Pe Malul Dunarii

Carol FELDMAN Pe malul Dunării
__________________________________________________________________
Cuvânt înainte
Mă uitam zilele trecute prin însemnările pe care le făcusem pe

vremea când obişnuiam să mă întâlnesc cu oameni din orăşelul unde
m-am născut, ca să aflu de la ei ce s-a mai petrecut acolo înaintea
mea, pe timpul meu şi după; din colţul acela de lume care fusese cam
izolat de restul ţării mele de baştină, purtând semnalmente de punct
uitat în adormirea lui… Doar aparent, cred eu. Căci în realitate, după
criterii de viaţă umană, perceperea de suprafaţă – viaţă molcomă,
lipsită de prea multă vibraţie, atribuită acestui „punct”, a fost
împrăştiată prin dezvăluirea unor mulţimi adânci de trăiri, pe care
numai cei care au simţit impulsul căutării, a descoperirii, le-au găsit în
cadrul aparent incolor… Viaţa era şi aici trăită cu fapte interesante şi
suculente chiar, de către o populaţie multicoloră, divizată şi unită în
acelaşi timp în multe aspiraţii comune… Urbea mea, ale cărei imagini
de natură umană şi geografică se reliefează cu căldură în conştiinţa
memoriei mele… Urbe căreia îi atribui, pe drept, în scrisul meu
memorialistic din ultimii ani, funcţii uneori contemplative.
Da, chiar într-atât! Şi cred că nu exagerez. Chiar dacă privirea
mea asupra unor oameni şi fapte e ajutată de-o imaginară lupă a
cărei lentilă-i zămislită din iubire, nu pierd - vreau să cred –
obiectivitatea aprecierilor, încercând să fiu convingător şi, fireşte,
crezut.
Relatând cu adevăr şi obiectivitate, trăiesc fericit sentimentul
că-mi plătesc o datorie omenească, pe care sufletul meu a stabilit-o.
Autorul
5
__________________________________________________________________
De la un prieten
Marele poet naţional ebraic Haim Nahman Bialik indică în

testamentul său spiritual că tot ce scrie un scriitor evreu – indiferent
de limba în care scrie - să fie tradus în ebraică, căci el aparţine vastei
literaturi evreieşti.
Cui aparţin - deci – scrierile lui Carol Feldman, literaturii
evreieşti sau literaturii române? Vreau să cred - cu tot dinadinsul – că
amândurora.
Evoluţia lui Carol Feldman: actor, regizor, traducător,
conferenţiar, publicist, până şi-a găsit vocaţia în a deveni nuvelist şi
romancier.
Născut pe meleagurile Dunării şi ajuns în ţara strămoşească
pe malurile Mediteranei, Carol Feldman - în scrierile sale – reînvie o
lume trăită în tinereţe şi redă cu dragoste pentru locurile lui natale,
prinosul simţămintelor sale, atât publicului cititor de limbă română din
Israel, cât şi cititorului din România.
Cartea de faţă este o oglindă fidelă a acestor simţăminte.
Dr. Slomo Leibovici - Laiş

Preşedintele Asociaţiei Culturale
Mondiale a Evreilor Originari din România
Tel Aviv
6
__________________________________________________________________
Copilării din copilărie
Ah, copilăria asta! Găsesc mereu atâtea fapte din vremea ei,
care mă fac să povestesc încă şi încă, simţind uneori că – parcă –
cea mai mare parte a vieţii mele am fost copil…
Încerc să mă distanţez de această metaforă şi referindu-mă la
fapte concrete ale realităţii – ca punct de plecare – vă voi mai povesti
o întâmplare din vremurile inocenţei primilor ani ai vieţii mele. Fapte
reale, întregite – fireşte – de fantezia scrisului.
Acum câteva zile, cineva din tulcenii mei mi-a dăruit o
fotografie de-a mea – găsită de el într-un album vechi. Fotografie de-a
cărei existenţă ştiam, dar, din diverse motive, nu o aveam. Fusese
făcută în timpul celui de-al doilea război mondial, la sfârşitul anului
şcolar 1942, când, la cei cinci ani ai mei, „absolvisem” grădiniţa de
copii la şcoala israelită. Se organizase atunci, la Templul Coral din
oraş, cu asentimentul rabinului nostru, o serbare de sfârşit de an, ca
să se aducă puţină bucurie în sufletele amărâte ale evreilor din acea
perioadă de grea amintire. Pe estrada din partea estică a templului,
peste care tronau impunător Tablele lui Moise, estradă împrejmuită de
o frumoasă balustradă de lemn alb cu ornamente aurite şi cu
candelabre cu becuri electrice ţuguiate, s-au urcat atunci copiii şcolii
evreieşti şi au prezentat, sub supravegherea învăţătorilor, programul
de sfârşit de an. Acolo, în sinagogă, sub privirile binevoitoare ale
rabinului Isac şi sub privirile emoţionate şi pline de speranţă ale
părinţilor şi ale rudelor (sinagoga era plină, plină), copiii îşi desfăşurau
talentele, fiecare – fireşte – după cât Dumnezeu i le dăruise. Cel care
mi-a dat acum fotografia mea de-atunci, când eram deghizat într-un
7
__________________________________________________________________
pitic cu barbă albă şi îmbrăcat ca atare – cu glugă roşie cu pompon şi
… etc., etc… - îmi declară că el, care nu mai era copil când venise la
serbarea aceea, fusese convins că voi deveni artist. Din amabilitate,
primesc cu recunoştinţă aprecierile lui…
Şi iată că binevoitorul meu concetăţean, povestindu-mi
faptele, pe care le reţine cu lux de amănunte, îmi reconstituie
imaginea episodului „arhaic”.
Grădiniţa noastră era condusă de una dintre fetele familiei
Haimovici, dacă nu mă înşel, care pregătise cu cei vreo zece copilaşi
„ai ei”, pentru programul artistic de sfârşit de an, un tablou coregrafic
cu Albă ca Zăpada şi cei … 9 pitici. Piticii, printre care erau şi fetiţe,
purtau glugi roşii cu pompon, hăinuţe de mătase verde, pantalonaşi
roşii şi târlici de postav. Confecţionarea acestor costume pentru
odraslele lor fusese una din preocupările principale ale mamelor, în
ultimele două săptămâni. Dar elementul cel mai important fusese
barba. Piticii, după cum bine ştim, au bărbi. Şi pentru toţi imberbii
tabloului nostru coregrafic, s-a hotărât ca barba să fie albă. Mamele
au muncit din greu ca să le facă, vata dovedindu-se prea moale, iar
lâna gâdilând faţa şi gâtul „artiştilor”. Eu, mulţumită priceperii mamei,
am avut (o văd pe fotografia primită) o mândreţe de barbă albă, din
lână de oaie – nu reţin dacă m-a gâdilat – cusută pe un elastic negru,
lat, care-mi era prins cu o agrafă pe creştetul capului, sub gluga roşie
care şi ea avea un elastic, alb, mai subţire, petrecut pe sub bărbie. Nu
era chiar un efort neglijabil cerut copilului care trebuia să întruchipeze
piticul din poveste şi încă să şi danseze. Dar, bănuiesc, copiii făceau
acest lucru cu plăcerea … copilăriei.
Legată de bărbile copiilor-pitici, începe picanteria povestirii. O
auzisem de multe ori în decursul anilor, de la părinţii mei şi chiar şi de
la alţii (cum nu sunt uitate lucrurile importante!). În timpul desfăşurării
tabloului Albă ca Zăpada şi cei… 9 pitici, s-au întâmplat câteva
incidente „scenice”, care au supravieţuit în amintirea unora până azi.
Nu s-a vorbit prea mult de faptul că Albă ca Zăpada şi-a agăţat,
săraca, partea de jos a rochiţei cu falduri de un sfeşnic mare de pe
„scenă” şi aproape a rămas în chiloţei; aproape, căci domnişoara
8
__________________________________________________________________
Haimovici care ne urmărea cu zece ochi, i-a desprins… încurcătura;
dar ceea ce a rămas ca un fapt nemaipomenit, a fost fapta mea. Ea a
rămas neuitată – de unii – până în prezent! În timpul dansului, unui
băieţel – un coleg care era în faţa mea – să-i zicem Sorin – i-a căzut
barba. Zăpăcit de fapta neaşteptată, copilul a rămas pe loc, ca
înlemnit. Din cauza asta, eu, care eram în spatele lui, având drumul
barat, n-am mai putut face pasul de dans pe care-l număram cu
atenţie în gând. Şi dacă acest impediment nu era de-ajuns, din
oprirea bruscă pe care fusesem obligat s-o fac, am simţit că şi
elasticul bărbii mele sărise de pe creştet şi că barba începe să se
ducă mai jos de buric… Printr-o inexplicabilă „genială” inspiraţie de
moment, văzând că Sorin îşi ţine barba într-o mână şi gluga în
cealaltă, mi-am scos barba, care era de-acum… pe drum, i-am pus-o
lui (cam într-o parte), i-am îndesat gluga pe cap, adânc – ca să-i ţină
barba – mie mi-am aranjat gluga, care fără barbă devenise mai mare
şi-mi acoperea urechile şi, îmbrâncindu-l pe Sorin din spate, i-am
strigat: „Dansează, mă! Ce te-ai oprit?” Sorin şi-a aruncat barba lui şi
a început să danseze. Şi eu, în continuare, am dansat, dar fără barbă.
Ce să vă spun, lumea era în delir. Râsete şi aplauze (pe care nu
ştiam atunci că mi le voi dori peste mulţi ani…)
Fireşte că în fotografia pe care mi-au făcut-o la „Iacobeli” –
atunci singurul fotograf din oraş -, după serbare, am pozat cu
renumita mea barbă, care făcuse o asemenea senzaţie în
după-amiaza aceea.
Ieşind din Templu, costumat în pitic şi cu barba de lână în
mână, lângă părinţii şi bunicii mei, pe care-i făcusem fericiţi cu
„întâmplarea”, o grămadă de oameni ne înconjuraseră, necontenind
să mă laude, să mă mângâie, să mă cocoloşească. (Unde erau atunci
jurnaliştii cu fleşurile şi cu blitzurile lor? Unde erau „paparazzi” de
azi?..) Printre cei adunaţi în jurul meu era şi domnişoara Miţa, cu
căţelul ei pechinez în braţe (care mie-mi plăcea tare mult), şi care nu
intrase în sinagogă, căci şamesul o oprise la uşă: „Nu se intră cu
animale, domnişoară! E loc sfânt!” Ea văzuse cele întâmplate prin
geam şi nu contenea să mă complimenteze: „Vai ce băieţel superb!
9
__________________________________________________________________
Câtă spontaneitate!” Dar bunicul o îndepărtă cu mâna, căci căţelul din
braţele ei începu să-l lingă pe faţă.
- Ce vrei să te faci când o să fii mare? mă întrebă cu
deşteptăciune preşedintele comunităţii.
- Cum ce? Artist, artist, răspunse în locul meu majoritatea.
Ai mei nu erau prea fericiţi de răspunsul acesta, aşteptând ca
„eroul” lor să-l dea pe cel dorit de ei, adică „doctor”, se-nţelege. Dar
eu, văzând atâta lume adunată în jurul meu, i-am surprins pe toţi.
Când preşedintele comunităţii a repetat întrebarea, cu un adaos:
- Inghele 1 , când o să fii mare, ce vrei să te faci?
- Pompier, am spus, şi i-am dezumflat pe toţi.
Atunci, domnişoara Miţa cu pechinezul în braţe a zis:
- Aşa e! Cu copiii şi cu căţeii nu te poţi niciodată făli în public.
Când aştepţi să spună sau să facă ceva deosebit, te fac de râs!
- Aşa! zise mama înţepată. Da' căţelu' matale ce spune că
vrea să devină, când o să fie mare?
Şi bunicul răspunse:
- Hingher.
………………...........................................................................…………
I-am mulţumit concetăţeanului meu pentru fotografia pe care

mi-a dăruit-o şi despre care am scris această povestire. Fotografia am
pus-o în albumul de familie, gândindu-mă că poate, vreodată, vreun
nepoţel o va descoperi şi va întreba: Mi ze? 2 şi cineva care ştie – fiica
sau feciorul meu, dacă vor citi această povestire – îi va răspunde
Saba 3 .
1
Băieţel (idiş)
2
Cine-i ăsta? (ebraică)
3
Bunicu’ (ebraică)
10
__________________________________________________________________
Baba Sura
Da, mi-aduc aminte, în ultima vreme, de atâtea lucruri

petrecute, în urmă cu ani, parc-ar fi fost ieri… Acest film lung al
trecutului se derulează încet, cu amănunte şi cu secvenţe care,
câteodată, se opresc din firul discernământului, în anumite puncte;
pentru că memoria ori nu te ajută, ori pentru că-ţi lipsesc –
necunoscute fiindu-ţi – anumite fapte. Necunoscute în momentul
desfăşurării, atunci, poate din lipsă de interes, iar acum, pentru că nu
mai ai pe cine întreba. Personajele active, sau martorii acestor de
mult trecute vremuri, apar poate în întâmplări, ale unei alte lumi…
„Letopiseţul” nescris al vieţii muritorului de rând, nu oferă – de cele
mai multe ori – surse de documentare. El e „scris” în memoria sau în
viziunea retinei celui care mai trăieşte, gândeşte şi-şi mai aminteşte
încă… Şi se duce, odată cu el… E bine dacă mai reuşeşte să fie
povestit, repovestit sau chiar, câteodată scris şi atunci se pune
întrebarea, dacă cineva, cândva, îl va şi citi…
Bunica mamei mele era o bătrânică pe care o îndrăgeam cu
puritatea vârstei nevinovate. Când eram copil de şcoală primară, s-a
dus în lumea veşnică. N-am plâns-o, căci atunci nu pricepeam întru
totul sensul lacrimilor, dar mi-a părut rău că nu mă voi mai putea
duce, din când în când, la baba Sura, cum i se spunea, unde mă
simţeam bine şi unde eram primit ca nicăieri în alt loc. Şi de aceea,
n-am uitat-o niciodată. O văd, în tabloul amintirilor, totdeauna.
Baba Sura era o femeie mărunţică, îmbrăcată cu haine de
culori închise; de obicei, negru. Ca o călugăriţă. Cu capul îmbrobodit
într-o basma mare, petrecută în jurul gâtului şi legată pe ceafă. Avea
11
__________________________________________________________________
ceva de ţărancă baba Sura şi în căsuţa ei – o cameră şi un hol – cu
lut pe jos, unde locuia cu chirie la un gospodar român, parcă te
simţeai chiar ca la ţară. Proprietarul avea o curte mare în care se
învârteau mai toată ziua, oi, vaci şi păsări. Mai erau în curte vreo
câţiva copaci. Un dud, printre ei, ţin minte, căci baba Sura-mi aducea,
într-o căniţă albă, smălţuită, dude din curte. Curtea aceea arăta mai
mult ca o ogradă de sătean gospodar, simplu, fără acareturi
boiereşti… În mijlocul curţii era un jgheab mare, de lemn înverzit de
apa care curgea pentru adăparea vitelor. Acolo se adunau şi păsările.
Câteva raţe şi câteva gâşte se scăldau în apa care curgea din canal,
revărsându-se peste jgheab. În toată curtea, pe pământul colbuit sau
în noroi – când ploua – erau întotdeauna împrăştiaţi coceni de
păpuşoi şi fân.
Proprietarul babei Sura avea şi câini, de care mă temeam,
deşi stăpânul lor îi ţinea în lanţ, legaţi de o sârmă lungă până la gard.
Când veneam la baba Sura, o strigam de pe stradă, căci cămăruţa ei
avea un gemuleţ spre stradă şi ea avea grijă să ţină câinele de
zgardă, până intram în casă.
Da, acolo locuia baba Sura, singură, destul de departe de
casa noastră. De altfel şi la noi (locuiam în aceeaşi curte cu bunicii din
partea mamei), baba Sura venea destul de rar. Şi bunica, mama
mamei, se ducea la ea mai rar. Nu ştiu a spune prea multe despre
acest lucru. Mama mea se ducea la baba Sura şi eu mergeam cu ea.
Credeam atunci, câteodată, că de fapt baba Sura e mama mamei…
Copil!
Mă duceam de multe ori şi singur la ea. Cu ştirea mamei,
se-nţelege, că încă nu eram de capul meu… Îmi plăcea la baba Sura.
Şedeam pe divanul ei plin de perne acoperite cu pleduri lucrate de
mână, cu împletituri colorate, din cămăruţa ei.
Era răcoare acolo, căci lumina nu prea pătrundea prin
gemuleţul mic acoperit de o perdea, iar vara şi de o hârtie albastră.
Pe pereţi erau atârnate fotografii înrămate ale multora, pe care nu-i
cunoşteam. Familia babei Sura. Avusese, în viaţa ei, doi bărbaţi şi
amândoi muriseră. Bunica mea, cred că era de la primul. Câţi copii a
12
__________________________________________________________________
avut, nu ştiu. O poveste destul de complicată era ţesută în jurul
câtorva nepoţi ai ei, care se creştinaseră, se pare, căci se
căsătoriseră cu lipovence. Unul din ei, pe care l-am cunoscut când
eram de-acum mare, era paznicul cimitirului evreiesc din oraş. Trăia
acolo cu nevasta şi băieţii lor. Vorbeam cu el când veneam la
mormintele familiei. Am auzit c-a murit în urmă cu vreo doi ani…
Baba Sura se bucura mult când veneam la ea singur. Îi
aduceam fructe, sau prăjituri pe care mama mi le dădea pentru ea.
„Ce-mi trimite mama, parcă-mi lipseşte ceva?” Şi chiar nu-i lipsea
nimic. Adică, de-ale mâncăiri, vreau să zic… Baba Sura câştiga
binişor. Dădea în cărţi. Era ghicitoare şi la ea veneau mulţi
oameni,căci se spunea că ghiceşte bine. Din asta trăia. Şi spunea că
nu-i lipseşte nimic… Când eram cu ea, parcă o fericire neliniştită o
cuprindea. Nu ştia ce să-mi mai dea. Bombonelele şi prăjiturelele
pentru mine erau pregătite dinainte. Şi seminţele de bostan.
În afară de fotografiile vechi de pe pereţi, baba Sura avea şi
un tablou în culori vii, dar tot vechi, vechi de tot, al lui Moise cu cele
zece porunci ridicate deasupra capului, cu razele divinităţii şi cu oi şi
măgari în jurul său. Totdeauna mă uitam cu admiraţie la tabloul ăsta
minunat, în timp ce baba Sura îmi pregătea în tigăiţa neagră, pe
primusul din hol, un ou proaspăt şi mi-l aducea să-l mănânc şi să
beau lapte de oaie. Ca să cresc mare… „Te uiţi la Moise?” mă întreba
baba Sura. „El e Dumnezeul nostru”…
Era la baba Sura, în cămăruţa ei, un miros pe care nu-l pot
uita. Miros de busuioc amestecat cu mirosul tabacului pe care-l trăgea
pe nas. Îmi plăcea nespus mirosul acesta dulce – puţin înţepător de
busuioc şi tabac. Îmi dădea o senzaţie de curăţenie… N-am mai
întâlnit niciodată, nicăieri, un asemenea miros. Nu, nu exagerez. Era
mirosul babei Sura. Numai al ei.
Când îmi aduc aminte de bătrânica aceea, Sura, pe care o
iubeam cu dragostea sufletului de copil şi care mă iubea cu bunătatea
sufletului ei, de om bun – singuratic, simt în nări mirosul de busuioc…
13
__________________________________________________________________
Bomboanele „Hess”
Marcel, fratele meu mai mare, avea părul roşu şi pistrui. Pe

strada noastră erau doar două familii de evrei. Copii fiind, ieşeam să
ne jucăm cu toţii în colbul străzii, sau pe trotuarele nepavate,
necunoscând deosebirile pe care cei mari le impuneau: români şi
evrei. Şi totuşi lui Marcel i se spunea, poate nu cu evidentă ură -
„jidanul”. Lui da, mie nu. „Pentru că tu eşti brunet şi el e roşu”, îmi
explica mama. Până azi nu înţeleg de ce fratele meu era considerat
„prototipul jidanului”, când şi la alte naţionalităţi, creştini – lipoveni şi
chiar nemţi – am văzut şi roşii şi cu pistrui, faţă de care fratele meu
era doar… roşcat. Fapt este că această nedreaptă stigmă l-a urmărit
din anii copilăriei, în timpul prigoanei, închistându-l şi complexându-l
aproape toată viaţa…
În timpul celui de-al doilea război mondial, Marcel, nefiind
primit la şcoală pentru că era evreu, încetă să înveţe. Terminase patru
clase primare, iar şcoala israelită care se deschisese în oraş pentru
copiii evrei, nu avea decât grădiniţă şi patru clase. Eu am apucat să
fac grădiniţa şi clasa întâia la această şcoală. După intrarea ruşilor am
continuat la şcoala de stat, iar Marcel începu să înveţe tehnica
dentară.
Locuiam, părinţii, noi – cei doi copii şi bunicii din partea
mamei – într-o casă mare, închiriată de la un cofetar grec. Era o casă
frumoasă, cu o curte mare cu mulţi pomi fructiferi. Alături de noi,
despărţiţi de un gard nu prea înalt din zăbrele de lemn, erau curtea şi
casa cu etaj ale familiei Gâtej, cu care trăiam în bună vecinătate. La
ei, cred că la etaj, au locuit în timpul războiului, pentru un scurt timp,
14
__________________________________________________________________
câţiva soldaţi nemţi, dintr-o unitate S.S. de motociclişti. Nu ştiu exact
câţi erau. Ţin minte însă că părinţii îmi interziseră cu străşnicie să
vorbesc cu ei, sau să mă apropii de ei. Fără să mi se dea explicaţii. În
ciuda avertismentelor, copil fiind, îmi plăcea să mă uit la ei cum
mergeau cu motocicletele cu ataş, în uniforme verzi, cu mantalele
negre, lucioase. N-aveam de unde şti că sub aceste mantale negre se
ascundeau nişte inimi şi mai negre… Părinţii, de teamă să nu
pălăvrăgesc, nu-mi explicau prea multe…
La Gâtej în curte, aproape de gardul dintre noi, era un robinet
de apă. Vara şi iarna, nemţii obişnuiau să se spele acolo. Veneau
îmbrăcaţi numai în chiloţi şi se săpuneau cu săpun parfumat,
acoperindu-şi faţa şi pieptul cu clăbuci şi râzând zgomotos de plăcere.
Tabloul acesta, al soldaţilor vânjoşi, cu spuma parfumată a unui
săpun din altă lume – căci noi ne spălam numai cu săpun de rufe –
îmi trezea curiozitatea şi mă fascina. De aceea, într-o zi m-am
apropiat de gard şi i-am privit cu jind şi admiraţie. Unul din soldaţi m-a
observat, a spus ceva râzând, şi-a luat vestonul atârnat de gard şi din
buzunarul lui a scos un tub de bomboane pe care mi l-a dat printre
zăbrelele gardului. M-am ruşinat să-l iau, deşi ardeam de dorinţă.
Până la urmă, uitând de cele spuse de părinţi, l-am luat şi, fericit, am
fugit în casă. L-am arătat mamei.
- De unde-l ai? a întrebat mama.
- Mi l-a dat un soldat neamţ, de la Gâtej.
Mama mi l-a smuls din mână şi a ţipat:
- Nu! Dă-mi-l mie. Să nu mănânci. Ţi-am spus doar… Nu-i
voie.
- De ce?
- De aia…
Şi am auzit-o spunându-i bunicii ceva în idiş.
Mai târziu, când eram mare, mi s-a spus că mama s-a temut
să nu fie otrăvite.
Fireşte că am plâns, mai ales când am văzut cum mama le-a
aruncat în closet.
15
__________________________________________________________________
- Ce plângi? mi-a spus bunica trăgându-mă de mână. Astea-s
bomboane „Hess”, de la nemţi. Nu-s bune.
- „Hess” îs bune, am smiorcăit. Şi ce dacă-s de la nemţi?
Am intrat în camera lui Marcel şi printre lacrimi şi sughiţuri,
i-am povestit ce mi s-a întâmplat. Marcel, pe care, după sfatul
vecinilor Gâtej, părinţii îl ţineau numai în casă, pentru ca nemţii de
alături, văzându-l, să nu afle că noi suntem evrei, era veşnic tăcut şi
amărât. De data asta, s-a ridicat de pe canapeaua unde-l găsisem şi
s-a dus la bucătărie, la mama. După un timp s-a întors, a izbucnit în
plâns şi s-a aruncat pe canapea cu faţa în pernă.
- De ce plângi tu? l-am întrebat mirat.
- Vreau şi eu bomboane „Hess”.
- Da' mama le-a aruncat.
- Nu-i adevărat! a ţipat Marcel şi începu să plângă şi mai tare.
Voi mă minţiţi! Sunteţi răi cu mine…
Am rămas uimit, uitând de necazul meu. Şi am simţit o
nemărginită milă faţă de fratele mai mare. O milă care-mi cuprinse ca
un cleşte sufletul de copil. M-am dus în bucătărie. Nu era nimeni
acolo. Am deschis uşa bufetului unde erau alimente şi, dintr-o cutie,
am scos două bucăţele de zahăr cubic. M-am întors la Marcel, l-am
bătut pe spate şi el m-a întrebat fără să întoarcă faţa.
- Ce vrei?
- Ia.
- Ce-i asta? a întrebat, întorcându-se.
- Bomboane „Hess”.
Mi-a zâmbit, a luat o bucăţică de zahăr şi a băgat-o în gură.
Uitându-mă la el, mi-am băgat şi eu cealaltă bucăţică de zahăr în gură
şi am zâmbit şi eu.
- Bomboanele „Hess” nu-s bune pentru noi, am zis.
- Ştiu, mi-a răspuns Marcel şi s-a culcat pe canapea cu
privirea spre tavanul alb, sugând bucăţica de zahăr pe care i-o
dădusem…
16
__________________________________________________________________
Povestea râsului furat
Duminică dimineaţa mergeam la baia de aburi. În orăşelul

nostru erau câteva băi de aburi. Evreii se duceau la baia lui
Ciumacenco. Nu numai evrei se duceau acolo. Veneau şi români şi
greci şi armeni. La noi găseai toate naţiile. La baia lui Ciumacenco
erau însă evreii în majoritate. Se frecau, fără deosebire, unul de
celălalt, în bezna de aburi, fără să ştie cine de ce naţiune se atinge…
Erau cu totul două cămăruţe, cu bănci de lemn umflate de umezeală,
în baia lui Ciumacenco. Acolo se băteau de mama focului, cu
măturelele, evreii cu românii şi cu ceilalţi şi aveau plăcere… O făceau
ca să aibă plăcere. Se băteau parcă vrând să-şi scoată unul altuia
năduful şi zăduful… Să se ducă cu apa neagră din lighene şi cu
clăbucul săpunului de rufe… Să îndrepte ciolanele împovărate… Să
pună sângele în mişcare… Era bine! Cum spunea bunicul?
A mechaie! 1
Eram de-acum la vârsta când bunicul mă lua la baie cu el. Nu
exista duminică bunicul să nu se ducă la baia de aburi pentru câteva
ore şi, de-acolo, la cârciuma lui Leon, cu „gaşca” (vorba bunicii!), să
bea un păhărel şi să pălăvrăgească vrute şi nevrute… Îl însoţeam,
câteodată şi la cârciuma lui Leon. Îmi plăcea să stau lângă zeida 2 şi
lângă ceilalţi balebatimi 3 , să-i privesc cum sorb vinul roşu şi mănâncă
peşte sărat cu ceapă şi să le ascult poveştile. Parcă-i văd şi-acum,
1
O plăcere (idiş)
2
Bunic (idiş)
3
Gospodari (idiş)
17
__________________________________________________________________
prin fumul cârciumei, întrecându-se în hohmaleh 4 , în băutură sau în
preziceri despre viitorul evreilor… (Despre prezentul lor vorbeau mai
puţin, poate pentru a nu-şi strica buna dispoziţie). Transpirau, tuşeau,
scuipau, miroseau tabac, strănutau şi râdeau cu poftă…
Îmi erau dragi, apropiaţi, aceşti evrei care nu mai sunt de
mult… Şi poveştile lor, anecdotele lor cu două înţelesuri!... Nu
întotdeauna le pricepeam, dar râdeam împreună cu ei, să nu mă
observe… Când reuşeam, însă, să înţeleg vreo istorioară cu tâlc, îmi
rămânea întipărită în minte pentru multă, multă vreme. O povesteam
şi eu, la rândul meu, altora…
Odată, Ancel, tinichigiul, povestise o întâmplare ciudată cu o
nevastă şi un bărbat… Nu prea înţelesesem atunci ce a vrut Ancel să
creadă cu istorioara aia… Au trecut mulţi ani de atunci… Parcă-l văd,
parcă-l aud pe tinichigiul mucalit. Povestea rar şi-şi sufla des nasul
roşu ca o pătlăgică, întotdeauna după ce spunea ceva cu duh şi
ceilalţi râdeau.
„Să nu mă întrebaţi cine, ce şi cum! Îi cunosc, există, dar nu
pot să vă spun. El e un ovrei de treabă, da' cam ţăcănit şi ea, ce să vă
spun… e mai decât el… (Ancel îşi suflă nasul, ceilalţi râd). Povestea
lor a început aşa: s-au cunoscut la balul meseriaşilor. Unde se
întâlnesc coatele goale? Printre cizmari, croitori, tinichigii… S-au
plăcut, şi-au unit sărăcia şi au făcut casă împreună. E bine? Ei dacă-i
aşa de bine, de ce nu-i bine? Să vezi drăcia dracului: omul nostru – el
adică – nu ştia să râdă. Nu putea să râdă şi gata! Auzi mata, un om
să nu poată să râdă! (Ancel îşi suflă nasul, toţi râd). Gâdilă-l în călcâie
şi el nimic! (Ancel iar îşi suflă nasul şi ceilalţi râd. Da' ce râs!) Hei,
Leon, mai adă un chil, mă… Şi… unde am rămas?”
„La râs” îi spune bunicul şi toţi se pornesc din nou pe râs.
„Omul ăsta nici măcar să zâmbească nu era în stare, oameni
buni, continuă Ancel. O nenorocire! Şi nenorocirea era cu atât mai
mare, cu cât ea, nevastă-sa, râdea tot timpul. (Toţi râd). Auzi mata, o
femeie să râdă tot timpul! Mă rog, să vorbească tot timpul, ăsta-i un
lucru obişnuit la ele, da' să râdă fără şir!... Şi când dormea râdea…”
4
Cuvinte de duh (idiş)
18
__________________________________________________________________
(N-am să mai amintesc râsul celor din cârciumă şi nici nasul
lui Ancei, ca să nu întrerup povestirea).
„La început, ca la început, nu se observă lucrurile rele,
nepotrivirile, aşa că de-abia după vreo câteva luni el şi-a dat seama
că ea râdea şi pentru el. Şi a început să-l enerveze treaba asta.
Măcar dacă ar fi putut şi el să-i ţină tonul… Da' el – cum v-am spus –
nu putea râde şi basta. Şi-atunci de ce să râdă ea? Şi încă tot timpul!
Femeia trebuie să facă ce face bărbatul. El nu râde, nu trebuie nici ea
să râdă! Şi „ţura” 1 era şi mai mare: cum el nu putea râde, chiar dacă
voia, ea nu putea să nu râdă, tot chiar dacă voia”…
„Şi zici că povestea asta e adevărată?”
„Moişă, toarnă mai bine în pahare şi ascultă cu băgare de
seamă. Ei bine, casa lor n-a mai fost casă, viaţa lor n-a mai fost viaţă.
Şi nu pot spune că el nu o iubea pe ea, sau că ea nu-l iubea pe el. Se
iubeau, da' el nu putea să facă ce face ea, şi ea nu putea să facă ce
face el. Vorbesc de râs, da? Şi uite aşa, într-o noapte se trezeşte el
din somn şi se uită la ea. Ea dormea cu faţa în sus şi ce credeţi că
făcea?”
„Râdea.”
„Aşa să fii sănătos!”
„Jură pe tine, Ancel, că te cred”…
„Ce-nseamnă râdea? Cu gura până la cerceii pe care i-a
primit ca dar de nuntă. E, asta era prea din cale afară! Măcar dacă ar
fi ştiut de ce râdea ea! Nu că ar fi râs şi el, că nu putea, dar vroia să
ştie de ce. S-a dat omul jos din pat, s-a învârtit ca un nebun prin
cameră şi-a hotărât: ea nu va mai râde!...”
„Ancel, să nu spui prostii că ascultă copilu' ”…
„La ce vă gândiţi voi, oameni buni? Nici prin cap nu vă trece
ce i-a făcut el, ei!”
„E, hai spune! Ce i-a făcut?”
„I-a furat râsul.”
„Ce i-a furat?!”
„Râsul.”
1
Necazul (idiş)
19
__________________________________________________________________
„Cum asta, mă?!”
„Iacă, aşa! I-a furat râsul şi gata. Cum ţi-a furat ţie un goi
izmenele de pe frânghie? Aşa i-a furat el râsul de pe buze. Şi din clipa
aia s-a terminat şi la ea cu râsul. N-a mai putut nici ea să râdă, chiar
dacă voia…”
„Şi aşa au fost fericiţi, a?”
„E, tocmai asta-i buba! N-au mai putut să trăiască împreună,
amândoi cu mutrele acre… S-au despărţit, măi oameni buni…”
„Ea l-a lăsat pe el?”
„Ba să mă ierţi! El a lăsat-o pe ea. Du-te femeie, du-te, i-a zis.
Nu mai eşti ce-ai fost înainte. Te-ai schimbat. Nu se mai poate trăi cu
tine… Aşa i-a zis.”
„Asta-i bună, sare Bercu. Păi el e ăla care i-a furat râsul şi
acum… Stai mă, Ancel, ce vorbesc şi eu! Ce râs, ce furat, ce cai verzi
pe pereţi?... Cum dracu' se fură râsul, mă?!...”
„Uite că se fură, îi răspunde Ancel calm. Şi mie, mie în
persoană, nevastă-mea, să-mi fie sănătoasă, mi-a furat – şi nu odată
– râsul.”
„Ţie?”
„Mie. Ce-ai să zici de asta?”
„Cum ţi l-a furat, cum a făcut asta?”
„A făcut-o ea cum a făcut-o. N-are importanţă. Principalul e că
nu i-a mers. Ea mi l-a furat şi eu l-am găsit. Ea mi-l fură, mă înţelegi
mata, da' eu îl găsesc. Asta-i hohma, inghele! 1
„Unde-l găseşti, măi Ancel, unde?”
„Unde-l găsesc? Uite aici – în pahar. Aha! Ia toarnă aici… şi
acolo… Aşaaaa… Hai noroc! Până la fund, aşaaa… Ei, să văd acu'
dacă puteţi să nu râdeţi… Aha!... Ce râdeţi mă ce v-a apucat…
Ohoooo…”
Dar ce s-a râs, dar ce s-a râs! Şi Ancel îşi sufla, satisfăcut,
pătlăgica în batista mare ca un batic. Îşi sufla nasul şi se scutura de
râs…
1
Deşteptăciunea, băieţele! (idiş)
20
__________________________________________________________________
Ţigara „Regală”
Nu cred să mă fi gândit vreodată să mă fac negustor. Pentru

că, plăcându-mi chiar să vizitez prăvăliile, pieţele, bazarurile, „talentul”
meu în legătură cu comerţul este de partea cumpărării, nu a vânzării
lucrurilor. La acest capitol sunt apreciat ca unul care ştie să facă
târguieli, cumpărături. Eu ştiu? Drept să vă spun, aprecierea aceasta,
din partea familiei, a cunoscuţilor, mă flatează într-un fel. Mă pricep,
chiar într-atât? Să văd unul care n-are în bununar ceea ce-i trebuie
pentru priceperea asta, cum se descurcă? Bunicul, Zeida, spunea:
„Priceperea stă adesea-n buzunar!” Aşa că, în primul rând trebuie să
spun: „Da, slavă Domnului – mă pricep la cumpărături!” Şi-mi pot
împlini priceperea asta – din nou, slavă Domnului! – aproape după
bunul plac.
Dar aşa cum atracţia aceasta, spre centre de cumpărături, îşi
are la mine rădăcinile încă din copilărie, iată că-mi amintesc din nou
de anii aceia… Copilăria se termină, dar parcă amintirile, niciodată…
În orăşelul nostru, mai toate prăvăliile de seamă erau în
centrul oraşului; nu ca azi, la marginea sau în afara lui. Le cunoşteam
aproape pe toate, iar mulţi dintre negustori fiind evrei, ne cunoşteam
reciproc. Fireşte că nu intram în prăvăliile care, la vârsta aceea, nu-mi
„spuneau” mare lucru, ca: manufacturi, magazine de confecţii,
drogherii, farmacii… Librăriile, magazinele cu jucării, băcăniile,
brăgăriile – aveau la mine prioritate. Şi locul cel mai atractiv era, „Sub
Coloane”; locul cel mai vechi din oraş, pentru comerţ, paralel cu
strada principală. „Sub Coloane” era o porţiune de câţiva zeci de
metri, de o parte şi de alta a unei străzi late; pe ambele părţi ale
acestei străzi, erau construite coloane simple, de lăţimea unui om
21
__________________________________________________________________
voinic, în sistem oriental. Vechimea lor era încă de pe vremea
turcului, cum se obişnuia să se spună la noi. De la coloanele acestea,
simetric distanţate pe trotuar, şi unite între ele numai în partea de sus,
prin arca şi bolta interioară, aflate la câţiva paşi de prăvăliile lipite una
de cealaltă ca „surori siameze” – pe distanţa aceasta dintre ele, pe o
lăţime de câţiva metri, pavată cu pietre late, se desfăşura culoarul,
strada interioară a „Sub Coloane”-lor. Ca nişte ganguri, ca nişte
coridoare, de-o parte şi de alta a străzii. Era plăcut să treci pe-acolo,
chiar ca gură-casă. Totdeauna umbră şi deci răcoare, chiar când
soarele ardea, iar negustorii – nu ca pe strada principală – îşi
expuneau o parte din mărfuri afară, pe culoar, în faţa prăvăliei, sau
chiar şedeau pe un scăunel, lângă marfa expusă, încercând să-şi
atragă clienţii cu vorbe ademenitoare despre extraordinara calitate a
mărfii, cu preţurile aproape „de pomană”… Erau unii care, numai
zâmbindu-ţi, parcă spuneau totul…
Îmi plăcea să mă plimb pe-acolo, aşa de „hai-hui”, mai ales în
zilele de vacanţă, când nu aveam „program” bine definit. Şi erau multe
asemenea zile, mai ales în primii ani de şcoală.
În prima vară după intrarea ruşilor în oraş, în vacanţa de după
absolvirea primului an la şcoala de stat (era clasa a doua primară),
fiind pentru prima dată cu colegi neevrei, nu aveam încă prea mulţi
prieteni. Mi i-am făcut – şi buni – în continuare.
Într-o zi, tare călduroasă, când soarele adormise în căldura
lui, nefiind deranjat de nicio urmă de nor, iar Dunărea – din direcţia
căreia eram obişnuiţi să simţim mişcarea aerului – era lenevită într-o
aparentă nemişcare, neîmbiind niciun vântişor să se plimbe puţin pe
uliţele oraşului, într-o astfel de zi de năduf, mă plimbam căscându-mi
ochii prin vitrine.
Pe ici, pe colo, treceau soldaţi ruşi, cărora le auzeam
bocănitul cizmelor grosolane, cu ţinte şi blacheuri, pe caldarâmul
străzii. Îmi erau dragi soldaţii aceştia, căci ştiau să zâmbească
copiilor; şi-apoi, ei erau aceia care – cum spunea Zeida – „ne-au
salvat”. Auzisem de multe ori vorbindu-se că dacă nu veneau ruşii,
încă două-trei zile, toţi evreii din oraş urmau să fie deportaţi; ar fi fost,
22
__________________________________________________________________
se zicea, aşa un plan, întocmit de nemţi. Bine că ne-au salvat ruşii! Şi
ce dacă furau? Se spunea că furau ceasuri. Mie nu aveau ce să-mi
fure. Eu încă nu aveam ceas. Nimeni din casă, n-avea încă un ceas
de mână. Tata avea un ceas vechi de buzunar, cu capac, pe care-l
lăsa acasă de când auzi că ruşii se „interesează” de articolul acesta…
Mama a râs şi i-a spus: „Aşa o meţie 1 marca „ceapega”, n-o să ţi-l ia,
chiar dacă ai vrea să le faci un cadou…” „Nu se ştie, i-a răspuns tata
râzând, că doar merge”. „Ei, atunci, făcu mama pusă pe glume, pune-l
în sertar, ca să stea…”
Chiar nu ştiu cum se descurca tata fără ceas, mai ales că de-
acolo de unde lucra, nu se vedea nici turnul cu ceas de la biserica
bulgărească. Şi ceasul ăla parcă mergea vreodată exact? Da' uite că
tata s-a descurcat…
În anul acela, de când ruşii au intrat în oraş şi lui Marcel,
fratele meu mai mare, i s-a dat voie să iasă din casă, căci nu ne mai
temeam că nemţii îl vor recunoaşte, după părul roşu, că e evreu, în
anul acela, reuşisem să învăţ să vorbesc puţin ruseşte. Asta pentru că
la noi în casă, mai bine zis – în casa bunicilor – se rechiziţionaseră
două camere pentru ofiţeri ruşi. Fiind în preajma lor şi mai ales a
ordonanţelor sau a şoferilor lor, care se învârteau în curte şi care mă
îndrăgeau, începusem să vorbesc cu ei, puţin, pe limba lor.
În ziua aceea tare călduroasă, când parcă ţi se părea că nu
se poate întâmpla nimic, s-a întâmplat totuşi ceva, de care-mi aduc
acum aminte…
Mergeam alene scuipând cojile de seminţe pe care le
cumpărasem la colţul străzii, de la o „babuşcă”, într-un cornet de
hârtie. Am intrat în prăvălia lui Zeida. Era ocupat – proba unei femei
pantofi. Aproape că nici nu mă observă.
- Zeida, dă-mi te rog, câţiva lei să-mi cumpăr o îngheţată,
i-am zis.
A scos din portofel câţiva lei şi mi-a dat fără să spună nimic,
ocupându-se în continuare de clientă.
- Mulţumesc, am spus luând banii şi am ieşit.
1
Chilipir (idiş)
23
__________________________________________________________________
Nu departe de prăvălia bunicului, aproape peste drum,
începeau „Sub Coloane”-le. M-am dus într-acolo. M-am uitat la mai tot
ce aveam de văzut. Unele prăvălii aveau încă mărfuri pe care le
văzusem de multe ori – nu chiar toate se vindeau aşa de repede…
Altele erau încărcate cu lucruri pe care nu le văzusem încă. Îmi
plăcea, aşa cum v-am spus, să privesc, chiar necumpărând. Să
cumpăr?! Ce-aveam eu să fac, de pildă, cu boia de vopsit pânză?
Sau cu o coasă de cosit fân, sau cu baloturi de stofe de toate culorile,
sau cu saci de grâu, de ovăz?... Da' mă uitam. Sigur că acolo de unde
dulciurile-mi făceau cu ochiul, era mai atrăgător… De alviţă nu prea
aveam chef pe aşa o căldură. După aceea mi-ar fi fost tare sete şi
socoteam că ce mi-a dat bunicul, nu mi-ar fi ajuns şi de o limonadă.
După „revizia” făcută mai pe la toate prăvăliile de „Sub Coloane”, am
ieşit de-acolo, pe partea cealaltă, cu o ţigară în gură. Ei, n-o luaţi chiar
aşa! Erau atunci, poate că ţineţi minte, nişte ţigări care aveau un
capăt aurit. Se numeau „Regale”. Dacă nu mă înşel, astea erau
ţigările cele mai scumpe. Tata fuma „Mărăşeşti”. De unde să fi luat el
bani pentru „Regale”? În prăvăliile de dulciuri, printre tot felul de
acadele erau şi … ţigări „Regale”, adică bomboane învelite în foiţă
aidoma ţigării originale şi de aceeaşi mărime. Puteai să juri că era o
ţigară adevărată! O astfel de „ţigară”, pe care-o cumpărasem „Sub
Coloane”, ţineam eu şmechereşte între buze, simţind gustul dulce al
bomboanei dinăuntru, de culoarea tutunului, care începuse să mi se
topească în gură…
Mergând aşa, cu pas numărat, urmărind să calc din piatră în
piatră, pe trotuarul pavat cu pietre late, gândindu-mă la o bragă rece,
căci pentru asta – socoteam – mai aveam bani, deodată simţii în faţa
mea, o umbră. Când mi-am ridicat privirea, am văzut un ofiţer rus.
Avea o stea mare pe epoleţii aurii, între două linii roşii. Era maior rus
– le cunoşteam deja gradele. I-am zâmbit.
- Malcik, eta ne krasiva! 1 mi-a spus el arătând cu degetul spre
„ţigara” din gura mea.
1
Băieţelule, asta nu-i frumos! (ruseşte)
24
__________________________________________________________________
Am început să râd, bucuros că cineva „neiniţiat” îmi căzuse în
plasă. Fireşte că i-am dezvăluit „secretul”, de care-a-nceput şi el să
râdă, m-a îmbrăţişat şi... n-a mai scăpat de mine… Încă de-atunci îmi
plăcea să vorbesc mult…
Şi uite aşa, din vorbă în vorbă, mai cu semne ale mâinilor,
mai cu unele grimase – de care râdeam amândoi – ne-am înţeles… Şi
uite aşa, el ţinându-mă părinteşte de mână, l-am tras până la noi
acasă. Ca să-i cunoască şi pe ai mei, să nu creadă că sunt vreo
puşlama de pe stradă, care merge aşa… la 7-8 ani şi fumează ţigări
în văzul lumii… Maiorul rus nu înceta să se amuze de povestea cu
„ţigara” mea.
Am ajuns acasă. Am deschis tare poarta, parcă trebuia să
intre un detaşament de soldaţi în curte şi nu doar un singur ofiţer şi,
luându-o înaintea maiorului, am început să strig:
- Mama, mama! Uite cu cine am venit. Am adus un maior rus
acasă.
Mama, care tocmai spăla rufe în curte, în albia din faţa
bucătăriei, mă întrebă ştergându-şi fruntea cu şorţul:
- Ce-ai adus?
- Un maior rus. Un maior adevărat.
- Ce?
- Un maior, mamă. Unu' din ăia cu o stea mare pe epolet.
Până să se dumirească mama, apăru şi maiorul meu. Mama,
surprinsă, speriată, încurcată, îşi scoase repede şorţul ud şi
răspunzând în grabă salutului politicos al maiorului, intră repede în
bucătărie.
- Nu vreau să deranjez! spuse rusul.
- Nu, am spus eu repede. Asta e mama mea. Şi am strigat:
Mama, mama…
- Da, da, vin imediat, răspunse mama din casă.
Bunica se uita prin gemuleţul de la bucătărie, străduindu-se
să-l vadă pe oaspetele despre care-i vorbise probabil, mama. Mama
s-a înapoiat în curte, după ce şi-a schimbat rochia, a poftit oaspetele
sub umbrar, lângă o masă acoperită cu o muşama înflorată. Rusul i-a
25
__________________________________________________________________
povestit mamei, care înţelegea destul de bine limba lui, cele
întâmplate. Am râs cu toţii. Bunica a adus băutură rece şi maiorul
privindu-o, a întrebat:
- Sunteţi evrei?
Mama şi bunica, încă nelecuite de spaima din timpul
războiului, s-au uitat una la cealaltă, fără să scoată o vorbă din gură.
- Ir zent idn? 1 a întrebat maiorul.
Răspunsul, deodată, ca o descătuşare:
- Idn, io, idn! 2 , i-a fost dat de bunica şi de mama într-un glas.
Maiorul se ridică, apucă mâinile bunicii şi începu să i le
sărute, spunând tot timpul: „Mamuşca, mamuşca” 3 .
S-au aşezat cu toţii. Maiorul m-a luat pe genunchii lui,
mângâindu-mi, mai tot timpul, creştetul capului. Eram fericit. Toţi
vorbeau, plângeau, râdeau. Eu începusem să mă simt mai puţin fericit
când tot ce se discuta era în idiş şi eu nu înţelegeam nimic. Doream
atât de mult să ştiu totul, dar chiar totul, să nu pierd nimic din ceea ce
vorbeau ei… Deduceam. Situaţia era atât de… grăitoare. Mama îmi şi
traducea lucrurile care mă priveau. Maiorul a scos din buzunarul din
dreptul inimii o fotografie şi a arătat-o mamei şi bunicii; mama mi-a
arătat-o:
- Asta-i familia lui.
- Da, eta maia semia 4 , spuse maiorul.
- Are doi copii, vezi? Unul e de vârsta ta, continuă mama.
- Da, a spus maiorul, parcă înţelegând ce mi-a spus mama şi
m-a sărutat pe obraz. Apoi a spus şi mama a tradus: „Nu i-am văzut
de aproape cinci ani. Mi-e tare dor de ei.”
L-am privit în ochi. Avea ochii plini de lacrimi. Nu văzusem
niciodată un ofiţer plângând. A clătinat din cap şi a spus:
- Da, da…
1
Sunteţi evrei? (idiş)
2
Evrei, da, evrei (idiş)
3
Măicuţă, măicuţă (ruseşte)
4
Da, asta e familia mea (ruseşte)
26
__________________________________________________________________
Bicicleta cu trei roţi
- Mamă, roagă-l pe tata să-mi dea bani să cumpăr „Universul

