Cici Dragan Povestiri

„Oamenii ajung să se minuneze
de înălţimile munţilor,
de valurile uriaşe ale mării,
de estuarele largi ale fluviilor,
de adâncimile oceanelor,
de mişcările stelelor
şi îşi neglijează propriile suflete.”
(Cugetările Sfântului Augustin)
Editura KAROGRAF
ISBN: 978-973-0-12692-2
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DRĂGAN, Cici Maria
Tăria firului de iarbă

- povestiri –
Bun de tipar: mai 2012
www.karograf.ro/tariafiruluideiarba.html
Cici Maria DRĂGAN
TĂRIA FIRULUI DE IARBĂ
Tulcea, 2012
Tăria firului de iarbă Cici Maria DRĂGAN
_________________________________________________________________________
Dimineaţă banală
S trada se înfioară uşor sub adierea molatică a

vântului. Îşi aţinteşte privirile miilor de paşi departe, spre
capăt, dincolo de coroanele înalte ale copacilor. Încearcă să
cuprindă, să soarbă prima geană de lumină.
Începe o nouă zi, murmură încet către salcâmul care-şi
clincheţeşte frunzele prelung. S-a trezit înainte.
Mă simt ca un râu învolburat în dimineaţa asta, zice
strada plină de avânt.
Dar nici măcar nu ştii ce-i ăla un râu, zice salcâmul
mustrător. Cum să înţelegi ce simte râul?
Simt. Simt sângele pulsând în fiecare casă, suspină
prelung strada. Iată, la numărul trei se deschide fereastra de la
mansardă.
Îl cunosc foarte bine pe proprietar, zice salcâmul. În
fiecare dimineaţă îşi propteşte bicicleta pe trunchiul meu. Vezi
rosăturile de la ghidon, întreabă copacul, deşi nu crede că
strada şi-ar pierde timpul să-i vadă lui scoarţa scorojită.
La geam, cu perdeaua atârnând şui într-o parte, un cap
buhos, cu ochi mijiţi şi calzi de somnul abia stins, pare că
visează încă. Moţăie dulce.
Aş mai dormi vreo trei ore, zice bărbatul murmurând.
Sau vreo zece vieţi, adaugă prea puţin convins. Apoi cască
prelung aţintind interiorul camerei din care răzbate spre el
3
_________________________________________________________________________
răsuflarea caldă şi molcomă a nevestei. Ea mai are timp de

somn, ce-i pasă, zice uşor înciudat.
La numărul cinci nu se simte nicio mişcare, spune
strada, cred că gemenii n-au şcoală azi sau poate au, dar…
Salcâmul îşi clatină frunza mângâiat de vânt. Aşa încuviinţează
el uneori.
Pe gardul de fier forjat păşeşte tacticos o pisică destul
de jigărită. Nu-i pisică, zice strada.
Nu mai vezi prea bine de când te-ai făcut mare. E
motanul fetiţei de la doi, adaugă ea profesoral, ca să
lămurească lucrurile. Nu mai înţeleg nimic, spuse salcâmul, de
ce l-o mai fi iubind. Toată noaptea aleargă ca nebunul de colo
colo. Cred că nici nu mai ştie unde stă.
Eşti invidios, zice strada. Tu nu te poţi smulge din
rădăcini să hoinăreşti ca el şi tare ţi-ar mai plăcea. Ăsta e visul
tău, te-am auzit când iscodeai vrăbiuţele să afli ce-i dincolo de
acoperişurile de ardezie.
Şi ce-i rău în asta, întreabă salcâmul. Vreau să văd
lumea, să-i descopăr tainele. În fiecare noapte mă rog la lună
să mă desprindă măcar o dată din rădăcini. Şi să-mi dea două
aripi, chiar şi de cioară, zice el trist.
De cioară, zâmbeşte strada ironic. Ştiu că nu le prea
iubeşti pe ciori. Când vreuna îndrăzneşte să ţi se aşeze pe
ramuri, te zbuciumi, te zbaţi, îţi zornăi ameninţător frunza, să o
sperii. Numai cu rândunelele nu ai nimic. Ştiu visul tău,
adaugă strada, ţi-ai dori un cuib de rândunică între frunzele
tale, să-l legeni dulce, să-l ocroteşti. Nebunule, nu se poate,
rândunelele nu-şi fac niciodată cuibul în copaci.
Visez frumos, murmură mai trist copacul, ce-i rău în a
visa?
Dinspre capătul străzii vine o boare umedă. Este
cisterna care stropeşte dis-de-dimineaţă. Strada se înfioară de
plăcere. Este răcoare, dar un duş nu strică, zice ea mulţumită.
4
_________________________________________________________________________
Peste zi mă toropeşte căldura, asfaltul se încinge, cauciucurile

fâşâie pe catranul lichefiat. Mi se strică tenul de atâta mişcare.
Dacă cisterna ar mai trece măcar o dată la prânz…
Ştii bine că nu vine, economie de apă sau poate că vine
ploaia, zice salcâmul. Nu eşti niciodată mulţumită. Ţi se strică
tenul, de parcă ar mai fi ceva de stricat. Când te-ai privit ultima
dată în oglinda cerului, să vezi cum arăţi? De aici, de sus, îţi
văd fiecare rid, fiecare adâncitură, fiecare crăpătură şi, crede-
mă, priveliştea nu-i prea frumoasă.
Portiţa de la numărul cinci ţipă metalic, prelung,
ascuţit. Peste şanţul de lângă trotuar păşesc nesigur două
arătări, slabe, înalte, cu haine cernite şi cu priviri sfâşietor de
triste. Sunt stăpânii casei. Ea poartă pe cap o pălărie de paie cu
o panglică neagră, ce-i atârnă la spate ca o coadă subţire de
pisică. În faţă, pleoştite drept pe bor, două margarete cu petale
rănite de timpul ce a trecut nemilos peste ele.
N-ar trebui să fie trei margarete, întreabă salcâmul,
expert în moda pălăriilor.
Atâta are, atâta poartă, zice strada observând atent cele
două umbre. Iarna îşi pune pe cap o broboadă neagră. Doar nu
vrei să umble în plină vară tot cu broboada pe cap, ce
Dumnezeu, n-ai minte?
Pălăria lui e la fel de veche şi tot de paie. Cămaşa este
mai nouă, albă, apretată, fără nicio cută.
Bărbatul priveşte de-a lungul străzii. Oftează prelung şi
respiraţia îi şuieră în gâtlej, făcând-o pe femeie să tresară şi să-
l privească neliniştită. Ochii ei căută în ochii bărbatului, care se
însufleţesc pe dată. Şuieratul se înteţeşte. Durerea apare brusc
în coşul pieptului. Sângele năvăleşte în obrajii palizi, făcându-i
stacojii.
Fă ceva, ţipă strada spre salcâm. Bate cu ramurile în
geamuri, să iasă cineva. Dar nimeni nu se iveşte la geam.
5
_________________________________________________________________________
Crengile salcâmului se agită neputincios. Lumea visează încă

sau îşi vede nepăsătoare de ale ei.
Bătrânul se prelinge de-a lungul gardului. Genunchii
tremură neputincioşi. Fâşii roşii încep să-i explodeze în ochi.
Urechile se înfundă cu câlţi din ce în ce mai opaci. Bubuie în
interior nişte ciocane pneumatice sub presiune. Aerul refuză să
intre în plămâni. Cade secerat de durere.
Femeia priveşte neputincioasă. Totul o depăşeşte. Nu
poate face altceva, decât să se ghemuiască la picioarele
bărbatului, care se strâng. Se chircesc asemenea petalelor unei
flori uriaşe cosite de furtună.
Gemenii de la trei ies pe stradă. Păşesc fără să se uite
pe unde calcă. Dorm încă. Doar luminiţele de veghe îi
împiedică să nu se prăbuşească peste picioarele celor doi. Merg
mai departe, umăr la umăr, aşa cum au făcut-o din prima zi de
viaţă în doi. Gândesc la fel, se îmbracă la fel, iubesc aceeaşi
fată. Unul este în doi, după cum şi doi se contopesc într-unul
singur, murmură strada atotştiutoare.
Mai pot prinde o jumătate de oră de somn iepuresc pe
drum, încuviinţează salcâmul cu frunzele lui fremătânde.
De la numărul doi, prin ferestre larg deschise, văduvite
de perdele, se aude murmur de voci.
Ca în fiecare dimineaţă, cineva este nemulţumit, zice
strada. Că-i cafeaua prea amară, pâinea prea arsă, apa duşului
prea rece sau prea fierbinte...
Ăştia chiar nu au nicio clipă de mulţumire, zice
salcâmul.
Cârcotesc mereu cu toţii, adaugă strada, de parcă toată
lumea ar fi vinovată de ceva.
Mă întreb dacă ei visează vreodată că sunt mulţumiţi.
Măcar de-ar ieşi unul la fereastră, să vadă ce se întâmplă,
murmură strada, privind îngrijorată spre cei doi bătrâni, rămaşi
ca două marionete eliberate din sforile păpuşarului.
6
_________________________________________________________________________
Un motor se aude în apropiere. Toarce liniştit. Uşa

garajului de la numărul patru se ridică automat. Pe aleea
pietruită iese Fordul condus de patronul unui restaurant de
mâna a doua.
Un om plin de tabieturi, remarcă uşor ironic strada.
Zilnic aliniază roţile la trotuar, apoi verifică luminile. Poziţiile
mai întâi, farurile scurte, farurile lungi, halogenele.
N-are nevoie de ele, zice salcâmul.
E şi el un tipicar, zice strada, îngrijorată că patronul nu
i-a observat pe cei doi.
Hai odată, întoarce capul la stânga, ce-i atât de greu,
murmură strada, de parcă omul ar putea s-o audă.
Din nările albicioase ale bătrânului se scurg două
firişoare de sânge, ca doi arnici atârnând deasupra buzei
cianotice. Nu se asortează cu albul nefiresc al feţei. Figura sa
pare o mască de carnaval abandonată la margine de trotuar.
Nici femeia nu pare mai vie. Dar pieptul ei tresaltă în
răstimpuri, dând fiori şi mâinii încleştate de mâna inertă a
bărbatului.
O ambulanţă opreşte în scrâşnet de frâne. Şoferul
priveşte atent prin parbrizul uşor aburit. Nu coboară. Nu se
hotărăşte încă să afle ce se întâmplă. Ar trebui să coboare.
Deocamdată chibzuieşte. Duc maşina la garaj. Nu mă mai
complic. Dobitoc am fost că am lăsat-o pe asistentă să plece
acasă. Şi nici telefonul nu merge. Când dracu’ s-o fi descărcat,
că doar acumulatorul e nou. Dau firma în judecată!
Iritarea îi inundă întreaga fiinţă.
Trebuie să predau maşina. Apoi mă culc. Nu mă mai
interesează nimic. Merg la garaj şi gata pe ziua de azi. Am
muncit destul.
Întinde mâna spre cheia de contact. Şi-o retrage de
parcă metalul ar fi muşcat din pielea pistruiată. Îşi priveşte,
uşor scârbit, mâna. Ridică ochii spre oglinda retrovizoare.
7
_________________________________________________________________________
Tresare neplăcut surprins. Toata faţa e acoperită de punctişoare

maronii. Cred că izvorul pistruilor s-a mutat pe faţa mea. Mi-a
invadat pielea, pe mâini, pe picioare, pe frunte. Toată ziua sunt
lângă doctori, de ce n-oi şi întrebat niciodată cum mă pot
lecui?
Prostii, spune, prostii. Dar din cauza lor tot singur am
rămas. Nicio femeie nu se uită la mine.
Răsuceşte cheia în contact, aruncă o ultimă privire spre
cei doi. Or fi băut prea mult de dimineaţă. Să le fie de bine,
sunt cam bătrâiori pentru orgii bahice.
Maşina rulează încet pe strada pustie încă. După
cincizeci de metri se opreşte brusc, portiera se deschide cu
zgomot. Şoferul coboară cu picioarele anchilozate parcă. Se
bate uşor cu palmele peste coapse, ca să pună sângele în
mişcare. Îşi trece mâna dreaptă prin părul ţepos, de culoarea
nisipului. Se îndreaptă nehotărât spre grupul statuar de pe
trotuar.
Nu trebuia să opresc. Sunt singur. N-am cum să-i ajut,
nici măcar nu-i pot băga în ambulanţă. Să văd ce spune cel de
lângă Ford. E mai adormit decât mine. Nu cred că i-a observat
pe cei doi.
Ajunge în dreptul Fordului. Patronul ridică fruntea de
pe capotă. Nu doarme. Cu priviri saşii a urmărit fleşurile
farurilor lungi. Nu se obişnuieşte imediat cu lumina naturală.
Vede ca prin ceaţă un contur omenesc, dar n-are nicio reacţie.
Salut, zice şoferul ambulanţei. I-aţi văzut pe cei doi?
Unde, zice patronul fără prea mare interes.
Acolo, lângă gard. Hai să vedem ce putem face.
Chiar nu mă interesează. Îi ştiu, îi cunosc, nu-i treaba
mea ce li se întâmplă. N-am ochi să-i vad. M-au reclamat la
DNA mai zilele trecute.
8
_________________________________________________________________________
Or fi ştiind ei de ce, mormăie şoferul, îndreptându-se

spre cei căzuţi. Sunt ca două păpuşi de ceară. Trebuie să fac
ceva cu ei, nu-i pot lăsa în stradă.
Şoferul se întoarce spre ambulanţă. Îi trebuie trusa de
prim-ajutor, sau targa, sau asistenta, sau să fie acasă în patul
lui, să viseze doar că-i pe stradă lângă cele două jucării
stricate.
Dar nu visează. Îşi învinge oboseala ce-i dă târcoale.
Măreşte pasul. Ajunge la maşină. Bagă cheia în contact. Bagă
în marşarier. Se apropie de cei doi, lăsând motorul la ralanti.
Coboară cu trusa.
Cei doi nu şi-au schimbat poziţia. Doar arnicii din
nările bătrânului s-au îngroşat, căutându-şi drum spre bărbie.
Şoferul pune două degete pe carotida bărbatului. Pulsul
e abia o părere. Stropul de viaţă n-a pierit încă. Femeia stă
ceva mai bine. Bătăile inimii sunt rare, dar regulate. E mai
bogată cu un strop de viaţă.
Bărbatul de la mansardă iese şi el în stradă. Pe faţa
rozalie, urmele lamei de ras sunt vizibile.
Şi-a arat pielea, zice strada, se urmărea în oglindă cu un
singur ochi, celălalt dormea probabil.
Bărbatul priveşte, în trecere, fără curiozitate, grupul de
lângă ambulanţă. Nu-l şochează cei doi de lângă gard.
Puneţi mâna, strigă şoferul alarmant deodată. Moartea
pândeşte aici. Nu-i poate ridica singur. Se simte neputincios.
Să meargă cineva cu mine. Nu ajung singur cu ei la spital.
Omul se agită degeaba, spune strada.
Patronul Fordului se urcă hotărât în maşină. Porneşte
motorul. Pleacă în trombă. Dispare la capătul străzii.
Nebunule, strigă şoferul, dacă erai tu şi nevasta-ta? E
furios pe asistentă. Acum n-ar fi fost singur.
Bărbatul de la mansardă îşi continuă drumul, fără prea
mare grabă.
9
_________________________________________________________________________
De la numărul doi, nemulţumiţii cei gălăgioşi ies pe

rând, la intervale scurte. Bărbatul are un diplomat de piele, cu
multe capse şi încuietori lucioase. O duce important în mâna
dreaptă. Cealaltă se leagănă pe lângă şoldul durduliu. Cureaua
îi sugrumă mijlocul, revărsând un pântec proeminent. Abia îl
ţine în curea. Nasturii sidefii ai cămăşii de culoarea liliacului
ţipă sub presiunea cărnii.
Nu i-ar strica puţină mişcare, zice strada.
Eu cred că ceva mai multă, puţină n-are să-l ajute, zice
salcâmul.
Bărbatul se face că nu aude solicitarea şoferului. Pe el
îl aşteaptă maşina de serviciu, nu poate să întârzie. Are treburi,
ca orice persoană importantă. Doar n-o să-şi schimbe acum
starea sufletească şi aşa proastă.
Nevasta-mea se crede grozavă. Şi apa aia chioară de
dimineaţă se cheamă cafea? Abia aştept cafeaua Ginuţei, aia da
cafea şi cu ce decolteu. Se instalează comod pe bancheta din
spate. Plictisit de viaţă, îi face şoferului semn să demareze.
Doamna, nevastă-sa, iese aproape imediat. Parcă şi-a
pândit bărbatul să-l vadă plecat mai repede.
Şi ea se grăbeşte, observă strada.
Aşa cum se grăbeşte în fiecare dimineaţă, zice
salcâmul, care pare că le ştie pe toate.
E îmbrăcată elegant, adaugă salcâmul.
Prea elegant pentru o dimineaţă de vară, zice strada. Şi
nici serviciu nu are.
Femeia aruncă priviri furişe spre capătul străzii, unde
staţionează o maşina cu geamuri fumurii. Tocurile ţăcănesc în
ritm alert pe trotuarul încă umed. Toc-toc, toc-toc, în acelaşi
ritm cu legănatul genţii uriaşe, ca o sacoşă de piaţă, cu
înflorituri combinate cu figuri geometrice. Nu aruncă priviri în
jur, ca să nu se molipsească de tristeţe, de boală, de sărăcie.
10
_________________________________________________________________________
O urmează, la câteva minute, o adolescentă înaltă,

filiformă, cu un breton obraznic ce-i acoperă ochii puternic
fardaţi cu negru. Nu are mai mult de şaisprezece ani.
O ştim de când a făcut ochi, murmură drăgăstos
frunzele salcâmului.
A crescut frumos, zice strada, mândră de minunea ce
iese pe poarta imobilului.
Rucsăcelul de piele neagră cu o pafta argintie pe capac
atârnă neglijent pe un umăr. Nu are nicio carte în el, e mult
prea uşor.
N-or mai fi la modă cărţile, remarcă strada. Salcâmul
îşi apleacă o creangă spre creştetul fetei.
Fata se opreşte curioasă lângă ambulanţă. Nu ştie ce s-a
întâmplat, dar înţelege că şoferul are nevoie de ajutor. Se
apleacă amândoi asupra bătrânului. Fata îi susţine picioarele,
în timp ce şoferul îl cuprinde de subţiori, într-un efort ce-i
înroşeşte faţa, făcându-i şi mai proeminenţi pistruii. Dar cui îi
mai pasă de pistui.
Cei doi se concentrează asupra trupului inert, care nu-i
ajută cu nimic. Şoferul reuşeşte să fixeze corpul pe targă. În
cap se frământă un gând care-l sâcâie. Nu ştie unde să-i ducă
pe oameni. Mai zilele trecute s-a plimbat cu un amărât pe la
toate spitalele şi n-au fost puţine. Peste tot aceleaşi motivaţii:
ba că nu-i din sector, ba că n-au secţia potrivită, ba că s-a
închis sau că nu se eliberează niciun pat decât peste două
săptămâni, ba că. Până la urmă i-a găsit un loc, la morgă,
omul murise între timp, cu speranţa că la următorul spital…
Acum ce să facă cu ăştia doi? Mai bine ascultam de
gândul cel dintâi. Acum aş fi dormit bine mersi. Dar nu pot fi
ca vecinii. Noroc cu fata asta. Slăbuţă, slăbuţă, dar cu voinţă.
N-aş fi reuşit fără ea. Îi adresează fetei un zâmbet cald.
Şi nici dracul ăsta de staţie de pe maşină nu
funcţionează. Parcă-i un făcut, dom’le, nimic nu merge în
11
_________________________________________________________________________
dimineaţa asta. Cum ajung eu cu cei doi şi unde-i duc?

Deschide încă o dată staţia, din care răzbat până în strada
pârâituri şi şuierături fără nicio noimă.
Fata îl priveşte şi ea dezorientată. Unde va fi aşezată
bătrâna, întreabă. Maşina are o singură targă. Şoferul zâmbeşte
liniştitor.
O fixăm în scaunul lateral. Fata aprobă în tăcere.
Problema e că nu pot pleca singur, zice el. Am nevoie
de un însoţitor.
Fata nu stă pe gânduri. Îşi cumpăneşte rucsăcelul pe
umăr şi pătrunde hotărâtă în maşină. Şoferul se grăbeşte şi el
să pornească motorul. Maşina demarează cu semnalele sonore
şi luminoase în plină funcţiune.
Pe rând, la geamuri apar figuri acum pline de interes,
femei mai ales. Doar ele mai sunt acasă. Una scutură
preocupată un cearşaf, alta agită o cârpă de praf, alta aşează
mai bine un ghiveci cu o muşcată aproape cheală.
I-au văzut ce cei doi, zice strada posomorâtă, dar
nimeni nu le-a sărit în ajutor.
S-au îndepărtat unii de alţii, sunt nişte străini care
întâmplător stau laolaltă, zice salcâmul la fel de supărat.
Timpul trece nepăsător peste case, peste oameni, peste
grijile lor. Strada aţipeşte sub soarele torid, iar salcâmul îşi
strânge lângă sine frunzele, să le protejeze de uscăciune.
Soarele îşi aruncă ultimele raze pe după acoperişurile de tablă,
aurite în lumina amurgului. Rugina, găurile, tabla smulsă, toate
dispar sub pelicula de aur lichid a apusului.
S-a întors fata, întreabă strada uşor alarmată. Mă tem că
m-am întins la somn.
Eu n-am văzut-o, răspunde salcâmul gânditor.
Noaptea cade ca o perdea peste oraşul obosit. Două
siluete se ivesc în capul străzii. Merg uşor aduse de spate, de
parcă ar purta în cârcă toată durerea pământului. Păşesc alături
12
_________________________________________________________________________
fără vorbă. Adolescenta are faţa trasă şi ochii încercănaţi.

Urmele rimelului pătează frăgezimea pielii, făcând-o ternă.
Bătrâna se sprijină uneori de braţul fetei. Se opresc în faţa
portiţei scârţâitoare.
Vorbesc eu cu tata, zice fata cu voce stinsă. Să ne dea o
maşină. Să-l aduceţi acasă. Vă promit că...
Femeia nu mai are putere să răspundă. Se gândeşte
poate la ziua de mâine. Are atâtea de făcut. Se simte
neputincioasă. Noroc de fata asta. Dar n-ar trebui să se bage în
lucruri atât de grave. Moartea nu-i pentru copii.
Lacrimile alunecă pe faţa înroşită, oprindu-se uneori în
şanţurile adânci ale ridurilor.
Trece pragul porţii fără a se mai uita înapoi.
Sârmana, zice strada, a rămas singură.
Oi fi eu de lemn, zice salcâmul, dar mă doare să văd
atâta suferinţă.
S-a destrămat cercul, a rămas o jumătate neputincioasă,
adaugă strada. Pentru ea nimic nu va mai fi la fel.
13
_________________________________________________________________________
Omul cu câini

O vizită în biroul elegant al redactorului-şef mă

duce întotdeauna cu gândul la ceva neplăcut sau cel puţin
menit să-mi strice ziua. Şeful nu obişnuieşte să-şi invite prea
des colaboratorii în sanctuarul său. O foloseşte, cel mai adesea,
pe Sidonia, secretara sa, o fată frumoasă, după părerea
majorităţii, şi plăcută, doar plăcută, zic eu. Dar nu trebuie să se
ia nimeni după vorba mea. Când eşti la finalul carierei, plăcută
este epitetul maxim pe care un bărbat îl mai poate acorda unei
femei. Chestie de filozofie deja...
Sidonia s-a apropiat de biroul meu cel veşnic plin de
hârtii şi, afişând cel mai convenţional zâmbet al ei, m-a
informat scurt:
- A murit unul la marginea oraşului şi şeful vrea un
reportaj! Cuvintele sunau aproape sec, vădind o detaşare clară
faţă de conţinutul mesajului, de parcă moartea unui om ar fi
fost egală cu mersul pe bicicletă sau cu pilitul unghiilor într-o
zi ploioasă de toamnă. Atitudinea asta m-a derutat întotdeauna
la Sidonia. Nu cred totuşi că este lipsită de sentimente, am
văzut-o de câteva ori cu lacrimi în ochi, desigur, nu din cauza
subiectelor abordate de ziar. Probabil are şi ea probleme, ca
orice om. Apoi, nu poţi cere cuiva să sufere pentru toate
necazurile de pe lume; totuşi, în faţă morţii nu poţi fi chiar atât
de indiferent. Şi ea tocmai asta afişa.
- Şeful e la el în birou? Voiam să ştiu, doar dacă e cazul
să-i fac o vizită...?!
14
_________________________________________________________________________
Sidonia şi-a înălţat sprâncenele a mirare, taxându-mi

îndrăzneala. Ce calitate aveam eu, un simplu redactor, chiar
dacă cel mai bătrân, să întreb pe unde umbla şeful. Fata a
clătinat de câteva ori din cap, apoi şi-a dus, semnificativ, un
deget la obraz, lovindu-l uşurel de câteva ori, semn că
depăşisem limitele bunului-simţ. Apoi îmi întoarse spatele,
fără alte explicaţii, mergând legănat, ca pe un covor imaginar
al unei prezentări de modă. Ştia să-şi facă ieşirea şi o făcea
conştient în aplauzele mute ale celorlalţi ziarişti din redacţie,
spectatori curioşi la desfăşurarea de forţe.
În cadrul ziarului nostru răspund, de foarte mulţi ani, de
rubrica culturală, aşa că sarcina de a mă ocupa de o moarte
suspectă era cel puţin bizară. Colegul Sandu este redactorul cu
probleme sociale, nu eu. M-am uitat spre biroul lui, ca să
lămurim situaţia, să înţeleg şi eu de ce s-au schimbat sarcinile.
Laptopul lipsea de pe masă, deci şi Sandu nu era de găsit.
Fără nicio tragere de inimă am pătruns în biroul şefului,
după ce am ciocănit în uşa întredeschisă neprimind vreun
răspuns.
Emil Cardaş, redactorul nostru şef, este nou la
conducerea ziarului şi deci n-a prea avut timp să se
familiarizeze şi, mai ales, să priceapă mersul lucrurilor. Venise
de la Arad, unde condusese rubrica mondenă a celui mai mare
ziar local. În această calitate cunoscuse (gurile rele spuneau că
şi cam şantajase) destui oameni sus-puşi. Chiar din primele
zile a reuşit să destabilizeze colectivul, schimbând şefii de
rubrică, programul de lucru, calitatea şi cantitatea materialelor,
stârnind nedumerire şi panică. „Gazeta de vest” este un
cotidian de mare tiraj, cu oameni talentaţi şi majoritatea
cinstiţi, un ziar care încearcă să ţină cumpăna cât mai dreaptă,
fără a fi aservit puterii sau intereselor unuia sau altuia. Cel
puţin aşa a fost până în momentul schimbării şefilor. Acum
bătea vântul într-o altă direcţie. Pe mine personal nu prea m-a
15
_________________________________________________________________________
interesat cine conduce ziarul, atâta timp cât am fost lăsat să-mi
văd de treabă. Nu mi s-au refuzat articolele, am fost ajutat ca
să pot ajuta la rândul meu pe cine avea nevoie. Dezinteresul
meu era doar parţial, căci nu poţi rămâne indiferent când vezi
cum totul se schimbă, şi nu în bine, cel mai adesea.
Speram să mă pot bucura de aceeaşi libertate, mai ales
că mai am doar câteva luni până voi pune punct activităţii de
jurnalist. Iată însă că speranţele mele nu se dovediseră a fi
tocmai reale. Schimbarea profilului rubricii însemna o
schimbare radicală a vieţii mele. De atât timp scriu despre şi
pentru cultură, acum să trec la probleme de o cu totul altă
natură ... ?!
Şeful este la birou. Se preface adâncit în lectura unei
hârtii, dar ochii săi nu se mişcă, privesc ţintă într-un punct.
Deci nu citeşte. Nu-mi răspunde la salut şi nici nu mă invită să
iau loc. Nici n-aş avea unde, în birou nu există niciun scaun.
Doar lângă cel mai îndepărtat perete, undeva în stânga
camerei, sunt două fotolii şi o măsuţă joasă, dar cui i-ar da
prin cap să se deplaseze până acolo?! Aştept fără să-mi
manifest nerăbdarea. E un război al nervilor prin care am mai
trecut de câteva ori şi pe care chiar nu-l înţeleg. N-am avut
nicio confruntare amândoi, sunt prea bătrân să-i vânez postul,
nu m-am plâns de schimbările, unele aberante, făcute, nu i-am
comentat opiniile pe marginea articolelor, nu ... Probabil i-o fi
şoptit Sidonia ceva. A început să aibă oarece putere asupra lui.
Îl simt şi pe el încordat. Aştept în continuare, deşi coloana
începe să se curbeze uşor şi simt ace în zona cervicală.
- Iată de ce te-am chemat! De azi preiei rubrica lui
Sandu, pe care l-am zburat din redacţie ... Mi-a aruncat o
privire interogativă, aşteptând reacţii. Am ridicat uşor din
umeri, semn că n-aş avea nimic împotrivă, dacă sarcina este
doar temporară.
16
_________________________________________________________________________
- Şi cu rubrica mea ce se întâmplă? Sunt destule

evenimente culturale în perioada imediat următoare şi nu cred
că ...
- Ce crezi dumneata e una, ce am hotărât eu e cu totul
altceva. L-am numit pe Ionescu în locul dumitale. E tânăr, are
formaţie muzicală... Trebuie să-i dăm o şansă de a se afirma!
Sigur că n-aveam nimic împotriva lui Ionescu, dar oare
numai formaţia muzicală să fie suficientă?! În fine, nici eu n-
am uitat cum e să fii tânăr şi cineva să-ţi ofere o şansă... Numai
că viaţa mea avea să fie cu totul alta în perioada următoare.
- Şi apoi nu uita, mă scoase şeful din gândurile mele, că
mutarea este o promovare, nea Dobre, o promovare, nu ce
crezi dumneata!
Nu mă mai deranja schimbarea, ci familiaritatea cu care
mi se adresa şi lipsa unui zâmbet, care ar fi atenuat situaţia.
- Aveţi un motiv, unul real desigur, al schimbării mele?
Rubrica culturală merge bine, este apreciată de cititori, sunt
implicat în câteva proiecte, unele cu bani europeni, aşa că nu
prea înţeleg! Toate acestea i le-am spus aproape fără pauză
între cuvinte, din dorinţa de a fi ascultat până la capăt, fără a fi
întrerupt.
- Nea Dobre, eu am hotărât, dumneata te supui şi cu
asta basta, mai am şi altele în agenda zilei! A, să nu uit,
Sidonia îţi va spune ce ai de făcut. Şi acuma, gata, nu mă mai
ţine din treabă!
Prin urmare, vizita se încheiase lăsându-mi un gust
amar. Nu mai eram dl. Dobre sau pur şi simplu Remus, ci nea
Dobre. Nu mă mai puteam bucura de liniştea sălilor de lectură,
de tumultul expoziţiilor, de plăcuta companie a oamenilor din
domeniul artelor, intram în lumea reală ...
Sidonia m-a întâmpinat cu acea privire care spune clar:
„N-ai vrut să mă crezi şi ai păţit-o. Aşa îţi trebuie.” şi mi-a
17
_________________________________________________________________________
întins o hârtiuţă pe care mâzgălise în grabă: necunoscut –

marginea oraşului – mort.
Ziua a fost încărcată. Am sunat la poliţie, m-am
prezentat şi am cerut detalii. Într-adevăr, la marginea oraşului
fusese găsit mort un individ, pe numele lui Traian Ursoiu, după
declaraţia celui ce anunţase decesul, posibil din cauza gerului
de peste noapte. Ca reporter, urma să însoţesc echipa de
criminalişti constituită pentru elucidarea cazului. Echipa era
condusă de un ofiţer tânăr, al cărui nume nu-l reţinusem, fie
din cauza urechilor mele bătrâne, fie pentru că atunci când se
prezentase, tânărul privea în altă parte, indiferent. Nici gradul
nu l-am putut stabili, nu că ar fi avut vreo importanţă. Înainte
ştiam gradele, câte steluţe erau pe trese, ăsta era şi gradul.
Acum însă n-aveam niciun reper. Mie nu-mi acordase nicio
atenţie. Eram din altă rasă.
Cadavrul, rigidizat de gerul de peste noapte, părea un
mulaj al unui sculptor ultrarealist. Hainele celui decedat erau
destul de curate, dar ponosite şi emanau un miros ciudat, de
câine plouat, de carne râncedă, de mizerie veche.
A fost găsit de vecinii care anunţaseră politia şi care
acum se adunaseră curioşi. Căzuse în faţă intrării în ceea ce se
voia a fi o locuinţă, o baracă îngustă, încropită din şipci subţiri
de la lădiţele de fructe şi căptuşită cu bucăţi disparate de tablă
ruginită pe alocuri. În interiorul barăcii era un pat, mai mult o
somieră aşezată pe patru butuci de lemn. Arcurile desfundate
împungeau înafară cuvertura peticită ce acoperea plapuma şi
două perne de o culoare dubioasă. Restul spaţiului era ocupat
de o măsuţă şchioapă, joasă, pe care se aliniau câteva borcane
cu urmă de mâncare în ele. Pereţii erau acoperiţi cu haine de
diferite mărimi atârnând în cuie de diferite forme.
Ofiţerul îşi ferea privirile ori de câte ori atingea un
obiect, deşi avea mâna protejată într-o mănuşă chirurgicală. Îi
făcea probabil silă atâta mizerie, atâta sărăcie, întrebându-se, în
18
_________________________________________________________________________
sinea sa, cum poate trăi un om în astfel de condiţii. Dovada că

se putea se afla chiar în faţa noastră, dar el era tânăr şi încă
visător.
Vecinii strânşi în preajma barăcii se zgribuleau de frig,
frecându-şi mâinile şi suflând în pumni. Tropoteau mărunt
noroiul îngheţat, dar nu părăseau locul, erau curioşi, iar
întâmplarea ieşită din comun era ca un spectacol la care
participau cu interes deosebit.
- Cine a anunţat decesul? Vocea ofiţerului suna aproape
indiferent. Dintre oameni se desprinse un bărbat cu tâmplele
albite sau cel puţin aşa păreau firele lăţoase de păr ce ieşeau de
sub căciula pusă cam şui.
- Eu, să trăiţi. Da nu l-am omorât eu, eu doar l-am
găsit, să trăiţi... Se vedea că mai avusese el legătură cu oamenii
legii, că prea se disculpa, la fiecare cuvânt dând din cap şi
înclinând-se ca o marionetă.
- Numele şi adresa, ceru anchetatorul, ceea ce-l făcu pe
om să se cam albească la faţă.
- Anghel Vasile, să trăiţi ... Începuse chiar să tremure,
dar nu de gerul ce ne muşca obrajii la toţi. Se bâlbâia, uitându-
se spre tovarăşii săi, de parcă le-ar fi cerut ajutorul.
- Pai ce adresă?! ... Că eu n-am ... Nu ştiu ce să vă
declar, să trăiţi, că, aici, noi nu...
- Cum n-ai adresă?! Unde stai dumneata? Cel
chestionat îşi îndreptă mâna într-o direcţie vagă, unde se
zăreau vreo patru-cinci colibe, mai amărâte chiar decât cea în
faţa căreia ne aflam.
- E vreo stradă acolo?
- Ce stradă să fie, şefu, interveni un băietan tuciuriu la
faţă, privind spre noi cu ochi isteţi, ce ieşeau de sub claia de
păr de culoarea antracitului.
19
_________________________________________________________________________
- Nu-i nicio stradă aici, şefu, continuă el zâmbind. Dar

dacă vreţi îi dăm un nume, să aveţi ce trece în carneţel. Ne
arunca priviri şmechereşti şi nouă, dar mai ales vecinilor săi.
- Şefu, spuneţi-i La groapă! Cred că se potriveşte cel
mai bine.
- Măi, a dracu, da ce isteţ eşti tu?! Ia spune tu repede
nume, prenume, adresă ... Ofiţerul nu voia să fie rău cu tânărul.
Îl impresionase probabil simţul umorului.
- Mă cheamă Radu şi stau tot pe strada pe care am
numit-o adineaori.
- Şi de când îl ştii tu pe Ursoiu, adică pe mort, măi
Radule?
- De când a venit el aici, cred că de acum vreo doi ani.
Se întoarse spre Anghel Vasile, ca pentru a primi confirmarea.
Aceasta dădu uşurel din cap.
- Noi l-am lăsat să-şi facă palatul aici, continuă mândru
tânărul, care se simţea acum plin de importanţă. Da, şefu, a
fost om bun Ursoiu ăsta, că dacă ar fi fost altfel, îi puneam foc
şi pleca el singur!
Cuvintele sale fură bine primite de asistenţă. Iată că
într-o lume atât de mizeră funcţionau reguli ce nu trebuiau
încălcate.
Ofiţerul clătină din cap dezaprobator, dar nu mai făcu
alt comentariu. Misiunea lui se încheiase, Traian Ursoiu
murise din cauze naturale, deci dosarul putea fi închis.
Cadavrul a fost urcat în furgonetă şi trimis la I.M.L., iar
noi ne-am adunat cu toţii în maşina poliţiei, îngheţaţi şi obosiţi.
- Aţi prins amănuntele cazului? mă întrebă ofiţerul
adresându-mi-se pentru prima oară, surprins oarecum să mă
vadă în preajmă.
- Cred că da, deşi o serie de amânunte ... Ochii
ofiţerului mă priviră cu suspiciune.
- Cum adică?
20
_________________________________________________________________________
- Pai nu ştiu vârsta şi ocupaţia celui decedat, cu ce s-a

îndeletnicit înaintea morţii şi nici dacă are vreo rudă care ar
trebui anunţată...
- Ancheta nu s-a terminat, se grăbi tânărul să mă
întrerupă, mai aşteptăm verdictul medicului legist. După o
clipă de tăcere spuse:
- Credeţi că pentru cititori sunt necesare şi importante
amănuntele de care spuneaţi? Făcu apoi un semn şoferului să
pornească, fără să-mi aştepte răspunsul.
Am deschis notesul şi am trecut în revistă puţinele date
obţinute, pe care trebuia să-mi construiesc articolul. Totuşi
numele mortului îmi bâzâia în minte, ca un ţânţar insistent.
Probabil că-l mai auzisem sau îl mai întâlnisem undeva, dar
unde şi când nu-mi aduceam aminte şi nici n-aveam pe cine să
întreb.
Căldura din apartament, gura de whisky cu care
încercam să-mi alung oboseala şi neobişnuitul evenimentelor
din ziua respectivă m-au copleşit. Regretam din suflet rubrica
la care lucrasem atâţia ani. Am adormit în fotoliu, fără să-mi
dau seama când şi fără să apuc să înţeleg de ce mă sâcâie
numele lui Traian Ursoiu.
Revelaţia s-a produs pe neaşteptate. M-am trezit brusc
din somn, ca la comandă, şi am ştiut: în primii ani de gazetărie
îl cunoscusem şi chiar discutasem cu acest om. Înfrigurat, am
început să răscolesc raftul în care îmi ţin agendele de lucru. De
la începuturile carierei obişnuiam să-mi notez conţinutul
anchetelor sociale la care participam, cu toate amănuntele,
nume, locuri, interioare, replici, gânduri proprii, adică tot ce
mă interesa.
Am găsit destul de uşor agenda. Avea filele
îngălbenite, iar copertele erau scorojite pe margini. Notiţele
însă eram clare, ordonate pe zile şi ore, cu numeroase adnotări
21
_________________________________________________________________________
pe margine. Le-am citit cu toată atenţia, o dată, de două ori,

readucând în memorie figura lui Traian Ursoiu.
Sidonia m-a sunat să mă întrebe de soarta articolului.
Nu scrisesem încă niciun cuvânt, dar i-am promis că dimineaţă
va avea materialul pe birou. A închis telefonul bombănind.
Pe mine mă preocupa acum altceva: cum ajunsese atât
de jos omul cunoscut cu douăzeci de ani în urmă. Nu puteam
afla decât de la oamenii în preajma cărora îşi găsise sfârşitul.
Am hotărât să revăd locul şi oamenii.
Uşa colibei lui Traian Ursoiu era întredeschisă, aşa cum
fusese lăsată cu câteva ore în urmă. Am împins-o cu piciorul,
dar când am vrut să intru, dinspre pat m-au întâmpinat
mârâituri furioase. Doi câini jigăriţi, cu ochi tulburi de frig şi
de foame, mă ţintuiau din mijlocul patului. Se culcuşiseră
acolo, unul în altul, aşteptându-şi stăpânul. Am făcut, prudent,
câţiva paşi înapoi, uitându-mă după oameni, dar se pare că ora,
frigul şi întunericul ce pusese stăpânire peste peisajul nu
tocmai îmbietor nu erau condiţiile cele mai potrivite pentru o
ieşire în aer liber. Câinii continuau să mă privească ostil şi să-
şi rânjească din când în când colţii. Aici nu mai aveam ce să
aflu. Câinii nu vorbesc. Dinspre groapa de gunoi se auzeau
glasuri înfundate, uşor arţăgoase, dar nu se distingeau
cuvintele.
Am privit, cu speranţă, spre celelalte colibe. Doar la
două dintre ele se zăreau pâlpâiri de lumină, de la nişte lămpi
chioare, zona nefiind racordată la iluminatul public. Cred că pe
harta oraşului, simulacrele acelea de case nici nu figurau ca
locuinţe. Erau doar nişte barăci şubrede, ce nu apărau nici de
ploaie, nici de arşiţă şi cu atât mai puţin de gerul ce se înteţea
de la o zi la alta, dar adăposteau multe suflete ce nu-şi găsiseră
locul în altă parte.
Sub rafalele tot mai insistente ale vântului ce mi se
strecura hoţeşte pe sub marginea scurtei de blană, la lumina
22
_________________________________________________________________________
tremurată a telefonului, am ajuns la prima cocioabă. Am bătut

la uşă, o dată, de două ori, de trei ori, dar nu mi-a răspuns
nimeni. După câteva momente de aşteptare nehotărâtă, din
interior a răzbătut o voce oţărâtă:
- Ce aştepţi, bre, lăutarii sau naşii să-ţi deschidă uşa?!
Intră, dracu, mai repede, că nu vreau să se amestece frigul de
afară cu frigul de aici, că mă supără la lingurică...
Am dat curs invitaţiei atât de categorice, abia băgând
de seamă pe unde calc. Lângă uşa, o căldare cu un lichid
acoperit cu o pojghiţă de gheaţă s-a clătinat periculos spre
ghetele mele. Nu o observasem, aţintindu-mi privirea spre
centrul încăperii. La o masă acoperită cu o muşama înflorată
şedea Anghel Vasile, cel care anunţase decesul încă de
dimineaţă. Cu greu puteai să-i stabileşti vârsta. Putea să fie
trecut de jumătatea vieţii, după cum îi puteai da şi treizeci de
ani. Stătea în faţa unei sticle din care tocmai trăsese câteva
gâturi bune. Faţa şi mâinile murdare vorbeau de la sine, groapa
de gunoi din zonă era locul unde-şi făceau de lucru oameni
asemenea lui.
- Care-i treaba? catadixi el să deschidă gura, văzând că
eu am înţepenit în mijlocul încăperii, fără nicio vorbă. Am
îndrăznit:
- Vreau să aflu mai multe despre vecinul
dumneavoastră... Am scos din buzunar carneţelul şi pixul şi am
aşteptat, nici eu nu ştiam ce.
Omul nu s-a grăbit să-mi răspundă. S-a uitat curios
parcă la sticla din faţa lui, mirându-se că se goleşte aşa de
repede. A tuşit de câteva ori, o tuse bolnavă, seacă, ce ar fi
trebuit tratată de multă vreme.
- Cu Traian n-am fost cine ştie ce prieten. Cine spune
că i-a fost prieten minte! Nu lăsa pe nimeni să se apropie de
sufletul lui... Când a venit aici, acum două toamne, ne-am
gândit să-l ajutăm şi pe el să-şi facă o căsuţă. Ne-a refuzat fără
23
_________________________________________________________________________
să ne spună de ce... Nu-i vorbă, era priceput, a lucrat singur,

dar asta nu ne-a plăcut. Venise el aici să ne dea nouă lecţii?! A
ridicat sticla, a dus-o la gură, dar s-a răzgândit în ultimul
moment. Mi-a întins-o fără nicio vorbă. Omul voia să fie o
gazdă amabilă. L-am refuzat şi eu, tot fără vorbe. Mulţumit
parcă de refuzul meu, a tras câteva înghiţituri, până s-a înecat
şi a început să tuşească foarte chinuit. Sunt convins că avea o
boală de plămâni gravă. A durat destul de mult până şi-a
revenit, dar nici nu puteam să-l părăsesc aşa, fără niciun
cuvânt.
- Da, spuse el într-un târziu, cu o voce gâtuită şi
răguşită de la atâta tuse. Era tare priceput... Printre putinele
discuţii avute cu el am aflat că învăţase mai multe meserii în
închisoare. În douăzeci de ani ai timp să tot înveţi...
Îşi mai drese vocea cu lichidul din sticlă.
- V-am spus că aproape nu vorbea. De multe ori l-aş fi
chemat eu la un pahar de vorbă, dar el nu mă băga în seamă. Se
aşeza într-un loc ferit sau îşi fluiera căinii şi pleca spre casă.
Ce-mi spusese vecinul nu era cine ştie ce, aveam doar
confirmarea că decedatul era aceeaşi persoană cu cel pe care-l
cunoscusem cândva.
- Avea doi câini, i-aţi văzut în patul din bordei. Erau
singurii lui prieteni, dormea cu ei, vorbea cu ei, îl înţelegeau.
Nu ne-am putut apropia de el şi nici el de noi. Aici, la groapă,
lucrăm cât e ziua de lungă, apoi ne retragem care pe unde
putem. Acum, iarna, zilele sunt scurte, nopţile ce sa mai zic?
N-avem televizor, n-avem radio, iar de citit nu-i treaba noastră.
Îmi făcu, complice, cu ochiul. N-am mai pus mâna pe o carte
de când am învăţat literele... Mai găseam la groapă câte o
revistă, o descifram şi uneori îmi plăcea să citesc ... Da de când
m-au lăsat ochii, am uitat şi literele... Doar sticla asta îmi
alungă urâtul... Da’ e pe ducă şi ea.
24
_________________________________________________________________________
Simţeam amărăciunea din glasul omului şi revolta fără

miză. Se obişnuise cu lipsurile, cu frigul, cu sticla, nu mai
cerea de la viaţă nimic.
- Cunoaşteţi vreo rudă de-a lui? Poate ar trebui să
anunţăm ce i s-a întâmplat.
- Cât a stat aici nu l-a căutat nimeni şi nici n-a adus pe
cineva acasă la el. Doar câinii îi ţineau tovărăşie.
- Credeţi că ceilalţi vecini mi-ar putea spune mai multe
despre Ursoiu?
- Nu cred ca cineva să fi vorbit cu el mai mult decât
mine. V-am spus, apropiaţii lui erau doar câinii.... Am dat din
cap, am băgat înapoi în buzunar pixul şi carneţelul şi m-am
îndreptat spre ieşire.
- Aveţi grijă la câini, mi-a spus omul. Nu sunt
prietenoşi cu străinii... Şi-a văzut mai departe de sticla lui.
A durat destul de mult până am ajuns la asfalt, la o
stradă luminată, la contactul cu civilizaţia. Mi s-a părut chiar
că şoferul de taxi a strâmbat uşor din nas când m-am urcat în
maşină. Să fi împrumutat oare şi eu mirosul de sărăcie, de
gunoi răscolit, de moarte, de neputinţă şi de resemnare?
În restul de noapte am citit şi răscitit notiţele din
agenda cea veche. Ce însemnă tinereţea? Consemnasem
amănunte ce trec, de regula, neobservate: culori, gesturi,
priviri. Ca într-un film derulat cu încetinitorul, m-am întors în
timp, cu peste douăzeci de ani în urmă şi mi l-am amintit pe
Traian Ursoiu acolo, în arestul poliţiei. Se predase imediat ce-
şi omorâse nevasta.
Pe vremea aceea, era un tânăr plăcut, cu o constituţie
atletică, avea atâta forţă în el, că ar fi putut pune singur la
pământ un taur. Mă impresionase privirea lui uşor vulturie, ce
trăda un zbucium sufletesc asemănător unei furtuni
devastatoare. Îşi ridica uneori privirea de pe marginea mesei pe
25
_________________________________________________________________________
care se sprijineau mâinile încătuşate. Privirea era cel mai

adesea întrebătoare: „e adevărat ce am făcut?”
Fapta lui era clară: într-un moment de gelozie, după ce
îşi surprinsese nevasta în faţa unui magazin, îmbrăţişând un
bărbat străin, a aşteptat-o să se întoarcă acasă. Nu i-a adresat
niciun cuvânt, n-a întrebat cine era persoana şi cum se explica
gestul îmbrăţişării. Abia la insistenţele anchetatorului a înţeles
că aşa ar fi trebuit să procedeze şi poate că n-ar fi comis fapta,
care a nedumerit întreaga comunitate, mulţi vecini ştiindu-l ca
un bărbat liniştit, capul unei familii unde urma să vină şi un
copil dorit de ceva vreme.
Acasă, chiar în dreptul uşii, şi-a strâns nevasta în braţe.
Apoi, cu o mână i-a cuprins umerii, iar cu cealaltă i-a tras
capul pe spate, mult, tot mai mult, până ce s-a auzit pocnetul
unei vertebre ce a cedat apăsării.
Aceste amânunte au ieşit la iveală cu greu. Mărturisea
că nu-şi aminteşte prea bine ce s-a întâmplat şi, mai ales, cum
s-a întâmplat. Ceea ce îşi amintea perfect, şi insista mereu
asupra acestui aspect, era trupul moale al femeii, ce părea o
cârpă în braţele lui, şi privirea înfricoşată, imploratoare în
acelaşi timp. Nu-i înţelegea privirea, era chiar nedumerit de ce-
l priveşte cu ochii înnebuniţi, că doar nu-i face nimic rău, îi dă
doar capul pe spate, cum făcuse de atâtea ori când îi mângâia şi
pieptăna părul. Măcar de ar fi ţipat, ar fi auzit-o, poate, şi
vocea ei ar fi risipit pâcla cenuşie ce-i învăluia creierul şi n-ar
mai fi văzut atâta roşu în faţa ochilor. Clipa de nebunie îl
costase viaţa, a ei, a lui şi a copilului ce urma să vină pe lume
după câteva luni.
Procesul a fost scurt, fără recurs, fără complicaţii.
Omul se predase singur, îşi recunoscuse fapta şi chiar refuzase
apărarea din oficiu. Sentinţa: douăzeci de ani cu efectuare
pentru omor calificat în formă agravantă. Rudele soţiei ucise
n-au fost mulţumite de sentinţă, l-ar fi vrut închis pe viaţă.
26
_________________________________________________________________________
Când judecătorul a citit hotărârea, Traian Ursoiu a

privit în jurul lui, de parcă ar fi aşteptat aprobarea cuiva numai
de el ştiut, a dat de câteva ori din cap, apoi s-a ridicat în
picioare. Gardianul însoţitor, speriat de posibila intenţie a
inculpatului, a scos rapid bastonul de cauciuc de la centură şi l-
a îndreptat spre capul acestuia, gata să lovească. Ursoiu a
întins mâinile încătuşate şi a rostit moale:
- Să mergem!
Judecătorul a privit scena cu oarece teamă, deşi
inculpatul nu voia decât să-şi înceapă cât mai repede penitenţa.
Gustul amar al vinovăţiei era copleşitor.
Pe Traian Ursoiu l-am mai văzut de două ori la
închisoare. La prima vizită refuzase orice fel de comunicare.
Directorul închisorii îmi spusese, de altfel, că omul se
închisese în muţenia sa ca într-o cetate, ceea ce-i adusese o
serie de necazuri din partea colegilor de detenţie. În puşcărie
trebuie să te supui, iar tăcerea devine propriul duşman. Fusese
bătut, furat, înjunghiat şi chiar ameninţat cu violul, de care
scăpase datorită staturii sale impunătoare. Făcuse nenumărate
zile de carceră, învinuit de lipsa de respect faţă de personalul
de supraveghere. Suportase tot supliciul, baricadat în muţenia
lui. Nu fusese vizitat de nimeni, căci nu-şi cunoştea rudele,
fiind crescut la orfelinat de la cea mai fragedă vârstă.
La a doua vizită, l-am găsit schimbat. Slăbise mult,
părul de la tâmple îi albise, iar ochii îşi pierduseră privirea
vulturie. Acum erau aburiţi de o uşoară pâclă. Directorul
închisorii ţinuse să-mi comunice că Ursoiu era la fel de
necomunicativ, continua să nu vorbească, însă fusese lăsat în
pace de ceilalţi condamnaţi. Ursoiu avusese dreptul la o vizită,
aşa că dăduse curs cererii scrise de el. De aceea fusesem
chemat la închisoare. Dorise să mă vadă.
Tăcerea dintre noi se prelungea, devenind de-a dreptul
stânjenitoare. Mi-am închis carneţelul şi am întins mâna după
27
_________________________________________________________________________
haină. El mă chemase, dar nu-mi spunea motivul. Nu mai avea

rost să ne uităm doar unul la celalalt. Aveam şi altceva de
făcut.
- Domnule, aş îndrăzni să vă rog ceva. De asta v-am
chemat. Vocea deţinutului suna aspru, ca un mecanism ce
porneşte pe neaşteptate, după o perioadă îndelungată de
nefolosire. Era hârâită, răguşită, supărătoare, ca o râşniţă
veche.
- Dacă vă pot ajuta cu ceva ... Nu eram prea sigur dacă
am voie să promit unui deţinut, cu care nu eram rudă, o mână
de ajutor. Şi aşa prima vizită, făcută la cererea mea dintr-o
curiozitate gazetărească, nu fusese tocmai legală, nu avusesem
aprobarea procuraturii. Directorul era pasibil de o sancţiune
administrativă sau putea fi demis, în caz că s-ar fi aflat ceva.
- Aş dori o fotografie a soţiei mele... Rugămintea lui m-
a derutat. Femeia era moartă de ceva timp, el era în detenţie
tocmai pentru uciderea ei... L-am privit întrebător.
- La început o visam în fiecare noapte, cum era ea când
ne-am căsătorit, frumoasă, bună şi veselă. M-a iubit şi am
iubit-o... Pentru mine era sufletul meu, viaţa mea ...
Omul îşi găsea cu greu cuvintele. Nu voia să fie patetic,
doar să mă facă să înţeleg ce însemnase pentru el femeia pe
care o omorâse.
- Pe mine nu m-a iubit nimeni până la ea. N-am avut o
mamă care să-mi şteargă lacrimile în atâtea zile grele şi urâte...
Am fost fericit lângă ea. Am crezut că nimic nu ne poate
desparţi... Când am văzut că mi-o ia cineva, n-am rezistat!
Faţa atât de palidă a bărbatului devenise deodată
pământie. Suferinţa lui era adâncă şi adevărată.
- N-am ucis-o numai pe ea, mi-am ucis inima!
Lacrimile îi păienjeniseră ochii.
- Mi-e teamă că nu mi-o mai amintesc! Trăsăturile ei se
şterg din mintea mea şi nu mai pot suporta asta... Vă rog,
28
_________________________________________________________________________
aduceţi-mi o poză a soţiei mele, nu vreau s-o uit! Şi-a lăsat

capul în mâini şi a continuat să hohotească, chiar şi după ce am
ieşit pe uşă.
N-am reuşit să-i îndeplinesc dorinţa. Nu mă puteam
duce, sub niciun motiv, la rudele femeii ucise să cer o poză
pentru alinarea suferinţei criminalului. Cu timpul, am uitat de
Traian Ursoiu, multe evenimente schimbându-mi viaţa. Iată că
viaţa a făcut să-mi închei cariera cu finalul acestei triste
întâmplări. Bănuiesc, nu am nicio confirmare, că după
ispăşirea pedepsei, fără ocupaţie, fără bani, fără rude sau
prieteni, omul îşi găsise refugiul la marginea oraşului, alături
de alţi nefericiţi, de care nu reuşise sau refuzase să se apropie.
Pedeapsa lui fusese, mai ales, una sufletească. Îşi plătise fapta
şi poate că îşi găsise echilibrul lângă cei doi câini, ce-l aşteptau
zadarnic în coliba îngheţată.
Supărat şi fără chef am început să redactez articolul
despre victimele gerului, ce afecta de câteva zile ţara. Viaţa
merge mai departe.
29
_________________________________________________________________________
Poveste de iarnă

V iaţa din Bucureşti s-a dovedit a fi departe de tot

ce-mi imaginasem înainte de a părăsi urbea natală, un liniştit
orăşel transilvan, cu oameni calmi şi aşezaţi, care se privesc
unii pe alţii cu bunăvoinţă, îşi răspund zâmbitori la salut, plini
de solicitudine când este cazul.
Să nu cumva să credeţi că vorbesc despre un univers
paralel, existent doar în mintea mea. Vă întrebaţi desigur unde
mai există astăzi asemenea oameni?! Să-i punem în ramă! Nici
vorbă. Şi în oraşul meu există necazuri, mizerie, minciună,
hoţie şi tot felul de alte păcate, dar parcă la cu totul alte cote.
Aşa mi se pare mie, din spirit local?!
Am constatat că în capitală, oamenii sunt mai arţăgoşi,
mai irascibili, mai mohoraţi şi mai puţin comunicativi.
Îmi vine în minte o scenă trăită la câteva zile după
sosirea în Bucureşti. E vineri, oră de vârf, într-o staţie
aglomerată de troleu. Maşina înghite şi ultimii călători, dar
uşile nu se închid din cauza celor de pe scări. O doamnă în
vârstă, sosită în ultimul moment, vrea cu orice preţ să intre şi
ea. Începe să împingă, fără menajamente, persoana din faţa ei,
ultima de pe scară. Aceasta, vizibil deranjată, însă politicoasă
şi calmă, în ciuda situaţiei, îi sugerează doamnei să renunţe,
căci în maşina asta nu se mai poate avansa. Doamna pare să nu
fi auzit îndemnul, continuă, împărţind coate şi pumni viguroşi.
Situaţia se rezolvă datorită şoferului, supărat sau obosit de
30
_________________________________________________________________________
atmosferă. Doamnei i se face, cu mare greutate, loc până în

dreptul primului şir de scaune. Abia acum începe spectacolul.
Femeia îşi fixează privirea vitriolată de indignare
asupra persoanei care îi vorbise, apoi începe să-şi facă nişte
cruci mari, atât cât îi permite spaţiul, cruci vorbite: „Să dea
Dumnezeu şi sfânta Vineri de azi să nu mai apuci să...”,
„Măiculiţa Domnului să nu te ajute să...”. Femeia are
repertoriu bogat, se vedea că e dusă pe la biserică.
În maşină, zgomotul de fond specific oricărui mijloc de
transport în comun se diminuează. Curioşi, dar şi dornici de o
schimbare a atmosferei monotone, călătorii ciulesc urechile. În
pauza dintre două blesteme, o voce de şmecheraş reuşeşte să se
facă auzită. Strecoară mucalit: „Mamaie, fii atentă! Vine o
biserică, bagă text! Dumnezeu aşteaptă sugestii!” Vorbele lui
stârnesc râsete şi comentarii. Nu ştiu dacă doamna l-a auzit, ea
îşi continuă blestemele şi crucile, în timp de persoana vizată,
cu faţa în flăcări, îşi face loc să coboare. Un ultim „Huooo!” al
doamnei este însoţit imediat, ca o concluzie, de vocea
şmecheraşului: „Ai ciuruit-o, mamaie!” Apoi se adresează
mulţimii: „Asta femeie, fraţilor!”
Luna petrecută în capitală mă dezamăgise în multe
privinţe, însă noul job îmi aducea un avantaj material atractiv,
prin care speram să compensez celelalte nemulţumiri.
Problemelor de serviciu le făceam faţă şi totul ar fi fost
bine, dacă aş fi avut un alt şef. Veţi spune că orice subaltern şi-
ar dori alt şef. Numai că şeful meu, care se căţăra sprinten spre
şaizeci de ani, se credea mare cuceritor. Probabil că acasă n-
avea o oglindă suficient de mare, să-şi poată vedea uriaşii
colaci de deasupra curelei şi nici chelia, pe care încerca s-o
ascundă sub câteva fire anemice de păr năclăite de gel. Când
transpira, pe gât îi şiroia vopseaua cu care îşi cănise proaspăt
părul.
31
_________________________________________________________________________
Nu mă deranjează nici oamenii graşi şi nici cei pe care

părul îi părăseşte de timpuriu. Tata are chelie de când îl ştiu şi
nici slăbuţ nu este, dar asta nu-l face mai puţin iubit. Şeful meu
n-are simţul măsurii. Chiar în ziua în care m-am prezentat la
post, mândră că obţinusem la concurs cea mai mare notă, n-a
găsit o altă formă de primire, care să mă bucure şi să mă ajute
să mă integrez în colectiv. M-a invitat în biroul lui, mi-a luat
mâna, am crezut că vrea să-mi sărute mâna de bun-venit, mi s-
a uitat adânc în ochi, apoi a rostit: „Domnişoară, dai şi
dumneata ceva?”, cuvinte pe care avea să le repete în fiecare
dimineaţă sau de câte ori ne întâlneam pe holul instituţiei.
Putea să aştepte el mult şi bine acel ceva la care tot spera.
Prietena mea, Oana, colegă de birou, m-a liniştit, aşa se
adresa el tuturor subalternelor, schimbând uneori
„domnişoară” în „doamnă”, după caz.
După o lună de zile nu-l mai auzeam, nu-l mai băgam
în seamă. Mimam din cap un salut şi-mi vedeam de treabă.
Şeful nu se arăta afectat, nu mă mai chema în biroul lui, numai
că uneori, absolut fără niciun motiv, îmi respingea lucrările.
Tot Oana m-a învăţat ce să fac. Trecuse şi ea prin acelaşi
tratament. „Îi dai aceeaşi lucrare, fără nicio modificare.
Oricum el ştie ce valoare ai!”. Între timp sosiseră alte
„victime”. Mie îmi adresa doar formula, uneori chiar fără să
mă privească. O făcea din obişnuinţă, dar altfel mă lăsa să-mi
văd de problemele mele.
Acum îmi trebuia o locuinţă, în care să mă simt bine şi
să uit de dorul de casă. Nu sunt o fiinţă pretenţioasă în multe
privinţe, dar când e vorba de confortul personal, se schimbă
situaţia.
Doream un mic apartament, care să-mi ofere totuşi
suficient spaţiu, să-mi pot invita prietenii fără a sta unii în
sufletul altora.
32
_________________________________________________________________________
Am început să caut în ziare, pe internet, pe la colegi,

