mai rămas.
Dar ce-i cu scroafa! N-a mâncat boabele din teică, este
agitată, ţine capul, urechile sus, roade scândura cocinei! Ce-o fi cu
ea? Ia şi tu, Vârtej, un coş de fân, deşi tata spune să nu-ţi dau ca să
agoniseşti de pe izlaz toată iarna ca ceilalţi cai din Sulina. Stai
cuminte să te ţesăl ca să-ţi curăţ mizeria şi să-ţi strălucesc părul
năzdrăvan ce saltă în slăvi! Ai auzit? Ce mişto ciuleşti din urechi şi
tremuri din piele? Vrei o baniţă de jeratic?
Mistreţul, vier în al treilea an, s-a avântat în goniţă după o
mistreaţă în călduri. Mistreaţa, fiind la începutul goniţei, alerga pe
cărările porcilor sălbatici, abătându-se pe la bârloguri pentru a stârni
cât mai mulţi masculi. Câteva zile vierii strânşi la coada scroafei s-au
încăierat de mai multe ori şi acum un gligan, cât un mânzat, dormea
liniştit lângă scroafă. Învinşii se ţineau la distanţă fiind nevoiţi să
respecte întâietatea puterii. Selecţia sexuală avea să asigure purcei
viguroşi în stare să învingă şi ei vitregiile de pe plaur. Goniţa, luptele
adusese alaiul nupţial aproape de târla lui Caras, dar nu părăsise
plaurul. Mistreţul, care începuse primul goniţa, fusese învins dar era
stârnit focul împerecherii şi urechile lui se suceau în toate zările, iar
nasul cerceta aerul, stuful, plaurul pentru a afla o altă mireasă, să-şi
încerce încă o dată norocul. Cu o zi înainte auzise guiţat şi-i venise
miros de scroafă în călduri. Ezitase să se apropie de stâna lui Caras
deoarece auzise lătrături, voci… Şi câinii erau periculoşi dar
instinctul lui de conservare îi şoptea că omul este cea mai
primejdioasă fiară şi că din calea lui trebuie să dispară înainte de a fi
zărit. Instinctul de reproducere este destul de puternic pentru a
eclipsa pe cele de apărare şi hrănire.

351
 După miezul nopţii ceaţa puse stăpânire pe plaurul înzăpezit,
mare, Dunăre, plajă, târlă şi oraş. Scroafa de la stână guiţa după vier,
rupse scândura cocinei, grohăia, urina des şi iar guiţa. Mistreţul o
auzi cum se zbate, părăsi plaurul, ajunse în cimitir şi de unde grohăi
puternic de mai multe ori. Vierul auzi cum se zbate scroafa în cocină,
se repezi către stână dar Campion îl simţi şi se repezi spre el
clănţănind înfuriat. Vierul se retrase printre morminte, iar Campion
la târlă căci frica-i făcea să se teamă. Vierul, furios, se aplecă către
grilajul unui mormânt şi se scărpină de el în mers hârjâit. Se tăvăli pe
zăpadă, stropi cu urină şi spermă o temelie se mai scărpină de soclu
unui înger apoi încremeni cu urechile ciulite către stână. Încremenit
aşa numai spuma i se prelingea dintre fălci îngălbenind zăpada.
Scroafa sparse cocina şi gonea către cimitir, intră grohăind către vier,
boturile înspumate şi gâturile se încrucişară. Vieru o frecă cu ritu pe
burtă, o încălecă hotărât şi unul peste altul bătătoreau mărunt zăpada
cu copitele.
Ardoarea primei acuplări se potoli şi vierul reactualiză faptul
că se află pe loc periculos, vatra satului. Scroafa, de asemenea, se
simţea în nesiguranţă departe de stână şi se îndreptă către casă.
Mistreţul îi tăie calea şi forfecându-şi fălcile-i înspumate o împinse
către plaur. Până la ivirea zorilor, vieru o scosese pe scroafă din
cimitir şi-o mână pe cărarea plaurului. Scroafa pătrunse în hăţişul
stufului neliniştită de locurile necunoscute, dar şi ademenită de
prezenţa şi forţa vierului.