copiilor”.
- Împrumut-o de la Puiu.
- Nu mai vreau, mamă. Am împrumutat-o de la el de atâtea
ori… Nu mai vreau.
- Şi ce, i le-ai mâncat?
- Nu le-am mâncat. Le-am citit şi le-am dat înapoi.
- Atunci?
- Mi-e ruşine.
- De ce?
- O să creadă că suntem săraci. O să creadă că nu puteţi să-
mi daţi câţiva lei ca să cumpăr şi eu o revistă…
- Sărăcia nu e o ruşine.
- Da' toţi copiii cum de-şi cumpără?
- Toţi?
- Afară de mine… aproape toţi… Ce, părinţii lor sunt bogaţi şi
numai ai mei sunt săraci? Roagă-l pe tata, mamă, zău.
Mama nu i-a mai zis nimic lui Dănuţ şi a intrat în casă
strângându-şi cu durere buzele.
- Vreau şi eu „Universul copiilor”, mai murmură Dănuţ, parcă
înţelegând durerea mamei. Ce, e aşa de mult?...
Fără speranţă, ieşi din curte. Pe uliţă, copiii se jucau de-a
„hoţii şi vardiştii”. Nu intră în jocul lor, mai ales că nu-i plăcea acest
joc. De câte ori se juca cu copiii din vecini şi intra în jocul ăsta,
Drăgan, cel mai răsărit din ceată – care-şi asumase, fireşte, datorită
robusteţei sale, rolul de şef -, îl dădea la împărţeală pe Dănuţ numai
27
__________________________________________________________________
la „hoţi”, „Da' de ce numai eu mereu cu «hoţii»?” îndrăzni o dată
Dănuţ să se împotrivească. „Vreau şi eu cu «vardiştii»!”…
„Poţi să vrei! i-o tăie autoritar Drăgan. Uită-te la mutra ta! Ce,
ai ceva de vardist? Nici măcar bani să-ţi cumperi un fluier cred că
n-ai. Hai, du-te la furat şi închide pliscu'!”
De data asta copiii erau în toiul jocului. Împărţeala „hoţii” şi
„vardiştii” era de-acum făcută. Deodată, Dănuţ îl auzi pe Drăgan
strigând:
- Staţi, mă! Opriţi jocul. Ce dracu', nimeni nu şi-a belit ochii să
vadă că n-am făcut împărţeala cum trebuie? Uite că ne lipseşte un
vardist. De unde mă-sa să-l luăm?
Toţi copiii îşi îndreptară privirile spre Dănuţ, care tocmai ieşise
din curte.
- El? făcu cu dispreţ unul. Aţi căzut în cap?
- Ai altul? strigă un copil.
- N-ai altul, zise Drăgan. Hai, mucosule, fii vardist. Uite că ţi-a
jucat norocu'… Ai baftă!
Dănuţ simţi că într-adevăr i-a surâs norocul. Simţi cum ceva
din piept îl „umflă”. Simţi furnici în picioare; s-o ia înainte, să intre în
rândul mândrilor gardieni…
Dar, deodată, o fierbinţeală i se urcă în obraji – parcă din
inimă. Simţi cum se dezumflă… picioarele-i înlemnesc… Deschise
gura şi strigă în pragul izbucnirii în plâns:
- Nu, nu vreau. Faceţi pomeni cu alţii!... Îi am pe toţi vardiştii
voştri în c…! Şi fugi înapoi, în curte.
Se rezemă cu spatele de poarta grea pe care-o trântise cu
zgomot în urma sa, parcă pentru a bloca năvala posibilă a copiilor din
uliţă. Mai auzi glasul tunător al lui Drăgan: „Te-ai lins pe bot pentru
totdeauna mă, fiu de c…! Băga-te-aş în p… m…!” Dănuţ izbucni în
plâns.
Plângea simţind că nu poate… că nu are puterea să se-
ntoarcă la ei, să ia o piatră şi să spargă botul spurcat golanului ăluia
care-i jignise mama… Asta-l durea cel mai mult… Cel mai mult…
28
__________________________________________________________________
… Toate acestea se petreceau într-un orăşel dobrogean, cam
la vreo doi ani de la sfârşitul celui de al doilea război mondial.
În casa lui Dănuţ, unde tatăl bolnav găsea greu de lucru la tot
felul de munci care se iveau, iar mama spăla rufe pentru oameni mai
cu stare, lipsurile erau un lucru obişnuit; de la mâncarea zilnică, la
îmbrăcăminte şi iarna la lemne sau cărbunele de încălzit casa. Iarna,
Dănuţ dormea cu părinţii în aceeaşi cameră, ca să facă economie de
căldură. Vara, îşi avea divanul lui cu saltea umplută cu paie, pe care
dormea în bucătăria de vară, un fel de şopron în fundul curţii. Iarna
ţineau acolo lemnele, un butoiaş de murături şi câteva rădăcini de
zarzavaturi îngropate în lădiţe cu pământ – să nu îngheţe. Mama
gătea pe lampa de gătit şi chiar pe primus, în săliţa din faţa camerei
de dormit. Acolo, în camera aceea, lângă geam – să aibă lumină –
era şi măsuţa lui Dănuţ, la care-şi făcea lecţiile. Era în clasa a III-a şi
părinţii se bucurau că învaţă bine. „E singura noastră bucurie – o auzi
odată pe mama spunând unei vecine. Dacă nu eram aşa de lipsiţi de
mijloace, am fi vrut să mai facem copii, da'… Copiilor trebuie să le dai
ceea ce li se cuvine. Ce putem face? O tragem greu… Dacă aşa a
vrut Dumnezeu să fie!”…
Ce a vrut Dumnezeu? nu înţelegea Dănuţ prea bine. Ca el să
fie singur, fără fraţi şi surori? Ca să nu aibă tot ce au alţi copii? Ce-o fi
crezând mama când i-a spus vecinei „lipsiţi de mijloace”? Poate a
crezut – sărăcia lor? Dar mama-i spusese doar că asta nu-i o ruşine?
De ce să fie o ruşine? Lui nu-i părea bine că sunt săraci, dar nu se
ruşina din pricina asta. Când va fi mare, n-o să fie sărac. De asta-i
spunea mama să înveţe bine. „Cine are carte, are parte”, îi spunea
tăticu'… Dănuţ ştia că tatăl lui îl iubeşte mult, da' nu avea nici măcar
bani să-i dea ca să-şi cumpere, nu o carte – că o împrumuta de la
bibliotecă - da' nici măcar o revistă pentru copii… Nu avea, căci
câştiga greu şi puţin… Şi era bolnav, săracu'… Aşa a vrut
Dumnezeu!... Şi mama muncea greu şi câştiga puţin. Mai aducea,
câteodată, ceva de-ale gurii, de la cucoanele la care lucra. Asta e!
Aşa a vrut Dumnezeu! Alţii au, ei n-au… „Lipsiţi de mijloace”, cum
29
__________________________________________________________________
spunea mama… Săraci, adică. Da' lui nu-i e ruşine. De ce să-i fie
ruşine? Dacă… dacă… aşa a vrut Dumnezeu…
Cu astfel de gânduri îşi aşternea Dănuţ somnul, aproape în
fiecare noapte, nu înainte de a le spune părinţilor cu glasul scăzut:
„Noapte bună, tată! Noapte bună, mamă! şi de a le aştepta răspunsul:
„Noapte bună, Dănuţ! Vise plăcute!” Şi visa şi vise plăcute – aşa cum
îi doriseră părinţii – până dimineaţa, când, trezindu-se, se despărţea
de ele…
Dar iată că o dată, o singură dată, nu reuşi să se despartă cu
totul de un vis care parcă i se lipise de suflet; ca o dorinţă
nemaipomenită, greu de înfrânat…
Copiii, mai toţi, la şcoală, începuseră să se fudulească cu
bicicletele pe care părinţii le cumpăraseră. Părinţii, sau bunicii. Bunicii
lui Dănuţ plecaseră de mult în lumea cealaltă. Aproape că nici nu-i
ţinea minte, că era tare mic când ei au murit. Se pare, după câte
înţelese de la mama, că şi ei fuseseră „lipsiţi de mijloace”… Probabil
că asta o fi moştenirea pe care părinţii lui o primiseră de la părinţii
lor… Dacă aşa vrea Dumnezeu!
Dar bicicletele copiilor de la şcoală nu-i mai dădură pace lui
Dănuţ. Cum putea să ajungă şi el la aşa o fericire, nu-şi putea
închipui. Era de neimaginat. Dar nu putea să şi-o scoată din cap. Ca
un lucru făcut, poate cu mâna dracului – să ne ferească Dumnezeu –
acest cal năzdrăvan, pe două roţi, îi tropăia în creieri, îi înceţoşa
privirea, îl aţâţa zi şi noapte. Fără răgaz. Fără milă. Copilul începu să
sufere, să slăbească, să nu mai mănânce.
- Nu-ţi bate joc de mâncare, băiete, îi spunea mama supărată.
Ştii cât de greu muncim şi eu şi taică-tău, ca să-ţi fie farfuria plină.
Mănâncă!
Nu putea. Bicicleta aia, zâna aia blestemată, parcă-i făcuse
farmece; îl prinsese în chingile ei şi nu-i dădea pace; îi apăsa
grumazul, pieptul – îl prăpădea.
Într-o zi, după multă chibzuinţă şi frământări, se hotărî să-i
spună mamei.
30
__________________________________________________________________
- Mamă, vreau să-ţi spun ce mă roade, mamă. De-aia nici
mâncarea nu-mi merge, mamă. Ştiu c-ai să mă crezi uşuratic… Ştiu
c-ai să gândeşti că mi-oi fi ieşit din minţi, da' vreau să-ţi spun că…
vreau să-ţi spun că… vreau tare… tare mult… să am şi eu… o bi-bi-
ci… şi izbucni în plâns, neputând rosti cuvântul arzătoarei lui dorinţi.
Mama începu şi ea să plângă. Îl strânse la piept sărutându-l pe
creştet cu buzele înfierbântate şi rosti cu greu, parcă nereuşind să
scoată din gură cuvântul: „O bici… bicicletă? O bicicletă, asta ai vrut
să spui, nu-i aşa, puiul mamei?”… „Dddaaa”… răspunse Dănuţ
plângând în hohote şi ştergându-şi cu dosul palmei mucii şi lacrimile
care-i ajunseseră până la gură. „O bicicletă… ca… ca toţi co-piii…
Poate să fie şi ve-che… Şi ru… ru-ginită… Am s-o dreg eu… Eu am
s-o…”
A doua zi, făcându-şi lecţiile lângă geamul deschis, Dănuţ îi
auzi pe mama şi pe tatăl lui vorbind. Tata se cocoţase pe magazie, să
scuture dude din bătrânul pom şi mama le strângea de pe jos, într-o
crăticioară de lut. Vorbeau cu glas scăzut, să nu-i auză băiatul, dar
Dănuţ avea urechea bună şi vru s-audă.
- De unde să iau bani, că încă n-am plătit nici curentul electric
pentru ultimele două luni, spuse tata. O să ne mai taie şi lumina.
Trebuie, la primii bani, să mă duc să dau măcar în socoteală…
- Mi-a promis coana Mateescu c-o să-mi plătească înainte şi
pentru luna viitoare. Copilul suferă, omule. Nu putem chiar să nu-i
satisfacem nicio dorinţă…
- Dacă nu putem, nu putem… Ce să facem? O să fie fără
bicicletă, că doar nu e pâine… Nu uita că vine iarna şi are nevoie de
paltonaş şi ghetele de anu' trecut nu i-or mai fi intrând pe picior.
- Poate-i luăm ceva mai ieftin?
- Ce, o trotinetă?
- Nu, nu glumesc. Poate o tricicletă, că e mult mai ieftină…
Poate găsim de ocazie, la cineva…
- Măi, femeie. Eu cred că e de-acum măricel pentru o
tricicletă…
Dănuţ sări din casă:
31
__________________________________________________________________
- Mamă, tată! Ba vreau… Vreau să-mi cumpăraţi o tricicletă.
O tricicletă e bine, că doar până acu' n-am avut nici măcar o
trotinetă… Cumpăraţi-mi o tricicletă, că vă e mai lesne…
- Să nu râdă copiii de tine, măi băiete, că e păcat…
- N-or să râdă, tată, că n-am să-i las. Am să râd eu de ei, o să
vedeţi. Am să-i fac de râs, o să vedeţi…
Şi i-a adus mama acasă o tricicletă veche, pe care-o primise
pe o nimica toată, că nu vru s-o ia de pomană, de la o cucoană al
cărei băieţel n-o mai voia şi zăcea pe undeva la ei, aruncată în curte.
Era albastră, cojită pe ici-pe colo şi cu vreo două spiţe lipsă la o roată,
da-l ţinea pe ea bine pe Dănuţ şi – scârţâind – îi asculta mişcarea
pedalelor.
- Nu-i ce ţi-ai fi dorit, i-a spus mama, da' când om putea, ţi-om
cumpăra o bicicletă ca lumea, că eşti copil bun.
Când Dănuţ ieşi pe stradă cu tricicleta lui albastră, banda de
copii se opri din joc, îl priviră cu ochii mari şi deodată începură să urle
ca la venirea tătarilor:
- Uhu-uhu! Hu-hu-hu! Uuuu!...
- Ia uite-l, mă, pe vestitul triciclist Dan, care n-are la suflet
niciun gologan!
- Ce motor are lăcusta asta, mă?
- Pe ce merge, mă? Pe gaz sau pe bă…?
- Stai pe-un cal, sau pe-un măgar?
- Ia uite, mă, zise unul încercând să atingă clopoţelul tricicletei
lui Dănuţ, are şi clopotniţă roaba asta de hingheri.
Dănuţ îi dădu peste mână şi strigă:
- Mă, boilor, mă!
Întorsătura asta neaşteptată îi făcu pe toţi să tacă.
Şi tot strigând, Dănuţ continuă:
- Voi toţi aveţi biciclete pe două roţi, că părinţii voştri s-au
calicit să vă mai cumpere o roată. Ai mei au fost mai darnici. D-aia am
eu, numai eu, o bicicletă cu trei roţi… Să vă iasă ochii la toţi! Să crape
duşmanii de ciudă. Na!... şi le arătă degetul gros între cele două
degete alăturate, pornind în „viteză” cu „bicicleta” lui.
32
__________________________________________________________________
După o clipă, parcă treziţi din şoc, toţi copiii începură să râdă,
să urle şi să fluiere în urma lui, dar Dănuţ nu-i auzea, căci pedala de
zor, clătinându-se într-o parte şi alta, fericit…
33
__________________________________________________________________
Săracu' Stalin!
Câte nu s-au scris – şi în ce cantităţi! – despre cel cunoscut

odată ca fiind „Părintele popoarelor”, „Geniul omenirii” şi căruia i se
atribuiau mai ştiu eu ce superlative luate din vocabularul bogat
inventat de cel mai împopoţonat cult al personalităţii pe care –
probabil – istoria omenirii l-a cunoscut! Şi câte nu s-au scris şi spus
despre adevărata faţă, odioasă, criminală aproape fără precedent, a
aceluiaşi „geniu”, arhitectul demonic al exterminării atâtor zeci de
milioane de oameni, ce şi-a înscris numele, cu roşul sângelui, în
istoria cutremurătoare a omenirii! Nu e greu de înţeles, cred, că mă
refer la „tătucul” Stalin, care – aşa se spune – nu ştia să râdă, dar „în
schimb”, a făcut (direct sau indirect) sute de milioane de oameni să
plângă…
Sunt convins că nicăieri nu veţi găsi sau auzi, în legătură cu
el, ceea ce vă voi dezvălui acum, în rândurile ce urmează. Senzaţie!
Stalin a murit, aşa după cum ştim, în 1953. Eram atunci elev
de liceu, şi-mi aduc aminte cum oamenii plângeau pe străzi la aflarea
acestei veşti; ce se va întâmpla acum – se întreba mulţimea – când
cel care le adusese atâta fericire nu mai este?; cine va conduce
omenirea? Ce putere a avut şi mai are această „spălare a minţii” pe
care dogmele şi dictaturile le folosesc!...
Dar iată că vin eu, acum, după atâţia ani, cu o povestioară
şi… „revoluţionez” istoria! Luaţi-o încet! Departe de mine asemenea
veleităţi, aşa că… să păstrăm proporţia! În orice caz, merită să aflaţi
această dezvăluire: Stalin n-a murit în 1953, ci în 1944, otrăvit. La
Tulcea! Cine vrea să mă creadă, să mă creadă. Cine nu… Scuzaţi-
mă! Nu ştiu de ce trebuie să dau explicaţii, când faptele vorbesc! Citiţi
mai departe!...
34
__________________________________________________________________
… Peste drum de casa părintească era o casă arătoasă,

făcută din cărămizi netencuite, cu o curte mare, ca o ogradă, unde se
învârteau o sumedenie de orătănii gălăgioase. Copil fiind, când
intram în curtea aceea, împreună cu Liubomir, băiatul stăpânilor
casei, mă temeam de gânsacii care se repezeau cu gâturile întinse şi
cu ciocurile portocalii deschise, să mă înhaţe de pantaloni. Mă
ascundeam în spatele lui Liubomir, el fiind mai mare ca mine şi le
cunoştea, ca să-mi fie pavăză. Acesta râdea cu gura până la urechi şi
începea să fluiere. Gâştele se îndepărtau, dar din cauza fluieratului lui
Liubomir, curcanii îşi înfoiau cozile evantai – semn că se enervau – şi
începeau să scoată aşa nişte sunete războinice, că mă treceau fiorii.
Îmi blestemam clipa când intrasem în curtea aceea.
- Opreşte animalele, mă – strigam – că mă mănâncă!
Şi Liubomir, râzând şi mai abitir, spunea printre sughiţuri:
- Da' ce, mă… hă-hă-ăă-ă… ţi-e frică de?... hă-hă-ăăă… Ce
animale, mă? Hă-hă… Ăstea-s pă… hă… hă… păsări, mă… Hă-hă…
Cum să te mă… hă-hă-ăăă… nânce, mă, că-s mai mici ca tine!... Hă-
hă-ăăă… şi-şi repetă fluieratul.
- Liubomir, ajunge! Te rog! Nu vezi cum curcanii-s gata să-mi
sară pe cap? Încetează!
Când Liubomir se potolea, încet, încet, se linişteau şi
orătăniile.
- Hai, vino să-ţi arăt mânzul nou-născut, zicea prietenul meu
şi mă ducea în grajd, unde-mi plăcea tare mult să intru, că iubeam
caii. Mai ales când erau mânji.
Familia lui Liubomir – tatăl albanez şi mama nemţoaică –
ducea o viaţă ca la ţară, de unde veniseră, dacă nu mă înşel, şi-mi
plăcea să fiu în curtea lor – cu toate primejdiile – căci mă simţeam
acolo aşa cum mă simţisem o dată când fusesem cu bunicu' într-o
comună apropiată, vizită pe care n-o puteam uita.
35
__________________________________________________________________
Tatăl lui Liubomir avea un camion, cu roţi mari, de cauciuc,
tras de doi cai muşchiuloşi şi cu picioarele groase, cu care făcea tot
felul de transporturi. Mama lui era prietenă cu mama mea. Învăţaseră
la şcoala primară împreună. Şcoala primară! – altă şcoală nu aveau.
Deveniseră amândouă gospodine şi mame bune. Liubomir avea şi o
soră, mai mare ca el cu câţiva ani buni şi care nu ne prea lua în
seamă. Şi el era mai mare cu trei ani decât mine, iar când a terminat
patru clase s-a lăsat de învăţătură şi a început să muncească alături
de tatăl său.
În ziua când am intrat cu el în grajd, să văd mânzul nou-
născut – era o zi de vară călduroasă şi muştele bâzâiau înnebunite de
zăpuşeală – eram înainte de vacanţă; eu eram la grădiniţă, iar el
terminase clasa a treia. Era în timpul războiului.
- Măi, ce frumos e! făcui, uitându-mă la mânzuleţul ăla din
grajd care tremura pe picioruşele încă neîncercate, lipindu-se de
mama iapă.
- Vrei să pui mâna pe el? – mă întrebă Liubomir.
- Da. Nu. Să nu mă…
- Nu-ţi fie frică. Vino cu mine.
Am atins cu mâna vietatea aceea fermecătoare şi m-am simţit
fericit. Când am ieşit din grajdul înecat în umbre la lumina de-afară,
soarele fiind cocoţat în înaltul-înaltului, clipii din ochi şi mi-am pus
mâna streaşină.
- S-au mai născut la noi încă nişte animale, spuse Liubomir.
Vrei să-i vezi?
- Ce?
- Căţei. Şase. Vrei şi tu unul?
- Eu aş vrea, da' cred că mama n-o să mă lase. Avem şi noi o
căţea şi când naşte îi dăm pe toţi. Noi n-avem aşa o curte ca a
voastră…
- Ştiu. Şi noi o să-i dăm. Da' unu cred c-o să lăsăm, că mama
lor e de-acu' bătrână. Eu am pus ochii pe unu'… Hai, vino să-i vezi…
După o vreme, fiind iar la Liubomir, mi-a arătat căţelul pe
care-l lăsaseră lângă mama lui, ceilalţi fiind daţi cunoscuţilor. Era un
36
__________________________________________________________________
pui de câine frumos, negru-negru, cu doi ochişori tot negri ca
tăciunele, care, dacă n-ar fi fost aşa de jucăuşi, descoperindu-şi albul
din jurul lor, s-ar fi pierdut în culoarea părului.
- Ce frumos e! am zis, mângâindu-l. Dacă nu i-aţi dat încă un
nume, numiţi-l Ţiganu.
- Ba are de-acu' un nume. Tata l-a botezat.
- Cum?
- Stalin.
Am rămas cu gura căscată.
- Ce nume e ăsta? încă n-am auzit de aşa un nume.
- Nici eu. Tata zice că e numele unuia care… care… Să mor
dacă ţin minte ce mi-a zis… Am uitat. Ba chiar mi-am bătut şi eu
destul capu' până l-am învăţat. Stalin. Ai să ţii minte?
- Sta…
- … lin.
- Bine. Cred că n-am să uit. Dacă am să-l uit, ai să-mi spui din
nou.
Şi a crescut căţelul ăsta pe care l-au numit Stalin, c-aşa a vrut
tatăl lui Liubomir, şi s-a făcut un câine frumos şi voinic de l-au făcut
câine de pază. Şi l-au pus pe lanţ, că lătra repezindu-se la gard şi
spre poartă ca un adevărat străjer. Şi se dusese vestea că-l chema
Stalin, iar mai toată mahalaua când trecea pe lângă ograda lui
Liubomir strigau câinele pe nume, acesta lătra furios să rupă lanţul,
iar oamenii – nu ştiam de ce – râdeau şi făceau mare haz. „Ia auziţi-l
pe Stalin cum mai latră! Huo, javră! Huo, potaie!” Îmi era milă de
câinele lui Liubomir. Parcă-mi venea să le spun celor care-l aţâţau:
„Lăsaţi-l în pace! Ce aveţi cu el? Nu v-a făcut niciun rău. De ce-l
supăraţi?” Dar n-am spus-o.
Mă obişnuisem cu numele lui şi de câte ori veneam la
Liubomir îl strigam „Stalin” şi el se gudura prieteneşte la picioarele
mele, legănându-şi repede-repede coada flocoasă. „Sigur – mă
gândeam – animalul ştie cine-l iubeşte! Că eu când îi spun lui Stalin,
nu-i spun ca să-l enervez. Îi spun aşa…, că ăsta-i numele lui şi altul
n-are…”
37
__________________________________________________________________
Cu mintea mea de copil nu numai că nu reuşeam să înţeleg
de ce „Cuţu-cuţu, Stalin!” îi făcea pe oameni să râdă ca nebunii, dar
nici de ce atunci când mama şi bunica au aflat de la mine ce nume
i-au dat câinelui ăsta frumos, amândouă şi-au acoperit gurile cu
palmele şi-au spus într-un glas: „Oi, vei!”, iar bunica, grijulie, grijulie
de tot, mi-a spus: „Bine, bine. Lasă-i pe stăpânii lui şi pe toţi să-l strige
cum vor. Tu să-i spui numai „cuţu-cuţu”…”
N-am ascultat-o, i-am zis Stalin şi am devenit prieteni buni.
Simţeam că în ograda lui Liubomir câinele era singurul care se bucura
cu adevărat când veneam acolo.
Începusem clasa a doua la şcoala primară comunală, după
intrarea ruşilor. Cu Liubomir nu mă mai văzusem de mult. Lucra cu
tatăl lui şi pleca mai tot timpul cu el, cu camionul prin judeţ. Într-o zi
ne-am întâlnit pe stradă.
- Măi, măi, ce băiat mare te-ai făcut! zise Liubomir bucurându-
se că mă vedea, după atâta vreme. Scoase din buzunarul pantalonilor
seminţe de bostan şi-mi umplu pumnul cu ele. Cum e cu şcoala? mă
întrebă.
- Bine. Şi tu ce faci?
- Eu am terminat-o. Acu' lucrez cu tata.
- Şi ce face?...
- Soră-mea?
- Nu. Sta…
- Şşş! Taci. Vrei să mă întrebi de…?
- Da. De câine.
- A murit.
- Cum? Era tânăr.
Liubomir se uită în jur şi-mi spuse în şoaptă.
- Să n-o spui la nimeni! Auzi? Jură!
- Jur!
- Pe mama ta!
- Pe mama nu jur.
Liubomir, neştiind ce să facă, se mai uită o dată în jur – eu
am înţeles că e ceva serios de tot şi că nu vrea să fie auzit de
38
__________________________________________________________________
altcineva în afară de mine – şi-a apropiat gura de urechea mea şi mi-a
şoptit:
- Tata l-a otrăvit.
- Adică…
- Da. L-a omorât.
- De ce?
- Şşş. Ca nimeni să nu-l mai strige pe nume…
- De ce?
- Aşa. Să nu spui la nimeni. Ai jurat.
Mi-am ţinut jurământul peste 60 de ani. Dar atunci, în seara
aceea, după cele aflate de la Liubomir, mama văzându-mă cu ochii
roşii m-a întrebat:
- Ce s-a întâmplat? De ce plângi?
Cum nu puteam să-i spun despre ce-i vorba, căci jurasem,
scâncind, am zis doar:
- Săracu' Stalin!
39
__________________________________________________________________
Negustorul de mititei
„Sărăcie, sărăcie, sărăcie”, a strigat mama, disperată,

rupându-şi părul din cap. N-o spunea pentru prima oară. O spusese
de multe ori.
De câte ori începea sau termina discuţiile, uneori certurile, cu
bărbatul ei, un om înalt, slab, bolnav de Parkinson, cu câţiva dinţi în
gura cu buze încreţite; era mai tot timpul nebărbierit, dar nu-şi lăsase
niciodată barbă sau mustaţă, aşa că adâncile cute din obrajii supţi,
acoperiţi de ţepi cenuşii, păreau mai negre decât erau în adâncimea
lor, până când, cam o dată pe săptămână, se bărbierea.
Băiatul lor ce mic – cel mare era la bunici – stătea într-un colţ,
apoi se aşeză pe un scăunel al lui, în bucătăria îngustă, în care soba
de tuci, cu o oală de iahnie de fasole pe ea, încălzea încăperea,
făcând copilul să se simtă bine. Aştepta tăcut ca discuţia părinţilor să
se oprească, măcar un pic, ca mama să-i pună pe masă farfuria cu
fasole şi bucata de mămăligă şi să-i spună: „Ia, mănâncă!”… Discuţia
părinţilor se oprea, precum o ştia, până el era servit, apoi, ca de
obicei, continua până ce mama, plângând, ieşea repede din
bucătărie, se ducea în dormitor şi se trântea pe pat, cu faţa înfundată
în pernă, repetând: „sărăcie, sărăcie, sărăcie”… Discuţia părinţilor se
întrerupea uneori şi atunci când tatăl, fiind el cel care, nemaiavând
putere să continue, tremurând, lua de pe colţul sobei cutia de
chibrituri şi ieşea în curte să fumeze o ţigară. După un timp, mama se
întorcea în bucătărie, cu ochii umflaţi. Se uita la copil care, tăcut,
culegea cu furculiţa boabele de fasole ce mai rămăseseră în farfurie
şi-i spunea: „Mănâncă! Mănâncă tot! Moaie mămăliga bine în sos, că
altceva nu mai am ce să-ţi dau”…
40
__________________________________________________________________
… Băieţelul crescuse, părinţii de mult erau în lumea celor
drepţi. Întâi muri tatăl, încă în România, apoi mama, în Israel. Trecură
zeci de ani, gândea acum „băieţelul”, revenindu-i în faţa ochilor figurile
părinţilor şi scenele acelea atât de neuitat din bucătăria lor mică,
acolo, departe, unde-şi petrecuse copilăria… În sărăcie, aşa cum
spunea mama, în nevoi şi aproape fără bucurii…
Se gândea, acum, în faţa şil-ului 1 unde venise cu lucrurile
cumpărate ca să dea mâine, sâmbătă, un kibud 2 în memoria tatălui
de la a cărui moarte se împlineau 50 de ani.
Se aşeză pe o bancă, având lângă el câteva sacoşe pe care
le adusese, aşteptând venirea gabai-ului 3 să i le dea în primire. Nu
întârziase gabai-ul, el venise mai devreme, căci făcând cumpărăturile
la un makolet 4 de lângă şil, se gândi că nu mai are rost să le tragă
acasă. Era de-acum toamnă şi uitându-se la frunzele arămii aşternute
ca un covor pe pavajul din faţa şil-ului, cugetă că… (da, ce
descoperire!) – timpul trece… Se lăsă tras de gândul acesta care ne
frământă adesea pe toţi… Timpul trece peste noi. Ne depăşeşte. Noi
rămânem, de multe ori, parcă în urmă… Cu timpul trecut…
Îşi aminti acum de certurile părinţilor săi. Să se fi iubit
vreodată mama şi tatăl lui care, după fotografiile din album, de la
nunta lor, arătau tineri şi frumoşi?... Da, aşa arătau la nunta lor. Căci
de când îi ţine el minte – el să tot fi avut vreo cinci-şase ani – arătau
amândoi parcă ar fi trecut zeci de ani de la nunta lor… Tare
îmbătrâniţi. Schimbaţi, amândoi purtând semnele vieţii grele pe care-o
trăiau. Cu feţele pământii, zbârcite înainte de timp… Cu părul rărit şi
încărunţit înainte de timp… Umblau, parcă, neîngrijit îmbrăcaţi; nu
murdar – ferească Dumnezeu – căci mama era nebună după
curăţenie. Dar aparenta neîngrijire rezulta din veşmintele lor vechi,
chiar roase uneori, pe care le purtau şi cărora spălatul şi călcatul nu le
mai puteau reda prospeţimea anilor trecuţi… Hainele, ca şi oamenii,
1
Sinagogă (idiş)
2
Cinstire prin tradiţie (ebr.)
3
Eforul sinagogii (ebr)
4
Magazin de produse alimentare (ebr.)
41
__________________________________________________________________
se ofilesc. Şi dacă nu pot fi schimbate… Cât de bătrâni arătau părinţii
lui la numai vreo 12-13 ani de la nunta lor!...
Tatăl era bolnav. Boala aceea nenorocită care-l făcu să nu
mai poată lucra cum trebuie. Care-l complexă cumplit din cauza
tremuratului mâinilor…
Fratele mai mare nu mai locuia cu ei. Venea la ei din când în
când să-i vadă. Mai ales sâmbăta. Locuia cu bunicii, părinţii mamei,
care aveau o situaţie bună. „L-au scos din sărăcie”, spunea mama.
Părinţii se certaseră cu bunicii, dar fratele cel mare rămăsese la ei. Şi
el se ducea des la bunici. Aceştia ştiau pentru ce venea la ei. Nu
numai ca să se vadă cu fratele lui. El venea şi pentru că, uneori, îi
era… (Simte acum parcă o ruşine să spună chiar şi în gând cuvântul
acela…) „Ia, îi spunea bunica, ia că-s calde şi ţie-ţi plac!”, şi-i punea
pe masă latkes 1 cu dulceaţă, după care el visa… „Dă-le, dă-le, o aţâţa
cu blândeţe bunicul. Şi ei o să-ţi dea când ai să fii bătrână”… Câtă
dreptate avea bunicul!...
… Da, timpul trece… A trecut… Zeci de ani…
Tata se trăgea dintr-o familie cu mulţi copii. Mai toţi erau cu
stare. După câte aflase, îl ajutau şi pe tata, care fiind bolnav şi sărac
avea nevoie de ajutorul lor. Poate că nu l-au ajutat cât trebuia… După
mulţi ani, la bătrâneţe, un unchi, frate al tatălui, îi spunea mereu că-l
mustră conştiinţa că n-a făcut mai mult pentru tatăl lui… Că nu l-a
ajutat, adică, mai mult…
… Îşi aminti că odată, când era prin clasa a III-a sau a IV-a,
unchiul care avea o bodegă, i-a dat tatălui să ţină un grătar afară, în
faţa bodegii şi să facă mititei. Veneau la bodega aceea ţărani, pescari,
beau vin, ţuică, drojdie, secărică. Lucra bine bodega unchiului, dar ca
să ţină şi grătarul cu mititei în prăvălia care, oricum, nu era prea mare
şi se umplea de fum şi miros de mahorcă, i se păru, probabil, un lucru
nu prea dorit; deşi clienţilor le „mirosea” grătarul. Aşa că-i propuse
fratelui mai mare – adică, tatălui său – să fie el cel care să se ocupe
cu grătarul. Să fie grataragiu. Tata, pe atunci, mai avea încă oarecare
siguranţă în mâini… Parcă-l vede, cu o şapcă veche pe cap, cu un
1
Clătite (idiş)
42
__________________________________________________________________
şorţ lung de muşama, cu cleştele de metal pe care-l ţinea cu ambele
mâini, ca să-l stăpânească, stând în spatele mesei lungi unde se afla
grătarul. Tata învârtea mititeii pe vergelele metalice ale grătarului
înroşite de jăratecul încins, dându-i cu cleştele deoparte, când erau
de-acum bine copţi, iar o fată venea din bodegă cu un castronaş şi o
furculiţă, îi lua unul câte unul şi-i ducea pe toţi să-i împartă clienţilor
care aşteptau pofticioşi. După care tata freca vergelele grătarului cu o
bucată de seu de berbec, asemănător cu un burete murdar, trecea
peste el o ceapă mare tăiată în două, şi prin fumul gros şi înăbuşitor,
cu mâinile tremurânde aşternea un nou rând de mititei roşii care
începeau să sfârâie, rumenindu-se… Vedea acest tablou parcă-ar fi
fost ieri. Da, tata devenise atunci, pentru o vreme, negustor de mititei
şi câştiga nu rău…
… Venea uneori direct de la şcoală, cu ghiozdanul pe spate,
se apropia de tata, care, luptându-se cu fumul ce-i intra în ochi, în nas
şi pe gâtlej, ţinea o cârpă peste gura din care-i ieşea un tuşit înăbuşit
şi aproape că nu-l vedea pe el apropiindu-se, până ce-l auzea: „Tată,
ce faci?” „Ce fac? Ce pot!” – îi răspundea tata nu cu multă bunăvoinţă
şi adăuga: „Du-te înăuntru, că aici te afumi. Şi roagă-l pe unchiu' să-ţi
dea un sirop!”… „Bine!” Unchiu-i făcea un sirop cu sifon şi-i spunea să
stea într-un colţ, să nu încurce clienţii. Se uita peste marginile
paharului la tata care, cu o bucată de carton gros, făcea vânt pe
deasupra grătarului ca să aţâţe focul. Bea siropul cu înghiţituri scurte,
era bun, dar lui nu-i prea era sete… Îi era foame. Se uita cu jind la
clienţii care înghiţeau mititeii aduşi de fata din prăvălie de pe grătarul
tatei… Punea paharul pe tejghea, mulţumea unchiului şi se apropia
de tata. „Tată, vreau”… „Ce vrei?” „Vreau să-ţi spun că… mă duc
acasă”… „Bine, du-te! Mama să nu fie îngrijorată. Eu vin mai târziu”…
Şi el pleca înghiţind în sec…
O dată, o singură dată, seara, când tata veni de la lucru, a
adus un pachet, învelit într-un ziar, l-a pus pe masă şi i-a zis mamei:
„Na, am adus nişte mititei. Azi n-au prea fost clienţi şi-au rămas…
Pune-i într-o tavă şi încălzeşte-i că s-or fi răcit. Cheamă-l pe băiat să
mănânce, că i-o fi poftă…”
43
__________________________________________________________________
„I-o fi poftă!” – repetă mama înciudată. „De câte ori vine la tine
îl laşi să-i curgă balele de poftă şi nu-ţi trece prin cap să-i dai şi lui un
mititel, că parcă-ar fi de aur… Trebuie să ai o inimă de mamă vitregă
să te porţi aşa cu propriul tău copil!” „Vorbeşti ca să nu taci,
răspundea tata fără chef de ceartă. Nu-s eu stăpânu' ” „Ce să-ţi spun!
Că frate-tău te-a făcut negustor de rahat! Ai să-mi spui că-ţi numără
mititeii pe care-i faci”… „Poate… Că el doar încasează banii”. „Familia
ta nu se dezminte”… „Femeie, încerca tata obosit să încheie discuţia,
cheamă copilu' să mănânce mititei, că s-or fi încălzit de-acum!”…
A mâncat atunci – îşi aduce aminte – trei mititei din cei aduşi
de tata. I-au plăcut mult şi i-a mâncat cu poftă. Dar i s-a stricat
stomacul şi a doua zi mama nu l-a lăsat să se ducă la şcoală. „Stai
acasă, i-a zis, că mititeii lui tat-tu or să te facă să te scapi pe tine!...
Groiser 1 negustor de mititei!”…
„De ce-o fi mama totdeauna nemulţumită?” – se întrebă el
atunci. Tata fusese atât de bun: şi mititeii mi-au plăcut şi nici la şcoală
nu mă duc”…
Zâmbi amintindu-şi de întâmplarea de atunci. Dar încetă să
mai zâmbească amintindu-şi că, după un scurt timp de când tata
adusese acasă mititeii, un inspector de la serviciul sanitar din oraş
nu-l mai lăsă să-i facă. Carnea, la control, nu fusese găsită a fi în
regulă. Unchiul continuă să ţină bodega, dar fără grătar. Şi tata…
- Domnu' inginer, slicha 2 ! Am întârziat?, i se adresă gabai-ul
care se apropie de banca unde şedea.
- O, nu! Eu am venit mai devreme.
- Să vă ajut să ducem lucrurile înăuntru.
- Mulţumesc!
- Mâine, cu ajutorul lui Dumnezeu, după davenen 3 , totul va fi
aranjat aşa cum trebuie.
- Mulţumesc!
- După tata, nu?
1
Mare (idiş)
2
Scuzaţi (ebr.)
3
Rugăciunea (idiş)
44
__________________________________________________________________
- Da! Iurţait 1 după tata. 50 de ani.
- 50 de ani!
- Să-i păzească sufletul Cel de Sus!
- Umein 2 !
- Cu ce se ocupa tata?
- Tatăl meu?
- Da!
- Păi… Era negustor.
1
Data de pomenire a unui răposat (idiş)
2
Amin (idiş)
45
__________________________________________________________________
Copilul de burghez
Cum se poate uita aşa ceva? Iei inima unui copil şi i-o
striveşti, după ce i-ai spălat mintea cu o sumedenie de teorii menite
să-l transforme dintr-o fiinţă cu putere de judecată şi simţăminte
omeneşti într-un robot dirijat – aşa arată îndoctrinarea de toate
nuanţele. Cea roşie, comunistă, s-a mândrit, pe bună dreptate, cu
succese deosebite în această direcţie, reuşind să rinocerizeze sute de
milioane de fiinţe umane, al căror proces de metamorfozare îi mai
urmăreşte pe unii – nu puţini – până şi azi…
Nu se poate uita perioada când copilul îşi pierdea adevărata
copilărie aureolată de inocenţă, „maturizându-şi” gândirea după
reţetele „marilor gânditori”, identificându-se impus cu masa, fără
deosebire de… ta-ta-ta, ta-ta-ta, ta-ta-ta… În fond, aşa cum era
preconizată această „masă-unită”, după o concepţie atotnivelatoare în
întreaga lume, înregistrarea aceasta mondială avea ca scop crearea
unui monoideism de roboţi; fără niciun fel de deosebire în gândire –
ca să ne referim, totuşi, la partea umană de bază a sutelor de
milioane. O gândire impusă, care, dincolo de forţă şi brutalitate, s-a
dovedit în confruntarea cu realitatea, ca fiind şi mincinoasă. A dracului
de mincinoasă!
Dar, pe atunci, copil fiind, crescut în marea maladie, fiind
chiar – pe undeva – un produs al ei, aveam convingerea (cu câte
metode satanice se ajungea la asta, am aflat-o cu toţii mai târziu) –
da, eram ferm convinşi că aşa trebuie să fie. Că nu există un alt
adevăr în afara celui pe care-l cunoşteam şi, de fapt, nu-l cunoşteam.
Căci cunoaşterea ne era şablonizată sau chiar camuflată, făcându-ne
să vedem numai suprafaţa machiată, fără a avea habar de lava
otrăvită din adâncuri.
46
__________________________________________________________________
Chiar dacă-mi era teribil de necesară introducerea făcută
pentru ceea ce vreau să vă povestesc, cred că e de acum timpul să
trec la naraţiune.
Doar încă un amănunt pe care nu vreau să uit a vi-l reaminti:
burghezia. Ştiam, căci ni se cerea să ştim, că această clasă, pe cale
de dispariţie, e cea mai periculoasă. Căci dacă dictatura proletariatului
a lichidat capitalismul, iminentul pericol rămas ÎNCĂ în viaţă, fizic şi
mental, în rândurile noastre, este această… (folosind epitetele cele
mai cumplite din lume) burghezie, cu care – n-avem încotro – trebuie
să convieţuim, dar trebuie s-o transformăm. Total. Şi fără milă… Ta-
ta-ta, ta-ta-ta… Hai, c-ajunge!
Muream de dorinţa să devin şi eu pionier. Să mă văd şi eu cu

cravata roşie la gât, cu insigna cu flacăra roşie şi tricolorul pe piept şi
să răspund urlând la „Pionieri, înainte!” al instructorului cu „Tot
înainte!”.
La şcoala unde învăţam, ca şi în tot oraşul, cred, mişcarea de
pionieri s-a organizat cu o oarecare – nu mare – întârziere faţă de
centrul ţării şi oraşele mai mari. Nu ştiu exact de ce, dar reţin că ştirile
şi fotografiile ziarelor care consemnau cu titluri mari evenimentul ne
făceau pe noi, cei din micul orăşel de provincie, să ne curgă balele de
poftă… Când vom gusta şi noi această mare bucurie, această mare
cinste?
Şi iată că mântuirea aşteptată ne fu anunţată că soseşte, iar
ca atare pregătirile încep.
În toiul acestor arzătoare pregătiri, sufletul meu de copil,
aprins de focul comunismului, mă făcea să nu dorm nopţile, aşteptând
să fiu chemat de instructoarea noastră, o armeancă grasă de la liceul
de fete, care – aşa cum o făcuse deja de vreo două zile cu câţiva
copii din clasa mea – trebuia să mă cheme şi pe mine pentru
instructaj. Mai trece o zi, şi încă o zi şi… ioc! Eu nu-s chemat. Dacă
n-ar fi vorba de o „deviaţie” aş spune: „Dumnezeule, ce se întâmplă?”
47
__________________________________________________________________
Mama, văzându-mă plângând, fireşte, mă întrebă:
- Ce-i cu tine?
- Nu ştiu.
- Ce-nseamnă „nu ştiu”? Văd că plângi. Trebuie să fie un
motiv.
- Este.
- Ce este?
- Pe mine încă nu m-au chemat…
- Unde să te cheme? Cine să te cheme?
- Instructoarea… Să mă facă pionier. Săptămâna viitoare…
La şcoală… Se fac şi la noi pionieri… Se dau cravate şi insigne…
- Toţi copiii din clasă au fost de-acum chemaţi?
- Unii încă nu…
- Atunci?
- Da' ăia-s din cei care nu învaţă bine…
- Da' tu înveţi bine.
- Da…
- Atunci?
- Atunci?... Nu ştiu… şi am izbucnit într-un plâns pe care
mama mi-l potoli cu greu.
- Las' că mă duc eu mâine la şcoală să vorbesc cu
instructoarea aia… Sau poate cu dirigintele… Am să văd… Poate
până mă duc eu, o să te cheme şi pe tine.
Mama s-a dus. Pe mine nu m-a chemat nimeni. Când am
venit acasă, i-am văzut pe mama şi pe tata stând de vorbă. Mama
avea ochii roşii, iar tata scotea fumul de ţigară prin nările negre, cu
faţa crispată. M-au privit în tăcere.
- Ai fost, mamă, ştiu, am rupt eu tăcerea.
- De unde ştii?
- M-a chemat instructoarea să-mi spună.
- Te-a chemat?!
- Da.
- Şi ce ţi-a spus?
- Că eu nu pot… nu pot să fiu…
48
__________________________________________________________________
N-am mai putut vorbi. Am lăsat ghiozdanul pe jos şi am fugit
în dormitor, aruncându-mă cu faţa scăldată de lacrimi, în perna
mare…
Au venit amândoi şi mama şi tata lângă mine. M-au mângâiat
şi cu mâinile şi cu vorbe blânde până m-au liniştit.
- Acum ştii de ce, inghele 1 ?, mă întrebă cu glasul tremurat
tata.
- Lasă-l acu', încercă mama.
- Da, am răspuns. Cine e… cine e… bur… burghez? Mata
sau mama?
- Eu, răspunse tata scurt şi plecă din cameră.
Deci, eu sunt fiu de burghez. Vai de capul meu! Cum a căzut