însă nu găsisem nimic pe gustul meu. Locuinţele erau ba foarte
scumpe, ba foarte departe sau le găseam eu defecte.
Pe str. Doamnei din Cotroceni am ajuns cu totul
întâmplător sau poate că nu, nimic nu este întâmplător pe
lumea asta. Îmi place cartierul. Are o patină de nobleţe, o
măreţie neafişată ostentativ. Impresionează prin diversitatea
clădirilor şi liniştea molcomă, aşezată, ce străbate din faţadele
acoperite cu feregele de iederă. Lucarnele de pe acoperişuri
aruncă priviri fantomatice, sclipind în lumina bolnavă a zilei
de iarnă.
Afişul, atârnând pieziş pe o poartă, mi-a reţinut atenţia:
„Închiriez parter”. Literele începuseră să se prelingă unele în
altele, înghesuindu-se, făcând aproape indescifrabil anunţul.
Semn al timpului trecut.
Casa m-a întâmpinat cu un foişor, ce sfida înălţimea
copacilor dezgoliţi de pe trotuar. Acoperişul de ardezie cenuşie
juca şah cu zăpada rămasă de la ultima ninsoare. În faţă, un
havuz de piatră reţinea atenţia. Văzuse şi trăise probabil
vremuri mai bune. Acum suporta, pe marginea uşor ciobită,
cearta vrăbiilor gureşe.
Frumuseţea clădirii o asigura nu numai foişorul
impresionant, ci şi vitraliile ca de catedrală gotică, ce
împodobeau ferestrele ogivale. Aş fi admirat îndelung jocul
luminii reflectate în mii de culori, ca într-un caleidoscop din
copilărie, aş fi ieşit încântată, dar n-am avut timp, căci o
fereastră de la etaj s-a deschis deodată şi în cadrul ei s-a arătat
un cap, ce părea că se sprijină pe o blană de un cafeniu lăptos.
- Urcă, dacă vrei să vorbeşti cu mine! Fereastra s-a
închis pe dată. Nu ştiam ce să fac, să dau curs invitaţiei sau să-
mi văd de drum, deşi casa mă atrăgea ca posibilă locuinţă pe
viitor.
33
_________________________________________________________________________
Uşa de la intrare s-a deschis fără zgomot, acţionată de o

mână nevăzută sau de vreun mecanism, lăsând vederii un hol
spaţios. Am urcat, încă nehotărâtă, cele câteva trepte de
marmură cenuşie, ce dădea casei un aer de melancolie reţinută.
Livingul în care am păşit era acoperit în întregime cu
un Buchara veritabil, după cât mi-am putut da eu seama, în
care tonurile de verde dădeau impresia unei peluze uriaşe.
Mobilierul era de o graţie şi o eleganţă greu de exprimat în
cuvinte. Câteva scaune înalte cu picioare subţiri flancau două
măsuţe pe care tronau tipsii de aramă ciocănită în care se
odihnea lumina discretă a vitraliilor. Două canapele îmbrăcate
în piele fină de Cordoba, de culoarea alunei arse, completau
peisajul. Efectul era uluitor. Întorceam capul încântată, când
într-o parte, când în alta. Nu era un muzeu, cu siguranţă, ci o
casă în care chiar se trăia. Era casa unui iubitor de frumos, de
artă veritabilă.
Scârţâitul uşor mi-a atras atenţia asupra scării
monumentale, ce cobora de la etaj. Din stejar masiv, de
culoarea mierii de pădure.
Pe scară a coborât, cu destulă greutate, o femeie,
probabil stăpâna casei. Fusese cândva o femeie înaltă, acum
părea intrată în propria fiinţă, de vrei şaptezeci de ani. Pe faţa
brăzdată de riduri, străluceau doi ochi albaştri, ca două
peruzele, ce contrastau puternic cu pielea tenului, lipsită parcă
de flux sanguin.
- Eu sunt Marghioala, stăpâna casei.
M-a izbit nu numai culoarea de pergament a tenului, ci
şi ciudăţenia numelui, cu izul său de vechime, cu armonia
sonurilor. Nu-l mai auzisem niciodată. Mi se părea că vine din
alte vremuri, de pe alte tărâmuri, nu se potrivea nici cu hainele
pe care le purta femeia. I s-ar fi potrivit o catrinţă, o ie de
borangic şi o maramă înflorată.
34
_________________________________________________________________________
Stăpâna casei mă privea amuzată, aşteptând să deschid

şi eu gura. După câteva clipe de derută, am scuturat din cap, ca
trezită din somn şi am rostit cu vocea uşor răguşită:
- Eu sunt Miruna. N-aş vrea să vă ...
Se pare că femeia era obişnuită cu efectul pe care
numele ei îl avea asupra celorlalţi.
- Nu te jena. Ştiu că numele meu are ciudăţenia lui,
dincolo de vechime. Cine-şi mai botează astăzi copilul cu aşa
nume? Mă luă de talie şi mă îndreptă spre una din canapele.
- Numele e frumos, am spus eu, Sigur, nu ne alegem
numele, dar trebuie...
- Ne întreabă cineva, la naştere, ce nume preferăm? Mă
gândesc adesea că tot nemulţimiţi am fi şi dacă ni l-am alege
singuri.
- Aşa e construită fiinţa umană, să-şi dorească mereu
altceva!
- Hai să nu mai filozofăm şi să ne aşezăm, că doar n-ai
venit în casa mea să te ţin în picioare. Se aşeză oftând obosită
pe canapea, indicându-mi cu degetu-i aproape descărnat şi
palid fotoliul dimpotrivă.
Din casă răzbătea doar sunetul unei pendule de aramă,
o sonoritate dulce îndemnând la somn.
Aşezată comod pe canapea, cu mâinile în poală,
împreunate ca pentru închinăciune, Marghioala părea o femeie
de la ţară, surprinsă într-o clipă de solitudine când îşi rumegă
singură gândurile.
Tăcerea de prelungea şi deja începea să mă
neliniştească. Aş fi vrut să spună ceva.
- Draga mea, începu femeia aţintindu-mă cu albastrul
apos al ochilor ei, am impresia că îţi trebuie o locuinţă?! Am
clătinat nehotărâtă din cap. Sunt o persoană care are nevoie de
timp pentru a lua o hotărâre. Aşa, ca să nu-mi reproşez mai
târziu că m-am grăbit sau că n-am chibzuit suficient. Admir
35
_________________________________________________________________________
oamenii care se hotărăsc pe loc, n-au ezitări, dar eu nu sunt

aşa, am nevoie de timp pentru a procesa informaţia. Sigur că o
dau în bară adesea, tocmai din cauza încetinelii, a lipsei de
hotărâre, dar aşa suntem noi ardelenii. O fi ceva în gena
noastră?!
- La parter e un dormitor şi o baie, continuă femeia.
Dacă le vrei, ale tale sunt. Mai reflectă câteva clipe şi-mi
răspunse exact la întrebarea pe care mi-o formulam în minte.
- Fără nicio obligaţie pecuniară. Nu am nevoie de bani,
aşa că problema unei chirii, oricât de modice, nici nu se
discută. Pronunţa cuvintele cu eleganţă, cu o dicţie fină, de
pension.
- Doamnă, dar eu ...
- Scumpo, Marghioala e numele meu, ciudat cum e, şi
aşa aş dori să mi te adresezi!
- Doam...
- Văd că Marghioala nu-ţi place, ţi-e greu să-l rosteşti,
exclamă ea uşor indispusă. Poţi să-mi spui Ghili, aşa cum îmi
spune şi Măruţa, adică Mara – oficial.
M-a lăsat să-mi rumeg stânjeneala. Situaţia era tot mai
ciudată. Măruţa o fi vreo soră sau vreo prietenă împreună cu
care locuieşte, m-am gândit eu, privind curioasă în jur.
- Până te gândeşti la un răspuns, lasă-mă să ţi-o prezint
pe Măruţa. Se întoarse anevoie spre una din măsuţe, apoi
începu să agite un clopoţel de argint, al cărui clinchet, deşi
puternic, nu agresa auzul, era moale şi fin, ca tot ce ne
înconjura.
Nu ştiu pe ce motiv am crezut că persoana care va
pătrunde în living este tot în vârstă, ca şi Marghioala. Aşa s-ar
fi cuvenit, după târşâitul greoi al papucilor lipăind pe parchetul
ceruit cu grijă.
- Vino, Măruţa, nu te teme! Miruna este prietena
noastră! Vreau s-o cunoşti!
36
_________________________________________________________________________
- E tare timidă, mi se adresă bătrâna. Nu se acomodează

uşor cu persoanele pe care nu le cunoaşte. E drept că pe la noi,
aproape că nu mai vine nimeni! Vocea femeii scăzuse în
intensitate, devenise parcă mai profundă, semn al unei mâhniri
pe care nu voia s-o lase la suprafaţă. O reţinea în străfundurile
sufletului ei.
Măruţa era o copilă, să fi avut vreo şaptesprezece -
optsprezece ani. Se apropie de stăpâna casei şi i se aşeză
cuminte la picioare, cu capul în poala ei şi cu braţele-i subţiri
înconjurându-i mijlocul.
- Salut-o pe Miruna! Cuvintele blânde, vocea caldă şi
mângâierea pe creştetul capului o făcură pe fată să mă
privească. Ochii ei cenuşii, acoperiţi de sprâncene bogate şi
frumos arcuite, erau umbriţi de un uşor strabism. Mai târziu
aveam să înţeleg că aşa priveşte în momentele ei de supremă
atenţie. Coroniţa de zulufi aurii, ce-i împodobea fruntea înaltă,
îi dădea un aer copilăros şi timid.
Din braţele femeii şi sub protecţia lor îmi arunca priviri
cercetătoare. Se pare că nimic din ceea ce citise în fiinţa mea
n-a speriat-o. Mi-a zâmbit fermecător, dar cu reţinere, mi-a
întins mâna, spre surprinderea bătrânei, care a privit-o cu mare
încântare.
- Să-l aduc şi pe Dragonaş, s-o cunoască şi el pe
Miruna? Glasul subţirel, nematurizat încă, suna rugător şi fără
forţă.
- Sigur că da. Îl putem noi ignora pe cel mai important
membru al familiei noastre?! O altă surpriză, după numele
Marghioalei, o altă persoană cu nume ciudat, de care, de
asemenea, nu mai auzisem.
Mulţumită, Măruţa se ridică de la picioarele femeii, cu
sprinteneala vârstei şi, după câteva momente, reveni în living
ţinând în braţe o namilă de motan, acelaşi pe care puţin mai
înainte îl confundasem cu o blană scoasă la aerisit.
37
_________________________________________________________________________
Mie nu-mi plac pisicile. Consider că sunt perfide,

interesate şi exclusiviste, agresive cel mai adesea. Am o
prietenă care creşte în casă două pisici, rele şi capricioase, nu
numai cu musafirii, ci şi cu propria stăpână. Pisica te respinge
sau te acceptă numai dacă şi când vrea ea. Şi o face foarte
convingător! Eu sunt alergică la părul de animal, aşa că
întâlnirea cu Dragonaş punea sub semnul întrebării rămânerea
mea în această locuinţă. Vederea motanului nu m-a încântat ca
pe cele două femei, cărora li se citea în ochi şi pe faţă bucuria
şi dragostea. Dar nici eu nu l-am încântat pe motan. M-a
gratulat cu o privire lâncedă şi ironică, vrând parcă să-mi
spună: „Nu-mi eşti simpatică deloc. Ar fi bine să avem poteci
diferite!” Cele două dungi ce-i brăzdau irisul de culoarea
pelinului nu lăsau o altă interpretare şi dădeau privirii un aer de
ferocitate pe care femeile nu-l observau. Am înţeles prea bine
că n-aveam nimic în comun noi doi.
- Să ştii că Dragonaş te place, a rostit mulţumită
Măruţa, mângâind capul motanului. „Pe dracu, mă place. Mi-ar
composta pielea, să poată”, am gândit eu privind cu zâmbetul
pe buze blana ce se lăţea în braţele fetei. Păstram amândoi
aparenţele, nu voiam să supărăm gazdele, pe motive diferite
însă.
De undeva din adâncul casei, sunetul profund al
pendulei risipi efuziunea scenei. Stăpâna casei ascultă cu
atenţie, numărând încet:
- Unu, doi, trei... Bun, s-a făcut deja ora trei. Astăzi
timpul a trecut mult mai repede. Clătină mulţumită din cap,
întărindu-şi astfel spusele. Îşi îndreptă apoi privirea caldă şi
protectoare spre fată, care încă nu lăsase din braţe motanul, ce
torcea satisfăcut, absent parcă la tot ce era în jurul său. Mă
avertizase, aşa că persoana mea nu-l mai interesa, cât despre
cele două femei, oricum era sigur de iubirea lor.
38
_________________________________________________________________________
- Măruţa, ai făcut din el cel mai alintat motan de pe

pământ. Ce se va face când noi nu vom mai fi?! Vorbele
bătrânei n-o intrigară pe fată. Zâmbea la fel de liniştită. Cum
adică, m-am întrebat nedumerită. Plecau cele două undeva,
fără motan?! Atunci de ce mai făcuse Marghioala invitaţia de a
locui împreună cu ele?!
- Ia spune, fetiţo, ce facem noi la ora asta?
- Un Marghiloman, veni prompt răspunsul. Măruţa se
ridică imediat de pe canapea, cu sprinteneala vârstei, spre
nemulţumirea motanului, deranjat de mişcarea prea bruscă.
În continuare, situaţia mă deruta. De când intrasem în
casă, surprizele se ţinuseră lanţ. N-am întrebat nimic, pentru că
fiecare casă are reguli pe care musafirul trebuie să le respecte
şi apoi, ce eram eu pentru cele două decât un oaspete picat pe
neaşteptate, nu se ştie de unde şi nici cu ce gânduri. Doar
numele îl ştiau şi acela pe jumătate, real sau fals. Sfântă
naivitate! Să inviţi în locuinţă o fiinţă despre care nu ştii
nimic?! Şi ne mai mirăm că se întâmplă atâtea pe lume...
- Dragonaş, vii cu mine la bucătărie?
- Ai grijă, Măruţo, ştii ce face Dragonaş când dă de
Jamaica... Figura ei palidă se încreţi într-un zâmbet uşor ironic,
cu care îi conduse pe cei doi, până au dispărut din raza noastră
vizuală.
- Lui Dragonaş îi place Jamaica! Vorbe care nu mă
scoaseră din ceaţă. Cum să-i placă unui motan Jamaica?! Ştie
el ce-i Jamaica?! Am privit siderată spre bătrână. Nu vedeam
nici cea mai vagă legătură între motan, bucătărie,
Marghiloman, Jamaica... Femeia mă studie amuzată, apoi îşi
lovi fruntea cu palma.
- Să nu-mi spui că nu ştii ce este un marghiloman?!
Ştiam eu de la istorie cine fusese Marghiloman, însă nu-i
puteam găsi un loc potrivit în situaţia de faţă.
39
_________________________________________________________________________
- Draga mea, cred că ai dreptate să nu ştii. Eşti atât de

tânără... Pe vremea mea oricine auzise şi consumase aşa ceva.
De fapt, marghilomanul nu-i decât o cafea pe care gospodina o
face folosind romul sau coniacul în loc de apă. Nouă ne place
cu rom de Jamaica, iese o cafea mai fină. Şi lui Dragonaş îi
place, romul, nu cafeaua. Are o mică porţie zilnic, nu vrem să-l
alcoolizăm!
Abia acum am înţeles legătura dintre elemente. O
simplă cafea ce purta numele vestitului om, totuşi alcoolul...
- Măruţa pregăteşte o cafea excelentă. Sper să nu ne
refuzi, va fi o experienţă nouă...
- Păi cu alcoolul nu mă prea împac. Apoi mai am
câteva drumuri de făcut în oraş şi poliţia...
- Ce poliţie? Ce alcool? întrebă femeia, aşezându-se
mai comod între pernele canapelei. Alcoolul se evaporă prin
fierbere. Crezi că i-aş da eu Măruţei ceva care să-i dăuneze?
Nu-l pomenise pe Dragonaş, lui îi dădea zilnic o porţie
nesupusă fierberii. N-am mai comentat, căci Măruţa pătrunse
veselă în living, talonată de scutierul ei, cu ceştile aburinde.
Lichidul din ele emitea efluvii ademenitoare, un amestec de
cafea de cea mai bună calitate dublat de mirosul vag cunoscut
al romului. Nu gustasem niciodată ceva mai bun. Cred că
savoarea licorii era potenţată şi de calitatea deosebită a ceştilor,
un porţelan delicat în nuanţe pastelate de lila. Ador o cafea
servită într-o ceaşcă frumoasă şi de calitate.
Sorbeam în tăcere cafeaua sub privirile ironice ale lui
Dragonaş, care se întinsese cât era de lung la picioarele
Marghioalei. În răstimpuri, femeia se apleca spre el, cu gratie,
şi-i mângâia urechea stângă. Cea dreaptă se ciulea bătăios în
sus. Servise şi el din sticla de Jamaica? N-am îndrăznit să
întreb, deşi tare mă simţeam tentată.
Treptat, contururile obiectelor din jur au început să se
estompeze, lumina tot mai difuză îmi apăsa pleoapele,
40
_________________________________________________________________________
făcându-le din ce în ce mai grele. Ultima mişcare pe care mi-

o amintesc a fost a propriei mâini întinzându-se spre tava de pe
care luasem ceaşca în urmă cu câteva minute. Părea că mâna
pătrunde, dispărând, într-o ceaţă tulbure, care n-avea totuşi
nimic înspăimântător. E ca atunci când vezi o umbră
mişcându-se pe un cearşaf şi ştii că nu-i decât o creangă în
mişcare sau doar vântul ce-o tulbură.
Instantaneu am intrat într-o altă lume, stăpânită de
Dragonaş, care acum nu mai era un motan cafeniu, ci un domn
în vârstă cu o claie impresionată de păr, când roşu, când
galben, după cum se mişca în lumina nedefinită a unui foc de
care se temea. Peste pântecul uriaş lucea un lanţ de aur de care
atârna o amuletă susţinută de o spirală. Mă fascina jocul
alambicat al amuletei. Bătrânul domn mă fixa melancolic, cu
nişte ochi verzulii, brăzdaţi de două dungi verticale. Nu mai
văzusem o privire mai ciudată. Creatura mă speria, căci dădea
din gură, rostea nişte vorbe fără glas, gesticulând, pentru a fi
mai elocvent, cu mâinile păroase ieşite din mâneca surtucului.
Avea două mâini şi o singură mânecă? Se putea aşa ceva? Mi
s-a făcut frică şi am început să plâng. Ce căutam eu în lumea
asta ciudată? Bătrânul a dispărut şi în locul lui s-a ivit Măruţa.
Era tare bătrână, semăna izbitor cu Marghioala, cu care îşi
schimba alternativ înfăţişarea. Şi ea îşi mişca buzele, dar eu tot
nu înţelegeam ce vrea să-mi spună. Părea că mă avertizează,
dar ce pericol mă ameninţa? Voiam să mă desprind din locul
acela, să fug, să mă întorc în lumea mea, cu bune şi rele, o
lume cunoscută de care n-ar fi trebuit să mă plâng niciodată.
Am deschis ochii derutată. Picioarele mi se încălziseră
de la un pled pus deasupra, pe care îl percepeam moale şi
catifelat. De fapt, era doar motanul ce-şi uitase antipatia şi se
întinsese, cât era de lung, pe genunchii mei.
Cele două femei îmi urmăreau zâmbind reacţiile.
41
_________________________________________________________________________
- Te-a adormit Dragonaş, zise bătrâna pe un ton moale,

coborât, Şi nouă ni se întâmplă uneori. El ne veghează până
facem ochi.
- Mai degrabă întâlnirea cu domnul Marghiloman, am
răspuns eu jenată. Cred că l-am şi visat. Dragonaş sau
altcineva, poate chiar domnul atât de pomenit mi-a tulburat
visarea. Mă făcusem de râs. În casă necunoscută să adormi fără
motiv, fără invitaţie şi, desigur, fără intenţie...
Casa era la fel de tăcută, învăluită acum într-o lumină
difuză, estompată. Ultimele raze ale soarelui muriseră de ceva
timp. Din stradă nu răzbătea niciun sunet, de parcă întreaga
clădire ar fi fost situată într-un pustiu îngheţat. Mi-am dat
seama că, de când intrasem, în afară de sunetul pendulei şi
vocile celor două, nu mai auzisem altceva.
- Să aprindem o lumină, ştii tu care, fetito, zise bătrâna
de parcă mi-ar fi citit gândurile. Măruţa se ridică numaidecât.
Motanul, atent la mişcările ei, se întinse cât era de lung,
cocoşându-şi spinarea şi fluturând mândru podoaba dorsală.
Mă gratulă cu o privire nu tocmai prietenoasă.
- Cred că a venit vremea să mă retrag, am spus
ridicându-mă în picioare, cu ochii după haină şi după mănuşi.
- Dar e încă devreme! protestară într-un glas cele două
gazde.
- Aş vrea să ne cunoşti, Miruna! Noi nu avem prieteni
şi apoi, o tânără ca tine poate fi un exemplu pentru Măruţa.
- Mi-ar plăcea să rămâi la noi. Avem atâta spaţiu
nefolosit, se însufleţi fata, deschizându-şi larg braţele, ca şi
când ar fi îmbrăţişat vastitatea livingului.
- Nu ştiu, am şovăit eu. Am nevoie de o locuinţă, dar
nu mă pot hotărî aşa, pe loc. De fapt, nu ştiu ce aşteptaţi de la
mine...
42
_________________________________________________________________________
- Să nu crezi că vrem să te acaparăm, dacă vei sta cu

noi, fiecare îşi va vedea de viaţa ei, de programul ei. Noi nu te
vom deranja. Uneori nici nu vei şti dacă mai suntem în casă...
Am aruncat o privire discretă spre ceasul-brăţară de la
mână şi am constatat, cu mare mirare, că nu trecuse decât o
oră, doar o oră, de când intrasem în casa de pe str. Doamnei.
De unde o fi venind numele? Mie mi se părea că timpul se
dilatase, că trăisem aici o grămadă de timp.
M-am hotărât să nu plec imediat. M-am aşezat la loc în
fotoliu, mulţumind încă o dată pentru invitaţia şi generozitatea
gazdei.
- Draga mea, te-a surprins numele meu, încercă să
risipească tăcerea gazda.
- Da, aveţi dreptate, e un nume frumos, dar şi ciudat în
acelaşi timp.
- Atunci să-ţi spun istoria lui! Fără să aştepte
încuviinţarea mea, se întoarse spre Măruţa, cu acelaşi zâmbet
mângâietor.
- Ne serveşti tu cu ceva bun? Fata se strecură spre
bucătărie. După câteva momente, i-am auzit estompat glasul,
certându-l pe motan. I se făcuse iarăşi dor de Jamaica?! Fata s-
a întors cu o cană mare ce conţinea un lichid uşor roşiatic,
probabil vreun suc, şi cu trei pahare.
- Putem începe ... Atmosfera era lejeră, uşor călduţă,
deşi nu vedeam pe nicăieri niciun calorifer. „Să nu cumva să
adormi din nou, că atâta îţi trebuie! Te-ai făcut o dată de râs, a
doua oară...” mi-am zis eu în gând, încuviinţând-o din cap pe
bătrână şi jucându-mă cu mănuşile.
- Să ştii că nu întâmplător port numele astă, frumos şi
ciudat, cum spui tu. Măruţa cunoaşte istoria, dar nu strică s-o
mai asculte. Mângâie tandru capul bălan al fetei, care i se
cuibărise la picioare şi o privea cu ochi scânteietori, adumbriţi
totuşi de o tristeţe doar de ea ştiută.
43
_________________________________________________________________________
- Numele e vechi în neamul nostru. Nu ştiu la a câta

generaţie sunt eu. Ceea ce ştiu e tradiţia: prima născută purta
întotdeauna numele şi moştenea averea. Exista totuşi o
condiţie: averea trebuia predată, la măritiş, următoarei
Marghioale, aşa cum fusese primită, fără posibilitatea risipirii
sau înstrăinării prin vânzare, lucru din ce în ce mai greu de
realizat de-a lungul timpului.
Ascultam, cu atenţie, cuvintele bătrânei, aruncând
priviri cercetătoare la frumuseţile din jur. Cât din ceea ce
vedeam provenea oare din zestrea primei Marghioale?!
Măruţa îşi schimba în răstimpuri poziţia, atentă la
poveste. Sforăitul monoton al motanului asigura fondul sonor.
- Lucrurile au mers bine vreo trei-patru generaţii, până
când bunica, tot o Marghioala, s-a căsătorit cu Ianis, un
armator grec din Brăila, bărbat bun şi iubitor, dar cu un mare
defect. Iubea cu patimă jocul de cărţi. Într-o noapte a pierdut
aproape totul. N-a scăpat decât casa asta, care la vremea
respectivă era la roşu, pe care, de milă, cel care câştigase totul
a cedat-o bunicii. Mai avea puţin până să nască. Bunicul s-a
împuşcat în aceeaşi noapte, fără a se gândi că lasă pe drumuri
două fiinţe nevinovate...
Bătrâna îşi domolise vocea până la şoaptă. Tăcu oftând
cu mare tristeţe. Este greu să vorbeşti despre cineva apropiat
aflat în suferinţă.
- Viaţa bunicii a fost cu totul alta din acel moment.
Avea multe de înfruntat, dar a reuşit! Era o luptătoare, aşa a
fost şi mama, şi eu, şi poate că şi Măruţa...
- Bine că o aveţi alături pe fiica dumneavoastră, am
încercat eu să schimb subiectul dureros. Fata îmi zâmbea
complice.
- Măruţa nu este fiica mea naturală. Am înfiat-o când
nici nu împlinise trei luni... Sunt prea bătrână ca să pot avea
copii atât de mici, deşi aud că există destule femei care nasc la
44
_________________________________________________________________________
vârste înaintate... Măruţa e rodul târziu al unei toamne

înflorite. Rostea cuvintele cald, mângâind creştetul fetei, ce-şi
lăsase capul pe umărul bătrân.
- Spun toamnă, pentru că atunci am cules-o dintr-o
maternitate unde fusese abandonată de mama naturală, care
nici măcar n-a luat-o o dată în braţe, căci n-ar mai fi părăsit-o.
Nu părăseşti un copil după ce l-ai îmbrăţişat. Nici animalele
nu-şi părăsesc puii, deşi omul este în stare de orice trădare.
Mă surprindea liniştea şi totala lipsa de reacţie a
Măruţei. Vorbele Marghioalei o lăsau indiferentă. E adevărat
că mamă este cea care te creşte, nu cea care te naşte, totuşi să
asculţi cu detaşare că ai fost abandonată de la naştere, mi se
părea incredibil.
- Şi n-aţi căutat-o pe mama naturală? am întrebat eu
indignată. Nu ca să-şi recupereze copilul, ci să-şi motiveze
fapta măcar, deşi abandonul rămâne abandon...
- Asta este treaba instituţiilor statului la care am făcut
toate demersurile. Altfel nu puteam înfia copilul. Singurul
lucru destul de cert a fost vârsta mamei, în timp ce numele şi
domiciliul s-au dovedit false.
Cele două femei se priveau cu dragoste şi înţelegere.
Nu mai erau, de multă vreme, indignate. N-o mai doreau între
ele pe mama naturală.
- Cred că te-am plictisit cu poveştile noastre, susură
vocea subţirică a Măruţei.
- Nu prea mai avem cui ne spune poveştile şi profităm
şi noi când găsim pe cineva dispus să ne asculte, adăugă
bătrâna, cu aceeaşi voce blândă şi moale.
- Nu numai că povestiţi frumos, dar şi conţinutul este
captivant! M-aţi cucerit! Mă voi retrage acum, s-a făcut târziu,
mâine am de predat o lucrare şi mă omoară şeful dacă întârzii...
45
_________________________________________________________________________
Mi-am însoţit cuvintele cu un zâmbet cald, dar şi cu

gesturi energice, menite să împiedice orice încercare de a mă
retine.
Mi-am luat haina şi poşeta şi m-am îndreptat hotărât
spre uşa, însoţită de privirile triste ale celor două gazde.
Dragonaş dispăruse din peisaj, nu se ştie unde şi când. Înainte
de a deschide uşa Marghioala m-a întrebat:
- Te-ai mai gândit la propunerea mea?
M-am oprit uşor stingherită. Nu mă puteam hotărî dacă
locul meu era aici.
- Vă supăraţi dacă revin peste o săptămână cu
răspunsul? Cele două s-au privit cu feţele albite şi au dat din
cap, fără alte vorbe.
Uşa s-a închis în spatele meu fără zgomot. Mi s-a părut
totuşi că aud miorlăitul nedesluşit al lui Dragonaş. Probabil că
mi se păruse doar.
În maşină mi-am dat seama că uitasem în casă
mănuşile, dar n-am vrut să mă mai întorc, aş fi pierdut prea
mult timp şi era deja târziu... Le voi recupera săptămâna
viitoare.
Săptămâna a trecut aproape fără să-mi dau seama când
şi cum. Un control de la minister, o lucrare urgentă, alta
greşită, vorbele răsuflate ale şefului, toate m-au făcut să uit de
casa din Cotroceni. Abia duminică mi-am făcut timp să le fac o
vizită celor două femei, deşi încă nu mă hotărâsem ce răspuns
să le dau.
Am ajuns pe str. Doamnei pe inserat, când întunericul
pune stăpânire pe lumină. Spre marea mea mirare, pe portiţă
era acum un alt afiş, la fel de şters ca şi precedentul, de parcă
ar fi avut aceeaşi vechime: „De închiriat”. Literele se
înghesuiau una în alta, la fel de prelinse. Nu mai înţelegeam
nimic. Să se fi gândit Marghioala să vândă casa? Într-o
46
_________________________________________________________________________
săptămână? Dar nu spusese nimic despre asta... Repede se mai

schimbă oamenii, deşi bătrânii sunt mai conservatori, mai...
Am vrut să mă conving de situaţie. Am deschis portiţa,
la fel de scârţâitoare, dar când am vrut să-i trec pragul, din
stradă m-a oprit o voce autoritară:
- Unde intri dumneata şi ce cauţi în curte?
Un bărbat între două vârste mă privea cercetător şi în
acelaşi timp îşi scotea din buzunar mobilul. Bărbatul aştepta
imperativ.
- Am treabă cu doamna Marghioala. Vocea mi se
asprise de indignare. Cine era el să-i dau raportul despre
intenţiile mele?!
- Cu cine??? Cu doamna Marghioala? Lungea
nejustificat silabele numelui, iar faţa se lungise şi ea a mirare.
- Da, cu doamna am vorbit săptămâna trecută.
Intenţionez să mă mut aici.
Bărbatul se dădu câţiva paşi înapoi, apoi îşi făcu o
cruce îndesată. Nu ştiam cum să-i interpretez gesturile şi
atitudinea. Nu spusesem nimic care să-l şocheze în asemenea
hal.
- Săptămâna trecută?! Nu se poate ... Se bâlbâia,
cuvintele îi ieşeau anevoie din gură, iar ochii se holbau la mine
ca la o nebună.
- Da, domnule, săptămâna trecută, cred că era luni, ba
nu, marţi! Ba nu, luni, ştiu sigur, atunci m-am supărat pe şef!
Luni era! Dar nu înţeleg de ce mă chestionaţi şi cine sunteţi, cu
ce drept... Începeam să mă enervez. Nu venisem să mă cert, dar
asta era prea de tot.
- Dacă vreţi să ştiţi, am vorbit cu doamna Marghioala,
cu Măruţa şi chiar cu Dragonaş, am adăugat eu mânioasă.
- Domnişoară, să ne calmam! Îşi duse mâna dreaptă la
inimă, ca şi cum îşi stăpânea cu greu bătăile. Tuşi încurcat,
apoi spuse şovăind, fără a mă slabi din ochi:
47
_________________________________________________________________________
- Nu ştiu pe care doamnă Marghioala o căutaţi, dar cea

de la această adresă a murit acum cinci ani... Săptămâna
trecută i s-a făcut pomenirea... Rostind aceste cuvinte se
rezemă de gard, cuprins de o mare oboseală.
Nu, omul era nebun. Eu fusesem în casa asta cu o
săptămâna în urmă. Am căutat din ochi reperele pe care mi le
aminteam. Iată, havuzul cu marginea ciobită, treptele de
marmura cenuşie, foişorul. Fusesem aici, băusem un
marghiloman, discutasem cu gazdele, îl cunoscusem şi pe
Dragonaş, admirasem covorul de Bachara şi frumuseţile din
jur. Omul este nebun şi eu stau să îi ascult vorbele.
- Dacă nu credeţi, priviţi prin fereastră... A fost atunci
un mic incendiu, dar doamna n-a mai putut fi salvată...
M-am apropiat de una din ferestre. Nu-mi aminteam
dacă văzusem perdele, însă amănuntul nu mai avea nicio
importanţă. Prin geamul murdar am văzut cenuşiul peretelui
muşcat de palele focului şi deodată, pe pervazul lat, mi-am
văzut mănuşile.
- Iată dovada că am fost aici! Sunt mănuşile uitate
săptămâna trecută! Deodată mi-am încordat şi mai mult
privirea. De-a lungul peretelui am distins clar spinarea zbârlită
a motanului.
- Uite-l pe Dragonaş!
- Cine-i Dragonaş? Nu cred că doamna avea pe lângă
ea pe cineva cu numele asta! Bărbatului îi revenise vocea, dar
continua să mă privească suspicios, chiar şi după ce-i arătasem
dovada că într-adevăr fusesem în casă cu o săptămână în urmă.
Nu avea rost să-l mai întreb despre Măruţa. Îl debusolasem
deja, dar nici eu nu mă simţeam mai bine.
Am părăsit casa întrebându-mă ce se întâmplase de
fapt. Prietena mea, Oana, pe care am sunat-o imediat ce am
ajuns acasă, a râs de mine. Ea râde din orice şi nu crede tot ce
aude.
48
_________________________________________________________________________
- Nu cumva cafeaua de care spui că ai băut-o o fi fost

altceva, cu multe grade? Sunt convinsă că ai visat, ai avut un
coşmar ... La tăcerea mea, a continuat cu destulă îndoială în
glas: Chiar ai fost în casa aia?!
Nici până azi, la mai bine de un an, nu ştiu ce-a fost,
vis, închipuire, coşmar, trecere într-o altă dimensiune, dar pot
descrie cu exactitate chipul celor două femei, interiorul
elegant, mai simt încă gustul cafelei. Până şi pe Dragonaş mi-l
amintesc cu exactitate. Întâmplarea mă obsedează încă. Mă
visez câteodată în casa din Cotroceni. Uneori, duminica, trec
pe la biserică, aprind câte o lumânare şi murmur în gând
numele celor trei: Marghioala, Măruţa, Dragonaş, trei suflete
care mi-au tulburat viaţa într-o zi de iarnă.
49
_________________________________________________________________________
Solomonarul

Î n curtea lui Onu Zisu Aronică se strânsese lume

multă în acea zi călduroasă de început de vară. Bătrânul murise
cu o zi înainte, de supărare, credeau oamenii, de singurătate,
şopteau babele, şi supărarea îi săpase o cută între sprâncenele
stufoase, aduse mult deasupra ochilor. Nevastă nu mai avea de
mult, murise după nunta Margaretei, fie-sa, şi bătrânul trăise
mai departe, singur, în casa de bârne înnegrite de vreme şi de
ploi. Casa Margaretei era în fundul grădinii, casă mare, de
piatră, cu brâu de lemn şi cu cerdac frumos înflorit, tot din
lemn, şi ar fi fost acolo destul loc şi pentru el, însă moşul
socotise că fiecare vârstă îşi are bucuriile şi necazurile ei, care
trebuie trăite şi că nu-i bine să se amestece ce-i tânăr cu ce-i
bătrân. Nu e bine.
Acuma stătea întins în sicriul îmbrăcat cu pânza albă de
borangic, nepăsător la forfota din jur. Mâinile puse pe piept
arătau lumii nişte degete descărnate, ca nişte mici căngi, gata
să-l apuce pe cel ce s-ar apropia prea mult, tulburându-i
liniştea, cu unghii cornoase, tari şi pătrăţoase, negre pe
margini. Privindu-1 mai de aproape, ai fi spus că omul se
odihneşte în mijlocul bătăturii sale, sub nucul umbros, într-un
pat de scânduri, care abia îl încăpea. Moartea nu-i schimbase
încă trăsăturile şi nici culoarea pielii. Hainele cele bune, cu
care fusese îmbrăcat, erau bine periate, dar căpătaseră un lustru
care poate l-ar fi supărat pe bătrân, dacă ar mai fi putut să
50
_________________________________________________________________________
vadă. Dar acuma nu-i păsa nici de haine, nici de forfota

oamenilor şi nici de suspinele Margaretei, care-1 priveghea
alături. Nu mai era nici ea tânără, trecuse jumătatea veacului şi
se gândea, privind mortul din coşciug, că nu făcuse pace cu
bătrânul, aproape că nu-i mai vorbise în ultima vreme.
Margareta se măritase împotriva voinţei tatălui, cu
Vasile, pe care îl iubise cu patimă în primii ani. Apoi omul
începuse să bea, s-o bată şi să-i alunge pe copii din casă.
Bătrânul vedea toate, dar nu se băga între ei, deşi ar fi putut să
facă multe ca să-l liniştească pe beţiv.
Lângă sicriu, Margareta mai aşeza câte o cută a pânzei,
alunga din când în când muştele care bâzâiau obrazul mortului
şi-şi ştergea cu o cârpă mototolită nasul înroşit de plâns.
Puseseră sicriul aici, sub nuc, era mai puţină zăpuşeală, pe o
masă de stejar, cu picioare groase, ca să nu se întâmple vreun
necaz, cum se întâmplase în sat, de căzuse mortul cu masă cu
tot, speriind lumea. Sub masă erau două căldări mari cu var
stins.
Curtea era plină de oameni. Bărbaţii stăteau de vorbă
lângă gardul împletit din nuiele, sub nişte cireşi rotaţi, la
umbră. Câteva femei mai tinere se îngrămădeau într-o
bucătărie de vară, de unde ieşeau cu faţa încinsă de la plita
unde fierbeau bucatele pentru praznic. Mai aproape de coşciug
pe nişte laviţe lungi, acoperite cu ţoale ţesute din cordele
colorate, stăteau babele. Cu câte o lumânare aprinsă în mână,
dădeau mereu sfaturi, înnebunind-o pe biata Margareta. Din
când în când, oamenii îşi aruncau ochii spre uliţa prăfuită de
unde ar fi trebuit să apară preotul. Dar el întârzia, soarele se
înălţase bine pe bolta cerească şi parcă şi mortul începuse să se
înnegrească de atâta căldură. Cuta adâncă dintre sprâncene
săpa şi mai mult fruntea bătrânului, dându-i un aer de mare
asprime.
51
_________________________________________________________________________
Pe Onu Zisu Aronică aşa îl apucase satul: mohorât la

faţă şi mândru în felul său, încât oamenii, chiar în tinereţea lui,
cu greu se puteau apropia şi se sfiiau parcă să-i vorbească. Nici
măcar la petreceri nu era mai vesel. Cât îi trăise nevasta
mergea şi el la botezuri, la nunţi, căci aşa era obiceiul, însă
după moartea ei, n-a prea mai ieşit în lume, începuse lumea să
vină la el.
Aşezate pe laviţe, babele îşi făceau de lucru cu
lumânările. Îmbrăcate aşa în straie negre, cu broboade tivite cu
mătase la culoare, trase până aproape de sprâncene păreau un
stol de ciori croncănitoare care-şi luau vorba din gură, cârâind
atotştiutoare, cu mâna dusă la gura ştirbă. Fiecare ştia măcar o
întâmplare din viaţa lui Onu şi era dornică să spună. Vorbeau
între ele fără să se uite spre coşciug:
- Soro, i se trage de mititel, spuse una mai înfiptă, de
când mamă-sa l-a vândut pe geam lui Aronică, ovreiul de ţinea
prăvălia de pe uliţa mare. A murit săracu... şi-a rămas nevastă-
sa, Raşela. A vândut tot şi-a plecat la Fălticeni, unde avea o
fată, care...
- Ce treabă are fata cu mortu? vru să ştie cea mai grasă
dintre babe. Spune mai bine cum l-a vândut pe Onu!
- L-a vândut să-l uite moartea, de aia l-a vândut!
În sat la Rădăşeni era obiceiul de a vinde pe geam un
copil bolnav, ca să nu-1 mai găsească moartea şi să-l ia.
Copilului i se schimba numele, stătea trei zile la noii părinţi,
după care, dacă mai trăia, era dus acasă şi vechiul nume dat
uitării.
Onu se îmbolnăvise când avea vreo opt-nouă ani. Se
făcuse galben-galben la faţă, nu mai mânca şi stătea cât era
ziua de lungă cu ochii pironiţi în grinzile înnegrite de fum ale
odăii. Chemase mă-sa pe ţaţa Marica, doftoroaia satului, îl
stropise femeia cu apă neîncepută de la şapte fântâni aşezate la
răscrucea drumurilor, îl afumase cu buruieni numai de ea
52
_________________________________________________________________________
ştiute, ba chiar şi cu păr de lup bătrân, îi legase buricul într-o

cârpă roşie, dar degeaba, copilul gemea şi se usca pe picioare,
se înnegrise la faţă şi pe perna umplută cu paie i se răreau
şuviţele de păr năclăite de sudoare. Femeile adunate în jurul
patului îşi făceau cruce, îi mângâiau obrazul de culoarea lutului
crăpat şi clătinau din cap a neputinţă şi-a milă.
Într-o seară, Onu se ridicase, aşa slăbit cum era, în
capul oaselor, îşi rotise ochii aprinşi asupra femeilor adunate
şi, cu o voce subţirică, a întrebat:
- Mămucă, unde-i strachina cu lapte? Femeia n-apucă
să-i răspundă. Copilul căzu imediat într-un somn greu, de
plumb, din care se trezi a doua zi.
- Atunci s-a născut Onu a doua oară! spuse bătrâna cu
toată convingerea. Să-l fi văzut cum s-a ridicat de pe laiţă,
adăugă ea repede, atentă la figurile celorlalte. A ieşit şovăind
pe poartă, continuă ea, şi aşa a colindat uliţa, fără să se
oprească sau să vorbească ceva. S-a oprit în pragul prăvăliei
ovreiului Aronică...S-a uitat la el, a dat să intre în încăperea
răcoroasă, dar s-a oprit în uşă.
- Şi Aronică l-a văzut? se grăbiră două babe să întrebe
deodata.
- Sigur că da, era în prăvălie. Şi-a şters mâinile de
şorţul cel alb, i-a zâmbit băiatului. Credea că-i vreun
muşteriu...
- Măi cupile, ar fi zis el, ce doreşti, mă rog? Vrai
bumboane? Na bumboane, Aronică are marfă bună. Şi i-a
întins copilului o acadea roşie. Dar Onu s-a uitat la ovrei, s-a
uitat la acadea şi, după ce l-a mai privit o dată, drept în ochi, de
l-au trecut fiorii pe bietul om, s-a întors din călcâie şi-a pornit
spre casă, fără să se uite în dreapta ori în stânga. A apucat să
treacă pragul odăii şi s-a prăbuşit fără suflare. Ţaţa Marica i-a
spus mamei, care nu mai ştia ce să facă de supărare:
- Acu trebuie să-l vinzi, altfel n-are scăpare!
53
_________________________________________________________________________
- Dar cui să-l vând, păcatele mele?

- Cum adică? lui Aronică ... pe el l-a căutat băiatul.
Asta ţi-a spus.
- Da’ cum să vinzi un creştin unui ovrei?! Nimeni n-a
mai făcut aşa lucru nemaiauzit?!
- Las’ că se poate! Moartea nu te întreabă dacă eşti
creştin sau ovrei, te ia şi gata! Poate pe lumea ailaltă să te
întrebe, că pe asta ... Acu, dacă mă gândesc bine, făcu ea o
pauză, dusă pe gânduri, nici Aronică n-o să vrea un creştin în
casă ... Creştinii cu creştinii, ovreii cu ovreii, o să zică el. Şi
ce-o face Raşela când i-o aduce un creştin în casă?
- Nu, nu se poate... N-o să vrea Aronică să cumpere
copilul! Să dea banii pe el?! toată lumea ştie că ovreiul strânge
banul cu şapte noduri şi-l cheltuieşte cu chibzuială...
- La început, continuă baba, Aronică nici n-a vrut să
audă, dar când a intrat în odaia bolnavului, şi-a văzut mâna
aceea de om care nu-şi dezlipea ochii din bagdadie, inima
ovreiului s-a înmuiat. A ieşit în ogradă să mai chibzuiască o
dată, a scos un galben din buzunar, atâta era preţul, l-a ţinut
strâns în pumn, să-i mai simtă puţin căldura, apoi l-a întins
tremurător şi l-a pus pe pervazul ferestrei deschise în faţa
femeii ce stătea cu Onu în braţe. Ţaţa Marica a îndemnat-o pe
mamă să pună copilul în braţele ovreiului, apoi a bolborosit
câteva cuvinte, aşa ca să le audă moartea şi să plece
sănătoasă...
- Ce-a spus? Ce-a spus? se repeziră curioase cumetrele.
- Ce-a spus?! A spus aşa: “du-te, du-te, moarte! Onu a
plecat, nu mai stă aici. Hai, caută-1, strigă-1, moarte, şi du-te
sănătoasă, pe câmpii, în pustii şi la noi să nu mai vii!” Apoi a
închis fereastra.
Bătrâna îşi trase sufletul, respirând zgomotos, îşi facu
vânt cu un colţ al basmalei, apoi spuse, plină de importanţă:
54
_________________________________________________________________________
- Trei zile a zăcut în casa ovreiului. Trei zile ovreiul l-a

strigat pe noul nume. Îi plăcea să-l strige aşa: Aronică tată,
Aronică tată! Băiatul părea că nu-1 aude şi nu-1 vede, se
scufundase într-o lume numai de el ştiută. Ovreiul, care lăsase
prăvălia în seama Raşelei, îl lua pe băiat în braţe şi se ducea
din când în când la poartă, să-l vadă ţaţa Marica şi să-l
stropească puţin cu apă neîncepută. A treia zi, spre seară,
Aronică, aşa-i ziceau acum copilului, s-a întors acasă. L-a
spălat mamă-sa, l-a primenit de haine şi a chemat preotul să-l
boteze cu noul nume, apoi să se aleagă de el ce-o vrea
Dumnezeu...
- Onu a fost botezat de două ori? Cum vine asta?
- Da, taica părintele l-a botezat chiar aici sub nuc, era
tot vară...Povestea maica mea că l-a stropit doar pe cap cu apă
sfinţită şi i-a citit slujba, dar tot botez se cheamă c-a fost!
Părintele s-a rugat apoi pentru el până spre ziuă, rezemat de
patul copilului. Doborât de oboseală a adormit. Cât o fi dormit
părintele, nu ştiu, dar a sărit ca ars când s-a simţit tras de
mânecă de băiatul ridicat lângă el în capul oaselor.
- Taică părinte, ar fi spus el, matale sforăi! S-a ruşinat
părintele, l-a mângâiat pe copil şi i-a spus cu blândeţe,
surâzând:
- Ce mai faci tu, Aronică taică?! Băiatul nu s-a mirat la
auzul numelui, de parcă de când se ştia tot aşa îl chema. S-a
dat jos din pat şovăind, a luat o bucată de mămăligă rece de pe
masă şi a început s-o mestece încet, dus pe gânduri.
- De atunci s-a numit Onu Zisu Aronică, după numele
binefăcătorului său, dar la răzbelul cel mare tot cu numele lui a
plecat: Ion Paţă din Rădăşeni, încheie triumfătoare baba cea
grasă. Celelalte se uitau cu invidie, de unde o fi ştiind ea
atâtea? Şi de ce nu povestise niciodată până acum ce ştie, la
câte parastase se mai întâlniseră...Priviră din nou spre uliţă, dar
55
_________________________________________________________________________
preotul tot nu se arăta. Aprinseră alte lumânări, a căror flacără

abia se vedea în lumina puternică a zilei.
- După boala asta a lui a căpătat darurile de care...?
întrebă cu sfială o băbuţă din margine.
- Da, citea omul până în străfundul sufletului şi rareori
se bucura de ce vedea acolo, răspunse o babă, şi-şi făcu îndată,
cu frică, semnul crucii.
- Eram şi eu mărişoară pe atunci...şi-mi aduc aminte că
unei văduve sărmane din sat îi furase cineva văcuţa. Ştiţi ce-a
făcut omul ista? Era flăcăoan de-acum.
- Ce-a făcut? Ce-a făcut? săriră cu toatele curioase de o
nouă întâmplare pe care multe dintre ele n-o ştiau.
- S-a dus la părintele şi i-a spus că după slujbă să
oprească lumea în biserică, el îl dă pe faţă pe hoţ. Aşa a şi fost.
În duminica aceea satul fierbea încă din zori. Se aflase că Onu
Zisu Aronică vrea să-l arate pe făptaş. La cârciuma ovreiului
oamenii îşi dădeau cu părerea. După slujbă, preotul n-a mai
ţinut predica. L-a chemat pe Onu lângă el, în faţa uşilor
împărăteşti prin care se vedea masa altarului frumos
împodobită. El a privit mai întâi spre stânga, unde erau adunate
femeile, apoi spre dreapta, unde stăteau bărbaţii. Toată lumea
rămăsese cu ochii ţintă la el, aşteptând să-l scoată la iveală,
dintre ei, pe făptaş. Băietanul, căci aşa era pe atunci, se albise
la faţă, începuse să sufle mai greu, mărul lui Adam i se zbătea
săltat. A privit preţ de câteva minute. Nu ştiu cât a trecut,
lumea a început să se foiască, femeile îşi mutau greutatea de pe
un picior pe altul, iar bărbaţii îşi pipăiau chimirul unde aveau
pacul de tutun bine ascuns. Unii chiar au început să murmure,
întâi cu sfială, apoi tot mai pe faţă. Alţii se îndreptară spre uşă.
- Acesta-i vinovatul! s-a auzit deodată prin murmurul
de voci. Şi cu degetul întins acuzator, Onu arătă un bărbat cam
grosolan la înfăţişare, care încerca să se strecoare prin lumea
adunată. Îndată în jurul lui s-a făcut un cerc larg. Omul încercă
56
_________________________________________________________________________
să spună ceva, se înroşise tare pe gât şi pe faţă. Nereuşind să

vorbească, el a căzut în genunchi, apoi s-a prăbuşit, cât era de
mare, zvârcolindu-se la picioarele preotului, care făcu un pas
înapoi. Din gura bărbatului căzut se scurgeau bale albicioase,
bolborosinde, care umplură de scârbă femeile din preajmă. A
fost scos în grabă din biserică şi pus chiar pe năsălia morţilor.
L-au stropit cu aghiazmă şi l-au lăsat să se liniştească. Onu şi-a
recăpătat şi el culoarea în obraz, a ieşit în uşa bisericii, s-a uitat
scurt la suferind şi a spus:
- Nu-1 întrebaţi nimic. Nu mai poate vorbi, dar el a
furat vita văduvei! Am eu semnele mele ... Apoi, fără să
privească pe nimeni, a pornit încet pe uliţă.
- Aprig om, de unde o fi ştiut el care-i vinovatul?
Femeia care întrebase aruncă o privire curioasă înspre mort, îşi
făcu de două ori cruce şi se aşeză mai bine pe laviţă, ferind
lumânarea de o pală răzleaţă de vânt.
- Ştia, ţaţă, ştia...Şi încă multe altele, de se sparie
gândul... şopti înfiorată bătrâna care povestise.
Multe se şopteau despre Onu. Femeile mai îndrăzneţe,
dar mai ales babele, începuseră să-i spună solomonarul, de la
această întâmplare. Dar nu pe faţă, se temeau de privirea lui
ascuţită, cu care le citea până în fundul sufletului!
- Eu cred că de când a arătat că se pricepe să descânte
şi să ghicească în călcătura omului, îşi dădu cu părerea o babă
ce tăcuse până atunci. Ştia şi ea ceva şi era nerăbdătoare să
spună.
- Acu, ghicitu, ca ghicitu ... nu-i lucru mare, dar în
călcătură, cum adică?
- Poi da, că Solomonaru se uita în urma lăsată de talpa
omului în tină sau în colb şi ştia ce va fi! Nu i-a spus el lui
Nicu Bâzgu a lui Dobrotă că nu mai are mult şi dă norocul
peste el?
- Ş-a dat? săriră două babe.
57
_________________________________________________________________________
- A dat, sigur c-a dat! A dat boierul ăl bătrân cu trăsura

peste el, într-o noapte, era boieru băut, de i-a rupt un picior. Da
i l-a plătit, că boieru era milos... A stat Nicu Bâzgu cu picioru
târâş, da din banii primiţi de la boier şi-a luat doi boi ungureni,
cu coarne răsucite, şi acum se chema că era bogat ... adăuga
mândră baba.
- Lecuitul cu plante l-a învăţat de la ţaţa Marica. I-a fost
ca o mamă...Şi pe mine a vrut să mă înveţe, dar nu s-a prins. Pe
el îl lua la cules buruieni pe dealuri şi-l învăţa cum să
folosească puterea lor! spuse o băbuţă stafidită la faţă, ca un
pământ crăpat.
- Celelalte daruri erau de la Dumnezeu sau de la...?
Babele îşi făcură cruci repezite, mai aprinseră o lumânare
pentru mort şi iarăşi se uitară spre uliţa ce se întindea pustie
din poarta casei. Trecuse bine de amiază, dinspre bucătărioara
de vară veneau mirosuri îmbietoare şi li se făcuse foame. Cu
gândul la praznic, nu prea puseseră nimic în gură de
dimineaţă... Acum n-aveau decât să aştepte, schimbând vorbe
între ele.
- Voi nu-1 ştiţi pe Onu de flăcău, începu cea mai
bătrână să spună, dusă pe gânduri. Parcă-1 văd ş-acum: înalt şi
spătos, cu pletele atârnându-i pe umerele largi ... Mergea drept
şi sigur şi toate fetele îl visau noaptea, dar el n-avea ochi decât
pentru o singură fată din satul vecin, de peste deal, din
Răchitoasa. Cu ea întârzia în faţa portiţei, la vorbă, până când
din casă răsuna vocea supărată a tatălui, sau rugătoare a
mamei. Într-o noapte a întârziat mai mult la vorbă cu fata.
Cânii din vecini îl lătrau duşmănos, aşa că a trebuit să plece. A
rupt un par dintr-un gard şi a pornit-o nehotărât spre casă. Se
spune că era lună plină, în noaptea de vară. Se vedea ca-n
palmă. Flăcăul zărea fiecare piatră a drumului, fiecare tufiş
scăldat, parcă îmbătat, în lumina de argint a lunii. Fiori de
nelinişte i se strecurau în suflet. Începu să fluiere încetişor, ca
58
_________________________________________________________________________
să destrame liniştea aceea apăsătoare. După câţiva paşi, s-a

oprit în mijlocul potecii, să-şi scoată din opincă o pietricică.
Atunci a auzit un scâncet uşor, venit de nicăieri. A apucat mai
strâns parul şi a privit în jur cu urechea ciulită. Era o linişte de
altă lume, nu se clintea nici o frunză în lumina aceea de argint
prelins pe pământ. S-a ridicat binişor din şale şi a privit iar în
lungul drumului. A mai făcut câţiva paşi şi iar a auzit scâncetul
acela jalnic. În lumina palidă a lunii a zărit lângă un stejar
bătrân o fiinţă omenească, o femeie ghemuita lângă trunchi,
legănându-se şi gemând înăbuşit. Flăcăul s-a apropiat de
copac, acum fără teamă.
- Sărut dreapta, mătuşă! Da ce cauţi matale aici aşa de
târziu? Vrei să te ajut să ajungi acasă?
- Da, maică, mulţumesc de vorbă bună, numai că
drumu-i tare lung şi nu cred să mai ajung cu picioarele astea
betege.
- Unde mergi, mătuşă? Că parcă nu eşti de prin părţile
noastre?! Flăcăul se uită la hainele femeii: vechi şi negre,
zdrenţuite pe la poale. Săracă femeie, se gândi el, ce-o fi
căutând în sat la noi ? O prinsese noaptea pe drum.
- Iaca, merg cu treabă, răspunse ea de parcă i-ar fi citit
gândul. La a patra casă de pe uliţa mare...Trebuia să ajung de
ieri, dar mi-a fost milă de copilaşi, ş-am lăsat-o pe azi... Nici
azi nu m-aş duce, că mi se rupe inima de ei, ţi-am spus, dar
dacă trebuie...Femeia oftă, apoi adăugă fără tragere de inimă:
- Dacă trebuie...Bărbatul simţi că-1 trece un fior pe şira
spinării şi i se încreţeşte pielea. La casa pomenită de bătrână
trăgea să moară o nevastă. Nimeni, nici chiar el, nu găsise leac
bolii femeii. Acum se rugau la Dumnezeu s-o ia de pe lumea
asta, s-o scape de suferinţă...păcat însă de copilaşi, mai aveau
încă nevoie de mamă.
- Hai, mătuşă, să mergem! Cocoşii au cântat a doua
oară. Se crapă de ziuă şi până în sat mai avem.
59
_________________________________________________________________________
- Mergem, maică, mergem...Numai că pe mine nu mă

mai ţin picioarele. Ia-mă în spate şi du-mă până la marginea
satului. De acolo mă descurc eu şi singură. Da, vezi, nu lăsa
cânii să sară la mine...După un moment, adăugă cu glas scăzut:
- Să opreşti la fântâna din marginea satului. Ştiu că vei
pricepe ce-ţi voi arăta. Numai tu poţi pricepe!
Onu Zisu Aronică a săltat-o pe bătrână în spinare. Era
uşoară ca fulgul, numai când auzea un lătrat de câine se
încleşta în gâtul flăcăului şi strângea mai-mai să-l sugrume. De
la o vreme, flăcăul i-a zis supărat:
- Zău, mătuşă, nu mă mai strânge aşa, că nu mai
ajungem la fântână!
- Bine, maică, bine, dar tare mă tem de câni... În dreptul
fântânii s-au oprit şi bătrâna i-a cerut s-o pună pe colacul de
piatră, apoi a spus:
- Ia vezi, la piciorul fântânii este o piatră mare ? Ridic-
o şi spune-mi ce vezi sub ea ?
- Ce să văd ? Mare lucru: o broască şi cinci brotăcei
strânşi lângă ea ... Vai, parcă i-ar ţine în braţe!
- Nu-i o broască, este o mamă care lăcrămează pentru
că de mâine îşi lasă copiii singuri în lume! Nu vrea ea şi se
zbuciumă, dar aşa-i e datul...Boleşte de multă vreme. Ibovnica
bărbatului ei i-a dat să bea mărcuţă mărunţită şi fiartă în lapte
de iapă. I-a pus gând rău femeii şi va reuşi, dar nu ştie că nu va
avea nici ea parte pe lumea asta. Şi pentru ea am venit...Aşa
este scrisa şi eu nu pot face altfel. Hai să mergem să-mi termin
treaba, mai spuse bătrâna grăbită deodată.
- Da cine era bătrâna, că n-am înţeles...
- Cine să fie, moartea, soro, să ne ferească Dumnezeu
pe toate! Babele îşi apropiară capetele unul de altul, scuipară în
sân a spaimă, şi-şi făcură câteva cruci îndesate, să le apere de
primejdie şi de Cel Viclean.
60
_________________________________________________________________________
- Spune mai departe, ce s-a mai întâmplat, ceru una mai

tare din fire, dornică să afle continuarea.
Onu s-a cutremurat la vorbele bătrânei şi, fără un
cuvânt, a săltat-o din nou în spinare. Nu se ştie cum a atins
talpa desculţă a femeii şi a simţit în palmă o copită despicată.
S-a scuturat ca de friguri şi a vrut să-şi facă măcar o cruce, să
se apere de Cel Rău, când i-a auzit vocea:
- Abia acum ai înţeles! i-a spus bătrâna scurt. Ai fost
bun şi milostiv cu mine, nu ţi-a fost teamă să mă ajuţi şi eşti un
om cu suflet. Am să te răsplătesc după inima ta: să ţii minte că
neam de neamul tău, până la a noua spiţă, n-are să moară de
ciumă, de holeră şi de turbare. Să mai ştii de la mine că nici
otrava nu-i va răpune pe cei de-un sânge cu tine. Numai tu să
ai grijă: Dumnezeu ţi-a dat puteri mari, nu le risipi prosteşte.
Flăcăul a ascultat în tăcere vorbele femeii, care a mai adăugat:
- Iaca, intrăm în sat, lasă-mă unde ţi-am spus, du-te în
drumul tău fără să te uiţi în urmă ! Femeia n-o poţi salva. Las-
o în seama mea, dar să spui preotului de ce-a murit, numai tu
ştii adevărul!
Câinii hămăiau cu disperare, iar femeia se strecura pe
lângă garduri ca o umbră, cu poalele măturând pământul şi
lăsând în colbul drumului o dâră adâncă.
A doua zi, la casa cu pricina se pregăteau de
înmormântare. În poartă, cei cinci copii ai moartei, strânşi unul
în altul scânceau ţinându-se de mânuţe. Lângă ei, vecina,
ibovnica tatălui, îşi făcea de treabă, aruncând priviri piezişe
peste gard. Bărbatul încerca să nu se uite spre ea, dar ceva îl
împingea de la spate şi-o sorbea din ochi. Femeia se încorda
mângâiată de privirea fierbinte a bărbatului, alintându-se.
Acum era doar al ei şi satul n-avea ce să mai spună. Praznicul a
fost trist, doar suspinele copiilor şi vocile femeilor care
spuneau, vărsând câteva picături din pahar, “Dumnezeu s-o
odihnească, a suferit destul sărmana...”. Ibovnica, aproape în
61
_________________________________________________________________________
capul mesei, nu-şi lua ochii de la văduv, zâmbindu-i cald când

credea că n-o vede nimeni.
- De cine vorbeşti tu ? Nu cumva de... ?
- Ba da, toată lumea îşi aminteşte încă ploaia aceea
mare, cu fulgere şi tunete, de care spuneau femeile mai bătrâne
că doar în vechime se mai pomenise aşa ploaie stârnită din
senin. Se zbuciumau copacii gata-gata să se smulgă din
pământ, zburau acoperişuri şi garduri învălmăşite cu paie şi
rufe smulse de pe culme. Pe ibovnică au găsit-o oamenii sub
un copac. Părea că doarme. Era tare frumoasă aşa cum stătea
cu capul culcat pe-o mână, cu părul negru mângâindu-i parcă
obrazul. Dar când au ridicat-o, s-au dat îngroziţi înapoi.
Cealaltă parte a obrazului era neagră, cu carnea arsă parcă de o
palmă uriaşă.
- Dumnezeu n-a răbdat păcatul nelegiuitei! spuse
aproape cu bucurie bătrâna cea grasă. Auzi, soro, să iei mama
unor copilaşi ... Da oare ce i-o fi făcut? I-o fi dat să bea ceva?
Voi ştiţi ceva?
- Da’ de ce vrei să ştii? Te bate şi pe tine vreun gând?
întrebă în bătaie de joc vecina ei. Femeia se uita urât spre ea.
- Şi Onu n-a încercat s-o vindece pe mama copiilor?
continuă femeia făcându-se a nu auzi împunsătura de mai
înainte.
- Ar fi vrut el, dar nu se putea, avea poruncă! Dar i-a
ajutat pe alţi oameni din sat, cu leacuri, cu descântece, ba chiar
şi vrăji aud c-a făcut!
Babele îşi apropiară iarăşi capetele să audă mai bine ce
mai făcuse omul, pe care, în vorbăria lor, îl uitaseră, de parcă
n-ar fi fost acolo, în coşciug, la doi paşi. Onu rămăsese din nou
singur în nemişcarea lui, Margareta se dusese la bucătărioară
să pregătească ceva gustări pentru oamenii adunaţi. Trimisese
un copil după preot, să vadă de ce nu mai vine odată. Avea un
botez, venise răspunsul, mortul putea aştepta, pe când noul
62
_________________________________________________________________________
venit abia aştepta să dea piept cu bucuriile şi necazurile vieţii.

