Dr.

Nicolae GEORGESCU – TULCEA

________________________________

CONTRIBUŢII LA ISTORIA MEDICALĂ

A DOBROGEI DE NORD

Dedic această carte celor care mi-au călăuzit primii paşi

în studiul istoriei medicinei româneşti:
DR. NICOLAE VATAMANU
DR. GHEORGHE BRĂTESCU
PROF. DR. BENONE DUTESCU
PROF. DR. NICOLAE MARCU

TULCEA, 2011
 Dr. Nicolae GEORGESCU – TULCEA
________________________________

ISBN 978-973-0-10785-2

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a

Romaniei
Autor: Georgescu Tulcea, Nicolae
Contribuţii la istoria medicală a Dobrogei de Nord
CONTRIBUŢII - medicina -
ISBN 978-973-0-10785-2
Bun de tipar: iunie 2011
LA ISTORIA MEDICALĂ A

DOBROGEI DE NORD

TULCEA, 2011 www.karograf.ro/contributii-la-istoria-medicala-a-dobrogei-de-

nord.html

INFORMAŢII MEDICALE
REFERITOARE LA DOBROGEA ÎN
CRONICI BIZANTINE ŞI MANUSCRISE
DIN SECOLELE IX – XIII
De-a lungul unui întreg mileniu, din secolul al III-lea până
în secolul al XIII-lea, populaţia daco-romană şi apoi cea
românească „a fost confruntată cu fenomenul amplu al
migraţiilor, mai multe popoare şi-au exercitat, cu intensitate şi
modalităţi diferite, dominaţia asupra pământurilor dintre
Carpaţi, Dunăre şi Mare”(1). În cadrul acestui „mileniu al
migraţiilor” cum îl numeşte Constantin Giurescu, putem delimita
trei etape: prima, cuprinsă între anii 275-566, când apar neamurile
germanice şi mai apoi hunii; cea de-a doua, cuprinsă între secolele
VI-X, când apar slavii, care, convieţuind cu românii sunt
asimilaţi. În aceeaşi perioadă sosesc şi bulgarii, care întemeiază la
sud de Dunăre primul ţarat, fiind la rândul lor asimilaţi de
populaţia slavă stabilită anterior(2). Mai trebuie menţionată în
acest interval şi stabilirea ungurilor în Panonia. Cea de-a treia
perioadă, cuprinsă între secolele XI-XIII, coincide cu apariţia
pecinegilor şi mai apoi a cumanilor, finalizându-se cu invazia
tătară din anii 1241-1242. Dintre aceste popoare migratoare, unele
şi-au ales drumul de-a lungul Dobrogei, intrând în conflict cu
formaţiunile statale locale ca şi cu Imperiul Bizantin. În general,
perioada de care ne ocupăm este destul de săracă în informaţii
referitoare la problemele medicale, totuşi din cronicile bizantine,
ca şi din notele unor călători străini, am reuşit să obţinem o serie
de informaţii utile.
Împăratul Constantin al VII-lea Porphyrogenetus, în
lucrarea sa „De thematibus” menţiona în anul 917, existenţa între
Constanţa şi Delta Dunării a unui oraş numit „Konopas” (ţânţar)
(3). Ţinând cont de menţiunile făcute de Bogdan Petriceicu
Haşdeu după istorici romani, despre existenţa la gurile Istrului la
5 6
sfârşitul secolului II, a 13 oraşe înfloritoare, curând dispărute din
cauza decimării populaţiei de malarie, ca şi de faptul că oraşul
„Konopas” nu mai apare pomenit în cronici mai noi, putem
considera că şi aceasta a avut soarta celorlalte localităţi. După
toate aparenţele, el era situat în zona complexului Razelm-Sinoe,
zonă în care ţânţarii erau prezenţi şi malaria endemică (4). Se
cuvine să facem o precizare – probabil că cele 13 oraşe despre
care vorbea B. P. Haşdeu erau în realitate sate, deoarece în alte
lucrări nu am mai întâlnit menţionată dispariţia unui număr atât de
însemnat de localităţi. De altfel, în cronica expediţiei lui
Sviatoslav – cneazul Kievului – împotriva bulgarilor, este
menţionată existenţa a 80 „godinuri” – localităţi fortificate.
Această expediţie, descrisă în cronica lui Nestor, ne aduce noi
informaţii medicale. După ce ocupase jumătatea de răsărit a
Bulgariei, Sviatoslav nu mai vrea să plece înapoi, probabil
pământurile dunărene părându-i-se mai frumoase şi mai bogate
decât regiunea sa de stepă. Bizantinii, care îl chemaseră iniţial în
ajutor în lupta sa contra bulgarilor, se văd nevoiţi să înceapă
războiul cu fostul aliat şi, după câteva bătălii sângeroase, în iarna
anului 972 reuşesc să-l scoată din Silistra. Din cronică aflăm că în
sprijinul bizantinilor venise o epidemie care slăbise mult forţele
kievene. Nestor nu menţionează boala dar, ţinând cont că era
iarnă şi nu au fost menţionate cazuri mortale printre soldaţi, ci
numai o slăbiciune, înclinăm să credem că a fost vorba de o
epidemie de gripă (5).
Printre ultimele popoare migratoare se numără şi
pecenegii, ram din arborele popoarelor de limbă turcă; stabiliţi în
nordul Mării Negre, ei duceau lupte continue cu armatele
imperiale bizantine ce încercau să le oprească incursiunile în
Dobrogea sau Bulgaria. Asupra acestor bătălii deţinem mai multe
informaţii, datorită cronicii lui Georges Cendrenus, unul dintre cei
mai de seamă istoriografi bizantini, a cărui lucrare „Compendium
historiorum” a văzut lumina tiparului în 1838 la Bonn. Referindu-
se la invazia din anul 1046, el arată că pecenegii trecând Dunărea,
au găsit în Dobrogea un mare belşug de animale, de vin şi de
băuturi pregătire din miere, băuturi de care nu mai auziseră până
atunci. Înfruntându-se peste măsură din ele, s-au îmbolnăvit,
pierind zilnic foarte mulţi dintre ostaşi (6).
După toate aparenţele este vorba de o epidemie cu punct
de intrare digestiv, probabil holeră. Este de menţionat că
Cendrenus descrie în alt capitol o epidemie de ciumă pe care o şi
defineşte astfel, dar nu utilizează nicăieri în lucrarea sa termenul
de holeră. Nu trebuie să uităm că prima epidemie de ciumă
cunoscută este cea a lui „Iustinian” din anii 531-580, iar cea dintâi
descriere a unei epidemii de holeră avem de la Gregorio de Orta,
în anul 1534 (7).
Tot în iarna anului 1046 „pe un ger care a făcut să îngheţe
apa Dunării, hoarda lui Tyrach a trecut la sud de Dunăre” (8).
Şi de această dată sorţii au fost potrivnici pentru pecenegi
„deoarece o boală cumplită a decimat pe noii învingători, cei care
au rămas în viaţă predându-se bizantinilor” (9). Nicolae Iorga
nota referitor la acest episod „cum Kegen plecase să primească
botezul la Constantinopol, comandanţii împărăteşti conduseră
rezistenţa. Lipsa de provizii, bolile uşurau opera lor. Tyrach însuşi
primi aceleaşi condiţii ca şi inamicul său şi barbarii săi fură
distribuiţi printre colonii din părţile Sofiei şi Asiei Mici” (10).
Ţinând cont de mortalităţile cauzate de boala în cadrul armatei, ca
şi de faptul că epidemia s-a desfăşurat în plină iarnă, considerăm
că a fost vorba de o epidemie de tifos exantematic.
Pacea la care ne-am referit mai sus a fost de scurtă durată;
în anul 1049 sunt consemnate noi lupte, de această dată
învingători fiind pecinegii sub comanda lui Galinos, cel care îl
înlocuise pe Tyrach la conducerea triburilor pecinege. După
încetarea luptei, printre răniţii grav este găsit şi Kekaumenos,
comandantul fortăreţelor bizantine de pe linia Dunării. Galinos,
care îl cunoştea de mult timp, îl duce în cortul său unde primeşte
îngrijirile necesare şi i se salvează viaţa: „căci zăcea fără cuvânt
din cauza rănilor grele, dintre care una din creştetul capului şi