pe mine aşa o nenorocire! N-a putut şi tata să se gândească mai bine
şi să se încadreze şi el în câmpul muncii? De ce nu s-a gândit la
mine? Gândurile tulburate de lovitura primită mă făceau să fiu într-o
pernanentă nelinişte. M-am dus în afara oraşului în ziua când la noi,
la şcoală, în curtea împodobită cu steaguri roşii şi lozinci s-au înmânat
cravatele şi insignele de pionier. Am vrut să fiu departe, ca să nu văd
şi să nu aud pe nimeni din cei care avuseseră parte de jinduita
fericire. Mie-mi fusese răpită. Doar mi se cuvenea! Eram elev bun.
Chiar foarte bun. Şi comunismul, cât îl ştiam… îmi plăcea. E lucrul cel
mai bun pentru toţi. Şi de câte ori m-am dus să vând, voluntar,
„Scânteia tineretului” pe străzi! Eu nu mă întorceam cu niciun ziar la
judeţeană, să-l dau înapoi. Că dacă-mi mai rămâneau câteva, le
duceam la bodega lui nene Avram, care mi le cumpăra pe toate… Şi
eu nu-s bun să fiu pionier! Fiul marinarului ăla de la Sulina, care e o
putoare la învăţătură, da, şi eu nu… Şi, şi… La dracu'! Ei au, cum se
spune, „origine sănătoasă” pe când eu… Ah, ce ciudă mi-e pe tata!
De ce a trebuit el să fie burghez? Şi dacă, să zicem, s-a născut cu
asta, de ce nu şi-a schimbat meseria? Ştiu, e bolnav. Dar nimeni nu ia
1
Băieţele (idiş)
49
__________________________________________________________________
asta în consideraţie. Burghezul bolnav tot burghez rămâne. Şi eu sunt
fiu de burghez. Deci şi eu, care-s sănătos… tot bolnav sunt. Fiu de
burghez! Ce am eu din asta, că doar la noi în casă, cu toată
burghezia, e o sărăcie că-i vai de capul nostru… Fiu de burghez! N-a
putut să fie tatăl meu cineva din familia lui Vasile Roaită?... Paştele
mă-si de viaţă!...
Am ştiut că nici A., prietenul meu, colegul meu de bancă, n-a

fost făcut pionier. Nu ne-a mirat acest lucru, cu toate că el era cel mai
bun elev în clasă, dar ştiam cu toţii că originea lui era tare
nesănătoasă. Tatăl lui fusese unul din cei mai bogaţi oameni din oraş,
în regimul trecut. Da, el într-adevăr era fiu de burghez. La ei în case
se mai bea şi azi cacao şi se mânca unt fără drămuială – mi se dădea
şi mie când eram acolo. Eram des acolo, că eram prieteni buni şi
părinţii lui ţineau la mine. Li se luase – aşa se spunea – chiar totul,
toată averea, dar aveau încă o casă destul de îndestulată. Nu ca la
noi, sărăcie. El cu origine nesănătoasă şi eu cu aceeaşi belea…
Unde? Cer şi pământ! Cui să spun ceva în legătură cu nedreptatea
care mi se făcuse? Mă durea. Mă durea şi-mi era ruşine, mai ales că
mă şi gândisem, înainte, că voi fi fruntaş în acţiunile organizaţiei,
poate că voi fi numit comandant de grupă, trimis la vară în tabăra de
pionieri… Şi-un c…t! Nimic din frumosul meu vis! Fiu de burghez!...
Asta-i!
Cu gândurile astea-mi făceam drumul de la şcoală, mergând
pe strada Traian, înfofolit în hainele de iarnă vechi, prefăcute de la
tata, cu căciula până deasupra ochilor. Da, trecuseră câteva luni de-
acum de când fusesem tâlhărit… Alţii-s pionieri, alţii-s fericiţi, şi eu am
rămas aşa… Mama mi-a legat dimineaţa, când m-am dus la şcoală,
un fular în jurul gâtului şi eu – nu ştiu cum am putut – am râs şi am
zis: „Asta-i cravata mea de pionier?”…
Am auzit glasul tatălui, din spate, strigându-mă. M-am întors
şi l-am văzut cum adună din zăpadă lemnele care i se împrăştiaseră
50
__________________________________________________________________
după ce au alunecat din coşul de papură. M-am întors şi l-am ajutat
să le strângă, apoi am apucat şi eu o toartă a coşului, ajutându-l să-l
ducă. Nu era pentru prima oară că-l vedeam pe tata, iarna, cărând
acasă câte un coş cu lemne despicate, căci noi aveam doar cărbuni.
Pietre negre, ovale, cu putoare de locomotivă. Lemne, în iarna aceea,
nu avusese bani să cumpere. Le căra, săracu', aşa, de la bodega lui
Avram…
Mergeam alături de el, fără să vorbim. Îi auzeam scârţâitul
şoşonilor în zăpadă şi-i vedeam aburii respiraţiei. Tata respira prin
gură, trăgând des, cu un sunet scurt, repetat, umezeala nasului înroşit
de frig. Nu mă privea. Ştiam că suferă. Îmi trecu prin gând, mai bine
spus îmi străpunse gândul ca un pumnal, ca o străfulgerare
demonică, întrebarea: „Tată, de ce a trebuit să fiu eu copilul tău?”
L-am privit fără a spune o vorbă. Mi-a simţit privirea.
- Ţi-e greu? m-a întrebat. Lasă că le duc singur.
- Nu, am răspuns, nelăsând toarta coşului din mână. După un
timp, apropiindu-ne de casă, mi-a luat aproape cu forţa toarta, zicând:
- Lasă! Să nu vadă mama, c-o să se supere că ţi-am dat să
cari lemne.
- Tată, spune-mi, te rog! Ce-i aia burghez?
- Nu ştiu, mi-a răspuns el scurt şi a intrat în casă, ducând
coşul cu lemne…
51
__________________________________________________________________
Bătrânul şi scrisoarea neexpediată
Pe bătrânul despre care aş vrea să vă povestesc nu am uitat

cum îl cheamă, căci niciodată nu am şiut care i-a fost numele. De
altfel, îl văzusem cu totul de două ori şi stătusem cu el de vorbă cam
timp de-o oră în cele două dăţi, la ferma de zarzavat din spatele
Monumentului, unde l-am întâlnit. Da, mă duce din nou memoria în
orăşelul meu de pe malul Dunării, colţ de lume care pentru mine a
rămas… o lume…
Mi-am amintit de bătrânul acesta acum, după aproape 60 de
ani, citind o carte despre deportaţii şi deţinuţii regimului comunist din
România. Îmi mai amintisem de el în decursul anilor, aşa, câteodată,
în pelerinajul des al memoriei mele prin neuitaţii ani ai copilăriei, dar
nu pentru a mă opri în special la scurtul episod al întâlnirii noastre.
Odihnească-se în pace unde o fi ajuns de multă vreme! Poate că l-am
nedreptăţit, nedăruindu-i mai de mult rândurile acestea, căci iată, mai
deunăzi, bătrânul de la fermă îmi apăru în faţa ochilor aşa cum îl
cunoscusem; parcă-l vedeam aievea: spătos, purtând ochelari cu
lentile groase, ceţoase, dindărătul cărora ochii i se vedeau neclari;
capul mare, cu păr mult, mult prea mult pentru vârsta sa; păr de un
galben-ruginiu, de la fum, de la vreme – peste albul firesc al anilor,
cred, peste 70… Socotesc că era înalt, după partea de sus a capului,
căci nu-l văzusem decât numai şezând. „Merg cu greu, băieţele! De-
abia merg. Picioarele-mi sunt buşteni. Buşteni putrezi care mă trag în
pământ”… îmi zise el atunci, ca să înţeleg de ce nu se ridică de pe
locul lui. Picioarele îi erau băgate, cu cracii salopetei, în cizme mari,
de cauciuc negru. Când le priveam, gândeam că poate ele-s pricina
imobilizării bătrânului… Vorbea cu mine totdeauna având glasul
înfundat, parcă acoperindu-l cu palma, să nu fie auzit şi de alţii…
52
__________________________________________________________________
L-am avut în faţa ochilor, acum, citind despre alţii şi parcă un
glas lăuntric mi-a dat ghes: „Da' de bătrânul acesta cine-şi mai aduce
aminte? Să fi fost uitat cu totul?”…
Nu, nu te-am uitat, chiar dacă nu-ţi ştiu numele, bătrâne!
Omule! Unul din cei mulţi năpăstuiţi ai vieţii anilor aceia. Unul din cei
mulţi cărora dictatura roşie le pecetluise soarta cu cruzimea tăişului
„luptei de clasă”. N-o ştiam atunci, când ne-am întâlnit, căci doar
întâlnire fusese cunoştinţa noastră. Ce ştiam eu atunci, la cei aproape
14 ani ai mei, în afara celor învăţate… pe linie?... Mai târziu, când am
aflat-o, poate nu mai erai… În orice caz, eram de-acum departe unul
de celălalt. Aflasem atunci că şi tu fuseseşi unul din cei mulţi care au
fost alungaţi din casele lor, rupţi de pe pământurile lor şi trimişi ca
nişte criminali, ca borfaşii de rând – sau mai rău – în puşcării, în
lagăre de muncă silnică, la Canal sau în alte locuri de „reeducare”
până la exterminare… Pe tine, bătrâne, probabil că din cauza
„buştenilor” tăi putrezi, te-au izolat mai „uşor”.
Lipsurile din casă şi probabil că felul meu de a fi, simţind
dintotdeauna necesitatea muncii şi a câştigului ca fiind cheia…
independenţei (noţiune care-mi era, cred, destul de relativ cunoscută
prin anii aceia), mă făceau ca în fiecare vacanţă de vară, să caut ceva
de lucru…
Era în vara anului 1951, sunt aproape sigur, când mă
dusesem să lucrez ca zilier la ferma de zarzavat şi legume a oraşului.
Curios, era cam prin acelaşi loc unde tata, în timpul războiului,
prestase munca obligatorie. Eu o făceam de bună-voie şi cu plată.
Cum se schimbă timpurile!...
Şi încă un „amănunt” care nu-mi dă linişte să nu vă
împărtăşesc gândurile: apreciez, cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu,
că relatarea figurii bătrânului de la fermă este făcută de copilul de
atunci, care azi cam are vârsta celui de care-mi amintesc. Dacă
Dumnezeu vrea, cu câtă uşurinţă „sar” din începutul secolului al
douăzeci şi unulea înapoi, cam până prin mijlocul secolului al
douăzecilea. Şi n-o fac cu mijloacele supra-ultra ale tehnicii noi, ci cu
vechiul, arhaicul, înţelegătorul instrument al scrisului… Şi cu…
53
__________________________________________________________________
memoria care, aşa cum am citit undeva, e un lucru bun atâta timp cât
o mai ai…
Apropo, memorie! Să vă spun ce făceam acolo la fermă în
vara aceea, adică ce culegeam, nu reţin exact. Parcă încărcam lădiţe
cu roşii sau ardei, în camioane şi aşa cum înzestrat cu talent deosebit
de hamal nu prea am fost niciodată, reţin că după vreo două zile de
„randament” nu prea-prea, am fost mutat undeva, la o muncă de
birou, înregistrări… Aiurea, ce importanţă are?... Cele două zile
petrecute pe teren, mi-au adus întâlnirea cu bătrânul meu.
Într-o pauză de prânz, mă mână privirea până la o distanţă de
câteva zeci de metri de magazia unde mă aflam, spre o colibă
acoperită cu crengi şi stuf. În preajma ei era şi cişmeaua de unde
puteam aduce apă de băut mai rece. Am luat o căldare şi m-am dus
printre rândurile de legume spre coliba care-mi stârnea curiozitatea.
Când m-am apropiat cu căldarea de cişmea, am încetinit
mersul, uitându-mă spre colibă. În faţa ei, pe o bancă veche de
autobuz, sub care se vedeau arcurile ruginite, paralizate şi şomoioage
de umplutură, şedea, fumând, un bătrân.
„Bună ziua!”
„Bună ziua!”
Ne privirăm o clipă, după care bătrânul, nemişcat, mă întrebă:
„Ce faci aici?”
„Lucrez.”
„La ce?”
„La încărcat.”
„Eşti cam firav pentru aşa o muncă. Roagă să ţi se dea
altceva. Eşti elev?”
„Da. În a opta. Sunt în vacanţă.”
„Ei, bravo! Apropie-te oleacă. Nu-ţi fie teamă, că nu mănânc
pe nimeni. Ai vreme? Adică, eşti în pauza de prânz?”
„Da.”
„Ei, atunci şezi, uite, acolo, pe lădiţa aia. Cum te cheamă?”
I-am zis.
„Da' pe mata?”
54
__________________________________________________________________
„N-are importanţă. Zi-mi „nene”… Locuieşti în oraş? Că nu
pari a fi de la ţară?”
„Da, sunt din oraş.”
I-am răspuns bătrânului la toate întrebările. Pe ici-pe acolo, l-
am întrebat şi eu câte ceva, dar simţind că-mi răspunde evaziv sau
nu-mi răspunde deloc, l-am lăsat pe el să vorbească ce vrea.
„Ei, eu sunt aici – continuă el – că aşa trebuie să fie după
legiuirea ţării… Eu sunt de departe, nu de pe meleagurile
dobrogene… Am fost trimis aici ca să-mi vină mintea la cap… (Şi râse
înfundat, aşa cum şi vorbea, „sugându-şi” chiştocul care aproape că-i
frigea buza). M-au făcut paznic. Paznic păzit.”
„Ce păziţi?”
„Păzesc pe naiba. Sunt sperietoare de ciori. Am aici domici…
E bine să ştii mai puţine, băieţele… Asta e! Toată familia mea e acu'
împrăştiată prin ţară, departe de locurile noastre… Am şi eu nepoţi,
cam ca matale… Cresc şi ei, slavă Domnului, da' eu nu ştiu când i-oi
mai vedea”…
„Da' de ce nu vin pe la matale?”
Bătrânul mă privi, zâmbi şi spuse:
„E, e cam departe!”…
„Şi mata de ce nu te duci pe la ei?”
Bătrânul mă privi. Zâmbi din nou şi zise:
„E şi mai departe!”…
M-a rugat, dacă mai vin pe la el, avertizându-mă să fiu atent
(nu înţelegeam de ce!) să-i aduc ceva de citit. Vreo carte bună, că
ziare nu avea voie. Nu ştiu de ce-mi veni să-l întreb dacă vrea să-i
aduc Baltagul, de Sadoveanu. Bătrânul râse şi-mi spuse:
„Bine, bine. Adu-mi Baltagul. Cartea am voie s-o am aici, căci
bal… Ad-o, băiete. Cu toate c-am citit-o de mult, e o carte care merită
să fie recitită. Tu eşti pionier?”
„Nu.”
„Cum asta?”
„Aşa”…
55
__________________________________________________________________
N-am vrut să-i povestesc bătrânului cauza, că nici el nu-mi
răspunsese la o serie de întrebări. Dar îndrăznii să adaug:
„… Da' de ce mă întrebaţi?”
„Nimic deosebit, băieţele. Mi-am amintit doar că în casa
mea… de-acolo de unde sunt… s-a făcut „Palatul pionierilor”.
„Aşa o casă mare aveţi?”
„Da. Aveam. O casă mare, ca un palat… Cu grădină mare şi
cu fântâni arteziene… Aveam şi doi păuni, cu pene multicolore…”
Bătrânul mă privi. Probabil că rămăsesem cu gura căscată.
„Nu aiurez, băieţele. De asta am ajuns aici, că am avut – aşa
spun dumnealor – prea multe… Încă e bine că sunt aici şi nu…
Trebuie să le mulţumesc lor, zise, bătându-şi cu palmele picioarele –
buştenilor ăstora putrezi, care mă trag în ţărână… Eh!”…
Se auzi glasul pontatorului de la magazie prin difuzorul de
mână: „Hei, ăla de te-ai dus după apă, te-ai înecat în ea? Unde eşti?”
„Du-te, mă îndemnă bătrânul, că nu vreau să-ţi pricinuiesc
vreun rău. Şi nu le povesti ce-am discutat.”
„Nu, i-am răspuns, neştiind de ce bătrânului. Mâine în pauză,
vin la mata şi-ţi aduc şi Baltagul…”
„Cartea, zise zâmbind bătrânul. Dacă n-ai să uiţi.”
„Cum să uit!”
„Şi dac-ai să vrei, poate c-o să-ţi pregătesc şi o scrisorică să
mi-o expediezi”…
„De ce nu?”
„Am să-ţi scriu eu adresa pe ceva şi-am să te rog s-o pui într-
un plic şi să-i lipeşti timbre, că eu nu le am… Vrei?”
„Cu plăcere!”
„Hei, cu apa! Unde mă-ta ai dispărut?” se auzi din nou
difuzorul.
„Du-te! Du-te!”…
A doua zi în pauza de prânz, am luat căldarea să mă duc din
nou la cişmeaua de lângă coliba bătrânului.
56
__________________________________________________________________
„Mă, adă apa şi nu mai zăbovi acolo cu bătrânul ăla. Ce-ai tu
atâtea de vorbit cu el?, îmi zise pontatorul. Fii mai isteţ la treabă şi nu
la pălăvrăgeală”, adăugă.
„Bine, vin repede”, am răspuns având grijă să nu vadă
Baltagul pe care, prevăzător îl dosisem în pantaloni.
Bătrânul s-a bucurat când m-a văzut. Şedea pe aceeaşi
bancă jerpelită.
„Ce băiat de cuvânt eşti! Bravo!”
I-am dat cartea.
„Mulţumesc! Mulţumesc mult!”
„Şi mata mi-ai pregătit scrisoarea şi adresa?”…
„Nu, băiatule, nu! Era să fac o prostie. Nu am voie s-o fac. Şi
mai ales… Să nu-ţi fac ţie vreun rău!”…
„De ce?”
„Uite… Asta ai s-o afli tu… altădată… Poate că ar fi bine să
nu mai vii nici să stai de vorbă cu mine”…
„De ce, vă deranjez?”
„O, nu… Din contra, puiule… Îmi aduci atâta bucurie în
suflet… Dac-ai şti!... Parcă aş sta de vorbă cu nepoţeii mei… De i-oi
mai vedea vreodată”… (Şi începu să plângă).
„Nu plângeţi!”, l-am rugat, simţind un nod în gât.
„Ia-ţi înapoi cartea, băiatule. Eşti un copil bun. Şi nu mai veni
pe aici, te rog!”
„Să rămână la dumneavoastră!”…
Dinspre magazie se auzi din nou difuzorul:
„Măi, ăla cu apa! Iar te laşi aşteptat?”…
„Du-te! Du-te, zise bătrânul, făcându-mi semn cu mâna. Îţi
mulţumesc!”
Am umplut căldarea cu apă şi m-am întors la magazie. A
doua zi am fost mutat la înregistrări.
Pe bătrânul acela nu l-am mai văzut niciodată. Dar nu l-am
uitat.
Odihnească-se în pace!
57
__________________________________________________________________
Peste vremuri
- Întâmplări auzite şi repovestite -
Întâmplarea aceasta mi-a povestit-o, în urmă cu câteva zile,

unchiul meu Solomon, ultimul frate din cei opt ai tatălui meu. Unchiul
trăieşte la Aşdod şi povestirile din trecut, relatate de el cu lux de
amănunte, cu glas tremurat şi cu lacrimi în ochi, îmi trezesc
întotdeauna curiozitatea, chiar setea – aş spune – de a şti cum era
acolo de unde am venit. Cum era acolo, încă înainte de a vedea
lumina zilei. Are 93 de ani, unchiul Solomon şi mintea lui, ca şi
memoria, sunt de o prospeţime de invidiat. Povestirile lui au, se
înţelege, izul trecutului, dar fiind presărate cu atâtea detalii, par a fi
fost petrecute ieri…
Povestea pe care vreau s-o însăilez în rândurile de faţă e
veche şi se cere a fi împărţită în două. Ultima parte e de dată mai
recentă, ştiu eu, cam în urmă cu vreo 20 de ani. Rădăcinile povestirii
îşi au însă începutul prin primii ani ai secolului trecut, în perioada
primului război mondial şi a revoluţiei ruse. Nu mă oblig a fi prea
exigent cu datele istorice, pentru că relatez ceea ce mi-a povestit
unchiul Solomon şi aici partea impresionantă e viaţa şi nu istoria…
În orăşelul de pe malul Dunării, Tulcea, populaţia care
număra atunci câteva mii de suflete, era foarte amalgamată: români,
lipoveni, turci, greci, bulgari şi bineînţeles – evrei, căci şi eu m-am
născut acolo. Familia noastră – din partea tatei – avea cam vreo 20
de suflete şi din partea mamei – ceva mai puţin. Cei din partea tatălui
erau negustori, în majoritate, iar cei din partea mamei, meseriaşi.
Cârciuma bunicului Marcu, tatăl tatălui meu, era una din cele
mai mari din orăşel, fiind afacerea de bază a familiei. La începutul
58
__________________________________________________________________
secolului trecut, fraţii cei mai mari ai Feldmanilor, odată cu slăbirea
forţei de muncă a bunicului, începură să intre, unul după celălalt, într-
o formă sau alta, în afacerile familiei, sub îndrumarea şi
supravegherea bătrânului tată.
Graniţa rusească era destul de aproape de Tulcea. De partea
cealaltă a Dunării era comuna Tudor Vladimirescu (probabil că prin
1900 se chema altfel), iar la o distanţă de 10-15 kilometri, după bălţile
Dunării în drum spre Deltă, noaptea se vedeau luminile oraşului
rusesc Ismail, licărind în zare.
În timpurile „bune”, după povestirea tatii, tinerii evrei treceau
cu bărcile „de partea cealaltă”, la Ismail, adică, fiindcă şi acolo erau
evrei (unde nu?), iar fetele de acolo erau mai „căutate” decât cele din
Tulcea. Nu ştiu de ce! Aşa cum timpurile bune trec mai repede decât
cele mai puţin bune, iată că Europa e incendiată de primul război
mondial. Prinşi de laţurile războiului şi apoi de cele ale revoluţiei, unii
tineri evrei din Rusia, al căror spirit de sacrificiu slujit de idealuri nu-i
slujea şi pe ei, căutau refugiu unde se putea. Adică, fugeau de foc.
Orăşelul nostru era ca un punct solicitat din acest punct de vedere, ca
o trambulină spre direcţii necunoscute, departe de primejdii. Şi aici, nu
ştiu exact cum şi din ce motive – umanitare sau combinate cu interese
financiare – bunicul Marcu era adresa căutată de tinerii evrei care
fugeau prin Ismail în România, aduşi pe ascuns, noaptea, de bărcile
pescarilor lipoveni. Îmbrăcaţi, mai toţi, cu rubaşcă rusească, şapcă cu
cozoroc negru, unii în straie milităreşti, aveau frica în privire, din
cauza urgiei lăsată în urmă, dar şi sclipirea speranţei în ceea ce urma
să fie, fără a şti exact ce…
Cârciuma familiei noastre, în centrul oraşului, era parterul
clădirii în care, la etaj, locuiau părinţii, bunicii adică, cu cei 11 copii
(opt băieţi şi trei fete!). „Localul”, cârciuma, era o prăvălie cu vreo 10-
12 mese, cu o bucătărie mică şi alături încă o cămăruţă. În această
cămăruţă îi ascundea bunicul pe cei veniţi „de dincolo”. Îi ţinea câteva
zile, le aducea haine civile, câteodată de la „băieţi” (fraţii mai mari din
familie), le schimba rublele în lei şi le procura bilete de vapor, căci
59
__________________________________________________________________
atunci trenul din Tulcea mergea numai până la Babadag. După aceea,
cei fugiţi dispăreau în lume, în căutarea salvării…
Câţi tineri evrei au fost cei care au trecut acest drum,
adăpostiţi în cămăruţa aceea, nu ştiu. Unchiul Solomon spune că
mulţi. Câţi dintre ei au reuşit să rămână în viaţă după sfârşitul urgiei,
cum şi unde, fireşte că nu ştie nici el. Ceea ce-şi aduce aminte
unchiul, care în anii aceia era copil, este că cel care avea misiunea
cea mai activă în tot acest proces de „emigrare via Feldman” era
fratele cel mare, care în vremea aceea ţinea cârciuma, Moriţ. Şi
ajungem la a doua parte a povestirii noastre.
După zeci de ani, după ce omenirea a fost silită în masă să
mai plătească şi preţul crunt al celei de-a doua urgii mondiale, unchiul
Moriţ, cu soţia, amândoi aproape de amurgul vieţii, ajung în Israel şi
se stabilesc la Migdal Haemek. Asta era în urmă cu vreo 30 de ani. Şi
copiii lor, verii mei, erau aici. În ciuda vârstei, unchiul Moriţ, om activ şi
harnic din fire, nu se mulţumi cu ceea ce fiecare primeşte aici ca să
aibă din ce trăi şi căută să lucreze ceva. Şi-aşa, aproape zilnic ieşea
în orăşelul din Emek, la munci de grădinărit, organizate de primărie
pentru olimii vârstnici. Şi aici, într-o zi, din vorbă în vorbă, în idiş,
începu să povestească din întâmplările vieţii lui, unuia din cei alături
de care lucra. Era un bătrânel, venit nu de mult din Rusia, nu ştiu
exact din ce loc. Hai să-i zicem Mişa, căci unchiul Solomon nu-i reţine
numele.
La rândul lui, Mişa, nu rămâne dator şi-i povesteşte şi el, ca
omul, unchiului Moriţ, din viaţa lui, în timp ce smulgeau buruieni în
parcul comunal, următoarea întâmplare:
„Ştii, eu am fost în timpul revoluţiei, în 1917, în România. Aşa
m-am salvat. Ajunsesem la Ismail şi de acolo ne-au trecut Dunărea
nişte haholi cu bărcile şi am ajuns noaptea într-un orăşel… nu-i mai
ţin minte numele, unde un cârciumar evreu, m-a adăpostit, mi-a dat
haine şi bilet de vapor şi am plecat la Galaţi. Aşa m-am salvat. Apoi
am ajuns în Basarabia…”
„Şi cum îl chema pe cârciumarul ăla evreu care te-a adăpostit,
ţii minte?”, îl întrebă unchiul Moriţ ştiind răspunsul…
60
__________________________________________________________________
„Ei, sunt atâţia ani de-atunci, cum vrei să mai ţin minte… Dar
pe feciorul lui, care m-a dus până la vapor şi mi-a dat biletul… acu'
mi-am amintit, îl chema ca pe mata, Moriţ.”
Lacrimile în familia mea au un izvor foarte activ. Unchiul Moriţ,
cu glasul strâns de emoţie, printre lacrimi, rosti: „Eu sunt... eu sunt
Moriţ, ăla din Tulcea, care te-a dus atunci la debarcader, în timpul
revoluţiei…”
Vă închipuiţi ce a urmat, atunci când cei doi bătrâni, după zeci
de ani, au descoperit, întâmplător, că ei sunt Mişa şi Moriţ de „atunci”,
care s-au reîntâlnit aici. Poate că nu e doar o întâmplare? Poate că e
o împlinire a sorţii? Căci, dacă au trebuit să se reîntâlnească, acest
lucru a trebuit să se întâmple numai aici.
Numai AICI.
Eroii acestei povestiri se odihnesc în lumea veşniciei, unde,
poate că s-au întâlnit din nou…
61
__________________________________________________________________
Mielu Nebunu', câinele şi

domnişoara bătrână
Era aproape o tradiţie, ca fiecare orăşel, târg sau sat, să-şi

aibă nebunul lui. Cunoscut de toţi, râs de toţi. Peisajul provinciei
atribuia acestui năpăstuit al sorţii un loc aproape permanent, dorit
picant în coloritul străzii. Nebunul oraşului trebuia să apară, după un
scenariu nescris, în momentele de bucurie sau de sfadă, desfăşurate
afară, dincolo de pereţii căsuţelor sau gardurile curţilor, adică pe
terenul comun, în piaţa pavată, pietruită sau colbuită, în grădina
publică, lângă biserică, la o înmormântare, la o nuntă, lângă o
cârciumă… Parcă pentru a sparge monotonia vieţii obişnuite şi a
aduce ceva deosebit, dincolo de normal… Căci nebunul oraşului era
deosebit de toţi ceilalţi…
Copil fiind, o întrebam pe mama de ce li se spune acestor
obidiţi, nebuni? (Aveam şi noi în orăşel după câte îmi amintesc, vreo
trei). Mama îmi spunea: „Pentru că n-au minte”.
Gândul nu-mi dădea pace. „Ne-bun”, înseamnă omul care nu
e bun. Tot ce vreţi se putea spune despre Mielu-Nebunu' (despre el
vreau să vă povestesc) numai că nu ar fi fost bun, nu se putea spune.
Şi asta o ştia toată lumea…
Mielu avea un câine pe care-l îngrijea cu atâta dragoste, cu
atâta prietenie, pe care numai la un om bun le poţi găsi. Atunci de ce
toţi îl numeau Nebunu'? Că doar nu făcea nimănui niciun rău… Şi
numele Mielu… Gânduri de copil…
Mi-l amintesc: înalt, slab, adus din spate, îmbrăcat cu o manta
militară zdrenţăroasă, pe care n-o dezbrăca nici vara nici iarna şi cu
galoşii legaţi cu sfoară groasă.
62
__________________________________________________________________
Se spunea că mantaua era încă de pe vremea când ruşii
intraseră în orăşel, în primul război mondial. Într-o noapte, cineva
înjunghiase un soldat rus beat – poate tot unul de-al lor o făcuse – şi-l
lăsă mort pe stradă. Mielu probabil că fu primul care-l văzu, şi-i luă
mantaua. Din asta ieşise o întreagă dandana. Ruşii au vrut să-l
împuşte, dar preotul orăşelului se jură pe Sfânta Cruce că nenorocitul
ăsta fără minte, nebunul târgului, e un imberb, aproape copil, fără
nimeni pe lume, care nu-i în stare să omoare o muscă, darmite un
om. „Nu el a omorât soldatu', gaspadin comandant. Fie-vă milă de el!”
se rugă popa. Cu chiu cu vai, i-au dat drumul. Şi i-au lăsat şi mantaua
pomană, că era găurită… Iar Mielu, o purtă toată viaţa. Când se
ţineau după el copiii strigându-i: „Mielule, unde-ai pierdut epoleţii?” –
nebunul râdea liniştit şi îngâna „În rezboi… în rezboi…”, dar nimeni
nu-i auzea răspunsul.
Parcă-l văd: cu faţa acoperită – de sub ochi până aproape de
piept – de păr alb, crescut ca mărăcinii; de sub şapca neagră cu
cozoroc, de birjar, ieşeau şomoioage şi laţe de păr cenuşiu-murdar,
care nu simţiseră atingerea pieptenului, de-o veşnicie; în tot acest cap
de om nenorocit, sub nişte sprâncene negre, stufoase, luceau ochii
mari, albaştri şi limpezi ca cerul… Întrebători, parcă şi plini de
nevinovăţie.
Mielu aproape că nu vorbea. Nici nu i se vedeau buzele, pe
faţa năpădită de atâta păr. Oamenii spuneau că el vorbeşte şi se
înţelege numai cu câinele lui.
Era murdar Mielu şi tot ce purta pe el era slinos şi răspândea
un miros neplăcut. Dar pe cât de murdar era el, pe-atât de curat şi
îngrijit era câinele lui. Toţi spuneau că Mielu îşi îngrijeşte animalul
parcă ar fi un câine de casă mare. Se legase de el cu o dragoste pe
care nu o avusese pentru nimeni. Îl pieptăna cu o ţesală, pe care nu
ştiu de unde o luase, îl ducea la gârlă şi-l spăla, păzindu-l să nu se
tăvălească prin colb şi-l hrănea cu mâncare cerşită, mai bine decât se
hrănea pe sine însuşi. Şi câinele-i era credincios, aşa cum numai un
câine poate fi credincios omului. Se gudura la picioarele lui, îl lingea
pe mâini, pe faţă. Câinele era pentru Mielu, toată lumea lui…
63
__________________________________________________________________
Mielu se trăgea, după cum auzisem, dintr-o familie de oameni
cu stare, dintr-o comună, aproape de orăşelul nostru. S-a abătut însă
o mare nenorocire peste ei. Au fost jefuiţi de nişte bandiţi şi părinţii şi
sora lui au fost omorâţi, iar el, care văzuse totul din locul unde reuşise
să se ascundă, scăpase cu viaţă, dar îşi ieşi din minţi. Fără nimeni, cu
mintea rătăcită, Mielu se aciuise în orăşelul nostru. Crescu pe străzi,
trăind din pomenile oamenilor, din furtişaguri… Se adăpostea în case
părăsite. Trecuse de multe ori prin orfelinate, prin spitale. Nu-l ţineau,
că nici el nu voia să stea închis, şi-i dădeau drumu', că era un nebun
– spuneau toţi – care nu face rău la nimeni… Şi aşa, pe străzi şi din
cerşit şi-a petrecut Mielu toată viaţa. Mulţi se mirau, mai ales când se
uitau la el când era de-acum bătrân şi dărâmat: „Cum de-l mai ţine
Dumnezeu pe ăsta? Prăpădit şi fără nimeni?!”…
În ultimii ani Mielu nu era singur. Găsi printre buruieni un pui
de câine, îl luă cu el, îl crescu şi aşa avea un suflet de vietate care-şi
petrecea viaţa alături de el, la bătrâneţe. Nimeni nu ştia dacă vietatea
aceasta, care era un câine măricel, negru, avea vreun nume, căci
Mielu-i spunea doar: „Hei-hai!” şi animalu-l urma dând din coadă cu
bucurie, ridicând una din urechile pleoştite.
Când l-am văzut pe Mielu, pentru prima oară, era de-acum
bătrân. Târa după el un cărucior de copil umplut cu cârpe, cartoane,
bidoane şi tot felul de nimicuri adunate din piaţă, din gunoaie, pe care,
parcă, nu le descărca niciodată. Şi alături de el, totdeauna vesel,
câinele. Locuia cu câinele lui în ruinele unei case mari, care fusese
părăsită, cu mulţi ani în urmă, de o familie bogată de evrei. Trăia
acolo încă o domnişoară bătrână, care aparţinea acestei familii şi care
se întorsese să locuiască aici, de mult de tot, nu ştiu în ce condiţii…
După cum nu am ştiut niciodată prea multe despre familia ei; atât doar
că fuseseră farmacişti şi că soarta fusese crudă cu ea. O zărisem de
câteva ori pe domnişoara aceea bătrână şi-mi era teamă să mă uit
prea mult la ea. Nu suporta privirile curioşilor şi începea să ţipe isteric.
Cu părul vâlvoi, înaltă, arăta ca o mumă a pădurii… Gospodarii evrei
din oraş îi trimiteau mâncare şi lemne de foc, iarna. Noaptea-mi era
frică să trec pe lângă casa aceea…
64
__________________________________________________________________
Între Mielu şi domnişoara bătrână nu exista niciun fel de
legătură. Trăiau în aceleaşi ruine, dar „locuiau” la distanţă. Una, într-
un capăt, în partea ceva mai „în picioare” a ruinei şi celălalt, cu
câinele, în celălalt capăt. De multe ori nici nu se vedeau. Cum
ajunsese Mielu acolo, nu ştia nimeni. „Bine că domnişoara aia l-a
lăsat să se adăpostească acolo cu câinele. E doar casa ei”…,
spuneau oamenii. Unii-şi dădeau cu părerea: „Datorită câinelui. I-o fi
frică şi ei, săraca! Aşa are cine s-o păzească.” „Da' şi el, nebunu',
dacă n-avea lângă el câinele ăsta credincios, nu mai era de mult…
I l-a dat Ăla de sus!”
După o vreme, oamenii nu l-au mai văzut pe Mielu-Nebunu'.
După multă vreme, căci, deşi obişnuiţi de atâţia ani cu prezenţa lui
prin diferite locuri, nimeni nu-i simţi lipsa…
Se spune că domnişoara bătrână se plânse într-o zi că simte
în casa ei mirosuri rele. Vecinii au chemat oamenii de la primărie. Au
venit şi-au găsit acolo câinele nebunului, mort. „Şi unde-i Mielu?”,
întrebară domnişoara. Ea ridică din umeri. „N-are ea de unde să ştie”,
spuse un funcţionar de la primărie.
Pe Mielu-Nebunu' nu-l mai văzuse nimeni. Niciodată. Parcă-l
înghiţise pământul…
65
__________________________________________________________________
Vulpea
Tata lucra la muncă obligatorie, cum erau numite muncile pe

care bărbaţii evrei trebuiau să le presteze în anii războiului. Bărbaţii
de vârsta lui – mijlocie – cu familii şi copii, lucrau în oraş, la munci
comunale: curăţirea străzilor, pietruirea şoselelor, la grădinile primăriei
şi la tot felul de alte „angarale”, cum le numeau cei „mobilizaţi”. Iarna
lucrau şi la curăţirea străzilor de zăpadă. Parcă-l văd pe tata cum se
întorcea atunci acasă, îngheţat, cu fularul legat peste căciulă, ca o
babă, lepădându-şi galoşii plini de zăpadă şi noroi, cerând mamei un
ceai, să se încălzească puţin.
Eram copil mic în anii aceia, departe de a înţelege miezul
celor trăite de părinţii mei. Mă uitam cu ochii mari la tot ce se întâmpla
în jurul meu; când privirea obosită a tatei, atunci când venea acasă de
la muncă, se întâlnea cu a mea, îi zâmbeam cu inocenţa vârstei…
Asta-i făcea bine. Parcă uita de necazuri. Faţa i se lumina, mă
mângâia pe creştet şi mă întreba:
- Ai fost copil cuminte? N-ai supărat-o pe mama?
Când eram de acum mare şi ne aminteam de „anii aceia”,
mama repeta întotdeauna aceeaşi frază: „Tata lucra atunci la muncă
obligatorie şi trebuia să mai aducă şi mâncare pentru noi, acasă”.
Cum o făcea, n-am întrebat-o niciodată. Poate că nici ea nu ştia. Tata,
săracu', rezolva „problema”…
Legat de această „problemă”, a cărei rezolvare nu o pot relata
în general, îmi amintesc însă de o întâmplare pe care vreau să v-o
povestesc.
În afara orăşelului nostru, primăria avea un teren agricol unde
se cultivau legume. Cine beneficia de ele – ce, cum, în ce fel – nu
ştiu. Evreii din categoria tatii, aşa cum am spus-o, erau luaţi şi la
66
__________________________________________________________________
muncile de grădinărit, în grădinile de zarzavat ale primăriei. Uneori,
tata aducea acasă câteva legume de la aceste grădini, dacă reuşea
să le „sustragă”… Se pare că paznicii de-acolo erau mai de treabă…
Într-o zi, înainte de amurg, tata s-a întors acasă de la muncă
cu prietenul lui, Bercovici, cărând ceva acoperit în cârpe şi ziare.
Mama le ieşi în cale. Eu priveam prin gemuleţul de la bucătărie. Nu
auzeam ce-i spunea tata mamei, dar văzusem că mama se apucă
deodată cu mâinile de cap.
- Cum ai putut să faci aşa ceva? o auzii pe mama.
- Cum? I-am dat cu un băţ în cap şi gata, zise tata.
- Vai de zilele mele! făcu mama şi se apucă din nou cu
mâinile de cap.
- Nu exageraţi, zise Bercovici. Nu e decât un animal. Gândiţi-
vă c-o să-i vindem blana şi-o să facem câţiva lei pentru gurile de-
acasă. Mâine aduc eu pe cineva care s-o jupoaie, îi spuse Bercovici
tatei şi plecă.
- Vai de mine! continuă mama a se jelui. Mâine. Şi până
mâine unde ţinem peigherul 1 ăsta?
- În şopron, zise tata şi văzându-mă strigă: Intră-n casă. Ce
faci tu aici?
Am intrat în casă. După ce tata duse „pachetul” în şopron, se
spălă pe mâini şi se aşeză la masă. Mâncam cu toţii borş de peşte cu
mămăligă. Mama-mi curăţă peştii de oase, că eram mic şi nu ştiam
încă să mă descurc… Peştii erau la noi mâncarea cea mai ieftină.
Lipovencele veneau pe la casele oamenilor cu coşurile pline de peşte
din Dunăre şi-l vindeau pe câţiva lei.
- Cum ai avut inimă s-o faci? întrebă mama în timpul mesei.
Tu doar nu eşti în stare să omori o muscă…
- Inimă, şminimă! S-a prins în sârma din gard şi n-a mai putut
să iasă. Bercovici mi-a spus: „Uite ce blăniţă ne-a picat. Eu o ţin de
coadă, ia un băţ şi dă-i una în cap.” Şi aşa am făcut. A murit repede.
- Taci, nu mai vorbi!
- M-ai întrebat.
1
Mortăciune (idiş)
67
__________________________________________________________________
- Şi cui o să vindeţi blana? Să n-aveţi necazuri.
- Are el un cunoscut. Un blănar. O să căpătăm câţiva lei buni
pe ea. Ce poţi să faci? Vremuri grele… Şi nu mă mai fierbe şi tu atât,
că doar n-am omorât un om… Ce crezi, c-am făcut-o de plăcere?...
Mama nu i-a mai spus nimic.
După masă am ieşit singur în curte. Era bine că stelele şi luna
luminau de pe cer. Îmi era frică să mă duc noaptea singur în şopron,
dar curiozitatea mă îndemnă s-o fac. Am intrat încet în şopron. Lângă
uşă era „pachetul” pe care-l adusese tata. Aproape că mă
împiedicasem de el. M-am oprit înlemnit, simţind parcă inima oprindu-
se şi ea. M-am aplecat, tremurând, am atins cu mâna un ziar, încă
unul… o cârpă umedă… Le-am tras de-o parte… Şi-atunci… un ochi
care luci în întuneric ca o scânteie mă făcu să strig: „mama”, şi ieşii
glonţ din şopron. În pachet era blăniţa de care povestise tata.
N-aveam nicio îndoială. Blăniţa aia avea un ochi care lucea. Poate că
mai avea unu'… Tremuram de frică, dar parcă cineva mă împingea să
intru din nou… Să văd… Da… Mă uitai cu teamă, să văd chiar dacă
cineva nu mă împinge din spate… Nu, nu era nimeni. Muream de
curiozitate să văd… Da' muream şi de frică… Atunci îmi amintii că
odată, un băiat mi-a spus că dacă ţi-e frică de ceva şi vrei să fii păzit
de rele… să nu ţi se întâmple nimic… să-ţi faci cruce. Mă crucii de
câteva ori şi-apoi, lăsând uşa larg deschisă intrai în şopron… De-
afară, parcă voind să-mi lumineze imaginea, luna-şi revărsă,
înţelegătoare, lumina, şi-atunci văzui capul animalului rânjindu-mi cu
dinţii albi, fioroşi. Am vrut să mă mai crucesc odată, dar mâna nu mi
se mai mişca. Un fior mă făcu să simt creştetul capului în călcâie…
„Lup… lup… lup…” am zis de câteva ori fără a fi în stare să-mi mişc
picioarele… Mâna dreaptă mi se desmorţi şi-atunci mă crucii, repede,
din nou. De-afară se auzi glasul mamei:
- Unde eşti? Unde umbli noaptea prin întuneric?
Nu i-am răspuns. Am ieşit încet din şopron, să nu fiu auzit,
închizând cu grijă uşa. De-abia când am ajuns lângă ea i-am răspuns:
- Sunt aici!
- Ce umbli noaptea pe afară? Nu ţi-e frică?
68
__________________________________________________________________
- Nu.
- Hai să mergem la culcare. Marcel e de-acum în pat.
Când m-am culcat lângă fratele meu, i-am zis:
- Ştii că avem în şopron un lup?
Fratele meu se întoarse cu faţa spre mine.
- Ce avem?
- Un lup! N-ai auzit că tata l-a omorât şi l-a adus acasă, cu
Bercovici?
- Nu e lup, zise Marcel. E o vulpe. Or să vândă blana şi-o să
avem de mâncare.
- O vulpe? întrebai dezamăgit.
- O vulpe, o vulpe.
Atunci mă întrebai în gând: „Dacă e numai vulpe, de ce m-am
crucit?”…
69
__________________________________________________________________
Profesoara de română
Multe bucurii am avut în liceu. În primul rând, am avut colegi