- Tată! scroafa a spart cocina şi-a dispărut!

- În ce direcţie duc urmele?
- Spre cimitir.
- Ai fost până acolo, Pavele?
- Nu, am venit să-ţi spun.
- Să luăm câinele şi să mergem după urme.
- Să-i dăm drumu şi lui Vânătu!
- Mai lasă-l în lanţ că tot n-o să găsim scroafa. Aici în cimitir
s-a întâlnit cu vieru, s-au hârjonit o vreme şi apoi s-au îndreptat
împreună spre plaur. Ia seama, Pavele, că la trecerea pe plaur locu-i
nesigur şi te scufunzi.

352
 - Tata! Campion a dispărut în inima plaurului. Aici iar s-au
oprit, zăpada-i îngălbenită…
- Ne înapoiem că se întoarce singură după ce se termină
goniţa. O să avem purcei tărcaţi.
Campion dormea într-un culcuş din claia cu fân şi cum
vântul bătea dinspre nord către cimitir nu simţi apropierea scroafei
urmată de mistreţ. Vânătu, care dormea pe o grămadă de ogriji de
lângă arcaci, simţi apropierea porcilor. Dintr-o vitregie a naturii,
Vânătu nu putea să latre, în schimb natura-l compensase cu auz, văz
şi miros deosebit de agere. Din pornirea-i dinainte dar mai ales din
ataşament faţă de târlă, se descoloci, se întinse pe burtă cu urechile
ciulite către cimitir. Recunoscu scroafa, văzu vieru şi către acesta se
smuci, lanţu-l opri, iar coama i se zbârli. Cu gâtul întins, ochii ficşi
aştepta încordat apropierea. Mistreţul se opri, prudent şi mânios, la
câţiva paşi, de unde-l sfredelea cu ochii mânios pe Vânătu. Stăteau
faţă-n faţă doi vechi duşmani şi din înfruntarea cărora niciodată nu se
ştie cine iese victorios, deşi şansele cele mai mari le avea mistreţul.
Încremenirea îndelungată a câinelui, foamea şi căldurile îl îndemnară
pe mistreţ să ocolească câinele în lanţ şi să se năpustească către o
teică.
În acel moment o pală de vând cu iz de mistreţ îl trăsni în
nări pe Campion, ciuli urechile şi se năpusti, lătrând înfuriat, către
teică.
Caras fu trezit de larma din noapte, îl sculă şi pe Pavel şi se
repeziră afară.
Vânătu se târî înapoi cât îi permise lanţul, săltă, se năpusti,
zala trosni dezghiocându-se, făcu câteva salturi şi înhăţă fuduliile
mistreţului. Simultan sări în ceafa vierului şi Campion. Mistreţul lovi
fulgerător lateral, sări a fugă, dar căzu icnit cu burta pe zăpadă ţinut
fiind de colţii şi greutatea câinelui. Mistreţul săltă poticnit pe
picioare mişcându-se rotat spre al sfâşia pe Vânătu, dar se învârtea
zadarnic neajungând câinele, căci şi acesta executa acelaşi ocol la
coada mistreţului. Caras repezi ghioaga de-a latul râtului, mistreţul
icni guiţat, Vânătu smucind puternic smulse testiculele aruncându-se
pe zăpadă, apoi se propti cu labele de omoplatul învinsului. Caras
propti vârful cuţitului în dreptul inimii, lovi puternic mânerul cu
podul palmei, lama pătrunse adânc şi când o scoase sângele
mistreţului ţâşni înroşind zăpada. Porcul se zbătu de câteva ori,

353
întinse picioarele rigid timp în care tremurul morţii îi cuprinse tot
corpul.
- Pavele, adu ogriji că până-n zori trebuie să-l pârlim,
spălăm, măcelărim şi pus la adăpost. Dar unde-i Campion?
- Aici, tată, în culcuşul din şură, îşi linge o rană. La spintecat
mistreţul, dar nu ies maţele aşa c-o să se vindece.