până la sprânceană, căci îi căzuse coiful din cap, iar cealaltă la
gât, la rădăcina limbii, străpungându-i gura până la os” (12). Nu
sunt descrise procedurile terapeutice utilizate, dar considerăm că
terapeuţii armatelor pecinege aveau suficiente cunoştinţe
7 8
medicale, dacă ţinem cont de răni: dacă prima era probabil o
simplă plagă tăiată a pielii capului, însoţită de o contuzie, cea de-a
doua era o rană penetrantă într-o regiune cu numeroase organe
vitale, a cărui vindecare creează uneori probleme şi în epocile
moderne. Dacă în cazul lui Kekaumenos au reuşit, în cazul
magistrului Constantin Arianites, deznodământul a fost tragic:
„căpătând o rană de moarte în măruntaie, răposă în ziua a treia, cu
toate îngrijirile acordate” (13). Pecinegii erau grupaţi în 13 triburi,
cel mai numeros dintre ele fiind cel al uzilor, trib care îşi face
apariţia la Dunărea de Jos ceva mai târziu. Prima ciocnire cu
bizantinii este consemnată în anul 1064. Cendren notează „în anul
1064 uzii au trecut Dunărea şi au dus lupte cu soldaţii din thema
Paristrion, pe care i-au luat prizonieri. O parte dintre ei au ajuns în
regiunea Tesalonicului, jafurile lor fiind enorme. Au fost decimaţi
de trupele imperiului şi de ciumă şi numai o parte dintre ei s-au
mai reîntors peste Dunăre” (14).
Locul pecinegilor l-au luat cumanii, popor înrudit, care
vorbeau aceeaşi limbă. Spre norocul istoricilor, de la cumani s-a
păstrat un manuscris din anii 1301-1303 cunoscut sub denumirea
de Codex Cumanus şi aflat în biblioteca Marciane din Veneţia. El
cuprinde, pe lângă o serie de texte religioase, şi un vocabular
trilingv: latin-persan-cuman. După cum arată dr. Nicolae
Vatamanu, putem considera că printre autorii dicţionarului se afla
şi un medic şi că o parte din acest „codex” îi era necesar practicii
medicale, el conţinând un important număr de termeni medicali
care făceau posibilă anamneza bolnavului, examinarea sa clinică
şi recomandarea unui tratament. Sunt enumerate 89 de remedii
terapeutice, parte din ele fiind binecunoscute în prescripţiile
medicale ale Evului Mediu (15). Ceea ce ne atrage atenţia în mod
deosebit este faptul că în vocabularul cuman existau atât termeni
care defineau unele boli – râia, lepra, pruritul, eczema, afecţiunile
respiratorii, cât şi termeni referitori la anatomie sau chirurgie.
Este interesant că pentru terapeuţii vremii întâlnim atât termenul
de medic practician – medicus – hakim, cel de savant-doctor, cât
şi termeni de definire pentru magicieni (16). După ce creaseră un
imperiu uriaş, de la ţărmurile Pacificului la munţii Urali şi în Asia
Mică, tătarii, sub conducerea lui Temugin şi mai apoi a lui Ogadai
şi Batu-han trec în Europa, distrugând cnezatele ruseşti, apoi pe
cele poloneze, ocupă Ungaria şi cea mai mare parte a peninsulei
Balcanice. Din această perioadă de cuceriri – anii 1206-1242 –
ne-au rămas puţine informaţii, cele medicale lipsind cu
desăvârşire. În schimb, în anul 1253, călugărul minorit Wilhelm
de Rubruquis, călătoreşte „în părţile răsăritene” din însărcinarea
regelui Franţei. Pornind din Bizanţ, el traversează Bulgaria şi
Dobrogea, ajungând în stepa ucraineană unde întâlneşte pe
Sarcath, unul din hanii tătari, căruia îi înmânează mesajul său.
Însemnările rămase de la fratele Wilhelm au o mare valoare
documentară, conţinând pe lângă descrierea drumului parcurs şi o
largă prezentare a modului de viaţă, a îmbrăcămintei şi
alimentaţiei populaţiilor întâlnite în drumul său, dar mai ales a
tătarilor. Ne vom referi numai la cele două informaţii strict
medicale existente în documente: „niciodată ele (tătăroaicele –
n.a.) nu se culcă pe pat ca să nască” (17). Este în fapt vorba de
obiceiul atât de răspândit la populaţiile răsăritene – al naşterii pe
pământ, obicei păstrat timp de multe secole şi menţionat şi în
Ţările Române până în secolul XIX.
- „când cineva se îmbolnăveşte, se culcă pe pat şi deasupra
casei sale se pune un semn cum că e cineva acolo bolnav, aşa că
nimeni să nu intre. De aceea, numeri nu cercetează pe bolnav,
afară de cei ce-l slujesc. Când cineva dintre cei bogaţi se
îmbolnăveşte, se pun paznici în jurul curiei, la o distanţă destul de
mare, încât să împiedice pe orişicine să pătrundă înăuntru. Căci ei
se tem ca nu cumva odată cu vizitatorul să vie vreun duh rău sau
vântul. În loc de preoţi, ei cheamă pe vraci” (18). Analizând
pasajul, ne atrage atenţia faptul că se semnaliza existenţa unui
bolnav în cortul respectiv şi, într-un fel, se stabilea un cordon
carantinar în jurul său, ferindu-se colectivitatea de extinderea
bolii. Mai interesant ni se pare faptul că pentru tratamentul
bolnavului se apela la ajutorul unui vraci, al vindecătorului, al
omului care probabil avea unele cunoştinţe medicale. Este lesne
de înţeles mirarea călugărului Wilhelm, dacă ţinem cont că el
venea din Europa secolului XIII, aflată în plin Ev Mediu, când
9 10
îngrijirile medicale erau, în cea mai mare măsură, în mâinile
ordinelor călugăreşti.
În încheierea acestei succinte treceri în revistă a unora din
informaţiile referitoare la problemele medicale ale Dobrogei la
începutul Mileniului II putem trage două concluzii:
 în rândul popoarelor migratoare, ca şi al populaţiei
localnice, existau cunoscători ai procedurilor terapeutice, medici
empirici sau posibil chiar absolvenţi ai unora din primele şcoli
medicale ale timpului.
 Sunt de semnalat existenţa unor mari epidemii (ciuma,
holera, gripa), epidemii asociate, de obicei, războaielor şi care au
secerat numeroase vieţi omeneşti.
xxx
1). Giurescu C., Istoria Românilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, vol. I, p.
163
2) Ibidem, p. 190
3) Porphyrogenitus Constantin, De Thematibus, Ed. A. Pertusi, Citta del
Vaticano, 1452, cap. 9, p. 60-62
4) Banu G., Sănătatea poporului român, Fundaţia pentru literatură, Bucureşti,
1935, p. 20
5) Leo Diaconus, Războiul bizantino-rus. Analele Dobrogei, nr. 2, 1920, p. 282
6) Cendrenus G., Historiarum compendium, Bonn, 1838, vol. II, p. 586
7) Dicţionar cronologic Medicină şi farmacie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1975
8) Cendrenus G., Opera citată, vol II, p. 523
9) Ibidem, p. 524
10) Iorga N., Drepturile naţionale şi politice ale românilor în Dobrogea,
Analele Dobrogei, 1923, p. 15
11) Cendrenus G., opera citată, vol. II, p. 599
12) Brătescu G., Pecenegii, Analele Dobrogei, nr. unic 1924-1925, p. 153
13) Ibidem, p. 154
14) Cendrenus G., opera citată, vol. II, p. 654-657
15) Vatamanu N., Un medicin co-auteur du roumaines presentées au XX
Congres International D'Histoire de la medicine, Bucureşti, 1969, Litografia
USSM, p. 103-107
16) Ibidem
17) Brătescu G., traducător Itinerariul Fratelui Wilhelm de Rubruquis din
ordinul fraţilor minoriţi în anul mântuirii 1253 în părţile răsăritene, Analele
Dobrogei 1921, nr. 4, p. 520
18) Ibidem, p. 5