buni, dintre care unii, chiar prieteni buni.
Deşi eram singurul evreu din clasă, n-am simţit din partea
niciunui coleg, ceva care să mă facă să gândesc: „el nu mă crede de-
al lor”. Mergeam cu toţii de sărbători, iarna, la colind, considerând
prezenţa mea în grupa lor, ca ceva firesc. Ne împărţeam între noi, în
recreaţiile de la şcoală, sendviciurile. Într-atât, că într-o zi de Pesah,
când mâncam numai pască, fiind la şcoală, un coleg mi-a dat să gust
din sendviciul lui şi eu, uitând că n-am voie să mănânc pâine, am luat
şi am mâncat. Când m-am „prins” ce am făcut, am fugit la cişmeaua
din curtea şcolii şi n-am mai ştiut cum să-mi spăl păcatul…
Dar când mă gândesc la anii aceia, ceea ce-mi umple sufletul
de emoţie sinceră, e amintirea profesoarei mele de română, doamna
Măndiţa Grigorescu. Au trecut zeci de ani de când am văzut-o pentru
ultima oară, la examenul de maturitate, dar figura ei, ceea ce a
însemnat ea pentru mine, felul în care s-a purtat cu mine în şcoală, au
rămas în memoria şi în sufletul meu (nu exagerez) – pentru toată
viaţa. Era un om cu multă demnitate care ştia să transmită şi să
cultive această calitate şi celor cărora li se cuvenea…
N-am crezut niciodată că simpatia ei deosebită faţă de mine
venea din partea unei persoane care are sentimente filosemite. După
câte auzisem, doamna Grigorescu nu le avea. Dar nici anti. Era o
româncă ce purta cu mândrie prestigiul naţiunii ştiind că acest lucru
nu trebuie făcut, neapărat în detrimentul altora…
De aici, cred, posibilitatea ei dovedită, de a preţui ceea ce
considera ca valoros, fără reticenţe etnice.
70
__________________________________________________________________
Era o femeie înaltă, doamna Grigorescu, cu părul castaniu –
auriu strâns pe creştet, fără coc, parcă – dacă-mi amintesc bine –
rotunjit ca un brâuleţ deasupra frunţii late. Purta haine simple, cu fuste
lungi. Avea un mers cam înţepat, ca de ofiţer, ceea ce nu-i cadra
sensibilităţii faţă de frumos, dar în schimb îi accentua, aproape firesc,
demnitatea. Soţul ei era căpitan în rezervă. Mai mărunt decât soţia lui,
cu un zâmbet bonom; avea – după imaginaţia mea de-atunci – ceva
de Moş Teacă; aşa că mă întrebam, fără a găsi răspunsul cum de-a
ajuns Măndiţa la el. Se spunea că se înţeleg foarte bine, deşi-i
văzusem împreună foarte rar. Locuinţa lor, o casă frumoasă, cu
gardul de zăbrele verzi, era nu departe de-a noastră. Aveau o grădină
cu multe flori şi o boltă cu viţă de vie, pe care domnul căpitan le
îngrijea aproape zilnic… Mă las furat de imaginile care-mi reapar
aidoma… Parcă vii… parcă ieri…
Îmi plăcea să scriu. Mă duceam la cercul literar de la şcoală şi
la cenaclul literar din oraş. Citeam şi scriam, visând să devin scriitor,
nefiind chiar în asentimentul părinţilor mei…
La şcoală mă pasionau lecţiile de română mai mult decât
oricare alt obiect. Eram, în general, un elev bun, dar la limba şi
literatura română eram cel mai bun din clasă. Da, printre toţi
românii… (Asta o spun acum. Atunci nici nu-mi trecea prin cap acest
gând.). Şi doamna Grigorescu îşi arăta preţuirea faţă de mine, cred,
tot fără a se gândi la acest lucru. Nu numai prin notele pe care le
primeam de la ea, cât mai ales prin atitudinea de deosebită apreciere
pe care o manifesta faţă de mine. În faţa tuturor colegilor din clasă.
De pildă, în ziua de luni, prima după ziua liberă – zi pentru care,
aproape la fiecare sfârşit de săptămână, primeam ca lecţie de pregătit
acasă, o compunere, pe diferite teme – doamna Grigorescu controla
lucrările. Cerea câtorva elevi să le citească, chemându-i lângă ea, la
catedră, pentru a putea urmări şi corecta scrisul.
Pentru doamna Grigorescu, clopoţelul care anunţa recreaţia
nu era un semnal care trebuia să fie respectat necondiţionat. Dacă
vorbea despre viaţa unui scriitor sau despre creaţia lui şi era tocmai în
mijlocul expunerii, ea îşi continua, cu aceeaşi aprindere, cu aceeaşi
71
__________________________________________________________________
dăruire, vorbirea, chiar până când se auzea din nou clopoţelul
anunţând sfârşitul recreaţiei, sau chiar până când se bătea la uşă,
discret, apoi insistent şi până la urmă se deschidea uşa, iar profesorul
materiei următoare îşi anunţa ora: „Fizica. Tovarăşa Grigorescu,
acum e ora de fizică”.
Niciodată n-am fost şi cred că mai toţi colegii mei, supăraţi pe
doamna Grigorescu că ne „mânca” recreaţia. În ceea ce mă priveşte,
în ora când se citeau compunerile pe care le pregăteam duminica,
doamna Grigorescu „mă oferea” clasei, colegilor, ca „desert”. Eu
citeam compunerea mea, ultimul. Şi asta, de obicei, se întâmpla cam
în preajma clopoţelului de recreaţie. Clopoţelul suna şi eu citeam…
Dar nici pe mine colegii nu se supărau, căci le plăceau compunerile
mele…
Odată – şi cam întotdeauna se întâmpla acest „odată”, i-am
pricinuit doamnei Grigorescu o adâncă deziluzie, pe care n-am uitat-o
(vedeţi, nu numai succesele nu se uită!) şi pe care mă simt obligat a o
explica. Şi explicaţia mea, vă rog să mă credeţi, dacă mă auziţi într-un
fel, doamnă Grigorescu, e adevărată. Atunci, cu ani în urmă, nu am
avut curajul să vi-o spun; poate că nici n-aţi fi vrut s-o auziţi, dar…
Credeţi-mă, e adevărată!
Aveam un manual şcolar, pe lângă cel de istoria literaturii
române, în care pentru fiecare scriitor erau tipărite fragmente din
operele lor. Bineînţeles, pe care trebuia să le citim. Când l-am învăţat
pe Rebreanu am avut de citit fragmente din „Răscoala” şi „Pădurea
spânzuraţilor”, pe care le-am citit. Peste câteva zile a trebuit să citim
„Iţic Ştrul, dezertor”. Nu ştiu ce s-a întâmplat; cred că picase tocmai
când am sărbătorit ziua onomastică a unui coleg, fapt este că nimeni,
dar ni-meni n-a citit povestirea aceasta.
Aşa ceva mie nu mi se putea întâmpla! Eu nu rămâneam cu
„restanţe” la citit. Mai ales că eu… o, da! Acum îmi amintesc exact: eu
nu m-am dus la onomastica aceea. Eu am rămas atunci acasă şi din
„principiu” n-am citit povestirea. Din cauza numelui Iţic n-am citit-o.
Numele acesta îmi suna jignitor. Dacă nimeni nu-mi spunea mie,
direct, jidan, Iţic era numele pe care-l auzisem – jumătate-n glumă,
72
__________________________________________________________________
jumătate (sau poate mai puţin) serios, când îl strigau pe stradă pe
fratele meu mai mare, când era mic… Nu-i puteam ierta lui Rebreanu
că folosise un asemenea nume. Şi încă şi dezertor… Mă simţeam
revoltat. Cum a putut un scriitor aşa de mare, să scrie aşa ceva?...
Mai târziu, citindu-i nuvela cu pricina, îi cerusem, în gând, scuze! Dar
asta s-a întâmplat de fapt abia după mulţi ani, atunci când venind în
Israel, am fost surprins aflând că Iţic e un nume răspândit aici…
Departe de ce crezusem în liceu… L-am căutat şi l-am citit pe „Iţic
Ştrul”…
Dar să revenim la şcoală. După ce doamna Grigorescu se
enervase întrebând câţiva elevi ce-au înţeles din lectura povestirii lui
Rebreanu şi primind răspunsul: „n-am citit-o”, ca să se calmeze, s-a
adresat elevului ei preferat, mie adică… Dumnezeule, cred c-am vrut
să intru în pământ atunci, deşi ştiam de ce eu nu citisem… Cred c-am
implorat toţi zeii cunoscuţi şi necunoscuţi ca să sune clopoţelul, să
ieşim în recreaţie, să nu trebuie să spun şi eu: „n-am citit-o”… Şi
clopoţelul a sunt. Sunt salvat! Da' de unde. Nici de data asta doamna
Grigorescu nu ne-a oferit odihna meritată şi a repetat cu glas sigur:
„Feldman, cred că dumneata ai citit, aşa că te rog să ne spui ce-a
crezut căprarul Ghioagă când a trecut peste ordinul locotenentului…”
„Nici eu n-am citit”… am reuşit – nu ştiu cum – să spun, cu ochii în
pământ, simţind că ard… ard cu totul… Ce lovitură, ce cumplită
deziluzie am putut pricinui profesoarei pe care o iubeam atât de mult!
Da, aveam motivul meu… Dar ce vină avea doamna Grigorescu?
Mi-a notat în catalog nota 1. N-am să uit acest unic „record” al vieţii
mele de elev: nota 1 la română, la obiectul cel mai îndrăgit. (Bine că
se făcea media!...)
După ce doamna Grigorescu mi-a scris nota, cred că cu
durere, şi-a luat catalogul fără a spune un cuvânt şi a ieşit din clasă.
A fost una din puţinele dăţi când ieşisem în recreaţie, de la
ora de română, aproape la timp…
73
__________________________________________________________________
Poveste de dragoste
Circul „Ventura” părăsise ieri orăşelul, după o lună de

reprezentaţii. Orăşelul devenise din nou tăcut şi trist ca în tot anul. Ca
întotdeauna. Venirea la fiecare doi ani a circului era evenimentul
principal care trezea la viaţă pe toţi locuitorii acestui târg. Târg de
oameni – în marea lor majoritate – simpli, care-şi trăiau viaţa zilnică
între munca pentru o pâine şi viaţa în sânul familiei; pentru unii mai
era şi biserica, duminica sau de sărbători, iar pentru alţii vreo bodegă
afumată unde trăgeau un ţoi sau beau câteva sticle de bere. Prea
multe distracţii nu erau în această urbe depărtată de un oraş mai
mare. Rar venea aici câte un teatru, care-şi reducea la minimum
mijloacele tehnice, din cauza cheltuielilor de transport, din cauza
distanţei.
Circul însă venea cu tot ce avea el mai bun. Nu era un circ
mare, dar avea vreo şase vagoane; aducea acrobaţi, clovni, dresori,
jongleri, dansatoare, o orchestră cu cinci muzicanţi. Şi-apoi animalele:
cai, ponei, câini şi porumbei dresaţi.
În jurul circului se ridicau tot felul de tarabe cu atracţii de bâlci:
căişori, lanţuri, scrâncioburi, jocuri de noroc, de încercarea puterii,
tragere la ţintă; dulciuri, alviţă, mere în zahăr, vată de zahăr şi porumb
copt, porumb fiert, siropuri, bragă… Era vesel şi oamenii orăşelului
veneau aproape cu toţii, cu căţel şi cu purcel, cum se spune, la acest
loc de petrecere. Tot orăşelul trăia bucuria venirii circului.
Lătratul câinilor, în cor, noaptea, prin curţi, parcă dispărea ca
prin minune, lăsând auzite până departe, în mahalale, trilurile
orchestrei circului.
Circul se instala pe un teren mare, viran, nu departe de lacul
Ciuperca, cum se numea lacul de la marginea orăşelului. Şi când
74
__________________________________________________________________
circul pleca, după vreo lună de reprezentaţii, căci nu avea pentru cine
sta mai mult, orăşelul îşi relua tăcuta tristeţe. Parcă-şi pierdea
rumeneala vremelnică din obrajii boiţi pentru bâlci… Iar se culcau
gospodarii cu găinile şi iar stăteau pe scăunele, în faţa caselor,
gospodinele, mâncând seminţe de floarea soarelui şi pălăvrăgind de
una şi de alta…
Trăia în acest orăşel un flăcău, băiat de mahala, despre care
se spunea că-i copil din flori. Se ocupa cu reparaţii de aparate
electrice. Tănase era numele lui. Era scund, dar voinic, cu o privire
senină şi cu părul blond, bucălat. Ducea o viaţă liberă, fără să
deranjeze pe nimeni; cu toate că de câteva ori fusese luat şi la poliţie.
Nu era însurat. Trăia împreună cu mama lui, o femeie tăcută, pe care
o vedeai în afara casei, foarte rar. Când venea un teatru, Tănase se
ducea, mai totdeauna, să lucreze pe scenă tot felul de munci ce se
cereau şi asta o făcea nu numai pentru a câştiga câţiva lei, ci mai ales
pentru a fi în preajma artiştilor. Când venea circul „Ventura”, Tănase
lucra tot timpul la el. La ridicarea cortului mare, la aranjarea arenei, la
instalarea luminilor. La tot. Căci era harnic şi priceput şi-i plăcea să fie
acolo. La toţi le plăcea circul. Lui Tănase, cel mai mult.
În dimineaţa de după plecarea circului, nu se duse la atelierul
de reparat obiecte electrice. I se părea întoarcerea la munca lui
obişnuită cam prea bruscă. Îşi luă undiţa, câteva râme şi o căldăruşă
şi se duse la prins peşte. La lacul Ciuperca. Pe drum trecu pe lângă
terenul viran unde fusese până ieri circul. Nu se apropie de locul
pustiu. Privi de departe urmele rondului arenei… Rumeguş, hârtii,
cartoane împrăştiate, coji de seminţe, gunoi… Circul lăsase un gol pe
care Tănase-l simţea în inimă…
Înainte de prânz se întoarse cu găleţica în care-şi ducea cei
câţiva peştişori momiţi de undiţă. Nu mai vru să privească locul trist
unde fusese circul, dar privirea-i fu atrasă de ceva ce i se păru curios.
În mijlocul fostei arene, chiar în centru, pe o lădiţă şuie, şedea un
băieţel. Îşi ţinea faţa acoperită cu mâinile. Ce-o fi făcând aici, singur,
în mijlocul arenei? Tănase se apropie. Copilul îşi descoperi privirea.
Atunci îl recunoscu: „Tu eşti, mă Viorele? Da' ce faci tu aici, mă?”
75
__________________________________________________________________
Viorel era băiatul cel mic al vecinei lui Tănase. Pe tatăl băiatului,
Tănase nu-l văzuse niciodată. Se spune că-şi părăsise nevasta şi pe
cei doi băieţi, când erau încă mici. Mama lui Viorel trăia de-atunci fără
bărbat. Lucra la fabrica de conserve. „Ce faci aici, mă?” îl întrebă încă
o dată Tănase pe băiat.
„Nimic”, spuse Viorel ştergându-şi nasul cu mâneca.
„Şi pentru nimic ai venit până aici? Da' te văd smiorcăind. De
ce dai apă la şoareci, mă! Te-a bătut cineva?”
„Nu m-a bătut nimeni, nene Tănase. Mi-a intrat ceva în ochi…
De la vânt… Rumeguş…”
„Mă, tu mă minţi, Viorele, mă. Eşti prea mucos ca să-l minţi pe
nenea Tănase, mă. Ce cauţi tu aici?”
Viorel tăcu cu ochii în pământ.
„Ai făcut ceva rău de-ai ajuns până aici? Maică-ta ştie unde
eşti?”
„Mama-i la lucru.”
„Atunci, hai cu mine acasă. Când o să vie, să te găsească în
casă. Da' lecţii n-ai?”
„Eu mai rămân aici.”
„Da, de ce?”
„Îmi place aici.”
„Ce-ţi place, mă? Mirosul de bălegar?”
„Îmi place circul.”
Tănase tăcu. Îl privi şi parcă vru să-i spună „şi mie”, dar zise:
„Care circ, mă? Circu-a plecat…”
Viorel începu să plângă.
„Hai, mă! Nu ţi-e ruşine? Ce plângi? Să nu zici că ţi-e dor de
circ, că de-abia ieri a plecat.”
„Mi-e dor de Marietta… De artista aia mică, frumoasă, care se
frângea… De fata de gumă-ă-ă…” şi Viorel izbucni într-un plâns care-l
făcu pe Tănase să râdă tare. Lăsă jos undiţa şi căldăruşa şi luă în
mâini grumazul copilului, privind ochii uzi de lacrimi.
„Măi, copile, mă. Ce-i cu tine? Fir-ar să fie! Da' ce, tu?... Să
nu zici, mă, că…”
76
__________________________________________________________________
„O iubesc, nene Tănase”, spuse tare Viorel şi-şi întări plânsul
cu sughiţuri din adâncul inimii.
Tănase îl strânse tare la piept şi-i mângâie capul ud de
transpiraţie.
„Asta-i o poveste… făcu, clătinând capul a înţelegere… O
poveste de… Mă, să fii! Viorele, da' câţi ani ai tu, mă? Câţi?”
„Doişpe. Aproape…”
„Ei, eşti băiat mare, Viorele. Ai dreptul să ai o poveste de
dragoste. O iubeşti, zici, pe Marietta, hai? (Şi aia-i o copilă, gândi).
Da', de când o iubeşti tu pe Marietta, mă?”
„De doi ani. De când a fost circu'… înainte…”
Tănase se scărpină în cap. Nu prea ştia ce să-i spună
băiatului.
„O să mai vină la noi?”, întrebă Viorel
Tănase clătină din cap a „da”.
„Când?”
„Eu ştiu? Peste vreo doi ani.”
„Am s-o aştept. Am să am atunci paişpe ani… aproape… Şi
cred c-am să-i spun…”
„Ce-ai să-i spui, mă?”
„Nu ştiu, nene Tănase. Nu ştiu… Că-mi era parcă teamă…
mi-era ruşine şi-acu' să mă uit la ea… Să nu mă vază că mă uit la
ea… Că eu veneam s-o văd în fiecare seară la circ…”
„Unde, mă? Că nu te-am văzut.”
„Eram sub scări, că n-aveam bani de bilet. Mă furişam pe sub
prelată, printr-o parte, să nu mă prindă paznicii… Şi mă uitam…
Numai la ea mă uitam… Numai la ea…”
„Şi maică-ta nu te vedea când plecai de-acasă? În fiecare
seară, zici?”
„În fiecare seară. Mama se culcă devreme, că se scoală-n
zori… Aşteptam ca frate-miu s-adoarmă şi săream pe geam şi
veneam aici…”
„Măi, asta-i o dragoste ca-n poveşti, spuse Tănase şi-l atinse
uşor cu mâna pe spate. Hai, vino-acu' să mergem acasă! Şi ştergeţi
77
__________________________________________________________________
ochii. Şi nasu', mă, că nu-i frumos ca un flăcău ca tine să meargă cu
lumânări…”
„Şi-o să se întoarcă, nene Tănase?”
„O să se întoarcă.”
„Numai de nu s-o mărita în ăştia doi ani”…
Tănase râse. Şi de-odată se opri din râs. „Nu, Viorele, nu…
Nu râd de tine. Tu eşti bărbat de-acu', mă… Să mor că eşti bărbat!...
Hai acasă, bărbate…”
Cei doi o porniră împreună spre casă. Tănase se gândi să-l ia
de mână pe Viorel, dar n-o făcu. Îi spusese doar că e bărbat…
Uitându-se la copilul care nici nu mai vorbea dar nici nu mai plângea,
mai din şagă, mai din prostie, zise: „E mişto Marietta, ha? Spune,
Viorele, ai fi vrut să te culci cu ea?”…
„Nu, răspunse Viorel. Eu dorm cu frate-miu Costică. În acelaşi
pat, că n-avem pentru fiecare. Mama doarme în celălalt. Singură.
Odată dormeam şi eu cu ea. Da' acu' nu, că sunt mare.”
De data asta râse Tănase cu poftă mare.
„Râzi de mine, nene Tănase?”
„Nu, băieţică, nu! Râd că … mi-e bine cu tine, Viorele. Tu
vorbeşti din suflet şi asta e bine. Tu vorbeşti frumos şi asta-mi face
bine… Măi, bărbate! Când or veni din nou… circul, adică, ai s-o vezi
pe Marietta ta, pe fetiţa aia dulce, în fiecare seară, mă… Auzi? În
fiecare seară. Şi nu de sub scară… Eu te bag. Ai să stai în lojă. Auzi,
bărbate? În lojă. Şi-ai să te uiţi numai la ea. Iar eu am s-o rog să se
uite şi ea la tine. Şi să-ţi zâmbească… Să mor că am s-o fac, Viorele!
Pentru tine-am s-o fac!”
Viorel se opri şi-l privi fericit.
„Pentru tine-am s-o fac!”, repetă Tănase.
78
__________________________________________________________________
Cornel
M-am întâlnit, după zeci de ani, cu un coleg de şcoală. Am

fost şi colegi de clasă, un timp, dar din motive nefericite, Cornel,
colegul meu, a pierdut un an şi apoi nu ne-am mai reîntâlnit pe
băncile aceleiaşi clase. Motivul pierderii anului nu a fost cauzat de
rezultatele învăţăturii, ci de… Securitate. Cornel şi încă doi colegi de
clasă au fost făcuţi „dispăruţi” pentru un an şi ceva, de către câinii de
pază ai proletariatului, pentru că scriseseră un manifest cu tendinţe
anti… Serios, sau în glumă, nu ştiu. Nu cunosc exact această
poveste, căci la timpul său nimeni nu îndrăznea să vorbească despre
asta – din motive cunoscute – iar după aceea… După aceea, chiar
când s-au întors acasă colegii care fuseseră arestaţi, nimeni nu vorbi
cu ei nimic în legătură cu ce se întâmplase. Tot din motive
cunoscute… Apoi, eu am plecat, după ce am terminat şcoala. M-am
mai văzut cu Cornel, înainte de a părăsi definitiv oraşul, era prin
1956…
După mulţi ani şi în urmă cu mulţi ani, vizitând oraşul natal ca
turist, m-a invitat la el acasă – se căsătorise cu o colegă de şcoală,
Aurica; am vorbit despre multe lucruri, dar despre ceea ce se
întâmplase atunci, de „problema aceea”, nimeni nu aminti nimic.
Parcă ar fi fost o înţelegere tacită între noi, ca despre asta să nu se
vorbească…
Anul acesta, în toamnă, am fost pentru câteva zile în oraşul
natal, unde nu mai am rude, ci doar câţiva cunoscuţi. Printre ei şi
câţiva colegi de şcoală. Şi Aurica şi Cornel, care au rămas toţi anii în
oraşul unde s-au născut. Ne-am întâlnit, fireşte, şi ne-am bucurat
până la lacrimi… O parte din colegii mei (nu toţi) au şi ei obiceiul meu:
79
__________________________________________________________________
li se înroşesc ochii, când emoţia le atinge sufletul… Nu e o ruşine. Din
contra.
Nici de data asta n-am vorbit nimic despre ceea ce se
întâmplase atunci, în anii aceia. Nu-mi pot explica de ce. Aşa a fost să
fie… Dar amândoi, şi eu şi Cornel, ne-am amintit de o poveste în care
eu şi el fuseserăm „eroii” principali.
… Când am terminat şcoala medie, după ce am „ars” o
jumătate de an la o facultate care nu-mi plăcuse, m-am retras şi m-am
întors acasă. Ca să mă pregătesc pentru examenele de intrare la
facultatea de teatru. Fiind acasă şi fiind obişnuit cu munca, am căutat
imediat de lucru. Activam voluntar la Casa de Cultură şi de-acolo mi-a
spus cineva că există un post disponibil de funcţionar la Întreprinderile
Comunale. A trebuit să aduc o adeverinţă, sau cam aşa ceva, de la
un serviciu de plasare.
Şeful acestui serviciu era unul cu numele – dacă nu mă înşel
– Roşu. (Nu pentru că era membru de partid!). Şeful ăsta îşi notă
numele meu şi-mi spuse să vin mâine să iau adeverinţa, că el trebuie
să verifice dacă postul mai este liber. De ce „mâine”, n-am prea
înţeles; dar câtă pricepere avea atunci un băiat la vârsta mea, la
primul pas în… câmpul muncii?
Roşu ăla îşi avea biroul într-o clădire, la etaj, vizavi de
prăvălia de Loto a unchiului meu, Solomon. Ieşind din biroul lui, m-am
dus la unchiul meu să-i spun că de mâine încep să lucrez. „Bravo!”
mi-a spus el şi m-a bătut pe umăr. Am ieşit în stradă şi ştiind că voi
începe să câştig bani, primul lucru care-mi trecu prin cap, ajutat de
mirosul de pâine caldă de la o brutărie, a fost să cumpăr o pâine
proaspătă, s-o duc acasă. Aveam câţiva lei în buzunar… Mama s-a
bucurat când i-am dat pâinea, m-a sărutat şi-apoi şi-a şters cu colţul
şorţului ochii… Aşa-i la noi, v-am spus. Ce să-i faci?
Fireşte că a doua zi m-am grăbit să-mi iau adeverinţa de la
Roşu, ca să pot începe lucrul. Înainte de-a ajunge la biroul de plasare,
pe trotuarul din faţa clădirii biroului m-am întâlnit cu Cornel.
- Măi, Carolică, (aşa-mi spuneau şi-mi spun colegii) vreau să
vorbesc ceva cu tine.
80
__________________________________________________________________
- Să trăieşti, Cornele! Da' fă-o scurt, te rog, că trebuie să iau o
adeverinţă de la Roşu. Încep să lucrez la…
- La Întreprinderile Comunale?
- Da. Da' tu de unde ştii?
- De la Roşu. El vrea ca eu să mă duc în locul tău.
- Cum?!
- Cum, ne-cum, eu nu mă duc. (Şi Cornel îl trimise pe Roşu
undeva… unde, cu toate că fusesem de acord cu el, n-am să
reproduc…) Măi, continuă Cornel, ştii ce mi-a spus câinele ăsta? „Am
un post pentru tine. Du-te imediat şi ia-l în primire că dacă nu ţi-l ia
jidanul”. I-am spus: nu. Asta nu fac. Dacă el a fost la dumneata
înaintea mea, postul e al lui. „Măi, jidanu' ăsta”… încercă Roşu.
„Tovarăşul Roşu, i-am zis, el nu-i jidan, el e colegul meu.” Şi am
plecat. Du-te să-ţi iei adeverinţa… Am să găsesc eu de lucru, da' nu
aşa… încheie Cornel şi plecă.
N-am putut scoate o vorbă; n-am ştiut ce să fac. Nu de frică.
Parcă intrigat, parcă jignit… Nimeni nu-mi spusese în faţă ji… Îmi
venea să plâng… M-am dus la unchiul Solomon şi i-am povestit cele
auzite de la Cornel. Unchiul mi-a spus: „Aşteaptă aici” şi s-a dus la
Roşu. S-a întors după vreo 20 de minute şi el… roşu… la faţă şi mi-a
dat adeverinţa, trimiţându-l pe tovarăşul de vizavi tot acolo unde-l
trimisese şi Cornel…
A doua zi luam în primire postul. Pentru câteva luni doar, căci
după aceea am plecat la Bucureşti.
De această întâmplare ne-am amintit, cam după vreo 46 de
ani, eu şi Cornel, la el în restaurant, în toamna aceasta, la un pahar
de must.
- Ei, cum am putut eu să fac altceva decât ceea ce am făcut
atunci? mă întrebă Cornel sorbind din pahar. Ţii minte, a?
- Dacă ţin minte? Aşa ceva nu se uită…
Am simţit cum ochii mi se umezesc. Ne-am ridicat şi ne-am
îmbrăţişat îndelung. L-am privit pe Cornel în faţă. Avea ochii roşii…
- Şi tu suferi de conjunctivită, mă, Cornele? Şi tu?
81
__________________________________________________________________
- Păi, suntem colegi, nu? Prieteni. Să fim sănătoşi, Carolică,
şi să ne mai revedem…
- Cu ajutorul lui Dumnezeu!
Am ciocnit din nou paharele. Aurica mai aduse o sticlă de
must. Ce bun era! Bun de tot!...
82
__________________________________________________________________
Şilul 1 din Tulcea
În urmă cu câteva zile, în cadrul îndelungatului proiect de

amenajare a camerei de lucru, am scos, dintr-un album de fotografii,
fruct al unei călătorii făcute acum câţiva ani în România, o fotografie.
Am înrămat-o şi am atârnat-o pe perete, deasupra mesei de lucru. E
fotografia şilului din oraşul meu natal, Tulcea. O făcusem în ziua când
venisem de la Eforie în oraşul în care nu mai aveam pe nimeni în
viaţă din familia mea. Venisem special pentru a mă reculege în
amintirea tatălui, a bunicilor şi a celorlalte rude care-şi odihnesc
veşnicia în cimitirul de-acolo. Şi trecând cu taxiul pe una din străzile
copilăriei mele, spre şoseaua Babadag, am rugat şoferul să oprească.
Am coborât şi am privit cu ochii trecătorului şi cu sufletul copilăriei şilul
nostru. Lăcaşul acesta pe care odată-l numeam Templu mi se păru, în
lumina timpului trecut, mic, trist şi parcă înghesuit arhitectonic într-o
realitate de construcţii din altă lume… Şilul cu înfăţişarea redusă
vizual (curtea-i fusese micşorată prin lărgirea străzii) păstra aceeaşi
aureolă de sfinţenie şi parcă de veşnicie… Cine ştie când şi câţi
enoriaşi mai cinstesc cu rugăciunea lor pe Dumnezeu în acest locaş
sfânt, ridicat cu aproape un secol în urmă, în slăvirea Lui?... Într-un
orăşel în care evreii erau nu chiar atât de puţini cum se crede,
credinţa era la locul cuvenit.
Majoritatea evreilor tulceni s-au împărţit pe două drumuri: o
parte spre Israel şi o parte spre veşnicie… Nu ştiu, exact, câţi evrei
mai trăiesc astăzi în oraşul multinaţional din Dobrogea. Nu ştiu dacă
mai există un minian 2 pentru şilul din Tulcea… Totdeauna această
1
Sinagoga (idiş)
2
10 oameni pentru rugăciune (ebr.)
83
__________________________________________________________________
realitate a locurilor natale, ca şi a cimitirelor aproape părăsite, îmi
umple sufletul de mâhnire… Am fotografiat şilul, cu cele două
„foişoare” de o parte şi de alta a intrării, pe trepte cu balustrade. Pe
vârful turlelor acoperite cu tablă galvanizată, cele două Maghen-David
oferă vechiului şil măreţia care nu poate apune niciodată…
Privesc cu pietate şi aproape cu lacrimi în ochi această
fotografie pe care am înrămat-o şi acum o văd zilnic. Şi nu o dată
gândul mă duce cu ani în urmă… Când eram copil, de sărbători…
Şilul era plin… De Iom Kipur… Fugeam din şil, în curte, pe trepte…
Cu gutui, cu cuişoare, în mână…
Când am revenit prima dată la Tulcea, după venirea mea în
Israel, asta era în urmă cu vreo 30 de ani, mai aveam acolo rude. Cu
ei am mers la şil, într-o seară de erev Şabat. Era devreme încă.
Nimeni, în afară de noi, nu venise. Şi acest făcut – dorit de a fi câteva
clipe singur, fără a fi stingherit aici de bunăvoinţa nimănui… a fi singur
cu gândul la sufletele celor care nu mai sunt… fu pentru mine ca un
dar providenţial… M-am apropiat de locul unde şedea odată tata.
După cum ştiţi, toate scaunele în şil au partea pe care se şade –
pliantă. Nu pot da – probabil că nimeni nu poate da – explicaţia
minunilor (dacă există!). Dar în clipa aceea simţisem că ceva deosebit
se întâmplase… S-ar putea să fie o simplă întâmplare, dar… Toate
scaunele din rândul unde era locul tatălui meu, aveau partea pe care
se şedea – închisă. Adică ridicată în sus. Când am privit în jur, cât am
cuprins cu privirea – toate scaunele erau închise, într-o ordine
desăvârşită… Singurul scaun deschis era cel lângă care mă aflam,
scaunul care fusese al tatălui meu… Parcă aşteptând ca cineva să
vină, să se aşeze pe el… M-am aşezat, încet, încet, simţind cum
căldura emoţiei mistice îmi cuprinde fiinţa… Chiar dacă a fost o
întâmplare, nu ştiu dacă a fost o simplă întâmplare… În acest locaş
sfânt… Într-un colţ de lume evreiască aproape uitat…
Şilul din Tulcea există. Mă uit zilnic la el, la fotografia de pe
perete…
Acum, de Iom Kipur, o parte din fiinţa mea aş vrea să fie
acolo, lângă scaunul tatei…
84
__________________________________________________________________
Puşca din sinagogă
Vreau să vă povestesc o întâmplare petrecută cu zeci de ani

în urmă tot acolo, în Tulcea mea. Ei, dar cu povestea asta a mea de-
acum, e o … poveste! Faptele relatate de cel care mi le-a povestit cu
ani în urmă, un onorabil concetăţean pe care-l îndrăgesc şi care se
apropie de centenarul vieţii sale – calitate pentru care-l îndrăgesc şi
mai mult – poartă pe alocuri anumite semne de întrebare… E tocmai
ceea ce m-a făcut să cam întârzii scrierea lor. Aşa după cum nu
demult l-am vizitat pe R., povestitorul de care vă vorbesc şi care –
printre altele – mi-a repovestit vechea întâmplare, cu aceeaşi
neschimbată exactitate, m-am hotărât să … mă sfătuiesc cu un
cunoscător. „Se poate să se fi petrecut aşa ceva?” l-am întrebat pe
acesta după ce i-am relatat povestirea „cumpărată”. „S-ar putea”, mi-a
răspuns un pic evaziv consultantul meu. „Eu însă n-am auzit de ea”, a
completat. Mă rog, chiar considerându-l a fi aproape o „enciclopedie
vie”, nu-mi creez iluzia că ştie totul… Cred că nici dumneavoastră
această poveste nu vă este cunoscută. Doar dacă cineva, ca şi mine
o fi auzit-o de la venerabilul, cu vârsta venerabilă, R.
La Tulcea, în ultimul an al războiului. Cel de-al doilea război
mondial. Seara se lăsase de mult şi, din cauza camuflajului, bezna
stăpânea străzile oraşului, licăriri de lumini fiind văzute timid, pe ici pe
colo, de la ferestrele ale căror geamuri acoperite cu pături, cartoane
sau hârtii de culori închise, arătau ca nişte ochi cărora li se răpise
sclipirea. Poate chiar şi mai rău. Iar tăcerea care însoţea înfricoşător
acest camuflaj, te făcea să trăieşti sentimentul că oraşul, uite, acu'-
acu' îşi dă sufletul… Ferească Dumnezeu!...
Pe strada Babadag, nu departe de sinagoga mare, trei tineri
ieşiseră dintr-o curte şi cu paşi grăbiţi – ştiau că întârziaseră şi ai lor
85
__________________________________________________________________
erau îngrijoraţi – se îndreptau spre casele lor. Fuseseră la un prieten
care-şi sărbători, atât cât se poate sărbători pe vreme de război, ziua
onomastică. Paşii lor se auzeau sacadat pe pavajul trotuarului.
Deodată, de pe o uliţă de lângă curtea sinagogii apăru un
soldat. Singur, cu arma pe umăr şi clătinându-se serios de băutură.
Băieţii se opriră o clipă în faţa lui, oarecum surprinşi, se priviră,
spuseră ca la o comandă împreună: „Bună seara” şi vrură să-şi
continue drumul.
- Stai pe loc!... Staţi! Niciun pas, strigă deodată soldatul şi
clătinându-se se apropie de ei, uitându-se în ochii fiecăruia, atât de
aproape încât băieţii, din cauza damfului, întoarseră capetele.
- Aha! Vă ascun… ascun… deţi moacele, ha? De ce, mă, de
ce? De unde ve… veniţi şi unde vă… Ha? Aţi amuţit, mă? Să-mi
spună fiecare nu… nu… mele…
- Abramovici.
- Marcovici.
- Burihovici.
- A, jidani toţi trei, a? Buuună… Ha, ha, ha. O adunare cons…
cons… Aia,… cum îi zice? A? Vă faceţi de cap, mă? Mă, căcaţilor,
mă. Vă împuşc pe toţi, mă…
Şi ca să-şi dovedească intenţiile, soldatul turmentat încercă
stângaci să-şi dea jos de pe umăr arma.
- Vă împuşc, mă… tu-vă… Vă… Măi, jidanilor… voi… voi…
- Ia-i arma. Ăsta-i în stare să…
- Nu-i în stare de nimic. Nu vezi că e criţă?
- Ce viţă, mă jidane… Ce-s, beat? Ţi-arăt eu viţă,… tu-ţi mă-
ta… Ia jos laba de pe puşcă, mă. Trag, mă… Unde-i tră-ga…? Ce
faci, mă? Mi-ai luat arma… Te omor.
- Ţine-l. Ţine-l. Ăsta şi-a ieşit din minţi!
- Dă-i una, că de-abia se ţine pe picioare.
Unul din băieţi i-a dat soldatului un pumn în faţă. Soldatul s-a
prăbuşit pe trotuar ca un sac de tărâţe. A lăsat capul pe o parte şi-a-
nceput să horcăie.
- L-am omorât? Doamne!
86
__________________________________________________________________
Un băiat s-a aplecat peste soldat.
- Doarme. Cred că sforăie.
- Nu e mort? Aşa o belea pe capul nostru!...
- Ce facem cu el?
- Eu zic să-l lăsăm aici că n-o să crape.
- Şi dacă da? Hai s-o ştergem.
Cei trei o luară la fugă, gâfâind, ca să se îndepărteze de locul
belelei. Urcară pe străduţa de lângă sinagogă şi se opriră pe strada
din spatele ei.
- Eu zic să ne împrăştiem. Fiecare spre casa lui.
- Şi arma? întrebă unul ţinând în mână arma luată de la
soldat.
- Ce, ai luat arma?
- Nu mi-am dat seama.
- Suntem pierduţi. Ce facem cu ea?
- Nu ne putem întoarce acolo…
- Hai s-o lăsăm aici. În şil. 1
- În şil? Ce-ai înnebunit?
- S-o dosim sus, în pod. Cunosc drumul, că mă duceam după
porumbei…
R. şedea în bucătărie şi amesteca, într-o chisea de porţelan,

cu o lingură, crema de faţă, pe care tocmai o terminase. Se mai
ducea din când în când pe la drogheria care-i fusese rechiziţionată şi-i
dădea celui care-o luase în primire, un farmacist de la Niculiţel, cu
care se înţelegea nu rău, cremă de faţă sau alte produse cosmetice
pe care el le pregătea acasă, ca să i le vândă; trebuia să mai câştige
un ban: ziua lucra la muncă obligatorie, de câştigat nu avea unde,
rezervele se împuţinau, aşa că vânzarea cosmeticelor în prăvălia care
fusese odată a lui, era singura soluţie în timpurile acelea grele…
1
Sinagogă (idiş)
87
__________________________________________________________________
Se pare totuşi că se apropiau de sfârşit… Dac-o vrea
Dumnezeu să arate că totuşi nu i-a uitat pe evrei… Cineva bătu în
uşă. R. tresări.
- Cine-i?
- Deschide domnu' R. Sunt eu, Abramovici. Trebuie să
vorbesc cu mata ceva urgent.
- Uite că-ţi deschid. Ce s-a întâmplat?
- Bună ziua. Ce s-a-ntâmplat? Să nu mă întrebi. O nenorocire
s-a-ntâmplat. „Nahes fin Kinder” 1 ! Băiatul meu…
Şi-i povesti lui R. tot ceea ce-i povestise lui dimineaţa băiatul
său, că s-a petrecut aseară şi că în şil e dosită o puşcă pe care dacă
cineva o s-o găsească…
- …suntem cu toţii pierduţi, domnu’ R. Ne trimit pe toţi în
lagăr, domnu' R. Ce pot face nişte copii cu capul aiurea! Şi-i vorba de
copii buni, domnu' R. Aşa o nenorocire!
- O puşcă în şil? întrebă uluit R. neputând să creadă. Şi cu
soldatu' ăla ce e?
- Aşa să ştiu de el. Ce ne facem cu puşca, domnu' R.? Ne
paşte pe toţi lagăru'…
- Să vorbim cu rabinul.
- Rabinul face-un atac de inimă dacă află că la el în şil e o
puşcă furată. Eu m-am gândit că cel mai bine-ar fi să vorbeşti mata cu
comandantul Garnizoanei, cu colonelu' Băcăoanu, că sunteţi
prieteni…
- „Prieteni”! Jucăm cărţi împreună.
- Tocmai.
- Asta nu se cheamă prietenie. Da', totuşi… ţine la mine. Să
nu facem însă o prostie. Că dacă mă duc eu la el şi-i spun ce s-a-
ntâmplat, e ca şi cum îi dau pe băieţi pe mâna lor. Ei n-or şti încă
nimic, crezi?
- Or să afle, domnu' R. O să ciripească şi soldatul ăla…
- Deci, trăieşte.
1
Bucurie de la copii (idiş)
88
__________________________________________________________________
- Trăieşte, e mort… El o să vorbească. Dacă n-o fi vorbit de-
acu'. De aia e bine dacă mata te duci la Băcăoanu. Înseamnă că mata
îi aduci la cunoştinţă ce s-a-ntâmplat şi-i spui că ne pare rău… Că-s
nişte copii proşti care n-au ştiut ce fac…
- O să-mi spună că-i aşteaptă Curtea Marţială.
- De asta mi-e teamă. Da să-i ducem şi puşca. Să i-o dăm lui.
Dacă vreţi, viu şi eu cu mata.
- Nu cred că-i bine să ştie ai cui sunt băieţii. Aşa o ţură! 1 Mă
bag şi eu într-o dandana, să ferească Dumnezeu!
- Trebuie. Dacă nu mata, cine? Numai mata poţi să-i salvezi,
domnu' R. Eşti doar prieten cu colonelu'…
- Da. Prieten. Îi iau banii la cărţi…
Colonelul Băcăoanu, cu părul pieptănat lins peste cap lucind

de briliantină, bătea tactul unei muzici numai de el auzită, cu un
creion, în sticla de pe birou din camera lui de la Comandament,
privindu-l pe R., care după ce-i povestise povestea cum a ajuns puşca
la sinagogă, se făcu parcă mai mic decât era în scaunul pe care
şedea, în faţa partenerului lui de poker, „stăpânul oraşului”, aşteptând
sentinţa.
- Şi cum îi cheamă pe băieţii ăştia care mi-au trimis aproape
un soldat pe lumea cealaltă? întrebă colonelul.
- Ei, capul meu mai reţine şi nume, credeţi?
- Trişezi din nou, R., băiete? Aici nu e vorba de cărţi de joc,
„spiţerule”. Nu te juca! Aici e vorba de securitatea statului. E vorba de
un act de agresare a unui ostaş şi furt de armă. Ştii ce-nseamnă
asta?
- Ştiu.
- Vreau s-o aud exact de la tine.
- Păi…
- Păi, ce?
1
Necaz (idiş)
89
__________________________________________________________________
- Curtea?
- Curtea lui tat-tu! Care curte, mă? Spune: Curtea Marţială.
Cum îi cheamă?
- Zău nu ştiu!
- Mai şi juri, a?
- Eu vă aduc arma.
- Şi tot tu te duci în locul lor la Curtea Marţială? A?
- Dacă trebuie… Şi cu cine-o să mai faceţi un pokeraş,
domnu' comandant?...
- Mă, te omor, mă! Ha, ha, ha. Mă faci să râd, „spiţerule”. Eşti
dat în aia a mă-ti, fir-ai să fii!... Noroc că ţărănoiul ăla de soldat n-a
mierlit-o. L-am pus la răcoare, că dacă nu ne apropiam de sfârşitul
nenorocitului ăsta de război, îl trimiteam pe front, să se-nveţe minte…
Mi s-a urât şi mie de războiul ăsta împuţit, crede-mă! Ajunge!... Hai,
nu mai beli aşa ochii la mine! Du-te, împachetează bine puşca aia, să
nu te vadă nimeni şi ad-o pe şest la mine. Hai, şterge-o până nu mă
răzgândesc…
După război, când l-au arestat pe Băcăoanu, R. a scris o
scrisoare şi a trimis-o – nu ştiu cui, ca să-l ajute pe colonel. Se pare
că l-a ajutat…
Asta e povestea pe care mi-a povestit-o de două ori, R., la el
în camera lui de la casa de vârstnici, unde se află şi acum. Cred că-i
adevărată.
… Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!...
90
__________________________________________________________________
Spectacolul de la Tichileşti
Am găsit zilele trecute în „Jurnalul” lui Mihail Sebastian,