„Acum m-am maternizat şi nu-mi mai alung copiii ci

bărbaţii. Care va să zică, la mine, nu merge cu şunca-n pod şi sufletul
în rai! La altele însă se poate să-şi crească copiii cu drag să aibă
bărbaţi legitimi, câte un amant şi chiar mai mulţi! Se poate, se poate
dar la altele, la unsele domnului şi care pe tărâmul celălalt se caţără
şi-n icoane. Treci, Lenuşi, la baie, toarnă-ţi o căldare de apă rece pe
cap. Aşa… mai stau câtva timp să-mi intre răcoarea în oase şi să-mi
scoată căldurile din burtă… Nu mănânc, nu beau cafele, tării căci
vreau să-mi scadă puterea. Întorc toată casa pe dos; să nu mai văd
praf, scutur covoarele, spăl rufele, şi nu mai văd nici un Pandelaş,
nimic, nimic, afară cu chiloţii şi ciorapii lor că menţin iz de bărbat
afară, afară… Uşurel, Leanţo, c-ai luat-o razna… Vezi… să te repezi
la fetiţă… să-ţi descarci năduful pe ea! Ai păţit-o! I-ai ţinut parte ca
să ai o proptea la bătrâneţe! Ai vrut asta da? Afară cu bărbaţii şi
suferă!
- Bună ziua, mamă! Am luat zece la teză. De când îl vroiam
eu! acum am reuşit. Mi-a zis profesorul că m-am apropiat de
vorbirea, scrierea corectă.
- Pune punct, Micşunica, schimbă-te şi vezi ce faci cu capra
că aşa nu se mai poate.
- Nici nu mă gândesc s-o alung. Cum îndrăgesc ceva îl şi
îndepărtezi. Ce crezi c-am să mă las torturară la nesfârşit! Ce-i cu
lăcăraia asta în baie?
- Îmi dai tu mie sfaturi? îmi porunceşti! obraznico şi na şi ia
să-ţi închid clonţu…
- Aoleu, ce-ţi veni de mă pocneşti! Ai fost de acord când am
adus iada!
- Să nu-mi răspunzi mie aşa, că eu te-am făcut pe tine şi nu
invers! Ieşi afară cu capra…

354
 „Aoleo… ce-am făcut! Am zis să mă stăpânesc, să fiu
duioasă, rematernizată, iubitoare şi când colo am pocnit-o! Bine că a
plecat cu capra! Se întoarce ea… Înnebunesc între pereţii ăştia, plec,
mă duc în lume c-o iau razna!... Măcar să ies pe stradă…
Uite-l cum îmi iese în cale! Măcar de şi-ar vedea el de
drum… Ducă-se pe pustii şi n-am să mă uit la el.”
- Scuza-ţi, doamnă, de deranj! Nu ştiţi unde se poate bea o
cafea? Am debarcat acum şi nu cunosc oraşul Sulina…
- O cafea… Cum să nu… Veniţi cu mine!
„Of!... m-am răcorit! Era însetat… de atâta lipsă pe mare.
Da-i şi vârtos… Gata… m-a uşurat, sunt veselă şi nu i-am spus să
mai vină. Poate c-a şi plecat vaporul lui că erau în tranzit.”