INFORMAŢII DESPRE STAREA
ECONOMICO-MILITARĂ DIN DOBROGEA
ÎN PERIOADA 1830-1877
REZULTATE DIN RAPOARTELE CARANTINELOR
DUNĂRII
În anul 1830, de-a lungul malului stâng al Dunării, de la
Orşova la Gura Prutului se instituie linia carantinelor, cordon
sanitar având ca principal rol declarat „stăvilirea intrării de noi
epidemii în Principatele Române”. Conform unui proiect din data
de 11 august 1830, se stabilea ca acest cordon carantinal să
cuprindă şase lazarete stabile la Izvoarele, Calafat, Zimnica,
Giurgiu, Călăraşi, Brăila şi şase carantine mai mici la Cerneţi,
Izlaz, Turnu, Olteniţa şi Piua Petrei. Paza pichetelor de pe linia
carantinelor a fost încredinţată locuitorilor satelor învecinate,
scutiţi în schimb de efectuarea serviciului militar. Regulamentul
Carantinelor a fost aprobat la 30 aprilie 1831, odată cu adoptarea
Regulamentului Organic de către Obşteasca Adunare a Ţării
Româneşti. (1) În fapt, el intrase în vigoare cu mai bine de un an
înainte, primul raport existent în Arhivele statului Bucureşti fiind
datat 10 iunie 1830 (2) Prin înfiinţarea sistemului carantinal al
Dunării s-a urmărit desprinderea Principatelor Române din sfera
dominaţiei politico-economice otomane şi integrarea lor în sfera
de influenţă rusă. Trebuie subliniat de la început că, pe lângă rolul
sanitar, în perioada dintre epidemii, aceste carantine aveau şi un
important rol îl culegerea de informaţii cu caracter militar, un rol
politic şi unul economic.
Înainte de a ne referi la aceste activităţi multiple ale liniei
carantinelor, încercăm o succintă trecere în revistă a organizării
sistemului carantinal în regiunea învecinată Dobrogei.
11
Pe traseul Galaţi-Călăraşi au funcţionat trei carantine mari:
Galaţi, Brăila, Călăraşi, două de gradul doi: Gura Ialomiţei şi
Olteniţa, un punct de trecere cu asigurare sanitară: Piua Piatrei.
Din analiza rapoartelor înaintate Comitetului Carantinelor de către
conducătorii acestor unităţi, am putut identifica parţial pichetele
de grăniceri care asigurau paza liniei:
a) Carantina Brăila: 22 pichete identificate de pe rapoarte, pichete
situate pe malul stând al Dunării, în ostroavele din balta Brăilei,
iar unul chiar pe teritoriul dobrogean „Cornul Măcinului”. În
rapoartele studiate, am întâlnit o numerotare a pichetelor,
respectiv numerele 226, 230, 231, 234, 235, 237, 245, 246. În
rapoartele din perioada 1840-1945 apar şi numerele 158 şi 185,
ceea ce ne face să presupunem că după anul 1840 numărul
pichetelor a crescut.
b) Carantina Gura Ialomiţei: 7 pichete identificate, cu numerele
199, 200, 201, 202, 207, 220, 222. Probabil că existau cel puţin
23 pichete, dacă ţinem cont de diferenţa de numere. Toate erau
situate pe malul stâng al Dunării.
c) Carantina Călăraşi: 31 pichete identificate, cu numerele 166,
174, 177, 178, 180, 200, 206, 218, pichete situate pe malul stâng
al Dunării şi în ostroavele din Balta Ialomiţei.
d) Carantina Olteniţa: ne-am oprit numai asupra a 4 pichete
situate în aval de Olteniţa, în apropiere de Călăraşi. Probabil că au
mai existat şi alte pichete în amonte, dar acestea nu se mai
refereau la regiunea pe care am studiat-o.
Nu avem date despre numărul pichetelor Carantinei Galaţi,
în rapoartele studiate neîntâlnind referiri la numerotarea
pichetelor.
În fond „Comitetul Carantinelor”, ca şi în fondurile
„Ministerul de Război”, „M.A.I.”, „Administrative vechi”,
„Vornicia din Lăuntre” am putut identifica 280 documente care
conţineau informaţii referitoare la Dobrogea, dintre care în 27
erau referiri la starea de sănătate, în 23 erau informaţii militare, în
14 informaţii politice, cele economice fiind prezentate în 107
rapoarte.
12
  Probleme sanitaro-epidemice
În anul 1837, punctul Călăraşi raporta apariţia unei
epidemii din localităţile Cochirieni, Cernavodă, Seimenii de Sus
şi Seimenii de Jos, cerând întărirea pichetelor de grăniceri pentru
a se împiedica trecerea locuitorilor din satele infectate, pe
Dunărea îngheţată, în Ţara Românească (3). Nu am putut stabili
natura epidemiei, dar ţinând cont că principalele boli epidemice-
ciuma şi holera – erau bine definite la acea vreme, ca şi de
anotimpul rece, presupunem existenţa unei epidemii de gripă.
În vara următoare se înregistrează în sangeacul Silistra o
epidemie de ciumă, adoptându-se şi cu această ocazie măsuri
suplimentare de pază a Dunării. (4) Dintr-un raport al
comandantului carantinei Brăila, - Izvoranu, - aflăm că şi în
comuna Ortachioi din cazaua Babadag s-au ivit căzuţi de ciumă,
/5). Epidemia continuă şi în anul 1839, când în cazalele Silistra,
Razdrad, Ceardacu, Varna, Rusciuc se înregistrează peste 1000
decese. În Dobrogea cazuri confirmate se semnalează în comuna
Ortachioi şi decese suspecte în Armuntila şi Babadag. (6,7,8,9).
Aceste informaţii erau furnizate de trimişii speciali ai carantinelor
în Dobrogea. Până în prezent era cunoscută numai activitatea
trimişilor carantinelor austriece în Principate şi nicidecum
trimiterea de informatori ai carantinelor Dunării în teritoriul
otoman.
În intervalul 1839-1872 nu am mai găsit nici o informaţie
referitoare la epidemiile din Dobrogea. Ni se pare curios acest
fapt, dacă ţinem cont că în anul 1856 cu ocazia debarcării trupelor
franceze la Varna şi a luptelor cu armata ţaristă, în Dobrogea s-a
declanşat o epidemie de holeră de mari proporţii, care de altfel a
şi determinat abandonarea acestui teatru de operaţiuni odată cu
începerea luptelor în Crimeea.
Totuşi, conducerea carantinelor supraveghea permanent
starea epidemiologică din Imperiul Otoman, atât prin trimişii
speciali care luau legătura cu autorităţile sau reprezentanţii
populaţiei româneşti, cât şi prin informaţiile obţinute de la
negustorii aflaţi în tranzit, de la fugarii din Dobrogea şi chiar din
13
corespondenţele tranzitate prin Principate, corespondenţe deschise
sub pretextul „curăţirii” (dezinfecţiei) (10).
În anul 1872 este semnalată o epidemie de variolă şi una
de tifos exantematic în zona Silistra (11), iar în 1873 o epidemie
de holeră în Tulcea şi comunele învecinate (12).
 Epizootii
În zona Silistra-Hârşova se înregistrează în 1860 o
epizootie – pesta bovină – care datorită extinderii explozive
determină oprirea tranzitului animalelor prin punctele aferente
carantinei Călăraşi (13,14). Anul următor, datorită corespondenţei
şi chiar extinderii epizootiei, este interzis şi tranzitul de piei
neargăsite, ceea ce determină numeroase proteste ale negustorilor
austrieci (15-19). Medicul carantinei Măcin trece în Dobrogea
unde studiază mersul epidemiei şi ne lasă o descriere foarte
plastică a bolii „vita gemea cum a fi atacată de filogozi
abdominalie, necontenita urdinare, trista fisocnomie, urechile
lăsate în jos, curgere de ochi, bale din gură, sete ardentă, nici o
poftă de mâncare, de la 3 la 7 zile mai toate mureau” (20). Ne
reţine atenţia şi faptul că medicul a data indicaţii asupra măsurilor
de adoptat: „în toate părţile unde am trecut, am recomandat ca să
se înfiinţeze un obor în depărtare de sat şi ca toate vitele bolnave
să se aducă acolo pentru căutare şi după moarte să fie îngropate
cu pelea la cel puţin un stânjin şi jumătate în pământ” (21).
Totodată sunt semnalate şi cazuri de boală printre cei care au
consumat carnea vitelor bolnave: „după încredinţarea ce am luat,
tătarii care veniseră din Rusia, mâncând carne de la aceste
animale moarte de epizotie, au fost şi dânşii decimaţi de o boală
care, după sintomele arătate, ar fi tifos.” (21)
În 1873, epizootia reapare, de această dată în Delta
Dunării. Serviciul sanitar al Comisiunii Europene a Dunării
anunţă aceasta Serviciului Sanitar din Galaţi, care introduce
imediat carantina pentru vitele din Dobrogea (22). În anii
următori epizootia se perpetuează; informaţiile asupra ei sunt mult
mai precise, ele fiind furnizate de reprezentantul României la
14
Tulcea cât şi de medicii veterinari ai judeţelor Ismail şi Galaţi
care au venit la faţa locului pentru a analiza situaţia
(23,24,25,29,30).
 Rolul economic al carantinelor
Cordonul carantinelor Dunării a îndeplinit un rol
economic, pe de o parte creând greutăţi negustorilor austrieci care
tranzitau mărfuri prin Principate, pe de altă parte efectuând o
blocadă economică nedeclarată localităţilor otomane de pe malul
Dunării, nepermiţând achiziţionarea de alimente din Principatele
Române fără autorizaţie specială.
Astfel, la 10 iunie 1838 punctul Olteniţa informa despre
prinderea a cinci turci din Turtucaia ce încercau să treacă peste
Dunăre 16 saci de grâu (26); la 26 februarie 1831 aianul de Măcin
cumpăra, cu autorizaţia Divanului săvârşitor 50 chile de grâu şi 50
chifle de orz pentru sămânţă pentru ca apoi să se dovedească cp le
dorea măcinate, ceea ce determină oprirea lor de către ispravnicul
de Brăila (27,31). În luna august 1831, carantina Piua Petri reţine
pe turcul Aliş din Hârşova care, după ce cumpărase 7800 ocale de
sare, a încercat să le treacă prin localitatea Gura Gârliţii.
Intervenţia pichetelor de pază împiedică trecerea completă a sării,
fiind capturate 2200 ocale. Informată asupra acestui fapt, Marea
Dvornicie dispune confiscarea sării şi pedepsirea cu câte 50 toiege
a cetăţenilor care l-au ajutat pe Aliş să treacă sarea peste Dunăre
(28). Asemenea exemple pot fi citate în fiecare an din perioada la
care ne referim. Mai trebuie semnalate şi furniturile de lemne
efectuate de locuitorii din Dobrogea din ostroavele Dunării sau
chiar de pe malul stâng al Dunării.
 Rolul militar
Şefii carantinelor şi punctelor de trecere acordau o atenţie
deosebită şi culegerii de informaţii cu caracter militar, aceasta
efectuându-se atât prin intermediul trimişilor pentru
supravegherea stării epidemiologice şi epizootologice, cât şi prin
15
intermediul negustorilor străini care tranzitează spre Principate:
„După încredinţarea ce am luat la Galaţi şi mai cu deosebire de la
neguţătorul Bomba sosit eri din Tulcha, nu este nici o mişcare de
trupe otomane. Bomba arată că la Sulina, Tulcha, Saccea şi
Babadiu nu sunt decât la una mie militari, iar pentru buna
încredinţare trimit un om înadins spre a-mi aduce informaţii
pozitive” (32). Informaţii militare erau obţinute şi de la cetăţenii
din Dobrogea care, din diferite motive, se refugiau în Principate.
Ne-a reţinut atenţia că din interogatoriile luate fugarilor
predominau întrebările cu caracter militar, numai în unele apărând
şi întrebări referitoare la epidemii.
Astfel, la 6 noiembrie 1853, Mihai Constantin răspundea
la întrebarea pusă la carantina Brăila:
Întrebare: „Arată în adevăr câta armie turcească este la Măcin,
pedeştri, călăreţi şi câtă neregulată, precum şi câte tunuri au
rezervă şi pă la tabii?
Răspuns: „Arăt în adevăr, după cum auzeam, că în Măcin era ca
la 6000 soldaţi regulaţi, pedeştri şi călăreţi şi 800 neregulaţi
(rebeli). Tunuri au 18 mici, care sunt împărţite, adică 6 în tabia
cetăţii vechi, în deal 8 în doo tabii de la Atmatu şi 4 într-o tabie de
la Mahalaua Nemţească”. (33)
Asemenea date erau obţinute şi pentru Hârşova, Babadag,
Tulcea, Isaccea, astfel că permanent autorităţile militare româneşti
puteau cunoaşte starea armatei otomane aflate în Dobrogea.
Culegerea de informaţii se făcea şi prin deschiderea
corespondenţelor, sub pretextul dezinfecţiei. Cităm din raportul
comandantului carantinei Gura Ialomiţei: „ca să poci dovedi da
toate du prin scrisorile ce primeşte în a ei curăţenie, dacă această
carantină primesce scrisori nu de la vreun negustor sau turc, ci
numai scrisori mocăneşti şi acelea să deschid de către chiar
însumi…” (34).
Datorită acoperirii cu soldaţi a întregului mal al Dunării,
era prevenit şi fenomenul fugii ţăranilor de pe moşiile boiereşti în
Dobrogea, la fel cum se efectua controlul bejenarilor din
Dobrogea în Principate în scopul prevenirii infiltrării de spioni
turci.
16
 xxx