următoarea frază: „Un om sănătos care află brusc că are lepră poate
înnebuni”. Această frază a fost scrisă ca o referire la ceva cu totul
deosebit de ceea ce, în corelaţie, îmi veni mie în gând, reuşind să-mi
reînvie, deodată, imaginea unei întâmplări trăite în trecutul nu
apropiat…
Lucram atunci ca instructor artistic la Casa de Cultură din
Tulcea. Am ştiut că amintindu-mi de acest loc, nu voi putea (şi nici nu
vreau) să nu vorbesc, să nu spun câte ceva despre „o figură” foarte,
foarte „pitorească” – directorul acestei instituţii. E vorba de „nea
Grigore”, cum îi spuneam noi; m-a iubit (la modul lui!...) şi a contribuit
la impulsul de început al drumului meu în teatru. Şi eu am ţinut mult la
el.
Grigore Cuculis – de el e vorba – era grec; mărunţel şi
rotunjel şi negru ca un ţigan. Era într-adevăr – „o figură”. Erudit,
nebun pentru cultură, în general,şi pentru teatru, în special. Tip de
boem şi partener delicios la un păhărel şi la bancuri; bonom, destul de
zăpăcit – dar ordonat în muncă, tare simpatic dar… „ocnă” ca
membru de partid… Era între noi, în ciuda diferenţei de vârstă de vreo
15 ani, cred, o legătură aproape prietenească.
1955, înspre toamnă, în perioada alegerilor. Nu-mi amintesc
exact care şi pentru ce. Cercul dramatic pregătise pentru acest
eveniment o comedie într-un act – „Jos Tudorache – sus Tudorache!”,
care-şi bătea joc de alegerile de altădată… Aşa era obiceiul vremii…
Cu această piesă, pe parcursul unei săptămâni, ne-am deplasat în
judeţ, într-un turneu, prezentând-o în mai toate satele şi comunele –
uneori chiar de două ori pe zi. Ne deplasam cu un autobuz, o grupă
91
__________________________________________________________________
de vreo 10 actori amatori, cu o cântăreaţă care cânta cântece ruseşti
şi un acordeonist care o acompania. Noi făceam totul: pregătirea
scenei, montarea micului decor, aranjatul recuzitelor, costumele…
Trebuie să vă spun că există o certă plăcere în această ocupaţie ca
amator, care la profesionişti e mai puţin entuziastă; e mai plată, mai
rutinară.
Cam pe la sfârşitul săptămânii turneului nostru, după ce
jucasem matineul de dimineaţă la Căminul Cultural din Isaccea, l-am
văzut după spectacol pe nea Grigore stând de vorbă cu un bărbat
care-i explica ceva, gesticulând şi apucându-l de mâini cu insistenţă.
Continuând să-l asculte, nea Grigore se apropie de noi împreună cu
necunoscutul interlocutor, căruia-i spuse:
- Nu ştiu. Hai să stăm de vorbă cu oamenii, să vedem ce
zic ei.
Şi-apoi ni se adresă:
- Ascultaţi, tovarăşul e de la sanatoriul din Tichileşti, a văzut
programul nostru şi ne roagă, dacă vrem, aşa cum deseară suntem
liberi – să-l prezentăm şi la ei, la sanatoriu. Nu e departe de aici şi
spune că au o sală frumoasă, cu scenă bună.
- Tovarăşi, spuse cel de la Tichileşti, eu sunt administratorul
sanatoriului. Vreau să vă spun că dacă sunteţi de acord să veniţi la
noi, vă faceţi o mare pomană. La noi nu vine aproape nimeni ca să-i
mai amuze un pic pe bolnavii noştri. Ştiţi că acolo trăiesc oameni
bătuţi de soartă, nenorociţi… Dar toţi sunt oameni tare cumsecade.
Au acolo familii, copii… Să nu vă fie teamă, că boala asta nu se ia
aşa… N-o să vi se întâmple nimic, că doar nu veţi veni cu ei în
contact. Ei vor fi în sală, iar dumneavoastră pe scenă. Daţi
spectacolul şi plecaţi. Nici nu vă puteţi imagina ce va însemna acest
lucru pentru ei. Luni de zile vor vorbi numai despre asta… Luni de
zile, vă jur! Credeţi-mă, nu-i niciun pericol. Nu vi se va întâmpla nimic.
Avem toată răspunderea.
Nataşa, cântăreaţa noastră, o lipoveancă frumuşică, cu cozi
blonde şi ochii de sineală, întrebă cu o totală nevinovăţie:
- Da' ce au oamenii de-acolo?
92
__________________________________________________________________
- Lepră, răspunde scurt nea Grigore.
- Da, sanatoriul nostru este leprozeria din Tichileşti, completă
administratorul. Oameni buni, veniţi!
Nimeni n-a mai scos un cuvânt. Cântăreaţa noastră îşi rotea
privirea de la unul la altul, fără să mai întrebe ceva. Aveam în trupă o
profesoară, Silvia. Ea fu prima care rupse tăcerea, după plecarea
celui de la Tichileşti însoţit de nea Grigore.
- Să ştiţi, chiar că nu e periculos. Copiii cresc acolo la părinţii
lor până la o anumită vârstă şi apoi sunt scoşi din sanatoriu şi-şi
trăiesc viaţa normal, neizolaţi, ca toţi oamenii. Boala asta nu-i
ereditară. Ea se ia numai prin contact cu sângele bolnavului, sau aşa
ceva… Ştiu eu? Doar n-am să vă ţin o conferinţă, că nu-s medic.
Spun şi eu ce-am auzit… N-o să ne apropiem prea mult de ei şi ei
n-or să vină buluc peste noi… Cred că şi ei ştiu asta… Eu zic să
mergem.
- Fără mine, făcu domnul Coatu. Coatu era grefier la Tribunal
şi cel mai în vârstă din trupă. De altfel el era singurul căruia-i
spuneam „domnul”; căci era.
Nea Grigore, cu chiştocul ţigării aprinse în colţul gurii (parcă
totdeauna fuma numai chiştocuri!) se întoarse şi ne întrebă:
- Ei, ce-aţi hotărât?
- N-am hotărât încă, am răspuns eu.
- Eu zic să mergem, continuă el. Totul va fi organizat perfect,
aşa mi-a zis administratorul. Pare un om serios, de încredere. După
părerea mea, n-avem de ce să ne temem. Intrăm cu autobuzul până
la sală. Scena e aranjată. N-o să ducem decât masa cu scaunele şi
telefonul. Mai mult nu ne trebuie. Administratorul mi-a spus că nimeni
nu se va atinge de noi. Bolnavii de-acolo sunt îndrumaţi exact cum să
se comporte. Sunt oameni civilizaţi. Mai vin la ei oameni de-afară…
S-au dat acolo şi concerte… Mar rar, dar s-au dat. Apoi vin acolo,
mereu, delegaţii de tot felul… Eu zic să mergem. Apropo: perioada de
incubaţie a bolii e de vreo treizeci de ani, aşa mi-a zis administratorul.
După treizeci de ani ne întâlnim aici, în Isaccea, la o ţuică şi eu zic că
n-o să lipsească nimeni. Şi de-o lipsi cineva, n-o să fie pentru că s-a
93
__________________________________________________________________
îmbolnăvit de lepră… Măi, eu cunosc atâtea lepre care trăiesc şi n-au
nici pe dracu'!...
- Domnul Coatu nu vrea să meargă, zise unul.
- Şi tu vrei? îl întrebă domnul Coatu jenat.
- Nu ştiu.
Discuţia a fost aprinsă. Fiecare şi-a spus părerea. Unii erau
contra, majoritatea – pentru. Printre care şi eu. Dar cu mine a fost altă
poveste… O să vă povestesc mai târziu. La început am considerat,
fără să ezit, că e o faptă de umanism; un prilej, unic poate în viaţă,
de-a veni în ajutor, pe-o astfel de cale, unor oameni atât de năpăstuiţi.
Aici trebuie să-l amintesc şi pe acordeonistul nostru Mihai,
care, când toţi îşi spuneau părerea, strigă deodată:
- Hai să mergem. Vă rog. Tatăl meu e acolo de peste 12 ani.
Nu l-am mai văzut de când e acolo…
Povestea tatălui lui Mihai era cunoscută unora. Mie, nu. Mi-au
povestit-o. când Mihai era încă mic, de vreo 10 ani, tatăl lui se
îmbolnăvise de lepră şi fu internat la Tichileşti. Nu mai putu să iasă
de-acolo, cu toate că boala i se opri. Există un medicament, sulfon –
D.P.T., sau cam aşa ceva, care nu lecuieşte boala, dar îi opreşte
evoluţia. Mama lui Mihai se despărţise, după o vreme, de tatăl lui şi
apoi se recăsători. Şi tatăl lui Mihai se recăsătorise acolo, la Tichileşti.
Avea şi copii de la a doua nevastă. Mihai nu s-a dus niciodată să-l
vadă. Îi scria din când în când şi primea scrisori de la tatăl lui, scrise
de alţii…
Nu ştiu dacă strigătul lui, rugămintea lui, ne-au convins, ne-au
impresionat, sau sufletele noastre, ale tuturor, după o clipă, nu
uşoară, de cântărire, s-au înduplecat să facă o faptă bună, tare bună;
până la urmă ne-am hotărât cu toţii să mergem. Şi domnul Coatu,
parcă închis în el, murmură: „Bine, bine. Să mergem.”
Am ajuns la Tichileşti pe la orele 4 după-amiază. Era o zi
frumoasă, dar răcoroasă, de început de toamnă. Drumul de la Isaccea
până la Tichileşti, l-am făcut în mai puţin de o oră. Era un drum de vis.
Maşina şerpuia printre dealurile acoperite parcă de un covor verde-
gălbui, apoi se afundă într-o pădure deasă prin care trecea şoseaua
94
__________________________________________________________________
îngustă, coborând imaginar spre fundul pământului… Valea aceasta,
valea Tichileştiului, parcă e o falie crestată anume pe scoarţa
pământului în acest loc, împrejmuită din toate părţile de păduri, care
se caţără, pom peste pom, pentru a o camufla; a o ascunde de ochii
lumii… O frumuseţe de nebănuit, împletită cu o mare tristeţe; aici era
tăinuită, izolată de restul lumii, leprozeria Tichileşti. Una din puţinele
„rezervaţii” de acest fel, din Europa – după cum ni se spusese acolo.
Când am ajuns, am rămas în maşină, uitându-ne pe geam,
afară, cu curiozitate, cu teamă… Grupuri, grupuri de oameni – bărbaţi,
femei, copii – de toate vârstele, se opriră la oarecare distanţă de
maşina noastră, zâmbindu-ne, făcându-ne semne de bun venit cu
mâinile… Mâini fără degete, guri fără buze, feţe fără nas, fără ochi…
Doamne, numai când îmi amintesc!... Era un tablou groaznic, parcă
de purgatoriu. Oameni schilodiţi, loviţi de soartă, atât de cumplit…
împrejmuiţi de o natură cu o frumuseţe de rai… Cel puţin atât!
Nimeni în autobuz nu scotea o vorbă. Dacă se putea auzi,
cred că s-ar fi auzit bătăile inimilor tuturora. Administratorul, omul
nostru, urcă pe scara maşinii, cu un zâmbet larg, fericit.
- Bine aţi venit, oaspeţi dragi! Coborâţi şi simţiţi-vă ca la
dumneavoastră acasă. Sala e în stânga. Veniţi după mine. Eu vă
conduc.
Acum, povestea mea. Pe drum luasem o hotărâre „eroică”:
am să merg „acolo” tot timpul cu mănuşi. Aveam la mine mănuşile de
piele. Mă bătea gândul – ştiu eu (?) – poate chiar să şi joc cu ele, ca
să nu mă ating de nimic cu mâinile neacoperite… Am vrut chiar să
venim aici, să jucăm aici, dar asta nu însemană că trebuie să fiu
neprevăzător… Prudent.
Am mers destul de repede spre sala de spectacol. Nu era
aproape. Sau poate aşa mi se părea mie… Bolnavii mergeau şi ei
spre sală, păstrând cuviincios şi cu vădită înţelegere distanţa de noi,
însoţindu-ne cu urări de bine şi cu mulţumiri, pentru că am venit la ei.
S-au aşezat ordonat în sală şi nu după multă vreme am
început spectacolul. Până atunci, Mihai, în faţa cortinei, cântase la
acordeon. „S-a văzut cu taică-su”, mi-a spus cineva, dar n-am întrebat
95
__________________________________________________________________
ce şi cum, căci eram preocupat dacă să intru în scenă cu sau fără
mănuşi.
În culise, nea Grigore se apropie de mine.
- Măi, toţi sunt înnebuniţi aici de venirea noastră. Săracii!... Îi
facem fericiţi. E şi directorul sanatoriului în sală. Un doctor în vârstă,
ai să-l vezi, stă în rândul întâi. Unul cu ochelari fumurii. El trăieşte aici,
cu bolnavii lui. E sănătos, n-are boala lor, dar mi s-a spus că l-a
părăsit nevasta când s-a hotârăt să locuiască la Tichileşti. Iese, vine
şi la Tulcea. Am auzit de mult de el.
Deodată, nea Grigore-şi pironi ochii pe mâinile mele.
- Ce, ţi-e frig că mergi cu mănuşi? Să nu uiţi să le scoţi când
intri în scenă.
- Nu le scot, nea Grigore. Nu vreau să ating…
- Mă! făcu nea Grigore şi-mi smulse cu atâta putere mănuşile
de pe mâini, că dacă nu-mi era ruşine, mi-aş fi numărat degetele, să
văd câte mi-au mai rămas…
- Nu ţi-e ruşine, mă? Tocmai tu?, făcu nea Grigore şi plecă.
Cu mănuşile mele.
Mi-a fost ruşine. Aproape că-mi veni să plâng de ruşine. Ca
de-o durere… Am jucat, se-nţelege, fără mănuşi…
Sala era plină, spectatorii râdeau, aplaudau, făceau „şşş!”
dacă cineva tuşea sau scotea vreo vorbă, vreo exclamaţie – ca să nu
deranjeze actorii.
Spectacolul s-a terminat. Aplauze? Aşa ceva încă nu auzisem
decât la operă. Parcă aud şi-acum, după zeci de ani, aplauzele
publicului acela de la Tichileşti. Şi ovaţiile: „Bravo, bravo! Mulţumim,
mulţumim!... Să fiţi sănătoşi!”… Ei ne urau nouă sănătate… Doamne!
Ne-am strâns lucrurile şi am ieşit din sală. Afară publicul ne
aştepta, continuând să ovaţioneze. Stăteau pe două rânduri laterale,
ca un culoar viu, prin care treceam fără să fim atinşi… „Să mai veniţi
pe la noi… Să mai veniţi…”
Directorul sanatoriului, doctorul de care-mi povestise nea
Grigore, ne-a aşteptat lângă autobuz.
96
__________________________________________________________________
- Vă mulţumesc tuturor din suflet! Aţi fost minunaţi. V-aş
îmbrăţişa pe toţi, dar ştiu că vă e teamă. Boala aceasta nu se ia de la
o îmbrăţişare. Ei toţi, v-au îmbrăţişat sufleteşte astă seară; cu atâta
dragoste, cu atâta recunoştinţă… Îmbrăţişarea asta a lor, credeţi-mă,
nu e periculoasă. Vor continua să vorbească despre dumneavoastră
încă multă, multă vreme… Să fiţi sănătoşi, încă o dată mulţumiri şi
drum bun!...
La Isaccea, seara, ne-am îmbătat, cred că cu toţii, că ni s-a
adus ţuică de casă, din care nea Grigore, ca să vadă dacă-i curată,
vărsa întâi un pic pe masă şi-i dădea foc. Şi ardea, că era veritabilă.
La un moment dat, m-am apropiat de el şi i-am spus.
- Nea Grigore, îţi mulţumesc. Ai avut dreptate…
- Bine, bine, îmi tăie vorba, turnându-mi încă un păhărel.
Dar mănuşile pe care mi le-a luat atunci, nu mi le-a mai
înapoiat niciodată. Şi nici eu nu i le-am cerut…
97
__________________________________________________________________
Pe malul Dunării
Spre seară, coborî din tren. Era ultima staţie a obositoarei lui
călătorii de la Bucureşti până la orăşelul unde se născuse. Peste
şapte ore.
Trenul se opri încet, încet, locomotiva pufăind în agonie,
răspunzând parcă cu plăcere frânelor.
Coborî şi el încet, amestecându-se printre puţinii călători care
se îndreptau, prin sala de aşteptare, spre ieşire. Se opri şi hotărî să
meargă pe jos, până la hotel, pe malul Dunării. Nu era departe şi
drumul îi era cunoscut. Cu toate că, după atâţia ani de când nu mai
fusese aici, mai recunoştea – doar pe ici pe colo – vreo clădire.
Aproape totul era schimbat. Privea cu curiozitate, încercând să-şi
amintească ce fusese înainte în locul unde acum apăruse altceva.
Trecuseră mulţi ani… Nu reuşea să revadă, să reconstituie în
memorie trecutul, decât în mică măsură…
Malul Dunării, în stânga lui, era acum mult mai consolidat.
Digul înalt, din blocuri de piatră, şi beton, îl făcea să se uite în apă, de
sus. Odată, malul ajungea parcă alunecând în apă, parcă
scufundându-se în adâncurile ei… Mirosul Dunării, atât de cunoscut
lui, miros de plante acvatice, de peşte şi smoală, mirosul acesta nu se
schimbase. Şi şoaptele valurilor liniştite, clipocind în lenea serii, cu
uşoare alintări de du-te-vino în atingerea ţărmului, lăsând în urmă, pe
prundişul umed, o spumă albă, ca de săpun şi urme de gunoaie şi
stuf… Toate-i erau cunoscute. Se născuse aici. Trăise aici, până după
adolescenţă. Şi-acum, când era bunic, venise să-şi amintească de
anii aceia… Nu ştia dacă să fie nostalgic, sau pur şi simplu să
răsfoiască un album de amintiri… În măsura în care-i vor apare în
98
__________________________________________________________________
gând… Sau poate chiar le va şi revedea, cu ajutorul imaginii revederii
trecutului…
Pe Dunăre pâlpâiau, legănându-se, luminile vaporaşelor şi ale
şalupelor ancorate, mai toate, lângă mal. Nu trecea niciun vapor. Doar
o barcă, în bătaia vâslelor, cu felinarul aprins, îşi tăia drumul spre
satul de dincolo, de partea cealaltă a apei. Şi-acolo ardeau luminiţele
celor câteva case. Printre siluetele lor recunoscu biserica de pe malul
apei. Apa avea culoarea spirtului denaturat, cu reflexe argintii şi cu
dungi aurii – tremurânde ale luminilor oraşului, care, încet, se
aprinseră, oglindindu-se în Dunăre. Cerul era limpede, liniştit, spre
orizont – purpuriu cu dungi de indigo. Cu cât va fi mai întuneric, fluviul
va oglindi mai puternic luminile oraşului. Dintotdeauna, din copilărie, îi
plăcea să urmărească jocul apei cu luminile ţărmului… Acum erau
mult mai multe lumini şi de mai multe culori. Culorile firmelor, ale
reclamelor, ale clădirilor cu mai multe etaje…
Aşa distinse şi luminile hotelului, ale firmei lui de neon,
vibrând în apă. Ridică ochii… da, era la o distanţă de câteva zeci de
metri de hotel. Se aplecă, ridică o pietricică şi-o aruncă în apă. „Ca să
ştie Dunărea că sunt aici”, gândi, zâmbind. Intră în hotel. Pe dinafară
nu-şi schimbase aproape de loc înfăţişarea, înăuntru, însă, camerele
erau complet schimbate. După cum îşi aminti, în urmă cu mulţi ani,
când locui în acest hotel cu soţia lui, într-o scurtă vizită la rudele lui
care atunci mai existau, hotelul acesta avea multe lucruri care lăsau
de dorit; acum avea multe lucruri bune. Chiar foarte bune. Se
cunoştea că era în mâini de gospodari, cum i se explică.
Îşi făcu un duş cald, se odihni puţin, culcându-se fără să
adoarmă. Vorbi la telefon cu un fost coleg din oraş, al cărui număr îl
găsi în cartea locală de telefoane. Colegul fu uimit să-l audă, aici, la
ei, după atâţia ani. Se bucură mult, oferindu-se să vină la hotel, să-i
stea la dispoziţie, căci are timp, e pensionar şi văduv, şi are maşină.
Se înţeleseseră pentru a doua zi, dimineaţa, să meargă împreună la
cimitir. Deci, aranjase cea mai importantă parte a vizitei lui. Apoi,
coborî la restaurant. Comandă pană de somn la grătar; peştele era
slăbiciunea lui culinară. După masă, se întoarse în cameră. Avea un
99
__________________________________________________________________
balcon-terasă spre Dunăre. Deschise larg uşa şi se instală într-un
şezlong. Dinspre Dunăre se simţi adierea unui vântuleţ plăcut.
Respiră adânc aerul cu mirosurile apei, ascultând în acelaşi timp, ca o
împlinire, cunoscutul cor al broaştelor… Nu-l uitase, ca o melodie
plăcută pe care nu o uiţi, chiar după mulţi ani… Închise ochii. Afară,
întunericul nopţii acoperi orăşelul şi fluviul, dăruindu-le liniştea pe care
cei veniţi din Occidentul lui, o visează atât de mult… Aici, în locul
acesta, ea era o realitate peste care timpurile moderne îşi puseseră
foarte pastelat amprentele… De la barul hotelului se auzea o muzică
gălăgioasă, dar parcă pentru a-i anula stridenţele nedorite, îşi strânse
ochii închişi, se concentră să audă în continuare plăcutul cor al
broaştelor şi încet, încet, adormi…
… Erau pe malul Dunării câteva pontoane. Cel mai mare
servea vasele care făceau cursa până la Galaţi şi Brăila; nu departe
de el era pontonul pentru cursele din Deltă. Un vapor mare care se
chema „Tudor Vladimirescu”, trase la ponton şi după ce marinarii
montară puntea de debarcare pentru pasageri, mulţimea începu să
coboare spre ţărm. Erau mulţi călători. (La Bucureşti, acum, i se
spusese că vaporul de Brăila nu mai funcţionează, din lipsă de
călători). Dar iată că în noaptea aceasta (tocmai noaptea!) sosiră atât
de mulţi pasageri! Şi printre ei… o văzu pe ea. Aşa cum o văzuse,
pentru ultima oară, în urmă cu peste patruzeci de ani… Neschimbată:
cu părul şaten buclat, ochii mari negri, nasul puţin cârn… Da, era
frumoasă… Era o distanţă parcă de neparcurs între terasa unde
şedea el şi debarcader… Dar se vedea atât de bine, parcă erau la
câţiva paşi… El nu se ridică din şezlong. Ea coborî pe ţărm, se uită în
jur parcă vrând să găsească pe cineva, se uită la ceasul de pe mână,
mai aruncă încă o privire în jur, apoi o porni cu paşi repezi spre
căpitănia portului. Apoi, dispăru…
În urmă cu ani, când începuse să înveţe la Bucureşti, într-o
scrisoare pe care el i-o trimisese la Brăila, se înţeleseseră ca în
vacanţa de Paşti să se întâlnească aici. Nu se văzuseră de câteva
luni. De când el plecase la Bucureşti.
100
__________________________________________________________________
Povestea dragostei lor începuse în urmă cu aproape doi ani.
După ce el termină liceul, nu reuşi să intre la facultate şi rămase
acasă, până la sesiunea următoare. Ea venise atunci, aici, în anul de
practică, de la o şcoală de surori de caritate. Printr-un prieten de-al
lui, care era amorezat de-o prietenă de-a ei, o cunoscuse. S-au
îndrăgostit, cu puritatea dragostei adevărate şi niciodată nu au
discutat măcar: ce va fi? Ea era româncă, el – evreu. Vor ajunge să
se căsătorească?... Niciunul din ei nu fugea aşa departe cu gândul.
Dar când s-au despărţit, fiindcă ea-şi terminase practica şi plecă din
nou la Brăila, începură să fugă unul după celălalt. Să se vadă, să fie
împreună. Dragostea lor era o dragoste adevărată. Curată.
Nevinovată. El pleca des la ea. Şi ea venea, câteodată, la el, căci
avea o prietenă în orăşel şi avea unde locui. La ultima lor întâlnire,
înaintea plecării lui la Bucureşti, şi-au făcut un legământ: dacă va fi –
când va fi să fie – şi ei nu se vor căsători unul cu celălalt, ci fiecare cu
altcineva, acest lucru să fie făcut cu ştirea amândurora. Deschis: cu
ştirea ei şi-a lui. (Fiecare era atunci convins că nu el va fi primul care
va face acest pas!) Au jurat. Jurământul purităţii şi al sincerei lor
legături. Legătura dintre două inimi care au simţit că nu se vor putea
înşela. Chiar dacă soarta va vrea să… Da, aici a intervenit soarta. Cu
certitudine. El credea şi crede în puterea ei decisivă.
… Când s-au înţeles să se întâlnească, atunci, de Paşti, el
venise de la Bucureşti cu trenul. A doua zi urma ca ea să vină de la
Brăila, cu vaporul care sosea la ora 10 şi jumătate. El trebuia s-o
aştepte în port. O rugă pe mama lui să-l trezească la ora 9, fără să-i
spună pentru ce. Întotdeauna, până în acea zi şi de-atunci până
acum, când el trebuie să se trezească la o oră anumită, se trezeşte
singur, fără deşteptător. În ziua aceea, când s-a întâmplat ce s-a
întâmplat, mama lui, grijulie şi ştiind că el n-are ceva important de
făcut, şi-a lăsat „copilul obosit” să mai doarmă un pic… L-a trezit de-
abia după ora 10… El fugi înnebunit la vapor. Era târziu – nu mai găsi
pe nimeni. S-ar putea să nu fi venit? Dacă a venit, s-o fi dus la
prietena ei. Fugi acolo. Da, era la prietena ei. Prietena îl rugă să nu
intre în casă, că ea plânge, e tare supărată şi spune că nu vrea să-l
101
__________________________________________________________________
mai vadă niciodată. Ruşinat şi îndurerat, el plecă, neînţelegând cum
de nu se trezise la timp în dimineaţa aceea. Cum? Dumnezeule,
cum? Cum se făcu că mama nu-l trezise? Şi-o rugase doar. Poate că
dacă i-ar fi spus pentru ce… Căci mama ştia despre legătura lor… Pe
drum spre casă, începu să se gândească la fata pe care-o cunoscuse
la Bucureşti… da, ea-i venise atunci în gând… De ce?... Adevărul e
că începuse să simtă ceva pentru ea… Din cauza ei să nu se fi
deşteptat la timp în dimineaţa aceea?... Va lăsa ca timpul să
hotărască… Era, pe undeva – gândi – şi un lucru de prestigiu. Chiar e
groaznic că nu s-a dus s-o aştepte la vapor; faptul ruşinos că nu s-a
trezit nu-i o scuză, dar n-a făcut-o intenţionat; şi pentru asta ea să
spună că nu vrea să-l mai vadă niciodată? Niciodată!?
Fata pe care-o cunoscuse la Bucureşti era evreică. Învăţau
împreună. După vreo doi ani de la întâmplarea aceea din vacanţa
Paştilor, i-a devenit soţie. S-au iubit, se iubesc, trăiesc de 38 de ani în
Israel, au doi copii şi-o nepoţică… Parcă toată viaţa ar fi împreună.
Păi, da, povestea cu fata din Brăila e de pe atunci când el avea vreo
19-20 de ani… Şi acum a ieşit deja la pensie…
… Deschise ochii. Se uită spre debarcaderul mare de la
Dunăre. Era pustiu, parcă adâncit în somnul nopţii. Pe terasă, la
balcon, se făcuse răcoare. Nu se mai auzeau nici muzica de la bar şi
nici corul broaştelor. Asculta şoaptele depărtate ale apei… Pe masă
era o hârtie cu antetul hotelului şi un pix cu coadă albă ca o pană de
gâscă… Luându-l în mână, începu să scrie… „Aici am cunoscut
iubirea… Aici am învăţat să iubesc. Mi-e drag locul ăsta. De aici am
amintirile cele mai frumoase. Proaspete ca ieri. Căci aşa s-au păstrat.
Prospeţimea lor mi-a dat puterea vieţii… Ştiu, tot de-aici am început
să cunosc şi ura… Am urât ura; n-am învăţat-o, că-i urâtă… Am
învăţat iubirea, că-i frumoasă. Nota 10 la iubire, nota 1 la ură. 1? Nu-i
prea mult?...”
Începu să râdă. Lăsă pixul pe masă, lângă hârtie şi se ridică
întinzându-şi mâinile înapoi, într-un gest de relaxare. Dinspre Dunăre
bătu un vânt cald, care făcu hârtia de pe masă să-şi ia zborul, ca un
102
__________________________________________________________________
zmeu, într-o mişcare în zig-zag, de la balconul camerei lui, spre
stradă, până se făcu nevăzută în noapte…
„Ups!” făcu el surprins. Şi şopti, zâmbind: „Bine că n-am
iscălit-o!”…
Se uită la ceas. Unsprezece şi jumătate. „Am să sun acasă;
nevastă-mea încă nu doarme”… gândi şi intră în cameră. Ridică
receptorul şi întrebă: „Puteţi să-mi faceţi legătura cu Israelul?...
Mulţumesc. Numărul…” După câteva minute telefonul sună. Ridică
receptorul şi auzi glasul cunoscut: „Alo!” Simţi bătăile inimii; simţi cum
i se ridică, din inimă, o căldură care-i cuprinde tâmplele. Ca o
mângâiere. Cunoştea această căldură. Era a lui… a lor… Căldura vie
a vieţii… a iubirii… Şi întrebă: „Ma nişma?”. 1
1
Ce se aude? (ebraică)
103
__________________________________________________________________
Raiul lui Calmis
Marcel Marcovici, unul din tulcenii pe care i-am revăzut nu de

mult, după zeci de ani, mi-a creat simţământul că am pierdut mult în
această vreme trecută, neavând legături cu el, căci e un om tare, tare
inimos, aşa cum îmi place mie. Fiind la ei acasă, mi-a pus pe masă, la
masa de prânz, o sticlă de vin.
- Ştii de unde e vinul ăsta? m-a întrebat.
M-am uitat la sticla mare, verde-închis şi, bănuind, i-am
răspuns cu o întrebare:
- Din România?
- Din România, da, ai ghicit. Da' de unde din România? Din
Tulcea. Şi de la cine din Tulcea? De la Zisu Calmis. Când am fost
acolo, cred că acu' vreo doi ani, mi-a dat două sticle de vin de casă.
Una am băut-o şi pe asta am păstrat-o pentru o ocazie. Acu' tu ai
venit la noi – am deschis-o în cinstea ta… „Lehaim 1 ”!
- Lehaim şi mulţumesc… Mmmm… Bun vin. Şi ce, Zisu face
singur vinul ăsta?
- Singur… Şi el nici nu bea. Scoate, zice, câţiva zeci de litri pe
an, ţine sticlele în beci şi le dă pe urmă cadou. Viţa de vie creşte la el
în curte. Tu ai fost vreodată la el acasa?
- Am fost anul trecut, zic zâmbind cu plăcere. L-am şi
fotografiat cu Rita, nevasta lui, în curte.
- Aşa!
- Da, păi casa lor e o „antică”. Ceva ieşit din comun.
- Da, da, aşa este. Cred că are o sută de ani. E tare veche.
- Casa lor are vreo sută cincizeci de ani.
1
Viaţa!, sinonim cu „Noroc”! (ebr.)
104
__________________________________________________________________
- O sută cincizeci?!
- Da. Zisu mi-a arătat şi apoi mi-a şi trimis o copie a unui act
de vânzare pe care-l are de la părinţii lui, care, la rândul lor l-au
moştenit de la părinţii lor. Acest act e din anul 1911 şi scrie în el că
imobilul e transmis la această dată… unuia Thaler, menţionându-se
un act de vânzare din 1880 al acestei case, care atunci – fii atent –
atunci era declarată ca o casă veche, cu cinci camere, două
şoproane, curte şi aşa mai departe… Aşa că… fă socoteala… Casa
lui Camis trebuie declarată „muzeu”…
- Ce vorbeşti?! face Marcel uimit de cele aflate. Eu ştiam că e
veche dar nu chiar aşa… Şi curtea… Păi acolo are el şi viţa de vie şi
zarzavaturi şi flori. Ai văzut? Şi tot în curte are şi – să mă scuzi –
closetul, „privata” de scânduri…
- Văruite…
- Da. Ai văzut? Aşa ca pe vremea bunicii…
- Nu-i chiar aşa, că era acum acolo hârtie de toaletă. Pe
vremea bunicii se foloseau ziare…
- Ai fost?...
- Să nu intrăm în amănunte…
Am băut cu Marcel şi cu Esterica, nevasta lui, din vinul lui
Calmis la prânzul pescăresc (obişnuinţa – a doua natură!) pe care mi
l-au pregătit regeşte…
Dar despre „raiul” lui Calmis, casa în care Zisu s-a născut,
locuieşte de când se ştie, în care şi-a adus nevasta şi i s-a născut
băiatul – care trăieşte de câţiva ani în Israel, cu nevasta şi copiii –
casa aceasta, lucind de curăţenie, curtea aceasta ca din poveşti,
întreţinute cu dragoste grăitoare, despre ele vreau să vă povestesc.
Căci fiind acolo, văzându-le, simţindu-le mirosul plăcut – parcă de
viaţă veşnică – m-au emoţionat şi m-au făcut să le fixez pe retina
aducerilor aminte…
Zisu m-a primit, aşteptându-mă lângă poartă, privind peste
gardul de zăbrele verzi, în direcţia de unde trebuia să vin. Zâmbetul
lui îmi era cunoscut şi nu-l uitasem chiar după atâţia ani, nevăzându-l
cam de pe vremea când terminasem liceul. Atunci el era deja însurat;
105
__________________________________________________________________
trebuie să aibă acum vreo şaptezeci şi cinci, şaptezeci şi şase de ani.
Ne-am îmbrăţişat şi am intrat în casă. Ne-am aşezat la masa din
salon, o cameră mică, joasă, plăcută, simţind cum mirosul mi-e gâdilat
de aroma plăcută a vechiului. Mi-am învârtit privirea în acest „cuib”,
parcă vrând să pătrund totul… Am zâmbit clătinând din cap, privindu-
mi cu drag gazda, fără să spun nimic.
- Numai instalaţia de încălzire este de acu' câţiva ani, în rest,
aşa cum a rămas din moşi – strămoşi, îmi zice Zisu pricepându-mi
privirile.
Nu ştiu de ce, dar parcă simt în vorbele lui măsurate,
negrăbite, în glasul lui cald, în zâmbetul lui bonom, în emoţia lui
simplă, sinceră – fericirea.
M-a luat apoi să-mi arate „partea cealaltă” a casei. Trecem,
pentru a ajunge acolo, prin curtea pavată, până la „reşedinţa de vară”
a familiei Calmis; un alt corp al clădirii – o cămăruţă, în partea cealaltă
a curţii, unde stau vara, de obicei, la masă; acolo se şi găteşte. E
locul unde se fac tot soiul de lucruri care nu trebuie făcute în „casa
mare”, ca să fie păstrată…
A venit apoi şi Rita, pe care-o ţineam de asemenea minte, de
demult. Am fost servit şi îndemnat cu insistenţă să „iau” din dulceaţa
de casă şi din vişinata de casă… Ce să vă spun? Antichităţi bune.
Într-adevăr, bune. Le-am refuzat invitaţia de a prânzi cu ei, căci eram
deja invitat la altcineva. Şi-am vorbit, în puţinul timp, din păcate, care
ne-a stat la dispoziţie, despre multe. Despre unele lucruri aflate de la
Zisu, v-am povestit deja. Multe cred că încă nu le-am auzit, dar sper –
căci vreau – să le mai aflu. Cu timpul…
Timpul, acest lucru ireversibil, aproape că a stat pe loc, în
simplitatea lui, în liniştea lui – care-i atât de rară – în acest colţ de
lume şi de viaţă al Calmisilor.
Casa, căsuţa asta a lor, acoperită cu ţiglă a cărei culoare
timpul o făcuse aproape nedefinită, maro-bej-verzui, iar pe alocuri, pe
unde fusese „renovată”, cu semne de roşu-cărămiziu; căsuţa cu
pereţii – şi pe dinafară şi pe dinăuntru – albi, albi, ca şi albul – până la
jumătate – al copacilor văruiţi din curte; căsuţa cu geamurile cu rame
106
__________________________________________________________________
verzi ca şi zăbrelele interioare; căsuţa asta cu antreul din lemn vopsit
în verde, cu uşă al cărei geam e acoperit de o perdeluţă transparentă,
uşă pe unde intri, coborând două trepte joase, în salon… Căsuţa asta
a Calmisilor are ceva din poveştile pentru copii. Şi cei care locuiesc
acolo parcă ar fi copiii care-au îmbătrânit în această căsuţă… Şi dacă
e să crezi că şi o casă poate avea sufletul ei, căsuţa lor atât de veche
e plină de suflet…
- Hai să-ţi văd curtea, grădina, i-am propus lui Zisu.
Cu vădită plăcere m-a dus, însoţit de Rita, să vedem mai cu
de-amănuntul şi partea de-afară a … „raiului” lor.
Dacă de viţa de vie aranjată şi întinsă pe proptele şi scări cu
mici acoperişuri, am vorbit, de legumele în care ceapa verde şi salata
creaţă – „marule” îşi impun dominaţia şi de florile multicolore… multe,
diverse,… nu ştiu ce să mai zic… Am să le înşirui prezenţa, nefiind
sigur că toate erau atunci când am fost acolo, în floare, şi tot fără a fi
sigur, dacă n-am omis vreuna din ele: zorele, trandafiri, petunii,
gherghine, stânjenei, zambile, albăstrele, narcise, gura leului,
busuioc… Ajunge?
În curte era, bineînţeles, şi o cişmea de unde se lua apa
pentru grădină, cu un furtun şi chiar şi o stropitoare de tablă… O
grapă, o furcă…
- Asta e grădina mea, făcu Zisu fără ascunsă mândrie.
- Frumos! Tare frumos! Te invidiez.
Într-o parte a curţii, aproape de poartă, e cuşca câinelui lor,
care e legat, latră din când în când, dar Zisu mă linişteşte:
- N-ai frică! Nu muşcă!
- Ăsta e paznicul raiului vostru?
- Da, da! răspunse Rita râzând. Şi completă: Vezi, aici trăim
noi, aici o să rămânem până la sfârşit…
- Aşa-i, confirmă Zisu însoţindu-şi vorba cu zâmbetul bonom.
107
__________________________________________________________________
… - Mai ia un pahar, mă îmbie Marcel. E din „raiul” lui Calmis
pe care l-ai văzut şi ţi-a plăcut. E un vin bun. Merge şi ca desert.
- N-am să te refuz. Cred că ai dreptate: merge şi ca desert…
108
__________________________________________________________________
Nuferi albi pentru Aric
Fără discuţie, unul din cele mai frumoase locuri ale frumoasei
noastre ţări de baştină este Delta Dunării. E greu poate să-i atribui
Deltei chiar primul loc în imaginarul concurs de frumuseţe a
binecuvântatei naturi a României, locurile fiind atât de numeroase, iar
aprecierile fiind – bineînţeles – condiţionate şi de … apartenenţa
geografică a celor care le fac… Dar în această minunată frescă vie a
florei şi faunei, Delta Dunării e o frumuseţe care poate concura cu
frumuseţile lumii, fără complexe de inferioritate… Ca „chibiţ” mă fălesc
şi eu: „m-am născut aproape de această frumuseţe”.
Aşa că mă veţi înţelege de ce, în urmă cu vreun sfert de veac,
băiatul meu Aric – care era atunci în preajma „bar-mitzvei” şi căruia-i
oferisem ocazia de-a vedea o parte din locurile unde se născuseră şi
crescuseră părinţii lui – fiind cu mine la Tulcea, „a trebuit” să vadă şi
Delta Dunării. Adică, să guste şi el un pic din imaginea fascinantă a
acestui deosebit triunghi acvatic, căruia Dumnezeu i-a dăruit existenţa
cu atâta neîntinată frumuseţe. Şi ni s-a ivit prilejul de a fi o zi – din
păcate doar o singură zi – în Deltă, cu o excursie.
Îmi amintesc cu multă plăcere de acea senină zi de iunie, nu
numai datorită vaporului arătos cu care făceam drumul pe apa lină a
Dunării, drum cunoscut şi îndrăgit de mine încă din copilărie – plăcere
pe care o împărţeam acum cu băiatul meu – dar mai ales datorită unei
întâmplări ieşite din comun, din acea excursie, întâmplare pe care-o
povesteam acum câteva zile unor amici, într-o discuţie de aducere
aminte despre ţinuturile natale…
Cred că nu e greu de înţeles acum, când istoria şi-a dat
verdictul, cum de-au putut fi ţinute, numeroase decenii, popoare într-o
atmosferă de orbire ideologică şi de nenumărate privaţiuni spirituale şi
109
__________________________________________________________________
materiale, dacă ştim, cu atâtea dovezi, că la baza guvernanţilor stătea
sistemul dictatorial-draconic de cultivare a fricii.
Chiar şi noi, cei veniţi ca turişti din lumea liberă în acele locuri
bântuite de îngrădiri paranoice, uneori simţeam că ne este frică… Nu
lipseau - fără să intru în amănunte – asemenea momente… Mă refer
la această problemă, pentru a face povestirea mea să fie mai lesne
înţeleasă… Nu e vorba de o justificare cu caracter personal; frica era
o stare de fapt aproape generală simţită cam de mai toţi vizitatorii
acelor ţări, în acele vremuri. Dar, în pofida înjositorului sentiment ce ţi
se crea, chiar de la aeroport, locurile natale continuau să fie vizitate
de către o mare parte a celor care le părăsiseră, ca o dovadă a puterii
legăturii sufleteşti care nu poate fi uşor ştearsă. Sau mai bine spus,
legătura care rămâne inalterabilă, în ciuda răului…
Şedeam pe puntea vasului plin de pasageri – eu, cu băiatul

meu Aric – bucurându-ne de soarele care ne răsfăţa cu generozitate
cu căldura lui părintească şi urmărind, în apa limpede, aurirea pe care
colosul de foc o dăruia jucăuş Dunării brăzdate de înaintarea
vaporului. Apa era limpede şi doar valurile înspumate din jurul navei –
de ai cărei stropi răcoritori ne bucuram şi noi când îi simţeam pe mâini
sau chiar pe obraji – îi tulburau calmul şi culorile de cristal verde şi
albastru. Unchiul meu ne aranjase participarea la această excursie.
Nava de pasageri avea excursionişti veniţi din Banat şi Moldova, iar
noi ne-am „ataşat” printr-o relaţie a unchiului, călători de o zi, folosind
această ocazie. Unchiul a plătit biletele şi ne-a avertizat să nu
spunem că suntem străini, căci ne-a prezentat: „Nepotul din Bucureşti
cu băieţelul lui”. I-am mulţumit pentru cadou, l-am asigurat că voi vorbi
numai româneşte, deşi nu ştiam exact cum voi rezolva conversaţia cu
sabrul 1 meu, căci „româneasca” lui… De înţeles româneşte, înţelege
bine. Am convenit cu băiatul să vorbească cu mine mai în şoaptă, ca
să nu fie „depistat”…
În veselia gălăgioasă a călătorilor, tot ce Aric îmi spunea
aproape de ureche era auzit numai de mine, aşa că problemele de
1
Aşa sunt numiţi cei născuţi în Israel (ebr.)
110
__________________________________________________________________
„precauţiune” nu erau… problematice. Şi-apoi, spre bucuria mea, într-
un fel Aric îşi „şlefuise” româneasca în cele zece zile de când eram cu
el în România, aşa că întrebările care i se puneau primeau scurt şi
corect răspunsul fără să fie … „prins”. „Aşa să răspunzi, l-am
încurajat. Scurt, fără multă vorbărie: da, nu, mulţumesc”. La capitolul
mulţumiri şi scuze băiatul meu avea probleme:
- De ce se spune aici aşa de mult „mulţumesc”, „scuzaţi”? La
noi nu-i aşa…
- Aşa e aici, i-am răspuns fără prea multe amănunte.
- „Aşa e aici?”, a repetat după mine Aric. Lama? 1 Am zâmbit
şi i-am spus încet la ureche: Kaha 2 .
- Mi-e foame! mi-a spus băiatul.
I-am dat un sandviş cu caşcaval pregătit de mătuşa mea.
- Mulţumesc!, mi-a răspuns el într-o românească perfectă.
- Când o să ajungem la Maliuc, i-am zis, o să mâncăm peşte
din Dunăre.
- Bine, a răspuns Aric muşcând din sandviş. Mulţumesc!
Am râs cu poftă ciufulindu-i părul blond care-i acoperea bogat
capul. „Puştiul e în regulă”, am gândit.
În toată această plăcută, jucăuşă atmosferă „ilegală” a
noastră, natura fiindu-ne, neştiutoare, părtaşă cu o totală dăruire, am
simţit deodată apropierea cuiva a cărui umbră făcu să dispară
mângâierea soarelui care ne desfătase până atunci. Ridicai privirea:
un bărbat cu o înfăţişare plăcută, în uniformă de marinar-gradat, cu
chipiu pe cap, ne privea zâmbind:
- Bună ziua. Eu sunt căpitanul vasului. Numele meu e Mihai.
Vă simţiţi bine?
- Foarte bine, am răspuns cu politeţe.
- Şi băieţelul dumneavoastră?
- Foarte bine, se grăbi să răspundă Aric într-o românească…
aşa şi aşa…
1
De ce? (ebr.)
2
Aşa (ebr.)
111
__________________________________________________________________
Toţi trei am zâmbit cu reţinere, probabil că fiecare din alt
motiv…
- De unde sunteţi dumneavoastră? întrebă căpitanul.
M-am grăbit să răspund înaintea lui Aric:
- Eu sunt tulcean… de origine… M-am născut la Tulcea, am
completat ca şi cum căpitanul nu pricepuse exact ce înseamnă
tulcean…
- Aşa? Tulcean get-beget? făcu acesta.
- Da, get-beget, am întărit mulţumit de cele spuse de căpitan.
- Dar acum nu locuiţi aici, nu-i aşa?
- Nu… nu…
- Vreau să spun, nu locuiţi în România.
L-am privit zâmbind oarecum maliţios.
- Nu.
- Da unde? În Germania?
- Cum aţi ajuns la concluzia asta? l-am întrebat cu oarecare
curiozitate şi cu certă incomoditate.
- Băieţelul, care e tare frumuşel, arată ca un copil german. Cu
părul blond.
- A, de asta?
- Şi eu am un băiat, cam de vârsta băiatului dumneavoastră şi
seamănă uluitor de mult cu el. Tot aşa de blond, cu ochii albaştri. E la
fosta mea soţie care locuieşte în Germania. N-a mai fost la mine cam
de peste un an… De aceea, când l-am văzut pe băiatul
dumneavoastră, am avut senzaţia că parcă-l văd pe Nelu, băiatul
meu… Pe tine cum te cheamă? Vorbeşti româneşte, nu? i se adresă
căpitanul lui Aric.
- Da.
- Cum te cheamă?
- Aric.
- Frumos nume. Aric. Eşti băiat frumos şi ai şi un nume
frumos.
- „Toda”, răspunse Aric şi privindu-mă se corectă: Mulţumesc!
- Deci nu sunteţi din Germania?
112
__________________________________________________________________
M-am hotărât să joc cu „cărţile deschise”.
- Nu, domnule căpitan, noi nu suntem arieni. Suntem evrei şi
trăim în Israel. Băiatul s-a născut în Israel. Părinţii lui s-au născut în
România şi acum am venit cu el în vizită la rude. Unchiul meu ne-a
cumpărat biletele pentru excursie…
- A, sunteţi din Israel? Am colegi de şcoală acolo, buni
prieteni. Eu sunt bârlădean. Am învăţat împreună la liceu cu mulţi
evrei… Cam toţi cred că-s în Israel. E cam încordată situaţia la
dumneavoastră, nu?
- Cam… De-aia am venit aici, să ne mai relaxăm…
Plimbându-ne pe Dunăre, de pildă…
- Foarte bine aţi făcut. Şi doamna?
- Nu, numai eu cu băiatul.
- Bine că l-aţi adus să vadă unde s-a născut tăticul. Îţi place în
România, Aric?
- Da.
- Ce-ţi place aici?
- Asta, făcu Aric arătând cu degetul spre apă.
- Apa? Dunărea?
- Da… Şi asta, şi arătă spre nişte frunze mari – lucioase,
plutitoare, pe care erau nuferi albi.
- Nuferii. A, nuferii! Aşa că sunt încântători?
- Ce? întrebă Aric.
- Sunt frumoşi, l-am făcut să înţeleagă.
- Da. Aşa… în… frumos…
- Îi vrei? întrebă căpitanul şi faţa-i radie plăcere. Vrei să ţi-i
aduc?
Am râs. Aric privi pe căpitan cu seriozitate.
- Spune, Aric, vrei să-ţi aduc nuferii din apă?
- Da… Da' nu se poate…
- Dacă vrei tu, se poate, făcu căpitanul şi se îndepărtă cu pas
grăbit. Apoi îl auzi de sus, de pe provă, comunicând prin difuzor:
„Dragi pasageri, tovarăşi, vă rog să nu vă impacientaţi, căci oprim
vasul doar pentru câteva minute. Nu s-a întâmplat nimic. Coborâm o
113
__________________________________________________________________
barcă doar pentru a culege câţiva nuferi pentru un băieţel dulce. Îi
doreşte din tot sufletul… Fiţi liniştiţi, imediat continuăm drumul. Vă
mulţumesc. Petrecere frumoasă…”
Nu-mi venea să cred celor auzite. Nu ştiam cum să reacţionez
la ceea ce se întâmplă cu noi, după atâtea suspiciuni… Şi ce va
urma? Ne va conduce căpitanul ăsta sentimental, cu nuferi cu tot la
Securitate, când vom debarca? Dar, în fond, ce-am făcut? Că doar
n-am vorbit ceva care… Şi nici Aric… Ce chestie!
L-am luat pe Aric de mână şi m-am dus cu el în partea vasului
unde se adunaseră mulţi pasageri curioşi, ca şi noi, să privească
barca de salvare care se lăsase pe apă cu un marinar în ea, care
vâsli până la colonia de nuferi plutitori. Marinarul trăgea cu vâsla
frunzele late spre barcă şi cu mâna scotea din ele florile albe cu cozile
lungi, ca nişte tuburi de cauciuc pline de apă… Şi zâmbea, marinarul,
culegând nuferii albi şi privind victorios în sus, spre lumea amuzată de
spectatori de pe vas.
- Aric, astea-s pentru tine. Tu le-ai vrut şi căpitanul a trimis
marinarul să ţi le aducă, i-am zis băiatului meu.
- Pentru mine? făcu Aric cu o fericită neîncredere.
- Pentru tine. Căpitanul e un om bun şi te îndrăgeşte.
Un pescăruş zbură deodată prin faţa noastră şi după ce-i ciupi
unui pasager o bucăţică din covrigul pe care-l ţinea în mână se înălţă
spre cer. Am râs amândoi şi imediat ne-am întors din nou privirile spre
marinarul din barcă, cu nuferii albi pentru Aric…
Spre seară, când roşeaţa cerului începu să se oglindească în