- Intră, Micşunica, ia loc lângă Pavel şi mănâncă. Am tăiat

porcu şi-i facem pomana! Ia friptură cu varză acră şi mămăliguţă. Ia
şi hrean dacă-ţi place! Fii atentă că-ţi iese damful pe nas… Pari cam
bosumflată!
- Am venit cu capra, dadă Caras. Nu mai putem s-o ţinem
acasă, nu ştiu ce să fac cu ea!
- Ţi-am spus că nu-i de joacă, adăugă Caras. Ospătează-te şi-
am mai vedea… Daca-i vrea s-ar putea…
- Vreau, nene Caras, numai să-mi spui ce să fac!
- Să-mi dai câte o mână de ajutor pe la oi, capre că noi le
facem faţă cu greu. Câteodată nu are cine să dea la uşă. Vara, în
vacanţă, ai putea închega laptele, fierbe zerul… Numai să vrei, c-o
ţinem la noi, o să-ţi fete o ieduţă, ai să ai lapte, brânză… Ce zici?
- Numai să mă lase mama!
- Ziceai că-i de acord cu tot ce doreşti tu, se miră Pavel?
- S-a întâmplat ceva, s-a rupt aşa şi nu mai merge! M-a bătut
şi simt că nu mai merge cu mofturelele. S-a schimbat ceva cu mama,
ceva serios şi-mi va cere şi mie la fel. Va trebui să mă maturizez şi s-
o iau în serios. Am luat zece la teză!
- Zece! Nu e deloc uşor să obţii zece la teză. Să nu lipsească
aici o virgulă, nici măcar un punct, să nu mănânci nici măcar o literă!
Felicitări! Eu depun eforturi straşnice ca să obţin un zece! La ce ai
obţinut recordul?

355
 - Şi era una la părinţi şi mândră-n toate cele, cum e fecioara
între sfinţi şi luna între stele…
- Îl ştii tot?
- Îl ştiu, Pavele, deşi mai ezit uneori, dar îl ştiu. Închid ochii
şi-i zic în gând. Mă unge pe suflet şi-mi vine să plâng. Acum învăţ
„La steaua”… e-o cale atât de lungă, că mii de ani i-au trebuit
luminii să ne-ajungă. Continuă tu, Pavele!
- Icoana stelei ce-a murit, încet pe cer se suie; era pe când nu
s-a zărit, azi o vedem, şi nu e.
- Micuşunica, nouă ne eşti dragă şi de aceea am vrea să fim
alături de tine, mai ales când eşti necăjită. Şi-acum am să-ţi pot spune
secretul izbăvirii, al reuşitei…
- Îl ştii, nene Caras?
- Cred că da; să reuşeşti a pricepe ce se întâmplă cu tine şi cu
ceea ce e în jurul tău. Să laşi să treacă de la tine.
- Numai atât! păi e uşor şi simplu.
- Simplu a zice, mai greu e de făcut. Ce zici, laşi capra la
noi?
- O las, numai c-o să-mi fie greu să vin zilnic la treabă.
- Nu trebuie să vii zilnic ci când avem nevoie. O să te anunţe
Pavel. Să ceri încuviinţarea mamei tale.
- Iarăşi… când o să pot hotărî singură!
- Când o să devii majoră, să-ţi câştigi existenţa şi-ai să fii la
casa ta. Nu te grăbi să ajungi acolo, pentru că n-o să fie uşor. Ţi-o
spun eu, Caras, şi-ar fi bine dacă m-ai lua în seamă. Rămâi fetiţă că-i
mai bine. Nu ai nici o grijă şi-i tot judeci pe unii, pe alţii…
- Gata, nu-i mai judec pe alţii ci numai pe mine.
- Gândurile joacă, se bat, tac, iar zarvă şi din toată ciondă-
neala asta contează numai ce zici, ce faci şi asta-i foarte puţin din
ceea ce gândeşti. Dacă urmezi gândul cel cuminte e bine. Din păcate
se pun în aplicare şi gândurile rele.

„A intrat un bărbat în curte, se văd urmele, aici la uşă s-a

descălţat. O mai fi în casă? Şi cine-i? Ai zis, Micşunica, că nu le mai

356
ţii cont altora şi-ţi vezi de perfecţionarea ta! Să te ţii, floricică
catifelată, să te ţii de ale tale şi încă din cele bune. Am zis şi totuşi
aici în hol miroase a bărbat. Uite şi momeala: gumă de mestecat,
ciocolata, banane… Miroase a bărbat, a vapor, a mare…
Închipuiri…”
- Bună ziua, mamiţili, am dus capra. Ne-o ţine la ei dacă mă
laşi să dau şi eu o mână de ajutor! Ce zici?
„Dar ce-i cu mama! I s-a şters de pe chip potrivnicia faţă de
mine, s-a topit îndârjirea din ea şi străluceşte; ochii-s calzi, faţa
rumenă, mişcări armonioase, calcă uşor, elastic şi-o să-i auzim acuşi
vocea!”
- Bine-ai făcut c-ai dus-o şi să ajuţi dacă vrei capre. Nu
capeţi nimic fără să şi dai. Chiar şi părinţilor trebuie să le dai
ascultare şi dragoste.
„Voce joasă, caldă, mulţumită… Oare cât o ţine!”