Se supărase rău Margareta, începuse din nou să jelească acolo
lângă mort, dar n-avea ce face, de unde să aducă alt preot?!
După o vreme scoase din cămara o carafă de ţuică de prune din
celălalt an şi un păhărel, se apropie de bărbaţii plictisiţi de atâta
aşteptare. Babele se uitară chiorâş spre bărbaţii înveseliţi acum
şi făcură semn că nici lor nu le-ar strica un păhărel. Li se
uscase limba de atâta vorbă. Margareta chemă o fetişoară, care
veni cu o carafa ceva mai mică, pe jumătate plină şi cu un
păhărel cât un degetar. Babele mulţumiră şi pentru atât, îl
pomeniră, pe rând, pe cel dus de pe lumea asta, şi, după ce
vărsă fiecare o picătură mică-mică din pahar, strecură pe gât
licoarea uşor usturătoare. Limbile se dezmorţiră iarăşi, bărbaţii
se apropiară pas cu pas, curioşi ce-şi tot spun babele cu
capetele adunate laolaltă.
- Ce vrăji făcea, soro? Am auzit eu de multe ori, da mi-
a fost frică să-l rog şi pentru mine, spuse zâmbind cine ştie
cărei amintiri o babă, căreia se vedea că-i priise băutura. Îşi
dezlegase limba şi îndrăznea şi ea să se bage în vorbă.
- Vrăji... hm ... După moartea celor două femei, Onu
Zisu Aronică a devenit şi mai tăcut, iar cuta aceea dintre
sprâncene nu i s-a mai netezit! reluă firul povestirii baba cea
grasă. N-a uitat vorbele bătrânei, dar tot ce-a făcut era pentru
binele oamenilor, îi vindeca numai cu buruieni, şi rareori
folosea vrăjile. Eu ştiu că doar o singură dată...
- La moş Florea, nu-i aşa? Ce-a mai fost şi atunci...
- Moş Florea se chinuia de multă vreme. Satul se
săturase de ţipetele lui de durere din miez de noapte. Îşi chema
mereu moartea, să vină să-l ia că nu mai poate...De parcă
moartea vine când vrei?! Vine când nici nu te aştepţi, n-o
chemi tu!
- S-a chinuit rău de tot?
63
_________________________________________________________________________
- Carnea lui era o rană şi mirosea a mortăciune, nici

varul stins pus într-o căldare sub pat nu acoperea duhoarea. Au
chemat preotul să-i facă molifta şi să se aleagă ori aşa, ori aşa...
- Eram acolo! Cât timp a citit părintele din Cartea
Sfântă, bolnavul s-a zbuciumat, a gemut, apoi s-a împotrivit să
primească împărtăşania. Urlase din toate puterile, că-l arde la
măruntaie. Preotul şi lumea s-a închinatu cu spaimă mare.
Parcă-1 văd şi acum pe moş Florea. Ne privea cu ochi arzători.
Părea că-şi recapătă puterile, blestema în gura mare, hohotind
şi arătându-1 cu degetul pe preot; a încercat să-l scuipe! El s-a
albit de spaimă şi a ridicat spre bolnav crucea de argint, dar n-a
ajutat la nimic.
Lumea asculta în tăcere. Uitaseră acum paharul, pe care
mai devreme îl urmăriseră cu privirea, aşteptând cu nerăbdare
rândul. Asculta şi Margareta această întâmplare ciudată.
Bătrâna care povestea îşi trase o clipă sufletul, îşi şterse cu o
cârpă albă fruntea brobonită de sudoare, apoi continuă:
- Spre seară bolnavul s-a liniştit. Abia i se mai auzea
suflarea şi în răstimpuri, din pieptul lui slăbit, ieşea un icnet
scurt. Trăgea să moară. Deodată, cu glas pierit, i-a spus femeii
sale:
- Minodoră, cheamă-1 pe Solomonar! Vocea i s-a
pierdut într-o şoaptă nedesluşită. Nevastă-sa şi-a dus speriată
mâna la gură, a dat să se închine, dar privirea bărbatului i-a
îngheţat mâna la frunte. A ieşit ca o umbră pe uşă şi nu s-a
oprit până la casa lui Onu. Omul a ieşit îndată din casă şi i-a
făcut semn să-l urmeze. Pe uliţă, cânii aţâţaţi muşcau furioşi
din lemnul gardurilor, gata-gata să scape şi să se repeadă
asupra celor doi. Când au ajuns, Onu şi-a scos cojocul miţos şi
l-a pus pe o laviţă lângă uşă. A rămas în cămaşa albă ţesută din
pânză de tort, şi-a suflecat mânecile şi i-a cerut femeii o
strachină şi o lingură de fier. Zăpăcită cu totul, Minodora se
învârtea pe lângă Onu, dându-i ba o ulcică de pământ, ba o
64
_________________________________________________________________________
lingură de lemn şi chiar cociorva cu care trăgea tăvile din

cuptor. Onu o privea cu calm, dar se cam înnegrise la faţă. Ne-
a cerut, prin semne, să ne depărtăm de patul bolnavului şi să nu
mai vorbim. A tras din vatră câţiva tăciuni aprinşi, i-a numărat
nemulţumit, a mai tras încă de două ori cu lingura aceea de
fier, care aproape i-a ars mâna. A mai cerut, tot prin semne, o
cană cu apă, s-a apropiat de bolnav şi l-a privit adânc în ochi,
apoi s-a strecurat sub pat. Ne uitam la ce face Solomonarul,
uitând aproape să respirăm. De sub pat nu se vedeau decât
tălpile lustruite ale opincilor. Deodată, tălpile omului începură
să se mişte, din ce în ce mai tare, şi fără nicio noimă. Copiii
aflaţi după sobă chicoteau, femeile adunate priveam fără să
înţelegem ceva. Într-un târziu, de sub pat s-au auzit bufnituri
înfundate, de parcă cineva bătea pământul cu pumnii. Un urlet
a răzbit în urechile noastre. Abia atunci bărbaţii s-au repezit să-
l tragă de sub pat pe Onu. Faţa omului era de nerecunoscut:
umflată, cu buzele crăpate şi cu părul năclăit de sudoare şi
sânge. Onu trăgea cu nesaţ aer în piept şi se clătina pe picioare.
Ochii lui arătau o spaimă cumplită şi nu putea scoate niciun
cuvânt. A privit spre bolnavul din pat şi ne-am uitat şi noi cu
toţii la el. Avea o privire goală, iar pe faţa pământie se lăţea un
zâmbet rău.
Femeia se opri din povestit. Oamenii, curioşi, o
aşteptară să-şi şteargă faţa înroşită şi cineva îi întinse paharul
cu licoarea uşor gălbuie. Trase cu lăcomie, tuşi icnit de câteva
ori, apoi continuă, fără să se grăbească:
- Abia la praznicul de înmormântare am aflat ce s-a
întâmplat acolo, sub pat. Tăcu iarăşi, privind la cei din jur,
sporindu-le nerăbdarea.
- Nu ne mai fierbe, spune odată! se repezi la ea un
bărbat trecut bine de prima tinereţe.
- Onu s-a băgat sub pat să-i stingă cărbunii. La jarul
cărbunilor i s-a părut că zăreşte o umbră, ce-i rânjea răutăcios.
65
_________________________________________________________________________
A început să spună descântecul, dar deodată, o mână aprigă l-a

apucat de chică, încercând să-l bage cu faţa în cărbunii încinşi,
apoi a început să-l izbească de pământ din ce în ce mai tare.
Onu simţea că se sufocă de durere şi atunci a încercat să-şi facă
o cruce cu limba. Pe dată, a desluşit în faţa lui o făptură, cât o
palmă de mare, cu nişte ochi de foc, ce-1 străpungeau până-n
rărunchi. Michiduţă era, că altfel cum să-i spui?!
Femeia îşi făcu de trei ori cruce, îşi aşeză mai bine
broboada pe cap şi tăcu preţ de câteva momente.
- Şi? Spune mai departe! o îndemnau babele.
- Ce să mai spun? Doar că Michiduţă i-ar fi spus că nu
mai vrea să i se amestece în treburi. Ce-i al lui, nimeni nu
poate lua... Apoi făptura aceea a dispărut ca un fum...şi acum
mă cutremur de ce-am văzut şi-am auzit atunci.
- A fost om bun Onu Zisu Aronică, spuse dus pe
gânduri un om de lângă coşciug. Aprinse o lumânare în
sfeşnicul pus la căpătâiul mortului, îşi făcu o cruce şi murmură
abia auzit „Dumnezeu să-l ierte”, apoi, oftând greu, adaugă:
- Şi pe mine m-a ajutat cu fata. O mai ţineţi minte pe
Măriuca...Onu o botezase şi ţinea foarte mult la ea...Dacă ar fi
trăit, ar fi fost de seama Margaretei. Dar a murit, sărmana,
înainte de a cunoaşte rosturile şi bucuriile vieţii. A murit după
Sfântul Andrei. N-am ştiut că-şi făcuse de ursită...N-aş fi lăsat-
o. Omului nu-i este dat să afle dinainte planurile lui
Dumnezeu...
- Şi fie-mea îşi tot face de ursită, dar nu se leagă, spuse
o femeie ce tocmai ieşise din bucătărie.
- Nu-i bine, nu-i bine, repetă bărbatul, cu durere în glas.
Măriuca mea şi-a visat ursitul. L-a visat ţinând deasupra
capului un capac de sicriu...Onu i-a zis fetei că ursitul ei este
mort şi că trebuie să-l lase în pacea lui de pe lumea cealaltă.
Dar fata nu l-a ascultat. L-a mai chemat o dată într-o dimineaţă
66
_________________________________________________________________________
cenuşie de iarnă din preajma Crăciunului. Am găsit-o

îngheţată, prăbuşită peste un mormânt proaspăt din satul vecin.
- Şi Onu de ce n-a ajutat-o?
- Ce putea face el? A sfătuit-o, dar fata, încăpăţânată ...
poate că ar fi trăit şi acum dacă ar fi ascultat...Aşa i-a fost
scrisa fetei, nimeni nu poate sări peste ursita lui...
- Onu a început să slăbească de atunci ... Am văzut eu,
şi chiar i-am spus Margaretei să facă ceva cu el, să-l ducă pe la
doctori, să-l caute...
- Da, n-a mai fost în apele lui, spuse un om dintre cei
adunaţi. Da acum câteva zile l-a trimis pe nepotu-meu după
preot ... Am intrat şi eu în casă împreună cu el şi am auzit ce l-
a întrebat!
- Ce? Spune, ce l-a întrebat?
- L-a întrebat dacă poate fi iertat de păcate...
- Şi?
- Şi preotul i-a spus să se lepede pe dată de necuratul şi
sufletul îşi va găsi îndurarea Domnului. A început să-i citească
molifta Sfântului Vasile cel Mare...Margareta era acolo, poate
să vă spună ea...
- Spune, Margareto, spune cum a sfârşit Solomonarul?
- Ce să spun? Preotul i-a citit slujba, l-a stropit cu
aghiazmă, l-a miruit, dar când i-a întins împărtăşania, tata a
început să ţipe că-1 arde şi s-a prăbuşit fără suflare. L-am
întrebat pe părintele, ce crede el, tata a murit împăcat? a primit
împărtăşania?
- A primit-o?
- Nu sunt sigură, nici părintele n-a ştiut să-mi
spună...Da eu cred că dacă a apucat să înghită măcar o
fărâmiţă, e salvat...Dumnezeu să-l ierte, că toată viaţa lui a vrut
să facă bine oamenilor.
În poarta casei aştepta carul cu doi boi puternici, cu
coamele împodobite cu panglici colorate. Cu o zi înainte
67
_________________________________________________________________________
dusese zestrea unei mirese. Din când în când, boii loveau cu

copita pământul. Se săturaseră şi ei de atâta aşteptare.
- Vine preotul! strigă vesel un copil ce căscase şi el
gura la poveştile oamenilor.
Preotul îşi puse din mers patrafirul şi începu să
rostească slujba morţilor. Oamenii erau moleşiţi de căldură, de
foame şi de ţuica băută. Aşteptau să fie îngropat Onu ca să
poată să se aşeze la masă şi să-l pomenească aşa cum se
cuvine. Clopotele bisericii îşi făceau auzită cântarea.
Patru bărbaţi puternici ridicară coşciugul şi-l puseră în
car. Boii se opintiră din greu pe uliţa prăfuită. Lumea se înşiră
după mort, vorbind fiecare de-ale sale. Cu mâna pe sicriu,
Margareta suspina gândindu-se că abia acum, la despărţire,
ajunsese să-şi cunoască într-adevăr tatăl, din spusele
oamenilor.
68
_________________________________________________________________________
Ultimul ceas

S e sprijină, atât de nesigură, în perna umezită şi

continuă să numere, a câta oară pe ziua de azi, crăpăturile din
plafon. Se opreşte din când în când, obsedată de gândul că ar
cam fi cazul să pună pe cineva să zugrăvească, însă uită
imediat, căci durerea aceea feroce, care-i sfâşie măruntaiele,
iar a început, cu şi mai mare intensitate. Mâinile descărnate se
mişcă în neştire pe abdomenul inflamat, încercând să
potolească spasmul interior. Doar treisprezece crăpaturi, îşi
zice, nu se poate, paisprezece, cincisprezece... Nu-şi aduce
aminte s-o fi numărat pe-a zecea. Sau o numărase deja?
Probabil c-o trecuse cu vederea pe-a unsprezecea... a pierdut
şirul. Icneşte abia auzit, strângându-şi degetele într-un ghem
fără vlagă, pe care şi-l îndeasă grăbit sub coasta stângă, unde
un şuvoi de foc zvâcneşte dureros de sălbatic. Ar vrea să
ajungă până la rădăcina durerii şi s-o smulgă de acolo, aşa cum
odinioară, smulgea smocurile de iarbă de pe malul Taitei,
firicelul acela de apă, ce trecea pe lângă casă. De câte ori nu
stătuse ea pitită în iarba grasă, pândind broaştele şi cosaşii, pe
care, când avea chef, îi lua în căuşul palmelor savurându-le
zbaterea captivă. Aşa se simte şi ea acum, captivă în căuşul
palmelor durerii.
Cincisprezece, o ia de la capăt, nu, pe cincisprezece-l
mai spusese o dată, îşi aduce foarte bine aminte, şi atunci de
ce-l mai repetă? Aşaaa! parcă nu mai doare atât de tare! Surâde
strâmb, cu buzele ei palide şi crăpate de febra ce-i macină
69
_________________________________________________________________________
interiorul. Încearcă să le umezească puţin, dar limba este şi ea

de iască, fără viaţă. Iarăşi uită ce-a vrut să facă. Ce bine,
numărătoarea o ajutase din nou să înşele durerea. Sau poate că
medicamentele!? Simte, cu bucurie, că-şi poate descleşta
căngile degetelor, slăbind strânsoarea. Ridică şovăitor mâinile
şi le priveşte cu atenţie. Sunt două mâini străine, pe care nu le
recunoaşte. Mâini de om bătrân, cu pielea pergamentoasă,
galben – pământie. Nu le simte ale ei, oare ale cui or fi,
Doamne? Face un efort uriaş şi îşi mişcă puţin de tot şi capul.
Ce bine, acum are în faţă ochilor aproape întreaga cameră. Se
miră îndelung, de parcă ar fi într-o încăpere străină, deşi nu
mai ieşise din ea de câteva luni.
Dar cine-i femeia asta care-o priveşte cu atâta tristeţe?
Stă la căpătâiul patului aşa de stingheră şi pare să spună ceva,
dar ea nu înţelege, îi vede doar buzele mişcându-se în vorbe
fără sunet, ca într-un film mut. Şi totuşi trăsăturile femeii îi
sunt cumva familiare. A mai văzut-o, cu siguranţă, undeva.
Face un efort chinuit s-o plaseze între amintirile ei. O priveşte
atent, cu sprâncenele arcuite a întrebare. Înaltă, bine făcută, cu
părul bogat strâns în două coade, de un cenuşiu plăcut,
înfăşurate deasupra cefei plinuţe. Şi totuşi femeia spune ceva.
Face iarăşi un efort, de data aceasta, să-şi fixeze şi urechea la
şoaptele nerostite ale femeii: „M-ai uitat, Lena, nu-i aşa?”
Lena! Lena? Cine este Lena? Şi de ce o aţinteşte cu privirea
aceea atât de tristă!? A, dar şi pe ea o cheamă tot Lena!
Înseamnă că femeia de la capătul patului chiar cu ea vorbeşte...
Şi într-o străfulgerare de gând îşi aminteşte: dar asta e chiar
mama, cum de nu şi-a dat seama de la început? O miră
oarecum dulceaţa din glasul femeii. Rămâne însă pe gânduri,
cu ochii şi urechile atente la vocea mamei, care niciodată nu-i
vorbise atât de duios ca acum, căci ele nu fuseseră niciodată
apropiate, ca mamă şi fiică, de ce tocmai acum... dar ce
importanţă mai are?!
70
_________________________________________________________________________
Îi vin în minte, ca într-o avalanşă uriaşă, întâmplări

triste şi lacrimi, atât de multe lacrimi, cele mai multe, sau cele
pe care şi le aminteşte acum, legate de femeia aceasta, care o
întreabă obsedant: „M-ai uitat, Lena?” Sigur că n-a uitat, cum
poţi uita că ai fost legată chiar de mâna ei, împreună cu
câinele, cu acelaşi lanţ ruginit şi zornăitor, ea la un capăt,
câinele la celălalt capăt, de ţăruşul înfipt la mijloc, între ei. Aşa
ceva nu se uită. Uitase, cu timpul, detaliile, iertase, poate,
ascunzând în inima sa amărăciunea şi ruşinea. Îşi aminteşte
acum, încercase, cu disperare, să se elibereze, nu reuşise decât
să-şi sângereze degetele. Se resemnase, îmbrăţişând capul
tremurător al câinelui, adormind în suspine, pe pământul rece
şi aspru ce-i împungea, fără milă, carnea slabă de copil prost
hrănit. „De ce, mamă?” o întreabă ea pe femeie. Închide ochii
să nu mai vadă lanţul. Toată viaţa ei a urât lanţurile, chiar şi
când erau de aur. „Nu-ţi mai aminteşti, Lena? Ai dat foc la
casă!” vine răspunsul mamei. „A ars tot ce agonisisem într-o
viaţă de om. Am rămas doar cu hainele de pe noi”. Femeia o
priveşte mustrător, dar rămâne nemişcată la capătul patului
veghind parcă somnul de câteva clipe în care copilul ei se
cufundase fără veste. Când deschide ochii, murmură slab: „N-
am vrut decât să văd cum arde un chibrit!” Mama nu-i
răspunde. „N-aveam decât şapte ani şi la şapte ani curiozitatea
este atât de mare ... De ce oamenii mari nu-i înţeleg niciodată
pe copii?”
Cade iar în amorţeală. Nu ştie cât a dormit, căci pentru
ea timpul are acum alte dimensiuni. Pentru ea bătaia ceasului
coincide cu începutul durerii, minutul este răgazul dintre două
zvâcnituri ale pântecului umflat de boală, iar ora ... ei, ora este
altceva, cu totul altceva, o măsoară după liniile dezolant
desenate de vreme pe tavan. Le numără, le numără în neştire, şi
durerea uită s-o mai chinuiască. Aşa trece ora, aşa bate ceasul,
apoi începe minutul, chinuitorul minut. Dar ea se
71
_________________________________________________________________________
încăpăţânează să meargă mai departe, să depăşească şi minutul,

şi ora, şi bătaia ceasului, doar aşa se va apropia de ziua pe care
şi-o sorocise singură, ca un liman la care trebuia să ajungă cu
orice preţ. Ştie bine că viaţa unui om nu se sfârşeşte decât
rareori în ziua în care s-a şi născut. N-a auzit de nimeni la care
cele două zile să coincidă, ar fi prea simplu. Dar ea se
ambiţionează să-şi trăiască, pentru ultima dată, ziua de naştere.
Copiii i-au promis că vor fi alături de ea şi nu poate rata
întâlnirea cu ei. De când oare nu i-a mai văzut? Sunt atât de
departe...
Se uită spre capătul patului, să-i spună şi mamei ce-a
hotărât. Aniversarea ... ultima... dar, zâmbeşte ea strâmb,
despre ce aniversare mai poate fi vorba în cazul ei, zâmbeşte
iarăşi dispreţuitor, de data asta, morfolindu-şi buzele moarte.
Chicoteşte apoi înfundat, ce prostie, să-ţi serbezi ziua de
naştere când eşti atât de singur... Ei, dacă ar fi trăit Mircea, ar
fi fost altceva, sau dacă ar veni copiii... Dar cum să vină? Din
ce capete ale lumii...? Gândul îi sare iarăşi la altceva. Să fii
văduvă la nici treizeci de ani, şi cu doi copii mici... „Ce zici,
mamă, de asta?” Şi nimeni să nu te înţeleagă. Nici ea singură
nu se înţelegea pe sine întotdeauna. Şi atunci cum de a mai
avut pretenţie la cei din jur, la mamă, la copii... De câte ori se
simţise ea pe margine de prăpastie, fără nimeni alături. Oftează
greu şi-şi strânge din nou ghemul degetelor, pregătindu-l
pentru durerea pe care o simţea apropiindu-se. În astfel de
momente, copiii se refugiau pe câte o cracă a uriaşului nuc din
curtea casei, pândindu-i răbdători reacţiile. Uneori, îşi
aminteşte ea acum, cu atâta claritate, de parcă ieri s-ar fi
întâmplat, chiar ea îi gonea sub nuc, să nu-i lovească, să nu-i
atingă privirile ei încărcate de venin. În astfel de momente, se
ura, căci amintirea pedepselor primite în copilărie o ardea. „De
ce, mamă? De ce mă port şi eu la fel? De ce nu m-am putut
desprinde de exemplu tău?”
72
_________________________________________________________________________
„Ştii, Lena, am fost o mamă împovărată cu o casă de

copii, unii ai mei, alţii aduşi... Dar nu ăsta a fost necazul cel
mai mare, ci cârdul de cumnate rele şi certăreţe, pe care le-am
primit de la cei doi bărbaţi ai mei... nu făceau decât să se
plângă toată ziua de mine. Te-ai gândit vreodată, Lena, ce viaţă
am dus eu? Erai cea mai mare, pe tine se întâmpla să-mi vărs
amarul... Dar n-o făceam din răutate, crede-mă, Lena!” Vocea
mamei scade într-un murmur trist, abia auzit.
”Şi ce dacă eram mai mare, tot un copil eram... eu nici
măcar nu mă revoltam!”
Ba da, se gândi ea să fie sinceră până la capăt. Îşi
aminteşte cu atâta claritate ziua aceea caldă de mai. Se vede, ca
şi cum s-ar primi dinafară, cu ochii unui străin, mergând pe
strada însorită, încălţată cu o pereche de şoşoni de cauciuc,
urâţi şi prea mari pentru picioruşele ei, ce ies afară din
încălţări, subţiri ca două beţe. Pe lângă ea trec nişte băieţi care
râd şi-i strigă în urmă cuvinte care o ard ca nişte bice de foc.
Cuvintele o izbesc şi acum în creier ca nişte buzdugane de
aramă: „motorizata!”, „şalupa!”, „tractorul!”, „şenila!” adaugă
altul râzându-i în nas şi scuipând peste umăr, mândru că a avut
ultimul epitet la îndemână. Intră plângând în casă şi, pe un ton
răstit, îi cere mamei, cui altcuiva, să-i cumpere nişte pantofi,
cei mai ieftini, numai pantofi să fie. Mama o priveşte cu nişte
ochi de gheaţă, tocmai se certase cu cârdul de cumnate. Se
apropie de ea încet, din ce în ce mai încet, ţintuind-o cu
privirea de şarpe gata să atace. O înşfacă zdravăn de păr şi-o
trânteşte în faţa ei, în genunchi. Se aşteaptă ca mama s-o
lovească şi chiar îşi acoperă faţa cu mâinile, într-un gest inutil
de apărare. Dar mama n-o loveşte, o ţine doar strâns de smocul
de păr şi cu o voce surdă, înfundată şi răguşită, îi spune: „Să-ţi
cumperi pantofi singură, când vei fi la banii tăi!” Îi porunceşte
apoi, cu aceeaşi privire de gheaţă, să nu se ridice de jos până
când nu-i va spune ea. Şi nu i-a spus decât a doua zi, când s-au
73
_________________________________________________________________________
sculat toţi ai casei, care uitaseră de ea. De fapt, nici nu le păsa,

fiecare îngrijindu-se de binele său propriu. Nici mâncare nu i s-
a dat şi a plecat aşa flămândă şi înfrigurată la atelierul de
covoare, unde învăţa meserie. Şi-a cumpărat primii pantofi
peste un an, când a fugit cu Mircea, un bărbat înalt, brunet şi
cu priviri focoase, după care întorceau capul, oftând, toate
femeile. Se simţea tare mândră, mai ales când ieşea în oraş şi
vedea bine privirile lacome şi viclene ale rivalelor. Ea se
strângea atunci lângă braţul lui, vrând să le arate că bărbatul
ăsta-i al ei şi n-are de gând să-l lase. La început a fost bine,
apoi Mircea şi-a găsit pe una, întârzia din ce în ce mai mult,
uneori venea a doua zi. Zâmbeşte amuzată. „Ştii, mamă, care
era scuza lui cea mai des folosită?” Nu se uită dacă mama mai
este la capătul patului. „Mai frecventă era cea cu şedinţele de
partid”. Venea dimineaţa acasă, ce vrei, şedinţele de partid sunt
lungi. Se schimba pe furiş şi pleca la uzină. Se mişca prin casă
pisiceşte, să nu-l aud şi să nu-l întreb nimic. Închide ochii să
nu-l mai vadă pe Mircea. Atunci a lovit-o pentru prima oară,
cu furie, cu o ură care a surprins-o. Apoi bătăile au devenit
obişnuiţă, au urmat despărţirile şi împăcările, jurămintele şi
promisiunile încălcate după câteva zile.
Mircea... Mircea.... Iat-o pe ea cu fetiţa în braţe...
Îmbrăcată într-o rochie neagră, mulată pe corpul înalt şi
subţire, cu forme frumoase. Fetiţa plânge în braţele ei. Soacra
îi ia copila, iar Mircea o loveşte. Soacra îşi întoarce faţa, să nu
vadă, pleacă în altă cameră, iar Mircea o târăşte spre uşă şi-o
îmbrânceşte afară. Degeaba bate disperată în lemnul dur, nu
vrea decât să-şi ia copila, nu poate pleca singură. Se
ghemuieşte ca un câine, iarăşi ca un câine?! Şi aşteaptă, şi aude
plânsul fetiţei care nu înţelege ce se întâmplă. Aşteaptă aşa
multă vreme... Vecinii trec pe lângă ea, aruncându-i priviri
nedumerite. I-au amorţit picioarele, dar nu se mişcă, nu vrea să
plece. Într-un târziu uşa de deschide uşor, abia auzit, şi în prag
74
_________________________________________________________________________
se iveşte soacra, ţinând în braţe copila adormită. Îi face semn

să-şi ia fetiţa şi închide, la fel de uşor, uşa în faţa celor două.
Mircea a revenit acasă după vreo două luni, îşi aminteşte ea, ca
şi când ar fi fost plecat doar să cumpere pâine. Dar ea l-a
primit resemnată, îl iubea şi avea nevoie de un tată şi pentru
copilul a cărui inimioară deja bătea în pântecele ei.
Oh! iar începe... Numără din ce în ce mai grăbită
crăpăturile din tavan. Nu le mai distinge, dar ştie unde sunt.
Mâinile strâng, cu câtă putere mai are, burta asta dureroasă. N-
o mai frige în stânga, ghemul arzător s-a mutat undeva în
dreapta, dacă ar putea să-l prindă între degetele descărnate,
poate că i-ar fi mai uşor să îndure. Oare când a luat ultimul
fortral? Acum o oră? Nu ştie nici dacă e dimineaţă sau seară.
Nu mai are putere să privească spre fereastră. Continuă să
numere, fără să mai privească fisurile, le poate vedea cu ochii
închişi. Constată că numără aiurea, cum adică, după patruzeci
şi nouă vine cincizeci şi trei? Da, nu mai ştie să numere, ce-o
să se facă de-acum înainte? Se calmează între două junghiuri
ascuţite şi-o ia de la capăt, de data asta cu ochii în tavan.
Merge ... numără bine, se speriase degeaba. Zâmbeşte amuzată
de spaima ei fără rost... şi ce dacă? Cui îi pasă şi mai ales cine
ştie cum numără ea?! „Da, dar tot tu spuneai că ai vrea să
trăieşti atâta timp cât ai mintea limpede! Nu aşa spuneai?” o
întreabă mama, care se arată din nou la capătul patului.
Gata, a trecut durerea... De fapt, dacă te gândeşti bine,
durerea asta-i ca la naştere, cu intervale din ce în ce mai mici,
mai apropiate, mai dureroase, până când durerea devine
ucigătoare. „Mai ţii minte, la naşterea fetei, te-ai chinuit două
zile şi-o noapte. Mai ţii minte? Doreai să mori, numai să scapi
de durere. Şi atunci ai numărat crăpăturile din tavan, atunci ai
învăţat să scapi de durere... Iată că acum totul se repetă, dar,
nu-i aşa?, mai bine e să naşti decât să te zbaţi în ghearele bolii.
Şi când boţul acela ieşit din măruntaiele tale îndurerate te-a
75
_________________________________________________________________________
privit, nu-i aşa că te-ai rugat la Dumnezeu să te ierte că ai

chemat moarte în preajma lui?” Ea ştie cum s-a rugat atunci, i-
a cerut lui Dumnezeu zile, să stea cât mai mult lângă rodul
iubirii ei pentru Mircea. Şi Domnul i-a ascultat ruga, dar uitase
să-i ceară şi zile fericite, nu numai zile, şi dacă nu-i ceruse
decât zile, atâta i-a dat, fără fericite... Apoi, văduvă de
timpuriu, cu doi copii ...
Se întreabă dacă viaţa ei ar fi fost alta, dacă Mircea n-ar
fi murit atât de tânăr. Oricum, n-avea decât patruzeci şi doi de
ani... Poate s-ar fi liniştit, poate că nu..., deşi bărbaţii la
bătrâneţe o iau razna mai tare, parcă înnebunesc...
Sare de la una la alta şi alt chip i se luminează în
minte... Radu... L-a cunoscut când copiii erau deja la liceu. Era
inginer şi încă de la început i se păruse că nu-i potrivită pentru
el. Cu cele şapte clase ale ei, chiar dacă citise mult şi continua
să citească şi să înveţe odată cu copiii, oricum, el era mai sus,
ea avea doi copii mari, iar el nici măcar nu fusese însurat. Când
vorbea despre el îl numea Tăntălău, nu pentru că ăsta ar fi fost
numele lui de familie, ci pentru că nu se descurca decât în
meseria lui, în rest, nu puteai pune bază în el. De aceea relaţia
lor nici n-a durat, avea atâtea tabieturi, atâtea pretenţii absurde
şi mai ales o călca pe nervi cu interdicţiile lui, pe care le
impunea mai ales copiilor. După doi ani, a respirat uşurată,
hotărâtă să încheie capitolul amoros din viaţa ei. Sigur că i-a
fost greu singură. Mai ales seara, când ieşea din schimbul doi,
în casa pustie, simţea că pereţii o apasă şi trăgea cu urechea la
zgomotele din stradă, până se acomoda cu tăcerea. Îşi făcea de
lucru prin bucătărie, până pendula din perete bătea ora opt,
când începea programul la televizor. Uneori suna telefonul,
sărea de la masă sau din pat, să nu care cumva băiatul sau fata,
de la celalalt capăt al firului să închidă, crezând că ea nu-i
acasă.
76
_________________________________________________________________________
Oftează uşor, cu urechea ciulită. Sună telefonul?! O fi

băiatul, fermier în Australia, sau fata din Canada? Rămăsese
singură, dar nu-i pare rău, copiii nu-i faci să te ţină de mână la
bătrâneţe. Fiecare are un drum, pe care trebuie să-l urmeze,
altfel nu se poate. Cu ani în urmă, să fie opt, sau zece? nu ştie
acum să spună exact, dar nu mai contează. Băiatul era în
Australia, se însurase acolo cu o blondă drăguţă, singura
moştenitoare a unei ferme uriaşe unde creşteau o sumedenie de
oi. Şi-a îndrăgit nora de prima dată, deşi nu se puteau înţelege
în cuvinte, niciuna neştiind limba celeilalte. Nora învăţase în
avion să salute şi se amuza mereu, repetând cuvintele ce sunau
atât de ciudat în gura ei. E mulţumită că băiatul a nimerit-o
bine, putea spune c-a avut noroc. Mai supărată este de fată.
Auzi, să dea ea o situaţie înfloritoare pe una atât de umilitoare.
Ce-i trebuise? Ca jurisconsult în Ministerul Turismului avusese
destule privilegii, iar bărbatu-său, ditamai directorul la
Conex!... Ce le-o fi trebuit Canada?! Ei, acum le e şi lor mai
bine, dar în primul an? Se încruntă când îşi aminteşte cum îşi
cumpăra fata ei haine la mâna a doua, ea care în ţară strâmba
din nas refuzând să cumpere de la un magazin care nu era de
firmă. Dar bine că acum s-a schimbat situaţia, au servicii bune,
băieţelul e mărişor, poate să spună că şi copiii ei sunt oameni
împliniţi! Aveau un rost în lume şi uitaseră neajunsurile
începutului.
Se răsuceşte, hotărâtă să încerce să coboare din pat.
Durerea a slăbit în intensitate, e tot acolo, dar surdă şi
înfundată. Se simte uşoară şi liniştită, însă corpul n-o mai
ascultă, nu se mişcă aşa cum ar vrea ea. Renunţă la gând, dar
deodată simte că mai este cineva în cameră. Mama? Nu, nu-i
mama, ea stă la locul ei, acolo la capătul patului, cu aceeaşi
tristeţe în ochi, deci nu-i mama, dar cine poate fi, cine a intrat
fără ca ea să fi băgat de seamă, că doar n-a aţipit deloc!?
Mijeşte ochii, pe care cu greu îi răsuceşte spre fotoliul de lângă
77
_________________________________________________________________________
geam. Oare asta-i Zamfira? Da, ea este, vecina care o

îngrijeşte, femeia cu care vorbeşte în lungile ore de nesomn. Ea
o îndeamnă să mănânce, deşi mâncarea nu mai are niciun rost,
nu are gust şi nu face decât să-i sporească durerea. Ea îi
suportă şi nervii şi cuvintele urâte pe care i le adresează uneori,
deşi îşi dă seama că femeia nu-i vinovată de boala ei. Zamfira
nu se supără, nu se enervează niciodată, nici când ridică vocea
la ea, nici când varsă cana cu lapte pe cearşaful abia schimbat.
Simţind-o mişcându-se, Zamfira se ridică iute din
fotoliu, cu sprinteneală de fată mare, deşi nu mai este aşa de
tânără. Îi zâmbeşte cald, îi înalţă puţin perna şi-o întreabă dacă
ar vrea să mănânce ceva. E a treia zi de când n-a mai primit
decât câteva linguriţe de ceai şi desigur, pastilele, care nu-şi
mai fac efectul.
Nu. Nu vrea nimic, nu-i este foame şi nici n-o mai
doare nimic. Rămâne îndelung cu ochii închişi, pândind
momentul când va trebui să se apuce iar de numărat. Şi iar se
va face de râs, că numără aiurea. Se plictiseşte să mai aştepte şi
deschide ochii, mai are ceva de făcut. Îi face semn Zamfirei să
se apropie, apoi priveşte ţintă lumânarea de pe masă, pregătită
din vreme, lângă cutia de chibrituri. Şovăind, Zamfira o
întreabă, tot din priviri, ca să fie sigură c-a înţeles bine. O
zbatere a pleoapelor şi lumânarea este aprinsă. Zamfira bagă
atent lumânarea între degetele descărnate peste care ceara
picură lacrimi gălbui. Deschide mai mult ochii ei albaştri şi
acum Zamfira se miră cât de limpezi s-au făcut, parcă-i un
crâmpei din cerul zilelor de vară.
Lumina îi mângâie faţa ofilită şi ochii îşi îndulcesc
privirea într-o mirare de copil. De la capătul patului, mama-i
zâmbeşte tinereşte, întinzându-i bucuroasă o pereche de pantofi
negri de lac, frumoşi cum nu avusese niciodată în viaţă. „Vino,
Lena, ia pantofii, sunt darul de ziua ta”, spune mama de acolo,
de la capătul patului. Vrea să întindă mâna, lumânarea îşi
78
_________________________________________________________________________
picură lacrimile gălbui peste pielea pergamentoasă, dar ea nu

mai simte arsura. Sigur, e ziua ei şi trebuie să se încalţe, are
pantofi de lac, de care băieţii nu vor mai râde... A scăpat de
şoşonii aceia urâţi... Ce bine că mama s-a gândit că la
cincisprezece ani fetele au nevoie de pantofi... Întinde mâna să
apuce pantofii, dar mâna mamei se îndepărtează puţin. Zamfira
prinde lumânarea, înainte ca mâna să se prăbuşească peste
cearşaful umezit. Mama îi mai întinde o dată pantofii. Oftează
uşurată, mama şi pantofii sunt încă acolo. După al doilea oftat,
îşi urmează mama, împăcată cu ea însăşi şi iertându-i toate
întâmplările nefericite din copilărie. Păcat că nu apucase să-i
spună şi mamei. Dar are atâta timp de acum înainte...
În celalalt capăt al lumii, la Toronto, fata se plimbă
neliniştită prin living. Simte că ceva nu-i în ordine. Se uită
peste însemnările din agenda, a doua zi are două întâlniri de
afaceri deosebit de importante, dar nu, aici totul este în regulă.
Şi atunci, de unde senzaţia asta de nelinişte? Îşi sună soţul,
care e în drum spre casă. În două-trei minute bagă maşina în
garaj. Băiatul este în camera lui, lucrează la un proiect ce
trebuie predat tot mâine, deci nu sunt motive de îngrijorare. Se
duce în bucătăria modern utilată, ia un castron şi-l umple cu
apă, nici ea nu ştie pentru ce. Se opreşte cu el în mijlocul
camerei, nehotărâtă. În clipa aceea simte că cineva i-a cosit
picioarele. Cade în genunchi, castronul zboară prin aer într-o
roată de stropi, iar ea rămâne siderată, fără să priceapă ce i se
întâmplă. Apoi aude telefonul... număr de România...
79
_________________________________________________________________________
Aparenţe înşelătoare

A ngela a simţit că se făcuse dimineaţa după

mirosul de cafea proaspătă ce invadase toată casa. A întins
mâna spre perna lui Dănuţ, făcând să foşnească plăcut lenjeria
satinată, dar locul era gol, Dănuţ se sculase deja şi-l auzea
fredonând în baie. Pentru el vacanţa se terminase. Fără să
deschidă ochii, femeia se răsfaţă pisiceşte, ce bine că mai avea
încă două zile libere. Ardea totuşi de nerăbdare să se întoarcă
în laborator, să le povestească fetelor cât de minunat fusese
totul, dar mai ales momentul aniversării. Zâmbi de plăcere,
câte nu avea să le povestească... O va lua cronologic, Nela, cea
mai bună prietenă şi colegă de serviciu, n-o va lăsa până nu va
prezenta fiecare loc vizitat, în toate detaliile lui.
Aniversarea ... Un surâs cald îi lumină faţa uşor obosită
încă după ziua de ieri. Îşi pipăi cearcănele de sub ochi şi-şi
propuse să-i facă o vizită cosmeticienei. Nu se putea întoarce
la serviciu fără nişte îmbunătăţiri substanţiale.
Angela împlinise cu câteva zile în urma treizeci şi cinci
de ani, nu se mai simţea chiar tânără. O consumase destul şi
sarcina, Vlăduţ avea să facă şi el în curând cinci ani. El era
mândria lui Dănuţ şi fericirea bunicilor. Pe Vlăduţ nu-l luaseră
în vacanţă, îl lăsaseră în grija bătrânilor, căci aniversarea celor
zece ani de căsnicie era un eveniment, pe care Dănuţ îl
organizase cu toată dragostea. Angela nu se mai simţise atât de
fericită de la nuntă.
80
_________________________________________________________________________
Ce surpriză îi făcuse, se gândi ea amuzată, întinzându-

se leneş între perne... Soţul ei se întrecuse pe sine, dar
momentul culminant a fost cina romantică pe care i-o oferise,
cină la înălţime, în toată puterea cuvântului, în turnul
televiziunii din Berlin. Văzuse întinzându-se la picioarele ei
oraşul, cu feeria de lumini şi culori, cu liniile elegante ale
bulevardelor, cu mulţimea maşinilor ce păreau nişte furnicuţe
disciplinate în şiruri ordonate. La început i-a fost greu să
înghită ceva. Platforma rotativă, pe care era aşezată masa, îi
oferea o imagine de vis, încât bucatele de pe masă n-o mai
atrăgeau. Pentru Dănuţ, cadrul nu mai era la fel de captivant.
El fusese de câteva ori la Berlin şi mereu luase masa în turn. Îi
povestise cât de minunat este oraşul, mai ales noaptea, văzut
de la cei două sute treizeci de metri înălţime. Şi Nela, prietena
ei cea mai bună, fusese la Berlin şi-i povestise încântată cât de
fericită se simţise acolo. Acum fusese rândul Angelei să se
bucure de splendoarea locului.
Uşa dormitorului de deschise destul de brusc,
întrerupându-i visarea. Dănuţ se folosise de picior, căci mâinile
erau ocupate cu tava pe care aşezase două sendviciuri şi o
ceaşcă din care ieşeau aburi îmbietori de cafea.
- Hai, leneşo! Nu meriţi tu un aşa tratament, încă mai
eşti în concediu! Sunt eu băiat bun şi-ti aduc la pat cafeaua...
Angela deschise ochii mulţumită şi-l privi zâmbindu-i
fericită. „Ce frumos e Dănuţ, se gândi ea, şi ce mult mă
iubeşte... Doamne, cum de am parte de atâta dragoste? Ce
făcuse ea să merite? Numai pentru că-i dăruise un băiat, aşa
cum îşi dorise el?!” Ea ar mai fi dorit încă un copil, însă Dănuţ
fusese categoric împotrivă. Se simţea mâhnită în sufletul ei că
Vlăduţ nu va avea un frăţior sau o surioară... Nu-l înţelegea pe
Dănuţ. De regulă, femeia este cea care hotărăşte când şi dacă
este cazul să mai aducă pe lume un copil, dar avea şi soţul ei
dreptate, voia să o protejeze. Se chinuise mult la naştere,
81
_________________________________________________________________________
preeclampsia pe care i-o provocase sarcina îi pusese viaţa în

pericol.
Dănuţ arăta superb în dimineaţa aceea. Se îmbrăcase cu
o cămaşă lila de mătase ce se asorta cu pielea lui uşor măslinie
şi cu ochii săi verzi ca olivele necoapte. Pantalonul negru,
mulat perfect pe coapsele musculoase, îi scotea în evidenţă
trupul de Adonis. Angela îl privea uşor geloasă, după ce
condusese maşina o zi întreagă, după ce făcuseră dragoste până
la epuizare, arăta proaspăt, deşi dormise doar trei-patru ore în
noaptea care trecuse atât de repede.
- De ce te grăbeşti să pleci, răule, mai puteai dormi... Îi
atinse mâna cu tandreţe.
- Trebuie să ajung la prima oră la spital, concediul meu
s-a terminat... Se apropie bilanţul şi dacă nu verific înainte ce
semnez...
Dănuţ era directorul economic al spitalului judeţean, la
care lucra şi Angela ca microbiolog. Tot aici lucra şi Nela,
prietena ei, de care se legase sufleteşte ca de o soră. Cele două
femei erau colege de laborator şi deveniseră foarte apropiate.
Chiar şi sâmbăta îşi găseau timp să fie împreună, ca fetele,
cum spunea Nela. Duminica nu se vedeau niciodată, Dănuţ era
la sală, Nela avea treburi gospodăreşti ce nu sufereau amânare,
iar Angela îşi ducea singură copilul în parc sau pregătea câte o
masă pentru familia lărgită.
Nela era cu doi ani mai mare, şi faţă de ea, Angela n-
avea secrete. La Nela venea când se supăra pe Dănuţ, cu Nela
se consulta când dorea să schimbe câte ceva în casă, la Nela
apela când Vlăduţ era bolnav. Nela devenise limanul când
simţea că ceva nu merge bine. Avea şi Nela o fetiţă, cu trei luni
mai mare decât Vlăduţ, aşa că cele două mame îşi împărtăşeau
mereu metodele cele mai eficiente de creştere şi de educaţie.
N-o întrebase niciodată pe Nela de ce este singură sau cine-i
tatăl copilei, pe care o creşteau părinţii ei, pe undeva prin
82
_________________________________________________________________________
Argeş. Nela nu vorbea despre viaţa ei, iar Angela se obişnuise

să-i respecte tăcerea. Când Dănuţ organiza o ieşire la iarbă
verde, Nela îi însoţea şi toată lumea era mulţumită. De câteva
ori simţise o oarecare încordare între Dănuţ şi Nela, dar nu
dăduse prea mare atenţie, punând totul pe faptul că de fiecare
dată i se plânsese prietenei, la care alergase într-un suflet după
ajutor. O singură dată Dănuţ i-a cerut să n-o mai vadă pe Nela
în casa lor. Chiar înainte cu câteva zile să plece în concediu.
Angela suferise, căci îi iubea pe amândoi şi o durea tensiunea
dintre ei, însă lucrurile se calmară şi se părea că uitaseră
incidentul.
În laborator mai lucrau două colege, două doctoriţe
care se fereau să intervină în prietenia ei cu Nela. Când Angela
li se plângea de răceala dintre soţul ei şi Nela, cele două
ridicau din umeri, dar nu comentau, ceea ce era de-a dreptul
neobişnuit, în laborator era forfecată toată lumea, medici,
asistente, pacienţi, conducerea. Nimeni nu scăpa de gura lor,
doar directorul economic făcea excepţie când era soţia lui de
faţă şi oricât de bârfitoare ar fi fost ele, aveau totuşi o limită,
măcar în prezenţa ei.
Vacanţa petrecută în Germania, fericirea de a fi fost
singură cu Dănuţ, nopţile de dragoste, plimbările prelungite,
cadourile lui şi cina romantică îi umpleau sufletul de bucurie şi
abia aştepta să le împărtăşească cuiva. Cumpărase pentru
fiecare câte ceva, aveau să fie mulţumite.
Dănuţ se aplecă deasupra ei şi o sărută apăsat de două
ori pe buze, înfiorând-o de plăcere. Îi apucă apoi obrazul cu
degetele lui fine, o mângâie uşor şi-i spune gânditor:
- Du-te şi tu la cosmetică, ţi s-a cam asprit pielea!
Vorbele lui au fost ca un duş rece. Se aşteptase să-i spună ceva
drăguţ, ca să poată şi ea să-i mulţumească încă o dată pentru
surpriza cu aniversarea. Deschise gura, dar vorbele refuzau să
iasă. Vacanţa se terminase, bine ai aterizat în realitate!
83
_________________________________________________________________________
După plecarea lui, parcă şi soarele s-a întunecat. Se

dădu jos din pat fără nicio plăcere şi se îndreptă spre baie, după
ce sorbi câteva înghiţituri din cafeaua răcită deja. Poate că
Dănuţ n-a vrut s-o rănească, exagerează ea... O să-l sune mai
târziu, ca să ce? Dar dacă...?! Dacă ce?! Gândul era destul de
confuz, se simţea învăluită ca într-o mantie de ceaţă din care
nu mai intuia direcţia cea bună, ca atunci când simţi pericolul,
dar nu ştii cine te ameninţă şi nici cum să te aperi.
Dădu drumul apei sub jetul căreia stătu multă vreme,
până când pielea i se încreţi ca la pruncii abia născuţi. Şi-ar fi
golit mintea de gânduri, n-avea rost să despice firul în patru,
cuvintele lui Dănuţ erau doar un sfat pe care oricum dorea să-l
urmeze.
Cabinetul de cosmetică era în celalalt capăt al oraşului.
Privea absentă pe fereastra autobuzului, când a zărit maşina lui
Dănuţ. Nu i-a venit să-şi creadă ochilor. N-avea ce să caute în
zona aceea. Spitalul era în partea opusă a oraşului.
Coborî grăbită la prima staţie şi se întoarse spre maşina
parcată pe aleea de lângă un bloc de locuinţe. Dănuţ nu era în
maşină şi Angela se hotărî să-l aştepte, nici ea nu ştia de unde-i
venise ideea. Strada nu era circulată şi ea se simţea stingheră şi
fără niciun rost. La un moment dat a observat că de la o
fereastră este privită cu insistenţă. Făcu câţiva paşi, ca şi cum
s-ar fi îndreptat spre o ţintă precisă. Nu voia să părăsească
locul, dar nici să atragă atenţia oamenilor. Necazul era că în jur
nu exista niciun magazin în care să se prefacă ocupată, aşa că
începu să patruleze pur şi simplu pe stradă, uitându-se uneori
la ceas, alteori la femeia ce o privea de la fereastră. Timpul
trecea greu şi oricât de des îşi consulta ceasul, minutele nu se
scurgeau mai repede. La un moment dat, curioasa de la
fereastră i se adresa pe un ton plin de solicitudine:
- Căutaţi pe cineva? Vă pot ajuta...
84
_________________________________________________________________________
- Nu, doamnă, staţi liniştită. Îmi aştept soţul să vina cu

cheile maşinii, am uitat cheile înăuntru! Vocea Angelei avea
ceva iritant şi încordat în ea.
Femeia acceptă răspunsul fără prea mare convingere,
dar nu-şi părăsi postul de observaţie. „Probabil crede că am
cine ştie ce intenţii rele sau poate n-o fi având nimic de făcut la
ora asta şi se distrează cu spectacolul străzii”, se gândi amărâtă
Angela. Şi toate din cauza lui Dănuţ. „Stai, fată, de ce tot dai
vina pe el?! Doar nu el te-a pus să cobori din autobuz şi să stai
aici pândindu-i sosirea. Şi ai şi pierdut programarea la
cosmetică. Se vede că vacanţa asta ţi-a cam luat minţile! Ai
ajuns să-ţi suspectezi bărbatul de ... Bine, îl suspectezi, dar pe
ce motiv? Ce-i spui când îl vezi? Poate că maşina e în pană,
poate că o fi ajuns la birou... Dă-i un telefon şi lămureşte-te.
Cum de nu te-ai gândit până acum? Vezi doar cai verzi pe
pereţi!” Aşa se mustra Angela în timp ce-l apela pe Dănuţ. Dar
telefonul lui era închis, aşa că o sună pe secretara, care
răspunse imediat, la primul apel. N-o simpatizează deloc pe
Angela, fără a fi nepoliticoasă cu ea, dar antipatia iese în
evidenţă prin nuanţa îngheţată a vocii.
- Nu, doamnă, domnul director n-a venit. Cred însă că
ştiţi că mai are o zi de concediu, mi-a spus că vine mâine! Îi
închise telefonul fără alt comentariu. Sesizase ceva nefiresc în
vocea secretarei, un fel de zâmbet maliţios, pe care nu ştia cum
să-l interpreteze. „Nu, iarăşi, aceiaşi cai verzi pe pereţi.
Trebuie să mă adun, să mă potolesc”, îşi spuse ea supărată,
privind de-a lungul străzii.
Trecuseră mai bine de două ore de când supraveghea
zona. Şi alte persoane îi sesizaseră prezenţa şi îşi făceau de
lucru în balcon urmărind-o atent. Nu vezi în fiecare zi o femeie
dând târcoale unei maşini.
85
_________________________________________________________________________
Atunci l-a zărit pe Dănuţ ieşind din scara blocului, cu

părul umezit ca după duş, cu faţa roşie, cu ochii zâmbitori.
Şocul a fost total.
- Ce ... ce cauţi tu aici? Vocea lui era nesigură. La orice
se aşteptase, dar nu să-şi vadă nevasta lângă maşină.
- Dar tu ce cauţi aici? Nu spuneai că ai acte de semnat?
- Da, şi? Începea să-şi revină din uimire şi căuta o
portiţă de salvare din situaţie.
- Păi de când semnezi tu actele contabile în alt loc decât
în biroul tău de la spital?!
- Urcă în maşina şi hai să plecam de aici, îţi explic pe
drum... O apucă de mână şi o trase spre portiera deschisă.
Angela se înţepeni în picioare, eliberându-şi mâna din
strânsoarea bărbatului.
- N-am venit împreună, deci nu plecăm împreună!
Femeia îl privea cu ochi scăpărători, deşi era conştientă că nu
aici va primi o explicaţie cât de cât mulţumitoare. Rămase pe
loc încordată şi dârză.
- Angela, te rog, fii rezonabilă! Urcă în maşina, se uită
lumea la noi... Vocea lui Dănuţ suna voalat, înăbuşită parcă.
Într-adevăr, femeia care o spionase atâta timp, privea ca la
teatru scena în care cei doi soţi erau protagonişti.
- Fără o explicaţie plauzibilă nu urc! Pleacă tu, eu mai
am o treabă aici, spuse ea cu toată hotărârea, deşi nu ştia ce are
de făcut în continuare. Aruncându-i priviri furioase, Dănuţ
porni motorul, apoi o întrebă mârâit:
- E ultimul tău cuvânt? Semnul din cap al femeii i-a
fost suficient. A pornit maşina în trombă, cauciucurile
muşcând asfaltul.
Angela rămase prostită în loc, nu înţelegea cum putuse
Dănuţ să ... credea în el, în iubirea lui, erau fericiţi împreună,
aveau un copil adorabil, ce căuta el aici, la cine sau cu cine îşi
petrecuse dimineaţa? Simţea că se prăbuşeşte, ar fi avut nevoie
86
_________________________________________________________________________
să se aşeze, dar unde? pe marginea străzii? Fără să ţină cont de

fineţea rochiei, de praful de pe trotuar, de privirile insistente
ale femeii de la fereastră, se aşeză pe bordură, cu capul în
poală. Întrebări îi asaltau mintea ca un stol negru de ciori. Nu
găsea răspunsuri, era capabilă doar de întrebări.
Deodată simţi o mână atingându-i umărul. O clipă a
sperat să fie Dănuţ, să-i spună că totul e în ordine, că nu s-a
întâmplat nimic. Dar nu era el. Femeia de la fereastră coborâse
în stradă şi o privea cu ochii plini de milă şi de înţelegere.
- Veniţi, doamnă, cu mine, n-are rost să vă expuneţi
durerea şi supărarea în faţa blocului. Vocea femeii era caldă şi
calmă. Angela o privi recunoscătoare şi o urma în scara
blocului, apoi în apartament. Se aşeză cuminte în fotoliul
indicat, apoi acceptă fără vorbe paharul cu apă. I se uscase
gura de îngrijorare şi nelinişte. Şi bătăile inimii se mai
normalizaseră.
- Domnul Dănuţ e ruda cu dumneavoastră? Întrebarea o
ului pe Angela, de unde ştia femeia numele soţului ei? Îşi
aduna toate puterile de care mai era capabilă, ca să-i răspundă:
- Nu e rudă, e soţul meu! Cuvintele aveau o duritate pe
care i-o dădea înţelegerea faptului că ceva nu se potrivea, nu
era în regulă.
- Soţul?! Nu, nu cred! Femeia râse încetişor, dând din
mâini, prea puţin convinsă, cum adică soţul?! După câteva
clipe în care o privi pe Angela ca pe un om care nu mai ştie pe
ce lume se află, adăugă:
- Doamna Nela ne-a spus că domnul Dănuţ e
logodnicul eu. Toată lumea din bloc îl cunoaşte şi ştie că în
toamnă fac nuntă, se mărită, în sfârşit. Nu, nu se poate să fie
soţul dv., ei se pregătesc de nuntă... Au şi un copil împreună!
Lovită în plin de cuvintele femeii, Angela nu reacţionă
imediat, de parcă filtra cu încetinitorul informaţiile primite.
Încet–încet, la suprafaţă ieşiră două cuvinte: doamna Nela.
87
_________________________________________________________________________
Care doamna Nela?! E posibil să fie chiar Nela ei?! Abia în

clipa aceasta îşi dădu seamă că nici nu ştie unde sta Nela.
Prietena ei n-o invitase niciodată să-i vadă casa, sub motiv că
nu are ce arăta. Ridică ochii rugător spre femeia care-i înţelese
imediat întrebarea mută.
- Doamna Nela stă la ultimul etaj, uşa din dreapta...
Fără alte vorbe, Angela ieşi din apartament sub privirile
îngrijorate ale femeii. N-a ştiut niciodată, nu şi-a amintit cum a
ajuns la ultimul etaj. A sunat şi imediat, din spatele uşii, a auzit
vocea veselă a Nelei:
- Imediat, Dănuţule! Ai uitat ceva, iubire? În timp ce
vorbea, ridica lanţul ce bloca intrarea. Când a văzut-o pe
Angela în prag, a rămas înţepenită, s-a rezemat de perete,
ţinând uşa întredeschisă. Era ciufulită, zâmbitoare şi aproape
goală, minusculul bikini nu ascundea mare lucru din corpul ei.
Automat, zâmbetul i se şterse de pe faţă, fiind înlocuit de
privirea uşor dispreţuitoare.
- De ce, Nela, de ce? Cum ai putut? Erai prietena mea,
erai sora mea!
- Intră, te rog, te dai în spectacol! Şi apoi, eu am o
reputaţie de apărat! O trase de mână, silind-o să intre, după
care trânti uşa, de răsună întreaga scară.
Nela vorbea de reputaţie?! Angelei nu-i venea să-şi
creadă urechilor. Hoaţa asta fără suflet fura soţul celei mai
bune prietene, fura tatăl unui copil pe care-l văzuse crescând,
distrugea o casă şi tot ea vorbea de reputaţie?! A, reputaţie de
logodnică fericită, ce urma să facă nunta în toamnă... Şi cu
cine, cu un bărbat însurat, care nu pusese niciodată problema
divorţului?! Un zâmbet sarcastic se lăţi pe faţa ei palidă.
Aruncă o privire curioasă în jur. O garsonieră modestă,
ocupată în cea mai mare parte de un pat dublu, pe care lenjeria
mototolită arăta clar cum îşi petrecuse Nela dimineaţa.
88
_________________________________________________________________________
Femeia luase între timp de pe pat un cearşaf şi se