apa Dunării şi clipocitul apei se auzea într-un ritm molcom, plăcut,
liniştitor, vasul s-a întors la debarcader, în Tulcea.
Înainte de a coborî, Mihai, căpitanul vasului, se apropie de
noi, îl îmbrăţişă pe Aric care ţinea în braţe, înveliţi într-un ziar, nuferii
albi pe care-i primise de la el şi-l întrebă:
- Cum se spune în ebraică „mulţumesc”?
- „Toda”.
- „Toda”?
114
__________________________________________________________________
- Da.
- „Toda”, Aric!
- „Lama”? De ce?
- Că mi-ai dăruit o zi de fericire.
- Noi vă mulţumim, domnule căpitan, am intervenit sincer. Am
petrecut, într-adevăr, pe vasul dumneavoastră şi datorită
dumneavoastră, o zi minunată, de neuitat…
- Îmi pare bine. Sincer, mă bucură. Să mai veniţi pe la noi. Şi
tu, Aric, când ai să fii mare, să mai vii în Deltă, că e frumos aici.
- Da, a răspuns Aric strângând la piept nuferii albi. „Toda”!
Mulţumesc.
115
__________________________________________________________________
Trifoi cu patru foi
Stăteam în camera de la hotel şi citeam articolul apărut într-

un ziar bucureştean, pe care mi-l adusese un amic, unde se vorbea
despre o carte a mea, de povestiri. Semnatara articolului scria că o
şochează oarecum atmosfera pesimistă a povestirilor mele,
constatând în continuare: „… eroii sunt oameni singuratici (…) care nu
mai au pe nimeni”… Ce pot face – gândeam – dacă, din păcate există
mulţi ca ei? Iar în viaţa lor e mai greu de întâlnit „festivităţi”, căci ceea
ce domină e tristeţea… Şi-atunci? Nu trebuie să fie văzuţi, nu trebuie
să se scrie despre ei?
Aceste întrebări erau în acele clipe auzite numai de mine, în
mine, având un caracter de gândire şi nu de polemică (Deşi –
„polemica” îşi găseşte şi ea uneori loc în gândirea mea…). Cer scuze
autoarei articolului amintit, că atunci când îl autocomentam, mă
gândeam (după obiceiul meu) şi la alte lucruri… „Gânduri paralele
sau… suprapuse!” Aşa-mi vine, uneori… Nu ştiu exact de ce…
Gândeam – „paralel” – atunci, de ce n-au organizat anul
trecut, colegii mei de liceu, sărbătorirea celor 50 de ani de când am
terminat această şcoală care ne-a dat lumina începutului şi a legat şi
(câteva) prietenii pe viaţă? Colegii mei care mai trăiesc, căci din
păcate unii ne-au părăsit, puteau s-o facă, ei fiind aici, în oraş, în ţară.
Şi dacă şi-ar fi amintit de mine, aşa cum o doream, să mă fi invitat.
Sigur că aş fi venit. Cu bucurie şi cu emoţia mea cunoscută (unii o
apreciază, alţii o consideră exagerată…). Dar, nu s-a făcut. Şi dacă
nu la 50, atunci când? Probabil că niciodată. Păcat!...
116
__________________________________________________________________
Soneria telefonului din cameră îmi întrerupse gândurile
simultane. Era de la recepţie. „Vă caută cineva”. În continuare am
auzit un glas necunoscut, ceva mai târziu, se dovedi a fi cunoscut –
uitat sau schimbat. „Vreau să te văd. Dacă nu te deranjez, pot urca la
tine?” mă întrebă cu glas puţin răguşit un bărbat. „Cu cine am
onoarea?” „Eu sunt S. Mă mai ţii minte?”. „Da, sigur. Cum să nu?
Urcă! Te aştept.” Mă emoţionasem. Era un coleg de liceu. Nu-l mai
văzusem de la terminarea şcolii. Auzisem câte ceva despre el de la
colegii cu care mă văzusem în decursul anilor, dar în cele două zile
de când sunt aici, să-mi fie cu iertare, nici nu întrebasem de el.
S-a bătut în uşă. M-am dus şi am deschis. În faţa mea era un
bărbat îmbătrânit parcă înainte de vreme, cu părul rărit, faţa arsă de
soare, nebărbierit, mai scund decât îl ţineam minte şi pe care l-am
recunoscut – era S. I-am spus numele, parcă descoperindu-l şi asta l-
a bucurat. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat pe obraji. Am simţit de la
el un miros puternic de sudoare, tutun şi alcool, dar asta nu m-a
împiedicat să gust sincer căldura regăsirii.
- M-ai recunoscut? – m-a întrebat el zâmbind.
- Fireşte. Cu toate că nu ne-am văzut…
- 51, 52 de ani.
- Cam aşa.
- Şi eu te-am recunoscut pe tine.
- Ei, tu ai ştiut doar la cine vii.
- Nu, serios. Cred că te-aş fi recunoscut şi pe stradă, zău.
Ne-am aşezat, eu pe marginea patului, el pe un scaun şi ne-
am privit, zâmbind şi clătinând amândoi din cap, ca un fel de „asta
este!”, acceptând tacit faptele vremii…
- Nu vreau să te deranjez prea multă vreme…
- Fii serios, i-am zis. Nu ne-am deranjat reciproc atâtea zeci
de ani şi tocmai acum te grăbeşti?
- Nu, serios. Ştiu că diseară ai lansarea cărţii şi poate trebuie
să te pregăteşti. Ştiu eu?... Am să vin şi eu diseară.
- Mă bucură.
- Aşa că…
117
__________________________________________________________________
- Lasă copilăriile, mă G. – i-am zis aşa cum îi spuneam la
şcoală. Vreau să stăm puţin de vorbă. Acum, că suntem numai noi
doi, că diseară or să mai fie şi alţii…
- Da, mai vin colegi de-ai noştri… Şi alţii…
- Păi, vezi?
- Ce să-ţi povestesc eu ţie? Cred că tu ai mai multe să-mi
spui. Tu ai umblat, aşa am auzit, prin lume…
- Şi eu am auzit că tu ai călătorit mai mult. Cred c-ai fost în
depărtări mai mult ca mine. Ai cutreierat mări şi oceane.
- A, ţi s-a povestit?
- Da, că de la tine n-am avut când şi cum s-o aflu.
- „Am cutreierat!” Am fost închis aşa, ca un ocnaş în sala aia
de maşini a cargobotului ăla de prins peşte oceanic, luni şi ani,
oprindu-ne din când în când prin vreun port unde coboram ca scoşi
din carantină şi ne petreceam acolo mai mult timpul prin spelunci sau
hoteluri mizerabile, cu curve şi mai mizerabile… N-am văzut lumea,
băiatule, am văzut cloaca lumii…
- Şi de ce-ai făcut-o?
- Ca să fug de-acasă. N-am avut o căsătorie reuşită.
- Am auzit că te-ai căsătorit cu o doctoriţă.
- Da, dar „tratamentul” ei nu-mi era pe plac. Nu ne-am potrivit.
- Şi de ce nu v-aţi despărţit?
- Era şi un copil. Un băiat. Azi e de-acum tată. Şi-apoi… Ea
s-a îmbolnăvit. De fapt, nu mult timp după asta, n-am mai navigat. Am
rămas acasă, cu ei. Până a murit ea. A avut cancer. Era încă tânără.
- Îmi pare rău.
- Băiatul a crescut la părinţii mei. Îi mai ţii minte?
- Cum să nu?! Am fost doar de-atâtea ori la voi. Ce chefuri
făceam noi la voi acasă!
- Da, că aveam vinuri bune. Tata era director la M.A.T.
- Şi sarmalele pe care le făcea mama ta?
- Mai ţii minte după atâţia ani?
- Parcă-i am în faţa ochilor pe părinţii tăi. Şi casa voastră?
118
__________________________________________________________________
- Totul s-a dus. Mama a murit. Tata s-a recăsătorit. După
câţiva ani s-a dus şi el. Casa am pierdut-o la un proces.
- Cum asta? Doar erai singurul lor copil.
- Da, dar s-au încurcat treburile cu a doua nevastă a lui tata.
O poveste întreagă…
- Şi tu, după ce ţi-a murit nevasta ce-ai făcut?
- M-am recăsătorit. Am mai făcut doi copii şi după câţiva ani
am rămas iar singur. M-a părăsit femeia, că şi-a găsit un altul.
- Iar navigai?
- Da. Şi-a luat şi copiii cu ea. Pe băiatul din prima căsătorie
l-am băgat la o şcoală militară. Eu… cu munca mea… Veneam din
când în când, rar, da' veneam pe-acasă. „Acasă!” Aveam şi eu o
locuinţă mică, într-un bloc, pe care o ţineam sub cheie. Acolo locuiesc
şi acum. Am avut o casă mai bună, mai mare, da' mi-au luat-o când
m-a părăsit nevasta. Pe copii, când îi vedeam, când nu. Mai mult nu-i
vedeam, decât… Că mama lor le spunea – „Ce fel de tată e tatăl ăsta
al vostru, care e tot timpul plecat şi nici nu se interesează de voi?”…
Le trimiteam regulat bani, crede-mă. Acu-s mari, căsătoriţi. Nici nu
ştiu pe unde-or fi, c-au plecat din oraş. Nici mama lor nu mai e aici…
Băiatul cel mare s-a însurat. Crezi că m-a chemat la nunta lui? Nu. Şi
lui îi trimiteam bani. Nu mă iubeşte. Cred că nu m-a iubit niciodată…
Nici nu corespondăm… Aşa am continuat să fiu auto-exilat pe
oceane, în „lumea mare”, până am ieşit la pensie. Aşa cum mă vezi –
bătrân şi singur… Asta este! Fiecare om cu soarta lui. Eu mai am
însă… ştii, singurul lucru pe care-l mai am, este câmpul. Câmpiile,
când sunt înverzite, cu flori…
- Câmpiile?!
- Da. Le-am dorit toată viaţa, căci nu le vedeam de acolo, din
burta vasului unde-am fost închis ani… De altfel, eu din copilărie eram
înnebunit după iarba verde, după florile de câmp… Aerul curat, cerul
senin şi tu te trânteşti pe ea, te afunzi în ea, respiri aroma ei…
Primăvara şi vara… chiar şi toamna, mi-e bine. Că am câmpul, unde
mă duc şi stau ore… Ore… În afara oraşului. La iarbă… Linişte… Nu
auzi decât bâzâitul gângăniilor şi ciripitul păsărelelor… Şi glasul lor
119
__________________________________________________________________
mi-e plăcut, că nu-l înţeleg… Aşa că n-am cum să ştiu dacă şi ele nu
mă vorbesc de rău. Da' nu cred, că ele nu mă cunosc. Cu toate că în
viaţă chiar şi unii care nu te cunosc, tot te pot bârfi, dacă vor s-o
facă… Am cam luat-o razna, nu?
- Nu. Deloc.
- … Iarna mi-e greu, că stau mai mult în casă. Hibernez. Ca
un urs. Singur cuc…
S-a uitat la mine. A zâmbit trist, clătinând din cap.
- De tine – mi-a zis – am auzit şi eu multe. Da' nu rele… Dac-
ai să vrei să-mi povesteşti, mai vin pe la tine. Când pleci?
- Peste două zile.
- Ei, atunci poate altă dată, că tu eşti ocupat şi nu vreau să te
deranjez.
- Nu mă deranjezi.
- Hai că plec. Vin diseară să te văd şi să te aud. La revedere!
- Unde te grăbeşti aşa?
Zâmbi şi-mi spuse:
- Unde? La câmp… Şi plecă.
Seara l-am văzut printre cei veniţi la Casa Cărţii. S-a apropiat
de mine, zâmbind. Era bărbierit şi îmbrăcat într-un costum gri.
- Cum a fost pe câmp? l-am întrebat.
- Bine. Ca întotdeauna, bine.
După festivitate, S., aşteptând să fie printre ultimii cu care
dădeam mâna şi schimbam câteva cuvinte, s-a apropiat de mine şi
m-a luat deoparte.
- A fost o seară reuşită. Te felicit! – mi-a zis şi mi-a dat o
cutiuţă învelită într-o hârtie înflorată:
- Ia asta de la mine!
- Ce-i asta?
- Şşş! Pune-o în buzunar, să nu vadă nimeni. Şi deschide-o
numai când ajungi acasă. E ceva care am cules azi de pe câmp.
Pentru tine. Se zice că… Ai să vezi.
Am luat darul „misterios” şi l-am pus în buzunar.
- Mulţumesc!
120
__________________________________________________________________
- Să-l păstrezi! Şi să nu uiţi că e de la mine… Noi probabil că
nu ne mai vedem până pleci, aşa că… La revedere şi drum bun!
Ne-am îmbrăţişat.
N-am avut răbdare să nu deschid cutiuţa, aşa că, ajungând la
hotel, am făcut-o. Şi-am găsit în ea două frunze de trifoi cu patru foi…
… Le păstrez într-o carte. Mi s-a spus – o ştiam de altfel de
mult – că trifoiul cu patru foi aduce noroc.
121
__________________________________________________________________
Buium
Cu cât vârsta ne apropie de ele – de cimitire, vreau să zic – şi

tot din acelaşi motiv, până a ne stabili acolo domiciliul pentru
totdeauna, vizitele noastre în ele devin mai dese, la modul inerent,
despărţindu-ne într-un ritm tot mai susţinut de rude, prieteni şi
cunoscuţi, gândul morţii, chiar dacă nu ne înfricoşează, totuşi ne
preocupă.
Sincer, nu simt un sentiment de tristeţe sau teamă, căci
moartea, aşa cum se obişnuieşte a se spune, e o parte a vieţii. Şi
orice mi s-a întâmplat sau mi se va întâmpla în viaţă, dincolo de
puterile sau voinţa mea de a le decide desfăşurarea, le-am primit şi le
voi primi ca un lucru de la sine înţeles, biologia şi soarta având în
conceptul meu „tabuul” lor absolut.
De aceea, nici povestirea mea nu are menirea de a mâhni
cititorul (dacă o doreşte, e dreptul său), ci doar aşa… eventual, să ne
activeze un pic gândurile într-o anumită direcţie… Dar mai ales, să fac
cunoscut prin scrisul meu, încă un om a cărui singurătate mă face să
mă apropii de el. Nu cu compasiune, ci cu multă înţelegere. Cu
căldură, poate chiar cu iubire. Căci iubesc dintotdeauna astfel de
oameni, simţind că scriind despre ei, parcă le aduc într-un fel o
alinare. Virtuală doar? Fie. E totuşi o dovadă că nu sunt uitaţi cu totul.
Că în izolarea lor sunt văzuţi, cel puţin, de unii…
De Buium auzisem încă din orăşelul nostru, dar nu-l
cunoscusem, aşa că nu aveam cum să-l recunosc, acum, când l-am
văzut, la bătrâneţe. Mă refer la bătrâneţea lui şi a mea, a lui fiind cu
mulţi ani mai adâncă. Numai datorită informaţiilor primite de la
122
__________________________________________________________________
concetăţenii care-l cunoşteau, când l-am întâlnit şi m-am apropiat de
el, am ştiut – la modul foarte general – despre cine este vorba.
Şi faptele au făcut ca această identificare să nu se petreacă
în împrejurări obişnuite, ci la cimitir, după câteva înmormântări sau
comemorări. La acelaşi cimitir. Am spus „împrejurări obişnuite”,
referindu-mă la întâlniri cu ocazii mai senine ale vieţii cotidiene decât
cele de la cimitir, dar… Nu vreau să mă repet. Acolo, în decursul
ultimilor doi, trei ani, în cimitirul din oraşul vecin celui în care locuiesc,
printre tot felul de cerşetori, vânzători de „binecuvântări” şi alţii, mai
toţi cu bărbi albe, negre, pestriţe, şedea pe un colţ de bancă de piatră,
un bătrânel. Nu avea nicio cutiuţă, nicio puşculiţă în mână şi niciun
cartonaş pe care să fie scrise scopurile eventualei pomeni, căci, am
aflat-o mai târziu, nu o cerea. Dimpotrivă – o refuza.
O dată, după o înmormântare, împărţind nişte mărunţiş printre
solicitanţi, văzându-l pe bătrânelul acesta departe de ei, am vrut să
mă apropii de el, să-i dau şi lui ceva, dar un cunoscut m-a oprit:
- Lasă. Lui nu-i da, că n-o să ia. El stă acolo aşa… Ştii, e din
oraşul nostru. Aşa mi s-a spus.
- Din oraşul nostru? Cum îl cheamă?
- Nu ştiu.
- Şi de ce stă aici?
- Nu ştiu.
Cu prima ocazie care s-a ivit, din păcate nu după mult timp,
m-am apropiat de bătrânelul despre care aflasem că ar fi din oraşul
nostru. Şedea pe acelaşi colţ de bancă, parcă având grijă să nu
ocupe prea mult loc, aproape nemişcat, privind cu ochii pe jumătate
stinşi spre depărtări nedefinite. Şi-a ridicat încet privirea spre mine.
- Şalom, i-am zis.
- Şalom.
- Vorbiţi româneşte?
- Vorbesc şi româneşte.
M-am prezentat şi l-am întrebat dacă e originar din oraşul
nostru.
123
__________________________________________________________________
- Da, mi-a răspuns scurt. Numele meu e Buium. Ţi-am
cunoscut familia. Cu unul din ei am fost în Ken 1 , îl chema Marcu.
- Era fratele meu.
- Aşa? Unde e?
- A murit.
- Dumnezeu să-l ierte. Toţi murim.
- Aşa este. Şi mata…
- Şi eu trebuia să fiu mort, da' mai trăiesc de fapt, într-un fel…
Sunt între viaţă şi moarte.
- Eşti bolnav?
- Aşa spun doctorii. După ei, trebuia de-acum să fiu dincolo
de vreo trei ani. Da' mai sunt aici, vezi doar… Doctorii sunt şi ei
oameni, şi de aia greşesc. Au greşit-o şi cu mine şi de aia nu-i mai
întreb nimic. Când o să fie, o să fie. Numai Cel de Sus ştie. Eu aştept.
Am timp. Veşnic n-o să trăiesc. Şi nici de surprins n-o să mă
surprindă, că sunt pregătit. În felul meu…
- Adică?
- Ce „adică”? De-abia ne-am cunoscut şi vrei de-acum să afli
de la mine toate secretele vieţii mele, aşa… dintr-un foc?
- Nu, scuză-mă!
- N-am ce să te scuz, că nu mi-ai făcut niciun rău. Alţii mi-au
făcut şi nu s-au scuzat… De altfel, omul e curios să afle, şi nu e în
asta niciun păcat. Şi, dacă mă gândesc mai bine, cred că nu e rău să
mai schimb o vorbă cu mata că, crede-mă, n-am mai discutat cu
cineva, ştiu eu… dacă nu de ani, da' de peste un an, sigur…
- Cum?
- Cum, ne-cum, asta e! Nu te mint, fii sigur. Şi nici nebun nu
sunt. Mintea mi-e întreagă şi asta mă ţine. E lovită, cred că are multe
vânătăi şi cicatrice, dar e întreagă, crede-mă. În viaţa mea întunecată
mintea m-a slujit ca o candelă. Nu sunt învăţat şi nici un iber-huhem 2 ,
dar mintea m-a ţinut să rămân pe picioarele mele toată viaţa. Am
gândit şi am ştiut să mă sprijin de gândurile bune cât am putut. Viaţa
1
Sediu de organizaţie sionistă (ebr.)
2
Super-deştept (idiş)
124
__________________________________________________________________
mi-a fost aşa de grea, loviturile sorţii au fost atât de cumplite, că, dacă
nu aveam în cap o rază de lumină, apuneam şi eu de mult… Cu toate
că… Dumnezeu să mă ierte, acu' fac doar umbră pământului… Dar…
Până nu mi-o spune El că trebuie să mă duc, n-am încotro…
- Crezi în Dumnezeu?
- Da' în cine să cred? În oameni? Ha! Dacă aş putea să râd,
aş râde.
Şi-a scos din buzunarul hainei o batistă mototolită şi şi-a
suflat nasul.
- Unde locuiţi?
- „Locuiţi”! Locuiesc – că sunt singur. În Rişon. Şi aici.
L-am privit întrebător. Şi el s-a uitat la mine şi a clătinat capul.
- Bine că nu mă mai întrebi nimic. Am vorbit, oricum prea
mult. Credeam că n-am să mai pot vorbi cu cineva.
L-am întrebat dacă vrea să-l duc acasă cu maşina.
- De ce să te oboseşti?
- Nu mă obosesc, că maşina ne duce. Speram să văd un
zâmbet pe faţa lui, dar nu reuşeam.
- Da, maşina ne duce! repetă el. Întotdeauna „maşina ne
duce”. Hai, să nu-ţi resping amabilitatea, că-mi pari un om de
treabă… Cu toate că eu şed aici cam până la apusul soarelui… Da'
nimeni nu mă „pontează”…
Am ajuns repede cu maşina, după indicaţiile lui, în faţa
blocului unde locuia. Era într-un şikun 1 vechi, cu case cu două etaje,
tipice anilor '50.
- Aici mi-e reşedinţa. Şi acolo… zise Buium.
- Acolo, adică…
- La cimitir, ai înţeles bine.
- O spui pentru a doua oară, dacă nu mă înşel…
- Nu te înşeli. Aşa e.
- De ce?
- Că aşa am hotărât eu. Căci eu locuiesc deocamdată aici, şi
acolo… Iar acolo, cred că nu mai e mult, va fi locuinţa mea
1
Cartier (ebr.)
125
__________________________________________________________________
permanentă… Aşa că am hotărât să mă obişnuiesc din timp cu locul
ăsta, ca să mă simt bine când o fi să trec acolo, fără să mai trebuie să
sufăr de clitare 1 . Că am suferit destul când am venit în ţară.
- Ei, dar atunci n-ai trecut în altă lume, încerc din nou să-l fac
să zâmbească.
- Crezi? îmi răspunde el serios. Tot a fost o trecere dintr-o
lume în alta. Şi fără pregătire…
Mă surprinde felul lui de gândire şi cum vorbeşte.
- Mi-ai spus, zic, că nu eşti învăţat.
- Nu-s, răspunde Buium scurt.
- Dar felul cum gândeşti…
- … Şi cum vorbesc… Ştiu. Mi s-a mai spus. Am citit mult. Şi
mai citesc. Din copilărie mi-a plăcut să mănânc cărţile. Da' părinţii
n-au putut să mă ţină la şcoală, mai ales că trebuia să-i ajut. Tata era
bolnav. Am învăţat tâmplăria. Mi-a plăcut meseria asta. Mi-a plăcut să
simt cum tăria lemnului se lasă biruită de îndemânarea degetelor… Ar
trebui să mă scuz că nu te invit la mine, da' aici în maşină, cu aer
condiţionat, cred că e mai bine.
- Fireşte.
- Dacă nu te grăbeşti. Şi dacă nu te plictisesc cu manses 2 ale
mele, că eu m-am repezit la poveşti ca un flămând.
- E bine. Vorbeşte, că eu te ascult. Vorbeşte cât doreşti.
Buium mă privi. Citii în ochii lui o bunătate pe care încă nu o
observasem.
- Pari a fi un băiat de treabă, zise. Şi fratele matale era un
băiat bun.
- Da.
- Ce să-ţi spun, dragul meu? Am trăit bine cu nevastă-mea,
Dumnezeu s-o ierte, fără să avem milioane. Nu ne-a lipsit nimic. Eram
singuri, că nici ea şi nici eu n-aveam aici familie. Toţi s-au dus…
Dumnezeu însă ne-a dăruit un băiat frumos, bun şi care a vrut să
1
Acomodare (ebr.)
2
Poveşti (idiş)
126
__________________________________________________________________
înveţe şi l-am ajutat s-o facă. Dumnezeu ni l-a dăruit şi tot el ni l-a luat
înainte de vreme…
- Cum?
- În Liban. A căzut pe front. Şi a mea a căzut în casă şi nu s-a
mai ridicat… A căzut că s-a topit. Durerea topeşte. Şi uite aşa am
rămas singur. Şi eu am început să mă topesc, dar probabil că mintea
mea, aşa cum ţi-am spus-o, mă ţine. Poate că şi inima, că, asta au
spus-o şi doctorii, e tare. Cu toate că eu uneori o simt că e – să mă
scuzi – de rahat. Ce să fac? Am mers mai departe, cu toate că nu o
dată m-am întrebat: „Pentru ce şi pentru cine?” N-am primit răspuns şi
mi-am răspuns singur: „Trebuie!” De ce trebuie, nu ştiu. Poate ca să
nu-l supărăm pe Cel de Sus. Poate.
- Câţi ani ai?
- Câţi ani am? Are vreo importanţă? Ei, te-am întrebat o
prostie. Mă apropii de 80. Ajunge, nu?
- Eu ştiu?
- Ai dreptate. Nimeni nu ştie…
- De ce te văd totdeauna, de câte ori vin la cimitir, stând
acolo, aşa, tăcut, pe un colţ de bancă?
- Parcă aşteptând ceva, nu-i aşa?
- Parcă.
- Ehe, domnul meu, şi aici e Buium cu povestea lui. De fapt, e
aceeaşi poveste… În continuare… În urmă cu trei ani, m-am
îmbolnăvit rău. Nu mai ieşeam din casă şi m-au dus vecinii cu
ambulanţa la spital. Doctorii nu mi-au spus-o şi nici familiei, că nu
aveam, dar am înţeles că am cancer. Şi după tratamente, unul singur,
un doctor bătrân, cam de vârsta mea, cred, mi-a spus într-o zi, cu
glasul blând: „Buium, fiindcă eşti singur, trebuie să ţi-o spun:
pregăteşte-te! Mai ai de trăit maximum un an. Să nu te prindă sfârşitul
nepregătit, îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun” şi aşa mai departe…
Ce avea să-i pară rău? Era un om de treabă. Şi asta e ceva. Mie, ţi-o
jur, nu-mi părea rău. Să mă pregătesc?... m-am întrebat. Ce am să
mă pregătesc şi pe cine o să-l doară în fund că eu mă duc? E firesc.
Un om singur, bătrân, bolnav… N-a fost firesc că băiatul nostru, la 21
127
__________________________________________________________________
de ani, s-a dus, aşa… Da' eu? Nimeni nu va plânge de pierderea
asta. „Nimeni!” Cine?
S-a aşternut o tăcere apăsătoare în maşină. Sunetul aerului
condiţionat parcă era singurul menit să te menţină în starea de a-ţi da
seama de realitatea înconjurătoare.
- Am citit în tinereţe, rupse Buium tăcerea cu glasul monoton,
o poveste, cred că adevărată, despre un băiat de liceu care s-a
spânzurat din dragoste, erau odată şi întâmplări din astea, şi care a
lăsat o scrisoare. Mă rog, tot ce era scris acolo în scrisoarea aia de
adio, n-am reţinut, dar un singur lucru mi-a rămas în memorie toată
viaţa. Băiatul ăla nenorocit care luase aşa o hotărâre groaznică, scria
că se teme de un singur lucru, de prima noapte când va fi în mormânt,
singur, în pământ, printre atâtea morminte de necunoscuţi. Gândul
ăsta mi-a intrat în minte şi, fără să-mi fie teamă de moarte, ţi-o jur,
această primă noapte în groapă, m-a făcut şi pe mine să mă
înspăimânt. Şi-atunci când doctorul ăla bun mi-a spus că mai am de
trăit vreun an, am hotărât, după un timp, să mă duc acolo, la cimitir,
unde am locul meu rezervat, lângă mormântul soţiei şi să încep să mă
obişnuiesc cu viitoarea mea locuinţă veşnică şi să mă obişnuiesc cu
vecinii. Unii din ei îmi erau cunoscuţi, iar pe alţii i-am cunoscut de la
înmormântările lor, căci eu sunt la cimitir zilnic, din ziua de când am
început să stau acolo, pe banca de piatră, unde m-ai găsit.
- Zilnic?
- Zilnic. De aproape trei ani. Ce să fac, dacă doctorul a greşit?
- Şi…
- Şi am să continui să mă duc acolo zilnic. E a doua mea
locuinţă, care va deveni singura. Aici, în casa în care stăm n-am cu
cine schimba o vorbă. Şi acolo la fel. Acolo e însă aer curat… Am
început să mă obişnuiesc. Aici mai nimeni nu vorbeşte cu mine, dar în
jurul meu e gălăgie tot timpul… Acolo, dacă nimeni nu vorbeşte cu
mine, e cel puţin linişte… O, ce linişte divină!... Parcă uneori aud
glasuri, dar ştiu că asta e numai imaginaţie… Şi mă gândesc… Mă
gândesc mult şi la toate. În linişte şi cu aceeaşi concluzie: Ce
importanţă mai are?!... Aşa că sunt de-acum pregătit. Teamă de
128
__________________________________________________________________
prima noapte nu-mi mai este, că sunt deja acolo. Şi nici de
necunoscuţi, căci îi cunosc aproape pe toţi… Hai, că te-am reţinut
destul cu manses ale mele. Să fii sănătos!...
Buium coborî din maşină. L-am rugat să-mi dea numărul lui
de telefon.
- N-am, mi-a răspuns şi a dispărut în umbra intrării blocului
său.
129
__________________________________________________________________
Casa cu fantome
Stăteam întins, cu ochii deschişi, pe patul dublu, reflectând la

cele discutate cu prietenul meu. Nu ne văzuserăm de peste 50 de ani
şi ne legau atâtea amintiri din anii copilăriei şi ai adolescenţei, încât în
cele câteva ore de când am venit la ei în casă, cu soţia mea, în ciuda
lungii călătorii, simţeam că noianul aducerilor-aminte, al întâmplărilor
vremii de mult trecute, nu-şi începuse încă bine firul relatărilor,
darămite să le fi terminat. Iar nevasta lui, pe care o ştiam tot de pe
vremea bobociei noastre, că într-un târg ca al nostru, atunci, mai toţi
se cunoşteau, nevasta lui Nelu, prietenul meu care tot povestea şi
povestea, îi spunea mereu: „Măi, da' mult mai vorbeşti!”… „Lasă-l să
vorbească, o îmbunam zâmbindu-i, că doar de atâtea zeci de ani nu
l-am auzit şi are omul atâtea să-mi povestească…”
Îmi place să ascult poveştile oamenilor. Îmi place să le
povestesc şi eu. Şi mai ales atunci când ni se întâlnesc întâmplările
vremurilor de altădată, parcă simţi bucuria legăturii, a amintirilor, cu
parfumul lucrurilor care reapar în memorie, ca şi când s-ar fi petrecut,
uite, ieri-alaltăieri şi nu în urmă cu o droaie de ani, când nevinovăţia
ne domina încă viaţa, iar visurile păreau a ne aştepta după colţul
casei unde locuiam cu părinţii şi cu bunicii…
Nelu, cum îl numeau prietenii, Ion, pe numele de înregistrare,
era un băiat frumuşel, mucalit, cu ochii mici şi plini de viaţă. N-am fost
colegi de şcoală, dar am copilărit pe aceeaşi stradă, ne-am jucat
împreună şi cu fratele lui mai mic, care azi e doctor, iar în anii şcolii
medii, în vacanţele de vară, lucram împreună şi petreceam împreună.
Nevasta lui era o fată pe care o ştiam, după cum am spus-o, din
copilărie şi pe care n-o uitasem, fireşte, fiind una din fetele frumoase
130
__________________________________________________________________
din orăşel. Mai era şi acum încă, şi după aprecierea soţiei mele, o
femeie frumoasă. Am aflat, după ce părăsisem oraşul natal, că Nelu
se căsătorise cu ea. A fost şi se pare că mai este încă o dragoste
mare între cei doi, care-s acum gazdele noastre. Ospitaliere din tot
sufletul. Am rămas la ei datorită insistenţelor lor, după vreo opt-nouă
ore de mâncare şi povestiri – cred că în cam aceeaşi măsură – lăsând
camera de la hotel goală.
- Ei, asta-i bună!, ne fixă pe loc Nelu. Unde o să vă mai duceţi
la ora asta? Păi v-am pregătit o cameră mai bună decât cea de la
hotel. Şi-apoi, mâine dimineaţă trebuie să continuăm… Mai avem
atâtea să ne povestim. Eu încă nu te-am întrebat nimic (se referă la
mine), aproape.
- Păi, dacă vorbeşti aşa de mult, intervine iar nevasta lui. Mai
lasă şi pe alţii să spună o vorbă.
- Ei, nu-i nimic, că nici lui bărbatu-meu, nu-i displace vorba, îşi
ajută binevoitoare nevastă-mea noua cunoştinţă, între ele fiind o
apropiere de parcă s-ar fi cunoscut de când îi cunosc şi eu.
Şi mai c-o vorbă, mai c-un păhărel şi încă o plăcintuţă cu
brânză dobrogeană, cu o glumă, cu zâmbete, râsete şi voie bună, iată
că înţelegerea este unanimă: rămânem să dormim la ei.
- Trebuie sunat la hotel, să nu creadă că am fost răpiţi cumva.
- Păi aţi fost, zice Nelu, mulţumit de reuşită.
Îi dau, căci vrea să fie amabil şi cu asta, numărul telefonului
de la hotel şi, după ce-i anunţă, îmi spune însoţit de zâmbetul lui
aproape nelipsit:
- E în regulă! Ce le pasă lor, că doar aţi plătit.
- Rămânem, conchide a mea, zâmbind şi ea, dovadă că se
simte bine aici, la prietenii mei.
… A adormit deja, lângă mine, obosită, fireşte. Îi aud
respiraţia adâncă şi continui să mă gândesc la o parte din cele
povestite de Nelu… Multe lucruri cunoscute… Plăcerea aceasta a
readucerii aminte, cu picanterii, cu nostimade… Multe lucruri noi, „în
premieră”… După mai mult de jumătate de secol… Şi noi suntem de-
acum… istorie… Zâmbesc. Închid ochii. Adorm.
131
__________________________________________________________________
Simt în somn că mi-e sete. Mă trezesc. Ah, vinul ăsta îl bei şi
te însetează. Şi nu numai vinul! Şi scrumbiile şi salamurile şi
murăturile… Şi ce nu? Că-s bune şi se lasă mâncate în pofida
sfaturilor doctorilor…
Da' unde să mă duc acum, după miezul nopţii, într-o casă
străină, să caut apă?... Parcă văzusem, în bucătărie… Şi adorm din
nou. Dar setea nu-mi dă pace. Cobor din pat şi, îmbrăcat în pijamaua
lui Nelu, care, fiind mare pe mine, mă face să mă simt pierdut în ea, şi
o pornesc în neştire pe un coridor la capătul căruia îmi aduc aminte
că văzusem bucătăria… Merg cu atenţie, să nu fac gălăgie, având
senzaţia că parcă nu ating podeaua cu picioarele. În loc să ajung la
bucătărie, mă trezesc pe o verandă ai cărei pereţi cu ferestrele
vaporoase luminate de lună arată, mă avertizează parcă: „până aici!”
Păi da, suntem la etajul patru. Mă apropii totuşi de geamuri, vrând să
mă uit puţin afară, fiind atent ca în întunericul din interiorul verandei
să nu dărâm vreun ghiveci din cele multe care ornamentează
încăperea. Privesc pe geam şi… Doamne! Rămân înţepenit! Vreau
s-o iau la fugă, dar simt că picioarele, în loc să-mi slujească intenţia,
mă ţin pe loc. Şi parcă aud un glas, dureros de insistent, care mă
imploră: „Nu, te rog! Nu. Nu pleca! Vreau să-ţi vorbesc. Am uitat de-
acum de câtă vreme n-am mai vorbit cu cineva”… De partea cealaltă
a geamului, afară, în noapte, văd capul unei femei bătrâne, cu părul
alb-roşcat, imens, dar nu zburlit, ci înfoiat parcă, umflat aşa cum îşi
umflă unele păsări penele, nedistingându-i nici ochii, nici gura, nici
nasul… O faţă… nedefinită… E capul care mi-a vorbit, probabil… Da,
sigur, căci uite, repetă: „Nu pleca, te rog!” Nu vreau să-i răspund, dar
simt că mi-a pierit glasul. O privesc cu curiozitatea nebuniei,
aşteptând îngrozit şi fără raţiune să văd ce va urma. Nici nu realizez –
căci gândirea îmi este aproape paralizată – dacă sunt treaz sau…
Vreau să-mi simt pleoapele, să le simt clipirea, dar am impresia că nu
le mai simt existenţa… Văd, ăsta-i lucrul principal, deşi vederea îmi
dezvăluie un lucru înfricoşător, negândit, de prisos a spune –
nedorit… Căci, iată, arătarea de dincolo de geam e acum aici, lângă
mine şi continuă să mă roage: „Nu pleca, te rog! Vreau să-ţi
132
__________________________________________________________________
vorbesc”… Nu plec, Dumnezeule! I-aş confirma acest lucru şi cu
vorbe, dar glasul mi-a dispărut. Ca şi mişcarea. Ea nu vede? Stau pe
loc, nemişcat, împietrit… Nu plec.
- Eşti doar la mine în casă, continuă femeia care – acum
percep – are şi corp, sau mai bine spus, de sub bărbia presupusă a
capului ei nedefinit decât de coama de păr parcă volatilizat, porneşte
ca un nor lung până la podea, ceva cu înfăţişare de rochie sau halat
de culoare bordeaux-pal, cu reflexe fumigene…
Aşa cum nu pot vorbi, glăsuiesc în gând: „Cum… casa
dumitale?”… Şi tot gândul îmi ajută să-mi amintesc că Nelu, în
discuţiile purtate la masă, şi-a amintit de o povestire de-a mea pe care
a citit-o în urmă cu câţiva ani în prima mea carte. Aminteam acolo
despre o domnişoară bătrână, care a trăit într-o ruină a unei case ce
aparţinuse familiei ei bogate, dispărute…
- Da, da. Exact, eu sunt, aud glasul femeii-fantomă în preajma
căreia mă aflu. Ţi-a spus doar prietenul dumitale că în locul casei
mele, care a fost de mult demolată, s-a construit blocul acesta în care
vă aflaţi acum. Cam acolo unde doarme soţia dumitale, dormeam
eu… La parter, căci nu erau pe atunci etaje…
Mă gândesc să n-o trezească.
- Nu, nu, să nu fii îngrijorat. N-o trezesc.
„Această iluzie optică, gândesc, ar putea…”
- Nu fi îngrijorat, te rog. În primul rând, nu sunt o iluzie optică,
te asigur. Exist. Sunt o realitate, tu având puterea percepţiei ei, căci
eu am vrut acest lucru.
„Noroacele mele!”, gândesc eu în idiş.
- Da, pentru că de 50 de ani de când trupul meu a fost
înhumat, săvârşindu-şi suferinţele pământeşti, sufletul meu a trebuit
să le continue, având multiplicarea lor cu cele de… „Dincolo”. Căci,
nefiind primită nici în rai şi nici în iad, sunt pribeagă între cele două
lumi… Vreau să vorbesc cu tine, ca să fie cineva, totuşi, care să afle,
să ştie cine sunt… Cine am fost. „Dincolo” toţi m-au întrebat:
„Cine eşti? Cine ştie ceva despre tine? Nimeni dintre cei
întrebaţi aici n-a auzit de tine?”
133
__________________________________________________________________
„Nu se poate, am protestat. Chiar n-am avut prieteni, n-am
avut mulţi cunoscuţi… Dar părinţii mei…”
„Părinţii sunt părtaşi. Ei nu sunt chemaţi să dea mărturie.”
„Atunci Bonna…”
„Bonna şi mai cum?”
„Nu ştiu… Nu mai reţin de mult nume.”
„N-ai avut nici măcar un nume pe care oamenii să-l ştie?”
„Am avut, dar…”
„N-ai avut nici măcar o înfăţişare pe care oamenii s-o
cunoască, să şi-o amintească?”
„Am avut. În fiecare noapte, târziu, ieşeam pe stradă, mă
plimbam…”
„Pe străzile pustii, fără ca nimeni să te vadă…”
„Pe străzile pustii…”
„Nu te putem primi, nu te putem primi…”
„Doamne, gândesc, eu trebuie să fiu martorul care să le
spună Sus că o cunosc? Când trebuie să mă prezint la această
confruntare? Când? În curând?”
- Nu, mă linişteşte spiritul rătăcitor al femeii din faţa mea. Nu
te caut ca martor pentru cei de Sus. Vreau ca aici, pe pământ, unde
viaţa mea n-a fost mai bună ca moartea, să se ştie că am existat şi să
se afle prin tine, cine am fost.
În acest dialog telepatic, am simţit cu raţiunea în funcţiune