- Ah, of, aoleo burta! Micşunica! Ajutor!

- Mamă, mamă! M-ai strigat? Ce te-ai chircit aşa?
- Pune alcool sanitar pe un prosop şi dă-mi-l să-l pun pe
burtă. Nu trebuia să-mi vină acum, ce-o fi de mă doare aşa de tare!
Au, aoleo! Cheamă salvarea şi stai lângă mine… mi-au amorţit
picioarele şi-am hemoragie. Au…

„Ai feştelit-o Leanţo! S-a terminat cu blestemul facerii!

Urmează un timp nesfârşit al liniştei şi tot în linişte voi păşi pe
tărâmul celălalt! Ai plătit tot, tot şi ceva pe deasupra. Acum te-a
iertat dumnezeu de ispită… Cancer localizat la ovare, chist la uter…
Iradiată, hârşi, afară cu ele şi dacă în cinci ani nu mor o să ajung
până la adânci bătrâneţe. S-a terminat cu bărbaţii, cu tot; dragoste,
călduri… Mi-a rămas o teacă zbârcită, rece… agăţată acolo, aşa de
un pai şi nu mai e bună de nimic. Mi-au mai rămas munca, copiii
risipiţi… Bucuria vieţii mele, dragostea pentru bărbat, s-a dus pe apa
Dunării. S-a dus şi s-a vărsat în mare, aici la doi paşi, după farul
vechi. Aici se varsă Dunărea în mare. Mai încolo nu pot merge că mă

357
aflu pe marginea geografiei şi cad în prăpastie. O să mi se îngroaşă
vocea, să-mi crească barba şi mustaţa, devin mai agresivă decât am
fost… Astea-s amintiri neplăcute de la bărbat! N-o să mai fiu cal,
nici măgar, ci un fel de vitregie a soartei! Nu trebuie să mă văicăresc
că mi-am făcut-o cu mâna mea. Îmi cad dinţii, chelesc…”
- Au!
- Ţi-e rău mamă? Te doare! Ţi-am făcut o cafea, ţigările,
chibritul, scrumiera…
- Ia-le de aici… să nu le mai văd. Dă-mi un ceai de izmă
creaţă. Gata cu drogatu au… Am auzit şi-am simţit pe pielea mea că
nu-s bune dar am zis c-o să mă las odat şi-odată! Cine nu-şi dă seama
ce face, cum trăieşte s-o păţească ca mine. Ar fi cazul să-l cunoşti pe
tată-tău, să te apropii de el că eşti încă crudă şi nu-ţi poţi purta
singură de grijă. Nu e sigur c-o să…
- Cât zahăr să pun în ceai?
- Pune miere. Să-l cauţi pe tată-tău deşi…
- Ce îndoieli ai mamă! O să mă descurc şi-o să am grijă şi de
tine. Avem două capre mulgătoare, iezi… Pavel munceşte la stână,
se duce la şcoală, învaţă bine!
- Nu te poţi ţine tu de ciobănit că eşti fată şi… ar trebui,
totuşi să-l cauţi pe tată-tău deşi…
- Familia Caras a primit de pomană o iadă şi-o mieluţă.
Acum au aproape două sute şi nu dovedeşte cu munca. A spus dada
Caras că dacă stau pe lângă ei şi-s vrednică… în câţiva ani ating şi eu
suta!
- Tot va trebui să-l cauţi că altfel n-o să ai linişte, aoleo
burta!