1. Dumitrescu B. – subredacţia – Istoria medicinii româneşti, Ed. Medicală,

Bucureşti, 1972, p. 141-143
2, Arhivele statului Bucureşti, Administrative vechi, Dosar 1097/1830, fila 5
DOCUMENTE REFERITOARE
3. ASB, Fond Ministerul de Război, Departament Orăşenesc, D. 18/1838, fila 9 LA EPIDEMIA DE CIUMĂ DIN ANII 1834-1839
4. Ibidem fila 475 DIN DOBROGEA
5. ASB, Fond Comitetul carantinelor, D. 2014/1839, fila 132
6. Ibidem fila 137
7. Ibidem fila 599
8. Ibidem filele 656-666 În secolele XVIII-XIX se înregistrează în Dobrogea două
9. ASB, Fond comitetul carantinelor, D. 363/1840, fila 92 epidemii de ciumă (1780. 1837-1839) şi două epidemii de holeră
10. ASB, Fond MAI, Serviciul Sanitar, D.2 III/1849, fila 202
11.Ibidem dosar 7 I/1872, fila 134
(1854, 1865-1866). Dacă referitor la epidemiile de holeră am mai
12. Ibidem dosar 8 I/1873, fila 297 prezentat în paginile revistei un articol, în cele ce urmează ne-am
13. ASB, Fond Ministerul de Război, Departamentul ostăşesc, D.117/1860, propus să prezentăm o serie de documente existente în Arhivele
f.26 Statului Bucureşti referitoare la epidemia din 1837-1839,
14.ASB, Fond MAI, Serviciul sanitar, D.36/1860, fila 183 documente care au şi o valoare documentară pentru cunoaşterea
15. Ibidem dosar 17 II/1861, fila 192
16. Ibidem fila 19
Dobrogei secolului XIX.
17. Ibidem fila 39 Într-un raport al punctului Călăraşi către Dejurstva
18. Ibidem fila 98 Oştirilor la 31 decembrie 1837 se semnalează apariţia unei
19. Ibidem D. 17 I/1861, fila 73-74 epidemii în zona Cernavodă, cerându-se întărirea pichetelor de
20. Ibidem fila 75-76 grăniceri din zonă:
21. ASB, Fond MAI, Serviciul Sanitar, dosar 171/1861, fila 73-74
22. Ibidem, D 7 I/1872, fila 256
„Fiindcă la satele Cochirleni, Cernavodă, Sermeni di Sus
23. Ibidem, D 8 I/1873, fila 397 şi Sermeni de Jos din decindea este o molivmă, murind din
24. Ibidem, D 16 II/1875, fila 119 această boală pe fiecare zi câte unu şi doi din lacuitori acelor sate,
25. Ibidem, D 16 II/1875, fila 57 rog plecat pe cinstita Dejurstva să binevoiască a face punere la
26. ASB, Fond Administrative Vechi, D 1097/1830, fila 5 cale să se întărească picheturile din această distanţie ce cad
27. Ibidem, D. 481/1831, fila 1
28. ASB, Fond Vornicia din Lăuntre, D 387/1831, fila 1
împotriva (n.a. în dreptul) acestor sate, şi anume pichetul Ostrovu
29. ASB, Fond MAI, Serviciul Sanitar, dosar 17 II/1874, fila 107 Niculi, Cernavodă, Caiafa, Troina şi Gura Vărsăturii…” (1)
30. Ibidem, D. 16 I/1875, fila 275 La 28 iulie 1838 Directorul Caratinei informa pe
31. ASB, Fond Administrative vechi, dosar 481/1831, fila 3 comandantul punctului (pichetului) de graniţă Călăraşi despre
32. ASB, Fond MAI, Divizia Administrativă D 194/1866, fila 14 declanşarea unei epidemii de ciumă în sangeacul Silistra
33. ASB, Fond Comitetul carantinelor, D 47/1853, fila 97
34. ASB, Fond MAI, Serviciul Sanitar, D 2 II/1849, fila 302
solicitând întărirea cordoanelor de veghe:
„Astăzi au luat direcţia ştiinţa că la satele şi anume
Capaclia, Telchi-Deresi (n.a. Teche-Deresi), Cosgunu (n.a.
Cuzgun), Parachiu (n.a. Parachioi) şi Aliman din sangeacul
Silistri urmează molipsitoarea boală a ciumii, invindu-să de cinci
zile şi aducând dintr-însele câte doi şi trei pă zi, şi că înălţimea sa
17 18
Salt Paşa (n.a. Said) au binevoit a porunci să le periorisească şi le-
au periorisit. Iar în cetatea Silistri era, în 27 spre 28, noaptea au
murit cu grabnică moarte doi copii al lui kir Dumitru Ciurcu…”
Pentru satele infectate se adoptase măsura de izolare (n.a. a
periorisi – a izola), dar pentru Silistra nu se adopta nicio măsură
carantinală, Said Paşa preferând a pleca la reşedinţa sa din
Rusciuc (2).
La 3 martie 1839, Isvoranu, directorul Carantinei Brăila,
trimite către Generaliceasca Inspectorie a carantinelor liniei
Dunării raportul deplasării în Dobrogea a lui Dan Stan Galava,
trimisul carantinei, pentru a cerceta starea epidemiei de ciumă:
„Lista
de cercetarea făcută în părţile Turchii de către slujbaşul caran.
Dan Stan Golovan 1839, mart 2.
Ţinutul Măcinului
1-iu. Satu Cerna. După cercetarea făcută, nu s-au aflat, nici să află
vreo boală, toţi oamenii sănătoşi.
2-lea. Satu Hacpunar. Asemenea ca cel de sus.
3-lea. Satu Iaialochiu. Asemenea ca cel de sus (n.a. satul Iaila)
4-lea. Satu Dauscea (sat turcesc). Asemenea ca cel de sus.
Ţinutul Babadaii
1-iu. Satu Ortachiu. Cercetând pă locuitorul dintr-acel sat
Grigorascu sin Nenciu mi-au spus că, pă vara trecută, într-acel sat
s-au urmat boala ciumi, murindu-i şi lui o fată, un băiat şi nevasta,
iar de trei luni încoaci nu să mai află nimic.
2-lea. Satu Başchioi. După cercetarea făcută, am dovedit că, dela
vremea teerişilui încoace, este bine pace.
3-lea. Satu Armutchiu (sat turcesc). Sunt acum două luni de când
au murit, cu bănuială, fata lui Iaia Bei (n.a. satul Armutlia).
4-lea. Satu Burgazciu. Nu se află, nici s-au întâmplat nimic.
5-lea. Satu Zibilchiu. Ca ce de sus, bine pace. (n.a. satul Zebil)
6-lea. Satu Nou. Asemenea.
7-lea. Satu Enisala (sat turcesc). Asemenea pace.
8-lea. Satu Congazchiu. Asemenea.
9-lea. Satu Hagilar. Tot ca la cele de sus, bine, pace,
19
10-lea. Târgu Babdaia. După cercetarea făcută, s-au dovedit că,
acum dooa luni, au murit un Ali Mustafa olu, turc şi Omer
Baraictari cu un nepot al său, însă cu bănuiala numai, iar nu de
adevărată ciumă.
De la acest târg m-au înştiinţat, chiar de la conacul
aianului, cum să la satu Caraarman, ce cade cu depărtare de acest
târg cu şase ceasuri, să urmează şi acum boala ciumii şi că să află
şi satu periorisit.
11. Satu Tariverdi. După cercetarea făcută, nu s-au întâmplat
nimic. De la acest sat m-au înştiinţat, de la chiar chehaioaua
satului, cum că la Caraarman cu adevărat se urmează boala ciumi,
pentru că şi acum, de doo săptămâni, au murit femeia lui Ali
Baraictari, turc, şi doi băeţi şi nici până acum nu intră, nici nu ese
dintr-acel sat nimini. Acest sat se află cu depărtare de Tariverdi cu