încă, într-un cap paralizat, că e mai bine să-i ofer rătăcitei scena,
pentru a-i asculta monologul. Şi, ca să fiu sincer, nu de frică (mă
obişnuisem oarecum cu situaţia „mistică” în care mă aflam), ci cu un
interes scriitoricesc adevărat. Deşi, aproape fără să vreau, mă
întrebam: „Cine mă va crede?”
- Chiar dacă numai unul, şi acesta vei fi dumneata, tot e
important pentru mine.
„Deci calitatea de martor nu mi-a fost încă abolită”, gândii.
- Încetează, te rog, să mă întrerupi tot timpul cu intervenţiile
dumitale, după cum ţi-e obiceiul… Da, te cunosc. Lasă-mă să-ţi
134
__________________________________________________________________
povestesc, te rog! Nu vreau să mă răzbun pe nimeni, aşa cum alte
fantome au obiceiul… Vreau doar ca, în sfârşit, cineva să ştie cine
sunt… Cine am fost… Să mă cunoască.
„Bine, te ascult”, gândii.
- Mulţumesc!
Şi fantoma femeii din casa prietenului meu Nelu, casă care a
fost construită acolo unde odată fusese locuinţa ei – într-adevăr,
ţineam minte ruinele pe care le ocoleam de teamă, în copilărie –
începu să-şi depene povestea. Cu un glas plăcut, duios,
impresionant, ca o melopee.
- Mai toată viaţa şi de când nu mai sunt în viaţă, dorinţa de a
povesti cuiva povestea vieţii mele a fost lucrul care m-a preocupat cel
mai mult. Nu mi s-a dat această ocazie. Sau poate şi faptul că
alegerea mea în faţa cui să fac aceste destăinuiri, nu a fost uşoară,
din motive personale şi generale, să zic aşa… În orice caz, după o
aşteptare de aproape o sută de ani, crede-mă că încă nu mă simt
obosită la acest capitol, deşi oboseala e o parte a existenţei mele
între cele două lumi în care m-am aflat şi în care mă aflu; „spovedirea”
mea care, de fapt, în capul meu e doar necesitatea firească a unui om
necunoscut de a se prezenta, cineva să ştie – măcar o dată – cine
sunt, nu necesită un duhovnic, ci doar un ascultător. Deci, fii
dumneata cel care mă asculţi, fără a-ţi cere să depui mărturie. După
ce mă vei asculta – devenind cel care mă cunoşti – se va şti unde
trebuie să se ştie, că eu nu mai sunt una despre care nimeni nu mai
ştie nimic. Şi pentru dumneata, în memoria dumitale, nu voi mai fi
„domnişoara bătrână din casa cu obloane trase”, despre care nu ştiai
nimic… Vai, timpul fuge şi eu trebuie să apuc să-ţi spun totul până la
primul cântat al cocoşului… Bine! Voi începe… voi încerca s-o fac
concentrat, ca să apuc să-ţi spun esenţialul, căci mâine, sunt sigură,
nu te voi mai găsi aici, iar spaţiul în care eu exist e limitat… E doar
aici. „Dincolo” nu am încă un loc al meu… Bat la uşă… Poate, după
ce-ţi voi povesti… Te mai rog o dată, să nu mă întrerupi cu gândul,
căci îl aud… Gândeşte după ce eu voi termina de povestit. E deja ora
două şi jumătate… aşa că… ascultă!: am rămas orfană, la patru ani,
135
__________________________________________________________________
după ce mama a murit, căzând de pe treptele unui tramvai. Eram
singurul copil la părinţii mei. Tata era doctor ginecolog. El a luat o
femeie să se ocupe de mine. O numea „Bonna”, pe franţuzeşte. Deşi
la Cernăuţi unde trăiam, educaţia în general era germană, tata era
declarat francofon. Nu-i iubea pe nemţi şi s-a dovedit mai târziu că era
unul din puţinii care-au simţit de ce sunt ei în stare… Să nu mă pierd
în amănunte istorice, căci vreau să afli esenţialul. Deci, după un timp,
am părăsit Cernăuţiul, plecând la Galaţi, unde tata urma să intre în
posesia unei moşteniri, fiind, dacă nu mă înşel, singurul moştenitor.
Nu aveam în Galaţi rude. Tata, care fusese şi înainte un om înstărit,
devenise la Galaţi un om tare bogat. Locuiam într-o casă mare, cu
servitori… Aveam o curte imensă, cu o grădină cu pomi fructiferi şi o
mulţime de flori. Începusem să învăţ la o şcoală de maici şi aveam şi
o profesoară particulară de pian. Tata nu s-a mai recăsătorit. Şi în
ciuda averii pe care o avea, pierderea mamei l-a făcut să devină un
om veşnic trist, retras… Şi cu mine vorbea puţin şi ne întâlneam rar…
A început să bea. Din ce în ce mai mult, până a devenit alcoolic. Nu
mai practica medicina. Stătea mai toată vremea retras în camera lui
de lucru, unde citea tot timpul… Citea şi bea… Cu obloanele de la
geamurile înalte închise ziua şi noaptea. Noaptea, uneori chiar după
miezul nopţii, guvernanta mea se ducea şi-l ajuta să se culce în
dormitorul lui… O dată, tot noaptea târziu, am auzit o lovitură
puternică, ceva care căzuse pe podea. M-am trezit şi am auzit cum
guvernanta şi bucătăreasa fugeau pe coridor, parcă spre biroul tatei.
Am deschis uşa, auzind strigăte… M-am apropiat de uşa deschisă a
camerei de lucru a tatei şi guvernanta nu m-a lăsat să intru, nu m-a
lăsat nici să mă uit. Tata se spânzurase… Am rămas singură. Aveam
nouă ani. Nu ştiu, căci n-am ştiut nici atunci exact ce s-a petrecut cu
mine. Tot auzeam în jurul meu „cei de la Comunitate… cei de la
Comunitate”. Vedeam o groază de oameni în jurul meu. Nu ştiam
exact cine sunt oamenii aceştia. Nu ştiam cum îi cheamă. Mi se
spuneau tot felul de lucruri pe care nu le înţelegeam. Toţi îmi
zâmbeau şi mă mângâiau pe cap, lucru care mă enerva cumplit, căci
nu suport ca să mă atingă cineva pe creştet… Cu timpul, această
136
__________________________________________________________________
repulsie s-a manifestat la mine şi faţă de pieptenele meu… O, mă
pierd în amănunte şi e de-acum trei… Am fost trimisă la o pensiune
de copii orfani. M-am simţit tare rău acolo şi de câteva ori am încercat
să fug. Mă întorceam acasă, dar casa era încuiată şi totul era acolo
pustiu. Întuneric. Obloanele erau închise. Doar în bucătăria de vară,
din curte, era lumină. Acolo locuia un lipovean care păzea toată casa.
El mă ducea înapoi la orfelinat. Casa era în custodia Comunităţii
Evreieşti, până la majoratul meu. În cele din urmă am reuşit totuşi să
fug de la orfelinat. Aveam atunci 12 ani. Paznicului de la casa noastră
i s-a făcut milă de mine, mai ales după ce i-am spus că, dacă mă mai
duce înapoi la orfelinat, mă arunc în Dunăre. M-a ascuns la el în
bucătărie şi într-o noapte m-a dat pe mâna unei rude de-a lui, care
m-a luat cu el la Reni. Am plecat pe Dunăre cu o şalupă şi am ajuns
la Reni. Acolo m-au primit cu căldură ai lui, nevasta şi copiii, cu care
m-am împrietenit. Paznicul le spusese că eu voi moşteni la majorat tot
ce rămăsese de la tata, iar eu – fiindcă se purtau cu mine ca şi când
aş fi fost copilul lor – le promisesem că-i voi declara ca părinţii mei, că
voi spune că ei m-au scăpat de la înec şi că eu n-am vrut să le
povestesc niciodată cine sunt… De unde-mi veniseră atunci în gând
minciunile astea!... Viaţa te face de multe ori să minţi pentru a te
salva… Dumnezeu m-a ajutat să trăiesc într-o casă de oameni buni.
Săraci, dar gospodari şi cu copii care m-au socotit că-s sora lor. Cu
fata cea mea, care era cam de vârsta mea, învăţam în casă. Ea
mergea la şcoală, iar eu nu puteam, că nu aveau cum să mă înscrie.
După vreun an, tatăl ei a venit într-o zi amărât acasă, a vorbit mult în
şoaptă cu nevasta lui, tot privindu-mă, apoi s-a apropiat de mine, m-a
mângâiat pe cap, mi-a dat nişte bani şi mi-a strâns lucrurile într-o
valijoară. Mi-a spus cu glas scăzut: „Îmi pare rău, dar trebuie să pleci.
Am aflat că cineva a spus că se va duce la poliţie să anunţe că la noi
în casă se găseşte o fată de mai multă vreme şi nimeni nu ştie cine e.
Nu vreau să se întâmple ceva rău pentru toţi. Am spus că eşti fata
unei rude… da'… Cam mulţi începuseră să gândească tot felul de
lucruri… Aşa-s oamenii… Unde ai putea pleca acum?”
137
__________________________________________________________________
Nu ştiu de ce, fără să mă gândesc prea mult, am zis: „La
Cernăuţi”. „Eu te duc la Galaţi, la ruda mea şi de-acolo vezi ce faci”…
Mă gândeam, ce-mi veni să spun „Cernăuţi”! Nu mai aveam acolo pe
nimeni. Dar poate o voi găsi acolo pe Bonna, sau… pe oricine care-l
mai ţinea minte pe tata… Mă voi duce la spitalul unde lucrase el…
Gândurile-mi erau împrăştiate… Nu puteam înţelege ce se întâmplă
cu mine, de ce sunt trimisă din loc în loc… Ajunşi la Galaţi, negăsind
paznicul de la casa noastră în camera din curte, l-am rugat pe ruda lui
la care stătusem să se ducă, asigurându-l că-l voi aştepta pe paznic
până va veni… „Înţelege-te cu el!”, mi-a spus omul acela bun şi m-a
sărutat pe creştet. Nu l-am mai văzut de-atunci. Eu n-am vrut să mă
văd cu paznicul nostru. M-am dus la gară, am luat trenul de Iaşi şi-
apoi – la Cernăuţi. Auzisem odată în casă când tata vorbise cu cineva
cum se ajunge la Cernăuţi… Nici nu-ţi poţi imagina prin ce am trecut
în drumul acela… Oh, Doamne! N-am timp să-ţi povestesc acum…
Mai târziu, am trecut de multe ori prin lucruri şi mai rele… Răul şi
durerea m-au însoţit toată viaţa. Ca şi blestemul de care, fără
îndoială, familia mea fusese urmărită. În Biblie scrie: „Dacă faci rău,
păcatul te pândeşte la uşă”… Să mă ierte Dumnezeu, dar nu-mi
amintesc ca să fi făcut cuiva vreun rău cineva din familia mea. Despre
mine… nu mai vorbesc. Că o muscă nu cred să fi omorât în viaţa
mea…
La Cernăuţi, din gară, am început să rătăcesc, mergând pe
străzi fără să cunosc pe nimeni. Nu ştiu cum, dar am reuşit să găsesc
casa unde locuisem când eram copil mic. Am întrebat vecinii de
Bonna, buna mea dădacă. Am găsit-o. Bătrână, văduvă şi fără copii.
I-am povestit totul şi am rugat-o să nu mă ducă sau să mă trimită
înapoi la Galaţi, că nu aveam acolo pe nimeni. Îmi propuse să
mergem la Comunitatea din oraş, ca să mă ajute, că ea, săraca, nu
ştia ce să facă… Am rugat-o să mai aştepte, între timp, am început să
vând piroşti cu carne pe stradă. Bonna le făcea, iar eu le vindeam.
Trebuia s-o ajut, căci era o femeie săracă. Apoi, în 1940… Que
diable 1 ! N-am de gând să mă ocup de istorie. Cu toate că istoria m-a
1
Ce dracu! (fr.)
138
__________________________________________________________________
urmărit toată viaţa… Pe cine nu? Ah, e de-acum trei şi jumătate!...
Mai am vreo jumătate de oră… Încep să-mi pierd liniştea… Au intrat
ruşii… Atunci m-am înregistrat. Cu alt nume, fireşte. Au venit apoi din
nou românii… În iarnă au scos din oraş toţi evreii şi ne-au deportat la
Mărculeşti. Bonna a căzut pe drum, nu mai avea putere să meargă şi
au împuşcat-o… Iar am rămas singură… M-a luat un ţăran ucrainean,
m-a ascuns la el în casă, m-a făcut femeia lui şi m-a ţinut la el până
au venit din nou ruşii. El a fugit şi m-a lăsat din nou singură… Am fugit
şi eu, m-am luat după soldaţii care treceau Prutul, am ajuns la
Botoşani şi de acolo, după vreo lună, la Galaţi. Acasă… Dar casa
noastră era o ruină. O parte din ea – arsă. Partea care mai stătea pe
temelia ei, şi care mai avea acoperiş, era partea de răsărit, unde uşa
de la intrare, spartă, era încă la locul ei şi geamurile mai aveau
obloanele închise… Crăpate, arse pe-alocuri, rupte, zdrelite, dar…
Închise. Casa asta distrusă deveni casa mea până la moarte… N-am
mai vrut să ies de-acolo… Voiam să fiu singură în casa mea. Prea
mult fusesem „pribeagă prin lume”… Prea mult rătăcisem printre
oameni şi prea mulţi dintre ei fuseseră răi cu mine… Mi-am aranjat,
cum mi-am aranjat „locuinţa”… Am scotocit peste tot şi din ce am mai
găsit, mi-am încropit locul meu, unde mi-am dorit să fiu singură, lăsată
în pace, fără să vreau să văd pe nimeni şi fără să vreau să mă mai
vadă cineva… Am găsit chiar şi… Eh, ştiam unde le ascunsese tata…
Am scormonit ca o cârtiţă până le-am găsit… Da, nişte monezi de
aur… Au venit cei de la Comunitate. Le-am dat tot aurul. Au vrut să
mă ia de-acolo, dar n-am vrut să plec. Am urlat ca o nebună… Cred
că eram de-acum nebună. Am ridicat o cărămidă şi i-am ameninţat că
le sparg capul… Şi m-au lăsat acolo. Îmi aduceau mâncare, alimente,
haine. Iarna îmi aduceau şi lemne, căci mi-au aranjat acolo o sobiţă
de tuci. Mi-au aranjat acolo câteva lucruri, ca să pot trăi... Şi apă… Şi-
o lampă de gaz. Şi-am trăit acolo până am îmbătrânit… Aproape că
nici nu mă îmbolnăvisem în toţi anii, până la moarte… Nu vedeam pe
nimeni, nu vorbeam cu nimeni. Când venea cineva la mine din cei
care-mi aduceau ceva, eu mă ascundeam după un perete şi ieşeam
când ei părăseau locul şi încuiau lacătul de la intrare… Da, puseseră
139
__________________________________________________________________
un lacăt pe uşă, ca nimeni să nu intre, să nu mi se facă vreun rău…
Ce rău mi se mai putea face mie? Nimeni să nu intre pe uşă, că în
afara ei puteau să intre prin alte o mie de găuri… Şi obloanele…
Obloanele erau închise. Tot timpul obloanele erau închise ca
întotdeauna. Prin crăpăturile lor mă uitam câteodată afară. Şi
vedeam… oameni. Ei nu mă vedeau pe mine… Te-am văzut o dată şi
pe tine, când erai mic. Te ţinea mama de mână. Cred că veneaţi de la
bunica mamei, căci locuia nu departe de mine. Te-ai uitat spre casa
mea şi ţi-ai tras mâna din mâna mamei, trecând pe partea cealaltă, ca
să fii mai departe de mine. Ţi-era frică, nu-i aşa? Ţi-era frică de
domnişoara bătrână, de nebuna aia cu părul răvăşit care ieşea numai
noaptea din casă, să danseze cu strigoii pe acoperişuri, nu-i aşa? Aşa
se spunea despre mine în oraş? Acum nu ţi-e frică? Acum când sunt
aşa de aproape de tine nu ţi-e…
Se auzi primul cântat al cocoşului de-afară.
- Nu, m-am auzit spunând cu glasul revenit, dar privind în jurul
meu, n-am mai văzut pe nimeni.
…………………………………………………………………………………
- Aţi adormit, o plăcere! Nevastă-mea nu m-a lăsat să vă

trezesc, da' m-am gândit că aveţi treburi prin oraş… ne spune
dimineaţa, în sufragerie, pe la vreo nouă, Nelu.
- Bine ai făcut, zice nevastă-mea sorbind cafeaua. Pe el – şi
arată spre mine – n-am vrut nici eu să-l trezesc, că eu m-am trezit cu
mult înaintea lui. Dormea, de parcă ar fi fost toată noaptea pe
drumuri.
- Da. Am fost tare obosit, afirm privind spre verandă. Ce flori
frumoase aveţi acolo!...
140
__________________________________________________________________
O meserie uitată
Ehe! Povestea asta e tare veche. Eram copil când, prinzând

pe urechi uneori cele vorbite de bătrâni, auzisem şi această poveste,
cu care, mult mai târziu, m-am reîntâlnit, pricepând-o şi mult mai
bine… Da, o auzisem încă de la bunici. Şi dacă memoria nu mă
înşală, şi de la bunica mamei mele. Deci şi de la străbunici. Se
vorbea, de demult…
Când mă duce gândul – şi nu o dată – la evreii noştri din
orăşelul a cărui imagine multiplă mă însoţeşte toată viaţa, ca o vrajă
providenţială, parcă-i văd pe cei câteva sute ce trăiau acolo în anii de
după cel de-al doilea război mondial. Îi cunoşteam aproape pe toţi.
Erau ca o familie, mai ales când se întâlneau la sinagogă, cu ocazia
unei sărbători şi vorbeau despre toate şi despre toţi…
Se vorbea mult despre cei ce reuşiseră în viaţă şi nu datorită
norocului, în primul rând, ci datorită capacităţii lor, voinţei şi
perseverenţei lor, ajungând prin aceste calităţi să se realizeze ca
oameni cu poziţie, cu reputaţie. Când se vorbea despre aceştia, dacă
bunicul era de faţă, uitându-se la mine, parcă spunându-mi mie,
special, zicea: „Norocul e cum şi-l face omul”…
Dintre cei care reuşiseră în viaţă mai toţi plecaseră să înveţe
şi nu se mai întorseseră în oraş, făcând carieră în centrele importante
ale ţării; cei ce aparţineau familiilor cu posibilităţi materiale reduse
erau consideraţi ca fiind adevăraţii eroi ai reuşitei.
Dar şi printre aceştia nu toţi erau egali. Erau unii cu originea
din săraci şi alţii din săraci-săraci sau, cum se spunea fără intenţii
rele, „săraci lipiţi pământului”. Odraslele acestora, care în pofida
lipsurilor ajunseseră să-şi însuşească o meserie intelectuală şi să-şi
cucerească o poziţie în viaţă, erau mândria tuturor. Ei erau daţi ca
141
__________________________________________________________________
exemplu celor ce nu-şi luaseră încă zborul spre învăţătură de pe
băncile liceului şi se pregăteau sau gândeau s-o facă,
Unul dintre cei realizaţi despre care se vorbea mai cu toate
ocaziile, era… Nu intenţionez să-i dezvălui numele. Doresc să vă
povestesc lucruri auzite, petrecute de mult, dar… cu „reconstituiri”
scriitoriceşti… Deci, numele celui despre care vă voi povesti este –
hai să zicem – El.
El s-a născut în orăşelul nostru şi l-a părăsit când a plecat să
studieze medicina, nerevenind decât sporadic, cu vizite ocazionale. A
fost doctor „cu nume” la Bucureşti şi a plecat în Israel pe la începutul
anilor '60. M-am întâlnit cu el o singură dată, în urmă cu câţiva ani,
când am dorit să aflu de la el câteva lucruri despre familia sa şi
despre el personal, fireşte – în dorinţa mea de a scrie despre evreii
din oraşul unde ne-am născut. Deşi am întâlnit un om la o vârstă
înaintată, cred că era cu vreo peste 20 de ani mai mare ca mine – din
păcate acum nu mai e -, am purtat atunci o discuţie vie, într-un pur
spirit… tineresc. Plină de substanţă, plină de umor… El mi-a confirmat
aproape în întregime tot ce-mi aminteam din cele auzite despre
realizările lui, viaţa lui, cu toate „legendele”, completându-mi, cum era
şi firesc, multe lucruri inedite, unele chiar picante, cu iz de anecdotă,
neepuizând – sunt sigur – „saga” familiei…
Mai întotdeauna, în toate întâlnirile de acest fel, pe care le
solicitasem oamenilor din comunitatea noastră – unii pe care nici nu
avusesem măcar ocazia să-i cunosc personal, ca în cazul cu El, dar
auzisem de ei – se crea o atmosferă de căldură sufletească, de
dezvăluiri din adâncul inimii, în care timpul ieşea de sub control…
Vorbeam ore nelimitate. Ne povesteam lucruri din urmă cu zeci de
ani… Aveam atâtea să ne povestim… Dar, de data aceasta doresc să
mă îndepărtez – cât e posibil – de un anumit sentimentalism de care
niciodată nu mă ruşinez; şi mai ales, să nu mă folosesc de prea multe
date biografice, pentru a vă povesti, în sfârşit, nişte lucruri cu tâlc,
dorind ca tâlcuitorii – fără reticenţe – să fiţi dumneavoastră.
Doctorul El, renumit şi în România şi în Israel, care şi-a
onorat cu brio jurământul de medic peste 60 de ani, se trage dintr-o
142
__________________________________________________________________
familie – folosesc cuvintele lui – de căcănari! Să mă scuzaţi, dar, cu
toate că n-am găsit acest cuvânt în dicţionarele care-mi stau la
dispoziţie, probabil din pudicitatea exagerată a autorilor, totuşi
cuvântul acesta există. Dovadă: l-am auzit pe doctorul El folosindu-l.
Şi nu o dată. El era un om cult. De altfel, am citit undeva că şi Arghezi
l-a folosit. Ca să nu mai vorbesc că în contextul celor povestite de
doctorul El, cuvântul acesta era – să nu vă surprindă – rostit cu
mândrie! (în continuare o veţi afla). Şi-apoi, în orăşelul nostru, l-am
auzit, poate chiar l-am folosit şi eu, nu o dată. Cuvântul are – relativ –
o destul de largă folosinţă, în conformitate cu ceea ce exprimă:
ocupaţia, meseria sau… peiorativ.
De pe vremea când El încă nici nu sosise pe lumea aceasta,
adică atunci când apa în orăşel era adusă pe la casele oamenilor cu
sacaua, de pe vremea când nici tatăl lui El încă nu se născuse,
bunicul lui, care moştenise de la străbunicul lui El un cal, o căruţă,
două butoaie mari şi meseria, continua să adune, din tinereţe, de la
casele din târg, conţinutul closetelor şi să-l transporte până la groapa
mare comunală din afara urbei… Aşa se obişnuia odată la unii din
meseria aceasta – o treceau din tată-n fiu. Meseria aceasta, pe cât de
necesară era la vremea respectivă, nu mai puţin ca aceea – să zicem
– a sacagiilor, a brutarilor sau a măcelarilor, îi făcea totuşi pe clienţi
să strâmbe din nas de două ori: când auzeau de ea şi când aveau
nevoie să-i comande pe cei care o profesau. Străbunicul şi bunicul lui
El se ocupau cu această meserie. Ei aveau o singură justificare de ce
o fac: „Se câştigă nu rău!” Deşi nu aveau de lucru chiar în fiecare zi,
doar în zile stabilite dinainte, ca să nu se umple prea des cu miros rău
tot târgul, ei puteau scoate cinstit o pâine din munca lor.
Stigmatul şi distanţa pe care cetăţenii le manifestau faţă de
căcănari erau lucrul cel mai deranjant pentru familiile lor. Şi mai ales
pentru copiii acestora. Cum a fost cu bunicul lui El când, copil fiind, a
început să meargă la şcoală. Ceilalţi copii nu-l lăsau să se apropie de
ei, hulindu-l cu tot felul de porecle, cu cuvinte batjocoritoare legate de
ocupaţia tatălui său. Dar acesta, bunicul lui adică – povestea El – se
apăra, strigându-le: Măi, păcătoşilor! Dacă tata nu v-ar lua căcatul de
143
__________________________________________________________________
sub nas, aţi puţi mai rău ca el!”… După vreo două-trei clase,
străbunicul l-a scos de la învăţătură pe bunicul lui El, luându-l să
lucreze cu el, ca să-l pregătească pentru moştenire…
Împletesc povestea cu lucruri pe care, parţial, le auzisem din
copilărie, dar mai ales din cele auzite de la doctorul El, povestirile lui
fiind presărate cu mult umor, nuanţate, „pe şleau”, atribute narative pe
care renumitul medic le manifesta nonşalant şi cu vădită plăcere.
Tatăl lui El nu mai vru să continue tradiţia familiei. E drept că
şi meseria tatălui acestuia începuse cu vremea să-şi piardă
solicitarea, conform schimbărilor din viaţa oamenilor… Îşi vându,
aşadar, bătrânul – bunicul lui El – mârţoaga şi căruţa pe-o nimica
toată, iar butoaiele le aruncă, neputând să le folosească nici pentru a
ţine murături în ele… Bătrânul se apucă de hamalâc în port. Tatăl lui
El învăţă tinichigeria. Vorba lui El: „Ieşise din closet şi se urcase pe
acoperiş”…
Când El începu să înveţe, tatăl lui i-a spus: „Tu să te ţii de
carte, auzi?! Tu să ajungi un om învăţat, auzi?! Tu să ştergi ruşinea
familiei!”… „Bine tată – i-a spus El. Am să învăţ. Dar nu ca să şterg
ruşinea cuiva. Că ce-au făcut străbunicii noştri nu a fost o ruşine.
N-au furat nimic şi de la nimeni. Au muncit cinstit.”
Cu timpul însă chiar când El era întrebat câteodată cu ce se
ocupase la timpul său „bunelu”, pentru a nu provoca stupoare,
răspundea: „Era… muncitor la serviciul sanitar”… Şi dacă i se cereau
explicaţii suplimentare, prefera s-o scurteze: „Nu mă mai întrebaţi, că
nu ştiu!”
Mie mi-a spus: „Mi-e ruşine de ceea ce am făcut în timpurile
acelea. Era o atitudine prostească, laşă. Eram tânăr şi probabil că nu
aveam suficientă minte, cel puţin la capitolul acesta… După aceea,
când eram deja – cum se spune – „un nume”, simţeam o satisfacţie
deosebită, aproape că o solicitam, să fiu întrebat din cine mă trag. Şi-
o spuneam cu mândria cu care cineva şi-ar prezenta originea din os
boieresc: „Medicul care stă în faţa domniilor voastre, are onoarea să
vă informeze că se trage din căcănari.” După acest trăsnet, venea o
tăcere de mormânt, după care, de obicei, eram solicitat să dau
144
__________________________________________________________________
explicaţii. Mă bucuram şi le dădeam cu lux de amănunte. Totdeauna,
după astfel de dezvăluiri, primeam aplauze furtunoase… Mă bucuram
mult, căci simţeam din adâncul sufletului că ele aparţin străbunilor
mei. Le datoram lor această cinste! Nu crezi că aveam dreptate?...
Gândesc la fel şi azi”…
… Viaţa, cu surprizele ei, mi-a oferit – după atâţia ani -
deosebitul prilej să-l cunosc pe acest distins medic, distins om, care
se trăgea din… Nu vreau să mă repet!
145
__________________________________________________________________
Lacrima mamei
Avram stătea în picioare, sprijinindu-se de tejgheaua din

prăvălia mică unde vindea bilete de loterie. Lucra aici de mulţi ani. De
la naţionalizarea prăvăliei familiei, unde avusese, de când terminase
serviciul militar, o bodegă.
Era o zi de toamnă târzie şi pe stradă vântul sufla puternic
ridicând în aer frunze uscate, hârtii şi tot felul de gunoaie uşoare de
pe caldarâm.
Avram îşi strânse fularul cadrilat din jurul gâtului şi se duse
spre uşa deschisă. Privi afară, unde oamenii mergeau repede, cu
capul plecat, încercând să înfrunte zbenguiala neplăcută a vântului
rece, care vestea venirea apropiată a iernii. Închise uşa şi întoarse
spre stradă tăbliţa de carton agăţată de geam, pe care scria
„Deschis”, apoi se duse şi-şi turnă apă în ibric şi-l puse pe reşou,
pregătindu-şi un ceai, să se încălzească un pic. În aşteptarea fierberii
apei se rezemă din nou de tejghea, cu privirea spre uşa care azi,
probabil că nu se va deschide de prea multe ori…
Sorbi cu plăcere ceaiul fierbinte, sugând din bucăţica de
zahăr pe care-o avea în gură şi înghiţind încet lichidul dulce-aromat.
Ochelarii de vedere i se aburiră şi el îi lăsă aşa, nepăsător, sau parcă
vrând să se depărteze puţin, ca într-o ceaţă, de tot ce-l înconjoară…
Avram se apropia de vârsta pensiei şi se gândea ce va face
când nu va mai avea „dugheana” asta, care-i era – într-un fel – dragă,
căci avea, zilnic, unde să se ducă. Era singur. Nu fusese niciodată
căsătorit. Nu putea explica exact „de ce”?... Sau poate c-ar putea s-o
facă… Să explice… Dar pe cine interesa viaţa lui? Fiecare cu soarta
lui… În oraş mai avea doi fraţi şi două surori. Toţi căsătoriţi. Fiecare
146
__________________________________________________________________
cu casa lui, cu copiii lor. Are legături cu ei, dar… Auzi clopoţelul
atârnat deasupra uşii – „cling-cling”, vestind intrarea cuiva.
- Bună dimineaţa, domnu' Avram.
- Bună dimineaţa, răspunse Avram şi-şi scoase ochelarii
pentru a şterge aburii de pe lentile. Recunoscu pe cel care intrase,
era un vechi client, muncitor la salubritate, la primărie.
- Dă-mi şi mie, domnu' Avram, un loz bun, ca să câştig şi eu o
dată, că norocu' nu-mi prea dă bineţe mai niciodată…
- Dacă nu încerci, nu câştigi, zise Avram dându-i torbiţa cu
rotiţele de lemn pe care erau scrise numere.
- Păi, tot încerc…
- Nu se ştie niciodată de unde sare iepurele, spuse Avram,
folosind această zicală ca un „motto” la vânzarea biletelor de loterie,
ori de câte ori clientul îl ruga să-i dezvăluie secretul câştigului…
Muncitorul de la salubritate scoase cele trei numere. Le băgă
înapoi în torbiţă, amestecă, şi mai scoase trei numere. Plăti, mulţumi,
auzi cele spuse de Avram – „Să fie cu noroc!” şi plecă. Clinchetul
clopoţelului de la intrare se mai auzi o dată şi Avram îşi reluă băutul
ceaiului. Ceaiul se cam răcise. Ochelarii nu se mai aburiseră şi Avram
rămase cu privirea spre uşa închisă prin al cărei geam se vedea
strada cenuşită de vânt…
… Cu ani în urmă, prin aceeaşi uşă, tot într-o zi de toamnă,
acelaşi muncitor de la salubritate intrase în prăvălie şi nu venise ca
de-obicei, să-şi cumpere biletul dublu la loterie… Venise să-şi caute
norocul în alt fel. Fusese trimis, probabil, de cineva s-o facă… Avram
nu-şi schimbase convingerea – „Omul ăsta fusese, atunci, pus de
cineva”…
- Domnu' Avram, am ceva pentru mata… Da-ncuie uşa, ca să
nu intre careva, că e… Am găsit nişte monezi de aur. Cinci… Cred
că-s „Na-pu… pu… Paştele mă-si! Cum le zice, la dracu’ '', că mata
trebuie să ştii mai bine ca mine… A, „Naplion”, aşa-i?
- Nu ştiu despre ce vorbeşti, făcu Avram prevăzător.
147
__________________________________________________________________
Muncitorul de la salubritate scoase din buzunar o cârpă
murdară, înnodată, pe care o deznodă şi aruncă pe tejghea cinci
monezi de aur.
- Uite-le! Le vezi? Astea-s.
- Ce-i asta? întrebă Avram, deşi cunoştea „marfa”.
- Bani de aur, domnu' Avram. Le-am găsit şi vreau să le vând.
Ieftin. Cât crezi mata că merită?
- Nu ştiu. Nu mă pricep.
- Cât o să-mi dai matale, ţi le dau.
- Nu le da, că nu le iau.
- Da' de ce? Ce, nu merită? E aur, aur curat, uite… Şi
muncitorul luă o monedă, încercându-i, cu dinţii, valabilitatea…
- Nu-ţi sparge dinţii, băiete, zise Avram încercând să
zâmbească. Degeaba te străduieşti, nu mă interesează.
- Ei, cum asta? Mata eşti doar evreu, nu-i aşa?
- Ei şi?
- Cum „ei şi”? Mata ai văzut vreun evreu pe care să nu-l
intereseze aurul?
- Uite, eu sunt primul evreu pe care nu-l interesează aurul.
Vezi-ţi de treabă, omule! Caută-ţi alt client. Eu nu cumpăr.
- Să mă ierte Domnu', că nu mai pricep nimic!... Ţi le dau
ieftin, domnu' Avram. Dă-mi de-o ţuică şi-un bilet de loterie şi
monedele-s ale matale… Nimic mai mult, pe crucea mea!...
- Nu-ţi dau pe ele nimic. N-am ce face cu ele.
- Păi, le pui lângă celelalte, c-oi mai fi având mata…
- Băiete, făcu Avram simţind că începe să tremure, fă bine şi
strânge-ţi „marfa”, că uite, deschid uşa şi chem un miliţian…
- Lasă, domnu' Avram, nici chiar aşa!... Că doar ne
cunoaştem de atâta amar de vreme…, zise muncitorul de la
salubritate adunând monezile de aur de pe tejghea, cu un zâmbet
pierdut pe faţa nerasă. Da' un bilet norocos pot să cumpăr de la
mata? Că dacă nu vrei mata să cumperi de la mine o comoară, fă-mă
să câştig eu, cu biletu' matale… A, ce zici, domnu' Avram?...
Avram îi dădu săculeţul cu numere fără să zică nimic.
148
__________________________________________________________________
- Poţi măcar să-mi zici „să fie cu noroc”, aşa ca-ntotdeauna,
făcu muncitorul chicotind.
Avram îl privi peste ochelari şi nu zise nimic.
- Să fie cu noroc! îşi ură singur muncitorul şi plecă.
Toată povestea aceasta se petrecuse la câteva săptămâni
după ce unul din fraţii lui Avram, cu nevasta lui, fuseseră arestaţi şi
chinuiţi ca să scoată tot aurul pe care l-au avut. L-au scos şi l-au dat,
că n-au avut încotro… Avram n-avea nicio legătură cu cele întâmplate
fratelui şi cumnatei lui. Îl neliniştea însă gândul că, cu ani în urmă, de
frică, se-nţelege, ascunsese şi el două monede de aur pe care le
păstra de la răposata lui mamă, într-o cutiuţă de metal, împreună cu o
sticluţă, sub o grindă din tavanul latrinei din casă… Casa cea mare, a
familiei… Casă care fusese naţionalizată şi în care locuiau acu' nişte
ştabi de la partid…
… Şi au trecut din nou anii, în ritmul trecerii lor, şi Avram,
bătrân şi tot singur, a fost chemat la primărie să iscălească nişte acte
pentru demolarea casei, căci oraşul era în reconstrucţie. Rămăsese
singurul din toată familia, în oraş. Semnă şi primi şi o dovadă că i se
cuvine o anumită sumă pentru casa care urma să fie demolată şi a
cărei naţionalizare – în urmă cu un timp – fusese anulată. Avram
privea hârtia primită pe care scria „valoarea recompensei”. I se părea
o glumă de prost gust. Şi-atunci, deodată îşi aminti – căci uitase,
uitase cu totul – de cutiuţa aceea de metal, ascunsă acolo, sub
grindă, în latrină… Şi nu pentru cele două monede de aur care se
aflau în ea, ci pentru sticluţa aceea mică… cu… Simţi cum un nod de
plâns i se ridică în gât… Ştia că nu poate urca sus, la etaj, în casa lor
veche, căci era aproape toată ruinată. Nici treptele din holul de intrare
nu mai existau. Şi privata era în partea cealaltă a clădirii, la etaj, după
terasă… Simţi că trebuie să facă ceva, să găsească sticluţa aceea
care-i era atât de dragă… Dumnezeule, cum de uitase de ea atâţia
ani?! Atâţia ani!...
Avram fusese tare legat de mama lui. Dintre toţi copiii, el era
cel mai legat de ea. Până în ultima ei clipă. Când era copil, gândindu-
se că mama lui va trebui să moară într-o zi, plângea. Simţea o durere
149
__________________________________________________________________
care-i presa sufletul de copil, numai gândindu-se la clipa despărţirii…
Fireşte că atunci când mama lui, la o vârstă destul de înaintată, trebui
să se despartă de viaţă, Avram trăi durerea aceasta, care-l urmărise
din copilărie, cu puterea realităţii inevitabile. Durerea lui crescu în
ultimii ani, odată cu suferinţele mamei, care avu de îndurat chinurile
unei grele boli. În aceşti ani Avram fusese tot timpul alături de patul de
suferinţă al mamei lui; iar în afara orelor cât era la serviciu, când o
femeie avea grijă de ea, el era cel care o îngrijea.
Într-o zi, văzând durerile nepotolite ale bătrânei, după ce-i
adusese doctori şi după toate tratamentele făcute, hotărî să se ducă
la un bătrân din oraş, despre care se spunea că ar avea puteri
tămăduitoare. Bătrânul acesta îi spuse să adune într-o sticluţă câteva
lacrimi de-ale mamei, să se ducă cu ele la sinagogă, să se roage
pentru însănătoşirea ei şi apoi să păstreze această sticluţă într-o cutie
în care să fie şi două monezi de aur. Avram îi ascultă sfatul: cu greu,
fără ca mama lui să simtă, adună de pe obrazul ei supt de boală o
picătură din lacrimile ei şi o picură într-o sticluţă, pe care o închise
strâns, cu un dop de gumă, acoperit pe dinafară cu o bucăţică de
stambă, legată şi ceruită. Apoi se duse, cu sticluţa în buzunar, la
sinagogă şi se rugă. Când se întoarse acasă puse sticluţa cu lacrima
mamei şi două monezi de aur într-o cutie mică de metal. Durerile
mamei parcă se potoliră… Sau poate că bătrâna mamă, vlăguită de
suferinţă, nu mai putea nici să se vaite şi nici să plângă… După puţin
timp, muri.
Din clipa în care, ţinând în mână adeverinţa pentru
despăgubirile demolării casei, îşi aminti de cutiuţa aceea de metal,
Avram nu mai avu linişte. Se învârtea zilnic în jurul casei lor, pe
trotuarul de vizavi, cu privirea în sus, spre terasa de la etaj, de la care
zidul exterior era aproape dărâmat. Se vedea, parcă, rama uşii care
ducea spre latrină. Parcă…
Un bătrân se opri lângă el.
- Domnu' Avram! Ce faci, domnu' Avram? Avram îl recunoscu
pe muncitorul de la salubritate.
- A, mata! Ce faci?
150
__________________________________________________________________
- Cu bătrâneţea, domnu' Avram. Da' mata? Te uiţi la casa
părintească, a? Ce să-i faci – aşa-i viaţa! Casa-i ca şi omu'. Se
ruinează. Şi noi ne demolăm…
- Spune-mi, mata nu cunoşti pe cineva care lucrează la
demolări?
- La care demolări? A, de case?
- Da.
- Păi cum să nu? Fecioru-miu lucrează la demolări. N-a vrut
să înveţe carte, s-a făcut şi el muncitor… Am crezut că poate… ştiu
eu… să fie mai procopsit ca mine… Da'… Norocu', ştiu eu…
Avram îl rugă să-i spună băiatului, că atunci când vor începe
să demoleze casa părintească, dacă va fi şi el în echipa aceea de
lucru, sau cine-o fi, vreun cunoscut de-al lui, vrea să vorbească cu el
despre ceva important.
- Ai acolo ascunşi bani, a, domnu' Avram? întrebă bătrânul de
la salubritate.
Avram îl privi şi-şi aduse aminte de „Napoleonii” pe care-i
propusese, în urmă cu mulţi ani, să-i vândă.
- Nu, nu! Ţi-am mai spus, de mult, că nu. E vorba de altceva,
nu de bani. E vorba de-o sticluţă cu… O sticluţă.
- O sticluţă?!... Mă rog, să fie cum spui mata… Da' asta-i chiar
ca un ac într-un car cu fân… Ia uite mata ce-i acolo… Da', dacă vrei
mata, am să-i spun băiatului… Am să-i spun…
Casa fu demolată. Băiatul muncitorului de la salubritate, care
lucră la demolare, vorbi cu Avram. Îi spuse că a căutat acolo, sus, sub
grinda aia, cum îi spusese el, dar n-a găsit nimic.
- Păcat! făcu Avram şi-i dădu băiatului ce-i promisese pentru
osteneală. Mare păcat!...
- Da' ce era în sticluţa aia pe care o cauţi matale? Întrebă
băiatul. Ceva de valoare?
- Ceva de mare valoare, răspunse Avram îndepărtându-se.
Îşi scoase cu mâna tremurândă din buzunarul hainei batista
şi-şi şterse ochii care i se umplură de lacrimi.
151
__________________________________________________________________
- Ceva de mare valoare, repetă Avram. Ceva sfânt! Şi se
gândi: „Ce caut eu, Dumnezeule, după atâţia ani?... Chiar dac-o
găsea… Cred că nu mai era nimic în sticluţă… S-o fi uscat. A rămas
doar… doar în sufletul meu… În suflet…”
152
__________________________________________________________________
Strigătul
… „De le-aş putea ridica stele

De le-aş putea păstra amintirea
Aminteşte-ţi!”
(Tristan Janco)
Sunt multe povestiri pe care le aştern pe hârtie, de la început

cu intenţia de a folosi fantezia necesară în împletirea credibilă a
realităţii cu imaginaţia. De data aceasta nu intenţionez – din motive pe
care le veţi înţelege în continuare – să mă folosesc de prea multe
metode literare, deoarece povestirea care urmează are atâta realitate
dureroasă, încât ficţiunea, chiar bine inspirată, e necesară într-o mai
mică măsură. Singura legătură pe care o văd în imaginaţia mea, ca
ilustrare a unui simbolic paralelism între ceea ce vă voi povesti şi o
imagine plastică, grăitoare, este pictura renumitului norvegian Edvard
Munch, intitulată „Strigătul”. De aceea am şi pus în capul rândurilor de
faţă acest titlu.
În urmă cu câteva săptămâni am aflat că Yad va Shem 1

organizează o nouă, largă acţiune de strângere a mărturiilor celor
care sunt în posesia unor date nominale legate de victimele
Holocaustului, în vederea completării numelor celor pieriţi – înscrişi în
„Sala Numelor”.
1
Instituţia Muzeu de eternizare a victimelor Holocaustului.
153
__________________________________________________________________
„Simbolice pietre de mormânt pentru cei care nu au avut nici
măcar mângâierea de a fi îngropaţi după datină”, aşa menţionează
„Foaia de mărturie”.
Au trecut doi ani, de când – fiind în România, în oraşul meu
natal – i-am vizitat pe bunii mei amici, soţii Manea şi Toby Marcovici.
Ea îmi fusese profesoară de limba rusă la liceu, iar el fusese avocat,
continuând încă, şi la vârsta de peste 90 de ani, să mai trebăluiască
prin „câte un dosar, fără multe alergături”, vorba lui. Dar la ultima
noastră întâlnire mi-a spus că nu se mai ocupă de avocatură, din
cauza serioasei slăbiri a vederii. De fapt, îşi pierduse aproape total
văzul. Între timp, cu câteva luni în urmă, distinsa soţie, Manea, l-a
părăsit. Toby şi-a pierdut astfel de două ori lumina…
Îmi erau dragi oamenii aceştia, de care mă leagă trecutul
meu. Când mă vedeam cu ei, din când în când, le ascultam
povestirile, fragmente ale vieţii lor, pline de amănunte uimitor reţinute,
pline de trăire şi emoţii pe care le retrăiam împreună cu ei. Cu ei
simţeam că trecutul meu încă n-a trecut…
Cu ochii goliţi de licărul vederii, plini de lacrimi – făcându-mă
şi pe mine să lăcrimez – Toby, cu glasul tremurat de emoţie, mi-a
povestit lucruri dureroase, a căror amintire nu-l părăseşte de zeci de
ani; după cum de zeci de ani îi întreabă pe cei pe care – fără echivoc
– îi consideră vinovaţi: „De ce?” Ca un strigăt: „De ce? De ce?”
Povestirea soartei tragice a surorii lui, Maie-Miriam şi a
familiei ei, soţul şi un băiat de 14 ani, ucişi mişeleşte de soldaţi
români, mărturie asemănătoare cu alte mii şi mii, despre atâtea
victime, e sfâşietoare prin desfăşurarea ei. Tragice întâmplări, despre
care s-a auzit sau poate încă nu… Povestită de fratele îndurerat, care
poartă în suflet această nepotolită durere de peste şase decenii, ea
îmbracă straiele cernite ale strigătului. De durere, de revoltă. Cu toată
atmosfera apăsătoare, intenţionând să păstrez mărturia sa, l-am rugat
pe Toby să-mi permită s-o imprim pe magnetofon.
… Ascult, din timp în timp, strigătul acesta imprimat. E, într-
adevăr, un strigăt, ca un „j'accuse!” de neuitat. De neuitat şi de
neiertat. Strigătul lui…
154
__________________________________________________________________
Când s-a întors Toby în oraşul natal, după ce îşi petrecuse

anii de război în Rusia, unde fugise în 1940, nu şi-a precupeţit
eforturile de a afla ceva despre sora lui mai mare, Maie. Fusese tare
legat de ea. Aceasta, de când se căsătorise cu un băiat din Ismail,
locuia în oraşul soţului, încă pe timpul stăpânirii române. Gherş-Grişa,
îl chema pe soţul ei. La un an după căsătorie, li se născu un băiat,
Marcel, care la izbucnirea războiului avea 14 ani. Toby, înainte de
1940, îşi vizita des sora la Ismail, căci era atunci cursă de vapor pe
Dunăre până acolo. Îl însoţea uneori şi prietenul lui de şcoală, Ştefan,
care locuia la ei. El avea o cunoştinţă la Ismail, la care se ducea
câteodată. Maie cu ai ei venea şi ea din când în când la Tulcea. Pe
drumul de întoarcere în ţară, după război, Toby trecu şi prin Ismail,
sperând să afle măcar ceva despre sora şi cumnatul lui, ştiind că nu-i
va găsi acolo, căci toţi evreii fuseseră evacuaţi din oraş de trupele
române şi, dacă mai trăia cineva, nu avusese încă timp să se
întoarcă. Găsi casa lor distrusă, iar de la nişte vecini pe care-i
cunoştea, află că familia Kantzer, adică sora, cumnatul şi băiatul, au
fost „ridicaţi” de români şi nimeni nu ştia ce s-a întâmplat cu ei. Nu
chiar nimeni, căci găsi un bătrânel care-i spusese: „Pe bărbaţi, cred
că n-o să-i mai găsiţi, că i-au secerat din primele zile ţiganii lui
Antonescu”. Era rus şi el îi numea pe români „ţigani”. Vestea aceasta,
pe care Toby o mai auzise şi în anii războiului, îi intră ca un pumnal în
suflet şi-l chinuia tot timpul. „Bărbaţii”, gândi el. „Un copilandru de 14
ani, bărbat!”… Şi care fu soarta femeilor? Ce s-o fi întâmplat cu sora
lui?
„Femeile au fost trimise în convoi. Mânate ca vitele, se spune
că până la Odessa”…, îşi continuă bătrânul rus informaţia. „Că se zice
că ţiganii lui Antonescu au fost uneori mai răi ca nemţii”…
Cam cu astfel de mărturii, aflate de la unii, de la alţii, fără
nimic precis, s-a întors Toby la Tulcea şi a început să trimită mesaje
în multe locuri, în ţară şi în străinătate, pentru a afla ceva despre
155
__________________________________________________________________
soarta celor dragi, despre care nu mai auzise nimic din 1940, atunci
când trecuse frontiera şi fusese câteva zile şi la ei acasă.
*
… Ştefan venise de la ţară, să urmeze liceul la Tulcea. Tatăl

lui, om înstărit, era bun prieten cu bătrânul Marcovici, unul din cei mai
cunoscuţi cerealişti din oraş, cu care avea şi legături de afaceri. Când
tatăl lui Ştefan îl rugă pe Marcovici să-i găsească o gazdă pentru
băiatul lui, acesta-i răspunse fără şovăială: „O gazdă mai bună nu-ţi
pot recomanda decât să vină să locuiască la noi. Ai mei or să se
bucure, mai ales că băiatul tău e de o vârstă cu Toby şi poate c-or să
fie chiar în aceeaşi clasă.” Şi aşa a fost. Ştefan a locuit la familia
Marcovici în toţi anii cât a învăţat la liceu. Mai mult, a fost chiar şi
coleg de clasă cu Toby, cu care-şi împărţea, în bună înţelegere şi
patul dublu. Căci casa Marcovicilor era chiar mare, dar mai erau copii
şi ca să i se dea separat lui Ştefan o cameră, nu aveau, aşa că a
locuit în aceeaşi cameră cu Toby. Prietenia dintre cei doi era o
adevărată prietenie. Iar Ştefan devenise atât de „al casei”, că
doamnei Marcovici îi zicea „tanti” şi ajunsese chiar să vorbească şi
puţin idiş. După liceu, drumurile lor se despărţiră. Şi mai ales după ce
bătrânii se duseseră în lumea de veci, legăturile dintre familiile lor
încetară. Toby devenise avocat, iar de Ştefan aşa aflară, că ar fi
vameş. Odată le trimisese o ilustrată cu urări de Anul Nou…
Timpul trece, timpul şterge…
În decursul primilor ani care trecuseră de la întoarcerea lui
Toby la Tulcea, după război, el nu primi veşti îmbucurătoare în
legătură cu cei pe care-i căuta. La modul personal nu află nimic
despre ei, iar în general, se vorbea că majoritatea evreilor din Ismail
ar fi pierit în măcel. Din puţinii care ar mai fi rămas în viaţă, aproape
că nu s-a mai întors în oraş nimeni, aşa că posibilitatea ca Toby să-i
găsească sau să afle ceva despre sora, cumnatul şi nepotul lui,
devenea din ce în ce mai dificilă, iar speranţa că ar mai fi în viaţă,
aproape ireală. Şi totuşi, se ruga, ca printr-o minune, cine ştie,
poate…
156
__________________________________________________________________
Până când, pe la sfârşitul anului 1947, un oaspete neaşteptat
veni la familia Marcovici în Tulcea. Ştefan venise în oraş şi,
bineînţeles, îşi vizită prietenii cu care nu se mai văzuse de atâta
vreme.
„Aduc cu mine o veste pe care cred că trebuia să v-o transmit
mai de mult, dar… n-am avut tăria s-o fac… Nu de mult m-am întâlnit
la Bucureşti cu Apostol, colegul nostru de la liceu – lucrează aici la
Primărie – şi de la el am aflat cât de amărât e Toby şi voi toţi, că nu
ştiţi nimic de ai voştri din Ismail”…
Şi-atunci le povesti cum el, în timpul războiului, fiind ofiţer de
grăniceri şi aflându-se în Ismail, se duse să-şi vadă cunoştinţa şi
aceasta-i povesti că pe domnul Grişa cu băiatul lui, împreună cu alţi
bărbaţi evrei, i-au împuşcat soldaţii români, la câteva zile după
intrarea în Ismail. Doamna Maria, săraca, şi-a ieşit din cauza asta din
minţi. Apoi şi ea, împreună cu ceilalţi evrei care erau în oraş, că
aduseseră şi din Chilia Nouă, au fost transportaţi la Odessa… Mai
departe, ce s-a întâmplat cu biata femeie nu ştia cunoştinţa lui ce să-i
spună. Când l-am întrebat unde au fost îngropaţi cei împuşcaţi, i-a
spus: „I-au dus soldaţii în afara oraşului şi i-au aruncat pe toţi într-o
groapă mare, aşa se spune… Bieţii oameni!”…
După ce-şi şterse fruntea cu o batistă, Ştefan îşi continuă
povestirea: „Cum am crescut noi împreună şi cum am fost eu în
familia dumneavoastră, nu trebuie să ne-o mai povestim, c-o ştim cu
toţii. Şi tocmai de aia am simţit că inima mă îndeamnă să aflu ce s-a
întâmplat cu doamna Maria. Am ajuns şi eu la Odessa şi am văzut
locurile unde mi s-a spus că au fost măcelăriţi evreii. Evrei din oraş şi
evrei aduşi din alte locuri. Mi s-a spus însă, că mulţi au fost duşi spre
nord. M-am gândit atunci că poate doamna Maria o fi avut noroc să
rămână în viaţă… După război însă, fiind la frate-miu, la Craiova şi
vorbind de familia dumneavoastră, că vă ştie bine, e vorba de Costel,
îmi zice deodată: „Măi Ştefane, mă! Eu am văzut-o pe Maria
Marcovici, la Odessa, în port… Li s-a dat foc acolo, într-o magazie, pe
malul mării”…
157
__________________________________________________________________
- Nu, strigă cu glasul frânt de durere Toby. Ştefan începu să
plângă şi-i strânse mâna.
- Toby! Nu pot să mai povestesc, Toby! Iartă-mă! Poate nu
trebuia s-o fac, dar ştiu că tu nu-ţi găseşti liniştea…
- Povesteşte, te rog, povesteşte! Trebuie să ştiu tot… Tot…
Costel îi povesti fratelui său că fusese cu unitatea lui, acolo,
în portul Odessei, când au fost aduse de trupele române convoaie de
evrei: femei, copii, bătrâni, şi că a văzut cum au fost mânaţi cu forţa în
barăcile şi în hangarele de-acolo, care au fost mitraliate şi apoi
incendiate… Într-un convoi, Costel o zări pe doamna Maria. O strigă
pe nume. Ea întoarse spre el privirea rătăcită, parcă-i zâmbi, parcă-l
văzu – nu ştie exact – că el fugi, să nu vadă, da-l prinse de mână un
plutonier-major care-i strigă: „Ce fugi, cătană? Ţi-e milă de jidani?
Beleşte ochii, mă, că ăştia ne-au aruncat în aer Comandamentul.
Ăştia-s duşmanii neamului românesc, mă!”…
Deschid micul magnetofon şi ascult, pentru a nu ştiu câta

oară, cele spuse de Toby, atunci când am fost la ei acasă şi l-am
imprimat: …”diavolul n-ar fi în stare să facă aşa ceva… O femeie
ieşită din minţi… Ar fi lăsat-o. Nu. Dacă erau tâlhari, criminali, au dus-
o aşa… Din post în post… Au băgat-o acolo, în hangarul ăla şi i-au
dat foc. Şi a ars… A ars de vie… Asta nu puteau s-o facă oameni…
Sunt români care-l simpatizează pe Antonescu. Eu nu pot să-l sufăr!...
Din cauza lui, ai mei… Şi câţi evrei au avut atâtea de suferit din cauza
lui!... Ce-au avut ei cu copilul ăla? Zic, cumnatul meu…, bărbat… Da'
un copil de 14 ani? Ce rău putea să le facă? Ce au avut cu el?... Cum
poţi să uiţi? Cum? Cum?”…
Simt, ori de câte ori ascult această imprimare a bătrânului
Toby, strigătul lui, la cei 96 de ani ai lui, cu durerea lui care niciodată,
cât va trăi, nu va fi potolită. Strigătul care-mi strânge sufletul. Plâng,
ori de câte ori aud acest strigăt.
158
__________________________________________________________________
… La Iad Vaşem, mă aflu în „Sala Numelor”, însoţit de
nepotul lui Toby, Marcel Marcovici (fiul celeilalte surori), care a
transmis numele rudelor lui omorâte în Ismail şi Odessa: Miriam,
Gherşon şi Marcel Kantzer; i-am găsit – spre veşnicie amintiţi.
Numele celor trei, pe care nobilul vârstnic cu sufletul îndurerat din
oraşul meu natal, nu-i poate uita niciodată.
Şi strigătul lui, această mărturie vie a durerii…
În lăcaşul de eternizare în care mă aflam, în „Sala Numelor”,
în tăcerea sfântă, parcă auzisem – aşa cum auzi într-o scoică vuietul
mării – strigătul milioanelor… Şi în acest strigăt colectiv, parcă
auzeam şi strigătul lui…
… La câteva zile după ce-am terminat de scris rândurile

acestea, aşa după cum i-am promis lui Toby c-o voi face, am primit
trista veste că el ne-a părăsit… O fi plecat într-o lume în care nu se
mai aud strigăte?... Aşa se spune…
Dă-i, Doamne, liniştea care i-a lipsit pe Pământ!
159
__________________________________________________________________
Crucea din Cimitirul Evreiesc
Povestea pe care v-o povestesc e adevărată. Şi locul, ca şi

oamenii – care au fost şi nu mai sunt – există şi au existat. Nu sunt o
născocire. Nu le dezvălui numele, căci nu trebuie să-i căutaţi. Nu
vreau să-i căutaţi.
… Venea în colţişorul acela de urbe îndepărtată de centrul