înfăşurase în el, deşi acum nu mai avea niciun rost să-şi
ascundă trupul.
- Cum ai putut? Angela repeta întrebarea.
- Dragă, aveam nevoie de un bărbat. Sunt tânără şi
fierbinte. L-am găsit disponibil şi l-am luat! Asta-i tot... Niciun
fel de jenă sau regret, nicio scuză, niciun dram de simpatie
pentru victimă.
- Şi prietenia noastră n-a contat deloc, nu te-ai gândit
măcar o clipă...
- Iubirea lui Dănuţ pentru mine e mai veche şi mai
importantă decât orice! Făcu o pauză lungă pe care Angela nu
o întrerupsese.
- Era mai bine dacă ţi-l lua alta? O ştii pe doctoriţa
Nichita, e moartă după el, ar da orice să-l ştie în patul ei... Şi
apoi, adăuga ea văzând lipsa de reacţie a Angelei, mai renunţă
şi tu la moftul ăsta cu prietenia, nu se mai poartă, iar eu m-am
cam plictisit să te tot ţin de mână... Nela, m-a supărat Dănuţ,
Nela, Vlăduţ are colici, Nela, ce zici de rochia asta... O
măimuţărea pe Angela, înclinând capul în stânga sau în dreapta
şi dădea ochii peste cap în timp ce o imita.
- Şi ca să nu mai pleci de aici până nu capeţi şi ultima
informaţie, află că Silvia e copilul lui. Acum că ştii care-i
situaţia, fă ce vrei, noi vom face la fel! Deschise uşa, postându-
se lângă cantul din stânga, invitând-o, din ochi, să iasă.
Sarcasmul ultimelor vorbe o izbi pe Angela aproape
fizic. Se simţea zdrobită, cu sufletul ţăndări. Parcă şi coloana i
se curbase deodată sub avalanşa cuvintelor. Coborî scările de
parcă ar fi fost sub anestezie şi nu dădu nicio importanţă femeii
de la parter care o aştepta îngrijorată.
A hoinărit toată ziua prin oraş. Dacă cineva ar fi
întrebat-o pe unde a umblat, n-ar fi ştiut să răspundă. Pe retină
89
_________________________________________________________________________
avea permanent două imagini: Dănuţ în cămaşa lila şi Nela în

bikini.
A ajuns acasă când era deja întuneric şi abia când a vrut
să descuie uşa, a constatat că nu mai are poşeta. Nu-şi amintea
când o avusese ultima dată în mână. S-a ghemuit ca un căţel pe
preşul de la intrare şi a rămas cu capul pe genunchi, cu mintea
golită.
Într-un târziu, l-a auzit pe Dănuţ vorbind la telefon şi
mişcându-se pe holul apartamentului. Când uşa s-a deschis, s-a
ridicat şi ea în picioare, a intrat în casă, apoi s-a încuiat în
camera copilului, surdă la ciocănituri şi la rugăminţile lui
Dănuţ. Pentru ea totul se încheiase, Dănuţ murise în inima ei în
dimineaţa aceea.
Un an întreg cât a durat procesul de divorţ, nu i-a
adresat nici măcar un cuvânt, de parcă ar fi fost mută, surdă şi
oarbă. S-a luptat pentru custodia copilului, pe care a obţinut-o
în cele din urmă. Tot ei i s-a acordat şi locuinţa.
Nici la spital n-a mai rămas. Şi-a găsit un nou loc de
muncă, într-un laborator particular, unde era mult mai bine
plătită. Viaţa începea să fie mai blândă cu ea. Vlăduţ avea o
nouă bonă, pe care o iubea şi de care se ataşa tot mai mult.
Despărţirea de Dănuţ nu mai avea nimic dureros. Şocul o
doborâse atunci, la început. Multe zile fusese ca o legumă,
pierduse orice interes pentru viaţă şi, dacă n-ar fi fost Vlăduţ,
cine ştie ce s-ar fi întâmplat. Slăbise mult, încât a trebuie să
schimbe întreaga garderobă. A găsit puterea să se ridice şi să
meargă mai departe. Renăscuse din propria cenuşă, se
reinventase singură, din iubire pentru copil. Greu îi era când
copilul o întreba cu voce scăldată în lacrimi: „Unde e tati?
Când mai vine pe la noi?” Atunci îl lua în braţe şi-l legăna
mângâindu-l ca pe un bebeluş. Stabilise cu Dănuţ un program
de vizite, dar uneori bărbatul promitea că vine şi nu se ţinea de
cuvânt.
90
_________________________________________________________________________
- Uite, îi dau eu telefon şi poate că vinerea asta te ia tati

la el. Vrei? Te joci şi cu Silvia, iar Nela o să va facă ceva bun
de tot! Copilul dădea din cap şi o privea cu ochi gânditori.
„Oare ce înţelege el din toată situaţia asta?!” Niciodată n-a
spus Angela vreo vorbă urâtă la adresa celor doi. Nu voia să-l
îndepărteze pe copil de tată. Dar nici nu-l întrebase vreodată ce
face când se duce în vizită sau ce se discută în casa aceea.
Adesea, observa o umbră pe chipul ui Vlăduţ, mai ales când se
întorcea de la ei, de parcă ar fi înţeles durerea mamei.
Într-o zi l-a găsit adâncit în albumul familiei concentrat
asupra unei fotografii de la botezul lui. Parcă trecuseră zeci de
ani de atunci. Păstrase pozele în album pentru că Dănuţ făcuse
parte din viaţa ei, iar copilul trebuia să ştie că aparţine unei
familii, dezbinată, e drept, dar asta era familia lui, cu bune şi
cu rele. Când şi-a dat seama că mama îl observă, Vlăduţ a
închis cu grijă albumul, a privit-o cu un soi de reţinere dublată
de jenă, de parcă şi-ar fi dat seama că fapta sa n-avea cum să
fie pe placul mamei. L-a luat în braţe, l-a mângâiat uşor pe
creştetul bălan, înţelegând, la rândul ei, cât de greu îi este
copilului să priceapă situaţia. Atunci a întrebat-o cu glas
tremurat: „Tati a plecat de la noi pentru că am fost eu rău, când
n-am mâncat legumele şi când am rupt urechile iepuraşului?”
- Scumpule, tu nu eşti rău şi tati nu este supărat pe tine.
Se întâmplă ca oamenii mari să se despartă uneori, dar nu
copiii sunt vinovaţi! Să ţii minte asta! Tati te iubeşte la fel ca
mine...
Se simţea vinovată că nu poate linişti sufletul copilului,
singura victimă a despărţirii ei de Dănuţ. Oare vor găsi ei o
cale să-l facă să priceapă că n-are nicio vină?!
91
_________________________________________________________________________
Bufniţa

G hemuită cum stătea pe ultima treaptă a bisericii,

femeia nu putea inspira decât milă celor care ieşeau mulţumiţi
că aprinseseră o lumină cerând Domnului sănătate şi ajutor.
Rareori, în graba lor spre treburi mai importante, oamenii
băgau mâna în buzunar după mărunţişul rămas de la lumânări.
Lăsau să cadă în palma destul de murdară bănuţi zornăitori, şi,
scuturându-se instinctiv, dispăreau din raza ei vizuală. Unii
erau totuşi fulgeraţi de gândul meschinei sume la care
renunţaseră; puteau să dea mai mult, şi chiar ar fi făcut-o, dar
niciodată nu se vedea în mâna femeii vreo hârtie mai mare de
un leu. Nu dădeau, gândindu-se la banul nemuncit sau la ce ar
fi putut face femeia cu ei. Se simţeau mulţumiţi: acolo, în faţa
lui Dumnezeu, renunţaseră la ceva din avutul lor şi astfel mai
fuseseră iertaţi de câteva păcate. Auziseră asta de nenumărate
ori din gura preotului: dai aici, pe pământ, primeşti, însutit pe
lumea ailaltă, şi fiecare era mulţumit de actul său de caritate.
Femeia nu reacţiona însă la obolul oamenilor. Doar
mâna aceea murdară, ţeapănă parcă, stabilea legătura cu restul
lumii. Nimeni n-o auzise murmurând măcar câteva cuvinte,
care ar fi măgulit orgoliul celor care-şi aruncau ochii şi banii
asupra ei. De aceea unii încetaseră s-o mai miluiască, revoltaţi
şi jigniţi de mândria ei. Gestul lor generos trebuia neapărat
răsplătit cu o umilinţă exprimată şi în cuvinte! Acel
“bogdaproste” este aşteptat de oricine dăruieşte ceva, aşa că
acum o ocoleau şi o priveau uneori cu dispreţ. Câştigul era din
92
_________________________________________________________________________
ce în ce mai mic, dar continua să rămână pe scara bisericii

până la sfârşitul slujbei, când ajungea şi preotul în dreptul ei, îi
arunca o privire scurtă, ca şi cum i-ar fi zis: “n-ai plecat încă?”,
apoi îşi strecura mâna în buzunarele anteriului, de unde scotea
câte o hârtie mototolită şi i-o punea în palmă. Preotul nu se uita
niciodată la valoarea hârtiei, uneori era verde, alteori vineţie
sau roşcată, pentru el n-avea nici o importanţă, dădea şi atât.
Femeia închidea uşor hârtia în pumn, fără să-i adreseze vreun
cuvânt. Dascălul însă se înfuria de fiecare dată, se repezea la
ea, înjurând-o urât şi împingând-o de pe scară. Femeia nu se
apăra, îşi păstra cu greu echilibrul, apoi, lăsând şi mai mult
capul în jos, apuca o sacoşă peticită de pânză, în care se
adunau pomenile primite, şi se strecura ca o umbră tăcută pe
lângă gardul bisericii, pierzându-se pe străduţele lăturalnice.
Nimeni nu ştia de unde vine femeia asta care nu deschisese
niciodată gura.
Mai erau câţiva cerşetori ce-şi făceau veacul în preajma
bisericii. Toţi ascultau de Vasile, un ţigan ciung de-o mână, cu
o privire vicleană şi tăioasă, cu care urmărea lacom pe orice
creştin care intră sau iese din biserică. Rareori se întâmpla să
fie ignorat de cineva, prea era fermă privirea lui, prevestitoare
de necazuri, dacă nu aici, la uşa bisericii, oriunde în altă parte.
Este el fără o mână, dar cu cealaltă..., o mai fi având şi
ajutoare, poate copii, poate neamuri... şi oamenii aveau grijă să
nu treacă pe lângă el cu mâna goală. Bărbatul se uita la banii
lăsaţi în palmă, îi număra rapid şi mormăia un „mulţumesc”,
niciodată un „bogdaproste”. Un „mulţumesc” anemic, abia
auzit, în funcţie de sumă. Alte ori mârâia o propoziţie, pe care
oamenii nu o înţelegeau, şi bine făceau, căci nu le-ar fi plăcut
deloc. Ceilalţi cerşetori, care ştiau ce spune, râdeau de fiecare
dată când îl auzeau spunând: „Să mori în lanţ!” Ce-o fi vrut el
să spună cu asta era treaba lui, nu le explicase decât o singură
93
_________________________________________________________________________
dată, la începuturi, când unul dintre ei se speriase de vorbele

auzite. Sigur pe sine, el spusese:
- Măi, noi trăim din ce ne dau ei. Ăştia au, dar sunt
zgârciţi şi nu le pasă că noi n-avem. Nu-i putem obliga să ne
dea, dar măcar să-i facem din vorbe! Aveţi grijă însă, puteţi să
le spuneţi ce vreţi, să-i blestemaţi, dar să nu vă înţeleagă, să nu
vă audă! Vărsaţi-vă focul pe ei, dar, repet, cu grijă! Eu mă fac
că n-aud. Să nu-mi cereţi să vă iau apărarea, că-mi stricaţi
ploile... Cui nu-i place, valea, şi aşa suntem prea mulţi!
Într-adevăr, se cam înmulţiseră de când venise şi
femeia, şi oamenii se întrebau dacă rămăsese cu voia
dascălului. Când Vasile a văzut-o prima dată, s-a simţit dator
să-şi apere locul. Femeia părea să aibă în jur de cincizeci de
ani, dar nimeni nu era sigur de asta, căci stătea mereu cu capul
plecat înainte, cu o basma spălăcită care-i acoperea în
întregime părul, basma pe care în răstimpuri şi-o trăgea peste
ochi, de parcă n-ar fi vrut să arate lumii nimic din fiinţa ei.
Pielea, câtă se vedea, era destul de netedă, însă dâre negre
păreau şanţuri ce-i brăzdau obrazul. Gura avea colţuri căzute
amar, de multă vreme buzele ei vineţii nu se mai ridicaseră
într-un zâmbet. Nasul era subţire şi lung, aducând totuşi cu
ciocul unei bufniţe. Aşa au şi numit-o cerşetorii când au văzut-
o în hainele ei cenuşii în faţa bisericii.
- Uite şi bufniţa! a exclamat atunci Vasile, după care a
înjurat cu o voce înfundată.
- Tu ce vrei? s-a proţăpit el în faţa femeii. Dacă n-ai
treabă, valea! Aici nu mai încape nimeni, să-ţi fie clar! Şi cu o
privire tăioasă o ţintui pe femeia care nu scosese niciun sunet,
dar apoi se aşezase pe prima treaptă a scării strângându-şi
poalele fustei în jurul picioarelor. Vasile a observat atunci că
are oase lungi, bine conturate în ciorapii groşi şi răriţi deasupra
cizmuliţelor scorojite de atâta purtat.
94
_________________________________________________________________________
În ciuda privirilor aprinse pe care i le arunca Vasile din

când în când, femeia nu-şi părăsea locul decât după terminarea
slujbei, deşi dascălul ieşise din biserică, de câteva ori, nervos,
împrăştiindu-i cu vorbe urâte. Cerşetorii se prefăcuseră că se
îndepărtează, dar reveniră la locurile lor, aruncând priviri
furioase spre uşă.
- Din cauza ta ne alungă, nu înţelegi? Femeia nu păru
să-l fi auzit pe Vasile, care dădea nervos din mână.
- După ce că arăţi ca o bufniţă mai eşti şi surdă! Da’ nu,
eşti mută, femeie! Uite, dom’ne, cu cine trebuie să împărţim
bucata de pâine, mai adăugase el, privindu-i complice pe
ceilalţi trei cerşetori. Ei chicoteau fericiţi că ţiganul îşi găsise
alt cal de bătaie.
De fapt, şi câştigul era mai mic. Apoi nu uitau că la
sfârşit de lună aveau de dat o parte dascălului, şi suma era
frumuşică! Într-o vreme, înainte de a veni puştiul, încercaseră
să-şi micşoreze datoria, însă dascălul ştia cât câştigă fiecare,
ţinea evidenţa sărbătorilor, a înmormântărilor, aşa că nu se lăsa
înşelat de miorlăiala lor, cui nu-i convenea n-avea decât, erau
destui doritori de un loc bun. Vasile, pe care dascălul îl pusese
şef peste ei, se jura că văzuse cu ochii lui un carneţel cu lista
cerşetorilor care aşteptau să se elibereze aici un loc. Oamenii îl
credeau şi nu mai crâcneau la sfârşit de lună când făceau plata.
Dar în ziua aceea dascălul era tare cătrănit. Una-două,
ieşea din biserică şi-i alunga, o îmbrâncise de câteva ori pe
femeie, se pare că avea cu ea ce avea. După slujbă i-a chemat
în birou pe toţi să-şi plătească datoria. Când a venit rândul
puştiului, acesta i-a întins o punga de plastic prin care se
vedeau monedele adunate de el. Nu apucase să schimbe
mărunţişul. Dascălul s-a uitat la pungă, apoi la băiat, apoi
iarăşi la pungă şi în clipa următoare, palma sa grasă şi grea izbi
din plin atât de cumplit, încât copilul zbură câţiva paşi înapoi,
lovind cu tâmpla colţul biroului. Se prelinse moale pe
95
_________________________________________________________________________
duşumea. Dascălul apucă punga de plastic şi o deşertă asupra

copilandrului, apoi izbi de câteva ori cu gheata în coastele
slabe şi deşirate. Nu se auzea decât bufnitura înfundată a
trupului lovit. Ceilalţi încremeniră, neştiind ce să facă. Vasile
fu primul care spuse cu o voce stinsă:
- Lăsaţi-1 dom' Dumitru, n-o să se mai repete, o să am
eu grijă de asta. Dascălul mai izbi o dată în trupul acela deşirat,
apoi se îndreptă spre dulapul în care ţinea vinul de
împărtăşanie. Duse o sticlă la gură şi trase cu sete câteva gâturi
bune.
- Sunt eu prea bun cu voi, la alte biserici...Puse sticla
înapoi, închise dulapul şi-şi trase un scaun pe care se aşeză
gâfâind. Nu-i trecuse încă supărarea. Nu stătu decât câteva
clipe, se duse iarăşi la dulap, apucă o sticlă la întâmplare, din
care sorbi lung de câteva ori, apoi i-o întinse, nehotărât, lui
Vasile spunând:
- Na-vă şi vouă nişte vin, ca să vedeţi cât suflet am eu
în mine! Dacă n-aş fi eu, voi.... Cei trei cerşetori priviră lacom
sticla, fiecare gândind cam cât are de băut.
Puştiul rămase lungit pe podea, fără să dea semne de
viaţă. După ce sticla trecu de la Vasile la alt cerşetor, ciungul
aruncă o privire spre cel căzut. Era un orfan fugit în lume, sătul
de bătăile primite. Acasă bătaie, la cămin bătaie, de la
educatori pumni, de la pedagog pumni şi palme, de la colegi...
Asta nu mai era viaţă, aşa-i spusese când se aciuase pe lângă
biserică. El pusese o vorbă bună pe lângă dascăl, să-l lase
acolo, copiii stârnesc mai tare mila credincioşilor, care dau mai
mult, deci şi câştigul dascălului e mai mare.
După un timp, cei patru bărbaţi sfârşiră de băut şi a
doua sticlă şi puştiul tot nu se ridicase încă de jos. Acum
priveau nedumeriţi la ce se întâmplă cu el de nu mişcă. Nimeni
nu moare din câteva lovituri! Şi ce, meritase bătaia, dom’
Dumitru era chiar de treabă, fără el n-ar mai sta ei aşa de
96
_________________________________________________________________________
liniştiţi. Doar el aranja cu poliţia şi-i anunţa când se fac razii, el

îi ascundea în clopotniţă când veneau mascaţii... zău, ce s-ar
face fără el?! Şi ăsta micu’, ce l-o fi apucat, doar ştia ce datorie
are faţă de dascăl, ce dracu’, nu s-a gândit chiar deloc?! Ei, dar
lasă, n-are el nimic, e tânăr, un copil încă... Şi copiii sunt
puternici, doar nu-i prima bătaie pe care-o ia?! Şi n-a avut nici
pe dracu’ până acum. Dar acum?! Oare de ce nu mai mişcă? Şi
de ce-i aşa alb la faţă?
Gânduri - gânduri treceau prin mintea lor, dar nici unul
nu îndrăznea să se apropie de băiat. Îl priveau din când în când,
aşteptând să se ridice şi să spună că gata, n-are nimic, i-a
trecut. Primul care se mişcă fu dascălul. Scuipă scurt înspre
băiat, apoi întrebă mohorât:
- Ce-i cu ăsta, mă? De ce mama dracu’ nu mişcă? că
doar nu l-am omorât, aţi văzut că nu i-am făcut nimic... Apoi,
după o clipă adăugă:
- Spune tu, Vasile, dau eu tare? Că şi în tine am dat,
spune tu dacă te-a durut? Privirea dascălului începea să fie
rugătoare, iar vocea părea că se înmoaie.
- Ştiu eu, dom’ Dumitru, ştiu eu ce să spun?... în mine
n-aţi dat niciodată prea tare, doar cât să nu uit cine-i stăpânul...
dar el? Nu-i decât un copil... Se apleacă deasupra copilului
căutându-i inima. Ascultă îndelung, apoi ridică ochii privindu-
1 ţintă pe dascăl.
- Parcă-parcă se aude inima, dar slab de tot, abia o
părere. Da nu bate tot timpul, bate, stă, bate, stă...adăugă
privind îngrijorat spre ceilalţi cerşetori care nu se mişcaseră
din loc. Dascălul apucă furios sticla şi n-o lăsă de la gură până
când nu se scurse şi ultima picătură.
- Fire-ar a dracu' de viaţă... Prost sunt eu că m-am
încurcat cu de-alde voi, nenorociţilor!
- Ce facem, dom’ Dumitru, dacă moare?!
97
_________________________________________________________________________
- Ce să facem? îl scoateţi frumuşel afară şi-l puneţi pe-

o bancă în părculeţ, n-avem ce să-i facem altceva. Treaba lui
mai departe, mai spuse el clătinându-se pe picioarele groase ca
doi butuci.
- N-ar fi mai bine să...
- N-ar fi bine nimic, faci cum ţi-am spus, că altfel chem
poliţia şi vă torn! Voi l-aţi lovit să-i luaţi banii... Hai, că n-am
timp de stat, mai am şi altceva pe ziua de azi! Şi gura! Ce-a
fost a fost, rămâne aici, dacă nu vi s-a urât cumva cu binele! N-
are nimic, şi dac-o avea, cui ce-i pasă, un cerşetor mai puţin!
N-are pe nimeni şi dac-o avea, am şi eu oamenii mei, nu mă
lasă ei pe mine!
Dascălul prinsese curaj, îi dispăruse frica ce-1 stăpânise
până atunci şi din privirea devenită ameninţătoare, cerşetorii
înţelegeau acum că nu au altceva de făcut decât să se supună.
Vasile ieşi furişat pe uşa bisericii. Înserase şi strada era
pustie. Făcu semn celorlalţi doi cerşetori cărau băiatul ţinându-
1 de mâini şi de picioare. Îl sprijiniră de zid, apoi îl proptiră
între ei, ca şi când ar fi fost beat, şi cu greu se îndreptară spre
părculeţ. Picioarele copilului se târâiau pe asfalt şi nimeni nu
băgă de seamă când un adidas găurit şi fără şiret rămase în
urmă, privind cu botul rânjit după stăpânul său.
În părculeţ erau vreo trei bănci, din care rămăseseră
doar suporţii. Aruncând priviri piezişe în jur, cei doi îl
rezemară pe băiat de un picior de piatră, grăbindu-se să dispară
mai repede în noaptea ce se lăsa. Se adunară în baraca lui
Vasile şi până la ziuă îşi făcură de lucru cu sticle cumpărate de
la o băcănie din apropiere.
Pe seară, în faţa bisericii nu era decât femeia, care în
sinea ei se mira că-i singură, mai ales că sărbătoarea aducea
numeroşi credincioşi la slujbă. O mai mira şi altceva: din ce în
ce mai des ieşea în uşa bisericii dascălul, tras la faţă şi
îngrijorat, parcă aştepta pe cineva care nu mai apărea. Şi mai
98
_________________________________________________________________________
era ceva: pentru prima dată de când venise ea aici la biserică,

dascălul nu-i aruncase nici o vorbă urâtă, nici măcar nu se
uitase la ea.
Se miră încă o dată, întrebându-se ce-o fi cu ceilalţi. Nu
venise nici copilul acela, singurul care n-o supărase niciodată,
încât şi ea ajunsese să-l privească oarecum mai binevoitoare.
Băiatul chiar o saluta, dar numai când Vasile nu era atent, căci
le spusese clar că n-are nimeni ce discuta cu „bufniţa”.
Când slujba se sfârşi, se pregăti şi ea să plece. Tocmai
atunci se arătă şi dascălul, pregătit să încuie uşa bisericii. Când
trecu pe lângă ea, îi strecură printre dinţi:
- Fire-ai a dracu’ de babă. îţi rup oasele dacă te mai văd
pe- acilea! Nu vrei să pricepi?!
Femeia nu-i dădu nici o importanţă, îl lăsă să treacă,
apoi îşi luă sacoşa peticită, grea de atâţia colaci primiţi pomană
şi târându-şi anevoie picioarele, o luă spre părculeţ. Zări de
departe un grup de copii strânşi în jurul unei bănci. Se apropie
precaută de ei şi atunci îl zări pe micul cerşetor. Unul din copii
îl lovea uşor cu adidasul în piciorul desculţ şi râdea amuzat. Se
repezi ţipând la ei, copiii se speriară de atacul neaşteptat şi se
împrăştiară care încotro. Se aplecă şi puse mâna pe gâtul
băiatului. Vena zvâcnea abia simţit. Se uită disperată în jur,
căutând un ajutor, copilul trebuia văzut de un doctor. Dar
parcul se pustiise o dată cu plecarea copiilor. Azvârli din mână
sacoşa grea şi aproape în fugă ieşi pe stradă, mai - mai să fie
izbită de un taxi oprit în scrâşnete de frâne la câţiva centimetri
de ea. Şoferul ieşi furios din maşină, ţipând disperat:
- Eşti nebună, femeie! Dacă ţi s-a făcut de moarte,
găseşte-ţi pe altul! Aruncă-te sub tren că-i mai sigur! Se repezi
la ea, încercând s-o lovească. Dar femeia nu se clinti, îl privi
drept în ochi şi-i spuse hotărât:
- Ajută-mă! Moare un copil!
99
_________________________________________________________________________
- Şi ce-mi spui mie ! Să moară! ce, l-am făcut eu?! Era

să mă omori tu pe mine, sau să mă bagi nevinovat în puşcărie!
hai, cară-te până...
Femeia spuse încă o dată, şi mai apăsat:
- Ajută-mă! Nu înţelegi că moare un copil?
Apoi adăugă cu glas de durere:
- Ai copii? ţi-a murit vreunul? Ştii cât doare?!
Bărbatul scutură energic din cap, ca şi cum nici să se
gândească la aşa ceva n-ar fi vrut. Apoi înjură urât, totuşi
întrebă cu voce surdă:
- Ce vrei de la mine?
- În parc moare un copil!
- Unde moare? Cheamă, femeie, salvarea, că doar de
aia-i salvare! De ce moare? vru să ştie el.
La atâtea întrebări, femeia nu spuse decât atât:
- Hai! Şi o porni spre părculeţ. Bărbatul o urmă în
ciuda voinţei lui. Luă băiatul în braţe, se suiră în maşină şi se
opriră la camera de gardă a spitalului. Aici, o asistentă drăguţă
şi zâmbitoare le făcu semn să pună copilul pe pat, apoi se
apropie de el, însă strâmbă imediat din nasul ei cârn. Copilul
mirosea urât.
- Cheamă doctorul! Nu vezi că e mai mult mort decât
viu?! spuse femeia, care înţelesese imediat de ce de pe faţa
asistentei se ştersese zâmbetul.
- Numele bolnavului! ceru ea cu voce scorţoasă.
- Fată, copilul moare şi tu întrebi de nume?!
- Vă rog, eu nu sunt fată...
- Mă rog, ce-i fi, nu mă interesează. Să ştii că ajung
până la Dumnezeu, dacă nu vine cineva acum imediat, să-l
vadă.
Asistenta ridică alene receptorul, formă un număr şi,
după câteva momente lungi de aşteptare, când i se răspunse,
spuse plictisită:
100
_________________________________________________________________________
- Avem un caz, vezi cine poate veni... Nu, dragă, nici

vorbă, un vagabond... Ei bine, miroase atât de urât... Vorbele îi
îngheţară pe buze, căci femeia aceea ciudată, care venise cu
vagabondul, se repezi la ea smulgându-i receptorul şi ţipând:
- Să vină mai repede cineva! Moare şi vouă vă
miroase?!
Asistenta rămase nemişcată. Nu ştia ce să facă, s-ar fi
ridicat să strige după ajutor, dar privirea arzătoare a femeii era
atât de hotărâtă, încât nu îndrăzni să facă absolut nimic.
Răsuflă uşurată abia când o văzu apropiindu-se de băiat şi
mângâindu-i părul năclăit. În clipa următaore uşa camerei de
gardă se deschise şi intră o doctoriţă greoaie, cu stetoscopul
agăţat de gât.
- Ce-i scandalul acesta aici? Şi cum îşi permiţi
dumneata să ţipi într-un spital? Se uită urât la femeia îmbrăcată
în haine cenuşii, apoi o măsură cu o privire curioasă şi spuse
cu o voce profesională:
- Numele bolnavului?
- Nu-1 ştiu!
- Cum adică? Veniţi aici, ameninţaţi, urlaţi, aveţi
pretenţii şi nu ştiţi numele?!
Abia respira de indignată, dar şi de efortul făcut spre a
ajunge în acest cabinet. Deodată, înălţă nasul adulmecând:
- Şi ce dracu’ miroase aşa? Deschide, dragă, fereastra,
că murim aici. Vin la doctor şi nici măcar nu se spală înainte!
Fire-ar să fie de meserie, că ai de-a face cu toţi..., nu se putu
abţine. De ce miroase aşa? întrebă din ce în ce mai aţâţată.
- Pentru că este un cerşetor, pentru că n-are pe nimeni
să se lupte pentru viaţa lui şi pentru că nu vă ocupaţi de el nici
măcar acum, când vedeţi bine că moare! Vocea femeii se
revărsă aproape cu ură asupra celor două halate albe.
- Eu vi-l las aici! Ieşi pe uşă fără să le mai spună
altceva. Asistenta, revenindu-şi cu greu din mirare, sări de la
101
_________________________________________________________________________
birou, deschise furtunos uşa şi privi pe hol, dar femeia

dispăruse. Doctoriţa se apropie de bolnav, dar nu avu altceva
de făcut decât să constate decesul unui pacient fără nume şi
fără adresă. Chemă pe cei de la morga spitalului să ridice
cadavrul, iar în fişa de observaţie notă: „decedat din cauze
necunoscute”. De aici înainte nu mai era treaba ei. Se uită
grăbită la ceas. Mai avea doar o jumătate de oră de gardă, timp
suficient să-şi adune lucrurile şi să mai bea o cafea.
După ce brancardierii ridicară corpul neînsufleţit,
asistenta deschise larg fereastra, apoi îşi scoase din poşetă
spray-ul şi pulveriză de jur împrejurul încăperii, să împrăştie
mirosul acela de sărăcie şi de murdărie stătută, care-o făcuse să
strâmbe din nas. Garda ei abia începuse.
Peste două zile, în holul spitalului aproape că se ciocni
de femeia aceea obraznică, ce-i stricase ziua şi ei şi doamnei
doctor.
- Unde-1 găsesc pe băiat? întrebă ea fără nici o
introducere.
- La morgă, unde în altă parte! Se întoarse pe călcâie şi
se îndepărtă spre lift, dreaptă şi elegantă.
Femeia rămase descumpănită câteva momente, apoi
întrebă liftiera unde este morga spitalului şi, cu paşi obosiţi,
străbătu curtea uriaşă până la o uşă metalică ce închidea în
spatele ei atâtea ambalaje umane devenite nefolositoare. De la
un infirmier află că băiatului i se făcuse autopsia şi că moartea
se datorase invadării cu sânge a cutiei craniene. Şi, oricum,
chiar dacă n-ar fi murit, om n-ar mai fi fost niciodată.
- A venit cineva să se intereseze de el? întrebă ea cu o
voce tristă.
- Nu ştiu nimic, întrebaţi-1 pe şefu’. Dar dacă nu vine
nimeni să-l ceară, o să-l îngroape primăria, sau cine ştie, poate
or să facă studenţii disecţii pe el...
102
_________________________________________________________________________
A cincea zi a ridicat corpul de acolo, după care l-a dus

la capela cimitirului, unde preotul a citit slujba şi groparii l-au
băgat în pământ. N-a ştiut ce nume să scrie pe cruce şi a scris
doar atât: COPILUL
În ziua următoare femeia şi-a reluat locul pe scara
bisericii, părea mai tristă şi mai cenuşie ca de obicei, însă
înfrunta, cu aceeaşi tărie, privirile sticloase ale celor trei
cerşetori şi înjurăturile dascălului. Nu spuse nimănui despre
înmormântarea copilului. N-avea cui spune, dar în copilul
îngropat în urmă cu două zile îşi plânsese propriul fiu,
împuşcat în timpul revoluţiei şi îngropat undeva pe lângă
Otopeni, într-o groapă comună. Acum avea şi ea un mormânt
la care să aprindă o lumânare pentru cei duşi. Pentru prima
dată în ultimii cinci ani vorbise cu oamenii, dar ce fel de
oameni?!
103
_________________________________________________________________________
Nathalie, mon amour

D e câteva săptămâni nu avusesem nici o clipă de

linişte, nici măcar în weekend nu mă odihneam deloc. Eram
de-a dreptul epuizat din cauza proiectului la care lucram. Mă
înnebunea pur şi simplu. Somnul nu mai era somn, mintea
refuza să mă mai ajute, până mi-am spus: "Gata, frate, de-o
mai ţii aşa, dai în primire şi n-o să-ţi placă! "
Când, în sfârşit, directorul general ne-a mulţumit şi ne-a
felicitat pentru rezultat, mi-am luat o săptămână de recuperare,
hotărât să dorm neîntors toată perioada. În prima noapte am
dormit buştean, fără vise, fără să mă întorc măcar de pe o parte
pe alta. A doua zi m-am sculat însă la aceeaşi oră, relaxat şi
mulţumit. M-am învârtit totuşi năuc prin cameră neştiind ce să
fac şi cu ce să-mi umplu timpul. La televizor nu era cine ştie
ce. Am ascultat puţină muzică, dar parcă timpul se dilatase şi
atunci m-am hotărât: de mult nu mai fusesem în oraş la
băruleţul meu preferat, "Le Merle blanc", undeva pe malul
Senei, lângă Pont des Arts, aproape de Notre Dame.
Mă atrăgeau măsuţele scoase pe trotuar, sub coroanele
generoase ale teilor. Din când în când veneam aici şi mă
distram admirând spectacolul străzii. Lume pestriţă, limbi
amestecate, haine colorate şi multă, multă gălăgie. La orele de
vârf, claxoanele, sirenele poliţiei, zgomotul puternic al
motoarelor de motocicletă, vocile animate, totul se aduna într-
un spectacol plin de sunet şi culoare. Poate părea obositor
104
_________________________________________________________________________
pentru poliţistul ce asigură fluenţa circulaţiei, dar pentru

privitorul aşezat comod la umbră e o plăcere. Mie unul îmi
place, îmi ascute simţurile şi mă face mai receptiv la tot ce se
petrece în jur, ajungând chiar să reţin detalii, care altfel ar trece
neobservate în tumultul zilnic.
În ziua aceea nu doream decât să mă relaxez, să fac pur
şi simplu o baie de stradă, cum o numeam eu, ori de câte ori,
instalat la măsuţa mea preferată de pe trotuarul umbrit,
admiram spectacolul.
În ziua aceea am zărit-o prima dată. Coborâse din
maşina 72 în staţia de lângă bar, aşa că am putut s-o văd bine.
Mi-a reţinut atenţia silueta ei zveItă şi elegantă, nu atât prin
îmbrăcăminte, cât mai ales prin felul în care îşi înălţa capul şi
bărbia. Am urmărit-o cu privirea până când s-a făcut totuna cu
podul ce traversează Sena. S-a pierdut în mulţimea pestriţă şi o
undă de regret mi-a pătruns în suflet. Aş fi vrut să ştiu mai
multe despre femeia aceasta, care mă impresionase fără să-mi
dau prea bine seama de ce. În fond, mi-am zis, nu era decât o
anonimă pe care privirea a înregistrat-o şi o va uita curând, aşa
cum uiţi atâtea şi atâtea lucruri. Cu ea însă era altceva, ceva
nedefinit îmi stârnise curiozitatea. Nu figura ei, căci nu
observasem decât acea înălţare mândră a capului, nu
îmbrăcămintea ei elegantă, poate prea elegantă pentru
dimineaţă. Cred că ştiu ce, nu era locul ei acolo, pe podul acela
cenuşiu, măturat de vântul subţire de mai şi nici printre
claxoanele înnebunite ale ambuteiajului, pe care câţiva poliţişti
nu reuşeau să-l ţină sub control.
Tare aş fi vrut să mai văd încă o dată silueta aceea atât
de insolită. Şi atunci m-a trăsnit un gând: dacă femeia a
coborât în staţie, înseamnă că e din zonă sau măcar are treburi
pe aici. Şi ca un adevărat detectiv, înarmat cu răbdare, căci
timp aveam suficient, am hotărât s-o aştept. A doua zi de
dimineaţă m-am instalat la o măsuţă şi Charles, chelnerul meu
105
_________________________________________________________________________
preferat, mi-a adus obişnuita porţie de Chivas Royal şi cafeaua

fără zahăr.
I-am achitat imediat consumaţia, gândindu-mă că voi fi nevoit
să plec în grabă dacă femeia ar fi apărut în zonă. Mă făcuse să
sper chiar mersul ei fără grabă, deşi necunoscuta putea fi
oriunde în Paris, în oraşul acesta imens care revarsă zilnic pe
străzi milioane de oameni, ca dintr-un pântec uriaş.
A treia zi am început să mă plictisesc, înţelesesem că
aştept o himeră. Şi atunci a apărut ea, aceeaşi siluetă elegantă,
după care bărbaţii din preajmă întorceau curioşi capul. Am
aruncat pe măsuţă o hârtie mototolită de 10 euro şi m-am
ridicat grăbit, cu haina băgată doar pe-o mânecă şi cu fularul
de mătase în mână. M-am avântat în stradă, fără să observ
culoarea semaforului. M-am oprit în ultima clipă în botul unui
BMW, ce scrâşni din frâne. Urmă imediat o altă bufnitură,
provocată de oprirea prea bruscă a maşinii ce rula în spatele
BMW-ului. În clipa următoare, bulevardul era blocat, iar eu
stăteam ca prostul, în mijlocul lui cu ochii ţintă la silueta ce se
îndepărta din ce în ce, străină de tot ce se întâmplă în spatele
ei.
Am fost imediat încadrat de doi poliţişti, care au
încercat să mă chestioneze, apoi unul din ei a chemat o
ambulanţă, în ciuda protestelor mele şi ale şoferului de pe
BMW, care se jura că nu fusesem atins. Eu unul aş fi preferat
să fiu lăsat în pace, să-mi văd de treburile mele, dar n-am avut
încotro. Medicul de pe ambulanţă m-a invitat să mă întind pe
brancardă, mi-a luat tensiunea, mi-a pipăit oasele, mi-a băgat o
luminiţă în ochi după ce i-am privit atent degetul fluturat în
faţă, apoi, a completat un formular. A durat destul de mult
până am semnat şi eu formularul de constatare, pe care l-a
înmânat unuia dintre poliţişti. Acesta l-a citit cu atenţie apoi m-
a felicitat că am scăpat teafăr din accident, după care m-a
amendat cu 50 de euro pentru traversare neregulamentară.
106
_________________________________________________________________________
Dacă aş fi fost în ţară, poate că m-aş fi ţigănit cu el, aş fi

încercat să-şi schimbe hotărârea, dar în Franţa legile
funcţionează altfel. Fără o vorbă, am luat procesul verbal, am
achitat pe loc amenda şi m-am întors în micuţul bar foarte
amărât, căci nici urmă de femeia misterioasă.
Seara am fost invitat la un prieten, băiat bun, care, la
rândul său, avea o gaşcă de prieteni, oameni veseli şi de viaţă
cu care mă potriveam de minune. Ziua munceam ca roboţii,
însă, când eram liberi, ne adunam la Roger şi-o puneam de-o
petrecere, fără prietene, fără neveste, doar muzică, băutură şi
dans, pentru care aduceam două - trei fete culese din Place
Pigalle, fete ce ştiau să se distreze.
În seara respectivă am ajuns la Roger destul de târziu.
Atmosfera era deja încinsă, îl sărbătoream pe Allan,
sărbătoream ieşirea din burlăcie. Erau cu toţii în fierbere,
pentru că nu sosise cadoul. Nu ştiu ce cadou mai putea sosi şi
cum, la ora aceea târzie. Am băut grăbit două pahare de
şampanie, unul după altul, să-i ajung din urmă, dar şi să-mi
treacă supărarea de dimineaţă. O căldură plăcută mi se strecura
prin tot corpul şi obrajii mei, destul de palizi de la natură,
căpătară culoarea roşiilor bine coapte.
M-am răsturnat într-un fotoliu de lângă tonomatul ce
derula o melodie la modă, un blues languros, ce mă făcea
aproape să visez. Se simţea în aer o undă melancolică, dar
băieţii, în elanul lor bahic, n-o gustară prea multă vreme. Chiar
Roger, gazda noastră, s-a postat în faţa aparatului spunând
apăsat:
- Ce-i asta? înmormântare, parastas ? Ne distrăm sau
plângem ca nişte cucoane nefericite?! Cu toţii am început a
protesta vehement. Chiar eu m-am trezit urlând din toate
puterile că muzica ne strică dispoziţia.
- Să vină ceva vesel! am strigat eu în aplauzele
celorlalţi. Aproape imediat s-a auzit soneria. O clipă a fost
107
_________________________________________________________________________
linişte, apoi a început o agitaţie de nedescris: bătăi din palme,

tropăieli, fluierături, râsete înfundate. Roger ne-a cerut să
aşezăm scaunele şi fotoliile în cerc, lăsând între ele un spaţiu
destul de larg, atât cât permitea încăperea, apoi a deschis uşa.
Zâmbetele complice aruncate de la unul la altul, apoi privirile
furişate spre Allan, sărbătoritul, m-au convins că sosise cadoul.
N-am privit de la început spre uşă, altceva îmi atrăsese atenţia:
expresia de pe faţa lui. Probabil că ştia despre ce cadou era
vorba, însă avea de jucat un rol. Eu am observat că francezii se
manifestă altfel decât noi când primesc ceva. Le place sau nu
le place, ştiu sau nu ştiu despre ce e vorba, trebuie să mimeze
surpriza, bucuria, mulţumirea sufletească. Asta făcea AlIan
acum. Am privit spre uşă doar când aplauzele şi fluierăturile
păreau că atinseseră cota maximă a decibelilor. N-o să vă vină
să credeţi, dar în clipa următoare m-am prins straşnic de
braţele fotoliului, convins că şampania sau imponderabilitatea
îşi făcea de cap. În uşă, în poză studiată cu atenţie, nimeni alta
decât femeia pe care nu mai speram s-o mai întâlnesc vreodată,
chiar ea. Frumoasă, elegantă, afişând pe buzele puternic
fardate, un zâmbet rece, uşor obosit. În lumina palidă a holului,
ochii ei cenuşii abia se zăreau, ascunşi în spatele genelor bogat
arcuite, iar părul ruginiu, de culoarea frunzelor moarte de
castan, sporea culoarea splendidă a obrajilor. Înclină graţios
din cap, în semn de salut către adunarea entuziastă, apoi cu o
voce catifelată întreabă:
- Cine-i sărbătoritul? După ce îl reperă între ceilalţi
bărbaţi din încăpere, îi spuse pisicos:
- Eu sunt cadoul! Allan se îndreptă spre femeie şi, în
culmea încântării, o cuprinse cu braţul de talia subţire şi o
conduse până în mijlocul camerei. O săgeată îmi străpunse, o
clipă, inima. Nu care cumva nătărăului îi dăduse prin minte că-
şi va petrece noaptea cu ea? Mă veţi întreba de unde gelozia
asta?! O văzusem foarte puţin, ea nici nu ştia de existenţa mea,
108
_________________________________________________________________________
nimic nu mă îndreptăţea, deci, să sper la mai mult, şi totuşi ...

O priveam fascinat, iat-o, singură între zece bărbaţi. Simţeam,
aproape fizic, dorinţa lor de a o atinge, dar, în acelaşi timp,
simţeam şi răceala de gheaţă răzbătând de sub zâmbetul ei
politicos. Apoi, cu o voce catifelată şi egală întrebă:
- Unde mă pot retrage, ca să-mi schimb ţinuta?
Roger o conduse într-un dormitor aflat undeva pe hol,
în timp ce băieţii îl întrebau pe Allan dacă-i mulţumit de
cadoul lor. Nu mai avu timp să răspundă, lumina din salon se
stinse şi de pe holul acum puternic luminat apăru ea. Avea,
într-adevăr, un mers de regină, ba nu, de felină, aş spune eu.
Rece, calculat, fierbinte şi incitant. Avea clasă! Priveliştea ei
ne ului, lăsându-ne cu gura căscată. Părul arămiu strălucea
revărsat dintr-o cască neagră, asemeni unui panaş fluturând de
aerul condiţionat sau de răsuflarea noastră gâfâită. Cizme
negre lucioase, mai sus de genunchi, mantia de culoare părului,
lungă până la pământ, ascundeau restul trupului. Tocurile erau
exagerat de înalte şi de ascuţite, încât părea că devenise mult
mai înaltă, atingea parcă lustra, iar noi o priveam de jos în sus
ameţiţi.
Ne-a privit şi ea pe fiecare, în ochi, adânc, păstrând
acelaşi zâmbet rece. M-a durut privirea ei, deşi aş fi vrut să
rămână aşa, cu ochii ei cenuşii în ochii mei până la sfârşitul
lumii. S-a oprit în faţa lui Allan, care aştepta încordat ca un
arc. Femeia l-a mângâiat cu mâna-i micuţă pe obrazul
îmbujorat de plăcere, apoi a tras din faldurile mantiei o
panglică neagră cu care începu să-i lege mâinile la spate.
Ceilalţi bărbaţi din cameră fremătau, întinzând rugători spre ea
braţele, ca să fie imobilizaţi la fel. Ea însă clătina din cap,
concentrându-şi atenţia asupra sărbătoritului. Când a înnodat
panglica neagră peste bustul dezgolit al bărbatului, perii aspri
şi blonzi de pe pieptul lui se ridicară de parcă un curent de aer
rece s-ar fi abătut asupră-le. Femeia a mângâiat cu obrazul
109
_________________________________________________________________________
pielea încinsă, până când ochii lui Allan se închiseseră pe

jumătate de plăcere. Asistam parcă la o piesă cu doi actori:
victima şi călăul, numai că era cu totul altfel de calvar, unul în
care plăcerea fizică putea ucide. Când ea şi-a apropiat tâmplele
de capul lui Allan, am fost gata - gata să sar din fotoliu.
Credeam că-l va săruta, însă femeia s-a aplecat, prelingându-se
parcă, până la urechea bărbatului, i-a şoptit câteva cuvinte,
numai de el auzite, apoi a apucat lobul urechii şi a început să-l
ronţăie visătoare, însă fără a scăpa din priviri ceata
admiratorilor, care se foiau neliniştiţi pe scaune, schimbând
poziţia picioarelor sau încleştându-şi palmele. Allan era
terminat, cred că ar fi vrut să moară chiar în clipa aceea. Cel
puţin aşa simţeam eu văzând valul de sânge ce i se ridica încet
de la baza gâtului spre fruntea neobişnuit de palidă. Femeia a
continuat minute în şir jocul dulce cu urechea, până când
privirea ei s-a oprit asupra mea. M-a studiat câteva momente,
apoi ceva mi-a sugerat că devenisem dintr-odată interesant. A
eliberat urechea lui Allan, apoi l-a lovit încet, cu degetele-i
subţiri, de câteva ori, peste faţă, până când, în sfârşit, bărbatul
a deschis ochii, neînţelegând, desigur, prea bine, ce-i cu el şi
nici unde şi de ce se află acolo. Muzica se auzea în surdină şi
abia acum fiecare dintre noi a ieşit din starea de transă în care
ne aduseseră mişcările lascive ale femeii. Ca nişte
somnambuli, ne-am privit unii pe alţii, ca pentru a ne convinge
că visaserăm la fel.
Allan s-a foit neliniştit pe scaun, stânjenit de legătura
ce părea că-i taie carnea. Femeia îl potoli mângâindu-i încă o
dată părul zburlit de pe piept. Apoi, puse pe marginea
scaunului, între picioarele uşor desfăcute ala bărbatului, vârful
ascuţit al cizmei, cu care începu să mângâie stofa pantalonului.
Allan tresări ca ars cu fierul înroşit. Valul de sânge i se ridică
încă o dată, brusc de data aceasta, de la baza gâtului spre
tâmplele care începură să se zbată îngrijorător. Pentru un
110
_________________________________________________________________________
moment m-am gândit dacă nu cumva i s-o fi făcut rău. Cred că