- Am făcut-o şi pe asta mamă, am făcut-o şi-am scăpat de-o

grijă mare. Îmi era teamă că s-a strâns funia la par şi n-am aflat! Ce
prost e Pavel! De când ai venit de la spital umbli cu broboada pe cap.
E prost Pavel ăsta… De ce umbli îmbrobodită mamă?
- Am fost iradiată.
- Şi ce dacă?
- Îmi cad părul, dinţii, nu vezi c-am rămas cheală!

358
 - E prost, am să i-o spun! Mamă! zice Mircea Eliade că unii
oameni pot vedea ce s-a întâmplat cu mii de ani în urmă, cum ar fi;
naşterea lui Iisus, răstignirea…
- Te-ai prostit, Micşunico! Înţeleg s-o iau eu razna că-s cu un
picior în groapă dar tu abia ai ieşit din găoace; Pavel s-a prostit,
Mircea Eliade… Acesta cine mai e?
- Fachir, yoghin, scriitor… şamanii…
- Şamanii!
- Nişte vraci… eschimoşi… Omul, zice religia, e format din
corp, care putrezeşte după moarte, şi spirit, un fel de fum care se
duce în rai, iad, mă rog unde hotărăşte sfântul ăla cu cheile de la
poarta raiului. Are un ochean cu care vede şi notează ce face fiecare
pe pământ. Când sufletul ajunge la sfânt, acesta, îl ia la întrebări; asta
nu, asta da, ai fost zgârcit, hapsân şi pac cu el în iad, în smoală
fierbândă. Apciu! M-am înecat cu fum de pucioasă, e şi din ăsta prin
iad. Spiritul şamanului lasă corpul pe pământ, călătoreşte până la cer,
stă la taifas cu divinitatea, se întoarce în corpul ce la aşteptat în
transă şi comunică norodului voia domnului. Mai zice Mircea Eliade
că în noaptea de sânziene, cerul se despică şi aleşii domnului pot
pătrunde în rai înainte de a muri. Mai zic unii că după moarte unele
persoane se întorc, vremelnic, de pe tărâmul celălalt, pe pământ. Caz
concret; strigoaica domnişoara Cristina, din romanul cu acelaşi
nume, de Mircea Eliade. Uitasem să-ţi spun, mamă, c-am fost şi eu
vrăjită!
- Vrăjită! Ce tot îndrugi acolo? Au, au burta!
- Nu văzusem niciodată muntele, valea, pădurea, cascada şi
totuşi le ştiam. Când auzeam de ele, la şcoală, citind, le vedeam,
numai că atunci ziceam că-mi închipui, imaginez, dar acum sunt
convinsă că nu-i aşa. Le ştiam înainte de a le vedea.
- Mă uluieşti!
- Le-am mai văzut cu multe mii de ani în urmă. Stai liniştită
că am să-ţi explic. Unii cred în reincarnare, adică aceeaşi persoană se
poate naşte de mai multe ori. Eu cred în ceea ce spune Darwin şi
anume că prin ereditate se transmit însuşirile strămoşilor, din
generaţie în generaţie. Strămoşii mei au trăit la deal, munte şi eu văd,
cunosc muntele cu ochii lor. Aşa se face că nu m-a surprins muntele,
îl ştiam prin strămoşi.
- Nu te mai învârti în jurul tău şi spune-mi cum a fost!

359
 - Mamă! Pavel e un prost… cu P. Am să-i spun. N-am făcut
rău că m-am dus… Am scăpat de închipuiri. Pavel e un prost… Am
să-i spun să nu-şi mai caute părinţii c-o să păţească ca mine. De răi l-
au lepădat… să nu-i mai caute. Ne facem noi stâna, istoria noastră că
mai sunt oameni cumsecade prin jur.

360
 CUPRINS

Anica .............................................................. 3
Fără inspiraţie ................................................. 41
Craca ............................................................... 71
Lipoveanu’ ...................................................... 127
Bosângenii ....................................................... 195
Pripas ............................................................... 293

DE ACELAŞI AUTOR

Gheorghe Sin - «Lanţ»

*****

EDITURA ONLINE
www.gheorghe_sin.karograf.com

e-mail: office@karograf.com

361