ţării ca la un capăt de lume, să cinstească amintirea celor care nu mai
erau şi ale căror morminte se găseau acolo. Venea la aceste
morminte, spunând o rugăciune, punând câteva flori pe pietrele
înverzite de muşchi fără rădăcină şi aprinzând o candelă memorială
pe care era scris cu litere ebraice… Se ducea apoi la şilul din orăşel,
unde un evreu tare bătrân îi deschidea uşa şi-i spunea că nu se mai
putea aduna un minian 1 nici chiar cu femeile împreună… Îşi făcea
această obişnuită datorie, cu un sentiment de sfinţenie, de fiecare
dată când vizita ţara unde se născuse şi pe care o părăsise de
aproape jumătate de veac. În ultima vreme, de când se pensionase,
în fiecare an pleca de la Bucureşti în urbea natală; nu atât ca
nostalgie, ci mai mult cu sentimentul datoriei sufleteşti de a-i vizita pe
cei care-şi continuau veşnicia în cimitirul de acolo… Ştia că după ce
el nu va mai fi… nu va mai veni nimeni la pietrele mormintelor vechi
ale familiei. Aceste pietre, care parcă radiază din răceala lor, căldura
sufletelor celor îngropaţi acolo, pentru cei care-i mai ţin minte şi se
roagă încă pentru ei.
1
Zece bărbaţi, numărul minim pentru a se putea oficia rugăciunea (ebr.)
160
__________________________________________________________________
Aşa-i lumea de când este şi probabil că aşa trebuie să fie!
Nici măcar gândul tristeţii şi sufletul înlăcrimat n-au puterea de a-i
schimba mersul… „Asta este!” – era concluzia lui înţeleaptă, pe care
şi-o exprima în gând, cu o uşoară clătinare a capului, ca o împăcare
cu realitatea neîndurătoare. Ca o resemnare.
… De mulţi ani, de zeci de ani, locuia acolo în cimitirul
evreiesc, o familie: soţ, soţie şi doi băieţi, copiii lor. Ei păzeau şi
îngrijeau cimitirul. Bărbatul era evreu, dintr-o familie din care mai toţi
băieţii se însuraseră cu creştine. Şi el era căsătorit cu o lipoveancă, o
femeie de treabă – simplă, gospodină, care-şi creştea copiii la
marginea oraşului, în cimitirul evreiesc. Vizavi de căsuţa din cimitir,
unde se spălau morţii, era locuinţa acestei familii. În jurul ei, ca într-o
curte obişnuită, se găseau mai toate cele necesare unor buni
gospodari: o magazie şi un curnic de păsări, lemne adunate în stive
pentru iarnă, legături de ardei roşu uscat şi bame uscate şi usturoi –
agăţate pe pereţii albi ai casei… Şi cuşca din lemn a câinelui care era
legat pe lanţ şi lătra răguşit, parcă să nu trezească morţii… Erau şi
câteva răsaduri de flori pe care nu ştiu dacă le răsădeau pe undeva.
Lângă ele – o cişmea cu o cană din tablă. Rezemate de pereţii
magaziei – vreo două lopeţi, un târnăcop, o greblă. Poate că le
foloseau uneori la curăţitul buruienilor care năpădeau potecile
cimitirului şi mormintele. Poate… Se bucurau cei doi soţi, când venea
cineva din Israel la cimitir. Veneau nu mulţi, dar cam în fiecare an şi
pe toţi ei îi cunoşteau. Cei doi locatari vii ai cimitirului îşi primeau cu
bucurie oaspeţii şi cu întrebări: „Ce mai face cutare?… Ce mai face
cutare?”… Apoi îi însoţeau la morminte sau conduceau pe cei care nu
le mai găseau, fiind acoperite de bălării sau de uitare. Promiteau că le
vor îngriji, curăţa, păzi. Primeau răsplata cuvenită… Cam acesta era
„ceremonialul”.
Cei doi băieţi ai paznicilor şi îngrijitori ai cimitirului, se
„încadraseră” în ocupaţia părinţilor. Nu ştiu exact – în general – ce
făceau, dar se ocupau şi cu monumente funerare. Când s-au însurat,
au părăsit casa părintească, adică cimitirul evreiesc, dar nu se
îndepărtaseră de el, făcându-şi gospodăriile în vecinătatea lui.
161
__________________________________________________________________
… În urmă cu doi ani, când el veni la cimitir, bătu ca de obicei
cu clanţa de fier în lemnul porţii de la intrare. Câinele răguşit lătră
scuturând lanţul ruginit, femeia ieşi din casă şi-i deschise poarta,
strigând: „Taci, mă, ajunge! Doar lătră, nu face nimic. Să nu vă fie
frică!”. Apoi recunoscându-l: „A, matale eşti! Bine aţi venit! Văd că
veniţi în fiecare an. Să fiţi sănătoşi şi să veniţi! Bine faceţi, că cei care
nu mai sunt, au cam fost uitaţi de ai lor… Al meu, ştiţi, şi el nu mai e…
A murit acu' zece luni… Dumnezeu să-l ierte! E îngropat aici. Am să
vă duc şi la mormântul lui. E lângă unchii matale, acolo, în rândul
întâi. Am rămas singură, domnu'… Copiii, la casele lor… Da' el a fost
un om tare bun. Un tată bun, un bărbat bun… Mai putea să trăiască…
(îşi şterse nasul cu colţul şorţului). Dacă aşa a vrut Dumnezeu! E
îngropat aici, că parcă-i acasă… Că toată viaţa lui – aproape toată
viaţa… ce zic „a lui”, a noastră, noi am trăit-o aici, în cimitir. Aici ni s-
au născut şi copiii. Eu măcar, de când ne-am mutat în casa asta, nici
n-am ieşit pe undeva… Nicăieri. Chiar şi-n oraş, ştiu eu, aşa… uneori
la piaţă, la Alimentara. Doar uneori. Că el le făcea pe toate… Uite-
aşa, mai toată viaţa, aici, cu morţii… Şi-acum am rămas singură, că el
s-a dus… Mai putea să trăiască… Nu era aşa de bătrân… (Şi începu
să plângă). Da' cunoana, mătuşa matale, ce mai face? O ştiu de ani.
Mai trăieşte?... Slavă Domnului, că tare bună femeie e. Când a plecat
în Israel şi a venit aici să-şi ia rămas bun de la ei, am plâns… Uitaţi-
vă, acolo, în partea dreaptă, e îngropat cumnatul ei. Ce om de treabă
a fost! L-aţi cunoscut, nu-i aşa? A fost pentru copiii ei, verii matale
adică, aşa ca un tată”…
Apoi l-a condus la mormântul bărbatului ei. El a rămas uimit:
era mormântul cu piatra pe care unchiul lui, care trăieşte în Israel, şi
l-a făcut când mai era aici, cu ani în urmă, pentru când îi va veni
vremea… Îl văzuse de atâtea ori, când venise aici, cu placa pe care
era scris numele unchiului său, care îl întreba întotdeauna dacă
mormântul lui mai există acolo. Acum, peste numele unchiului, era o
placă nouă, cu numele soţului femeii de lângă el. Tăcu o clipă, apoi,
liniştit, citi rugăciunea: El male rahamim 1 . Îşi închise cărticica şi-i zise
1
Dumnezeule plin de îndurare... (ebr.)
162
__________________________________________________________________
femeii: „Am spus o rugăciune pentru sufletul bărbatului matale.
„Dumnezeu să vă dea sănătate!”, făcu femeia, privindu-l cu ochii
înlăcrimaţi.
Apoi se duse la toate mormintele, după cum îi era obiceiul:
tata, bunicii, unchii, cunoscuţii mai apropiaţi…
Când se întoarse în Israel, unchiul lui, ca de obicei, îl întrebă:
„Mormântul meu mai e acolo?”
„Este. Dar ce te mai interesează, unchiule? Slavă Domnului,
trăieşti şi eşti aici! Poate vrei să-l închiriezi?”
Râse împreună cu bătrânul lui unchi, căruia îi plăcu gluma.
După vreo jumătate de an, unchiul muri.
… Anul acesta, pe la începutul verii, plecă în România şi
fireşte, se duse la cimitir. Ajuns în faţa porţii, auzi din casa paznicilor,
muzică. Muzică zgomotoasă, pop. Bătu cu clanţa de fier. O fată
îmbrăcată în pantaloni jeans ieşi din casă şi înainte de a vorbi cu el,
strigă la câinele aţâţat: „Taci, mă! Lua-te-ar dracu'!” Apoi se uită spre
poartă şi întrebă:
„Pe cine căutaţi?”
„Pe femeia care locuieşte aici.”
„A murit. Eu sunt nepoata ei. Vreţi să intraţi la morţi? Aveţi pe
cineva aici?”
„Da, am!”
Fata i-a deschis poarta.
„A murit bunica?”
„Acu' câteva luni.”
„Şi cine locuieşte acum în casa bunicilor?”
„Nimeni. Adică… noi… Tata, eu… mai venim din când în
când …”
„Voi aveţi grijă de cimitir?”
„Da… adică… noi, da… Ce trebuie să facem, facem… Avem
grijă. Mai ţinem aici păsările… Câinele e aici…”
După ce s-a dus aproape la toate mormintele pe care le
vizita, îşi făcu cu greu drum printre bălăriile şi crengile uscate, care
din an în an erau mai multe, ca să ajungă la un mormânt mai
163
__________________________________________________________________
depărtat. Era mormântul unei străbunici, din partea mamei, pe care o
iubise mult. Lângă acest mormânt, la care se ducea întotdeauna,
parcă simţea mirosul pe care nu-l uitase niciodată, al bătrânelei care
nu mai era de mult; mirosul acela dulce din căsuţa ei, de busuioc şi
tabac…
Îşi ridică privirea să vadă dacă a ajuns la locul dorit şi rămase
înmărmurit. În faţa mormântului străbunicii, la o distanţă de vreo doi
paşi, văzu o cruce de lemn, mare, galbenă, pe un mormânt care era
încă proaspăt, acoperit cu multe flori artificiale. Citi numele scris cu
negru de pe cruce. Era al femeii paznicului, pe care o cunoscuse.
Vorbise ultima oară cu ea, anul trecut. Şi data decesului confirma cele
spuse de nepoata ei; a murit în urmă cu patru luni. Nu ştia ce să facă.
Nu avea cu cine schimba o vorbă. Simţea că trebuie măcar să întrebe
pe cineva: „Ce se întâmplă aici? Ce-i asta? Cum se poate? Că doar
nu e voie! Cineva dintre cei care ştiu ce e voie şi ce nu, a aflat de
acest lucru? A fost întrebat cineva? Cine? Cine şi-a dat
consimţământul? Cine?” I se adunau în cap întrebările fără a le găsi
vreun răspuns. Stătea şi se uita la crucea din faţa lui. „Femeia asta a
trăit aproape toată viaţa ei aici, în cimitirul ăsta, gândi, privind
mormântul acoperit de flori artificiale. Pământul acesta e ca şi al ei…
Bărbatul ei, evreul, e şi el îngropat aici… acolo, în faţă. Doamne, dacă
s-a comis un păcat îngropând această femeie în cimitirul evreiesc, n-
ar fi un păcat şi mai mare ca să fie scoasă de aici? Să i se întineze
odihna ei veşnică în pământul casei ei?... Ce trebuie să fac? Nu ştiu…
Nu ştiu ce să fac!”…
Simţi că-i ard ochii şi-i vuiesc urechile. Cu cine să vorbească?
Cu cine să se sfătuiască? Roti privirea şi împrejmuit de monumentele
funerare nu auzi niciun murmur, nicio mişcare. O tăcere absolută,
apăsătoare. Îl trecu un fior rece. Privi cerul, parcă aşteptând,
copilăreşte, să audă ceva de sus… Cerul era albastru, cenuşiu,
nemişcat şi tăcut. Niciun ciripit de pasăre. Nicio adiere de vânt. Niciun
zumzet de insectă. Parcă totul amuţise. Deodată, interceptă vag,
parcă din altă lume, câteva frânturi de muzică. Veneau din direcţia
casei paznicului, unde nepoata asculta radioul… Nepoata femeii care
164
__________________________________________________________________
e îngropată aici, în faţa lui, sub crucea mare, galbenă, în cimitirul
evreiesc, ascultă muzică pop… O buburuză zbură de pe crucea din
faţa lui şi se aşeză pe piatra mormântului străbunicii, desfăcându-şi
aripioarele roşii, cu punctele negre. Încercă, automat, să-şi
amintească numele acestei insecte, în ivrit. Ceva cu… Moşe
Rabeinu… Ce importanţă are!... Se întoarse cu privirea spre vietatea
asta apărută acum, de nu ştiu unde şi nici pentru ce… Se întoarse cu
capul plecat, simţind parcă în spate greutatea crucii aceleia,
apăsându-l ca o povară nedefinită. Privi mormântul vechi, înverzit, al
străbunicii, pe care buburuza stătea nemişcată, parcă aşteptând…
Dumnezeu ştie ce!... Scoase din buzunar cărticica de rugăciuni şi
între cele două morminte, cu faţa spre mormântul străbunicii, a cărui
margine de piatră îi atingea picioarele, citi cu glas scăzut, aproape
neauzit: „El male rahamim!”…
Povestea pe care v-am povestit-o e adevărată. Şi locul, ca şi

oamenii – care au fost şi nu mai sunt, ca şi cei care mai sunt – există
şi au existat. Nu sunt o născocire. Nu le-am dezvăluit numele, căci nu
trebuie să-i căutaţi. Nu vreau să-i căutaţi…
165
__________________________________________________________________
Cireşe de la tata
De câteva ori m-am gândit să scriu povestirea aceasta, dar o

fac cu o întârziere de vreo câţiva ani, de-abia acum… O oprelişte
sufletească mă făcea de fiecare dată să nu pot realiza acest lucru,
simţire care persistă încă, dar pe care am hotărât s-o depăşesc. Fără
a o leza, sper, cu nimic… E un simţământ complex… E vorba de tata.
Am scris deja, de câteva ori, câte ceva despre tata, la modul direct
sau… adiacent, şi de fiecare dată mi-a fost greu s-o fac. Cântăream
pe cântarul minţii şi mai ales al sufletului, fapta, simţind cu multă
durere greutatea amintirii dureroase a părintelui iubit, a cărui viaţă a
fost înnegurată mai pe tot parcursul ei. Conştiinţa îmi impunea un
control amplificat al rândurilor pe care doream să le alcătuiesc, pentru
a găsi cuvintele cele mai potrivite întru exprimarea fidelă a veşnicei
mele dragoste faţă de omul acesta, temându-mă însă – da, temându-
mă – să nu se strecoare, nedorit, în ele – mila. Fiind chiar plin de
omenie sentimentul milei, pe oamenii mândri, îi poate jigni. Tatăl meu,
căruia soarta i-a fost vitregă, a fost, în felul său, un om mândru.
Cu ani în urmă, scrisesem despre o întâlnire virtuală – cum o
simţisem eu atunci – între mine şi … „spiritul” tatălui meu, cu ocazia
unei vizite pe care o făcusem la sinagoga din oraşul natal. Nu sunt
înzestrat cu cunoştinţe supranaturale şi nici nu am preocupări mistice
deosebite, dar simţiri omeneşti – mai mult ca gândire – de o anumită
nuanţă mistică, pot spune că există la mine; nu încerc cu asiduitate să
le descopăr sau să le studiez, însă în momentul când le percep (într-
un fel sau altul!) în preajma mea, mă emoţionez şi le atribui o
importanţă deloc secundară, considerându-le ceva care aparţine nu
chiar cu totul imaginaţiei…
Există chiar şi în imaginaţie o realitate a ei.
166
__________________________________________________________________
Încă o precizare: unii cititori – nu puţini – au tendinţa, atunci
când se întâlnesc cu un scriitor, să-l întrebe dacă cele scrise de el,
într-o anumită povestire sau într-un anumit roman, sunt de natura
realului sau produsul imaginaţiei. Vreau să precizez, pentru evitarea
întrebărilor amintite, că rândurile ce urmează ilustrează o întâmplare
total reală.
Eram cu soţia în oraşul natal, pe care îl vizitez cel puţin o
dată pe an şi, ca de obicei, mă duc la mormântul tatălui. Tata murise
cu doi ani înainte de plecarea noastră în Israel. De atunci, de
nenumărate ori fusesem, pentru reculegere, la mormântul său. Plâng
şi mă rog lângă el. Mângâi piatra funerară, acoperită din ce în ce mai
mult de muşchii verzi-arămii, mărturie vie a trecerii vremii… Îmi adun
gândurile legate de părintele plecat de zeci de ani şi plâng… Simt
adesea că în plânsul meu nu-i plâng moartea – inerentă – ci-i plâng
viaţa grea pe care a trăit-o şi care mă tulbură şi azi.
Eram cam pe la începutul drumului meu în viaţă, când el ne-a
părăsit. N-am putut face prea multe pentru el, decât aducându-i
bucuria de început bun al acestui drum…
Lunile mai şi iunie sunt pentru cimitirele evreieşti din
România, să zicem aşa – luni bune. Natura îmbracă aceste locuri
sfinte, singuratice – lipsite în cea mai mare parte de o îngrijire
acceptabilă – cu mantia verde, proaspătă, a ierbii şi cu florile de câmp
care înşală ochiul… Iarba şi florile se vor usca iar toamna şi-apoi
iarna le vor stratifica împreună cu uscăturile anilor trecuţi, ridicând
nivelul bălăriilor care cu timpul, neatinse de nimeni, vor – oh,
Doamne! – acoperi pietrele celor care-şi odihnesc sub ele veşnicia…
Iar când cei care din când în când, ca mine, vin aici, nu vor mai fi…
Câte realităţi triste s-au adunat pe acest pământ şi toate îţi dau
sentimentul că sunt de neschimbat…
Există, de obicei, o anumită tendinţă a cugetării atunci când
te afli la cimitir; parcă te gândeşti mai mult la cele două realităţi
esenţiale ale regnului căruia-i aparţinem, viaţa şi moartea. După unii,
e vorba doar de o singură realitate, cea de-a doua fiind doar
167
__________________________________________________________________
transformarea inerentă a primei… Fiind în cimitir, se mai găsesc unii
care fac uz „jucăuş” de un anumit umor macadru…
Aşa cum începusem să vă povestesc, eram cu soţia mea într-
o zi de iunie – neaducând cu noi în gândire ceva din cele de mai sus
spuse – în cimitirul din Tulcea, unde mulţi reprezentanţi ai familiei
mele au parcelele lor şi în care primul drum îl fac întotdeauna la
mormântul tatălui meu. Începusem să smulgem – soţia mea şi cu
mine – buruienile din jurul lui, când, deodată, ne-am oprit uimiţi
privirile asupra unei tulpini, tânără dar destul de viguroasă, care-şi
crescuse înălţimea până aproape de cea a unui om ca mine,
tăinuindu-şi rădăcina pe undeva sub piatra de pe mormântul tatălui.
- Nu-l rupe! îmi spuse soţia. Pare să fie un cireş.
- Nu, nu-l rup. Şi nici nu se poate, că nu-i un fir de iarbă.
Privind amândoi vlăstarul presupusului cireş, cu frunzele
ovale, am rămas înmărmuriţi, nemaiavând vreo îndoială: pe o
rămurea de-a lui rodiseră două cireşe, roşii, coapte deja, care
atârnau, cu cele două codiţe ale lor, lungi, verzi, de „ve”-ul maro,
scorţos, ce le uneşte în „sudura” cu pomul.
- Cireşe! Am spus amândoi deodată. „Cireşe de la tata!” –
cred că ne-au spus amândurora, tot în acelaşi timp, gândurile.
- Să le mâncăm? am întrebat cu oarecare reţinere.
- Cred că da. Cred că-s pentru noi.
Am luat fiecare câte-o cireaşă. Am mâncat încet, simţind cum
lacrimi se preling pe obraji…
… Da, sunt convins că cireşele acelea erau de la tata. Două –
una pentru fiecare. A ştiut că-l vom vizita. Ne-a oferit cireşe, în luna
cireşar, căci atunci am venit la el; rodul pământului în care-şi doarme,
de aproape jumătate de veac, veşnicia…
„Mulţumim, tată!”
Aşa am simţit noi…
168
__________________________________________________________________
„DOMNIŞOARA”
- fragment din roman-
Ariditatea pământului dobrogean, pământ de stepă în cea mai

mare parte, este îndulcită de apele de pe cuprinsul ei, care – parţial –
îi udă uscăciunea. Ploaia cade în aceste locuri cu zgârcenie şi de
aceea seceta vizitează des meleagurile aspre, bătute mult de vânturi
uscate şi nisipoase. Norocul podişului dobrogean, în special al părţii
nordice a acestuia, este – în primul rând – legendarul fluviu european,
Dunărea, care-şi scaldă malurile cu belşugul apei sale, dându-i
acestuia, ca o coroană de frumuseţe şi bogăţie, Delta. Apoi toată
întinderea estică a acestui străvechi podiş, întregul ţărm este răcorit
sau bătut de apa albastră a Mării Negre, care-i spală şi-i alimentează
de mii de ani litoralul. Regiunea aceasta lăturalnică a României, dintre
Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea, bătută de-a lungul vechii ei istorii
de-o sumedenie de stăpâniri şi neamuri, mai are, pe întinderile ei
joase – lacuri, bălţi şi râuri scurte. Fala ei o reprezintă însă Dunărea şi
marea. Dunărea intră în marea cea mare vărsându-şi fericită apele,
după lungul drum prin multe meleaguri, cu puterile parcă slăbite de
atâta plimbare şi cu dorinţa de a-şi lărgi orizonturile… Şi cu albastrul
ei, căci Dunărea e albastră, chiar dacă-şi schimbă uneori, după
anotimpuri, culorile. Cu albastrul ei întins în unduiri, cu sineala
aceasta a ei, colorează mereu apele ţărmurilor mării, până hăt
departe, în zare, unde se întunecă sau se albăstreşte şi mai mult.
Această culoare se aseamănă cu cerul senin sau înnourat, ca şi când
el s-ar oglindi în ea; când e întunecată, simţi melancolie, tristeţe sau
chiar mânie, furie, nelinişte…
169
__________________________________________________________________
Frumoase-s apele pământului, dar şi mai frumoase-s
adâncimile, afundişurile lor nevăzute de ochiul liber. Misterioase,
dintr-o altă lume…
… Într-o însorită zi de iunie, o navă mare de pasageri plutea
pe apele liniştite ale Dunării. Unduirile calme ale fluviului, toropit de
lucirea soarelui care-şi oglindeşte razele pe obrazul lui, parcă
mângâie botul vasului… Acesta, cu un reflex de îndrăgostit alintat,
înaintează calm, ridicându-se, puţin, cu eleganţă peste apa pe care-o
despică în două, împroşcând stropii ce se vaporizează într-o ploaie
măruntă care parcă masează pântecele vasului, excitându-l. Iar în
spate, cârma peste care flutură, dansează tricolorul ca în bătăi de
tamburină, încearcă să stabilească mijlocul potecii formate de idila
vasului cu apa… Şi-apoi se descompune în vălurele liniştite care
încet, încet, redau unduirile somnolente ale Dunării sentimentale…
Se aude muzica unui patefon de pe punte. Râsete, vorbe,
veselie. Suntem pe vasul de pasageri „Speranţa”, care în duminica
aceasta a fost angajat de comitetele de părinţi ale celor două licee, de
fete şi de băieţi, la sfârşit de an şcolar, pentru o excursie de o zi pe
Dunăre. De la Tulcea la Isaccea.
Erau pe vas, pe punţile şi în saloanele lui, vreo trei sute de
pasageri. Părinţi, copii şi membri ai familiilor acestora. Încă de la
sfârşitul lui aprilie, comitetele de părinţi hotărâseră ca pe 20 iunie,
adică la terminarea anului şcolar, să organizeze această excursie,
pentru absolvenţii claselor superioare. Participarea era voluntară, căci
nu toţi îşi puteau permite să fie prezenţi. Însă în multe cazuri, cei cu
posibilităţi, având asentimentul părinţilor, îşi ajutară colegii care
n-aveau de unde plăti. Aceştia din urmă veniseră fără părinţi.
Mai toţi elevii şi elevele claselor superioare erau prezenţi.
Domnea o atmosferă foarte plăcută. Planşeurile vasului erau pline de
tineri veseli şi gălăgioşi. În saloane, pe băncile tapisate cu catifea
bordo, şedeau mai mult părinţii şi cadrele didactice, care discutau sau
priveau prin geamurile larg deschise apa albastră şi malurile verzi. Şi
sus şi jos, discuţiile erau axate pe gânduri de viitor. Tonalităţile erau
însă diferite. După vârstă. Sus erau, pe ici, pe colo şi perechi care se
170
__________________________________________________________________
izolau prin colţuri, ferindu-se mai puţin de ochii colegilor, cât de cei ai
părinţilor şi profesorilor…
Elena şi Tina şedeau pe o bancă, în faţa cabinei căpitanului.
Pentru Tina, aceasta era prima ei călătorie pe Dunăre. De fapt, în
afara excursiei şcolare la mănăstirea Cocoş, acum câţiva ani, nu
plecase nicăieri în afara Tulcei.
Simţind mirosul trabucului pe care-l fuma deasupra lor, în
cabină, cârmaciul, Tina spuse:
- Fumează ca un turc ăla de sus. Nu suport mirosul de ţigări
de foi.
- Nu e turc, e grec. Barba Iani-l cheamă. Tata-l cunoaşte. E
un om tare de treabă.
- Şi tatăl meu e un om de treabă şi nu fumează deloc. Cred că
de asta e şi mai de treabă.
- Ai tu nişte criterii de calificare a oamenilor, unice! Nu
fumează – e om de treabă, fumează – e un monstru.
- Elena, exagerezi ca de obicei. Şi-apoi, ce faci dintr-un ţânţar
un elefant?...
- Stai. Ai un elefant pe frunte, fetiţo, zise Elena lovind-o pe
Tina cu palma deasupra ochilor. L-am omorât.
- Cu aşa o lovitură, dacă erau doi ţânţari, mă omorai şi pe
mine.
- Acum exagerezi tu, vezi! Da' uite că a reuşit vampirul să te
sugă. Fetiţo, o surpriză! Şi tu ai sânge roşu, ca şi mine!
- Dar ce credeai?
- Că-i albastru, nobleţe. Tu zici că te tragi din regi, nu? David,
Solomon…
- Elena, tu te tragi din barbari şi ai rămas o barbară!
- Dacă mai spui o dată aşa ceva, te arunc în Dunăre.
- Tu te tragi din barbari şi-ai rămas o barbară.
Elena o privi cu ochii mari.
- Ei, de ce nu mă arunci în Dunăre?
- M-am răzgândit. Nu meriţi tu să-ţi fac o asemenea plăcere.
Uite, nefericito, pe ce fluviu superb pluteşti. Pot eu să-ţi ofer ţie aşa un
171
__________________________________________________________________
giulgiu de purpură imperială când tu eşti doar a şaptea spiţă de la
carul cu boi al unui rege care a condus nişte triburi de nomazi şi-al
altuia care-şi trimitea bărbaţii în război ca să le răpească nevestele?...
- Elena, ce ai astăzi? Eşti excitată istoric?
- Nu ştiu. Niciuna nici alta. Aşa, ca să vorbim. Despre ce vrei
să vorbim? De ce n-au venit ai tăi? Să nu zici că n-au bani.
- Au.
- Şi-atunci?
- Nu ştiu. Tata n-a vrut.
- Şi mama, dacă nu vrea tata, se supune…
- Nu întotdeauna. Şi Dan, frăţioru', a trebuit neapărat să plece
de-acum la Bucureşti? Are examenul abia în toamnă.
- Moare de frică să nu pice din nou. Tata cred că l-ar omorî. A
plecat întâi la Brăila, la unchiu'. Stă acolo câteva săptămâni, şi pe
urmă pleacă la Bucureşti. Şi-a luat şi cărţile cu el.
- Şi gagica?
- Au terminat-o. Ea şi-a găsit unul de la cercul de recrutare,
un ofiţer. Iar el are numai examenul în cap.
- Şi eu sunt ultima care află aceste noutăţi?
- Eşti prima… Da' stai… Tu vezi ce văd şi eu? Gata, se
apropie de noi…
Laurenţiu, cu şapca de licean pe cap şi cu ochelari de soare
se opri în faţa lor.
- Bună ziua! Nici nu ştiam că sunteţi aici.
- Ne-aţi căutat? întrebă şugubeaţă Elena.
- Nu… Vreau să spun…
- E-n regulă, îl ajută ea să iasă din încurcătură. Nici noi nu
ştiam că dumneata eşti aici. Vă cunoaşteţi? Colega mea Tina.
- Bună ziua! Ne… oarecum…
- Ne cunoaştem, zise Tina zâmbind.
- Ooo! Şi eu sunt ultima care află aceste noutăţi? spuse
Elena, repetând exact întrebarea dinainte a Tinei, privind-o stupefiată.
- Eşti prima, răspunse Tina, încercând să vadă ochii lui
Laurenţiu acoperiţi de sticlele fumurii ale ochelarilor. Dumnealui m-a
172
__________________________________________________________________
salvat, în iarnă, când tu erai bolnavă… Şi-i povesti Elenei toată
întâmplarea.
- Ia uite-te, domnule! Tainele milenare ale bunei mele
prietene! Şi eu nici măcar să nu ştiu că peste gardul meu am un vecin
cu puteri herculeene… Şi nici măcar să nu mi se spună că distinsa
mea colegă, nobila Dalila, a fost atât de eroic salvată de la… Ce-au
vrut să-ţi facă derbedeii ăia, iubita mea?
- Elena, termină, spuse Tina.
- În regulă. Da' m-aţi făcut praf! Amândoi. Mă rog, el! De-abia
îl cunosc. Da' tu, domnişoară?...
- Elena!
- Nu ţi-o iert. Am să te pedepsesc: mă arunc în Dunăre. Să
pierzi şi tu ceva – o prietenă. Dar ştiţi ce? Mai bine vă pedepsesc pe
amândoi. Vă las singuri împreună. Infidelo! Şi dumneata… Mă rog,
să-ţi dea ea calificativul. Ceau! Şi se duse râzând.
- Aşa e ea, spuse Tina.
Elena se întoarse.
- De data asta ai să-mi povesteşti tot, şi imediat, dacă nu, te
omor. Şi dumneata, scoate-ţi ochelarii ăia, să te poată privi fata în
ochi, c-am auzit că ai ochi frumoşi.
- Elena! făcu din nou Tina.
- Gata, mă duc! Ne întâlnim la Isaccea. Aveţi o groază de
timp. Ah, mor! Auziţi placa? „Valurile Dunării” a lui Ivanovici… Taram-
tam-tam Tam-tam-tam-tam. Şi valsă câţiva paşi. Muzica e frumoasă şi
Dunărea aşişderea… Da' unde-s valurile? Şi-un spanac!... Şi plecă.
Tina şi Laurenţiu râseră cu poftă. El îşi scoase şapca şi
ochelarii, parcă executând ordinul Elenei, apoi, aşezându-se pe
bancă în locul acesteia, întrebă:
- Îmi permiteţi?
- Aţi întrebat după ce v-aţi aşezat, zise, continuându-şi râsul,
Tina.
- O! Scuzaţi!
- Nu, vă rog! Am glumit.
Se priviră o clipă fără să vorbească. Apoi Laurenţiu întrebă:
173
__________________________________________________________________
- Ce faceţi?
- Plec la Isaccea.
- Întâmplător, şi eu.
Şi râsul celor doi reîncepu.
- Aţi fost premiat. Vă felicit! Premiul I.
- Şi dumneavoastră. Vă felicit şi eu.
- Mulţumesc. Tata m-a întrebat şi anul acesta: „De ce doar
premiul trei?”
- Nu e mulţumit?
- Ba da, dar aşa pune el întrebări legate de lucruri al căror
răspuns îl cunoaşte…
- Şi care e răspunsul?
- Mă întrebaţi serios?
- Oarecum.
- Dar dumneavoastră nu sunteţi tatăl meu…
- O, departe de aşa ceva!...
- Şi nici măcar…
- Nici măcar nu ne cunoaştem aşa de bine, asta aţi vrut să
spuneţi, nu?
- Oarecum.
- Atunci hai să ne cunoaştem. Eu… Dar ca să nu fie un lucru
formal… Eu aş vrea să vă spun… Că de atunci… din iarnă, când…
Atunci… N-am ştiut cum să merg mai departe…
- În casă? A da, că era frig şi eraţi numai în cămaşă… Dar eu
nu v-am reţinut mult timp.
- Nu… Tina, tu…
- Tina, tu?
- Da. Ce, ţi-ai schimbat numele?
- Nu. Dar e prima dată când îl aud rostit de dumneavoastră…
De fapt, a doua oară… Da' aia nu se socoteşte… Şi e şi… prima dată
când mă tutuiţi…
- Tutuieşte-mă şi tu.
- Aşa, deodată? Nu e prea … familiar?
174
__________________________________________________________________
- E normal, că… Vreau să fim… M-am gândit c-aş vrea să fim
prieteni…
- Tu? Cu mine?
- Da. Nu vrei?
- Ba da. Vreau. Laurenţiu, acum văd că ai ochi frumoşi. Şi
calzi.
Laurenţiu îşi lăsă în jos privirea, simţind cum i se îmbujorează
obrajii.
„Isaccea”, se auzi glasul puternic al căpitanului… Iar
„Speranţa” se apropie încet de debarcader.
175
__________________________________________________________________
O întâmplare?
… Şi iată-mă într-o cameră a Ambasadei României la Tel

Aviv, aşteptând să mi se aducă paşaportul vizat pentru plecarea în
ţara natală, în ultima vizită de documentare înaintea apariţiei cărţii
mele despre evreii din Tulcea.
Sunt singur într-o cameră cu uşa deschisă spre coridor. Aud
glasuri: „Sărut-mâna, măicuţă! Sărut-mâna! Bine aţi venit pe la noi!” În
cameră intră o călugăriţă nu prea bătrână, însoţită cu zâmbete şi
plecăciuni de funcţionari ai Ambasadei. I se aduce, după ce e
întrebată cu politeţe dacă vrea, o cafeluţă cu un pahar de apă rece.
Ea se aşează pe o canapea şi la o masă joasă începe să completeze
un formular. Îi privesc cu atenţie faţa, pe care o apreciez, de om bun.
Îşi ridică ochii, mă priveşte şi ea, şi-mi zâmbeşte. Auzisem că-i
spusese unui băiat de la Ambasadă: „Să vii la noi, la Ierihon, c-o să te
primim frumos. Avem şi cameră de oaspeţi.”
- Locuiţi la Ierihon? îmi permit să întreb.
- Şi la Ierihon. De fapt, mai tot timpul eu locuiesc la Ierusalim.
N-am mai întrebat nimic, lăsând-o pe măicuţă să-şi vadă de
completarea formularului. Dar văzând că întoarce pagina, mi-am
permis:
- Sunteţi venită de mult în Israel?
- De mult… de mult…
Şi nu ştiu cum, vă jur, nu ştiu de ce, dar am întrebat-o
deodată pe măicuţă:
- Da' din România, de unde sunteţi?
- Din Tulcea, mi-a răspuns măicuţa fără să ridice privirea.
176
__________________________________________________________________
Iar nu ştiu exact de ce, dar m-a furnicat în spate şi crezând că
poate… n-am auzit bine, am mai întrebat:
- … De unde?
- Din Tulcea, a răspuns măicuţa şi m-a privit.
I-am zâmbit şi i-am spus cu o bucurie copilărească, parcă:
- Şi eu sunt din Tulcea.
- Aşa!
- Da, dar eu sunt evreu… adică… trăiesc aici de aproape 40
de ani…
- Să fii sănătos. Noi ne rugăm lui Dumnezeu în fiecare zi să
fie pace şi aici şi acolo, în România.
- Să dea Dumnezeu! Da' mata pe la Tulcea ai mai fost?
- Nu… nu… eu îs plecată de-acolo de mică… Da'-mi mai
aduc aminte de port… de peşte…
- Eu plec acum la Tulcea. Scriu o carte despre evreii care au
trăit acolo…
- Aşa! Frumos! Păi da, asta ştiu şi eu că au trăit acolo multe
neamuri. Şi eu sunt dintr-o familie de bulgari. Da' ştiţi ce vreau să vă
spun, domnul meu? La Tulcea au trăit şi români şi evrei şi bulgari şi
turci, armeni, greci, lipoveni şi ţigani, da' nu se făcea nicio
deosebire… Oamenii trăiau ca fraţii… Se înţelegeau, se ajutau… Nu-i
aşa?
Iar am simţit că mă furnică în spate…
- Aşa-i, măicuţă. Despre asta scriu şi eu în cartea mea… Că
aşa a fost… Am să vă dau s-o citiţi… dacă vreţi…
- Sigur că vreau.
- Să v-o trimit?
- Lăsaţi-o aici, la Ambasadă, pentru maica Anna. Vin aici mai
des şi toţi mă cunosc… Da' eu pe mata unde-o să te găsesc, ca să-ţi
mulţumesc?
I-am dat cartea mea de vizită.
- Aşa! Foarte bine. Să-ţi ajute Dumnezeu în scrisul cărţii şi
drum bun. Să mănânci la Tulcea peşte şi pentru mine, că peştele-i
bun.
177
__________________________________________________________________
I-am sărutat mâna, mulţumindu-i pentru urare şi am ieşit, că
tocmai mi se dădea şi paşaportul vizat. În pragul uşii m-am oprit şi mi-
am întors privirea spre măicuţa care completa în continuare
formularul.
- Vă spun drept… scuzaţi-mă, dar nu ştiu ce mi-a venit să vă
întreb, aşa de-odată, de unde sunteţi… Să fie o întâmplare?
Măicuţa mi-a zâmbit şi a spus:
- Ba eu cred că Dumnezeu v-a îndemnat s-o faceţi.
Dumnezeu.
- Şi eu cred aşa, i-am zis. Să ne ajute Dumnezeu!
Şi am plecat.
178
__________________________________________________________________
CUPRINS
Cuvânt înainte 5
De la un prieten 6
Copilării din copilărie 7

Baba Sura 11
Bomboanele „Hess” 14
Povestea râsului furat 17
Ţigara „Regală” 21
Bicicleta cu trei roţi 27
Săracu’ Stalin 34
Negustorul de mititei 40
Copilul de burghez 46
Bătrânul şi scrisoarea neexpediată 52
Peste vremuri 58
Mielu’ Nebunu’, câinele şi domnişoara bătrână 62
Vulpea 66
179
__________________________________________________________________
Profesoara de română 70
Poveste de dragoste 74
Cornel 79
Şilul din Tulcea 83
Puşca din sinagogă 85
Spectacolul de la Tichileşti 91
Pe malul Dunării 98
Raiul lui Calmis 104
Nuferi albi pentru Aric 109
Trifoi cu patru foi 116
Buium 122
Casa cu fantome 130
O meserie uitată 141
Lacrima mamei 146
Strigătul 153
Crucea din Cimitirul Evreiesc 160
Cireşe de la tata 166
Domnişoara, fragment 169
O întâmplare? 176
180
__________________________________________________________________
De acelaşi autor:
Copilul din mine, Tel Aviv, 2002

Suflete deschise, Tel Aviv, 2003
De unde am venit..., Bucureşti, 2004
De-ale lui Unu’ Moişe, Tel Aviv, 2005
Povestiri de aici şi de acolo, Bucureşti, 2005
Domnişoara, Iaşi, 2007
Trifoi cu patru foi, Iaşi, 2008
Maria. Mozaicul unei vieţi, Bucureşti, 2009
In pregatire:
*Primavara în decembrie, roman
*Articole de larg consum, culegeri din publicistica autorului
Premii şi distincţii:
Premiul Centrului Cultural Israelo-Român pentru întreaga

activitate culturală, Tel Aviv, 2001
Premiul „Shlomo Kuperschmidt” pentru idiş – (A.C.M.E.O.R.),
Tel Aviv, 2002
Premiul „Magna cum amicitie” („Convorbiri literare”), Iaşi,
2007
Cetăţean de Onoare al Municipiului Tulcea, 2007
Premiul „Haim şi Sara Ianculovici” pentru contribuţia
deosebită în domeniul teatrului, literaturii şi publicisticii, Haifa, 2009
Premiul „Iacov Groper”, Ierusalim, 2009
181

Pe Malul Dunarii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Pe Malul Dunarii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Carol FELDMAN Pe malul Dunării

Mă uitam zilele trecute prin însemnările pe care le făcusem pe

Marele poet naţional ebraic Haim Nahman Bialik indică în

Dr. Slomo Leibovici - Laiş

Copilării din copilărie

I-am mulţumit concetăţeanului meu pentru fotografia pe care

Da, mi-aduc aminte, în ultima vreme, de atâtea lucruri

Marcel, fratele meu mai mare, avea părul roşu şi pistrui. Pe

Povestea râsului furat

Duminică dimineaţa mergeam la baia de aburi. În orăşelul

Nu cred să mă fi gândit vreodată să mă fac negustor. Pentru

Bicicleta cu trei roţi

- Mamă, roagă-l pe tata să-mi dea bani să cumpăr „Universul

Câte nu s-au scris – şi în ce cantităţi! – despre cel cunoscut

… Peste drum de casa părintească era o casă arătoasă,

„Sărăcie, sărăcie, sărăcie”, a strigat mama, disperată,

Muream de dorinţa să devin şi eu pionier. Să mă văd şi eu cu

Deci, eu sunt fiu de burghez. Vai de capul meu! Cum a căzut

Am ştiut că nici A., prietenul meu, colegul meu de bancă, n-a

Bătrânul şi scrisoarea neexpediată

Pe bătrânul despre care aş vrea să vă povestesc nu am uitat

Întâmplarea aceasta mi-a povestit-o, în urmă cu câteva zile,

Mielu Nebunu', câinele şi

Era aproape o tradiţie, ca fiecare orăşel, târg sau sat, să-şi

Tata lucra la muncă obligatorie, cum erau numite muncile pe

Multe bucurii am avut în liceu. În primul rând, am avut colegi

Circul „Ventura” părăsise ieri orăşelul, după o lună de

M-am întâlnit, după zeci de ani, cu un coleg de şcoală. Am

Şilul 1 din Tulcea

În urmă cu câteva zile, în cadrul îndelungatului proiect de

Puşca din sinagogă

Vreau să vă povestesc o întâmplare petrecută cu zeci de ani

R. şedea în bucătărie şi amesteca, într-o chisea de porţelan,

Colonelul Băcăoanu, cu părul pieptănat lins peste cap lucind

Am găsit zilele trecute în „Jurnalul” lui Mihail Sebastian,

Raiul lui Calmis

Marcel Marcovici, unul din tulcenii pe care i-am revăzut nu de

Nuferi albi pentru Aric

Şedeam pe puntea vasului plin de pasageri – eu, cu băiatul

Spre seară, când roşeaţa cerului începu să se oglindească în

Trifoi cu patru foi

Stăteam în camera de la hotel şi citeam articolul apărut într-

Cu cât vârsta ne apropie de ele – de cimitire, vreau să zic – şi

Stăteam întins, cu ochii deschişi, pe patul dublu, reflectând la

În acest dialog telepatic, am simţit cu raţiunea în funcţiune

- Aţi adormit, o plăcere! Nevastă-mea nu m-a lăsat să vă

Ehe! Povestea asta e tare veche. Eram copil când, prinzând

Avram stătea în picioare, sprijinindu-se de tejgheaua din

… „De le-aş putea ridica stele

Sunt multe povestiri pe care le aştern pe hârtie, de la început

În urmă cu câteva săptămâni am aflat că Yad va Shem 1

Când s-a întors Toby în oraşul natal, după ce îşi petrecuse

… Ştefan venise de la ţară, să urmeze liceul la Tulcea. Tatăl

Deschid micul magnetofon şi ascult, pentru a nu ştiu câta

… La câteva zile după ce-am terminat de scris rândurile

Crucea din Cimitirul Evreiesc

Povestea pe care v-o povestesc e adevărată. Şi locul, ca şi

… Venea în colţişorul acela de urbe îndepărtată de centrul

Povestea pe care v-am povestit-o e adevărată. Şi locul, ca şi

De câteva ori m-am gândit să scriu povestirea aceasta, dar o

Ariditatea pământului dobrogean, pământ de stepă în cea mai

… Şi iată-mă într-o cameră a Ambasadei României la Tel

Copilării din copilărie 7

Copilul din mine, Tel Aviv, 2002

Premiul Centrului Cultural Israelo-Român pentru întreaga

S-ar putea să vă placă și