şi femeia a gândit la fel, căci şi-a retras imediat vârful cizmei
pe marginea scaunului, apoi şi-a desfăcut mantia neagră ce-i
ascunsese trupul şi o azvârli până la picioarele mele, privindu-
mă adânc şi coborându-şi genele lungi asupra cenuşiului ce
parcă se accentuase în ochii ei.
Privirile tuturor s-au lipit de pielea mată a femeii. N-
avea pe ea decât un bikini şi un sutien, ce ascundeau parcă
formele armonioase, în loc să le descopere, cum ar fi fost
firesc. Atmosfera se încinsese şi mai mult, iar aerul condiţionat
devenise ca şi inexistent. Cămăşile bărbaţilor emanau un miros
dulce-acrişor de dorinţă, de încordare, de insatisfacţie. Femeia
a rămas câteva momente nemişcată, aşteptând ca ochii noştri să
se umple de formele ei, apoi a început să se mişte în ritmurile
melodiei. Dar nu ale melodiei ce ieşea în surdină din aparat, ci
ale unei alte melodii ce ieşea din propria ei minte. La început
mişcările au fost domoale, frânte, nehotărâte. Părea un copil ce
se joacă undeva, pe o pajişte însorită, sărind asemeni unui miel
nevinovat. Mişcările moi, unduitoare şi mângâietoare emanau
frumuseţe şi nevinovăţie. Dansă aşa câteva minute, cu bucuria
întipărită pe faţa luminată din interior. Apoi mişcările au
devenit brusc energice, hotărâte, cu linii curate şi armonioase,
care, pe dată, au schimbat şi atitudinea celor ce-o priveau. Din
ochii noştri au început iarăşi să ţâşnească scântei, până în
momentul în care femeia s-a prăbuşit frântă în două pe
parchetul lucios. A continuat să se zbată, să agite mâinile şi
picioarele în mişcări nervoase. Pe faţă i-a apărut un zâmbet
rău, ce-i urâţea trăsăturile, schimonosind-o. Era altă persoană,
plină de ură şi durere, neajutorată, singură, urlându-şi dorinţa
de răzbunare. Apoi mişcarea s-a frânt încă o dată. S-a ridicat,
mai întâi, în genunchi şi şi-a scos, dintr-o singură zvâcnire
sutienul, lăsând privirilor hrăpăreţe doi sâni rotunzi, plini şi
fermi, cu sfârcurile trandafirii, uşor proeminente, lucind mat în
111
_________________________________________________________________________
lumina venită de pe hol. Mi-am încleştat, a câta oară, mâinile

pe braţele fotoliului, din care nu mă mişcasem de când
venisem aici. Simţeam nevoia să beau ceva, căci gâtul mă
durea de încordare şi-l simţeam rugos şi uscat. Însă nu mă
puteam mişca, spectacolul nu se terminase. Deşi femeia era pe
jumătate goală, dacă nu puneam la socoteală cizmele şi bikinii,
era goală de tot, nimic vulgar în înfăţişarea ei. Nu ne arăta sânii
ca să ne tulbure, o făcea cu artă, cu graţie, ca un maestru ce
prezintă unor pictori frumuseţea corpului feminin. Aşa cred eu
că dansase Isadora Duncan sau poate că şi Mata Hari dansase
la fel pentru nemţii ei.
Am aşteptat cu toţii şi ultimul act al reprezentaţiei, însă
clipa se prelungea, femeia, rămasă în poză de final, aştepta şi
ea, desigur, aplauzele noastre. Numai că noi nu ne simţeam pe
deplin mulţumiţi. La urma urmei, femeia nu era decât o
stripteuză, ce dădea spectacole pe bani la domiciliul clientului!
Judecata mea era aspră şi, deşi n-aveam nici un drept asupra ei,
simţeam nevoia s-o pedepsesc, mă îndârjeam, alături de
ceilalţi, s-o văd goală. S-o văd şi s-o simt înjosită, pângărită de
privirile lacome ale celor din jur. Şi totuşi, văzând-o cum stă
zâmbind şi aşteptându-ne reacţia, deodată mi s-a făcut mila de
ea. Am ridicat mantia de pe jos şi i-am pus-o pe umeri, gest ce
mi-a adus un zâmbet cald din partea ei. Roger şi-a revenit
primul.
- Gata, băieţi, asta a fost tot! Să-i mulţumim lui
Nathalie pentru prestaţie şi s-o lăsăm să se îmbrace. Deci
femeia avea un nume. Nathalie i se potrivea. M-am oferit s-o
duc acasă, căci la ora aceea înaintată metroul nu mai funcţiona.
A urcat în maşină fără o vorbă, şi-a pus centura şi deodată am
auzit-o că spune:
- N-a fost prea bine! Am pus o frână bruscă, încât am
venit cu nasul în parbriz.
112
_________________________________________________________________________
- Eşti româncă? N-am ştiut ... Nathalie a fost la fel de

surprinsă ca şi mine.
- Spune-mi ...
- Spune ...
- Stai, nu amândoi odată, am insistat eu. Mai întâi tu ...
- Prea mult n-am de zis. Mă cheamă Nathalie, după
cum ai aflat, mă rog, Natalia în româneşte. Sunt din Cluj. Am
venit în Paris în urmă cu şase ani ... Vocea ei scăzuse, de parcă
ar fi rămas fără pic de energie.
-Şi? insistai eu.
-Sunt balerină sau măcar aşa eram când am plecat din
ţară. Am fost prim-solistă ...
-Păi asta însemna o situaţie bună, de invidiat, de ce ai
venit la Paris?
-Din acelaşi motiv pentru care vin toţi tinerii, atraşi de
mirajul occidentului, uitând totuşi că aici este o altă lume, care
funcţionează după alte principii. Nimeni nu se gândeşte, la
plecare, că este şi va rămâne un străin, iar concurenţa este
nimicitoare ...
-Eu n-am simţit asta; mie mi-a fost uşor să mă adaptez.
-Şi asta schimbă cu ceva datele problemei? Tu eşti
bărbat, te bucuri de alt statut, pe când o femeie ... Ce ştii tu
despre ce trebuie să facă o femeie pentru a supravieţui, mai
ales în lumea artei?! Eu sunt balerină, nu ştiu să fac altceva
sau, mă rog, nu ştiam înainte ... Am cunoscut multe balerine,
rusoaice mai ales. Ştii ce-au ajuns? Dansatore în baruri, în cel
mai bun caz. Cel mai bun, ţine cont de asta... Nathalie vorbea
cu amărăciune în glas, amărăciune dublată însă de revoltă şi
dispreţ.
-Întoarce-te în ţară, dacă ţi-e atât de greu! N-aş fi vrut
să sune atât de ironic aceste cuvinte, însă aşa mi-a venit să-i
spun în clipa aceea. Probabil nu-mi trecuse uşoara insatisfacţie
113
_________________________________________________________________________
sau încă simţeam nevoia s-o pedepsesc, deşi n-aveam nici un

drept asupra ei.
-Nu am plecat ca să mă întorc! Locul meu nu mai este
acolo. Ştii bine cum gândesc oamenii, ai plecat în străinătate
înseamnă că ... mai ales când eşti femeie!
-Văd că ţii mult la părerea oamenilor. Schimbă oraşul,
dacă cei de acolo nu te înţeleg.
-Nu-i vorba de asta. Noi, balerinele, avem viaţă scurtă,
şase-şapte ani, după care simţim că ne-a trecut timpul.
-Ei, lasă, că nu-i chiar aşa! Am citit undeva că Maia
Pliseţkaia dansa încă la şaizeci de ani, am încercat eu s-o
încurajez.
-Nu cred că aş fi în stare să-mi arăt pieile întinse pe
ciolane! Şi-apoi, una ca Maia se naşte o dată la un secol. Ea
însă a trăit alte vremuri, a avut alt statut încă de la început ...
Simţeam că am intrat pe un teren alunecos. Din vocea
ei răzbătea un soi de ruşine sau poate de invidie, nu-mi dădeam
seama.
- Crezi că mă prostituez? mă luă ea prin surprindere.
M-aş fi aşteptat la orice, numai la întrebarea asta nu.
- Poftim? N-am zis asta şi nici măcar nu m-am gândit
că ...
- N-ai zis, dar cuvintele nerostite mă izbesc în obraz ...
Sigur, n-am de ce să-ţi dau socoteală, în definitiv, peste câteva
minute ne despărţim şi puţin probabil să ne mai vedem, punctă
ea cu răceală în glas, apoi întrebă preocupată:
- Poţi ajunge la Jardin de Luxembourg? Stau în
apropiere... lângă sensul giratoriu. Aş vrea să ajung mai
repede...
Am pornit maşina, atent la indicatoare, căci nu doream
să creadă c-o plimb aiurea pe străzi. Nathalie începuse să
piardă acel ceva misterios ce o învăluise, când am văzut-o
prima dată.
114
_________________________________________________________________________
-Nu mi-ai spus ce crezi despre mine? întrerupse ea

tăcerea, ce începea să devină apăsătoare.
-Are vreo importanţă? Ne cunoaştem mult prea puţin!
-Pentru mine are mare importanţă!
-Ce pot să-ţi spun?! Ştii că prima părere nu contează;
oricum se schimbă pe măsură ce trece timpul. Nu voiam să-i
spun ce impresie îmi făcuse când o zărisem prima dată pe
podul acela cenuşiu. Şi acum, ori de câte ori mi-e imaginez în
minte, îi văd înălţarea mândră a capului. Atunci nu mi-o
puteam explica, însă acum ştiu de ce, aşa fac mereu balerinele.
-Nu ştiu ce ai dori s-auzi. Dacă stau bine să mă
gândesc, faci o meserie ca oricare alta, am încercat eu să mă
eschivez. Că o faci la domiciliul clientului, iarăşi nu-i treaba
mea, deşi nu e ceva neobişnuit ...
-Nu-mi dau seama dacă tu eşti căsătorit, nu văd nici o
urmă de verighetă.
- Ce vrei să afli, de fapt?
-Vreau să ştiu dacă nevestei tale i-ai permite să fie
stripteuză la domiciliul clientului.
-Nu ştiu ... nu prea cred ... nu m-am gândit ... Tu vrei să
afli cum se vede din afară ceea ce faci tu. Greşesc?
-Da, aş dori o părere sinceră!
-Iar mă bagi în corzi! Nu ştiu ce faci după aceea ...
-Ce fac? Mă întorc în amărâta mea de cameră şi-mi
număr banii, să văd cu ce rămân după ce-mi achit chiria.
Vocea ei continuă să fie rece şi neutră.
-Totuşi, hainele tale, costumul .. .
-Ai dreptate, ar fi fost necesare câteva precizări, însă nu
mai avem timp. Să opreşti aici, sunt aproape de casă. Deschise
portiera şi ieşi atât de repede, încât n-am avut timp să-i cer să
rămână. Îmi aruncă peste umăr un "merci" însoţit de acelaşi
zâmbet ostenit şi porni grăbită pe o străduţă, ce urca, în pantă.
Am întors maşina şi am început să rulez cât mai aproape de
115
_________________________________________________________________________
trotuar, să nu împiedic circulaţia, dar Nathalie parcă intrase în

pământ. Probabil se strecurase într-una din casele ce
mărgineau strada, căci n-am mai dat de ea. Mă surprindea
totuşi că-mi spusese că sta pe lângă Jardin de Luxembourg, ori
până acolo mai era ceva de mers. Probabil c-o supărase
suspiciunea mea. La urma urmei, era viaţa ei, putea face orice
dorea. Şi, de fapt, în afară de nume şi de ocupaţie nu mai ştiam
mare lucru despre ea.
Vreo două săptămâni am fost iarăşi atât de ocupat,
încât Nathalie mi-a ieşit cu desăvârşire din minte. Viaţa mea se
redusese la muncă şi somn, muncă şi somn. Într-o duminică,
prima liberă după atâta timp, am primit un telefon de la Roger.
-Salut, amice! Cum o mai duci? N-ai mai dat nici un
semn de viaţă! N-aveam chef de discuţii, aşa că i-am răspuns
morocănos, sperând că va scurta conversaţia.
-N-am prea avut timp, un proiect ... ştii tu!
-Văd că n-ai niciun chef de vorbă, voiam doar să ştiu ce
faci. Apropo, ce mai face Nathalie? Salut-o din partea mea şi a
băieţilor, spuse el râzând, cam fără motiv, cred eu.
-Nathalie? De unde să ştiu eu ce face?! N-am mai
văzut-o de atunci! Şi dacă tot ai întrebat de ea, dă-mi numărul
ei s-o sun şi să-i transmit şi salutările voastre, i-am răspuns eu
maliţios.
-N-am numărul ei, eu am contactat-o prin agenţie. Stai
să văd, parcă-l aveam notat pe-aici pe undeva ...
Am sunat la agenţie şi aproape că mi-a părut rău.
întrebări, răspunsuri, nervi ... De ce o caut?, care Nathalie că
sunt mai multe ... Aiurea, voiau doar să mă aburească sau
poate că asta era politica lor şi reuşeau să scoată mai mulţi bani
de la potenţialii clienţi, cum probabil mă socoteau şi pe mine.
Într-un târziu am acceptat taxa pentru o reprezentaţie la
domiciliu, cam pipărată, e drept, şi am stabilit toate detaliile.
Mă pregăteam să închid, când i-am auzit vocea.
116
_________________________________________________________________________
-Nathalie sunt. Cu cine vorbesc? I-am spus de Roger şi

de sărbătorirea lui Allan, dar abia după ce i-am spus că eu sunt
cel care o condusese acasă m-a recunoscut.
-Şi chiar vrei o reprezentaţie?! întrebă ea curioasă.
-Nicidecum, vreau doar să te văd.
-În seara asta sunt liberă, n-am nici un angajament. Ne
putem vedea pe la opt şi un sfert în locul în care ne-am
despărţit?
-Sigur că da, voi fi acolo, fii fără grijă!
Aveam câteva ore la dispoziţie, timp suficient să mă
pregătesc. Abia atunci am constatat că nu-mi luasem cămăşile
de la spălătorie, că nu găseam o cravată care să se asorteze. La
ce, mama dracului, să se asorteze, dacă nici cămaşă curată n-
aveam?! Aş fi putut intra într-un magazin, să-mi cumpăr una,
dar am renunţat, prea aş fi fost scorţos într-o astfel de ţinută,
aşa că mi-am tras o pereche de blugi şi un pulover grena, care
mai dădea culoare pielii mele spălăcite. Dintr-un supermarket
am luat o sticlă de vin, nu ştiam ce anume preferă, dar ca să fie
acolo, pentru orice eventualitate. Florile n-au fost o problemă,
trandafirii roşii plac oricărei femei, oricât de pretenţioase. Şi
dacă nu i-or plăcea, data viitoare ... Bravo domnule, îţi faci
planuri de viitor, iar ea nu ştie nici măcar cum te cheamă. Căci
în ultima clipă mi-am dat seama că nu-i spusesem numele, iar
la Roger acasă nu ţin minte să fi făcut cineva prezentările. Mi-
am zâmbit larg în oglinda retrovizoare, apoi am pornit motorul.
A fost chiar punctuală şi n-am avut timp să mă gândesc unde s-
o duc. La mine nici într-un caz. Menajera era bolnavă, iar eu
nu fusesem în stare nici măcar să spăl mormanul de vase
adunate în chiuvetă, cât despre a da cu aspiratorul, nici nu se
pusese problema, iar gunoiul dădea pe dinafară din pubelă. Ce
mai, nu mă îngrijisem deloc de casă. Cum să aduci o femeie în
dezastrul ăsta dezgustător? Poate mă invită la ea, ar fi fost
soluţia ideală. Mai ştii?!
117
_________________________________________________________________________
Când a apărut pe trotuar, am trăit acelaşi sentiment ca

atunci pe malul Senei.
Fata asta avea clasă! Fără a fi o frumuseţe, în
adevăratul sens al cuvântului, îţi lua totuşi ochii. Strălucea pur
şi simplu. N-am avut prea mult timp s-o admir, căci a deschis
portiera şi s-a instalat în scaunul din dreapta. Intenţia mea
fusese să-i deschid eu însumi portiera şi să-i dau florile, însă ea
mi-o luase înainte sau poate că nu se aştepta la astfel de
gesturi. Am luat trandafirii de pe bancheta din spate şi i-am
întins fără o vorbă. A ridicat doar sprâncenele frumos arcuite şi
a înclinat capul în semn de mulţumire.
-Te-ai gândit la vreun program? Ai dori poate să
mergem undeva? Nathalie clătină din cap şi mă privi uşor
mirată, aşteptând să continui.
-Ştiu un bar pe malul Senei, "Le Merle blanc" se
numeşte, poate că-l ştii şi tu, lângă Pont des Arts.
La ora aceea, barul era plin, însă Charles, vechea mea
cunoştinţă, ne conduse într-un separeu răcoros de lângă
bucătărie, şoptindu-mi că acolo nu ne va deranja nimeni.
Atmosfera era într-adevăr intimă. Pe masă erau câteva
lumânări aprinse, ce emanau un parfum discret şi liniştitor.
Zgomotul vocilor celorlalţi clienţi abia răzbătea până la noi,
estompat de muzica venită nu se ştie de unde, căci n-am văzut
niciun fel de aparat. Atmosfera asta plăcută o relaxă şi pe
Nathalie, care, de când intrasem în bar, nu se despărţise de
trandafirii, pe care îi ducea uneori la obraz, ca şi cum ar fi vrut
să-i mângâie. O vreme l-am urmărit pe Charles şi manevrele
lui de a se face băgat în seamă, până când l-am auzit pe patron
mustrându-l că-i neglijează pe ceilalţi oaspeţi ai restaurantului.
Tăcerea dintre noi începea să devină apăsătoare. Trebuia să
găsesc un subiect, să vorbim, să nu ne mai uităm doar în ceştile
goale de cafea sau după Charles.
118
_________________________________________________________________________
- Cum de eşti liberă? am dorit eu să ştiu. Nicio

invitaţie, nimic?
- Depistez cumva ironia în glasul tău? Ştii ceva ...
- Stai că nu-i nici ironie, sincer, nu înţeleg de ce eşti
liberă. Dansezi atât de frumos, încât eu unul nu m-aş sătura să
te văd în fiecare seară. Discursul meu stângaci n-o impresionă
prea mult. Îşi puse florile în faţa ei, ca pentru a o apăra de ceva
rău sau pentru a pune un zid între ea şi restul lumii, apoi mă
ţintui cu ochii ei cenuşii.
-Ascultă, nici măcar nu-ţi ştiu numele şi nu-mi place să
mă adresez aşa, în vânt ...
- Dragoş, Dragoş Vintilă, informatician, rostii eu,
înclinându-mi ceremonios capul şi ducându-mi mâna dreaptă
spre inimă.
- Mă bucur. Acum ştim cine suntem şi cu ce ne
ocupăm!
Vru să continue, dar făcu o pauză destul de lungă. Luă
iarăşi florile în mână şi de data aceasta le duse la buze, de
parcă le-ar fi sărutat.
- Ultima dată când am primit flori a fost în urmă cu
şase ani, începu ea cu o voce abia auzită.
Făceam eforturi să aud ce spune, fascinat de ochii ei
cenuşii.
-Mă aştepta la aeroport André, cu un buchet enorm de
trandafiri roşii. .. O săptămână m-am simţit ca-n rai, apoi...
- Nathalie, mai bine ...
- Trebuie să spun cuiva prin ce-am trecut, tot calvarul
ultimilor ani... Vreau să mă cunoşti aşa cum sunt, vreau să nu
fiu condamnată, nu este numai vina mea ... Am trăit alături de
André o săptămână de vis ... Probabil că cineva de acolo de sus
s-a mâniat pe atâta fericire ... şi mi l-a luat... S-a prăbuşit cu
avionul undeva în Oceanul Atlantic ... Nathalie îşi stăpânea cu
greu lacrimile. Strângea doar la piept trandafirii ce-i evocau
119
_________________________________________________________________________
fiinţa pe care o iubise atât de mult. Îmi părea atât de rău pentru
ea, deşi mai simţeam şi o undă de regret. Prin dezvăluirile ei,
Nathalie îşi pierdea tot mai mult din aura de mister cu care se
înconjurase.
- După moartea lui André a început dezastrul. Venisem
în Franţa la îndemnul lui. Ne cunoscuserăm în România şi ne-
am simţit atraşi unul de altul. Baza mea a fost el. Apoi n-am
mai avut niciun sprijin. Zadarnic am colindat pe la toate
teatrele, nimeni nu angaja o necunoscută ... Banii s-au terminat
destul de repede, iar alţii n-aveam de unde aştepta. Ai mei
trăiesc doar dintr-un salariu modest ...
M-am gândit imediat la situaţia mea privilegiată.
Venisem aici cu destui bani, încă din ţară o firmă franceză îmi
oferise un contract bun, aveam o specializare bine cotată,
aveam o locuinţă, dar ea?
Nathalie îşi continuă confesiunea, de parcă ar fi
încercat să-şi clarifice momentul în care greşise.
- Când am rămas fără bani, am rămas şi fără locuinţă ...
Am dormit câteva zile în spatele unui restaurant, pe câteva
cartoane, până când portarului i s-a făcut milă şi nu m-a mai
alungat ca pe ceilalţi nefericiţi. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă
nu m-ar fi ajutat el?! Tot el a vorbit cu bucătarul şef să mă lase
câteva ore să spăl vasele şi mi-a asigurat un loc de dormit într-
o anexă a restaurantului.
Vorbind, Nathalie îşi privea mâinile cu degetele lungi
şi subţiri. Nimic nu confirma spusele ei. Pielea era netedă şi
fină. Îmi surprinse privirea şi-şi ascunse mâinile sub masă
intimidată.
-Ăsta a fost începutul. .. Apoi patronul m-a luat în grija
lui.
-Adică?
- Mi-a instalat o bară în centrul ringului de dans, când a
aflat că sunt balerină. Imediat, afacerile lui au început să
120
_________________________________________________________________________
înflorească. Aveam acum camera mea, mâncare suficient de

bună, ceva bani. ..
- Deci era destul de bine, nu? întrebai eu prosteşte, deşi
ştiam foarte bine ce înseamnă să fii dansatoare exotică şi ce
implică asta.
-Ai dreptate, la început aşa a fost, apoi însă ...
- Apoi?
-Apoi au început necazurile! Devenisem premiul cel
mare pentru clienţii localului.
-Cum adică? Mă temeam de ce avea să-mi spună.
-În fiecare seară se făcea câte o licitaţie şi cine oferea
mai mult, acela avea toate drepturile asupra mea ... O noapte
întreagă eram la dispoziţia lui şi n-aveam dreptul să mă
împotrivesc.
-Ai acceptat? am întrebat indignat.
-Ce era să fac? Să dorm iarăşi pe cartoane şi să mănânc
din tomberon?
-Bine, dar puteai să te adresezi autorităţilor.
-Ce copilărie?! Mă trimiteau imediat în ţară şi nu
doream să mă întorc ...
Nathalie vorbea cu o voce surdă, părea mai bătrână
decât era, o măcinase viaţa asta mizerabilă.
-Nu vrei să luăm o pauză, să te linişteşti puţin?
-Nu, chiar nu pot renunţa. Vreau ca măcar tu să mă
cunoşti aşa cum sunt!
Dar eu nu mai doream să aud alte amănunte. Deja din
femeia fascinantă abia zărită într-o dimineaţă de mai nu mai
rămăsese aproape nimic. Cred că aş fi preferat să mă mintă, să-
mi spună râzând, că a fost o glumă, că nu despre ea a vorbit, că
viaţa ei s-a scurs liniştită până acum, că vrea să fie cu mine, să
ne cunoaştem, să fim ...
121
_________________________________________________________________________
- Mie mi-e ruşine de anii ăştia. Au fost trei ani de

umilinţe, de ruşine, da, de ruşine ... de lucruri de care nu m-am
crezut capabilă. Vocea ei m-a readus la realitate.
-Ai rezistat, asta este cel mai important.
-În restaurant am stat aproape trei ani, până când un
ofiţer de la moravuri s-a îndrăgostit de mine. Din clipa acea n-a
mai lăsat pe nimeni să se apropie de mine. Am devenit amanta
lui, adăugă ea sec. Ne vedeam de două ori pe săptămână şi
părea că viaţa mea a intrat pe un făgaş ceva mai liniştit, numai
că n-a prea fost aşa.
-Ce s-a mai putut întâmpla?
-Acum trei luni poliţistul a fost împuşcat într-o
misiune. N-a murit, este în îngrijirea familiei, dar eu nu m-am
putut apropia de el. Nici măcar la telefon nu mi l-au dat.
N-am înţeles prea bine ce regreta Nathalie, că nu mai
este alături de bărbatul acela care o proteja sau poate că viaţa
de amantă a unui singur bărbat ajunsese să-i placă?
- Şi în cele trei luni cum te-ai descurcat? Bănuiesc că
nu te-ai întors la bară?! M-a privit atent încercând să înţeleagă
ce-i în mintea mea.
- M-am angajat la agenţie ca stripteuză la domiciliul
clientului. N-am găsit ceva mai bun, cât despre restaurantul cu
pricina nici nu se punea problema.
- Tot cu ajutorul cuiva? am încercat eu să par interesat,
deşi mă temeam de răspunsul ei.
- Vrei să ştii dacă în momentul de faţă sunt a cuiva, nu-
i aşa?
- A, nu, nici nu se pune ... Întrebam doar aşa, am spus
eu prea puţin convingător.
- Hai să clarificăm situaţia! Am vrut să ştii totul despre
mine, deşi nu am de ce să-ţi dau socoteală. Când termin tot ce
am de spus, ne despărţim şi poate nu ne mai vedem niciodată!
Poate că am vrut să aud adevărul despre mine, spus cu voce
122
_________________________________________________________________________
tare, oricât de crud este el. Te-am ales pe tine drept confident
pentru că nu ştiu cui să i-l spun. La biserică n-are rost să mă
duc, biserica nu prea iartă păcate de astea ...
Chelnerul intră pe uşa separeului să întrebe ce mai
comandăm, făcându-mi complice din ochi. M-am încruntat cât
am putut eu de fioros spre chelnerul ăsta obraznic, ce-şi
depăşise cu mult atribuţiile. Nu ştiu cât a înţeles el din figura
mea, dar a dispărut imediat ca o umbră. Fără să bage de seamă
manevrele lui Charles, Nathalie îşi continuă monologul, cu o
voce egală:
- Am suferit sincer în cele trei luni pentru că ajunsesem
să ţin la poliţistul meu. Nu-mi făcuse nicio promisiune, eram
doar o întreţinută care n-avea dreptul să spere la ceva mai mult.
Ştia de unde vin şi ce făcusem până atunci, însă îmi asigura
liniştea şi un oarecare confort material. Îmi convenea, faţă de
mizeria în care trăisem până la el. Mai mult, şi el era mulţumit,
găsise alături de mine căldura ce-i lipsea acasă, aşa îmi zicea
de fiecare dată. Să ştii că de multe ori m-am gândit ce aş fi
făcut eu, dacă aş fi fost soţia lui, iar bărbatul meu şi-ar fi găsit
"căldura" lângă altă femeie, însă n-am avut puterea de a
schimba ceva. Poate n-am vrut, din laşitate, din comoditate,
din frica de a nu o lua iarăşi de la capăt, făcând din nou lucruri
sub demnitatea mea ...
Stai puţin, Nathalie vorbea despre demnitate, am
tresărit eu. O femeie care se prostituase şi trăise în felul ei mai
putea vorbi de demnitate?! Se pare că Nathalie a intuit exact ce
fusese în mintea mea, căci m-a privit fix câteva momente, apoi
a spus:
- Ştiu că n-am dreptul la demnitate. Te şochează
pretenţia mea, însă află de la mine, domnule, care toată viaţa ta
ai avut ce să mănânci şi problema chiriei nu s-a pus niciodată,
că am dreptul la demnitate şi n-o să mi-l conteşti tu. Cu figura
123
_________________________________________________________________________
asta m-ai lămurit. Cred că nu mai avem ce ne spune! Se ridică

şi-mi aruncă peste masă:
- Nu regret că ţi-am vorbit despre mine şi despre
necazurile prin care am trecut. E pedeapsa pe care singură mi-
am ales-o, sinonimă poate cu o biciuială în piaţa publică!
Ieşi pe uşa separeului, fără să fi avut timp să deschid
gura. Mă surprinsese se reacţia ei oarecum vulgară şi agresivă.
În fond, Nathalie nu era decât o rătăcită, o fiinţă lipsită de
moralitate, o ... Dar dacă ăsta era adevărul, oare de ce mă durea
atât de tare sufletul gândindu- mă la ea, de ce aş fi vrut să o pot
strânge în braţe şi să-i şterg din minte toată suferinţa, să~i
descreţesc fruntea şi s-o fac să danseze iarăşi ca atunci când
părea că se joacă asemeni unui copil, s-o aud râzând şi să-i
mângâi părul de foc. Nu mă mai interesa ce făcuse şi a cui a
fost, o doream lângă mine, în ciuda oricărei logici.
Charles intră în separeu să întrebe dacă mai doresc
ceva. Îmi venea să-i sparg capul cu scrumiera de pe masă, dar
m-am abţinut, căci omul n-avea nicio vină. Am părăsit barul şi
m-am strecurat în noaptea caldă. Parisul are o viaţă aparte
noaptea, la lumina strălucitoare a reclamelor multicolore, a
farurilor, a lampadarelor de pe trotuare, a vitrinelor elegante.
Am hoinărit fără ţintă până am ajuns într-un scuar, unde m -am
aşezat ostenit pe o bancă. Aproape imediat am auzit un clopot
de la o biserică din apropiere. Bătuse de două ori. Nu mi-am
dat seama că-i atât de târziu şi nici măcar nu ştiam unde mă
aflu. Am căutat destul de mult până am găsit o staţie de
autobuz şi am ajuns acasă spre ziuă. Maşina rămăsese în
parcarea barului, aşa că autobuzul s-a dovedit deosebit de util.
N-am putut să adorm prea repede. Mă gândeam la
Nathalie şi-mi reproşam că n-am încercat să-i explic, n-am vrut
s-o jignesc sau măcar să n-o fi lăsat singură. Să-i fi spus că nu-
mi pasă de trecutul ei. Îmi vuia capul de gânduri, ca un stol de
ciori. Mi-am vârât capul sub pernă, ca struţul în nisip, şi în cele
124
_________________________________________________________________________
din urmă am adormit. Îmi aduc aminte c-am avut un vis

groaznic. Am visat că urcam o coastă abruptă sub un soare
arzător. O liană uriaşă m-a prins de picior, împiedicându-mi
înaintarea. Mă zbăteam să scap şi, cu cât mă zbăteam mai mult,
strânsoarea devenea de nesuportat, până când liana s-a
transformat într-un şarpe imens, care mă cuprindea milimetru
cu milimetru. Mă fascinau ochii lui nemişcaţi şi reci ca două
bucăţi de gheaţă ce mă priveau fix, iar inelele lui zornăitoare
îmi presau pieptul tot mai tare. Cu un efort supraomenesc am
apucat şarpele de după cap şi am început să strâng. Limba sa
despicată sâsâia fierbinte, atingându-mi cu vârful pielea
obrazului. Am urlat din toate puterile şi abia atunci m-am
trezit. Cearşaful era strâns înfăşurat în jurul gâtului, ca un
cordon, iar eu mă înverşunam asupra lui. Mi-au trebuit minute
bune până când bătăile inimii să revină la normal şi să mă
scutur de visul acela oribil.
Mai aveam trei zile libere şi m-am hotărât s-o caut. Nu
ştiam de unde să încep, singurul punct sigur era agenţia,
altceva mai bun nu mi-a trecut prin cap. La telefon nu mi-a
răspuns nimeni, iar adresa am aflat-o din carte. La agenţie n-
am găsit decât un portar posac şi prea puţin dispus să-mi dea
vreo lămurire. După un "nu ştiu" sec, mi-a întors spatele,
concentrându-se pe ecranul unui televizor micuţ din care se
auzea vocea inconfundabilă a lui Celine Dion. M-am învârtit
câtva timp prin faţa imobilului aşteptând nici eu nu ştiu ce, şi
abia într-un târziu mi-am dat seama că de pe faţa clădirii lipsea
plăcuţa cu antetul agenţiei. Nu mai aveam deci nici o legătură
cu Nathalie. Nu mai ştiam ce să fac şi m-am lăsat copleşit de
îndoială. Unde s-o caut în oraşul ăsta uriaş?! Supărat peste
măsură, m-am îndreptat spre centru, am intrat în barul meu
preferat şi am comandat un coniac mare. Televizorul mergea
destul de tare şi chiar mă pregăteam să-l rog pe barman să-l
închidă sau să-l dea mai încet, când mi-a reţinut atenţia un
125
_________________________________________________________________________
anunţ al crainicului: pe o bancă din Jardin de Luxembourg

fusese găsită o femeie aproape desfigurată şi fără nici un act de
identitate asupra ei. Anunţul era însoţit şi de o fotografie destul
de neclară a victimei. Crainicul făcea apel la toţi cei care ar fi
putut oferi o cât de mică informaţie despre victima ce fusese
transportată în stare gravă la Spitalul "Saint Jacques" din sudul
Parisului. M-am apropiat cât am putut de ecran şi am
recunoscut hainele lui Nathalie, apoi parcă şi trăsăturile ei,
oricum părul ruginiu era al ei. N-am mai aşteptat sfârşitul
reportajului. Eram convins că femeia văzută pe ecran nu era
alta decât Nathalie. Pe drum m-am străduit să-mi amintesc
dacă victima fără act de identitate mai era în viaţă, când fusese
găsită.
La spital am luat legătura cu poliţistul care supraveghea
uşa unei rezerve. Era un semn bun, Nathalie nu murise, puteam
spera. Poliţistul nu m-a lăsat să intru. M-a legitimat, mi-a pus
tot felul de întrebări, până când am uitat pur şi simplu că mă
aflu într-un spital şi am ridicat vocea, stârnind dezaprobarea
personalului medical şi a oamenilor aflaţi pe hol.
Nathalie era de nerecunoscut. Am rămas pironit în uşa
rezervei, când am văzut capul acela uriaş din cauza bandajelor,
dintre care se mai zărea doar o fâşie de piele tumefiată , care,
în mod normal, ar fi trebuit să fie gura. Aparatele de deasupra
patului bâzâiau uşor şi luminiţele lor agitate îmi provocau o
senzaţie de gheaţă pe şira spinării. Am tras scaunul de lângă
noptieră şi m-am aşezat pe marginea lui, pândind orice urmă
de viaţă, o mişcare, o zvâcnire a trupului ei, însă aşteptarea a
fost zadarnică. Dacă n-aş fi văzut picăturile ce se scurgeau din
pungile cu lichid agăţate de stativul metalic de lângă pat, aş fi
putut jura că Nathalie se mai afla acolo doar cu trupul.
I-am luat mâna şi i-am mângâiat-o cu teamă, căci nu
doream să-i sporesc şi mai mult durerea. Multă vreme n-am
făcut altceva, apoi am strigat-o uşor pe nume, pentru că
126
_________________________________________________________________________
nemişcarea asta a ei mi se părea stranie şi mă speria şi mai tare.

Nu-mi amintesc momentul când am început să-i vorbesc.
- Nu ştiu ce ţi s-a întâmplat, dar să ştii că te-am căutat
şi că n-aş fi renunţat să te caut, oricât ar fi durat. M-am gândit
mult la tine şi la ce însemni tu pentru mine. Aveai dreptate,
suntem doi rătăciţi într-o lume străină, dar asta nu înseamnă că
şi trebuie să fim singuri, să ne izolăm de cei din jur ... De ce nu
m-ai căutat? De ce-ai fugit fără să-mi asculţi explicaţiile? Nu
poţi rezolva singură toate necazurile vieţii! Avem nevoie unii
de alţii ... Ştiu că ai trecut prin multe încercări, că nu ţi-a fost
uşor, dar aşa nu se mai poate ... Vorbele mele sună sec, dar
este ce gândesc acum.
O asistentă intră în rezervă şi verifică aparatele, apoi
luă pulsul clătinând nemulţumită din cap.
- Nu înţeleg de ce nu reacţionează la medicaţie?! Doar
dacă nu mai vrea să trăiască, dacă şi-a încheiat socotelile cu
viaţa. Voi chema imediat medical. Vă rog să părăsiţi încăperea
şi să aşteptaţi pe hol, mai adăugă ea fără să mă mai privească.
De la medic am aflat că starea lui Nathalie era cât se
poate de gravă şi că era rezervat în privinţa evoluţiei stării ei..
Avea multiple traumatisme craniene, piramida nazală distrusă,
dar cel mai grav era hematomul subdural, ce putea fi fatal. I-
am cerut permisiunea de a rămâne cu ea, s-o supraveghez,
măcar în primele două-trei zile. Medicul a ridicat din umeri,
mai grav decât era, prezenţa mea n-avea ce să provoace. M-am
instalat din nou lângă patul lui Nathalie şi aşa a început o lungă
perioadă în care legătura mea cu Nathalie s-a cimentat. Nu
făceam altceva decât s-o ţin de mână şi să-i vorbesc. La
început am ezitat, aveam mereu senzaţia că vorbesc de unul
singur. Apoi am început să-i vorbesc despre colegii mei,
despre prieteniile pe care le legasem de când venisem în
Franţa, mă rog, despre tot ce-mi venea în minte. I-am povestit
despre orăşelul din Apuseni, în care mă născusem şi despre
127
_________________________________________________________________________
prima iubire. I-am povestit cum m-am simţit când am venit la

Timişoara, unde am făcut facultatea şi unde, la început, m-am
simţit ca un pui de urs intrat pe neaşteptate într-o expoziţie de
cristaluri. Eram stingher şi parcă-mi era frică să nu supăr pe
cineva. Aşa suntem noi, ardelenii, nu ne place să ieşim prea
mult în evidenţă, mai ales când n-avem încă ce arăta. Treptat
m-am deprins cu oraşul, am început să merg la spectacole, la
operă mai ales, considerând-o pe primul loc între arte. I-am
povestit despre un spectacol de balet la care m-am amuzat
peste măsură. Prim-solista, destul de plinuţă pentru o balerină,
a fost ridicată de partenerul ei cu mari eforturi, la capătul
cărora sărmanul om a căzut ameţit, cu un sunet jalnic, ce a
stârnit râsul spectatorilor, deşi omul n-avea nicio vină.
Pe când îi relatam vechea întâmplare, degetele lui
Nathalie au avut un uşor spasm. Am tresărit, însă am continuat
să-i vorbesc, atent la orice mişcare. Apoi a clipit aproape
imperceptibil.
- Trezeşte-te, Nathalie, Nathalie, i-am spus cu toată
căldura sufletului meu, apoi am apăsat îndelung pe butonul
soneriei. Aproape imediat a intrat asistenta, care a cercetat
atent aparatele, apoi s-a aplecat asupra ei, căutându-i pulsul.
- Începe să-şi revină. E semn bun! Mi-a făcut semn să
ies. Am ascultat-o, fără să mă împotrivesc. I-am dat şi
poliţistului vestea cea bună şi mi-a recomandat să aştept
rezultatul medicilor, care tocmai intraseră în rezervă. S-au
hotărât s-o opereze a doua zi. Acum era destul de puternică
pentru o intervenţie chirurgicală.
Nathalie s-a refăcut destul de greu. Mergeam zilnic la
spital şi mă bucura chiar şi cel mai mic progres pe care îl
înregistra. Abia peste două săptămâni a putut să vorbească şi
am aflat ce i se întâmplase. Fusese atacată de doi narcomani,
care o loviseră în cap cu o piatră, lăsând-o într-o baltă de
128
_________________________________________________________________________
sânge. N-a mai ştiut de ea până când, ca prin vis, m-a auzit
vorbind şi şi-a simţit mâna mângâiată.
După o lună am scos-o din spital şi am instalat-o la
mine acasă, unde se află şi acum. Au trecut de atunci doi ani şi
abia acum pot spune că fluturele începe să iasă din crisalidă.
Încă nu ne-am căsătorit, dar în toamnă, când s-o face pălinca,
mergem în Apuseni, într-un orăşel pe care-l cunosc atât de
bine, şi acolo ...
129
_________________________________________________________________________
Reversul medaliei

F ără să deschidă ochii, Dina asculta sunetele ce-i

invadau urechile. Deşi dormise întreaga noapte, se simţea
obosită. O durere surdă îi apăsa creierul ca o cărămidă
sâcâitoare ce nu-i permitea să se mai gândească la ziua de ieri.
Simţea că ziua de azi, care-şi arăta probabil colţii mohorâţi
prin perdeaua transparentă, va fi una neplăcută, deci n-avea de
ce să părăsească aşternutul cald. În acelaşi timp, o senzaţie de
acut disconfort fizic o nemulţumea chiar mai tare decât durerea
de cap, ce se mutase perversă de la tâmple la ceafă. Era un
miros necunoscut ce venea de la lenjeria în care-şi petrecuse
noaptea. Probabil că menajera schimbase detergentul, dar chiar
şi aşa, mirosul era de sărăcie, de abandonare, de …
N-avu timp să clarifice sugestiile mirosului, căci auzi
apa curgând în baie. Să fi uitat duşul deschis?! Nu-şi amintea
nici măcar dacă intrase în baie. Făcu un efort de memorie să
stabilească măcar în ce zi a săptămânii se află. Nu era prima
dată când, după o noapte pierdută sau o activitate stresantă, se
simţea dezorientată. Ar fi putut apela cu uşurinţă la agenda de
pe noptieră, însă nu-şi finaliză gândul, căci zgomotele din baie
o aduseră din nou la realitate. Alarmată brusc, fata deschise
ochii, clipi neîncrezătoare de câteva ori, apoi se holbă
nedumerită în jurul ei, căci în lumina mohorâtă a zilei de
toamnă, constată cu stupoare că se află într-un dormitor
complet străin. Făcu ochii mari de tot, îi frecă hotărât cu
130
_________________________________________________________________________
pumnii strânşi, scutură din cap, se ciupi zdravăn de obraz, după

care privi din nou încăperea. Era, într-adevăr, într-un dormitor
sumar mobilat, un pat, două noptiere destul de uzate şi o
mochetă de o culoare nedefinită. N-ar fi putut spune că nu era
curat, judecând după lenjeria în care dormise. Când observă
lângă ea o pernă mototolită, tresări violent. Deci nu fusese
singură în noaptea ce tocmai se încheiase. Se ridică hotărâtă în
capul oaselor, dar constată uluită că sub cearşaf era goală
puşcă şi doar pletele-i blonde acopereau sânii. Bâjbâi ca un
somnambul după cearşaful pe care apucă doar să-l ridice de un
colţ, când, pe o uşă neobservată până atunci, îşi făcu apariţia
un bărbat fluierând destul de fals o melodie la modă. Era înalt
şi bine proporţionat, suplu ca o felină, sub pielea umezită se
vedeau muşchi fremătând nervos. În jurul mijlocului îşi
petrecuse un prosop alb pluşat, ce contrasta plăcut, observă
Dina, cu bronzul auriu al pielii, urmare probabil a multor zile
petrecute în plin soare. Şi-l imagină, pentru o clipă, pe mare, la
cârma unei timone. Nu-şi putea desprinde privirile de la pielea
aceea aurie. Văzându-se admirat, bărbatul rămase în uşă ca
într-o ramă uriaşă. Revenindu-şi cu greu dintr-o uimire ce o
scotea parcă în afara timpului, fata făcu două gesturi deodată,
ridică cearşaful până la bărbie şi-şi înălţă semeţ capul, fixându-
l cu o privire întrebătoare pe bărbatul ce continua, la rândul lui,
s-o privească fără a se mişca. Se tatonau unul pe altul curioşi.
Din pletele lui brunete, uşor lăsate pe spate, se prelingeau pe
umerii bine conturaţi bobiţe strălucitoare de apă. Dincolo de
structura fizică, pe Dina o impresionară ochii lui, doi cărbuni,
cu pupilele uşor dilatate, umbriţi de gene lungi, potrivite mai
degrabă unei femei. Ochii aveau în ei o lucire metalică, uşor
verzuie şi ironică, ce o surprinse neplăcut pe fată. Un fior de
panică îi străbătu inima, care pulsa din ce în ce mai rapid.
Dina nu era fricoasă. De mică fusese în tovărăşia
băieţilor din cartier, cu care se bătuse de nenumărate ori. Tot
131
_________________________________________________________________________
de la ei învăţase să facă faţă provocărilor de tot felul. Acum

însă era altceva. Bărbatul din faţa ei n-o ameninţa decât cu
prezenţa lui pe care n-o înţelegea şi cu licărul acela verzui din
privire. În cele din urmă, silindu-se parcă să-şi adune pe chip,
nu şi în ochi, un zâmbet cât mai larg, bărbatul se apropie de
pat.
- Bună dimineaţa, iubito, ai reuşit să te trezeşti?! Sper
că nu din cauza mea, am încercat să fac cât mai puţin zgomot.
Doamne, adăugă el preocupat, ce noapte de pomină a fost…
Fata căscă încă o dată gura, dorind să spună ceva, ca un
peşte care încearcă disperat să evite sufocarea. Gândul îi zbură
imediat la pilulă. N-avea nici cea mai vagă ideea dacă o luase
sau nu. Îşi căută, din ochi, poşeta şi abia atunci constată că nici
un obiect de-al ei nu se afla în cameră. Panica o cuprinse încă o
dată în ghearele ei reci.
- Stai liniştită, iubito, nu te mai gândi la haine… Cred
că-ţi aminteşti ce-ai făcut astă-noapte? Vocea bărbatului era
plăcută, trebui să recunoască fata, plină de vigoare, cu o
modulaţie ce se dorea mângâietoare, ce-o făcu pe Dina să nu
scoată nici un cuvânt, deşi frica îşi făcea tot mai mult loc în
mintea ei înceţoşată, care nu putea realiza legătura între un ieri
uitat complet şi bărbatul acesta necunoscut ce se poartă atât de
familiar şi se foieşte în faţa ei aproape dezbrăcat spunându-i
mereu „iubito", cuvânt pe care îl detestase întotdeauna. Trăia
desigur un coşman, ba nu, un vis destul de frumos, dacă ar fi să
ne luăm după ce are în faţa ochilor, vis din care se va trezi, cu
siguranţă, în camera ei, va bea o cafea tare-tare, apoi se va sui
în maşină şi va pleca să-şi întâlnească clientul… Stai puţin,
avea planificată o întâlnire cu un client acuzat de viol… Pe faţa
ei frumoasă se citea neliniştea.
- La ce visează iubita mea? Ce-o frământă? Glasul
bărbatului ce se apropia de pat o readuse la realitate. Nu visa…
Îi simţi răsuflarea deasupra piciorului ieşit de sub cearşaf. Dina
132
_________________________________________________________________________
se smuci atât de violent, mai-mai să-l dărâme pe bărbatul ce-o

fulgeră cu o privire păcurie, ce contrasta cu veselia afişată până
atunci.
- Ce-i cu tine? Nu te înţeleg, am vrut să-ţi sărut
picioarele care au dansat atât în noaptea care a trecut. Apoi
adăugă preocupat, aranjându-şi mai bine prosopul în jurul
mijlocului:
- Ţi-am spus eu că whiski în amestec cu ginul face
explozie?! Ce-i drept, ai capitulat după al treilea pahar. Asta da
rezistenţă, spuse el admirativ. Eu n-am mers atât de departe,
trebuia să ajungem şi acasă…
Dina se retrăsese într-un colţ al patului, spre perete, şi
de acolo încerca să înţeleagă ce doreşte necunoscutul, ce-o
intriga prin vorbe şi comportare. Pe moment, renunţase să se
mai întrebe cum ajunsese ea aici şi chiar se bucură în gând
constatând că nici capul n-o mai doare atât de tare. Îşi simţea
micul cucui din ceafă de câte ori întorcea gâtul. Nici gustul din
gură nu era atât de rău, uşor sălciu, cu gust de medicament, dar
suportabil. Înseamnă că în seara precedentă nu băuse chiar atât
de mult. Şi atunci de ce nu-şi aminteşte nimic?! Nu, tot vis era,
precis că în câteva clipe se va trezi şi atunci…
- Iubito, ce-ai spune de o cafea, aşa cum îţi place ţie,
tare-tare şi fără zahăr?!
Într-adevăr, aşa obişnuia Dina să-şi înceapă ziua, cu o
cafea băută la primele ore ale dimineaţii în barul de lângă casă.
Barmanul îi ştia preferinţa şi de cum o vedea intrând pe uşă, îi
făcea semn să se aşeze şi imediat apărea cu ceaşca aburindă.
Celelalte cinci-şase cafele nu mai aveau aceeaşi savoare, le
sorbea în fugă la tribunal, la birou sau aiurea. Bărbatul îi
cunoştea deci preferinţele. Fără o vorbă, dispăru pe uşa prin
care îşi făcuse apariţia, mai devreme, şiroind de apă. reveni
destul de repede cu un ibric plin cu cafea şi cu o ceaşcă uşor
ciobită. Dina îşi simţea gura uscată şi nevoia de a-şi umezi
133
_________________________________________________________________________
măcar buzele o făcu să accepte tăcută. Apucă, tremurând, cu

ambele mâini ceaşca, sub privirea amuzată a bărbatului.
Cearşaful scăpat din mâna fetei alunecase lăsându-i sânii
dezgoliţi. Iritată de privirea şi de zâmbetul lui, Dina apucă
ceaşca încercând, în acelaşi timp, să se acopere. Amuzat de
stânjeneala ei, bărbatul nu comentă, în schimb, se instală
comod, de-a lungul patului, cu mâinile sub cap, privind-o pe
sub sprâncenele arcuite într-o întrebare nerostită.
Gustul cafelei avea ceva sălciu, neplăcut, care o făcu pe
fată să se scuture după prima înghiţitură. În altă situaţie ar fi
vărsat ceaşca şi ar fi renunţat pe moment la cafea. Acum însă
gâtlejul uscat şi gustul amărui din gură o făcură să soarbă
lichidul aburind. Când ceaşca rămase goală, necunoscutul se
ridică mulţumit din pat, îşi trase pe el o pereche de ginşi ce
stătuseră pitiţi sub pernă, apoi spuse fără prea mare entuziasm:
- Iubito, eu am să dispar vreo două ore. Tu odihneşte-
te, noaptea trecută te-a cam scos din formă.
Din uşă, o privi câteva clipe serios, apoi, amintindu-şi
parcă de ceva, se întoarse lângă pat şi se aplecă spre ea, gata
să-i sărute buzele uscate şi aspre. Dina trase imediat cearşaful,
acoperindu-şi faţa.
- Mă rog, nu înţeleg de ce te porţi aşa după o noapte
atât de fierbinte… Nu-i nimic, să ştii că nu mă supăr. Apropo,
continuă el privind-o în ochi, nu-ţi căuta hainele, ţi le aduc eu
când mă întorc…
Nici de data aceasta fata nu apucă să spună vreun
cuvânt, căci bărbatul dispăru pe uşă. Yala ţăcăni scurt şi în
cameră se instală o linişte nefirească, de parcă o dată cu
plecarea lui ar fi dispărut şi sistemul de sonorizare. Ascultă
atentă câteva clipe, apoi sări din pat înfăşurată în pânza aspră.
Lipăind cu picioarele goale pe mocheta groasă se apropie de
uşă hotărâtă să afle ceva despre locul în care era ţinută
prizonieră fără voia ei. Constată supărată că uşa nu se putea
134
_________________________________________________________________________
deschide fără cheie. Începu să bată disperată cu pumnii în

lemnul uşii, sperând să fie auzită de cineva din exterior, dar
nu-i răspunse decât ecoul unui spaţiu gol pe care-l bănuia
dincolo de încăperea aceasta. Încă nu-şi putea da seama unde
se află şi lipsa oricărui semn de viaţă o înspăimânta din ce în
ce mai tare. Deschise uşa prin care intrase bărbatul cu ibricul.
Era o baie nu prea mare cu o cadă pătată de rugină. De la
robinet picăturile se scurgeau monoton una după alta. Într-un
colţ, pe marginea căzii, era un reşou de care Dina nu mai
văzuse niciodată, pe care trona ibricul aproape plin. Fata îşi
umplu încă o dată ceaşca şi gândurile începură să-i bântuie
haotic prin ţeastă. Într-un târziu observă ferestruica de
deasupra chiuvetei şi-şi rupse unghiile în încercarea de a o
deschide. Observă prea târziu că era bătută în cuie, cât despre
oblonul ce-o acoperea din afară nici nu putea fi vorbă să fie
ajuns. Se gândea intens la o soluţie.
Deodată, respiraţia îi deveni mai sacadată, îşi simţea
pulsul spărgându-i timpanele, iar paşii erau şovăielnici.
Privirea i se împăienjenea, picioarele se prefăcuseră în buşteni
neascultători. Cu un efort uriaş se sprijini de pat. Un val uriaş
de sânge i se ridică spre creier şi o linişte de sfârşit de lume o
învălui târând-o în largul ei întunecat.
La fel de brusc se deşteptă, simţind că nu-i singură în
cameră. Întredeschise prudent ochii şi-l văzu pe necunoscut în
picioare, aproape de fereastră. O aştepta probabil să se
trezească. Pierduse noţiunea timpului, aşa că nu-şi putea da
seama cât durase somnul sau poate leşinul din care tocmai se
trezise. Sacoul lui, aruncat neglijent pe marginea patului, lăsă
să se ghicească conturul unui telefon mobil. În mintea Dinei
încolţi o idee. Se prefăcu în continuare că doarme, îşi reglă
respiraţia, mimând chiar o uşoară sforăială, gemu de câteva ori,
ca şi cum ar fi visat urât şi chiar se întoarse de pe o parte pe
alta, continuând să-l urmărească printre genele bogate.
135
_________________________________________________________________________
Bărbatul nu părea să-i fi observat manevrele, dar din când în

când îşi privea ceasul de la mână. La un moment dat începu să
bată darabana cu degetele în pervazul ferestrei oblonite,
mormăind la fel de fals aceeaşi melodie stupidă. Dina zâmbi
dispreţuitor la adresa urechii lui muzicale. Necunoscutul
începu să se foiască nerăbdător, de pe un picior pe altul, apoi,
aruncându-i o privire scrutătoare, ca pentru a se convinge că ea
doarme într-adevăr, intră în baie. Era momentul sperat şi
aşteptat de Dina. Dintr-un salt smulse telefonul din haină, apoi
strecurându-şi capul sub pernă formă un număr rugându-se să
fie cineva la celălalt capăt. I se părea că timpul se rostogoleşte
peste ea într-o goană nebună.
- Tată, eu sunt… Vocea îi era gâtuită de încordare. N-
avu timp să mai adauge ceva. Auzi apa din baie curgând. Cu o
grabă disperată închise şi strecură telefonul în buzunarul hainei
pe care nu mai avu vreme s-o aşeze cum o găsise. În timp ce
uşa se deschidea, ea se azvârli pe perna mototolită cu tot
sângele urcat la cap. Pulsul i se accelerase ca după o cursă
formidabilă, bătăile inimii erau ciocane uriaşe al căror zgomot
părea să umple odaia. Strângea cu putere pleoapele, de parcă
aşa ar fi fost mai în siguranţă. Intrând în cameră, cu aceeaşi
melodie pe buze, tânărul aruncă o privire spre pat.
- Hai, iubito, ştiu că nu dormi! E timpul să avem o
discuţie. În momentul următor, ochii îi căzură pe haină şi
înţelese ce se întâmplase. O străfulgeră cu o privire de antracit,
fruntea i se cută adânc, iar vocea nu mai avea inflexiuni calde.
- Mare prostie ai făcut! Crezi că un simplu telefon te
ajută cu ceva?! N-ai nici o şansă…
Dina deschise ochii şi rămase mută de uimire.
Trăsăturile bărbatului păreau sculptate în piatră dură, urâţindu-l
cu furia rece dezlănţuită împotriva ei. Nu ştia cu ce greşise în
faţa necunoscutului, de unde ura ce i se citea în ochi. Se trase
cât putu de mult lângă perete, strângând cearşaful în pumni,
136
_________________________________________________________________________
pregătită pentru orice. Bărbatul o ţintui cu o privire de foc,

apoi zâmbi sarcastic:
- Degeaba, scumpo, telefonul acesta nu-i al nimănui,
deci nu poţi fi găsită cu ajutorul lui. Ai pierdut, draga mea. De
la început n-ai avut nicio şansă!
Dina făcu un efort supraomenesc să-şi ordoneze
gândurile, să-l aşeze pe necunoscut în cadrul problemelor cu
care se confruntase în ultimul timp. Despre o relaţie amoroasă
nu putea fi vorba, n-avea altă preocupare decât cazurile penale
în care pleda. Cu vecinii avea tangenţe atât de neînsemnate,
încât alungă din minte trimiterea. Trecu în mare viteză cazurile
pe care le apărase în ultimul an şi doar două dintre ele erau mai
grave, unul de viol, dar pârâtul scăpase basma curată, celălalt -
trafic de persoane, în care sentinţa nu fusese pronunţată. N-avu
timp suficient să aprofundeze detaliile, căci bărbatul,
smulgându-şi cu un gest nervos haina, ieşi din cameră, fără să-i
mai arunce vreo privire. Gândul îi zbură spre tatăl ei,
întrebându-se dacă o fi priceput în ce situaţie se află. Nu, n-
avea cum, abia apucase probabil să-i recunoască vocea, cât
despre numărul de telefon de la care apelase… Da, asta ar
putea fi soluţia. Poţi găsi proprietarul după numărul
telefonului. Tata va răsturna şi munţii s-o găsească. Se scutură
înfrigurată, plimbându-se prin cameră ca într-o cuşcă, trăgând
cu urechea spre uşă, forţându-se să fie creativă, să-şi
amintească modul în care eroii lecturilor din adolescenţă sau ai
puţinelor filme poliţiste vizionate reuşeau să scape din situaţii
similare. Ptiu! zise ea cu voce tare, îmi stă mintea la prostii! Se
ghemui la picioarele patului, cu mâinile strânse în jurul
genunchilor. Părea că mintea i se goleşte; rămase în poziţia
asta chinuită până când nu-şi mai simţi picioarele. Deodată o
străfulgeră gândul că bărbatul trebuia să se întoarcă şi ea n-ar fi
suportat iarăşi privirea lui rea. Sări în picioare şi începu să
tragă de pat până când reuşi să-l proptească în uşă, apoi începu
137
_________________________________________________________________________
să se lupte cu fereastra fixată în cuie. Neputinţa îi aduse lacrimi

în ochi şi îi reveni senzaţia de spaimă. Se simţea părăsită,
izolată parcă pe o insulă pustie. Acolo măcar ar fi văzut lumina
soarelui, ar fi simţit briza vântului. Nu voia să moară aici, nu
făcuse rău, nu înţelegea pedeapsa. Un plâns nervos îi scutura
umerii delicaţi. Hohoti minute în şir. Nu ştia nici măcar ce oră
este. Tăcerea aceea înnebunitoare era singura tovarăşă. Intră în
baie şi dădu drumul apei să curgă. Jetul puternic îi biciuia
trupul, ca un fel de autoflagelare pentru un păcat neştiut. Apa o
învălui treptat într-o linişte amorţitoare, limpezindu-i totuşi
judecata. Mai mult decât făcuse până acum n-avea ce să mai
facă, poate doar să aştepte. Se ghemui într-o margine a patului,
cu ochii împăienjeniţi, sperând la soluţii miraculoase.
Somnul o cuprinse în braţele lui moi, atenuându-i
supărarea şi îngrijorarea. Din când în când, pieptul îi tresărea
de un suspin adânc. Se visa acasă, în liniştea dormitorului ei,
înconjurată de obiecte dragi.
* * *
Pentru avocatul Alexandru Negri, ziua care se încheia

fusese împovărătoare. Mai avea vreo cinci ani până la pensie,
dar se simţea obosit şi plictisit. De când plecase Dina de acasă
în noul ei apartament, dispăruse şi bucuria întoarcerii în
căminul conjugal. Locuinţa nu-l mai atrăgea. Îşi pusese în
birou o canapea, transformând încăperea în singurul loc unde
se simţea bine.
În liniştea din jur, avocatul îşi puse dosarele în ordine.
Avea de pledat a doua zi în trei cauze, aşa că mai răsfoi actele
cu atenţie. Iată dosarul lui Iulian Goga, pârât de Iulian Dobre.
Hm! Iulian vs. Iulian! Gândul îi zbură imediat câtre un alt
Iulian, socrul său, care-i schimbase viaţa. În faţa ochilor îi
apăru o figură impunătoare şi rubicondă, a cărei forţă stătea în
138
_________________________________________________________________________
privirea aceea albastră şi scrutătoare, marele avocat Iulian

Negri. Îşi amintea în detaliu ziua în care, tânăr stagiar sărac,
pătrunsese în luxosul cabinet al marelui om, solicitând postul
de stagiar. Înainte de a intra îşi îndreptase ţinuta, îşi potrivise
nodul cravatei şi-şi mai privise o dată, descurajat, pantofii
scâlciaţi. Ar fi dorit din tot sufletul să facă o impresie cât mai
bună. Privirea scrutătoare a lui Iulian Negri îl radiografie din
cap până în picioare, simţindu-se ca o muscă pusă la
microscop. Simţise din plin greutatea privirii şi chiar, pentru o
clipă, dorise chiar să părăsească biroul. Glasul marelui om îl
ţintuise, dar vorbele rostite nu şi le putuse explica pe loc.
- Ştiu cine eşti. Te urmăresc încă de pe băncile
facultăţii. Dacă n-ai fi venit singur, te-aş fi căutat eu. Vreau să-
ţi fac o propunere. Una singură de care poate depinde viitorul
tău, dacă bineînţeles doreşti un viitor în această firmă! Privirea
grea îl mai învăluise o dată, dublată de un zâmbet, în care
Alexandru intuise şi un uşor dispreţ, dar şi dorinţa aprigă de a-i
fi acceptată propunerea. Biciuit de acest zâmbet, tânărul
rămase în aşteptare. Avocatul nu părea să se grăbească. Se
aşezase în fotoliul comod din faţa biroului uriaş, extrase nişte
foi din mormanul de acte din faţa sa, apoi, exasperant de încet,
apăsase butonul interfonului. Vocea îi răsunase oarecum
strident în imensitatea încăperii.
- Să nu fiu deranjat, indiferent cine mă solicită!
Alexandru simţise că fierbe de nerăbdare. Avea atâta nevoie de
post, încât ar fi aşteptat oricât propunerea.
- Vreau să te însori cu fie-mea! Cuvinte fără nicio
legătură cu momentul. Lui Alexandru i se păruse chiar că
avocatul vorbeşte cu altcineva şi se uitase curios în jur, dar
nimeni altcineva nu se afla în preajmă.
- Poftim? Scuzaţi-mă, ce să fac, să mă…
- Asta este unica propunere, celelalte sunt amănunte
despre care vom discuta, dacă va fi cazul, la momentul potrivit.
139
_________________________________________________________________________
Nu vreau un răspuns imediat. Te aştept duminică la vila din

Băneasa, dacă răspunsul este afirmativ. Îi întinse o carte de
vizită inscripţionată cu litere aurii, apoi îşi luă geanta diplomat
de pe birou şi părăsi încăperea sub privirile stupefiate ale
tânărului, rămas încremenit în fotoliu până la intrarea
secretarei.
- Mai doriţi ceva, domnule? Ce să mai dorească, era
năucit de-a binelea! Să fie oare posibil să-şi schimbe viaţa într-
o clipă?! Nu se gândise decât la un post pentru care muncise
cinci ani grei de facultate. Ştia prea bine că în meseria aceasta
se pătrunde foarte greu, tocmai datorită avantajelor pe care le
oferă. Baroul este un spaţiu exclusivist, la care un amărât de
fiu de ţăran n-avea decât să spere, fără prea mari posibilităţi de
realizare. O salutase pe secretara ce-şi afişase pe figură cel mai
frumos zâmbet al ei şi părăsise clădirea.
Duminică a ajuns la vila din Băneasa puţin după prânz.
I-a deschis o menajeră, care i-a zâmbit cald:
- Domnul vă aşteaptă în salon! L-a condus fără alte
cuvinte într-o încăpere uriaşă de la parterul casei. Deci, Iulian
Negri fusese sigur că propunerea îi va fi acceptată. În clipa
aceea, Alexandru s-a urât pentru slăbiciunea sa, dar gândul la o
viaţă mai bună l-a făcut să-şi continue drumul.
Scutură plictisit din cap. Trecuse atâta timp de atunci,
totuşi convorbirea cu Iulian Negri îi stăruia şi acum în minte.
Îşi turnă o porţie zdravănă de coniac, apoi se aşeză comod într-
un fotoliu rememorând viaţa sa: venirea pe lume a Dinei,
primul proces de răsunet câştigat, moartea socrului, certurile cu
Ioana, nevastă-sa, izolarea în birou, tot din cauza Ioanei. Hm,
viaţa lui fusese un lung şir de dezamăgiri, de renunţări, de vise
spulberate. Nici astăzi nu se iertase pentru compromisul făcut
în tinerete. În mintea lui întortocheată de avocat, îşi compara
adesea viaţa cu zborul unui avion, care decolează, se înalţă,
zboară, zboară, zboară, şi deodată se prăbuşeşte. Ce-a rămas în
140
_________________________________________________________________________
urma zborului frânt? Doar cutia neagră care păstrează

amănuntele zborului. Şi cutia lui? o copilărie chinuită într-un
amărât sat oltenesc, acomodarea dificilă într-un centru
universitar pentru care modestele posibilităţi materiale ale
părinţilor erau insuficiente, îndemnându-l adesea la renunţare,
banchetul de absolvire la care nu se prezentase pentru că s-ar fi
făcut de râs cu hainele, lipsa iubirii, căci Ioana, nevastă-sa, nu
se apropiase de el mai mult ca în prima zi când îi fusese
prezentat. Nu se potriveau, de fapt, la nimic, nici ca preferinţe,
nici ca preocupări. Îşi duse raţionamentul mai departe, oftând
din greu. La cununie îşi schimbase numele, luându-l pe al
proaspetei soţii, iar ca o încununare deplină a laşităţii, fusese
de acord să nu-şi invite părinţii la nuntă. N-aveau ce să caute
într-o societate atât de aleasă în care tocmai pătrundea prin
căsătorie. Clătină mâhnit din cap, spunându-şi că se întâmplă
ceva cu el, căci în ultima vreme se tot întorsese în trecut.
Se ridică greoi din fotoliu, chiar în clipa în care a sunat
telefonul. Când auzi în receptor glasul şoptit al Dinei, inima lui
tresări violent în coşul pieptului. I se părea că vocea ei se
strecoară printr-o pătură groasă de pâslă, ajungând la el
distorsionat. Pe ecranul luminat al telefonului apăruse un
număr total necunoscut.
- Tată, eu sunt… Apoi nu s-a mai auzit decât sunetul
specific întreruperii apelului. Butonă câteva momente aparatul,
formă numărul Dinei şi neprimind nici un răspuns, apelă noul
număr, dar nu-i răspunse decât vocea monotonă a robotului:
„Abonatul…" Să i se fi întâmplat fetei ceva? Pe cine să
întrebe? Nu-i cunoştea prietenii, iar la birou era puţin probabil
să mai fie cineva de la care să ceară detalii. Din ce în ce mai
convins că fata se află într-o situaţie dificilă, se scutură înfiorat
în timp ce răsfoia o agendă extrasă dintre hârtiile de pe birou.
Găsi un număr de telefon, îl formă, aşteptă cu nerăbdare să i se
răspundă.
141
_________________________________________________________________________
- Am nevoie de ajutorul tău, i se adresă el, fără nicio

introducere, celui de la capătul firului. Vreau să ştiu al cui este
telefonul acesta! Rosti clar şi rar numărul de la care sunase
Dina. Ascultă câteva momente, apoi continuă ridicând puţin
vocea:
- Nu-mi pasă că nu-i legal, ar putea fi vorba de viaţa
Dinei… şi-i povesti puţinul ce-l frământa, insistând pe vocea
pierită şi speriată a fetei.
- Bine, aştept să mă suni! Azvârli telefonul pe birou,
fără însă a-l scăpa din ochi, de parcă aparatul ar fi fost vinovat
de toată situaţia. Se duse apoi la fereastră concentrându-se pe
noaptea prăvălită asupra oraşului. Trecuse destul timp,
neliniştea devenea din ce în ce mai puternică. Când sunetul
melodios al soneriei a spart liniştea încăperii, avocatul a
tresărit violent, apoi s-a repezit febril asupra telefonului. A
ascultat încordat spusele celui de la celălalt capăt al firului, a
mulţumit scurt, apoi a format un alt număr.
- Cu procurorul Panaitache, ceru el cu vocea
tremurândă.
- Chiar el la telefon, cine…
- Avocatul Negri… vă salut, domnule procuror. Şi cum
nu-şi avea sensul o discuţie de complezenţă, trecu direct la
miezul problemei. Procurorul asculta atent.
- Aveţi vreo infromaţie despre locul unde s-ar afla, sau
de unde v-a sunat?
- Nu ştiu locul, dar am aflat numele şi adresa
posesorului telefonului de pe care m-a sunat. Credeţi-mă, am
încercat de nenumărate ori s-o contactez pe fiică-mea, dar nu-
mi răspunde decât robotul. Sigur i s-a întâmplat ceva rău…
- Domnule avocat, poate că fiica dv. nu doreşte să fie
deranjată, o fi având şi ea altceva de făcut… şi apoi nu înţeleg
ce aşteptaţi de la mine?! Cât despre ideea de a o declara
dispărută, ştiţi ca şi mine ce spune legea…
142
_________________________________________________________________________
- Lăsaţi-mă, domnule, cu legea! Şi dacă fetei i s-a