doa ceasuri.
Ţinutul Tulcii
1-iu. Satu Sarichioi. Nu se află nimic, bine, pace.
2-lea. Satu Cataloiu. Bine, pace.
3-lea. Satu Casiaoa Alianului. Bine, pace.
4-lea. Târgu Tulcea. Când am ajuns în acest târg, m-au pus la
carantină de trei ceasuri fiindcă le-am spus că viu din ţinutul
Babadai şi, după aceasta, intrând în târg, am întrebat chiar pă
ciorbagiu şi mi-au spus că este bine, pace şi nici s-au întâmplat
nimic de astă vară.
Ţinutul Sacci
1-iu. Satu Niculiseru. După cercetarea făcută, de trei luni încoace
nu s-au mai simţăit nimic (n.a. satul Niculiţel).
2-lea. Târgu Saccea. Ajungând în acest târg, m-au ţinut la fum trei
ceasuri şi apoi intrând înăuntru, am tras în gazdă la un Dumitru,
grec, lăcuitori de acolo, pe carele cercetându-l, mi-au arătat că, de
astă vară încoace, nu s-au mai simţit nimic.
După ce am isprăvit această cercetare, întorcându-mă la
Măcin, ca să trec către Brăila, am dovedit că, din vremea trecerii
mele către Babadaia şi până acum, au murit patru oameni, însă
Muşat, ţigan, Sandu Giurat, rumân, preoteasa popi şi Iaia, turc,
însă nu s-au găsit asupră-le nici un semn de bănuială (3).
20
 Este de menţionat faptul că în timpul călătoriei Dan Stan
Galava a fost ţinut la dezinfecţie „la fum” trei ore în Tulcea şi
Isaccea, fiind prima referire din documentelevremii la efectuarea
dezinfecţiei de către autorităţile otomane.
La 10 martie 1839, vicedirectorul carantinei Galaţi
informează Obşteasca Inspectorie a carantinelor liniei Dunării
despre deplasarea gardianului Dimitrii Sava în zona oraşelor
Tulcea şi Babadag unde nu a întâlnit cazuri de boală „decât la
întorcire să arată că ar fi luat ştiinţă de la nişti călători că la satul
Caraorman ci esti pi malul mării, ar fi urmând molivma” (4). Nu
este vorba de actualul sat Caraorman, ci de localitatea turcă
Karahaman.
La 7 noiembrie 1839, Malciu, trimisul carantinei Călăraşi
în Dobrogea, raportează: „La satu Zmilchioiu (n.a. Smilu Turcesc,
cazaua Turtucaia) s-au ivit molevma de la 13 mai. Ivirea ei a fost
de la nişte surugii ce venea de la Silistra pentru Rusciuc, murind
de dnsa 111 suflete din 21 case, câte 5 şi 6 oameni dintr-o casă,
rămânând sănătoşi 11 şi bolnavi 7. Care de această boală
necurmat au murit până la 13 noemv. nefăcându-le nici din partea
stăpânirii locale nici un fel de curăţeniie, decât numai o
periorisire.
La satu Sfatchioiu, cazaua Razgrad (n.a. Asfaltchioi,
cazaua Turtucaia) s-au ivit molevna la 15 oct. Ivirea ei au fost de
la un săpunar ce au venit de la satul Zmilchiu (n.a. Smilul
Turcesc) murind de dnsa 51 suflete din 24 case, câte unu şi doi
oameni de casă, iar câţi au rămas, sănătoşi şi bolnavi, fiind satul
foarte mare, nu am putut afla. Care de această boală neprecurmat
au murit până la 15 noemv. şi din partea stăpânirii ca la cel de sus
sat.
La satul Calipetra, cazaoa Silistrii s-au ivit molevma de la
28 octombrie. Ivirea ei au fost de la un Stoian ce au venit cu
bumbac de la Silistra…
La satul Vaidomiru, cazaoa Silistrii s-au ivit molevma de
la 29 octombrie. Ivirea ei nu se ştie din ce loc au fost (…) şi din
partea stăpânirii de acolo nici o curăţeniie nu li s-a făcut.
21
La satul Almalau, cazaua Silistrii s-au ivit molevma de la
3 octombrie. Ivirea ei au fost de la un cârciumar ce venise de la
Adachioiu (…) şi din partea stăpânirii locale nici o curăţeniie nu li
s-a făcut.
La satul Cocina cazaoa Silistrii s-au ivit molevma de la 14
iunie (…)
La satul Isichioiu cazaoa Silistrii (n.a. satul Esechioi) s-au
ivit molevma de la 19 mai. Ivirea ei nu se ştie (…)
La satul Enichioiu, cazaoa Silistrii s-au ivit molevma de la
3 octombrie. Ivirea ei au fost de la un turc ce venise de la
Isechioiu (…)
La satul Avlatarul, cazaoa Silistrii (n.a. satul Alfatar) s-au
ivit molevma de la 24 octombrie. Ivirea ei au fost de la un
Necolaie sin Gheorghe de la satul Vaidomiru.
La satul Bugeacu, cazaua Silistrii s-au ivit molevma de la
9 noemvrie. Ivirea ei au fost de la un turc ce venise de la Calipetra
(…)
La oraş Silistra s-au ivit molevma de la 3 noemvrie. Ivirea
ei nu se ştiie, murind de dânsa necurmat 137 suflete, câte 4,5 şi 6
pă zi, care şi până la 28 noemvrie tot urmează.
La satul Cadichioiu cazaoa Turtucaia s-au ivit molevma la
octombrie 14 (…) urmând boala şi până acum.
La satele Arcadimir, Haschioiu, Oluclu, Alfatar Sunet
(n.a. satul Alfatar Siuneci), Cazimir şi Babuc din cazaua Ceardacu
n-am putut intra, fiind, din poruncă periorisite, iar după cercetarea
ce am făcut, molevma s-au ivit în acele sate încă de la august 10
(>..) iar de atunci şi până acum se zice aă au murit imbilşugat,
până de sinesi au încetat de vreo cinci zile” (5).
Din analiza acestui raport putem constata că numărul
morţilor în comunele infectate, inclusiv oraşul Silistra, depăşea
câteva sute, iar autorităţile otomane nu adoptaseră nici un fel de
măsuri sanitare de dezinfecţie, ele limitându-se la acţiunile de
izolare a localităţilor (periorisire). Probabil că aceste măsuri de
izolare erau destul de ineficiente, întrucât Malciu a putut vizita 12
comune contaminate din cazalele Silistra, Razgrad, Turtucaia.
22
 La 11 noiembrie 1839 Comitetul Carantinelor înaintează
un raport referitor la evoluţia epidemiei de ciumă din Dobrogea
de Sud către Obşteasca Inspectorie a carantinelor liniei Dunării:
„Cantelaria Comitetului carantinelor are cinstea a face
cunoscut cantelarii cinstitei Obşteşti Enspectorii că starea sănătăţii
în carantinele prinţipatului până la 11 ale următoarei luni este
bună, iar în a dreapta parte a Dunări, dincoace de Balcanuri, după
ştiinţele primite la comitet, se vede că molevsitoarea boală a
ciumii merge spre întindere, căci în satul Simila (n.a. Smilul
Turcesc) de la 30 alt trecutei luni octombrie şi până la 3 ale
următoarei luni au murit de această boală o fată a unui lacuitor de
acolo; asemenea şi în satul Sfetchiu (n.a. Asfaltchioi) urmează tot
cu aceeaşi stare care s-a încunoştiinţat în săptămâna trecută, iar în
Turtucaia, după descoperirea făcută, se vede că grabnicile morţi
care mai nainte s-au încunoştiinţat au fost de ciumă şi că acum
această boală urmează în numitul loc de adevărat, molevsindu-se
adică mai întâi casa unei Catrine săpunăresi de la o rudenie a sa ce
au fost venit din satul Sfetchiu, când atunci au murit întâi un copil
şi, în urmă, o fată a numitei Catrini. Apoi, întinzându-se
molevma s-au lovit şi bărbatul Catrini cu o slugă care au şi murit,
cum şi de la alte case au murit bărbatul unei Siti, famei cu trei
copii ai lor, şi dintre turci cinci, între care a fost şi o fată a unui
Hasan Baraitaru. Deosebit, s-au luat ştiinţă că această boală este
ivită şi la alt sat, numit Haschiu (n.a. satul Haschioi) însă cu ce
iuţeală va fi nu s-a putut descoperi până acum cu bună desluşire.
Asemenea, din relaţia primită despre Silistra, se vede că,
în această cetate s-a ivit de isnoavă molevsitoarea boală a ciumi,
căci de la 3 şi până la 5 ale următoarei luni au murit de dânsa
patru oameni, adică o fată, doi ţigani şi un Hristea Abagiu” (6).
În luna ianuarie 1840 este trimis Iona Nanul, angajat al
carantinei Galaţi, pentru a lua cunoştinţă despre mersul epidemiei
de ciumă în Dobrogea:
„La 16 ghenari, mergând la Saccea, după cercetarea ce au
făcut, n-am aflat nici un fel de prepus despre boala aceasta, de
unde, la 19, mergând la Tulcea, după o şidere de două zile acolo
şi cercetarea ce au urmat, au aflat deplină sănătate. Iar apoi, la 21,
23
ducându-se la Babadaga au descoperit că, în toamna trecută, cu
adivărat au urmat boala ciumii, însă acum starea sănătăţii se afla
păcinică, precum şi la Bazargic, unde au fost la 23 ghenari
molevma nu urmează. La 26 a acei luni, mergând la Varna, după
cercetarea ce pe supt cumpăt au făcut, au dovedit că, de la
stârnirea boalii şi până la luna octombrie 1839 au murit de
molevmă cu tahmin că la 1050 suflete, din care cei mai mulţi au
fost turci, iar de atunci încoace nu au mai urmat morţi, decât
numai presus. De la 27 şi para la 30 ghenari, aflându-se la Sumla
şi Razgrad au doslosit că molevma nu urmează decât la un sat
anume Alahchoi, ce cade între Salistra şi Razgrad, cu depărtare de
la acest din urmă de 4 ceasuri cale, arată că mor de ciumă (sat
care se lăcuieste de cubeti) însă câţi anume mor şi cu ce iuţeală
urmează molevma nu au putut doslosi, temându-se a nu-şi
primejdui viaţa aflând cineva despre scopul călătoriei sale. De
acolo, mergând la 3 fevruarie la Salistra s-au încredinţat că para la
noemvrie 1839 au murit de boala ciumii cu tahmin ca 1200
oameni, precum şi vlădica de Salistra, a cărui lucruri stau încă
pecetluite. De atunci însă încoace, boala nu urmează decât numai
prepus, după întrebare ce au făcut doftorului de acolo. la Rusciuc,
deşi au urmat boala, dar acum s-au curmat, iar la Hârşova nu să
află asăminea de doi ani. nu mai puţin şi prin toate satile i
Deliorman pe unde numitul au umblat, şi anumi Jijila, Garvan,
Luncaviţa, Câşla, Enichioiu, Hasanbei, Ghionlu, Terezli (n.a.
probabil Terzichioi), Carahusain, Alacapi, Alabei, Evebei, Uzunlu
(n.a. probabil Uzunlar), Ghiuvinli, Caraalibei, Caraaci, Ballugea,
Dervent, Iasitepe, Uzunchioiu. Suiutlu, Adachioiu, Popchioiu,
Holten (n.a. Oltina), Rasova, Simen (n.a. Seimeni) şi Pecicov
(n.a. probabil Pecineaga), asăminea nu urmează molevma.
Asupra feririi despre molevmă, ocârmuirea de acolo
păzeşte următoarele reguli adică, după ce omul se loveşte de boala
cimii, îl lasă în casa sa, supt paza cioclilor fără a-l scoate în câmp,
iar după ce moare să şi îngroapă de către aceiaşi ciocli, apoi
lucrurile lor le curăţesc prin fumul ce fac din ardirea lemnilor sau
de baligă, după care unile să dau urmaşilor, iar altele să vând la
mezat. Cioclii însă, rânduiţi pentru bolnavi nu sunt supt nici un fel
24
de opreală, ci şăd în oraş şi se amestecă cu toţi, fără vreo ferire” 4. Ibidem, fila 137
(7). 5. Ibidem, fila 656, 666
6. Ibidem, fila 599
După cum se constată, măsurile epidemiologice adoptate 7. Arhivele statului Bucureşti, fond Comitetul Carantinelor, dosar 363/1840,
de autorităţile otomane – izolarea localităţilor şi „serviciul” fila 92
cioclilor (unul dintre cele mai bune mijloace de diseminare a bolii 8. Arhivele statului Bucureşti, fond M.A.I., Serviciul Sanitar, dosar 43/1853,
în rândul populaţiei sănătoase) erau practic ineficiente, de unde şi fila 10, 13
numărul mare de decese înregistrate. 9. Georgescu-Tulcea N. „Noi documente referitoare la epidemia de ciumă din
anii 1838 – 1839 în Dobrogea”, Comunicare personală, Societatea Română de
Se cuvine să subliniem încă două aspecte referitoare la Istoria Medicinei, Bucureşti, 7.11.1977.
rolul carantinelor Dunării:
- carantinele de pe malul românesc al Dunării trimiteau
observatori în teritoriile aflate sub stăpânire otomană, observatori
camuflaţi de obicei în negustori, şi care monitorizau starea de
sănătate a teritoriilor învecinate Principatelor Române.
Documentele prezentate mai sus constituie prima menţionare a
unor asemenea persoane, în documentele vremii fiind menţionaţi
numai delegaţi austrieci trimişi în teritoriile româneşti (îndeosebi
Oltenia) încă din 1830;
- carantinele otomane ale Dunării, înfiinţate în 1839 ca
răspuns politic la sistemul carantinal rus înfiinţat în 1829 şi cel
românesc înfiinţat în 1830, erau practic inexistente din punct de
vedere sanitar în perioada marilor epidemii de holeră şi ciumă la
care ne-am referit. De altfel, în documentele de arhivă pe care am
avut posibilitatea să le studiez la Arhivele statului Bucureşti,
primul document care se referă la o carantină otomană funcţională
pe malul dobrogean al Dunării datează din 1853 (8).
Observaţie : însemnările din paranteze menţionate cu n.a.
se referă la localităţi a căror denumire a fost scrisă greşit în
documentele respective, denumiri pe care am încercat să le
identific cu cele reale prin studiul altor documente ale epocii.