întâmplat ceva, mai poate legea s-o apere? Nu înţeleg de ce
atâtea discuţii, pierdem vremea, eu v-am informat, iar dv.
aveţi, tot prin lege, acccentuă avocatul, obligaţia să vă sesizaţi
şi să luaţi măsuri până nu e prea târziu!
- Mă rog, daţi-mi adresa, pe care nu prea înţeleg prin ce
mijloace aţi dobândit-o. Să vedem ce putem face, deja s-a făcut
foarte târziu… Ar mai fi adăugat el şi altceva, însă avocatul
întrerupse convorbirea.
Alexandru Negri nu-şi punea prea mari speranţe în
procuror. Ştia din experienţă că procuratura se mişca extrem de
greu şi doar în faţa unor probe evidente, ori dispariţia Dinei, de
care acum parcă începea să se îndoiască, abia se produsese,
oricum nu trecuseră cele 24 de ore. Deodată gândul îi înţepeni
orice mişcare. De fapt, el nici nu ştia de când dispăruse fata.
Nu mai vorbise cu ea de vreo trei zile. Se repezi iarăşi la
telefon.
- Comisarul Răduş…
- Să trăieşti, comisare, Negri la telefon. Am nevoie de
ajutorul tău!
Comisarul era fiul unui consătean de-al avocatului, sub
a cărui oblăduire reuşise să facă Academia de Poliţie. Tare
mult şi l-ar fi dorit ca ginere, însă viaţa hotărâse astfel
lucrurile. Dina şi Răzuş erau buni prieteni, dar de aici până la
împlinirea visului avocatului…
- A dispărut Dina, dar ştiu adresa la care poate fi găsit
beneficiarul telefonului de la care m-a sunat ultima dată…
Avocatul vorbea repede, temându-se parcă să nu i se închidă
telefonul. Comisarul, luat prin surprindere de avalanşa
vorbelor, bâigui nesigur:
- Cum adică a dispărut?! De când?
- Nu mai ştiu exact, ce ştiu ţi-am spus deja. Ajută-mă s-
o găsesc, fă ceva! Vin acum la Inspectorat…
143
_________________________________________________________________________
Drumul cu maşina a durat mai mult ca de obicei, a

prins toate stopurile, iar coloana se mişca aproape cu viteza
melcului.
- Nu te aşeza, îi spuse comisarul, plecăm chiar acum.
Maşina ne aşteaptă la intrare. Începuse să se lumineze de ziuă.
Oraşul se anina din ce în ce, oamenii începeau să-şi vadă de
treburile lor într-o zi ca oricare alta.
La adresa respectivă nu găsiră decât o poartă încuiată,
în spatele căreia un câine îşi arăta lătrând vitejia. Bătură la
poarta învecinată şi tocmai când se hotărâseră să renunţe, în
pragul casei se ivi o huidumă de om, îmbrăcat într-un tricou
cenuşiu, ce-i gemea la umeri şi sub braţele puternice ca doi
bulumaci. Omul le aruncă o privire suspicioasă, apoi, cam în
silă, se apropie de poartă şi cu o voce lipsită de bunăvoinţă îi
întrebă de ce-l caută cu noaptea-n cap.
- Vecinul dv. de la 20 nu răspunde. Am avea nevoie de
el, ştiţi cumva unde poate fi găsit?
- Da’ ce treabă aveţi cu el? Omul se scărpina în chica
bogată şi neţesălată.
- Şi dacă nu vă spunem e vreo problemă? vru să ştie
comisarul, îndesându-şi mâinile în buzunarele blugilor.
- Păi s-ar cam putea să fie! Descuie poarta şi se propti
în faţa comisarului pe care-l fixă cu o privire cenuşie şi
arţăgoasă. Buza de jos îi tremura într-un ritm din ce în ce mai
vizibil.
- Hai, valea, dacă nu spuneţi de ce-l căutaţi, mai bine…
Nu apucă să-şi ducă ameninţarea până la capăt, căci în poarta
vecină se opri un taxi din care coborâră două persoane: un
bărbat destul de tânăr încă, şi o femeie ceva mai în vârstă,
modest îmbrăcată, venită, după coşurile ţinute ferm în braţe, de
undeva de pe la ţară.
Comisarul se opri în faţa lor, spre nedumerirea
bărbatului, care nu se aşteptase ca o persoană necunoscută să-i
144
_________________________________________________________________________
blocheze trecerea spre propria poartă. Femeia se trăsese şi ea

speriată spre şoferul taxiului, care, precipitat, pusese mâna pe
aparatul de radio gata să-şi alerteze colegii despre un posibil
atac. Sesizând confuzia creată, comisarul îşi scoase legitimaţia
de serviciu, declinându-şi numele, gradul şi funcţia, apoi îl
linişti pe bărbatul care părea în pragul unei crize cardiace.
- Domnule Popa, aşa vă numiţi, nu? Omul încuviinţă
fără o vorbă, apăsându-şi mereu mâna în partea stângă a
pieptului unde simţea un muşchi zbătându-se. Nu înţelegea de
ce legitimaţia poliţistului îl speriase aşa de tare. Nu se ştia
vinovat de nicio faptă penală.
- Ne puteţi arăta telefonul dv.? îi ceru comisarul.
- Ce telefon vrai, domne, de la el, că era să-l plătească
cu viaţa lui, sări întărâtată femeia. La privirea întrebătoare a
celor doi străini, ea continuă:
- Acu-mi spuse frate-miu ce-a păţit în maşina 105, când
i l-a furat un tuciuriu şi l-a mai şi ameninţat că-l omoară dacă
spune ceva, de-ar da Aghiuţă în capul lui de hoţ şi bandit!
Comisarul mulţumi celor doi, nu înainte de a-i sfătui să
facă o plângere la poliţie, ceea ce-i făcu pe oameni să
zâmbească neîncrezători. Avocatul rămăsese fără vorbe. Nu-i
folosise la nimic să afle adresa posesorului telefonului de la
care sunase Dina.
***

Somnul Dinei fu agitat şi bântuit de imagini de coşmar.
I se părea că fuge de ceva sau de cineva, că nu găseşte, deşi
caută cu disperare, portiţa prin care să iasă din ţarcul în care
era prizonieră. Trăgea de gratiile ruginite ce-i intrau adânc în
carne. Se trezi la un moment dat chinuită de o sete mistuitoare.
Deschise ochii, uitând unde se află, şi apucă bucuroasă sticla
plină cu apă, din care sorbi îndelung, în ciuda gustului sălciu.
145
_________________________________________________________________________
Câteva momente se simţi mulţumită, apoi realitatea o izbi

violent. Îşi aminti că este prizonieră, că nu are decât cearşaful
de pe ea, că nu se poate orienta în timp şi spaţiu, că n-are pe
cine să se bazeze. La toate astea se adaugă o uşoară ameţeală
ce-i împăienjenea privirea. Încercă din răsputeri să-şi ţină ochii
deschişi, dar nu reuşi. Căzu într-un somn adânc, de parcă s-ar
fi prăbuşit într-un abis nesfârşit. Nu mai auzi nici ţăcănitul
yalei, nici nu simţi cum patul se deplasează încet, eliberând
uşa, prin care pătrunse acelaşi necunoscut, care-i aruncă o
privire fugară din care, cu greu, s-ar fi putut înţelege ce simte
faţă de victima sa. Din sacoşa pe care o adusese cu sine scoase
hainele Dinei şi, ca pe un manechin lipsit de viaţă, începu s-o
îmbrace, întâi fusta, apoi bluza, apoi sacoul, până la ultima
piesă. O trase apoi din pat şi o întinse pe mochetă. Netezi
cuvertura de pe pat, puse cu grijă în sacoşă sticla, ibricul şi
ceaşca, apoi, săltând-o pe fată pe un umăr, ieşi trăgând uşa
după el. Yala se închise cu un ţăcănit scurt, dar Dina nu-l auzi.
Cei doi părăsiră locul fără ca cineva să-i observe, căci locul era
pustiu, îngropat în verdeaţă.
O senzaţie ciudată de gol în stomac o făcu pe Dina să
deschidă ochii. Primul lucru pe care-l observă a fost becul
spânzurat de tavanul afumat al încăperii. A înţeles pe dată că
nu se mai afla în dormitorul cu care aproape se obişnuise. Şi
mirosul era altul, de igrasie, de pământ, de beci. A privit
speriată, dar şi curioasă, în jur. Nicio fereastră, doar o uşă
grosolană de pivniţă. Începu să strige, însă vocea i se frânse de
oboseală, de foame, de spaimă. A încercat să se ridice în capul
oaselor, dar a renunţat, efortul era peste puterile ei. Lumina
bolnavă a becului o ameţea şi mai mult. I se părea că totul se
învârte în jurul ei ca într-un carusel descentrat; închise ochii să
scape de senzaţia pe care mişcarea i-o provoca în stomac.
Când îşi reveni, bărbatul era lângă pat, cu o tavă mare
pe care o aşeză pe cuvertură, alături de ea.
146
_________________________________________________________________________
- Mănâncă ceva, îi spuse el cu o voce albă, lipsită parcă

de interes. Vocea lui egală o sperie la început, iar gândul
mâncării îi făcea rău. Întinse totuşi mâna spre o felie de pâine,
gândindu-se că avea nevoie de forţă, dacă voia să scape din
infern. Se concentră pe mâncare, fără să-i arunce o privire.
- Bea şi cafeaua asta, adăugă el întinzându-i aceeaşi
ceaşcă ciobită. Fata scutură hotărât de câteva ori din cap, cu
gândul la ce ar fi putut pune bărbatul în ea. Voia să fie lucidă,
să conceapă o cale de salvare.
- N-avea grijă, cafeaua asta poate fi băută, la fel şi apa
din sticlă. Acum nu mai trebuie să te adorm. Priveşte în jur,
crezi că poţi scăpa de aici?! Se îndreptă spre uşă, fără alt
comentariu.
- Stai puţin, spune-mi de ce, de ce eu, cu ce m-am făcut
vinovată? Avalanşa de cuvinte îl făcu să se oprească şi s-o
privească ironic.
- Toate la timpul lor! Întredeschise uşa, gata să
păşească peste prag.
- Spune-mi măcar cum te cheamă, ca să ştiu măcar cine
mă ţine prizonieră, insistă Dina.
- Alege orice nume, nu contează, spune-mi cum vrei
sau nu-mi vorbi, ca şi până acum. Ieşi fără s-o mai privească.
Uşa se închise greoi şi doar ivărul greu de fier mai tulbură
liniştea.
***

Comisarul Răduş îşi chemă adjunctul să-l întrebe cum
decurge ancheta în cazul dispariţiei avocatei Dina Negri.
- Şefu, prea multe amănunte nu-ţi pot da. Am găsit
maşina în parcarea restaurantului „Doi cocoşi". Am arătat poza
ei tuturor angajaţilor. Ospătarul, care-a servit-o mi-a spus că a
mâncat singură, dar era clar că mai aştepta pe cineva. Femeia
147
_________________________________________________________________________
de la toaletă a recunoscut-o şi ea, a văzut-o intrând într-o

cabină, dar n-a văzut când a ieşit, că, zicea ea, n-o interesează
cât stau clienţii pe ţucal…
- Bine, bine, treci peste cât de bine îşi fac unii meseria.
Altceva?
- Păi, cam atât. A, am verificat amprentele din maşină,
dar nimic interesant, părinţii, două colege…
- Şi ce propui? Văzând nedumerirea subalternului,
Răduş continuă:
- Cu agentul de pază al parcării aţi discutat?
- Ei, ca de obicei, n-a văzut, n-a auzit, nu s-a furat
nimic, de ce ne legăm de el… Nu ne rămâne decât să aşteptăm,
ridică neputincios din umeri ofiţerul. Cum să lucrezi cu atât de
puţine date?!
- În consemn la frontieră?!
- Am făcut-o şi pe asta! Mai rău e că bătrânul avocat e
mereu pe capul nostru. Ne-a adus toate fotografiile dispărutei,
de când şedea pe blăniţă, de parcă… Omul zâmbi amuzat, dar
îşi controlă imediat figura sub privirea mustrătoare a şefului.
- Omul e disperat, atâta copil are, iar noi trebuie să ne
străduim ceva mai mult, nu să facem glume proaste!
Peste două ore, când l-a întâlnit pe avocat, aproape că
nu l-a recunoscut. Îmbătrânise brusc, obrajii i se lăsaseră mult
în jos, ochii priveau fără ţintă, iar hainele, neschimbate în
ultimele zile atârnau pe el în dezordine. În mâinile tremurânde
ţinea un teanc de hârtii.
- Ce faceţi aici? întrebă Răduş, impresionat profund de
starea bătrânului.
- O caut pe Dina. Vezi foilea astea? E chipul ei şi
rugămintea mea către oamenii care poate au văzut-o… Trebuie
s-o fi văzut cineva, nu s-a volatilizat… Nu ştiu ce faceţi voi de
n-o găsiţi, aveţi atâtea mijloace… da, lasă, o găsesc eu singur
148
_________________________________________________________________________
pe fata mea, sigur ea aşteaptă undeva s-o găsesc… Vocea

avocatului scăzu într-un gâlgâit de lacrimi.
- Domnule Negri, duceţi-vă acasă, noi continuăm
căutările, e de datoria noastră… N-au trecut decât patru zile.
- Doar patru zile… Şi ţi se pare puţin, patru zile în care
fata mea zace cine ştie pe unde fără nici un ajutor… Bătrânul
se îndreptă spre stâlpul următor, pe care lipi afişul cu chipul
Dinei, apoi plecă mai departe, fără să-i mai adreseze
comisarului vreun cuvânt.
***

După ce a mâncat, puterile Dinei s-au refăcut în
oarecare măsură. A coborât din pat şi s-a apropiat de uşă
ascultând cu atenţie. Până la ea nu răzbătea nici un zgomot.
Cercetă apoi încăperea. Nu prea mare şi aproximativ proaspăt
văruită de o mână nu prea pricepută, sau în mare grabă. În
unele locuri se vedeau urmele vechiului var. În afara patului de
fier acoperit cu o cuvertură ţesută la un război de ţară, Dina
văzuse o ţesătură asemănătoare la Muzeul Ţăranului Român,
mai era o masă de lemn pe care trona un lighean de tablă şi o
savonieră. Jos, lângă masă, erau două găleţi de tinichea, una
plină cu apă, cealaltă goală, şi o cană de tablă. În perete, de
două cuie, atârnau două prosoape noi. Se vedea că răpitorul îşi
pregătise din timp terenul de acţiune. Luă cana şi începu să
bată cu ea în scândura uşii. Bătaia răsună înfundat, semn că
încăperea se prelungea cu alta. Când obosi, se aşeză pe pat
încercând să găsească logica actelor răpitorului.
- Deci… e seară… sunt la „Doi cocoşi" ca să mănânc,
după o zi petrecută numai în tribunal… maşina e în parcarea
restaurantului… chelnerul nu mi-a adus comanda… mă duc la
baie să mă spăl pe mâini… deschid robinetul… dintr-o cabină
149
_________________________________________________________________________
iese o femeie, care se apropie zâmbitoare de chiuveta vecină…

Apoi? de aici filmul se rupe. De ce nu-şi mai aminteşte nimic?!
- Calmează-te, fato, e important să-ţi aminteşti… De
ce-ţi stăruie în minte chipul femeii? L-ai mai văzut, dar unde?
Strângea pleoapele cu putere spre a reface imaginea ultimă, dar
efortul nu făcea decât să-i provoace ameţeli.
- Bine, nu-ţi aminteşti, încercăm mai târziu, zise ea cu
voce tare privindu-se în oglinda de deasupra lavoarului. Am
ajuns să vorbesc singură! Hai să ne gândim la un nume pentru
gazda noastră. Cuvântul „gazdă" o făcu să surâdă amar, gazda
ce-o ţine prizonieră fără să-i spună măcar din ce motiv.
- Am să-i spun… nu, n-are nici un sens, se încruntă ea
spre chipul din oglindă. Nu merită să poarte un nume…
Când bărbatul reveni în încăpere, Dina era mai liniştită,
pregătită să-l înfrunte şi, dacă se va ivi ocazia, să forţeze uşa.
Aceeaşi tavă, pe care pusese două farfurii, un pahar şi o ceaşcă
aburindă. Sesiză imediat lipsa cuţitului şi a furculiţei. Se teme
să nu-l atac, se gândi fata. O îndemnă, din ochi, să mănânce.
După ce-l privi câteva clipe, Dina spuse:
- Cred că ştii cine sunt, din moment ce m-ai răpit şi mă
ţii prizonieră. Bărbatul încuviinţă din cap.
- De ce? Omul nu părea dispus însă la lămuriri.
- Bine. Vreau ca în clipa asta să deschizi uşa, ca să pot
pleca şi-ţi dau cuvântul meu că totul va fi fără urmări, dar
vreau să plec acum… Se ridică hotărâtă lângă marginea
patului, intrigată că bărbatul nu schiţează nici un gest.
- Nu pleci nicăieri şi dacă n-ai înţeles că nu poţi părăsi
locul ăsta nu-i vina mea. Mai bine mănâncă, să pot lua tava.
Glasul lui suna egal şi Dinei i-a fost clar că orice învoială între
ei era sortită eşecului.
- Pot să ştiu măcar cât voi sta aici? Sau ai de gând iarăşi
să schimbi locaţia?
150
_________________________________________________________________________
- Depinde doar de tine, eu am timp să aştept. Te pot

ţine o săptămână sau zece ani, încă n-am hotărât sentinţa.
Altele n-au avut norocul acesta… Vocea bărbatului scăzu într-
un murmur imperceptibil. Dina îl privi atent, încercând să-i
pătrundă cuvintele. Ascundeau în ele o durere profundă. Deci
mai are în el o urmă de suflet, se gândi fata, hotărâtă să insiste.
- Ce trebuie să fac să scap din calvarul ăsta? Gândeşte-
te, sunt femeie, am nevoie de haine şi de atâtea alte lucruri…
- N-ai decât să ceri…
- Îmi poţi aduce un laptop?!
- Asta nici într-un caz, poate hârtie şi pix, deşi nu văd
la ce ţi-ar folosi?!
- Ca să nu înnebunesc, omule, ce să fac toată ziua? Să
mă uit pe pereţi, să te aştept să apari cu tava asta idioată.
Nervii Dinei cedau. Fără să se mai gândească, apucă tava de un
colţ şi i-o azvârli în frunte. Zăpăcit pentru moment, el o scăpă
din ochi pe Dina, care, deschizând uşa se şi năpustise afară din
încăpere. Dar odată ieşită rămase descumpănită, căci în faţa ei
se deschideau în evantai, trei culoare slab luminate. Până să se
hotărască pe care din ele s-o apuce, mâna bărbatului i se
înfipse în părul bogat, târând-o înapoi şi azvârlind-o în pat. În
cădere se izbi de marginea de fier şi aproape că-şi pierdu
răsuflarea de durere.
- Dacă mai încerci să mă ataci, încui uşa şi arunc cheia.
Putrezeşti aici, după ce mori de foame şi de sete. Să-ţi fie car
că sunt singura ta şansă de a supravieţui! Privirea lui verde o
învălui ca veninul şi pentru o clipă, uită durerea din ceafă,
gândindu-se la adevărul din cuvintele lui. Fruntea bărbatului
era brăzdată acum de o dungă roşie, urmă a loviturii. Strânse
tava şi farfuriile de pe jos, lăsând mâncarea unde căzuse.
- Nu-mi aduci altă mâncare? întrebă ea dispreţuitor.
- Mâncarea este acolo unde este şi alta nu mai primeşti
până mâine. Când ţi-o fi foame, ştii de unde să te serveşti.
151
_________________________________________________________________________
- În ce zi suntem? Ce oră? Măcar atâta vreau să aflu,

ţipă ea înnebunită.
- La ce-ţi trebuie să ştii? Ieşi fără s-o mai privească.
Zornăitul ivărului tras o convinse pe Dina că a rămas, pentru
multă vreme, singură cu gândurile ei.
N-a închis ochii toată noaptea. Uneori i se părea că
aude zgomote înfundate şi atunci se repezea în uşă lovind cu
pumnii şi picioare, până când nu şi le mai simţi de durere. A
renunţat să mai facă zgomot, concentrându-se asupra unei noi
căi de salvare. Poate că tata acţionează, poate a alertat poliţia,
poate… Simţea că i se urcă sângele la cap. Îşi strânse capul
între mâini, dar aproape imediat sări ca arsă. Dacă răpitorul
păţeşte ceva, un accident, o boală, o amnezie, ea rămâne pe
vecie, aici, fără nicio posibilitate de scăpare. Câte zile să fi
trecut? şapte-opt, după părerea ei, deşi n-avea nici un mijloc de
măsurare a timpului.
În realitate, începea cea de-a cincea zi; la un moment
dat începu să numere, ca să împartă timpul în secunde, să-l
socotească în minune, apoi în ore…, dar numărătoarea se
frângea, fata uita numărul la care ajunsese şi în cele din urmă
se prăbuşea hohotind în perna uzată. Aşa o găsi bărbatul când a
intrat cu tava şi cu o geantă de voiaj. Câtva timp, Dina nu-şi
ridică ochii spre el.
- Ai aici tot ce-ţi trebuie şi dacă mai doreşti ceva,
rezonabil, desigur, poţi cere. Bărbatul strânse mâncarea de pe
jos, rămasă neatinsă din seara precedentă.
- Aş dori, continuă el calm, cu aceeaşi voce din care nu
răzbătea altceva decât indiferenţă, să-ţi faci singură ordine şi
curăţenie, eu nu sunt…
- Mai bine mi-ai spune cine şi ce eşti, sări Dina din pat,
silindu-l să se retragă un pas înapoi, atent la mişcările ei, fără a
fi însă prea speriat de reacţia fetei.
152
_________________________________________________________________________
- Stai liniştit, nu-ţi mai arunc tava în cap. Vreau să

verific ce ai adus în geantă. Începu să scoată, pe rând, un
tricou, nişte şosete, un pantalon, însă cel mai mult o bucurară
hârtia şi pixul.
- Puteai să aduci mai multe sau chiar laptopul, cred că
n-ai fost atât de prost să-l laşi în maşină.
- Femeie, înţelege că asta n-ar fi ajutat poliţia să te
găsească! Siguranţa din glasul lui îi întări Dinei ideea unui
plan bine pus la punct. Şi iarăşi se întrebă care o fi fost mobilul
răpirii ei, ce legătură are ea cu omul ăsta?
- Spune-mi dacă mai ai nevoie de ceva?! Bărbatul se
calmase şi era din nou stăpân pe situaţie. Vreau ca şederea ta
aici să fie cât mai comodă… Dinei îi veni să zâmbească. Putea
fi comodă o răpire, o sechestrare într-un spaţiu care o sufocă?!
Deschise gura revoltată.
- Nu începe iar cu prostiile! Ochii lui căpătară iarăşi
culoarea veninului.
- Vreau un ceas, nu pot trăi fără să ştiu cum trece
timpul, vreau nişte flori să-mi ţină de urât, vreau să schimbi
becul acesta chior, vreau ziare şi reviste, vreau nişte cărţi,
orice… Vreau să scap de aici, hohoti ea.
- Bine, le vei avea pe toate, mai puţin ziarele.
- De ce? ca să nu aflu ce se scrie despre dispariţia mea?
Crezi că tata n-a răscolit cerul şi pământul?
- Şi ce, i-a folosit la ceva? Ştiu din experienţă că totul
este inutil. Dinei i se fixă în memorie ce spusese bărbatul: „Din
experienţă", deci, într-un fel sau altul, sechestrarea ei repeta un
scenariu ce se mai desfăşurase cândva, sau poate era o poliţă
ajunsă la scadenţă.
- Explică-mi măcar de ce eu, de ce mă ţii prizonieră, de
ce tot teatrul ăsta ieftin, cu „iubito" şi cu mutarea dintr-un loc
în altul, de ce? Vocea Dinei devenea din ce în ce mai stridentă.
Era în pragul isteriei. Înnebunesc încercând să găsesc o
153
_________________________________________________________________________
cauză!... Nu te cunoscu, nu ne-am mai întâlnit niciodată.

Deodată, fata tresări violent:
- Tu eşti femeia din toaleta restaurantului?! În mintea ei
a reuşit să suprapună cele două chipuri.
- N-am crezut c-o să-ţi ia atât de mult. Ştiu că avocaţii
au o memorie vizuală excelentă. Cu atât mai mult tu. Eşti
avocat pledant, aperi diverse cauze, deşi în ultima vreme te-ai
axat pe traficanţii de carne vie, pe care-i scoţi basma curată,
fără să te gândeşti la victime… Glasul bărbatului coborî
aproape de şoaptă. Îşi încleştase pumnii, iar muşchii feţei se
încordaseră urâţindu-i trăsăturile. Un val uriaş de ură o copleşi
pe fată. Nu-şi dădea seama dacă împotriva ei sau a
traficanţilor.
- N-a fost greu să ies cu tine târându-te. M-am bazat pe
indiferenţa oamenilor, pe nepăsarea cu care tratează chiar şi
cele mai flagrante situaţii. Am fost sigur că te pot scoate din
restaurant, fără ca nimeni să se întrebe de ce o femeie iese din
toaletă târând-o pe alta. Satisfacţia din glasul bărbatului era
deplină. Nu este sănătos la cap, remarcă Dina în mintea ei, să
răpeşti o persoană din mijlocul atâtor oameni frizează nebunia.
- Dar bodyguardul din parcare?
- Nici măcar nu era în preajma… Dar gata pe ziua de
azi, am făcut destulă conversaţie.
- Stai puţin, aş vrea să fac o baie…
- Şi cine te împiedică, ai destulă apă, un lighean, săpun,
prosoape…
- Uită-te la părul meu, am nevoie de apă caldă. Poate că
este pe undeva o baie, unde… Dina insista şi din dorinţa de a
afla mai multe despre locul în care era prizonieră.
- Astea sunt condiţiile. Aici nu-i „Intercontinental",
după cum bine vezi. Pot totuşi să-ţi aduc o găleată cu apă
fierbinte. Foloseşte-o cum vrei! Şi fără să mai aştepte reacţia
ei, ieşi trăgând ivărul greu de fier.
154
_________________________________________________________________________
Când şi-a băgat părul în apa caldă, a simţit o senzaţie

de linişte mângâietoare. Stropii de apă se amestecau în neştire
cu stropii lacrimilor. Niciodată nu remarcase ce înseamnă un
lighean cu apă caldă, un lucru atât de lipsit de importanţă!
Stătu aşa, până simţi că pielea capului îngheaţă. Apa se răcise
de mult, dar ea nu înceta să se bucure.
Dimineaţă, Dina nu reuşi să se ridice din pat. O dureau
capul şi gâtul. Încercă să-şi umezească buzele crăpate, însă
efortul o stoarse de putere. Doar nu te gândeşti să te
îmbolnăveşti, îşi reproşă ea în gând sau poate da, e mai bine să
te îmbolnăveşti, şi cât mai tare. Atunci el va fi nevoit să aducă
un doctor sau să te ducă la spital. Sigur, asta era salvarea.
Încerca să-şi dea seama de ce se simte atât de rău. Să fie de la
spălatul pe cap? Părul ei, atât de bogat, trebuia uscat cu un
foen, dar de unde să-l ia în văgăuna asta?! Durerea devenea din
ce în ce mai chinuitoare. Cu un efort uriaş coborî din pat să
stingă lumina, care-i împungea ochii cu nişte pumnale
usturătoare. Se prăbuşi înainte de a ajunge la întrerupător,
străfulgerată de o durere ascuţită.
Aşa o găsi tânărul, câteva ore mai târziu, prăbuşită ca o
cârpă. Se sperie de figura ei lividă. O duse în pat, apoi îi puse
pe frunte un prosop muiat în apă. Fruntea dogorea, iar obrajii
începură să se acopere cu mari pete roşiatice. Avea
temperatură mare, iar el rămase descumpănit, nu ştia ce să mai
facă. Începu să-i maseze mâinile şi tâmplele şi chiar s-o strige
pe nume. Într-un târziu, tânăra deschise ochii, privind rătăcit în
jur.
- Mi-e rău, du-mă la un doctor, şopti fata rugător. Nu
mă lăsa să mor, nu ţi-am făcut nimic. Bărbatul schimbă iarăşi
prosopul de pe fruntea ei cuprinsă de febră, apoi spuse prea
puţin convins:
155
_________________________________________________________________________
- O simplă răceală, trece… Îţi aduc imediat un ceai cu

multă lămâie… Din asta nu se moare! Ieşi grăbit, fără să mai
audă vorbele Dinei:
- Nu mai pot suporta durerea de cap…, după care iarăşi
nu a mai fost conştientă de nimic din jurul ei.
Starea fetei s-a înrăutăţit tot mai mult. Până spre seară
n-a mai putut înghiţi nici ceaiul. Îşi simţea gâtul ca pe un coş
de foc prin care apa trecea sfârâind spre stomac. Avea rare
clipe în care era conştientă şi atunci nu întreba decât de ce ea,
cu ce greşise şi când. Constata că de fiecare dată bărbatul e tot
acolo, încremenit ca o statuie, cu faţa mohorâtă şi cu privirea
pierdută. Uneori i se părea că pe scaunul de lângă pat şade tatăl
ei. Îi zâmbea schimonosindu-şi faţa şi sporindu-şi durerea
devenită şi aşa insuportabilă. Ar fi vrut să-i atingă mâna, să-i
spună că se bucură că-l vede, dar nu înţelegea de ce este atât de
supărat, ea este bine, ea va… Cădea iarăşi într-o letargie vecină
cu moartea. Din cauza gâtului, respira tot mai anevoios. Simţea
o greutate uriaşă strivindu-i pieptul, iar aerul pătrundea din ce
în ce mai puţin în plămâni. Nu-şi dorea acum decât un firicel
de aer curat care să-i potolească durerea.
***

Alexandru Negri îşi târâia picioarele obosite de-a
lungul şi de-a latul biroului. N-avea stare, nu mai gândea
limpede, nu mai ştia încotro s-o apuce. Dispariţia Dinei
rămânea, în continuare, un mister, iar el şi toţi oamenii legii
erau neputincioşi. Când telefonul de pe birou a zbârnâit, la
început l-a ignorat. În ultimele ore nu fusese sunat decât de
clienţii nemulţumiţi de amânările tot mai dese. Cu Răduş
vorbise cu o oră în urmă, n-avea nicio noutate. Ba mai mult,
aveau numeroase alte cazuri de rezolvat, aşa că şefii îl presau.
Se ocupaseră de dispariţia Dinei timp de două săptămâni, e
156
_________________________________________________________________________
drept că fără rezultat, însă asta era situaţia. Pe dosarul răpirii

fusese deja trecută o rezoluţie: „caz nerezolvat, cu autori
necunoscuţi".
După câteva clipe de tăcere, telefonul sună la fel de
insistent şi se sâcâitor. Avocatul se repezi să-l smulgă din
priză, însă în ultimul moment se răzgândi şi răspunse. O voce
necunoscută îi spuse doar atât:
- Str. Plantelor, la nr. 15, în pivniţă.
Omul rămase încremenit cu receptorul la ureche mult
timp după ce pe fir nu se auzea decât ţăcănitul specific
terminării oricărei conversaţii. Reţinuse cuvântul pivniţă, dar
nu-i pricepea sensul. Părea o stană de piatră, ce avea faţa
încremenită în stupoare. Apoi, ca prin minune, cuvântul ajunse
la creier, punându-l în funcţie. Făcu imediat legătura cu Dina şi
o speranţă uriaşă izbucni într-un fel de nechezat de care se
sperie el însuşi. Îşi căută înfrigurat cheile maşinii, răsturnând
tot ce era pe birou, smulse sertarul şi-l azvârli cât colo, dar
cheile parcă intraseră în pământ. Se sucea nedumerit în toate
direcţiile, conştient că pierde un timp preţios. Nu-i dădu prin
cap să-l sune pe Răduş sau chiar pe procuror. Ei ar fi ştiut ce să
facă. Sau măcar să cheme un taxi. Mintea lui se fixase doar pe
cheile pe care nu le găsea, deşi erau în buzunar. Aproape
plângând de enervare, se aşeză pe un scaun cu capul în mâini.
Inima începu să-i bată neregulat, dar lui nu-i mai păsa de
nimic. Putea să se întâmple orice.
***

Telefonul sună de câteva ori, cu intervale foarte scurte
între un apel şi altul. Într-un târziu, avocatul ridică receptorul
cu o mână obosită.
- Domnule avocat, sunteţi bine? Vocea lui Răduş
restabili contactul cu realitatea. În câteva clipe, creierul
157
_________________________________________________________________________
avocatului se activă şi, febril, sacadat, amestecând vorbele,

reuşi să-i transmită şi comisarului informaţia primită de la
vocea necunoscută. Abia acum se întrebă în sinea sa cum de
nu-şi amintise de Răduş.
- Rămâneţi pe loc, trec să vă iau…
Str. Plantelor era undeva pe la marginea capitalei,
relativ aproape de restaurantul „Doi cocoşi". Zonă destul de
puţin populară cu case aflate într-o stare de degradare avansată.
Foarte mulţi copaci şi spre margine, un panou anunţa că zona
este proprietate privată destinată construirii unui cartier
rezidenţial. Lucrările nu începuseră. Ca şi celelalte case din
zonă, şi locuinţa de la 15 era părăsită de ceva vreme. Scările de
piatră erau năpădite de buruieni, geamurile murdare sau sparte
unele. Gardul, din care se păstrau în unele locuri fragmente,
avea lemnul putrezit. Poliţiştii au împânzit zona. Mai greu a
fost să ajungă în pivniţa, care s-a dovedit a fi un adevărat
labirint, unul dintre culoare ajungând aproape de aeroportul
Băneasa.
Pe Dina au găsit-o aproape fără suflare. Angina
pectorală, dublată de embolie, făcea ca pulsul să fie aproape
inexistent, iar culoarea vineţie a pielii i-a făcut pe anchetatori
să creadă că au ajuns prea târziu. Ambulanţa porni spre
Spitalul de urgenţă cu toată viteza, având în funcţiune girofarul
şi sirena. Şoferul înjura de fiecare dată mulţimea maşinilor ce
eliberau foarte greu culoarul de trecere.
Abia peste o lună, când a putut să vorbească, Dina a
povestit puţinul pe care-l ştia despre răpitor. Nimic din ce s-a
găsit la faţa locului nu i-a condus pe anchetatori la elucidarea
cazului. Portretul-robot executat după descrierea Dinei n-a
ajutat la nimic. Totuşi, un fapt aparent banal, petrecut în ziua
în care a fost găsită fata, s-a petrecut în aeroportul Otopeni. O
îngrijitoare a găsit într-o toaletă un telefon mobil şi cum astfel
de fapte sunt anunţate, s-au făcut cercetări. După seria
158
_________________________________________________________________________
acumulatorului s-a putut stabili şi numărul, însă proprietarul

declarase deja poliţiei că telefonul îi fusese furat.
Cazul Dinei a rămas aşa cum se stabilise înainte de a fi
găsită: autor necunoscut, clasat deci alături de atâtea altele.
159
_________________________________________________________________________
Monolog cu vizitiu

P e caldarâmul umezit de roua nopţii, copitele cailor

dansează ritmic, într-un pas numai de ei ştiut: trap-trap, trap-
trap, trap-trap, trap-trap. Mersul lor moale rimează cu boarea
suavă a petuniilor ce răsuflă uşurel pe lângă pridvoarele vechi
ale caselor. Şi-au unit aroma toate florile, îmbrăţişând a
mângâiere orăşelul adormit.
Trăsura trece ca în vis, nevăzută, ignorată şi de câinii ce
lătraseră până mai adineaori plictisiţi la luna ridicată în
înălţime, o lună plină şi grasă ca o roată de car, poleind cu
razele-i reci peisajul, într-o încremenire de taină.
Nu recunosc locurile, dar nu mă îngrijorează nici ora
târzie, nici liniştea nefirească, mă învălui în aerul călduţ ca
într-un şal moale şi mă las legănată de tropotul cailor. O uşoară
exaltare mă cuprinde urmărind, din mersul trăsurii, lumina
palidă aruncată ici-acolo de becurile chioare atârnate în vârful
stâlpilor de lemn vechi şi scorojit. Un stâlp, doi stâlpi, trei
stâlpi… Văd spatele celui de pe capra trăsurii şi-mi dau seama
că nu sunt singură. Încerc să-i disting trăsăturile, când face o
întoarcere spre dreapta spre a-şi struni cei doi cai de culoarea
lignitului. Coamele strălucesc stins. Omul se ţine strâmb pe
capră, cu gâtul ţeapăn. Capul mare şi cam chel, bărbia
pătrăţoasă şi falca de jos ieşită mult înainte trădează o fire
calmă, dar hotărâtă. Pare obosit sau plictisit, nu-mi dau seama.
În răstimpuri îmi aruncă o privire întrebătoare, de parcă ar dori
160
_________________________________________________________________________
să afle ceva. Dar nu întreabă nimic. Îi răspund, cu o privire la

fel de întrebătoare. Dacă aş şti ce caut aici, ce mi se întâmplă,
cine sunt, mi-ar fi mai uşor. Nu trăiesc însă nici cel mai vag
sentiment de teamă. Mi se pare firesc să fiu aici, legănată de
trăsura cu arcuri moi, numai că nu înţeleg motivul. Disting
totuşi o întrebare mută, de parcă omul de pe capră ar încerca să
pătrundă în sufletul meu. Mă invită la confesiune. Mă invită e
un fel de-a spune, căci nu înţeleg decât sintagma „fapte rele,
fapte bune”, pe care o tot scormoneşte în gândul meu. Cred că
de asta mi s-a părut atât de plictisit. Mă întreb dacă insistenţa
este o cerinţă a postului de vizitiu. I s-o fi cerut şi lui ca pe
parcursul călătoriei să afle cât mai multe informaţii despre
pasager, ca să ştie unde să-l distribuie, stânga sau dreapta, sus
sau jos. Omul insistă, fără a se întoarce spre mine. Aş vrea să-
şi întoarcă măcar o dată faţa spre mine, să-i văd ochii. Singurul
sunet care se aude este tropotul monoton al copitelor pe
caldarâm: trop-trop, trop-trop.
- Te rog să nu mai insişti, chiar nu-mi amintesc să fi
făcut fapte rele, cât despre cele bune, îşi pierd valoarea în
momentul în care te lauzi cu ele. Să ştii că nu m-am bătut
niciodată cu nimeni, n-am râvnit la bunul altuia, n-am furat, n-
am… Bine, bine, nu sunt o sfântă, doar fac parte din rândul
oamenilor, dar viaţa noastră poate fi redusă oare la o singură
schemă: fapte bune, fapte rele? Între ele nu există oare altceva?
e mândrim sau ne ruşinăm cu ele, uneori nu recunoaştem nici
măcar în forul nostru interior greşeala, deşi conştiinţa
scrâşneşte din dinţi neputincioasă.
- Vrei să vorbesc doar despre mine… Bine, dar să ştii
că nu sunt o fiinţă prea interesantă, sunt doar unul dintre
semeni, cu aceleaşi năzuinţe, cu aceeaşi ureche surdă înafară şi
ochi larg închişi înăuntru, cu aceleaşi infatuări, cu aceeaşi
grabă de a trece clipa, fără a învăţa ceva, fără a zidi o treaptă
de existenţă. Fac şi eu parte dintre repetenţii la examenul de
161
_________________________________________________________________________
maturitate al vieţii, că doar suntem cel mai evoluat animal

dintre toate câte există! Este o axiomă, dar cât neadevăr
cuprinde în ea! Uite, o furnică munceşte fără a aştepta
recompense, şi cu cât simţ de răspundere. Un cuplu de ciori se
destramă doar la dispariţia unuia dintre parteneri, care nu
dispare nici cu bunurile familiei, nici cu banii de la nuntă şi
nici cu un alt partener. Dispare pur şi simplu în neant, aşa cum
este firescul viului. Să mai susţinem că omul… Ah, omul, e
singurul animal care visează să se opună morţii, ceea ce nu-i
rău, dar care ucide şi din alte motive decât acela de a-şi potoli
foamea, ceea ce-i rău!
- Vrei să fii mai atent la drum?! Zdruncină cam tare
trăsura asta hodorogită. Apropo, de când n-a mai intrat în
revizie? Ce faceţi voi când se strică o roată, când se rupe vreo
osie sau moare calul? Că doar mor şi ei, nu-i aşa? Ce mă
supără cel mai tare nu sunt zdruncinăturile, ci caftanul tău
negru, valtrapul negru al cailor, pluşul negru al banchetei… De
ce atâta negru, de ce exteriorizăm atât de insistent sufletul
îndurerat? Uită-te la japonezi, la chinezi, la egipteni, la…, mă
rog, la cine mai ştii şi tu. Nu le stă mai bine în alb? E acelaşi
lucru, spui? E o culoare la fel de rece… De fapt, nici nu este
culoare, dar parcă inspiră mai puţină teamă. Altfel vorbeşti cu
o persoană îmbrăcată în negru, şi cu totul altfel, pe alt ton, cu
una înveşmântată în alb. Mie albul îmi aminteşte de rochia de
mireasă. A mea, desigur, că doar despre mine vrei să vorbesc.
Ieftină, scurtă, lărguţă, făcută spre a fi folosită şi după
momentul festiv. În biserică, femeia care vindea lumânări m-a
întrebat, cu o indiferenţă ce ţine tot de meserie, nu pentru că ar
fi interesat-o într-adevăr: „Fetiţo, mireasa a venit?” Eu eram şi
fetiţa, şi mireasa. Venisem, cum să lipsesc de la propria nuntă,
numai că n-aveam însemnele necesare recunoaşterii, ca un
ecuson ce te reprezintă ca persoană şi funcţie. Florile, trei
gladiole prăpădite, ultimele ale acelei zile de sfârşit de august,
162
_________________________________________________________________________
nu contează anul, nici măcar de aceeaşi culoare, puteau să

reprezinte orice, dar cel mai puţin buchet de mireasă. Erau alte
vremuri atunci…
- Am văzut multe mirese, unele frumoase şi fericite,
altele ţinându-se cu greu în pantofii prea noi şi prea strâmţi
pentru nişte picioare obosite şi umflate, dar hotărâte să reziste
cât mai mult. De, mireasa ţine nunta şi face banii, care trebuie
apoi împărţiţi la restaurant, la croitor, la mătuşa care a făcut
cozonacii şi prăjiturile, la preot, la…
- Mă întrerupi! De ce vrei să ştii cum am procedat eu?
Mai are sens? A trecut atâta timp… şi nici măcar n-a fost nuntă
cu bani, doar câteva cadouri, lumea n-avea bani de risipit. Mai
am şi acum trei ceşcuţe şi un ceainic de porţelan chinezesc. Nu
ştiu de ce le mai păstrez, dar când mă uit la floricelele
încrustate în pereţii fini, mă văd în rochia aceea scurtă,
strângând la piept ultimele gladiole ale sfârşitului de vară.
Cred că le-am păstrat şi pentru că ne legăm de lucruri, nu prea
ştim să renunţăm la timp la ele, pentru a lăsa trecutul să se
odihnească în pacea lui!
- Ştii, am o prietenă care depozitează fel de fel de
amintiri, casa însăşi este un sanctuar al amintirilor. Mi-a arătat
mai deunăzi comorile ei: buricul primului născut, suzeta celui
de-al doilea, ghetuţele unui nepot, ajuns astăzi la maturitate,
cămaşa de mire a soţului, din nailon gălbejit de vreme, dar cu
butonii aproape intacţi. Mândria ei, rochia de mireasă,
convieţuind cu parura sub oblăduirea hârtiei de mătase în care
îşi dormeau eternitatea. Le-a privit cu dragoste şi cu lacrimi în
ochi. A mângâiat rochia, mărimea 40, a pus-o în dreptul taliei,
de mărimea 56 astăzi. Zâmbea, cu ochi păienjeniţi, timpului
când se ştia frumoasă, admirată, fericită, cu dorinţe şi speranţe.
Dispăruseră toate în sipetul fermecat al timpului. Crezi că era
ridicolă etalându-şi comorile?! Treaba ta, părerea ta! Păstrăm
clipa ce ne bucură, sau măcar aşa ar trebui pentru a avea cu ce
163
_________________________________________________________________________
înlocui clipele de nefericire şi mai ales pentru a nu îngrămădi

fleacuri în sipetul timpului. Ce este greşit aici?
- Doamne, dar ştiu că eşti insistent! Credeam că eşti
mai receptiv la nevoile simple ale sufletului, iar tu o ţii una şi
bună: să-ţi vorbesc despre o faptă bună. De ce ne grăbim, n-am
ajuns încă la capătul drumului. Caii sunt mai răbdători, trop-
trop, abia târâie trăsura. Mai bine te-ai uita la biserica asta
frumoasă. Are o singură turlă în care îşi are adăpost clopotul
de aramă. Nu vrei să ne strecurăm o clipă înăuntru? Iubesc
simplitatea bisericilor noastre. Mă impresionează bogăţia de
culori, dar mai ales naivitatea şi curăţenia din privirile sfinţilor
încremeniţi în mişcări rigide.
- Bine, nu ne oprim, dar ar fi fost interesant. Vrei să-ţi
povestesc despre frumuseţea şi opulenţa ostentativă a domului
din Milano sau despre catedralele Notre Damme sau Sacre
Coeur din Paris sau despre biserica San Marco din Veneţia sau
despre…
- Sigur că toate sunt biserici, dar câtă sfidare
omenească la adresa cerului, câtă infatuare… De fiecare dată,
când am intrat în vreuna dintre ele, gândul s-a întors la
monumentele noastre, la Voroneţ, la Agapia, la Neamţ,
modeste, sărăcuţe, fără înflorituri sfidătoare. Neamul nostru n-
a avut nici liniştea, nici puterea, nici bogăţia apusului, iar când,
în sfârşit, le-a avut a construit Casa poporului. În timp ce
apusul înălţa construcţii ce sfidau ochiul şi mintea umană,
românul scurma bordeie în pământ împărţind frăţeşte spaţiul
cu porcul, capra sau găina din bătătură. Să nu-mi spui că…
- Aşa ne-a fost dat?! Observ că judecata asta fatalistă v-
a atins şi pe voi, păcat! De ce trebuie să ne mulţumim mereu
cu puţin şi să aplicăm formula „Ferească Dumnezeu de mai
rău”. De ce ne comparăm mereu cu cei mai săraci, mai
nefericiţi, mai bolnavi sau mai urâţi ca noi? De unde gustul
amar cu care ne însoţim orice dorinţă, pe care o dublăm
164
_________________________________________________________________________
instantaneu cu „n-am să pot”, „n-am cum”, „nu am de unde”,

„nu ştiu când” sau „ştiu că eu nu”. Este în gena noastră un ceva
ce ne face defetişti şi atunci n-ar trebui…
- Nu prea eşti atent la cai! Să ştii că a început să nu-mi
mai placă plimbarea asta. Prea mult întuneric! Eu iubesc
lumina soarelui, căldura şi mângâierea lui. Sunt o fiinţă solară,
deşi m-am născut în puterea nopţii. Mă sperie întunericul, când
totul capătă alte valori, când cunoscutul se transformă în
necunoscut, când însăşi raţiunea naşte monştri. Parcă şi
dispariţia pe lumină devine mai blândă, mai uşor de acceptat.
Dar de ce-ţi spun eu ţie toate astea, eşti învăţat cu întunericul.
Nu ştii ce înseamnă să te plimbi sub razele mohorâte ale unei
zile de octombrie, printre frunzele ruginii de pe aleile unui parc
şi deodată, pe o creangă desfrunzită de măr, să observi un
mănunchi de floricele rozalii, mărturisind nostalgia copacului
după soare şi căldură. Sau în mijlocul unui februarie
neprietenos să vezi câteva firişoare gingaşe de iarbă
străpungând plapuma iernii. Câtă bucurie şi poftă de viaţă îţi
oferă astfel de momente, care te fac să apreciezi lucrurile
simple, te învaţă să ridici capul, să-l ţii mai demn. Din păcate,
puţini oameni conştientizează că viaţa e o călătorie, nu o
destinaţie. Uităm că este un dar, pe care adesea îl ratăm.
- Să nu vorbesc la modul general? Să vorbesc doar
despre mine?! Păi şi eu sunt un călător al timpului, dar am
apreciat oare altfel darul primit? Nici vorbă… De câte ori n-am
dorit să se scurgă mai repede clipa, să ating o altă ţintă, un alt
scop, cel mai adesea ratat. Oare să nu fi înţeles eu valoarea
timpului? La tinereţe avem un noian de timp, ni se pare fără
sfârşit şi-l irosim cu dărnicie. La bătrâneţe, ne uităm cu jind
înapoi şi spunem: „ce n-aş face dacă aş mai fi tânăr…”
- Sunt nostalgică?! Nu, nu sunt, poate doar puţin mai
înţeleaptă şi mă gândesc serios cum mi-aş gestiona acum
timpul, dacă l-aş putea derula înapoi. L-aş trăi oare cu aceeaşi
165
_________________________________________________________________________
grabă, cu aceeaşi risipire? Era oare nebun Faust dorind

eternizarea clipei? E oare un vis absurd şi imposibil? Ne
dorim, cu câtă ardoare, să ardem etapele, ignorând unicitatea
clipei şi ireversibilitatea ei. Uite, o femeie însărcinată abia
aşteaptă să treacă cele nouă luni, ca să-şi vadă copilul, să-l
ducă de mânuţă la primii paşi, să-i audă primele vorbe, apoi…
Dar cât de minunată este fiecare din aceste clipe, numai că nu
le putem eterniza. Pruncul se mişcă în pântece, bătând la poarta
vieţii cu picioruşele abia formate. Se grăbeşte şi el să se
elibereze de moliciunea fluidă şi binecuvântată a culcuşului
matern. Nimic nu-l avertizează despre viaţa într-o lume ostilă
în care nu-l vor ocoli bolile, grijile, lipsurile de tot felul. El nu
ştie decât că trebuie să intre într-o altă lume, poate de boli şi
nevoi, dar cât de minunată!
- Te-ai uitat vreodată la copii? Ştii că ei intră în noua
lume cu amintiri din viaţa anterioară? M-am întrebat adesea de
ce un copil merge la opt luni, iar altul nu-i stăpân pe picioarele
lui nici la un an şi jumătate. Unul desenează de la doi ani, altul
cântă dumnezeieşte înainte de a descifra notele. Spui că-i vorba
de talent?! Şi ăsta de unde vine, că nici mama, nici tata n-a pus
vreodată mâna pe o pensulă sau un instrument muzical. Se
aruncă în neam, crezi tu. Pe mine nu mă prea convingi.
Mozart, de exemplu, provenea dintr-o familie de arhitecţi şi de
legători de cărţi. Copiau şi partituri muzicale! Mersi de
informaţie, nu ştiam. Şi ce, asta-i făcea cumva compozitori şi
virtuozi? Şi, slavă Domnului, micuţul Wolfgang Amadeus
cânta la clavecin de la trei ani (nu apăruse pianul), iar la cinci
era deja considerat compozitor. Aş putea să-ţi mai dau
exemple, dar mă opresc la obiceiul românesc al tăiatului
moţului. Copilul alege cu acest prilej (la un an sau la trei ani,
cum se întâmplă în unele părţi) trei obiecte dintre multele puse
pe o tavă. Ei bine, de ce crede poporul nostru că obiectele alese
sunt în strânsă legătură cu viitoarea meserie, prefigurând-o de
166
_________________________________________________________________________
timpuriu? Insişti cu liberul arbitru. Bine-bine, dar nu cumva

aceste obiecte alese sunt o amintire dintr-un trecut numai de
copil ştiut? Ce, a discutat vreodată cineva cu un copil ce nu-şi
poate comunica prin vorbe gândurile şi ideile? A aflat cineva
ce-i în mintea lui? Şi atunci, nu este rezonabilă ideea despre
amintirile cu care venim în lumea pe care, cu toate greutăţile şi
necazurile ei, nu vrem s-o părăsim?
- Îmi amintesc de o mătuşă foarte bătrână, să tot fi avut
vreo optzeci de ani. Era bătrână şi neputincioasă, depindea de
cei din jur. Uneori îşi chema moartea, aşteptând-o ca pe o
eliberare din chin. Când i se potoleau durerile, făcea o cruce
mare, mulţumindu-i lui Dumnezeu c-o mai rabdă încă să facă
umbră pământului. O întrebam adesea de ce ţine cu dinţii de
viaţă. Câtă răutate în inocenţa unui copil! Mă privea cu ochi
tulburi, apoşi, şi, morfolindu-şi buzele veştejite mă lămurea. Se
ştia o rotiţă din marele angrenaj uman, care s-ar fi blocat fără
ea, apoi, şi asta mă descumpănea, dorea să ştie ce se va mai
întâmpla în lume. Curiozitatea o ţinea în viaţă. Când scotea de
sub pernă banii de medicamente, îşi dădea uşor, cu mâna
tremurândă, părul rărit şi suriu peste cap, apoi ofta spunând:
„peste cap nevoilor”. Era o filozofie de viaţă din care, mai
târziu, am înţeles că poţi rămâne activ psihic şi atunci când
fizic totul este ruină.
Tropotul cailor se aude surd: trop-trop, trop-trop, trop-
trop, ca o muzică de fond ce acompaniază o lume încremenită
în visare. Vizitiul îşi cumpăneşte şezutul amorţit pe capra
trăsurii. Întunericul devine mai dens. Undeva, departe, un
câine latră prelung a pustiu. Poate prevesteşte moartea cuiva, a
stăpânului poate, după jalea pe care o adaugă urletului. Îi
răspund câţiva câini, cu lătrături timide, piţigăiate. Lor nu le
moare nimeni, dar participă solidar la durerea şi pierderea
semenului lor.
167
_________________________________________________________________________
- De ce ne temem de moarte? Tu nu te temi, pentru tine

moartea e o meserie ca oricare alta, dar pentru noi… Sigur că
mă sperie moartea, ca proces distructiv, deşi conştientizez că
tot ce se naşte este sortit pieirii. Nimic nu durează etern, cu atât
mai puţin omul, care nu este altceva decât un ambalaj pentru
spirit, un ambalaj ceva mai perfecţionat faţă de un gândac sau
o broască, dar tot ambalaj. Sigur, bătrânii au cel mai urât
ambalaj, mai ales dacă n-au avut prea mare grijă.
- Vrei să ştii ce ambalaj mi-aş dori la o eventuală nouă
viaţă? Nu m-am gândit, dar cu siguranţă n-aş dori să fiu vreo
rozătoare (nu pot suferi neamul şoricesc) şi nici şarpe, care mă
sperie prin fixitatea privirii şi prin răceala lui alunecoasă. Am
citit undeva că într-o eventuală reîncarnare, nu este obligatoriu
să fii tot om. Sigur că se ţine cont, cred eu, de faptele din viaţa
anterioară. Dar dacă n-aş putea fi tot om, aş dori să fiu o
pietricică de pe malul unui pârâiaş repede, un fir de iarbă, la
marginea unei păduri sau un brad pe buza unei prăpăstii. Visez
frumos, nu-i aşa? Repet, dacă nu mi-ar fi permisă reîncarnarea
în fiinţă umană. Dar mi-ar plăcea ca într-o altă viaţă să
reîntâlnesc fiinţele dragi mie, să am aceiaşi prieteni, aceleaşi
neamuri, aceleaşi cunoştinţe şi poate, de ce nu, aceeaşi viaţă, în
care am avut multe momente de bucurie, mai multe decât alţi
oameni, mai puţin binecuvântaţi. Nu mi-aş dori duşmani, nici
pe cei vechi, nici alţii noi. Nu înţeleg ura şi invidia, nevoia de a
face rău, delaţiunea, trădarea. O prietenă, ce a condus mulţi ani
o instituţie, străduindu-se să-şi înţeleagă şi, mai ales, să-şi ajute
colegii, a trăit marea deziluzie de a fi reclamată la securitate,
pe vremea răposatului, pentru un presupus avort. Anonima, la
care a avut acces, pentru a răspunde acuzaţiilor, nu-i spunea
nimic despre reclamantă, un scris analfabet de om ce nu
doreşte să-şi dezvăluie identitatea. Cuvintele otrăvite sunt mai
veninoase şi mai nocive decât cel mai veninos şarpe, cobra.
Iată că încă o dată omul este fiinţă „superioară” animalului!
168
_________________________________________________________________________
Abia peste ani, când accesul la arhivele securităţii a devenit

realitate, a înţeles ceea ce bănuise. Cea mai bună prietenă,
care-i frecventa zilnic casa, colegă de serviciu, promovată, nu
întotdeauna pe merit, o turnase. Invidie, ură, lăcomie, dorinţa
de a promova mai sus. Descoperirea turnătoarei n-a mai contat,
„prietena” se mutase între timp în alt oraş, despărţirea se
produsese cu lacrimi, îmbrăţişări şi promisiuni de continuare a
relaţiei. Câtă ipocrizie, cum îi mai putuse zâmbi în faţă fiinţa
care o trădase atât de josnic?
Dar timpul nu mai putea fi dat înapoi, fapta era veche şi
doar gustul amar al trădării rămăsese, influenţându-i şi relaţiile
actuale. Un om dezamăgit, neîncrezător, lovit şi însingurat.
Crezi că aşa ar trebui să se simtă acum trădarea? Poate că
uneori, când citeşte sau când vede vreun film despre omenie,
prietenie, încredere, tresare vinovată sau poate că gândeşte
„bine i-am făcut, că prea-i mergeau toate din plin, prea era cu
nasul pe sus, că şi bărbatu-său…” Nu ştiu ce gândeşte, n-am
cunoscut persoana, dar vine o clipă când trebuie să tragi linie şi
să faci socoteli.
- Sigur că pe lume există amărăciune şi dezamăgire, dar
n-avem voie să devenim complici cu ele, căci astfel golim
viaţa de sens. Aşa i-am spus prietenei mele.
Vizitiul mă ascultă doar cu o ureche. Moţăie pe capra
trăsurii, legănat de sunetul monoton al copitelor: trop-trop,
trop-trop, trop-trop. Nu sunt sigură dacă n-a adormit. Oricum,
caii cunosc prea bine drumul.
Mie nu mi-e somn, în ciuda întunericului tot mai
învăluitor. Printre urechile ciulite ale cailor, strada se vede tot
mai vag, ca o aţă îngustă şi dreaptă, fără capăt, deşi duce cu
siguranţă undeva. De o parte şi de alta a drumului, siluete de
arbori încremeniţi într-un somn fără vise. Frunzişul bogat încă
pare desenat de scenograful unui teatru fără pretenţii. Se repetă
la infinit o singură coroană rotundă, de parcă o mână uriaşă ar
169
_________________________________________________________________________
fi tuns arborii la fel, multiplicând la infinit acelaşi model. Cam

multă lipsă de imaginaţie! Nu mi-ar plăcea să mă aflu acum în
sala unui teatru cu decorul atât de minimalist. Este plictisitor,
dar se poartă!
Împung cu degetul spinarea vizitiului. Nu-mi place să
vorbesc de una singură, deşi, de când m-am urcat în trăsură,
nu-mi dau seama în ce moment, numai asta am făcut. Dar mai
am atâtea de spus şi nu ştiu când se va ivi capătul şi va trebui
să cobor.
Tresare ca trezit din somn. O fi şi el obosit, nu-i uşor să
lucrezi numai noaptea şi pe deasupra să primeşti şi atâtea
confesiuni. Oare ce face el ziua? Dar la întrebarea asta nu-mi
răspunde decât tăcerea. Caii nechează uşor, încercând parcă să-
şi revină din monotonia trapului uşor.
- Trebuie neapărat să-ţi prezint o faptă bună?! Dacă nu,
mă dai jos? Credeam că ai renunţat sau că ai uitat, am vorbit
atâta… Uite, mi-aduc aminte de o faptă de care mă ruşinez şi
astăzi. Eram adolescentă, eram la vârsta la care vrei să pari, în
ochii celorlalţi, altceva, mai bun, mai inteligent, mai… Revăd
scena: împreună cu mama, gata să intrăm într-un magazin. Din
sens opus – un coleg de clasă. Ne ştiam din prima zi de
grădiniţă, dar parcă abia acum îl descopeream, un băiat slăbuţ,
deşirat, cu acneea înflorită pe obrazul palid. Înainte de a ni se
întâlni privirile, m-am îndepărtat de mama, prefăcându-mă că
sunt singură. A fost singura dată când m-am ruşinat cu ea. Să
nu crezi că era prost îmbrăcată sau că avea părul în dezordine.
Dimpotrivă, era tânără, frumoasă, cu nişte ochi albaştri care
atrăgeau priviri admirative, pe care eu nu le-am simţit
niciodată. Şi totuşi… mă întreb ce-o fi fost în capul meu ameţit
de primii fiori. Noroc că mama n-a observat nimic, şi-a
continuat calmă drumul. Dar faptul că n-am uitat nici până azi
întâmplarea (n-am putut s-o ascund undeva în sipetul timpului)
mă bucură, dar mă şi întristează în acelaşi timp. Mă întreb
170
_________________________________________________________________________
uneori dacă şi copiii mei trăiesc acelaşi sentiment de jenă când

sunt cu mine. Nu vreau să aflu răspunsul.
Vizitiul clatină uşor din cap, în semn că m-a ascultat,
dar nu ştiu ce gândeşte. M-o fi condamnând în sinea lui.
Oricine ar face, cred, acelaşi lucru. Asta îmi aduce aminte de
bunica, o femeie înţeleaptă, cu un real talent de narator. Mi-a
povestit că într-o noapte a fost dusă la judecată.
- Cum care judecată? Judecata de apoi, desigur. Nu ştia
cum a ajuns în faţa unei mese lungi pe care se afla o balanţă,
perfect cumpănită. Cele două talgere, unul alb şi unul negru,
erau agăţate de lanţuri aurite. Privea fascinată sclipirea lor
metalică rece. Şi-a înălţat apoi ochii spre două fiinţe aflate în
faţa mesei, părând a străjui talgerele. Amândouă fiinţele erau
îmbrăcate la fel, în straie lungi şi drepte, una în alb, cealaltă în
negru. Sub privirile severe ale celor doi, talgerele au început să
se mişte uşor, talgerul negru coborând din ce în ce mai mult,
căci atârna mai greu, deşi pe el nu se vedea niciun obiect. Când
mişcarea a încetat din spatele celor două fiinţe s-a arătat un
omuleţ urât, cu un cap uriaş şi o gură rânjită, având în mână o
cange, un fel de cârlig, pe care i l-a înfipt bunicii în braţ.
Durerea a fost cumplită şi i-a paralizat orice încercare de a se
elibera. A început să plângă cu lacrimi grele, rugându-se să fie
iertată, avea copii mici acasă şi nu putea să-l urmeze pe
omuleţul cu cangea. Surd la rugăminţi şi lacrimi, acesta trăgea
din răsputeri, târând-o spre ieşirea din sală. Când era gata-gata
să treacă pragul, de undeva din umbră, s-a auzit o voce blândă,
suavă, ca o mângâiere, care a cerut fiinţei înveşmântate în alb
să toarne pe talgerul mai uşor o picătură din sângele aflat într-o
sticluţă de cleştar. Bunica nu văzuse până atunci sticluţa,
apăruse ca o minune pe masă. Pe dată, balanţa s-a echilibrat,
iar vocea cea blândă a îndemnat-o să plece acasă la copii şi să
încerce să facă mai multe fapte bune, căci doar ele o vor salva.
171
_________________________________________________________________________
- Sigur c-a fost doar un vis din care bunica s-a trezit cu
lacrimi pe obraz şi cu o rană destul de serioasă pe mâna stângă,
chiar în locul în care cangea omuleţului muşcase din carne. N-
a uitat visul şi mereu ne sfătuia să facem numai bine. Eram
prea mică să înţeleg, dar iată că acum îmi ceri să-ţi prezint
măcar o faptă bună şi eu…
- Nu, nu lungesc vorba, dar ce să fac dacă memoria nu
mă ajută. Mă gândesc, poate vrei să-ţi spun cum am salvat pe
cineva de la moarte, cum am schimbat destinul cuiva, cum am
oprit o catastrofă, cum… Dar nimic din toate astea, faptele
mele sunt ale unui om obişnuit, nu înşel, nu invidiez pe
nimeni, n-am dorit niciodată răul cuiva, n-am săpat ca să
ajuns mai sus, n-am furat şi nici n-am omorât pe nimeni. Şi
dacă nimic din toate astea n-am făcut, înseamnă că sunt un om
bun? Încerc să mă port ca un om civilizat, să privesc oamenii
cu bunăvoinţă şi să înţeleg motivele acţiunilor umane. Asta mă
fereşte adesea de dezamăgiri. Iau oamenii aşa cum sunt, cu
bune şi rele, căci nimeni nu-i perfect pe lumea asta.
- Vrei să ştii dacă iubesc adevărul? Cum să nu, deşi
adesea adevărul poate fi crud şi dureros. Cum poţi să-i spui
unui bolnav că nu mai are nicio şansă, sau unui om urât că
sperie cu hidoşenia lui pe cei din jur, deşi acesta este adevărul.
Ştiu că există oameni care nu pot spune minciuni, dar mai
mulţi şi mai periculoşi sunt cei care nu pot face diferenţa dintre
minciună şi adevăr.
- Eu? Când nu pot spune adevărul, tac. Nu e o atitudine
înălţătoare?! Poate că nu, dar aşa procedez eu, nu vreau să mă
arăt mai bună şi nici mai valoroasă decât sunt în realitate. Ţi-
am mai spus că sunt doar un călător al clipei care trece!
- Ce frig s-a făcut deodată! Mă pătrunde în oase şi în
inimă… Te rog, întoarce trăsura… Ce întuneric de smoală…
unde au dispărut copacii, şi casele, şi strada… Unde? Şi
172
_________________________________________________________________________
tropotul cailor se pierde în pâsla negurii ce se lasă peste copaci,

peste case, peste stradă…
Pernele trăsurii prind viaţă şi acoperă cu negrul lor
spaţiul; respiraţia devine horcăită, şuierătoare. Întind mâna să
ating spatele omului de pe capră, dar degetele se pierd în
întunericul din jur, contopindu-se cu el într-o încleştare fără
putere. Vreau să strig, dar vocea şi-a pierdut însuşirea
omenească. Mă agăţ ca de un pai salvator de horcăitul
neputincios scos din gâtlej. Dacă încă aud, nu e totul pierdut.
Aş vrea să-l mai văd pe vizitiu, mi-am amintit o faptă bună,
poate mă ascultă. O să-i placă şi lui şi poate că talgerul alb va
mai coborî puţin. Dar trăsura a dispărut, caii de asemenea,
tropotul lor e doar o amintire din altă viaţă.
Strâng în mână o margine tare, dar nu este mânerul
trăsurii. Strâng, până mi se albesc degetele şi… mă trezesc, lac
de sudoare, cu faţa arzândă şi cu degetele într-o încleştare
teribilă. Nu recunosc locul, mă frec la ochii înroşiţi cu pumnii
strânşi, apoi adun repere ale locului: vechea mea cameră, plină
de cărţi. În mână ţin strâns coperta cartonată a micuţului volum
semnat de Omar Khayyam, „Catrene”. Cu el adormisem în
fotoliu şi visasem, sub imperiul unei poezii, care m-a fermecat,
m-a pus pe gânduri, m-a contrariat:

„Ivirea mea n-aduse niciun adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i scadă rotundul şi splendoarea
Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii;
Ce rost avu venirea? Şi-acum, ce sens plecarea?
Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă mâine.

Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne.
Ia cupa şi te-aşează sub luna de cleştar,
Căci mâine poate luna te va căta-n zadar!”

173
_________________________________________________________________________
Aud în minte vocea nerostită a vizitiului: „Sunt

întrebări la care trebuie să te gândeşti, dar nu aştepta prea mult
răspunsurile, şi bucură-te astăzi de tot ce ţi s-a dat. Poate că e
singura viaţă de care te vei bucura!”
Ascund visul în sipetul fermecat al timpului, acolo
unde-mi ţin comorile.

174
_________________________________________________________________________
Vecinii

D eşi în centrul oraşului, în buricul târgului, cum se

spune, strada avea ceva ciudat, nu numai numele, Pomir, ci şi
alcătuirea. Era formată doar din trei case, două pe o parte a
străzii şi doar una singură de cealaltă parte. Cădea
perpendicular pe alte două străzi, formând, dacă ai fi avut
viziunea din aer, un H curios, uşor strâmb. Apoi numele,
nimeni nu ştia de ce se cheamă aşa. Când i-am spus
învăţătoarei, doamna Dumitrescu, în prima zi de şcoală, unde
stau, cu un zâmbet cald, m-a corectat: „Poate Pomilor, nu
Pomir. Pronunţă corect cuvintele!” Pronunţasem corect, căci
mama insistase ca noi să ne ştim numele şi adresa, pentru orice
eventualitate. N-am vrut s-o mai contrazic pe învăţătoare, dar
eu ştiam numele adevărat al străzii, care-l deruta până şi pe
poştaş. L-am auzit chiar eu bombănind nu tocmai ortodox: „Ce
paştele ei de stradă o fi aia, cu trei case şi cu douăzeci de
familii!”. În apropiere era strada Costache Negri. Aia da
stradă! Case frumuşele, grădini şi o plăcuţă frumoasă cu
numele, pusă pe zidul de la numărul 1. Cu timpul, plăcuţa nu s-
a mai văzut. Proprietarul plantase un nuc, acesta crescuse tot
mai mult de la an la an, coroana lui acoperind curtea, casa şi,
desigur, plăcuţa, de parcă şi-ar fi propus să învingă
dreptunghiul acela de tinichea ce fura ochii trecătorilor. Acum
privirile admirative se îndreptau spre falnica lui coroană, iar
tinicheaua devenea vizibilă doar toamna târziu, când rămânea
175
_________________________________________________________________________
despuiat şi parcă lipsit de pofta întrecerii. Starea asta dura până

începeau ninsorile. Atunci să-l fi văzut cum îşi aduna braţele,
strângând la piept o cantitate uriaşă de zăpadă. Căpăta din nou
gustul întrecerii. Ne căţăram pe gard, încercând să-l
deposedăm de bogăţia albă. Cel mai bine reuşea Gigel, frate-
meu, care apuca vârful unei crengi cu care se lupta, până când
nucul supărat, îi răsturna în cap zăpada, acoperindu-l. Cădea
grămadă în omătul pufos, râzând ca nebunul.
Pe strada noastră nu erau copaci. De fapt, nu era nimic
cu care să te poţi juca.. Doar casele, cu câte un etaj şi curţile
interioare pavate, cu piatră de râu. Smocuri de iarbă se iveau
din loc în loc, înviorând cenuşiul dalelor şi al zidurilor. N-am
înţeles niciodată de ce locatarii, în curtea noastră locuiau şase
familii destul de numeroase, nu s-au gândit să înveselească
locul plantând măcar câteva flori, fie şi din cele mai banale.
Îmi amintesc însă că nici în casele lor n-am văzut vreun
ghiveci cu flori. Nici noi nu aveam, căci mama, deşi femeie cu
multă învăţătură, era convinsă că florile fură noaptea aerul
copiilor, mai ales în cămăruţele noastre amărâte. Aşa credea şi
vecina noastră, doamna Meirovici. Ne despărţea doar un culoar
îngust, pe care îl ocupaseră ca un fel de anexă a locuinţei, pe
motiv că ei erau patru, în timp ce noi suntem doar trei. Mama a
cedat. Ce putea face o femeie singură, cu bărbatul condamnat
la muncă la Canal şi cu doi copii mici?! Să se adreseze
autorităţilor nici nu îi trecea prin cap. Fusese chiar ea una din
autorităţi, îi trecuseră prin mână dosare cu fel de fel de
plângeri, mai ales abuzuri, aşa că ştia cum merge roata. Fusese
eliberată din funcţie imediat ce fusese arestat tata. Din
judecător de instrucţie ajunsese muncitor textilist, aşa scria pe
fişa ei de cadre. Şi asta după ce interveniseră unde trebuie nişte
colegi din tribunal impresionaţi de necazul ce se abătuse din
senin asupra mamei. A învăţat greu meseria de ţesătoare, din
ea a ieşit la pensie. După revoluţie n-a mai avut sens să-şi
176
_________________________________________________________________________
ceară drepturile. Ţesătoare fusese şi aşa avea să rămână, iar

pensia, mult mai mică decât a unui magistrat, abia îi ajungea
pentru medicamente. Din femeia frumoasă şi blândă, devenise
aspră cu noi şi cu ea însăşi, ne strunea mereu să ne cunpaştem
locul şi să nu visăm „cai verzi pe pereţi”, ne mai şi pedepsea,
fără a face diferenţa dintre vinovat şi nevinovat. În sufletul ei
tânjea după vechea viaţă, dar n-avea ce face. Pentru a rezista
era necesară adaptarea, a ei şi a noastră. O singură pasiunea
adusese din vechea viaţă: lectura. Citea enorm. Chiar şi la
fabrică îşi lua câte o carte, şi când maistrul dispărea în alt
sector, iar cele şase războaie mergeau fără probleme, deschidea
cartea. Citea doar cu un ochi, cred eu, iar cu celălalt urmărea
ce se întâmpla în jur, ca să n-o prindă maistrul. Acasă făcea ce
făcea, o oală cu mâncare, n-avea de unde mai mult, şi apoi
citea. O întrebam de ce nu doarme, mai ales după tura de
noapte, însă ea, oftând ca de o mare povară, spunea: „atâta mi-
a rămas. Cartea e singura bucurie şi prietenă”. N-o înţelegeam,
ce, noi n-o bucuram? Nu eram noi cuminţi? Nu învăţam noi
bine? Nu-i aduceam coroniţa la sfârşitul anului? Cel puţin eu,
că frate-meu s-a plictisit repede. La sfârşitul clasei a IV-a mi-a
spus: „Eşti proastă! Ea nu vede decât cartea, fabrica şi troaca.”
N-avea dreptate, ultimele două nu erau pasiuni, ci obligaţii
asumate pentru a ne fi nouă cât de cât bine.
Se făcuse ca o salcie plângătoare, ca o umbră de care ne
speriam uneori când se întorcea noaptea de la fabrică,
îmbrăcată în veşnicul halat şoriciu, de care nu apucase să se
dezbrace. Arăta ca o stafie, numai că nu era albă, ci cenuşie. Şi
faţa căpătase aceeaşi nuanţă, credeam noi, tot de la halat.
O întrebam uneori de ce nu se schimbă culoarea. Ne
privea aeriană, neînţelegând la ce culoare facem referire, apoi
îşi dădea nehotărâtă părul, ce se albise la tâmple, după ureche,
sau ne mângâia absentă pe creştet, îndemnându-ne să ieşim la
aer.
177
_________________________________________________________________________
Aveam nevoie de aer, mama ştia asta, în ciuda detaşării

ei de tot ce-o înconjura. Cădea în sine când era singură, dar
devenea atentă când eram în preajmă. „Afară cu voi”, ne
spunea, „vecina a gătit”. Şi cele două cămăruţe ale noastre se
umpleau imediat de mirosul cărnii de oaie împănate bine cu
usturoi. Mă gândesc şi acum la mirosul acesta înţepător
întipărit în minte şi deşi n-am mâncat niciodată carne de oaie,
ca să-mi dau seama dacă îmi place sau nu, stomacul are o
reacţie de respingere. Învăţătoarea, doamna Dumitrescu, mă
întreba uneori „unde a găsit mama carne de oaie?” Biata
femeie, ar fi vrut probabil şi ea să mănânce o bucăţică de
friptură. Nu-i dădeam nici un răspuns, ce puteam să-i spun, că
doar mirosul bucatelor vecinilor se imprimase în hainele
mele?!
Singura zi când doamna Meirovici nu gătea era vinerea.
Conform ritului, la care ţinea, fără nici o abatere, evreii n-
aveau voie nici măcar să aprindă lumina, cât despre foc nici nu
putea fi vorba. Cum între cele şase familii numai noi nu eram
evrei, vecinii ne chemau pe noi să aprindem lumina. Nu era
nicio problemă. Apăsam şaltărul şi imediat se făcea lumină.
Cât despre foc, n-am avut prilejul de a încerca decât o singură
dată şi atunci era să dăm de necaz. Lemnele stropite din belşug
cu gaze aproape au făcut explozie când am aprins chibritul.
Flacăra a izbucnit cu atâta putere, încât n-am avut timp să
închidem uşiţa plitei, gazul aprinzând şi parchetul. Noi am ieşit
speriaţi în curte, fără a ţipa sau plânge. Ne uitam aşteptând
curioşi să-i vedem ieşind pe cei din familia Meirovici. Ni-i şi
închipuiam dând din mâini şi tăvălindu-se pe jos să stingă
focul de pe haine. Uitasem că şi mama era în casă şi că ar fi
putut avea aceeaşi soartă. Dar noi aşteptam doar spectacolul. A
ieşit domnul Meirovici în chiloţi şi cu cămaşa descheiată, cu
spuma de ras întinsă doar pe un obraz şi înjurând în limba lui.
Nu-i înţelegeam cuvintele, dar era clar că pe noi ne
178
_________________________________________________________________________
blagosloveşte. A luat preşul din faţa uşii noastre, de ce nu din

faţa uşii lor, că era mai aproape, şi a înăbuşit focul. Alarmată a
ieşit şi mama. Ne-a văzut în curte vii şi nevătămaţi şi s-a
liniştit. A intrat în casă şi noi ne-am bucurat gândindu-se că
totul va fi uitat. Dar bucuria a ţinut câteva minute. S-a întors cu
paleta de bătut covoare şi, fără un cuvânt, a început să ne
croiască. Frate-meu a încasat doar o paletă după care a ţâşnit
pe poartă hlizindu-se. Eu am rămas, căci simţem supărarea şi
îngrijorarea mamei. La a treia lovitură s-a oprit, m-a luat în
braţe şi a început să plângă strângându-mă la piept: „Ce
făceam dacă vă aprindeaţi şi voi? Atâta minte ai avut? Tu eşti
mai mare, de la tine aştept să-l păzeşti şi pe aiuritul ăla mic!”
Apoi a început circul cu domnul Meirovici care cerea
să-i fie plătit parchetul ars. Mama îl mai rugase să nu mai
apeleze la copiii ei, să nu profite că nu au tată, să le ia
apărarea. „Şi ce-o să faci?” s-a răţoit el. „Voi goii n-aveţi
sărbători, noi avem şi le respectăm. Ce-i vina mea că sunteţi
singuri în casa asta? Dacă nu vă convine, mutaţi-vă! Şi aşa nu
sunteţi ca noi!” Nu eram ca toţi ceilalţi Ei erau de-o naţie şi de-
o religie, vorbeau altă limbă, pe stradă, în casă, la petreceri, ei
între ei.
Dar Lia şi Aronică, cei doi copii ai familiei Meirovici,
vorbeau cu noi româneşte. Ne jucam împreună, n-aveam treabă
cu diferenţele. Şi existau desigur. Cea mai mare n-a fost
religia, limba, obiceiurile, starea materială, astea nu ne
interesau deloc, ci cucul lui Aronică. Ne-a chemat într-o zi să
ne jucăm şi să ne întrecem cine are jetul cel mai puternic. Nu
era o joacă de fete, aşa că împreună cu Lia m-am aşezat pe
scară, în timp ce Aronică se lăuda că el poate să ude prima dală
a aleii ce ducea spre stradă. Frate-meu, ca întotdeauna, nu l-a
crezut. „Fugi, mă, că te lauzi!” Eram singuri în curte. Cei mari
nu prea ieşeau în arşiţa zilei de vară. Se baricadau în spatele
draperiilor bine trase şi nu-i mai interesa ce se întâmplă afară.
179
_________________________________________________________________________
Mama lucra până târziu, fabrica avea o comandă de pânză

pentru nu ştiu ce ţară înfrăţită şi prietenă.
Mare mi-a fost mirarea când Aronică şi-a descheait
singurul nasture de la prohab. I-ar mai fi trebuit doi, dar el era
mulţumit aşa, că are aerisire în direct şi, în caz de urgenţă, uşa
e gata deschisă şi-şi rezolvă nevoia. Mai văzusem eu cucul lui
frate-meu, care doi bani nu dădea pe ruşine sau pe nevoia de
intimitate. Instrumentul lui Aronică avea un cap roşu sângeriu,
de parcă ar fi fost proaspăt ras cu lama. Am fost sigură că-i
bolnav şi, cu ochii cât cepele, l-am întrebat dacă nu-l doare.
„Vezi că eşti proastă! Gigele, ia scoate-o şi tu!” Frate-meu,
care se măsurase curând cu Aronică, a început să râdă şi s-a
conformat. Noi, fetele, priveam mute la cei doi băieţi care-şi
etalau mândri podoabele. „Ei, ce spui acum?” Ce puteam să
spun, cucul lui Aronică era roşu, dar curat, de parcă atunci ar
fi ieşit din baie, al lui Gigel era plin de scame şi cam murdar.
N-am avut însă timp de comparaţii şi de comentarii. Ieşise din
gang doamna Raşela, mama lui Aronică, privind după el prin
toată curtea. Ne-am pitit în spatele balustradei, sperând că nu
ne-a văzut. „Îl caută pe fecioru-său!” mi-a şoptit Lia cu o voce
din care răzbătea o ură mocnită. Doamna Raşela n-avea ochi
decât pentru Aronică, de parcă numai pe el l-ar fi avut. „Vino,
Aronică, la mama, să-ţi dau o bucăţică de chec”, l-a îmbiat
femeia. Nu ne-a chemat şi pe noi, deşi, unde eram noi erau şi
cei doi copii ai vecinilor, ea ştia foarte bine asta.
Am rămas câtva timp aşezată pe scară, gândindu-mă la
cât era de diferit cucul lui Aronică. Mulţi ani mai târziu am
aflat de obiceiul circumciziei practicat de evrei. Mamei nu i-
am spus ce descoperire făcusem, s-ar fi supărat şi l-ar fi
mustrat pe Aronică pentru comportament indecent şi ofensator.
Era ea ţesătoare acum, dar nu-şi uitase meseria de magistrat şi
uneori, fără să-şi dea seama, aplica legile. Cu frate-meu n-am
discutat, căci m-ar fi etichetat de proastă şi asta chiar nu-mi
180
_________________________________________________________________________
convenea, eram sora mai mare care ştie orice. Aşa mă lăudam
în faţa lui ori de câte ori veneau cu câte o întrebare la care nu-
şi putea răspunde singur.
Făceam front comun doar când ne ameninţa un pericol
sau când vreunul din noi căpăta, de la Lia sau de la Aronică,
ceva bun, o portocală, o bomboană sau o bucăţică de pască.
Mamă, ce gust avea „pasca jidănească”, cum o numeau
prietenii noştri. Familia Meirovici primea pachet din Palestina
de două ori pe an, dar pască aveau numai de Paşte. Şi acum
papilele mele gustative o iau razna numai la gândul ei. În
realitate, nu era vorba decât de nişte foi subţiri de aluat coapte
pe plită. Făină, apă şi sare, dar ce gust! Am încercat, mulţi ani
mai târziu, să fac şi eu pască, însă gustul n-a mai fost acelaşi.
O fi fost făina de altă calitate, sarea sau apa folosită, însă turta
făcută de mine m-a dezamăgit profund. Am aruncat-o fără
ezitare, apoi i-am telefonat fratelui meu să-l întreb dacă-şi mai
aduce aminte ce gust avea „pasca jidănească”. Era trecut de
miezul nopţii, aşa că a mormăit ceva neinteligibil. După care,
mai treaz, a adăugat: „ce-i soră-mio?! Ai căpiat de-a binelea?
Vezi că la Socola încă nu s-a încheiat programul, n-au tras
obloanele, poate mai au un loc şi pentru tine!” şi mi-a trântit
telefonul.
Lia îmi dădea uneori o jumătate din portocala ei,
lăudându-se că mai are în sufragerie o fructieră plină. Doamna
Raşela nu-i lăsa cu mai mult, să nu ne facă poftă, preciza ea.
Ce poftă putea să ne facă? Noi vedeam portocale doar în poze.
Aş fi vrut să duc jumătate de fruct acasă, s-o las să-şi împrăştie
aromele în cameră, apoi s-o împărţim între noi. Gigel nu-şi
făcea aceleaşi probele. El se înfrupta mai des din portocala lui
Aronică şi când acesta nu voia să împartă fructul, Gigel,
prefăcându-se că nici nu-i trebuie, se ridica alene şi se îndrepta
spre pivniţa casei spunând că se duce să-l vadă pe „dracul gol”.
Şiretlicul ţinea, Aronică ar fi cedat întreaga portocală numai să
181
_________________________________________________________________________
fie şi el de faţă. Frate-meu trăgea de timp, se lăsa greu sau

motiva că nici dracul nu este dispus să se lase văzut cu una cu
două. A câştigat cu metoda asta o portocală întreagă, după care
nu l-a mai putut păcăli pe băiat.
Mai întâi a mâncat portocala, Aronică grăbindu-l pe
motiv că maică-sa îl poate striga în orice moment. L-a pus să
aştepte la intrarea în pivniţă destul de mult, încât băiatul a
început să vocifereze şi să-şi ceară portocala înapoi. Curioasă,
am aşteptat şi eu lângă Aronică. Lumina slabă strecurată pe
gura pivniţei era insuficientă, doar cât să cobori fără a te izbi
de ceva. Dar mai departe, umbra devenea tot mai deasă, lumina
pătrunzând vag printre butoaie, lăzi, scaune şi cutii pline cu tot
felul de lucruri. Am început să bâjbâim prin întuneric,
strigându-l pe Gigel, dar el se topise parcă în esenţa lucrurilor
lipsite de valoare, aruncate de-a lungul timpului, luând formele
cele mai ciudate, aprinzându-ne imaginaţia şi aşa înfierbântată.
Deodată, din întuneric, s-au ivit două luminiţe roşii, ca nişte
ochi de balaur privindu-ne ţintă. Am rămas amândoi
încremeniţi de spaimă. Nici voce nu mai aveam ca să ţipăm, iar
picioarele deveniseră rădăcini bine înfipte în pământ, numai
sufletul din noi o zbughise în sus pe scări. Cei doi ochi au
început să se ridice încet, centimetru cu centimetru, plutind în
aerul dens şi fixându-ne la fel de cumplit, până când am auzit
un miorlăit înfiorător care ne-a trezit din transă. Am ţâşnit spre
gura pivniţei, lovindu-ne de butoaie, de lăzi şi de scunele rupte
urlând din toţi rărunchii. Îl văzusem pe „dracul gol” şi nu ne
mai trebuia altceva.
După un timp am aflat de la Lia că Aronică se scăpase
în pat vreo două săptămâni, până când a chemat doamna
Raşela rabinul să-i citească. Domnul Meirovici îl tot trăgea de
limbă pe frate-meu să afle adevărul, dar el a negat că ar şti
ceva, motivând că şi noi ne speriaserăm de moarte. Mă băgase
pe mine la mijloc, să fie mai credibil. Mie îmi era ciudă că mă
182
_________________________________________________________________________
lăsasem păcălită şi că nu-mi spusese ce pune la cale. „N-ar mai

fi ieşit aşa frumos!” O zi întreagă a cotrobăit domnul Meirovici
în pivniţă, înjurând şi mutând lucrurile, dar n-a putut afla
nimic. Într-un târziu, i-am povestit Liei care era povestea cu
„dracul gol”. Frate-meu ţinuse într-o cutie acoperită un motan.
În întuneric ochii motanului au strălucit roşii, băgându-ne în
toţi speriţii.
Lia nu mă lăsa niciodată să mănânc jumătatea de
portocală acasă. Spunea c-o savuram mai bine dacă o mâncăm
aici, pe scară, la aer curat, ca două doamne într-o excursie la
munte. Nu ştiu ce-şi imagina ea că ar fi o excursie de acest
gen, nici eu nu ştiam căci, pe atunci, muntele, ca şi marea, îmi
erau cunoscuţi doar din cărţi. Când terminam, îmi lua din
mânecă coaja, pe motiv că mama ei o usucă şi o pune în ceai.
Aş fi făcut şi eu acelaşi lucru. Mă şi imaginam servind-o pe
mama cu licoarea parfumată, într-o căniţă din serviciul,
singurul dealtfel, care nu ne fusese luat când veniseră miliţienii
să-l aresteze pe tata. Atunci încărcaseră nu numai deţinutul, ci
şi toate bunurile mai de preţ din casă. Căniţele scăpaseră
ochiului vigilent al legii numai pentru că se aflau în chiuvetă,
între câteva farfurii nespălate.
Cu o seară înainte de a fi arestat, tata invitase la noi un
coleg de la Academia Militară, cu care fusese în Germania la
perfecţionare. Soţia sa, avocat cu renume în oraş, îl întrebase
pe tata: „Domnule Mocanu, nu vă e frică?”. „Frică? De ce,
doamnă, că doar nu am dezertat de pe front, am căzut rănit în
munţii Tatra! Am luptat pentru ţară!”. „S-au schimbat
timpurile”, a adăugat ea, uitându-se semnificativ la cei din jur
şi ducându-şi o mână la ureche. N-am înţeles gestul atunci,
eram prea mică, sau poate aşa îşi exprima emoţiile. A dat apoi
tristă din cap, gândindu-se probanil, la propria situaţie. Şi câtă
dreptate a avut!
183
_________________________________________________________________________
Soţul ei a fost arestat o dată cu tata, dar n-a

supravieţuit, nu s-a putut adapta regimului sălbatic la care erau
supuşi deţinuţii. Timp de şase luni s-a zbătut să-şi dovedească
nevinovăţia, dar efortul său a fost zadarnic. Eticheta de trădător
de ţară nu putea fi ştearsă cu nimic. Când n-a mai avut hârtie şi
cerneală să-şi strige necazul, ceva s-a rupt în sufeltul său şi
suportul care-l ţinea legat de lume, speranţa libertăţii, s-a
năruit. Nu mai avea ce să demonstreze şi cine să-l asculte. S-a
aruncat de pe taluzul înalt de douăzeci de metri, zdrobindu-şi
capul de cabina metalică a buldozerului ce tocmai împingea
pământul proaspăt excavat.Comandantul lagărului a raportat
accidentul de muncă punându-l pe seama surpării malului. Dar
accidente de acest gen erau cu sutele în fiecare lună şi nimeni
nu mai cerceta cauza adevărată.Omul nu însemna nimic, era
instrument pentru realizarea unui obiectiv. Despre familia
aceasta n-am aflat nimic. Nu ştiu dacă a supravieţuit aşa cum
făcuserăm noi, dacă doamna suferise şi ea ca şi mama: un
divorţ impus, o meserie ratată, alta exercitată întreaga viaţă,
doi copii mici purtând eticheta de urmaşi ai unui trădător de
ţară şi puşcăriaş la Canal.
Tata s-a întors după trei ani, ros de un TBC care l-a
făcut inapt de muncă şi periculos pentru cei din jur. De asta
fusese eliberat. Boala lui costa lagărul mai mult decât un om
sănătos, iar în ţară erau încă destui oameni sănătoşi. Când a
intrat în casă, pentru noi era un străin pe lângă care am fi putut
trece fără a-l recunoaşte. Nu ne mai aduceam aminte nici cum
arătase, fotografii din viaţa de dinainte nu mai existau, iar
omul care ne zâmbea timid, fără dinţi, cu ochii duşi în fundul
capului, nu ne inspira niciun sentiment, cel mult unul de
respingere, de repulsie pentru hainele mult prea largi, ce
atârnau pe umerii scheletici. Gâtul, mai ales, cu pliurile sale ca
de curcan, din care se evidenţia mărul lui Adam, ne făcea să ne
întoarcem privirile, prefăcându-ne interesaţi de cuvertura de pe
184
_________________________________________________________________________
pat sau de paloarea mamei. Omul ne era indiferent, nu-i

puteam spune tată şi nici îmbrăţişa, cum ne tot îndemna mama.
Abia aşteptam să se ridice de pe scaun şi să plece în treaba lui,
să fim din nou numai cu mama. Prezenţa lui ne schimba
echilibrul sufletesc, mai ales. A rămas la noi, stingher, doar o
săptămână, căci domnul Meirovici a refuzat să-l înscrie în
cartea de imobil, pe motiv că nu are mutaţie la această adresă.
Motivul real, pe care Lia mi l-a spus, era însă că nu voia să fie
vecin cu puşcăriaşul. Şi puşcăriaşul a trebuit să plece la mama
lui, la bunica, retrasă într-o cămăruţă de serviciu a casei al
cărei proprietar fusese până în momentul arestării. Abia se
strecurau printre lucrurile îngrămădite unele peste altele, pe
care bunica refuzase să le cedeze noului proprietar, un activist
de partid ce-i făcea zile fripte doar-doar o va determina să
părăsească şi acest colţişor de casă. Tata a mai trăit acolo
câţiva ani, până şi-a putut găsi o locuinţă cât de cât omenească.
Ne duceam rar pe la el, şi numai la insistenţele mamei. Se mai
întremase şi-şi schimbase şi hainele. Nu mai mirosea a mort şi
chiar începuse să câştige din meditaţiile pe care le dădea unor
copii dornici să înveţe limba germană. La înmormântarea lui n-
am fost, deşi eu, ca fiică mai mare aş fi fost obligată s-o fac.
Mama era în spital, fratele meu în armată, bunica s-a ocupat de
toate. Rămăsese pentru noi acelaşi străin, ca şi în clipa în care
intrase în casă, abia întors de la Canal. Acum înţeleg că omul
acela, care suferise atât de mult între străini, ar fi avut nevoie
de căldura şi înţelegerea alor săi, dar nu poţi impune
sentimente unor copii prea mici pentru a înţelege. Şi nu
înţelegeam de ce să fim noi victimele. Vecinii nu ratau nici un
prilej de a ne aminti ai cui suntem şi, oricât de mică ar fi fost
vina, concluzia era una: la ce te poţi aştepta de la fiul sau fiica
unui puşcăriaş?! Nu conta vina, nu conta motivul real, lumea
ne etichetase. Mai îngăduitori cu noi erau cei din familia
Guriţă, vecinii din casa de peste drum. Domnul Guriţă, factor
185
_________________________________________________________________________
poştal, era tare mândru că-şi făcuse singur casa, el cu mâinile

lui şi, desigur, cu geanta de poştaş în care căra ziare şi scrisori,
la ducere, cărămizi şi şuruburi, bucăţi de tablă, la întoarcere.
Ne plăcea tovărăşia celor două fete ale familiei, Geta şi
Lenuş, care nu erau zgârcite şi nici răutăcioase. Un singur
defect aveau: miroseau veşnic a usturoi, deşi se jurau, de
fiecare dată, să le sară ochii din cap, să rămână chele, să le
crească păr pe burtă şi în urechi dacă au mâncat ele usturoi.
Misterul s-a lămurit când, într-o seară, doamna Guriţă le-a
chemat să le facă spălături, clizmă, cum spunea ea, ca să scape
de viermişori. Nu ştiam pe unde se ascund viermişorii ăia, noi
n-aveam aşa ceva, şi de ce noi nu-i vedem, că doar suntem atât
de mult împreună. Ne-a arătat Geta ce înseamnă. S-a aşezat la
rădăcina unui pom şi a început să se screamă. Când a terminat,
din răhăţelul proaspăt se puteau vedea viermişori albi
mişunând care mai de care mai vioi. Câteva zile nu ne-am mai
dus pe la fetele Guriţă, ca să nu ne molipsim, iar o săptămână
mai târziu, când Geta mi-a dat o bucăţică de plăcintă cu mere,
am studiat-o atent să văd dacă nu cumva viermişorii mişunau
pe ea. Încă mai aveam în minte scena de la rădăcina copacului.
Multă vreme am fost obsedată de spaima lor, ajunsesem să mă
spăl după atingerea oricărui obiect, iar când luam masa în oraş,
studiam îndelung farfuria şi mâncarea, aşteptându-mă în orice
clipă să-mi apară în faţă viermişorii albi, până-mi pierea pofta,
mă ridicam şi părăseam locul, spre necazul chelnerului.
Domnul Guriţă chiar s-a certat odată cu vecinul nostru
de hol, învinuindu-l că-şi cam bate joc de noi. În sine noastră,
îl admiram mai mult pe domnul Meirovici şi am fi vrut să
avem şi noi un tată ca el. Era contabil şi se ocupa de
achiziţionări. Pe vremea aceea nu ştiam ce înseamnă, însă
cuvântul mă impresionase, în mintea mea însemnând şeful
şefilor, care poate absolut orice. Şi desigur putea, căci de aici
veneau şi carnea de oaie, şi ouăle fără număr, şi găinile cu care
186
_________________________________________________________________________
nu avea ce face, căci răcitorul mare-mare, era neîncăpător

pentru atâtea şi atâtea. Surplusul îl ducea la sinagogă, pentru
săraci, cum preciza el mândru. N-am înţeles de ce nu ne dădea
şi nouă, că tot n-aveam mare lucru în casă. Mai târziu am
înţeles ce înseamnă mândrie şi de ce mama răspundea la salut
cam din vârful buzelor când se întâlneau: ea nu avea nevoie de
mila şi de pomana nimănui, nu eram cerşetori, ci vecinii lor.
De când se făcuse membru de partid, omul umbla mai
drept, cu capul uşor dat pe spate şi se adresa tuturor spunându-
le „tovarăşe”. I-o luase înainte chiar domnului Herşcovici, care
se întorsese din Basarabia pe tancurile ruseşti şi ajunsese acum
şeful secţiei de învăţământ, deşi nu terminase decât şase clase.
Când se întâlneau în curte şi domnul Meirovici întreba „ce faci
tovarăşe Herşcovici?” acesta îl privea ca pe un gândac şi-i
răspundea pronunţând desluşit fiecare cuvânt să-l audă cine
avea urechi de auzit: „Măi, Meirovici, tu ai să fii tovarăş cu
mine când Raşela ta i-o spăla podelele Rifcăi mele, şi nici
atunci, că Raşela-i tare împuţită şi grasă pe deasupra. Nu se
poate îndoi până la şireturi, iar podeaua-i mai departe!”
Domnul Meirovici spumega de mânie, faţa i se făcea
stacojie şi pumnii i se încordau, dar îşi domolea pornirea de a-i
strivi mutra, căci avea interese mari, care depindeau de orice
relaţie cu oamenii partidului. Dar, mai ales, îl dureau vorbele la
adresa Raşelei lui, de care asculta orbeşte. Împreună plănuiseră
să se repatrieze, să plece în Palestina şi pentru realizarea
acestui vis tăcea şi înghiţea, mai ales că visul îl costase deja o
casetă mare, plină cu bijuterii, la care Raşela renunţase. Una
din bijuterii strălucea deja pe degetul gras al Rifcăi.
Familia Herşcovici ocupa apartamentul cel mai mare
din casa noastră, patru camere, baie de marmură, două cămări
şi o dependinţă, un fel de garaj, fost grajd, în care capul
familiei îşi ţinea Pobeda cea neagră, pe care o uita uneori cu
uşile deschise, spre deliciul nostru, care ne strecuram în ea şi-i
187
_________________________________________________________________________
încercam toate butoanele. Aveau o singură fată, Leiba sau

Leia, cum o alintau ei: o adevărată domnişoară, elevă la un
liceu de elită. Taică-său era tare mândru de ea şi spunea mereu
că fie-sa seamănă cu Ana Pauker şi c-o va trimite să înveţe la
Moscova. Nu ştiam cine-i Ana Pauker şi de ce-i atât de
importantă asemănarea, după cum nici dorinţa de a o trimite
neapărat la Moscova, când toţi evreii pe care-i cunoşteam prin
Lia nu doreau decât să se strămute în Palestina, pe care o
vedeau ca pe raiul pe pământ. „O fi fost bine la Moscova?” o
întrebam pe mama, care se mulţumea să ridice din umeri şi să
ofteze. Oh, mamele astea, , ştiu atâtea, dar copiilor nu le spun
nimic, să afle şi ei ce se întâmplă în lume.
Colegii mei aflau oricum mai multe, căci aveau aparate
de radio. Noi aveam doar un difuzor amărât legat cu un fir
subţire de sârmă, care, cum spunea mama, nu trebuie atins că
nu se mai face contactul. Nu ştiam cu cine sau cu ce trebuie
făcut contactul, dar constatasem că difuzorul nostru se oprea
destul de des, în mijlocul unui cântec sau al unei ştiri despre
recolta de grâu din Kazahstan şi rămânea mut până îşi amintea
mama că aveam aşa ceva în casă, iar tăcerea devenea
stăruitoare.
Învăţătoarea ne întreba mereu ce mai auzisem la radio,
probabil că aşa i se impunea şi ei. Eu mă făceam mică-mică în
bancă, să nu mă vadă, să nu mă întrebe şi să nu ştiu ce se
întâmplă în lume, dar mai ales să nu afle colegii că niciun
aparat de radio nu avem. Pe noi nu ne deranja lipsa lui, dar
colegii răutăcioşi la această vârstă a inconştienţei, strigau în
pauză, în gura mare: „Sărăcanii, sărăcanii/Şi-au băut toţi
banii!” spre hazul celorlalţi, care se luau după ei. Nu ne
băuserăm noi banii, dar nici nu prea aveam cum să ripostăm.
Frate-meu sărea la gâtul câte unui urlător mai înfocat,
dar era singur împotriva celorlalţi. Uneori mă avântam şi eu
alături de el, până când un pumn bine plasat m-a lăsat fără un
188
_________________________________________________________________________
dinte. Mama ne certa tot pe noi: „Numai golanii se bat”. Asta

era singura ei reacţie şi uneori o uram pentru lipsa ei de
revoltă, uitând sau neştiind pur şi simplu ce era în sufletul ei de
femeie încercată de viaţă. O învinuiam că nu ne învaţă să fim
bătăioşi, ci doar să ne supunem, să acceptăm. Involuntar, ne
pregătea totuşi pentru ce avea să urmeze în perioada de
profundă renunţare la tot ce înseamnă individualitate,
independenţă, convingeri, opinii personale.
Leia nu s-a mai dus la Moscova, cel puţin nu pentru
studii, cum plănuise domnul Herşcovici. S-a măritat cu un
activist de partid, om trecut de patruzeci de ani, dar cu origine
sănătoasă şi cu avere pe măsură. A fost o nuntă măreaţă. În
adevăratul sens al cuvântului. Nu văzusem altă nuntă de
aproape, de parcă oamenii nu s-ar mai fi căsătorit şi n-ar mai fi
făcut nunţi. Şi drept era, căci nunţi nu se prea făceau, cel puţin
nu aşa cum ştiam eu, cu mireasă îmbrăcată în alb, cu mire
împodobit cu o floare uriaşă la butonieră, cu lumânări şi
domnişoare de onoare. Am întrebat-o pe femeia care vindea
lumânări la biserica noastră. Ea m-a privit zâmbind, după ce s-
a uitat atentă în toate părţile şi mi-a spus: „Ei, maică, a trecut
vremea pirostriilor!” şi şi-a văzut liniştită de treabă. Gândeam
că vremea pirostriilor va fi fost un timp de coacere, aşa cum
este vremea pepenilor sau murăturilor. Numai că nu aflasem
luna când se coc şi se culeg pirostriile şi nu prea înţelegeam ce
legătură au ele cu nunta. După un timp am uitat cuvântul,
gândul mi-a fost invadat de alte întrebări al căror răspuns urma
să-l descopăr singură.
Strada s-a umplut de maşini, capătul coloanei cotise pe
strada învecinată. Pobede multe şi Skode lucitoare. Domni şi
doamne elegante, flori, multe flori. Atunci am văzut prima dată
cale, albe, cu tije elegante. Multă vreme am păstrat într-un bloc
de desen o cală scăpată dintr-un buchet. Am ascuns-o ca pe o
comoară, de care eram tare mândră. Am suferit cumplit când
189
_________________________________________________________________________
frate-meu, supărat că nu-i fac tema la matematică, mi-a

fărâmiţat-o şi, fără să-i pese de lacrimile mele, a aruncat-o la
gunoi. A fost, poate, singura dată când mama nu ne-a mai
pedepsit la pachet pe amândoi. L-a luat prin surprindere şi i-a
altoit trei palete peste mâini. Paleta se lipea de degete şi nu se
auzea decât şuierul aerului sfâşiat de căderea instrumentului de
tortură. Pe faţa mamei se scurgea o boabă de mărgăritar. „Nu
vă aveţi decât unul pe altul şi voi vă faceţi rău cu mâna
voastră?!” Frate-meu, rapid în mişcări când era vorba de
încasat, rămăsese mut de uimire, nu de durere, neputându-şi
desprinde privirea de pe chipul îndurerat al mamei. „Nu m-a
durut deloc” avea el să recunoască puţin mai târziu, „dar n-am
fugit să n-o dezamăgesc. I-am sfâşiat sufletul!” Frate-meu
începea să se maturizeze, eu o făcusem mai demult.
După nunta asta fastuoasă, cei doi vecini n-au mai
vorbit unul cu altul, căci domnul Meirovici nu fusese invitat pe
motiv că doar „aparatul” avusese această onoare. „Da’ce, eu
nu-s membru de partid?”. „Tu eşti, dar Raşela nu, şi primul
secretar mi-a cerut să chem doar oameni verificaţi! „Eu nu-s
verificat? Iar pe Raşela o ştie toată lumea!” a ripostat domnul
Meirovici înroşindu-se ca un curcan înfuriat. „Am să fac şi eu
aşa la nunta Liei sau a lui Aronică! Şi am să te spun şi la rabin
să ştie şi el ce fel de jidan eşti, prăpăditule!” Nu şi-a pus
ameninţările în practică, peste doi ani părăsea ţara fără a-şi lua
rămas-bun de la rivalul său. Îşi împlinea visul de aur, pleca în
Palestina.
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu cei în mijlocul cărora
deschisesem ochii spre lume. Mama obţinuse un schimb de
locuinţă şi ne-am mutat în alt sector al oraşului, cu alţi oameni,
dar cu aceleaşi probleme de viaţă, cu frământări şi lipsuri, cu
certuri şi împăcări, cu invidie, mândrie şi umilinţă. Oamenii
aceştia m-au ajutat să înţeleg lumea şi s-o accept cu toate
calităţile şi defectele ei. N-am ţinut legătura nici cu surorile
190
_________________________________________________________________________
Guriţă, care mi-ar fi putut deveni prietene adevărate, însă viaţa

desparte cărări, fără a ne consulta. De fapt, nu e vina vieţii, ci a
omului ce se îndepărtează de oameni.
191
_________________________________________________________________________
Şi îngerii mor
Ţ ârâitul enervant al telefonului îl făcu să tresară. Întinse
mâna spre aparat, dar nu-şi duse gestul până la capăt, căci pe
uşă intră, după ce ciocănise discret de câteva ori, secretara.
Zâmbea timid, arătând cu mâna spre aparat. Îl enerva fata asta,
angajată de două săptămâni, care nu îndrăznea să-l privească în
faţă, de parcă ar ascunde mereu ceva. Lui nu-i plăceau oamenii
cu privirea în jos şi le-o spunea de câte ori se ivea ocazia. Dar
fata nu ascundea nimic, poate doar timiditatea ei şi dorinţa de a
nu greşi. Era încă în perioada de probă. Apoi, în ultima vreme,
el părea mereu cufundat în sine, preocupat de ceva
nemărturisit. Uneori îşi dădea seama că era privit de oamenii
săi şi atunci îşi trecea degetele prin părul uşor albit la tâmple,
clipea de câteva ori şi-şi umezea buzele de parcă i-ar fi fost
mereu sete.
Se uită zâmbind încurajator la faţa îmbujorată a
secretarei. I se făcu milă de încordarea ei şi o întrebă calmat
deodată:
- Ce-i, Adriana, ce s-a întâmplat?
- Domnule director, şovăi fata, arătând cu degetul pe
telefon, o doamnă vă caută... Ar mai fi adăugat ceva, dar se
opri derutată de mohorala ce o citea pe faţa şefului.
- Să-i spun că nu sunteţi? mai încercă ea încă o dată, la
fel de timid.
- Nu! nu, lasă, răspund eu... Pregăteşte situaţiile acelea.
După ce vorbesc la telefon, plec la minister.
192
_________________________________________________________________________
Secretara ieşi din birou, iar el îşi drese glasul tuşind de

câteva ori şi ridică, fără tragere de inimă, receptorul:
- Alo! Brebu la telefon! Cine sunteţi? La celălalt capăt
nu se auzi, la început, decât un oftat, urmat de suspine.
- Alo! Cine e? De ce nu răspundeţi? Făcu un efort uriaş
să nu închidă, conştient că totuşi cineva îl aude.
- Să ştiţi că dacă este o glumă, nu aţi găsit nici omul,
nici timpul potrivit! Ar fi vrut să mai adauge şi alte cuvinte,
mai puţin delicate, dar, deodată, la capătul firului se auzi o
voce obosită.
- Ştefan? Iartă-mă, eu sunt, Arghira Velian, şopti
femeia şi se opri din cauza plânsului.
- Arghira? Arghira, chiar tu eşti? insistă bărbatul
nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
- Arghira, unde eşti? Ce faci? Cum te pot găsi, întrebă
din ce în ce mai alarmat Ştefan.
- Nu ştiu... Nu mai ştiu acum... continuă ea într-un
târziu derutată.
- Întreabă pe cineva! Uită-te în jurul tău! Cunoşti
oraşul. Eşti în Bucureşti, nu?
După câteva momente de tăcere încordată, femeia îi
spuse:
- Văd cofetăria Scala. Te aştept aici! şi închise
telefonul.
Ştefan puse şi el încet receptorul în furcă. Rămase
cufundat în gânduri până când secretara îi bătu din nou la uşă.
Îi puse pe birou dosarul pentru minister şi ieşi în vârful
picioarelor.
Arghira era în Bucureşti! Cât trecuse oare de când nu
se văzuseră... Întâlnirile lor erau destul de rare, dar aveau
mereu timp să înnoade iarăşi prietenia, de unde o lăsaseră.
Fiecare constata cum a trecut timpul peste celălalt. Erau clipele
cele mai plăcute, o lumină în viaţa destul de mohorâtă a lui
193
_________________________________________________________________________
Ştefan, dar şi a Arghirei. Îşi luau apoi rămas-bun, lăsând ca

soarta să decidă pentru ei următoarea întâlnire. Nu făceau
nimic pentru a se revedea, fiecare îşi urma calea, însă, în suflet,
sperau mereu să se revadă. Se simţeau legaţi pe vecie, cu zeci
de fire nevăzute.
Trecuseră mai bine de cincisprezece ani de când se
cunoscuseră. Ce tineri erau amândoi şi ce vremuri trăiseră...
Prima oară o văzuse pe Arghira la o petrecere la care
însoţise o cunoştinţă, care ţinuse morţiş să nu se ducă singură.
Spunea că e obligatoriu să vină însoţită de un bărbat: „să nu fie
prea multe femei, s-ar fi supărat gazda”, mai adăugase ea.
Petrecerea era grozavă, în adevăratul sens al
cuvântului. Sărbătoritul, Mihai Velian, şeful gospodăriei de
partid, împlinea cincizeci de ani. Toată peluza vilei, situată pe
malul Snagovului, era luminată de lampioane japoneze, pe
mese erau lumânări parfumate, iar ghirlandele de flori
împodobeau colonadele terasei.
Ştefan şi însoţitoarea sa ajunseră destul de târziu. Pe
atunci el nu avea maşină şi până găsiseră un taxi durase destul
de mult. Găsiseră cu greutate vila, se certaseră şi cu şoferul
care le ceruseră cu totul o altă sumă decât la plecare...
Musafirii, împrăştiaţi pe pajiştea din faţa vilei, erau deja
euforizaţi de şampania consumată. Femei elegante, în rochii
mulate bine pe corpuri frumoase, armonizate cu lacul
unghiilor, se plimbau vorbind şi râzând zgomotos, pentru a
atrage atenţia bărbaţilor.
A rămas singur destul de repede. A luat şi el o cupă de
pe o masă şi s-a retras să privească spectacolul, să se
familiarizeze cu atmosfera. Îi atrase atenţia grupul de bărbaţi
strâns în jurul sărbătoritului. Se apropie de el şi se prezentă,
profitând de pauza ce se făcuse în discuţia grupului. După ce-i
află numele, Velian îl întrebă scurt, fără protocol şi fără niciun
fel de consideraţie:
194
_________________________________________________________________________
- Eşti inginer? Cât câştigi? Să-mi spui în dolari, cred că

poţi, nu? În lei,...ha, ha, ha, nu au nicio valoare, se strâmbă el
dispreţuitor.
Ştefan întoarse iritat capul spre cei din jurul „bosului”,
cum îi plăcea să i se spună lui Velian, şi citi şi pe faţa lor
acelaşi zâmbet dispreţuitor. Sigur, ei nu erau ingineri! Se vedea
după hainele lor fără cusur, care nu se găseau nici în cel mai
elegant magazin bucureştean, însă el era, şi nu se sfia să se
mândrească de titlul său. Le urmări privirile ce-i măsurau
hainele, modeste în comparaţie cu ale celor din jur, şi se simţi
stânjenit, însă în clipa următoare se gândi că nu a venit aici să
prezinte eticheta cu preţul hainelor sau marca fabricii şi că la
urma urmei, putea pleca oricând, singura problemă ar fi fost să
găsească ceva care să-l ducă la Bucureşti.
Bărbaţii din jurul bosului, subalterni, desigur
„trepăduşi”, cum i-ar fi numit Bogdan, colegul său, râseră şi ei
de gluma şefului. Se strânseră mai aproape de el şi îi pândeau
fiecare mişcare, fiecare grimasă, dornici de a-i îndeplini orice
dorinţă. Lui Ştefan îi venea să râdă când îi vedea repetând
gesturile puternicului om: lăsau şi ei rapid paharul pe unde
apucau la fel ca el. Unul chiar, nefiind pe fază, rămăsese, la un
moment dat, singur cu paharul în mână. A privit derutat în
toate părţile, neîndrăznind să se fâţâie în faţa şefului şi a
încercat să îl ascundă în buzunar, lichidul i se scurgea de-a
lungul piciorului, umezind pantalonul de culoarea frunzei de
nuc, într-o zonă care atrăgea imediat atenţia. Bosului nu-i
scăpă mişcarea şi spuse înveselit:
- Ce-i, Costane, te pişi pe tine? Du-te, mă, şi udă tufele
celea, nu pantalonii! Şi vezi, adă înapoi paharul! E de cristal,
nu ştii tu ce-i aia! mai adăugă hohotind. Cei din jur râseră şi ei
bucuroşi că nu sunt în pielea bietului Costan.
Deşi era secretar II la municipiu şi Mihai Velian doar
şeful gospodăriei de partid, fusese făcut de râs fără nicio
195
_________________________________________________________________________
reţinere. Devenise roşu la faţă de neputinţă. Vocea tunătoare a

lui Velian atrăsese atenţia tuturor. Bărbaţii, dar mai ales
femeile, se apropiară de grup, spectacolul oferindu-le o nouă
distracţie. Costan se trase mai aproape de tufa de trandafiri, se
împiedică de un robinet îngropat în iarbă şi pe dată zona fu
invadată de stropii ce ţâşneau cu putere. Oamenii se traseră
amuzaţi la marginea peluzei ude şi, adunaţi în grupuri mici,
comentau scena.
- Cum ziceai că te cheamă? se auzi din penumbră glasul
bosului care-1 urmărise în tot acest timp cu privirea pe Ştefan
şi-i citise pe faţă scârba provocată de întâmplarea la care fusese
martor. Îi plăcea băiatul ăsta, care nu se aplecase slugarnic în
faţa sa. Avea nevoie pe lângă sine şi de altfel de oameni decât
cei cu care se înconjurase în ultima vreme. Toţi profitau de pe
urma lui şi el ştia. Le-o spunea de-a dreptul, înjurându-i fără
să-i pese de urmări. Pe toţi îi avea la mână, pe toţi îi ajutase
măcar o dată, se îmbogăţiseră, ca şi el, strigând lozinci sau
bătând din palme, ridicând mâna când era nevoie. Despre toţi
ştia ce amante au, ce bani ascunşi la rude sau la oameni de
paie, ce pământuri, ce vile, ce oameni...Putea să-i dea în gât,
dar avea nevoie de ei şi ei aveau nevoie de el. Se uita încă o
dată, plictisit, la oamenii din anturajul său, studiindu-le feţele
buhăite de băutură şi plăceri, care acum, la lumina
lampioanelor, păreau sinistre. Se apropie de Ştefan, care încă
ţinea în mână cupa cu şampanie. Tânărul acesta înalt, cu ochii
cenuşii - verzii, îi inspira încredere. Se gândi, o clipă, că ar fi o
partidă bună pentru Arghira, fiica sa. Când îşi aminti de fată, o
căută cu privirea prin toată gradina. Arghira crescuse mult în
ultima vreme şi el nu se mai ocupa de ea ca până atunci. O
crescuse singur, o alintase, o învăţase că în viaţă totul este
posibil şi permis. Şi acum culegea roadele. Seara trecută o
găsise pe Arghira palidă la faţă, sprijinită de un perete. Abia se
ţinea pe picioare. Când s-a apropiat de ea, speriat de starea în
196
_________________________________________________________________________
care se afla, a crezut că este beată, însă fata nu mirosea a

băutură. S-a gândit la ceva mai rău: o fi însărcinată?! Ce să
facă el în situaţia asta? Pe cine să întrebe? Şi apoi, era
periculos, în situaţia lui... Să vorbească oare cu menajera? Ea
este femeie şi ştie mai multe. Dar poate fi periculos... Arghira
leşinase aproape imediat. N-a apucat s-o prindă în braţe. Capul
fetei bubui pe gresia din hol. Înnebunit, Velian o luase în braţe,
o dusese în dormitor şi apoi chemase menajera. Buimacă,
femeia se învârtea de colo până colo, neştiind prea bine ce să
facă. Arghira şi-a revenit destul de repede. S-a uitat speriată la
tatăl ei, însă n-a vrut să spună ce are, ce-o doare.
- Nimic, nimic, tata. Nu te speria! Mi-a trecut...
- De ce nu spui ce-i cu tine? Să chem un doctor să te
vadă? Fata refuză cu încăpăţânare.
Asta fusese cu o seară înainte. Ar fi vrut să amâne
petrecerea, însă era prea târziu. Se mai uită o dată după fată şi
o văzu într-un grup de tineri, colegi sau prieteni de-ai ei,
probabil, şi îşi spuse că trebuie să aibă cu ea o discuţie foarte
serioasă. Aşa nu mai mergea. Singura soluţie ar fi să o mărite,
ca să scape de grija ei... N-o alunga, ci o încredinţa altui bărbat
de care ea ar fi trebuit să asculte. Nu-i vorbă, era prea tânără,
abia termina liceul... Şi-apoi, ce bărbat ar fi fost potrivit pentru
ea? Poate tânărul acesta serios de lângă el...
- Vrei să repeţi? i se adresă bărbatul imperativ.
- Brebu...Ştefan Brebu, spuse acesta liniştit.
- Brebu...Brebu?! De unde ştiu eu numele acesta?! Da,
da... Brebu de la Finanţe! Eşti rudă cu el? se miră Velian. Nu
ştiam că are rude în Bucureşti...
- Este unchiul meu, însă...
- Nu te ascunde, e bine să ai rude peste tot... De ce nu
eşti finanţist? N-ai urmat linia familiei sau ai şi alţi ingineri în
neam? Eu aş fi vrut ca Arghira să devină ingineră, dar ei nu-i
place, spune că-i prea masculin! Auzi, prea masculin?! Ei i-ar
197
_________________________________________________________________________
plăcea să deseneze. Dar asta nu-i o meserie... Bărbatul vorbea

mai mult cu el însuşi decât cu tânărul din faţa lui al cărui nume
îl şi uită pe loc.
- Şi cu ce te ocupi? Inginer, bine, bine, dar de care? vru
el să mai afle câteva clipe mai târziu.
- Inginer în automatizări. Lucrez la Institutul de pe
Splai, de lângă complexul Grozăveşti.
- Şi-ţi place ce faci?
La această întrebare Ştefan nu mai apucă să răspundă.
Pe poarta vilei intră un grup nou care se agita în jurul unui tip
mai în vârstă, gras, asudat în hainele prea strâmte şi cu un
început de chelie. Velian se îndreptă spre grăsan, îi strânse
mâna şi îl duse lângă masa cu băuturi, luându-1 protector de
după umeri. În jurul lor se făcu un cerc larg de curioşi, însă cei
doi începuseră să discute în şoaptă şi vorbele lor nu răzbăteau
până la privitori.
Ştefan se plimbă câtva timp pe malul lacului, plictisit
de tot, gândindu-se serios la plecare. Se îndreptă chiar spre
poarta verde a grădinii, când auzi alături de el, din penumbra
frunzişului căţărător o voce caldă;
- Pleci?
La început a crezut că este vreuna din femeile de la
petrecere, plictisită, singură sau pusă pe captură. Se trase mai
aproape de poartă, însă vocea continua, de data aceasta mai
aproape:
- Pleci? Nu vrei să dansezi cu mine? Ştefan nu se
aştepta să fie abordat aşa. Nu cunoştea aproape pe nimeni
dintre cei prezenţi, aşa că invitaţia venită pe neaşteptate, din
întuneric, îl surprinse neplăcut.
S-a gândit că nu poate fi decât prietena cu care venise.
N-avea chef să danseze, băutura nu-1 atrăgea, iar spectacolul
crud la care asistase mai înainte îl dezgustase. Ar fi vrut să
plece, a doua zi avea enorm de lucru, o situaţie pentru minister
198
_________________________________________________________________________
nu fusese terminată, experienţele începute în laborator nu se

dovediseră a fi ce trebuie, mai avea destule necazuri şi cu
gazda...Ce femeie aprigă...nici acum, cu atâta veselie şi gălăgie
în jur nu putea uita şicanele ei. Trebuia neapărat să-şi găsească
altă gazdă. Dar unde?
Şirul gândurilor fusese întrerupt de vocea caldă şi
senzuală. Din umbra se apropie de el o copilă, blondă, subţire,
cu pletele în vânt, aprinsă la faţa şi cu rochia albastră uşor
ridicată. O bretea îi căzuse pe umărul alb şi rotund. Zâmbea
larg arătându-şi perlele dinţilor mărunţi. II izbi drept în suflet
privirea fetei. Ochii ei albaştri iradiau atâta căldură încât
involuntar îi zâmbi şi el la început timid, apoi tandru, şi între ei
se stabili o legătură, pe care nici măcar cuvintele n-ar fi putut
s-o facă mai durabilă.
- Arghira Velian, spuse ea aproape în şoaptă şi îi întinse
o mână cu degete lungi şi subţiri. Ştefan se aplecă într-un gest
de politeţe desăvârşită şi atunci simţi parfumul fetei, un
amestec de flori de câmp şi de iarbă proaspăt cosită. Niciodată
n-a ştiut că există asemenea parfum. De atunci, de-a lungul
timpului a tânjit după el, l-a căutat la toate femeile pe care le-a
cunoscut, trăind mereu nostalgia neîmplinirii.
- Ştefan Brebu, a rostit, după ce şi-a îndreptat uşor
emoţionat ţinuta. Fata mai rămase câteva clipe lângă el,
privindu-1 curioasa, apoi atingându-i braţul se îndepărtă, sub
privirile admirative ale bărbaţilor din jur.
Peluza era plină şi lui Ştefan îi era destul de greu să
identifice rochia albastră a fetei. Dorea să vorbească şi să
danseze cu ea. Se îndreptă spre ringul amenajat aproape de
marginea apei. Arghira îi apăru în cale şi o înlănţui într-un gest
de posesiune. Fata i se abandonă în braţe şi cei doi nu mai
auziră decât muzica ce-i învăluia protectoare sub cerul spuzit
de stele.
199
_________________________________________________________________________
Într-un târziu, sesizară golul din jur, nimeni nu mai

dansa, muzica încetase, iar oamenii continuau să soarbă
nepăsători din cupele umplute mereu de chelneri stilaţi, în
uniforme albe.
Dansară până în zori, se sărutară de câteva ori.
Valul de şampanie sfârşi spre dimineaţă, când în
răcoarea faptului de zi se auzea doar zgomotul motoarelor
ambalate. Lângă maşini elegante şi lustruite, şoferii deschideau
portierele în faţa bărbaţilor şi a femeilor. Feţele erau obosite,
machiajul degradat, scurs pe obrajii pudraţi din abundenţă.
Ştefan privi acest spectacol, ce avea ceva grotesc în el.
Bărbaţii aceştia, puternicii zilei, abia se ţineau pe picioare,
sprijinindu-se de umerii şoferilor cărora li se adresau trivial.
Femeile, şi ele în aceeaşi stare, ofereau acelaşi spectacol
dezgustător. Se întoarse spre vilă, căutând-o cu privirea pe
Arghira. Hotărâseră să se vadă mai târziu, după plecarea
oaspeţilor şi după ce bătrânul Velian se va fi dus să se culce.
Arghira îi arătase ferestrele dormitorului ei, şi-i spuse:
- Să nu te sperii de Spic. Doarme în faţa uşii mele, însă
nu muşcă. E mare, dar e bun şi blând cu prietenii mei,
adăugase ea zâmbind încordat.
- Şi ai mulţi prieteni care te vizitează în dormitor? nu se
putu el abţine să întrebe maliţios. Îi păru imediat rău, când
văzu umbra de tristeţe de pe faţa fetei. Ar fi vrut să-şi retragă
cuvintele, însă acum nu se mai putea.
- În dormitorul meu nu se intră numai cu gânduri
necurate, ofta fata trecându-şi mâna prin pletele de culoarea
coniacului.
Era frumoasă Arghira şi Ştefan constată la fel de uimit
ca toţi cei care o vedeau prima dată, culoarea deosebită a
părului. Avea culoarea coniacului vechi, uşor arămiu. O
mângâie blând pe obrazul de pe care se ştersese orice umbră de
zâmbet şi îi şopti la ureche:
200
_________________________________________________________________________
- Iartă-mă! N-am vrut să sune chiar aşa...