xxx

1. Arhivele statului Bucureşti, Fond Ministerul de Război, Departamentul

ostăşesc, dosar 18/1838
2. Ibidem fila 475
3. Arhivele statului Bucureşti, fond Comitetul Carantinelor, dosar 2014/1839,
fila 132

25 26

INFORMAŢII DESPRE STAREA
DE SĂNĂTATE A CIRCUMSCRIPŢIEI
SANITARE SULINA IN 1857-1859
1859 Memoriul Dr. Solamo, medic al circumscripţiei Sulina
În anul 1856 se înfiinţează la Constantinopol Societatea
Imperială De Medicină, societate care îşi propunea modernizarea
medicinei otomane şi transformarea ei dintr-o medicină
organizată după principii feudale într-o medicină europeană.
Cu ocazia participării la un Congres de Istoria medicinei
recent desfăşurat la Istambul am avut ocazia să cercetez arhiva
acestei societăţi şi nu mare mi-a fost mirarea să descopăr un
memoriu trimis în anul 1859 de dr. Solamo, medic al
circumscripţiei Sulina, pentru concursul „Topografia medicală a
unei localităţi sau a unei circumscripţii, mai mult sau mai puţin
întinsă, din Imperiul Otoman" organizat de Societatea Imperială
de Medicină. Memoriul prezintă numeroase informaţii de interes,
nu numai medical dar şi geografic şi populaţional pentru zonă, de
aceea voi prezenta pe larg acest capitol, urmând ca partea me -
dicală, care se adresează în special istoriei medicinei să o prezint
rezumativ.
„Poziţia geografică: circumscripţia este situată: latitudine
45 10 15 nord; longitudine 27 20 35 est-meridianul Parisului.
Insula Sulina (Delta Dunării): Topografie: are o circumferinţă de
aproape 75 leghe. Cea mai mare lărgime este de 10 leghe şi
lungimea sa este de circa 19 leghe. Suprafaţa sa are forma unui
triunghi al cărui vârf se găseşte la diviziunea Dunării în două
braţe, la circa două mile de Toulcha. Malurile drept şi stâng ale
acestor două artere ale fluviului formează cele Două laturi ale
triunghiului, a cărui bază este la Marea Neagră. Aproape de
vărsarea acestor două artere în Marea Neagră sunt situate Soulina
27
şi Catherles (St.George) şi în interiorul acestui triunghi se găsesc
satele Cara-Orman, Ivancha, Kisla şi Gorgova.
Înălţimea terenului nu este decât de un metru şi şasezeci
centimetri la vârful acestui triunghi, dar această înălţime diminua
insensibil pe măsură ce se apropie de bază: la Catherles ea este de
95 cm şi numai de 75 la Soulina deasupra nivelului mării. Acest
perimetru prezintă peste tot o suprafaţă plană, terenul fiind de
natură aluvionară cimentat la început de apele Dunării şi înălţat
ulterior de malul şi nisipul depus. În limitele acestui perimetru, în
sensul de curgere a fluviului şi în interior sunt zone mai mult sau
mai puţin mlăştinoase; ca şi un lac cu o circumferinţă de circa
două mile şi porţiuni considerabile de teren la nivelul Mării şi al
Dunării, pe care cresc păduri dese de stuf şi alte plante marine,
formând zone impenetrabile. Aici este refugiul reptilelor şi îşi
depun ouăle miliarde de ţânţari a căror înţepături, fără a fi
veninoasă nu este de loc plăcută. Briza pătrunde dificil în aceste
păduri, lumina este rară, aerul este viciat de descompunerea
plantelor şi frunzelor care, prin căderea lor în toamnă, contribuie
la fecundarea solului; terenul se înfundă sub picioare, presiunea
pe care o exercitaţi face să apară o apă noroioasă şi fetidă.
Căldura este umedă şi crescută; evaporarea acestei umidităţi şi
miasmele cu care ea este încărcată determină boli endemice foarte
grave, dacă, din fericire, cum voi arăta mai departe, alte condiţii
favorabile specifice acestei circumscripţii nu vor veni să le
neutralizeze efectele.
Spre sfârşitul toamnei şi pe întreaga iarnă acest teren este
aproape peste tot inundat datorită stagnării apelor pluviale sau
prin infiltraţiile subterane ale apelor mării sau ale Dunării, în
special când vânturile din est sau nord-est suflă cu violenţă.
Această stagnare a apelor, când temperatura nu duce la îngheţ,
face atmosfera rece şi umedă şi determină o ceaţă densă care
durează adesea câteva zile şi nu dispare decât când evaporarea
este produsă de razele de soare sau un vânt de nord o împinge
spre mare. Această umiditate, despre care voi vorbi mai târziu,
este una din cauzele principale care determină bolile care intră în
Cadrul geografic care îl voi prezenta. Aceste smârcuri sau mai
28
precis aceste întinderi de terenuri inundate se usucă deobicei, dar
într-o manieră incompletă, ca urmare a căldurilor de vară, epocă
în care este permis vitelor să pătrundă în aceste păduri de stuf
pentru a mânca iarba păstrată verde de umiditatea solului.
Sub acelaşi strat de nisip care acoperă terenurile mai
înalte, ceea ce nu a permis infiltrarea apelor Dunării până la
suprafaţă şi nici producţia de stuf, se găseşte un strat profund de
teren argilos care întreţine viaţa plantelor bune de păşunat. În
câteva localităţi, despre care voi vorbi, există veritabile prerii al
căror fân oferă toate calităţile nutritive ale celui din preriile
naturale ale Franţei; locuitorii îl cosesc în luna iulie şi îl conservă
în căpiţe, dând acest fân animalelor în timpul iernii; numărul
acestora este foarte mare. Pe malul arterei Dunării care debuşează
în mare la est de Catherles sunt, în numeroase locuri, arbori
bătrâni din speciile: frasin, salcie, plop, mesteacăn. În interiorul
acestor păduri stufoase se simte, chiar vara, o răcoare continuă; o
zi întunecată pare să le anime, soarele penetrând dificil. Aici se
multiplică la infinit lianele şi o imensă familie de plante parazite,
ale căror tulpini se împletesc înainte de a atinge o anumită
înălţime formând o pădure deasă care serveşte de refugiu
mistreţilor, viperelor, şerpilor şi chiar lupilor.
Anumite plante medicinale cresc în aceste păduri; am
remarcat douce-amere [lasnicior- Solanum dulcamara] ,patience
[dragavei-rumex crispus], pervec [saschiu-vinca Herbacea],
guimauve [nalba mare-althea officinalis], plantain a grosses
feuilles [pătlagina-plantago major].
Nu există nici un râu în perimetrul acestei circumscripţii,
dar găsim o infinitate de lacuri cu apă dulce mai mici sau mai
mari sau mai profunde, alimentate, fără îndoială, prin infiltraţiile
subterane ale apelor Dunării; cel care există în apropiere de Cara-
Orman are mai mult de patru kilometri în circumferinţă; există
numeroşi peşti din aceleaşi specii pe care le găsim în Dunăre, în
special crap şi lin.
Comunicaţiile între Soulina şi cele mai multe din sate, ca
şi între sate au loc pe Dunăre; drumurile sunt impracticabile în
anumite locuri şi foarte dificile în altele; ele sunt adesea imperfect
29
marcate şi trebuie să le cunoşti bine pentru a nu te rătăci în aceste