Arghira trecu peste remarca lui Ştefan, gândindu-se la
vorbele tatălui ei. I le spusese înainte de petrecere:
- În vară termini liceul şi te mărit! Nu-1 mai întrebase
de ce şi nici măcar cu cine, căci ştia prea bine că hotărârile lui,
odată luate, nu puteau fi schimbate. O apucase de bărbie şi o
privise fix în ochi, semn că nu va admite ca ea să se
împotrivească. Privirea lui verde, semănând cu un de flux de
venin, o împietrise, ca de obicei. De când îi murise mama,
Arghira îl ascultase orbeşte pentru că nu mai avea pe nimeni în
care să creadă, cu cine să discute ce-o frământă, ce doreşte, ce
visează. Avea tot ce-şi dorea. Era singura din clasă care venea
cu maşina la şcoală. Se simţea jenată când şoferul se repezea
să-i deschidă portiera, ajutând-o să coboare. Cât fusese mică,
nici nu dăduse atenţie acestui fapt, o amuzau chiar reacţiile
copiilor, dar acum era altceva. De două ori îşi schimbase
şcoala de teama şoaptelor pe care le auzea în jurul ei. Nu putea
suferi să fie bârfită, i-a propus tatălui să renunţe la maşină, de
câteva ori chiar s-a strecurat neobservată în clasă, însă la
sfârşitul orelor, şoferul era în faţa şcolii, cu portiera deschisă şi
cu zâmbetul acela idiot întipărit pe faţă. Nu-1 putea suferi, însă
se gândea că îndeplineşte şi el un ordin al bătrânului Velian.
Peste două luni când a terminat liceul era deja mireasă.
Îşi amintea vag ceremonialul de la mănăstirea Căldăruşani. O
cununase chiar stareţul de la mănăstire, care se tot agita pe
lângă Velian, lăudându-i hotărârea de a-şi cununa religios fiica.
La sfârşitul festivităţii îl trăsese deoparte şi-l întrebase mieros:
- Ce-o să zică tovarăşii când vor afla?
- Ce să afle? îi aruncă dur în faţă bosul. De la cine? De
la dumneata? Nu cred că vrei să-ti faci rău singur!
Stareţul dădu din cap de câteva ori, negând
convingător, deşi ştia că va fi nevoit să informeze şi de data
aceasta cine a trecut pragul mănăstirii. Nu se temea prea tare,
201
_________________________________________________________________________
căci ştia cine este Velian şi mai ales cât de puternic este. Nu i
se clătina scaunul căci îi avea la mână pe cei din aparat. În
mâna lui, doar, erau toate magazinele de unde se aprovizionau
cei puternici, vilele şi maşinile, pe care rareori le repartiza
după cum i-o cereau „tovarăşii”. Uneori aceştia uitau de la o zi
la alta ce ordine dăduseră, dar Velian nu uita.
Acum era mai puternic decât oricând. Poziţia i se
consolidase prin măritişul Arghirei cu nepotul „tovarăşului”.
Fata nu-şi văzuse viitorul soţ decât în faţa altarului. Băiatul era
şi el emoţionat şi curios, avea o doză de brutalitate pe care şi-o
reprima destul de bine. Semăna mult cu unchiul său, fratele
mai mare al tatălui. Moştenise, ca întreaga familie, părul
ondulat şi ochi metalici şi duri, care scrutau omul până în firele
cele mai profunde. Dar tinereţea atenua acest defect şi el o
privea acum pe Arghira cu admiraţie. Îi zâmbea cald,
încercând să spargă gheaţa dintre ei. Fata îşi căuta cu privirea
tatăl, sperând că ceea ce i se întâmplă nu este decât un vis din
care se va trezi şi va putea râde de trăsnăile ce-i trec prin
minte.
Dar nu era un vis. În hainele lor elegante, toţi invitaţii o
îmbrăţişau sărutând-o pe obrazul palid. Cei doi miri coborâră
scările bisericii la braţ, ea ameţită de fumul lumânărilor
amestecat cu parfumul florilor primite. Mintea i se golise şi
încerca din răsputeri să înţeleagă ce caută aici, alături de
bărbatul acesta străin care o priveşte insistent şi o strânge de
braţ. Se apropiară de maşina special pregătită. Mai privi o dată
mulţimea adunată şi atunci îl zări pe Ştefan. Îi zâmbea privind-
o cu ochi suferinzi. Bărbatul se apropie, îi întinse, o singură
floare, un trandafir alb, îi sărută mâna cu parfumul bine
cunoscut şi, înainte de a se îndepărta, îi ură:
- Să fii fericită, iubita mea!
A păstrat multă vreme trandafirul, singura floare care îi
amintea de tristul eveniment. Foile sale fragile se scuturau pe
202
_________________________________________________________________________
măsură ce timpul se scurgea, dar Arghira nu-1 arunca, păstra

în el privirea lui Ştefan, ultima pe care i-o aruncase când ea a
urcat în maşină.
Luna de miere a fost tristă, plină de amărăciune. Se
certase cu Traian încă din prima zi. Nu se putea apropia de
omul pe care abia îl cunoscuse, ştia despre el doar că este
„băiat bun şi de familie”, cum îi şoptise tatăl ei, înainte de a
intra în biserică. Timpul trecea greu, parcă îşi încetase
scurgerea. După o săptămână, plictisit, Traian renunţă să-i mai
acorde atenţie, refugiindu-se împreună cu câţiva tineri, în barul
hotelului. După două săptămâni erau înapoi în Bucureşti,
instalaţi într-un apartament uriaş de pe Magheru. Nu-i plăcuse
mobila, nu fusese consultată, însă tatăl ei îi spusese că era
adusă special din Italia şi asta o făcuse să tacă şi să accepte
resemnată.
După nuntă, viaţa Arghirei nu s-a schimbat prea mult;
acelaşi confort, aceleaşi toalete, serile la teatru sau la
restaurant. Ieşea rareori cu Traian, de cele mai multe ori îşi
însoţea tatăl, care era mereu invitat la petreceri, la partidele de
vânătoare sau la vreo cabană la schi. Arghira nu se opunea, nu
refuza nicio invitaţie, sperând mereu să-şi găsească în aceste
ieşiri liniştea, spera la ceva nedefinit după care sufletul ei
tânjea, nu ştia să spună ce anume, dar nu era bine.
Pe Ştefan l-a întâlnit rareori. Era de fiecare dată alături
de o femeie frumoasă, elegantă, rasată. Aflase despre ea că e
fiică de ambasador şi că se instruise în Anglia. Se citea pe faţa
ei o superioritate neafişată cu ostentaţie. O singură dată au stat
de vorbă şi femeia şi-a dovedit inteligenţa abordând subiecte
delicate pentru acea vreme. A impresionat-o mai ales umorul
ei. Ştefan era mândru de soţia sa, fapt mărturisit şi Arghirei,
care nu-i mai împărtăşi tristeţea. La despărţire însă, el s-a
apropiat de tânăra femeie şi i-a şoptit:
- Arghira, eşti fericită? Eu nu!
203
_________________________________________________________________________
***

Anii au trecut, fiecare şi-a urmat destinul. Ştefan
ajunsese acum directorul institutului. Multe se schimbaseră
între timp, iar pentru români schimbările fuseseră radicale şi
greu de imaginat cu puţin înainte. Bătrânul Velian a murit la
un an de la revoluţie. Părăsise capitala şi se retrăsese într-un
orăşel moldovenesc, ca să i se piardă urma. Se pensionase şi se
plângea în dreapta şi în stânga de pensia prea mică. N-o făcea
pentru că n-ar fi avut bani, ci de ochii lumii, să nu fie nevoit să
răspundă la obsedantă întrebare: ce făcuse înainte de ‘89? Îşi
cumpărase o căsuţă la marginea oraşului şi până la moarte,
nimeni nu-i trecuse pragul. La înmormântare, Arghira a invitat
câţiva vecini la parastas. Oamenii erau impresionaţi de
interiorul elegant ce contrasta puternic cu faţada netencuită a
casei, cu gardul din care lipseau destule ostreţe şi cu grădina
părăginită din faţă. Velian fusese puternic până în ziua morţii,
dar nu mişcase niciun deget pentru casă. Rămăsese aşa cum o
cumpărase.
La masă un vecin a povestit o scenă amuzantă. Velian
se plângea că nu ştia ce să facă cu grădina. Nu cu cea din faţa
casei, unde florile şi bălăriile puteau creşte împreună, ci cu
pământul din spatele casei, vreo două mii de metri, pe care ar fi
trebuit să cultive ceva. În grădinile dimprejur toată lumea se
agita, numai el nu ştia ce să facă. Nu putea spune vecinilor că
în viaţa lui nu a pus mâna pe o sapă şi atunci le spusese că e
bolnav, n-are voie să facă prea mult efort. Dar nici să scoată
banii din buzunar n-ar fi vrut. Unul dintre ei s-a oferit să-l
ajute, însă bătrânul refuzase sec:
- Eu resping orice formă de exploatare a omului. Între
timp oamenii aflaseră cine a fost Velian şi acum râdeau
înfundat cum refuza el „exploatarea”.
204
_________________________________________________________________________
Şi Traian a râs când a auzit, îngrijorat totuşi de reacţia

oamenilor. Nu ştia cum vor fi priviţi de vecini, după ce se vor
muta şi ei în casa lui Velian.
Arghira s-a acomodat destul de repede cu locurile şi cu
oamenii. Mergea în fiecare zi la cimitir, căci îşi iubise mult
tatăl, în ciuda nefericirii pe care i-o pricinuise măritând-o cu
Traian. Nici măcar în gândul ei nu-i reproşa, însă, asta. Se
gândea că putea s-o nimerească şi mai rău. Rău era însă şi
faptul că nu avea o meserie. Se măritase a doua zi după
examen, cât despre o meserie, nici nu putuse fi vorba. Nu
ducea lipsă de nimic, aveau şi bani, şi casă, şi mobilă luxoasă,
însă Arghira ar fi vrut să nu se irosească inutil. De aceea, când
i s-a ivit prilejul de a suplini o educatoare, a făcut-o cu tot
elanul sufletului ei distrus.
Uneori liniştea casei începea să-i ţiuie în urechi. Atunci
se refugia în lectură. Găsise în podul casei un cufăr plin cu
cărţi franţuzeşti. Erau cărţi dintr-un alt veac, prăfuite, cu foile
fragile, de care avea mereu grijă, căci i se fărâmiţau între
degete. Prima dată rămăsese în pod până la cântatul din zori al
cocoşilor. Nici n-a simţit când a trecut noaptea. Se regăsise în
această lume prăfuită, îşi regăsise sufletul pierdut în ziua
cununiei cu Traian. Privise cufărul golit cu speranţa că poate
va afla ceva despre cea care depozitase acolo cărţile. Sigur
aparţinuseră unei femei, dar cine era ea? Ce simţise citindu-le
şi mângâindu-le foile mătăsoase...?
Pe o pagină găsise un singur nume - Alexandra. Se
simţea bine între cărţi.
***

Ştefan rememoră ultima întâlnire cu Arghira, chiar în
orăşelul acela de la capătul lumii. Venise acolo pe linie de
serviciu. Se reabilita fabrica de avioane şi el răspundea de tot
205
_________________________________________________________________________
ce însemna automatizare. Maşina cu care venise de la

Bucureşti se stricase, îi fusese promisă alta ca să-şi poată
continua drumul spre Iaşi, unde mai avea ceva de rezolvat. Era
cald, încercase să găsească o băutură răcoritoare, însă peste tot
nu erau decât băuturi alcoolice. Pornise agale pe străzile pustii
la acea oră, pe sub castanii pârjoliţi de arşiţă. Trecu pe lângă
garduri înalte, ce închideau curţi din care răzbăteau ţipete de
copil, urmate de glasul răstit al unei femei iritate.
S-au trezit faţă în faţă. Arghira, îmbrăcată într-o rochie
galbenă, vaporoasă, fără mâneci şi cu o eşarfă mov în jurul
taliei subţiri, tocmai ieşea dintr-o curte.
- Arghira, sărut mâna! Se repezise spre ea, o luase în
braţe şi îi simţise, tulburat, parfumul acela ciudat, amestec de
iarbă proaspăt cosită şi flori de câmp, parfum pe care nu-1
putuse uita.
Luată prin surprindere, Arghira se zbătuse la început,
dar când şi-a dat seama în braţele cui se află, începuse să râdă
fericită.
- Ştefan! Ştefan! Doamne, ce surpriză mi-ai făcut! De
unde ştii unde stau? Ce faci? Ce cauţi aici în orăşelul ăsta uitat
de lume? Ar fi vrut să ştie totul dintr-odată. Bărbatul continua
s-o ţină strâns în braţe, cu capul îngropat în părul ei bogat.
Femeia îşi reveni prima. Se desprinsese uşor din îmbrăţişare şi
atingându-1 pe umăr îi spuse zâmbind:
- Hai să intrăm. Aici locuim. De la accidentul de acum
câţiva ani am renunţat la gândul întoarcerii în capitală. De fapt,
aici a stat tata şi, după ce-a murit el, ne-am mutat noi...
Intrară pe o alee cimentuită, bordată cu flori aranjate cu
gust.
- Ce accident? N-am auzit pe nimeni să vorbească
despre aşa ceva, tresări bărbatul speriat.
Arghira nu răspunse, dar în minte rememoră ziua în
care viaţa ei a făcut a doua cotitură nefericită. ÎI revăzu pe
206
_________________________________________________________________________
Traian încordat la volan, preocupat de controlul ce-i fusese

anunţat. Se văzu pe sine instalată în faţă, pe locul mortului,
căci pe bancheta din spate erau îngrămădite, în dezordine,
dosarele cu actele contabile. Simţi, pentru o clipă, în braţe,
povara dulce pe care o ducea, fetiţa ei care abia împlinise două
luni; copilul aţipise în legănatul maşinii. Îşi mai aminti
luminile puternice ale maşinilor ce veneau din sens opus.
Ultima imagine pe care o mai păstra în minte era aceea a
copilului învelit într-un pled roşu, pufos. Tocmai îi aranjase
mai bine cerceluşul, să nu-i zgârie obrăjorul gingaş. Apoi în
mintea ei s-a făcut o linişte înspăimântătoare, din care se
trezise după câteva luni. Traian rămăsese paralizat şi ea nu
înţelegea nici astăzi ce se întâmplase cu fetiţa. Avusese
momente, la început, când instinctiv, legăna braţele, de parcă
în ele ar fi purtat copilul, şi pe faţa ei frumoasă, Ştefan văzuse
trecând umbre.
Arghira discutase îndelung despre accident, şi cu
Traian, şi cu anchetatorii, care nu credeau că fetiţa dispăruse în
urma acelei întâmplări nefericite. Au fost chiar momente, la
început, când şi ea crezuse că fetiţa nu fusese cu ei în maşină,
dar atunci unde era? Ea nu mai avea alte rude, iar neamurile lui
Traian fuseseră şi ele şocate de dispariţia copilului. Şoferul
care-i lovise atunci motivase c-a fost orbit de lumini, el i-a dus
la spital, după ce îl scosese pe Traian din maşină, iar pe
Arghira o târâse de unde fusese azvârlită. Despre copil nu
spusese nimic, nu găsise niciun copil la locul accidentului. Aşa
declaraseră şi poliţiştii care se ocupaseră de caz. Femeia oftă
amărâtă, continuând să înainteze pe aleea pietruită, urmată
îndeaproape de Ştefan, care-i respecta tăcerea. Firul amintirii o
întorsese în timp şi rememoră o scenă din acele zile de
zbucium. Traian stătea ţintuit în patul lui şi o urmărea din
priviri, prin cameră. Ea îşi făcea de lucru, pierdută în gânduri.
207
_________________________________________________________________________
Fetiţa lor ar fi împlinit în acea zi doi ani, i-ar fi făcut tort, ar ...
Izbucnise în plâns, prăbuşită la picioarele patului.
- Doamne, de ce nu m-ai luat pe mine?! De ce,
Doamne, pe copil? De ce? hohoti ea nestăpânit.
- Arghira, linişteşte-te! Nu mai putem face nimic acum!
Ar fi vrut s-o mângâie, s-o facă să înţeleagă că şi el suferă,
însă gestul şi cuvintele lui erau sărace şi seci.
- Calmează-te! mai încercă el o dată. Totul e deja de
domeniul trecutului, adăugă neconvins.
- Poate pentru tine! Eu simt că fetiţa mea trăieşte pe
undeva! Nu vreau să mor înainte de-a o strânge în braţe, de-ai
alina durerea c-am lăsat-o să crească singură, departe de
mine...
- Mai crezi în minuni, Arghira? Nu te-a învăţat viaţa că
suferinţa a fost creată pentru om? Întâi tatăl tău, apoi
accidentul, copilul, eu ...
Arghira se opri în faţa uşii frumos sculptate şi îl invită
pe Ştefan într-o cameră mare şi răcoroasă mobilată cu gust; în
jurul unei măsuţe joase de lemn de nuc, erau câteva fotolii
comode din piele neagră, contrastând plăcut cu covorul deschis
la culoare. Ştefan privi în jurul său şi admiră biblioteca, ce
acoperea în întregime peretele, cu cărţi frumos legate.
Tablourile de pe peretele opus purtau semnături celebre.
Arghira scoase dintr-o comodă o tavă de argint vechi
pe care aşeză carafa de cristal plină cu un coniac franţuzesc,
din stocul bătrânului Velian. Turnă în cele două pahare puţină
băutură, puse câte un cub de gheaţă din frapieră şi îşi invită
musafirul să se servească.
Ştefan ridică paharul, neştiind prea bine ce să spună.
Tristeţea de pe faţa Arghirei nu-i lăsa prea multe posibilităţi.
Spuse totuşi, uşor jenat, încercând un zâmbet:
- Pentru întâlnirea noastră! Ne vedem atât de rar ... vom
ajunge să trecem pe stradă unul pe lângă altul, ca doi străini,
208
_________________________________________________________________________
vom tresări ca de o amintire vagă şi vom păşi mai departe,

întrebându-ne de unde ne cunoaştem ... Bărbatul vorbea ca să
umple golul stânjenitor ce se instalase între ei. Sorbi câteva
picături din pahar, îl puse, cu o timiditate ce nu-1 caracteriza,
înapoi pe tavă, şi o privi adânc pe Arghira, care parcă
încremenise cu paharul ridicat, meditând la adevărul vorbelor
spuse de Ştefan.
- Dar unde-i Traian? Nu-i acasă? vru să ştie el, bucuros
că poate schimba tăcerea în conversaţie.
- Ba da, e acasă, numai că nu-şi poate părăsi camera.
După accident, a rămas imobilizat la pat. Acum se simte bine,
răspunse ea privirii întrebătoare a lui Ştefan. Numai că suferă
de singurătate. În afară de mine, nu-1 vizitează nimeni. Suntem
singuri aici, nu ne-am făcut prieteni, iar acum nici atât ...
Femeia tăcu din nou, clătinând uşor din cap, apoi adăugă dusă
pe gânduri:
- S-ar bucura să vadă o figură nouă. Se ridică din
fotoliu aşteptând ca bărbatul s-o urmeze.
Trecură prin alte două camere, la fel de elegante ca şi
livingul, şi pătrunseră în camera lui Traian. Era spaţioasă,
luminoasă şi primitoare. Nu se simţea că e camera unui bolnav.
Nu mirosea a boală, ci a levănţică şi parcă a fân bine uscat.
Traian îl privi o clipă suspicios, apoi îl recunoscu pe Ştefan
Brebu. Îl cunoscuse în biroul şefului său, apoi se întâlniseră cu
diferite ocazii. Observă cu invidie că nu se schimbase, ba parcă
era mai distins, mai rafinat, decât îl ştia. O privi şi pe Arghira
şi i se păru că citeşte pe faţa ei mulţumirea.
- Bună ziua, Traiane! Cum te simţi? Cuvintele erau
stupide şi Ştefan îşi reproşă în gând că n-a găsit altele. Din
Traian cel de altădată nu mai rămăsese decât zâmbetul acela
uşor dispreţuitor cu care îi privise odinioară pe toţi cei
consideraţi inferiori lui. Acum era condamnat să rămână ţintuit
209
_________________________________________________________________________
în patul lui de suferinţă, iar zâmbetul... asupra cui să-l mai

îndrepte?!
- Noroc, Ştefane! Cum ai ajuns la noi? Ţineai legătura
cu Arghira şi eu nu ştiam?!
- Nu, nu, deloc! A fost o întâmplare. O pură întâmplare,
aşa cum sunt atâtea pe care nu ni le putem explica. Mă crezi,
dacă în oraş aş fi găsit ceva de băut, acum aş fi fost în maşină
şi aş fi plecat spre Iaşi, spuse Ştefan, intuind suspiciunea din
sufletul bolnavului.
- Chiar aşa? se îndoi în continuare Traian, apoi,
întorcându-şi privirea spre Arghira, îi spuse destul de sec:
Scarpină-mă pe nas! Arghira se supuse, deşi, în sinea ei ştia că
Traian nu simte nicio mâncărime. Îi dădu satisfacţie, ştiind că
doar aşa îi poate potoli vorbele grele ce aveau să urmeze mai
târziu. I se mai întâmplase o dată ceva asemănător. Întârziase
ceva mai mult în piaţă, trecuse să plătească şi lumina şi la
înapoiere rămăsese uluită de vorbele pe care i le aruncase
Traian. Furia şi neputinţa sa o înspăimântaseră. Toată ura şi-o
revărsase în cuvinte. De atunci s-a ferit să-l mai provoace în
vreun fel.
- De fapt, ce cauţi aici? mai întrebă el, urmărind fiecare
reacţie a musafirului, dar nescăpând-o din ochi nici pe Arghira.
- Nu la noi, desigur, ci în oraş! Ce interes poate el să
prezinte pentru unul ca tine? Ce eşti acuma? Manager, cum
aud toată ziua la radio?!
- Da, da ... Dar să ştii că oraşul vostru este de viitor!
Ministerul nostru a hotărât să relanseze industria aviatică ...
Baza există! Uzina de avioane are încă suficiente dotări ... Mai
aducem şi din Anglia ... Am trimis deja şi la specializare câţiva
oameni... continuă Ştefan, deşi era conştient că pe cei doi nu-i
interesa problema. Poate şi tu, când te faci sănătos, participi
la...
210
_________________________________________________________________________
- La ce? Doar la cimitir mai pot eu participa, se repezi

supărat bolnavul.
- Arghira, nu i-ai spus care este situaţia mea? De ce mă
mai întreabă? mai adăugă el cu năduf, privind-o cu ură pe
femeie.
- Nu, Traiane, n-am avut timp să discutăm. Abia a
venit, nu te supăra! Ştii că nu-ţi face bine!
- La ce nu-mi face bine? La mână? la picior? la spate?
la ce? la ce? poţi să-mi spui? Vouă ce vă pasă?! Staţi aici,
vorbiţi, vă bucuraţi de viaţă, dar eu? De ce n-am murit? De ce
trebuie să îndur să-i văd pe alţii mişcându-se în timp ce eu stau
ţintuit aici!! Urăsc locul ăsta, camera asta! Ştiu fiecare
crăpătură din pereţi şi din tavan, m-am săturat să număr ţânţari,
muşte, oi ca să adorm, m-am săturat! m-am săturat! Vreau să
mor! Să mor!
Arghira se apropie de bolnav, îi ridică mâneca
pijamalei şi îi făcu o injecţie ca să-i potolească isteria. Citea în
ochii bolnavului neputinţa, şi furia, şi durerea, şi ar fi vrut să-l
liniştească, însă în astfel de crize, Traian reacţiona ciudat.
Începea s-o implore să se întindă în pat alături de el şi să moară
împreună. Să aştepte moartea împreună! Ei nu-i era frică de
moarte, de multe ori şi-o dorise şi, când fusese în spital,
încercase chiar să-şi potolească durerea în moarte ... Dar nu
alături de el şi nu acum, când Ştefan era de faţă.
Bolnavul închise istovit ochii. Stătu aşa câteva minute
bune. Cei doi nu se mişcaseră din loc, pentru ca el să adoarmă
sub efectul medicamentelor. Dar Traian deschise deodată ochii
şi privindu-şi soţia zise:
- Arghira, iartă-mă! Ce m-aş face eu fără tine? Eu te
iubesc atât de mult! Prin tine trăiesc şi eu! şi adormi aproape
instantaneu.
- Hai, Ştefane, să mergem în grădină, aici nu mai e
nimic de făcut, oftă ea apăsându-şi tâmplele. Era atâta oboseală
211
_________________________________________________________________________
în glasul ei, încât lui Ştefan i se făcu milă de femeia aceasta,

tânără încă, înfruntând singură atâta suferinţă.
Se ridică din fotoliu şi o urmă, gândindu-se la soarta
ce-i pusese în faţă Arghirei atâta nefericire: o căsătorie
împotriva voinţei, cu un bărbat necunoscut, moartea tatălui,
paralizia lui Traian ... probabil că mai avea şi alte motive, nu
apucase încă să i le spună.
Arşiţa se mai potolise şi aici, în grădină, sub coroana
rămuroasă a nucilor era chiar bine. Ar fi vrut să oprească în loc
timpul. Se simţea mulţumit, deşi cu câteva minute înainte
asistase la criza lui Traian. Se aşezară pe fotoliile de răchită
lângă măsuţa acoperită cu o bucată albă de pânză scrobită.
Arghira adusese din casă carafa cu coniac şi mai turnă puţin în
paharul lui. De al ei nici nu se atinsese.
- Poate doreşti altceva?! E prea cald pentru coniac,
remarcă ea într-un târziu. Nu am altă băutură, dar dacă vrei,
rog o vecină să ne cumpere ceva de la magazin.
- Nu, nu te deranja! Oricum se apropie ora când trebuie
să fiu la maşină.
În lumina crudă a soarelui, Ştefan o vedea bine pe
Arghira. Era frumoasă şi acum, o frumuseţe care însă pierduse
din frăgezimea tinereţii, dar cu atât era mai frumoasă. Suferinţa
îşi pusese amprenta mai ales pe ochii ei. La fel de albaştri şi de
limpezi, dar lipsea luminiţa aceea jucăuşă care îl fermecase pe
pajiştea de la Snagov. Şi părul, strâns acum la ceafă, scăpa
câteva fire care începuseră să albească. Sau poate erau aşa în
bătaia soarelui? Îi apăruseră câteva riduri în dreptul ochilor,
cuta dintre sprâncene se adâncise, iar colţurile gurii, frumos
conturate, se lăsaseră uşor în jos. Ar fi vrut să-i spună ceva
amuzant, care să-i schimbe starea sufletească. Ce n-ar fi dat s-o
audă râzând ca la prima lor întâlnire ...
212
_________________________________________________________________________
Înnodară cu greu discuţia începută în living. Lui Ştefan

îi venea şi mai greu s-o întrebe, deşi ar fi dorit să afle totul
despre cei doi.
- Locuiţi singuri? Nu te ajută nimeni?
- Nimeni! De fapt, nici nu am mare lucru de făcut. Mă
descurc, şi când nu mă descurc, chem o vecină. Mai ales când
trebuie să-i fac baie lui Traian, atunci e mai greu...
- Dacă te pot ajuta cu ceva, spune-mi, insistă bărbatul,
uitându-se pe furiş la ceas! Timpul trecuse mai repede decât
crezuse el. Se simţise bine alături de Arghira, uitându-şi pentru
moment propriile necazuri.
- Şi tu, Ştefane, ce-ai mai făcut? Nu mi-ai spus nimic
despre tine! Cum de eşti singur? Ce face soţia ta? întrebă ea
preocupată.
- Nu ştiu! Am divorţat acum doi ani şi nu mai ţinem
legătura!
- Era o femeie frumoasă, cu totul remarcabilă. De ce ai
lăsat-o? vru să ştie Arghira.
- N-am lăsat-o eu, ea m-a lăsat. A plecat în America şi
nu s-a mai întors. Mi-a dat doar un telefon şi mi-a spus că sunt
liber. Drept să-ţi spun, nu-mi pare rău, atâta doar că prietenii
mei şi cunoştinţele au făcut din asta prilej de glumă. Când mi-o
spun mie nu mă doare, dar când aud de la străini, e altceva, mai
adăugă el privind florile de pe masă.
- Îmi pare rău, dacă ştiam, nu te-aş fi supărat cu
întrebarea mea prostească. Ar fi trebuit să observ că nu mai ai
verigheta pe deget. Iartă-mă, ştiu că te doare ...
Arghira întinse mâna peste masă şi o puse peste mâna
bărbatului. A fost ca o scânteie. Amintirile năvăliră asupra lor.
Cu ochii minţii văzură dormitorul din vila de la Snagov, patul
acela îngust acoperit cu aşternuturi de mătase albă, auziră
parcă şi cheia întoarsă în broască ... Fusese prima experienţă a
Arghirei. Cunoscuse până la el mulţi băieţi, însă relaţiile se
213
_________________________________________________________________________
limitau la sărutări, mângâieri şi strângeri de mână. Mai mult de

atât nu admitea, nu din cauza exigenţelor tatălui, ci pentru că
nu ajunsese încă să se îndrăgostească de cineva, încât să se
simtă în stare de totală dăruire. De aceea insinuarea de atunci a
lui Ştefan i se păruse nedreaptă. Nimeni nu intrase în
dormitorul ei, deşi la vilă invita mereu multă lume, colegi mai
ales. Nu se simţea pregătită să facă pasul cel mare. Cu fetele
discutase de multe ori, mai ales cu Raluca, prietena ei cea mai
bună, cum este, ce simţi, dacă doare, ce trebuie să facă o fată ...
întrebări la care nici ele nu aveau răspunsuri sigure. Raluca i-a
mărturisit că ei i s-a întâmplat să se culce cu un băiat, însă nu
putea explica nimic concret, pentru că nu-şi amintea mare
lucru: o durere ascuţită şi nimic mai mult. Stătuse cu ochii
închişi şi se mirase în sinea ei de ce băiatul geme şi se
zbuciumă deasupra ei. Fetele au râs amuzate şi curioase.
Confidentul lor era Mircea, un băiat mai mare decât ele
cu un an. Spunea că a avut destule experienţe şi că le poate
învăţa ce trebuie să facă o femeie pentru a fi pe placul unui
bărbat. Învăţase şi el multe de la gazda lui, o femeie în jur de
patruzeci de ani cu care avusese prima experienţă. Fetele îl
ascultau cu o doză de neîncredere, râdeau în hohote când
pomenea de „baba” de care Mircea fusese sincer îndrăgostit.
Amintirea clipelor de neuitat se şterse din mintea
Arghirei şi reveni alături de Ştefan în grădina inundată de
verdeaţă şi linişte.
- La ce visai, Arghira?
- Mă gândeam la viaţa aceasta, care ne schimbă atât de
mult, încât noi înşine nu ne mai recunoaştem. Ştii, Ştefane, de
multe ori îmi doresc să nu fi trecut niciodată pragul copilăriei!
Să fi rămas la vârsta aceea, în care nimic nu doare şi totul este
bucurie şi frumuseţe! Asta mi-aş fi dorit... mai adăugă ea
oftând.
214
_________________________________________________________________________
- Ce te doare, Arghira, de ce nu-mi poţi spune şi mie?

Cu cine discuţi problemele care te frământă?
- Cu mine, cu mine însămi! Ce mă doare? Dar ce nu mă
doare, aşa ar trebui să mă întrebi şi răspunsul ar fi mai uşor de
dat...
- Viaţa n-a fost blândă cu tine! Când te-am cunoscut,
spuse el mângâindu-i mâna, te-am invidiat puţin. Mă gândeam:
iată o fată fericită! Are tot ce-şi doreşte, poate face orice în
viaţă!
- Şi eu gândeam la fel. Şi ce s-a ales din drumul meu!
Nimic ... Calea deschisă s-a înfundat într-o mlaştină din care
nu pot ieşi. Nici măcar n-am apucat să fac o şcoală serioasă.
Liceul şi atât ... Ce mai poţi face doar cu liceul? întrebă ea
nesigură.
- Te-ai gândit la ceva anume? Mă pot interesa eu, dar
nu ştiu ce ţi-ai dori...
- Sunt prea bătrână pentru a lua totul de la capăt, nu
crezi?
- Bătrână? Tu spui asta? Şi chiar dacă ar fi aşa, dacă
doreşti cu adevărat, se poate!
- Nu ştiu, Ştefane! Nu ştiu ce să spun ... Ca să fac ceva
ar trebui să plec din oraşul ăsta.
- Şi de ce n-o faci? Mai ai apartamentul din Bucureşti?
- Tata l-a vândut înainte de a muri şi mi-a cumpărat o
garsonieră în Drumul Taberei. N-am mai trecut de multă vreme
pe acolo. Stă în ea o verişoară de-a lui Traian şi nu ştiu dacă
mai e loc şi pentru mine ...
- Când poţi veni la Bucureşti?
- Nu ştiu dacă pot găsi pe cineva dispus să se ocupe de
Traian. Nu-1 pot lăsa singur...
- Nu cunoşti pe nimeni la spital? O soră, o infirmieră
ceva? I-ar asigura şi tratamentul ... Cred că nu se pune
215
_________________________________________________________________________
problema banilor, nu? Dacă ai nevoie, spune-mi, te pot ajuta!

Şovăi stânjenit.
- Nu, mulţumesc, am destui bani! Ne-a lăsat tata. Are şi
Traian destui bani, însă nu ştiu ce să fac ... Cum să plec?
- Arghira, spune-mi sincer: îl iubeşti pe Traian? De
aceea nu pleci? Nu vrei să-l părăseşti? Dar gândeşte-te şi la
tine! încă mai poţi fi fericită ...
- Ştefane, pentru mine fericirea s-a terminat în clipa în
care am pus pe cap voalul de mireasă, şopti femeia întristată.
El ar fi vrut s-o ia în braţe, s-o mângâie, să-i şteargă cu sărutări
obrazul palid.
- Draga mea, ai viaţa înainte! Vino la Bucureşti şi vom
încerca amândoi să reparăm tot ce nu ne-a reuşit până acum!
spuse Ştefan cu o undă de speranţă în glas. Regret că nu mai
pot rămâne câteva zile să te conving, însă te aştept!
- Îmi pare bine că ne-am întâlnit! Dacă aş fi plecat de
acasă cu câteva minute mai devreme sau mai târziu, cine ştie
dacă ne-am fi întâlnit...
- Eu mă bucur cel mai mult. Te-am văzut şi ştiu ce este
cu tine, mai adăugă el strângându-i uşor mâna delicată.
Totuşi... ezită Ştefan câteva clipe ... totuşi, cred că nu mi-ai
spus totul. Mai trebuie să fie ceva care te macină ... Nu-i numai
boala lui Traian ... am dreptate?
Arghira se foi nehotărâtă, îşi frământă batista, o duse de
câteva ori la ochi şi apoi spuse cu glas stins:
- Copilul meu...
- Cum? întrebă Ştefan, părându-i-se că n-a auzit bine.
Copilul? Care copil? Al cui? Al tău?! Dar tu nu ai copii, sau
cel puţin aşa ştiam eu ... Unde este?
- Copilul meu, marea mea durere ... şi femeia ar mai fi
adăugat ceva dacă dinspre casă nu s-ar fi auzit o bufnitură, ca
de corp căzut.
216
_________________________________________________________________________
Se ridicară amândoi deodată din fotoliile de răchită şi

se priviră nedumeriţi, mai mult se miră Arghira, care ştia că în
locuinţă, în afara lui Traian, nu se mai află nimeni. Porni
neliniştită spre intrare, urmată îndeaproape de Ştefan.
***
În casă era linişte deplină, doar perdeaua livingului se

zbătea ca o muscă mare cu aripi puternice. Arghira nu-i dădu
atenţie şi cercetă încăperea. Tresări când, între geam şi
bibliotecă îl zări pe Traian. O uimire uriaşă puse stăpânire pe
ea. Cum ajunsese bărbatul ei aici? Era posibil să se fi deplasat
singur prin camera lui?! Îl lăsase adormit sub efectul
medicamentelor... Nu se putea să fi venit singur... Cum? Ce
putere îl mânase din urmă?!...
Traian căzuse lângă fereastră cu faţa în jos. Era
nemişcat şi părea, aşa îmbrăcat în pijamaua aceea, mic şi
neînsemnat, slab şi neajutorat. Picioarele îi erau chircite sub el,
iar cu mâna strângea cu disperare marginea draperiei. Se repezi
la el şi, ajutată de Ştefan, îl întoarse cu faţa în sus. Respira rar,
însă nu deschidea ochii. Un firicel de sânge, amestecat cu
salivă, i se scurgea pe colţul gurii. Se lovise de ceva în
cădere... îi masă puternic tâmplele palide, îl strigă de câteva
ori, însă omul nu dădea semne că o aude.
- Să chemăm un doctor, spuse Ştefan. Unde este
telefonul?
- Noi nu avem, însă vecinii de peste drum au. De acolo
dau şi eu din când în când telefon. Sunt oameni de treabă şi
săritori. Du-te tu, eu rămân aici cu Traian!
Bărbatul se îndreptă spre uşă, în timp ce Arghira şterse
sângele de pe faţa soţului. Îi ridică uşor capul, trase o pernă din
fotoliu şi i-o aşeză dedesubt, însă omul tot nu dădea semne că
şi-ar fi revenit. Când se întoarse în cameră, o găsi pe Arghira
217
_________________________________________________________________________
ghemuită lângă soţul ei, palidă şi frământată de gânduri. Ştefan

nu avusese timp să mediteze la ceea ce se întâmplase cu
Traian. Nu încercase să-şi explice miracolul. Rămăsese uimit,
însă fără să ştie evoluţia bolii sale nu-şi putea face o părere.
Salvarea a venit destul de repede. Asistenta i-a aruncat
bolnavului o privire indiferentă, apoi i-a rugat pe cei doi s-o
ajute să-l urce pe Traian în maşina oprită la poartă. Nu s-a
deranjat să pună şi ea mâna pe omul acela căzut la pământ.
Deşi Traian era mult slăbit de boală, atârna greu, aşa că drumul
până la poartă a fost un chin, mai ales pentru Arghira, atât de
fragilă şi sfârşită de puteri. Ultimii metri l-au târât aproape pe
Traian. Unghiile picioarelor sale paralizate se atingeau de
dalele de ciment ale aleii, producând un fâşâit neplăcut care
zgâria creierul femeii. Arghira începea să-şi revină din
confuzia întâmplării, îşi reproşa că îl lăsase pa Traian singur.
Dar îl lăsase şi altă dată?! Cum ajunse el lângă geam, în
camera cealaltă? Şi de ce? Ce voia să vadă? De ce? Voia să
iasă şi el la aer, în grădină? Să se bucure de răcoarea înserării?
De ce nu îi spusese? Voia poate să stea împreună cu ei, să se
bucure şi el de venirea lui Ştefan? Oare asta era?
Capul Arghirei plesnea de întrebări. La niciuna nu
găsea un răspuns cât de cât mulţumitor...îl ştia pe Traian gelos,
o gelozie crudă, sălbatică dusă până la absurd, deşi fără un
suport real, căci între ei nu fusese niciodată dragoste, care să
poată fi trădată şi deci, gelozia explicabilă. Nu, la Traian
funcţiona doar simţul proprietăţii. Se ştia stăpânul acestei
femei frumoase la braţul căreia se simţise mândru, mai ales
când observa privirile admirative şi invidioase în acelaşi timp
ale bărbaţilor. Astfel de priviri îi provocau o mare supărare
femeii, de fiecare dată pedepsită aspru. Îşi amintea o
întâmplare care era cât pe ce s-o coste viaţa.
Erau la un restaurant pe litoral. Ca de obicei, Arghira se
aşezase cu spatele la sală, cu privirile îndreptate spre perete, în
218
_________________________________________________________________________
timp ce Traian avea sub ochi întreaga panoramă a

restaurantului. Pe ea n-o deranja prea mult poziţia, se obişnuise
deja. Lângă masa lor era un grup de bărbaţi care sărbătorea
ceva. Erau foarte veseli, râdeau şi spuneau bancuri în gura
mare. Toată lumea din jur îi privea amuzată. A zâmbit şi
Arghira de câteva ori la glumele lor. Pe moment Traian nu
spusese nimic, a făcut semn chelnerului să-i facă nota de plată,
deşi nu terminase nici friptura din farfurie şi, fără să scoată o
vorbă, s-a ridicat şi a pornit-o spre uşă. Neştiind ce are de gând
să facă, Arghira nu l-a urmat imediat. L-a aşteptat câteva
minute, însă când a înţeles că bărbatul nu dă semne că s-ar
întoarce, alarmată s-a grăbit să ajungă la hotel.
Traian era în cameră. O aştepta fumând.
- Unde ai fost? O întrebă el fremătând nările.
- Te-am aşteptat la masă. Nu ştiam că ai plecat. Puteai
să-mi spui şi aş fi mers şi eu o dată cu tine, i răspunse femeia,
fără să ştie ce va urma. Se aşezase pe marginea patului, dorind
să clarifice situaţia. Nu-1 înţelegea pe Traian şi nu înţelegea cu
ce se face vinovată. Bărbatul îşi scoase cureaua şi acum o
învârtea nervos în mână, pregătindu-se să lovească. Pândea
doar clipa cea mai potrivită. Uimită şi îngrozită în acelaşi timp,
Arghirei nu-i venea să-şi creadă ochilor. Era pentru prima dată
când îl vedea pe Traian în starea asta grozavă de surescitare.
La început, n-a înţeles ce vrea să facă. De ce ţine cureaua în
mână? Cum vrea să o folosească? La ce?
- Unde ai fost? Cu cine îţi făceai ochi dulci în
restaurant? E mai bun ca mine? întreba el din ce în ce mai
montat. Îţi râzi de mine chiar sub ochii mei?! Cureaua sfichiui
aerul. Arghira se feri de prima lovitură, apropiindu-se de
perete. A doua lovitură o primi peste spatele întors. Bluza de
mătase se sfâşie sub atingerea teribilă a cataramei. Traian o
lovi iar şi iar numai cu catarama curelei, până ce femeia leşină
de durere. Şi-a revenit greu, o durea îngrozitor spatele care era
219
_________________________________________________________________________
tot numai o rană. Se târî până la baie, îşi scoase bluza plină de
sânge şi îşi puse pe spate un prosop ud. Carnea crudă o durea,
însă mai tare o durea sufletul. Atunci a încercat pentru prima
dată să se sinucidă. A ieşit pe balcon hotărâtă să se arunce în
hăul celor şapte etaje ce se deschideau în faţa ei. A adus din
cameră scăunelul din faţa oglinzii, l-a rezemat de marginea
balconului, s-a urcat pe el şi...ar fi murit atunci pe loc dacă n-ar
fi auzit, din balconul alăturat ţipătul îngrozit al unui copil.
Când i-a văzut groaza din ochi, s-a tras înapoi, n-a vrut să
sperie şi mai mult copilul. Pe uşa camerei vecine a apărut o
femeie în vârstă, probabil bunica, şi copilul se aruncă în braţele
ei plângând în hohote. Bătrâna n-a înţeles de la început ce se
întâmplă, dar când a văzut-o pe Arghira urcată pe marginea
balconului, a înlemnit privind-o la fel de speriată ca şi copilul.
- Doamne! apucă să mai strige. Atunci Arghira coborî
cu atenţie şi se sprijini sfârşită de puteri de zid. Se adresă
femeii cu o voce blândă:
- Nu vă speriaţi, nu este ce credeţi! Nu vreau decât să
văd ce este jos, nimic mai mult... apoi intră în cameră şi se
cuibări între cearşafurile albe, fără să se mai gândească la ce
făcuse. Prin minte îi treceau frânturi de amintiri din viaţa dusă
alături de tatăl ei. Îşi impuse să se gândească la ceva frumos
care s-o facă să uite de bătaie şi de încercarea de sinucidere...
Se aşeză mai bine între perne, însă nimic din ce îşi amintea n-o
liniştea...
S-a ridicat din pat, a scos din bar sticla de coniac, altă
băutură nu era, şi-a turnat o jumătate de pahar şi a sorbit,
înghiţitură cu înghiţitură, până a simţit că licoarea îi arde
gâtlejul. A pus paharul pe masă şi s-a întins în pat, cu faţa în
jos, cu capul bine îndesat în pernă. A adormit aproape imediat.
A avut un vis pe care şi-l aminti destul de vag la trezire. Aşa
păţea mereu! Visa mult. Ar fi putut să scrie o carte cu tot ce
visa, însă îşi aducea aminte puţin şi uneori, nimic. Ştia că era
220
_________________________________________________________________________
ceva plăcut, ce o făcea fericită, dar era vag de tot. Parcă o

femeie o mângâiase pe frunte, repetându-i mereu: „Nu-i nimic,
încă nu a venit vremea să fii fericită! Vei avea ce-ţi doreşti!
Mai aşteaptă, ai încredere!”. N-ar fi putut spune cine era
femeia din vis, cum arăta sau de unde era, dar cuvintele ei o
urmăreau mereu. Le-a repetat de câteva ori cu glas tare să nu le
uite. A privit spre patul lui Traian. Era neatins, semn că nu se
întorsese în cameră peste noapte. Arghira a început să-şi
strângă lucrurile de prin cameră, înghesuindu-le în valiza de
piele. De lucrurile lui Traian nu s-a atins, căci nu avea de gând
să rămână mai mult în această încăpere, unde trăise atâta
durere. Uşa de la hol se deschise cu zgomot şi bărbatul intră
clătinându-se uşor. Arghira se uită indiferentă la el. Nu-i
reproşa nici bătaia, nici măcar starea în care se întorsese. Îşi
aduna de pe măsuţa de toaletă toate obiectele personale, le
băgă în portfardul deschis, trase fermoarul şi-l îndesă în sacoşa
aproape plină. Mai aruncă o privire prin cameră, apoi puse
mâna pe valiză şi se îndreptă spre uşă.
- Arghira, nu pleca! Ascultă-mă, ştiu că am greşit, sunt
un ticălos... Nici eu nu mă pot ierta pentru ce am făcut! M-am
gândit toată noaptea la viaţa noastră, la nefericirea noastră...
Am stat pe plajă şi m-am gândit ... N-ar fi trebuit să te lovesc...
ştiu..., ştiu că nu meriţi, că nu eşti vinovată..., eşti aşa de rece,
aşa de departe de mine... Ce pot eu să cred?..., ce pot eu să fac?
Hai să încercăm... nu pleca!... nu vreau să rămân singur, mai
adăugă el privind-o în ochi.
Femeia încremenise lângă perete, ţinea încă în mână
valiza grea, căreia nu-i dăduse drumul, cât timp bărbatul
vorbise. Hotărârea ei începea să slăbească. Se gândi că, de fapt,
nici nu are unde să plece. Acasă nu o aştepta nimeni, tatăl ei
murise, şi apoi, Traian tot acolo s-ar fi întors.
- Iartă-mă, dacă poţi, sau măcar nu mă părăsi! Eu ce mă
fac? Singur nu pot... Gândeşte-te la viaţa noastră... Nu ne-a
221
_________________________________________________________________________
fost chiar rău împreună! Jur să nu te mai lovesc, numai, te rog,

iartă-mă, adăugă înghiţind cuvintele din ce în ce mai repede.
Simţise că femeia are îndoieli şi că ezita, şi se grăbi să profite
de deruta ei.
- Pot să te iert, dar nu pot să uit..., zise ea şi se întoarse
în cameră, puse valiza la locul ci în dulap şi ieşi pe terasă, fără
să-l mai privească pe bărbatul de care era legată.
Întâmplarea asta veche îi venise în minte acum, când îl
cărau pe Traian la salvarea oprită lângă poartă. Arghira îşi
reproşa acum că mintea îi zboară la amintiri trecute şi că nu se
poate concentra asupra situaţiei critice în care se afla soţul ei.
Nu-i era milă de el, nu cunoscuse niciodată acest sentiment
faţă de omul acesta din cauza căruia suferise atât de mult. De
când avuseseră accidentul, partea urâtă a caracterului şi-o
arătase numai în cuvinte, cumplite uneori, însă de câte ori
începea, ea îl asculta calmă. Ura lui n-o mai atingea. Îl lăsa să
spună ce avea de spus, apoi ieşea din cameră şi îl lăsa să-şi
rumege ura şi neputinţa.
Iată însă că acum lucrurile se schimbaseră. Traian
coborâse din pat, traversase o cameră şi o pândise pe fereastra
livingului. Nu mai avea nicio îndoială că aşa ajunsese în locul
unde îl găsiseră. Totuşi cum a fost posibil? Ştia sigur că
bărbatul nu se putea mişca, toţi doctorii care l-au văzut i-au
spus asta. Doar doctorul Stoian de la Fundeni i-a spus înainte
de a ieşi din spital că există, în astfel de cazuri, momente în
care bolnavul îşi poate reveni brusc, sub imperiul unei emoţii
deosebit de puternice.
În camera de gardă, Traian şi-a revenit. O căută cu
privirea pe Arghira şi când o zări la picioarele lui, îi spuse doar
atât:
- Ai văzut? Nu mai sunt dependent de tine. Am
scăpat...
222
_________________________________________________________________________
Medicul îl privi curios. Nu ştia nimic despre suferinţa

lui Traian şi se apropia cu seringa pregătită. Acum nu mai era
nevoie să îl aducă în simţiri cu un medicament, îşi revenise şi
chiar zâmbise victorios. Femeia era mai suferindă. I-ar fi
trebuit urgent un calmant: tremura din toate încheieturile, era
palidă şi se afla în pragul leşinului.
223
CUPRINS
Dimineaţă banală ........................................................... 3
Omul cu câini ............................................................... 14
Poveste de iarnă ........................................................... 30
Solomonarul ................................................................. 50
Ultimul ceas ................................................................. 69
Aparenţe înşelătoare .................................................... 80
Bufniţa ......................................................................... 92
Nathalie, mon amour ................................................. 104
Reversul medaliei ...................................................... 130
Monolog cu vizitiu .................................................... 160
Vecinii ....................................................................... 175
Şi îngerii mor ............................................................. 192

Cici Dragan Povestiri

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cici Dragan Povestiri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

„Oamenii ajung să se minuneze

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DRĂGAN, Cici Maria

Tăria firului de iarbă

Bun de tipar: mai 2012

TĂRIA FIRULUI DE IARBĂ

S trada se înfioară uşor sub adierea molatică a

răsuflarea caldă şi molcomă a nevestei. Ea mai are timp de

Peste zi mă toropeşte căldura, asfaltul se încinge, cauciucurile

Crengile salcâmului se agită neputincios. Lumea visează încă

Un motor se aude în apropiere. Toarce liniştit. Uşa

Tresare neplăcut surprins. Toata faţa e acoperită de punctişoare

Or fi ştiind ei de ce, mormăie şoferul, îndreptându-se

De la numărul doi, nemulţumiţii cei gălăgioşi ies pe

O urmează, la câteva minute, o adolescentă înaltă,

dimineaţa asta. Cum ajung eu cu cei doi şi unde-i duc?

fără vorbă. Adolescenta are faţa trasă şi ochii încercănaţi.

O vizită în biroul elegant al redactorului-şef mă

Sidonia şi-a înălţat sprâncenele a mirare, taxându-mi

- Şi cu rubrica mea ce se întâmplă? Sunt destule

întins o hârtiuţă pe care mâzgălise în grabă: necunoscut –

sinea sa, cum poate trăi un om în astfel de condiţii. Dovada că

- Nu-i nicio stradă aici, şefu, continuă el zâmbind. Dar

- Pai nu ştiu vârsta şi ocupaţia celui decedat, cu ce s-a

pe margine. Le-am citit cu toată atenţia, o dată, de două ori,

tremurată a telefonului, am ajuns la prima cocioabă. Am bătut

să ne spună de ce... Nu-i vorbă, era priceput, a lucrat singur,

Simţeam amărăciunea din glasul omului şi revolta fără

care se sprijineau mâinile încătuşate. Privirea era cel mai

Când judecătorul a citit hotărârea, Traian Ursoiu a

haină. El mă chemase, dar nu-mi spunea motivul. Nu mai avea

aduceţi-mi o poză a soţiei mele, nu vreau s-o uit! Şi-a lăsat

V iaţa din Bucureşti s-a dovedit a fi departe de tot

atmosferă. Doamnei i se face, cu mare greutate, loc până în

Nu mă deranjează nici oamenii graşi şi nici cei pe care

Am început să caut în ziare, pe internet, pe la colegi,

Uşa de la intrare s-a deschis fără zgomot, acţionată de o

Stăpâna casei mă privea amuzată, aşteptând să deschid

oamenii care se hotărăsc pe loc, n-au ezitări, dar eu nu sunt

- E tare timidă, mi se adresă bătrâna. Nu se acomodează

Mie nu-mi plac pisicile. Consider că sunt perfide,

- Măruţa, ai făcut din el cel mai alintat motan de pe

- Draga mea, cred că ai dreptate să nu ştii. Eşti atât de

făcându-le din ce în ce mai grele. Ultima mişcare pe care mi-

- Te-a adormit Dragonaş, zise bătrâna pe un ton moale,

- Să nu crezi că vrem să te acaparăm, dacă vei sta cu

- Numele e vechi în neamul nostru. Nu ştiu la a câta

vârste înaintate... Măruţa e rodul târziu al unei toamne

Mi-am însoţit cuvintele cu un zâmbet cald, dar şi cu

săptămână? Dar nu spusese nimic despre asta... Repede se mai

- Nu ştiu pe care doamnă Marghioala o căutaţi, dar cea

- Nu cumva cafeaua de care spui că ai băut-o o fi fost

Î n curtea lui Onu Zisu Aronică se strânsese lume

vadă. Dar acuma nu-i păsa nici de haine, nici de forfota

Pe Onu Zisu Aronică aşa îl apucase satul: mohorât la

ştiute, ba chiar şi cu păr de lup bătrân, îi legase buricul într-o

- Dar cui să-l vând, păcatele mele?

- Trei zile a zăcut în casa ovreiului. Trei zile ovreiul l-a

preotul tot nu se arăta. Aprinseră alte lumânări, a căror flacără

să spună ceva, se înroşise tare pe gât şi pe faţă. Nereuşind să

- A dat, sigur c-a dat! A dat boierul ăl bătrân cu trăsura

să destrame liniştea aceea apăsătoare. După câţiva paşi, s-a

- Mergem, maică, mergem...Numai că pe mine nu mă