păduri de stuf pentru a merge de la Soulina la Ivancha şi Cara-
Orman.
Aceste drumuri nu pot fi parcurse când încep ploile, ele
fiind inundate şi pline de nămoluri periculoase. Apele pluviale
stagnează în mlaştini şi în lacuri până ce ploile nu devin
abundente, dar ca urmare a marilor ploi apele irup spre Dunăre
sau mare, după cum permit denivelările terenurilor spre una sau
alta; iarna aceste mase de apă îngheaţă şi rămân staţionare pe
marea parte a zonei. Câteodată în acest sezon se poate merge de la
Soulina la Catherles urmând malul mării, dar este necesar ca
marea să nu fie agitată de vânturile din est sau nord-est şi ca
scurgerea apelor din interior să nu fie spre mare.
Geologia sau natura solului: după cele prezentate mai sus
se poate aprecia natura geologică a solului: este compus din nisip
la suprafaţă şi din argilă în profunzime, impropriu culturii
cerealelor. Toate încercările făcute pentru a-l face să producă au
fost infructuoase, chiar pe porţiunile unde infiltrarea subterană a
apelor Dunării nu a ajuns pană la suprafaţă şi care, prin natura lor
specială nu a putut fi asimilată cu solul mlaştinilor şi cu cel ferm,
cum este cazul Polderelor din Olanda. În acelaşi timp, pe
terenurile unora dintre localităţi, locuitorii înalţă aceste terenuri
prin ameliorările care au loc, adăugând în fiecare an un nou strat
de gunoi de grajd, ajungând să cultive cu succes, începând din
primăvară, legumele şi zarzavaturile cele mai necesare; ei le
conservă în locuinţe ţinându-le în timpul iernii în nisip uscat. Nu
cred că cultura ar reuşi, ea necesitând sume enorme pentru
defrişarea pădurilor de stuf şi stabilirea unei infinităţi de canale
care să efectueze scurgerea apelor stagnante.
Observaţii meteorologice: este în general admis, că ţările
situate între 40 şi 60 grade latitudine aparţin zonei temperate şi că
la această latitudine cele patru sezoane se succed într-o manieră
regulată. În fapt, după observaţiile mele meteorologice referitoare
la această circumscripţie, care se găsesc anexate la sfârşitul
memoriului, se vede această regularitate care constituie fiecare
sezon şi că, atât vara cât şi iarna, căldura sau frigul nu sunt
30
niciodată atât de puternice încât să compromită sănătatea omului.
De altfel, în anii excepţionali, ca acesta, aceste condiţii nu există,
în special în primul raport referitor la epoca caniculară, vânturile
dominante Nord-Nord-Est şi Nord-est au modificat sensibil
influenţa. Observaţiile mele barometrice sunt nu mai puţin
concludente,ele neprezentând variaţii subie, nici un număr
prelungit de zile cu ninsori sau ploi sau furtuni frecvente. Fiecare
sezon aduce cu el caracterele fizice ale influenţei solare relative la
gradele de latitudine şi longitudine unde este situată
circumscripţia. Zilele cele mai lungi au o durată de 17 ore şi
treizeci de minute şi cele mai scurte de opt ore şi patruzeci
minute.
După observaţiile mele termometrice, în 1857 temperatura
medie a lunii cele mai calde a fost de 27 grade la umbră şi a lunii
decembrie de 2 grade şi jumătate sub zero. În 1858 media zilei
cele mai calde a fost de 28 grade şi cea a lunii ianuarie, care a fost
luna cea mai rece de 9 grade sub zero. Se poate evalua, după suma
generală a temperaturilor medii în timp de 12 luni, că media,
pentru întregul an, este de 10-13 grade. Vânturile: ţinând cont de
durata şi de succesiunea lor în timpul fiecărei luni, putem
consemna că pentru această zonă vânturile de Nord, Nord-Est, Est
sunt singurele care pot fi mai frecvente şi mai durabile fiind
determinate de curentul atmosferic care, de la Polul boreal tind
întotdeauna să se îndrepte spre Ecuator. În principal noi datorăm
acestor vânturi modificările cauzelor locale care pot determina
această zonă insalubră. Nu pot pretinde că aceste vânturi sunt
constante în periodicitatea lor; se întâmplă adesea ca, în diferite
epoci ale anului şi chiar în aceeaşi zi ele să cedeze subit şi să fie
înlocuite pentru un timp nedeterminat de vânturi din Sud, Vest
sau Nord-Vest sau alternativ. Aceste modificări în direcţia lor de
moment nu pot fi considerate ca periculoase; contrar, eu cred şi
prin aceasta mă raliez dl.Verrollot că ele contribuie, străbătând
atmosfera în toate sensurile, la distrugerea miasmelor care rămân
staţionare sub influenţa unei direcţii regulate sau staţionare a unui
vânt dominant. După cele prezentate mai sus, această
circumscripţie reuneşte, datorită latitudinii sale un climat temperat
31
unde, chiar în ierni severe, cum a fost cea din 1858 temperatura
nu a depăşit 10 grade sub zero; vânturile cele mai frecvente Nord,
Est sau Nord_Est temperează căldurile de vară; barometrul se
menţine practic întotdeauna între 760 şi 780 de la începutul lunii
aprilie până la sfârşitul lunii noiembrie; în această epocă, ploile,
în general puţin abundente, sunt frecvente în aprilie şi mai, ca şi
furtunile; din decembrie până în iarnă, ploaia şi zăpada nu cad în
cantitate mare, rar aceasta depăşeşte în înălţime 15 cm; în 14
decembrie 1858 (an excepţional) cifra a fost de 35cm. iar îngheţul
s-a instalat coplet în 29 decembrie, frigul înregistrat în ianuarie şi
februarie fiind un frig uscat. Rar la Soulina Dunărea îngheaţă
pentru a permite gheţii să suporte greutatea unui om; în ianuarie
trecut bara nu a îngheţat, gheaţa nu depăşea 100 metri în mare,
nefiind atât de compactă pentru a permite vânătorilor să înainteze
cu bărcile pentru a vâna păsările acvatice.
Apa: Gândind că scopul Societăţii de Medicină de a da ca
subiect al concursului descrierea topografică a unei localităţi sau a
unei circumscripţii nu a fost acela ca concurenţii să se rezume la
prezentarea tipurilor de agenţi ambientali locali care pot face zona
insalubră, m-am preocupat de cei care prin natura lor materială şi
prin utilizarea lor de către locuitori, neîndeplinind condiţiile
igienice sunt susceptibili să compromită sănătatea locuitorilor.
Cu excepţia localităţilor Cara-Orman şi Kisla, toate
localităţile din această circumscripţie care se învecinează cu
Dunărea utilizează apa Dunării pentru băut. Deşi potabilă, ea
ascunde substanţe străine care pot afecta sănătatea şi determina
anumite boli ale căilor digestive. Fără un gust specific dacă este
recoltată la două mile de la mare, apa Dunării nu este niciodată
limpede pentru că conţine o cantitate apreciabilă de argilă
provenind din terenurile pe care le traversează şi din numeroasele
râuri care îi sunt afluenţi.
Un chimist din Constantinopole care,la recomandarea unui
confrate din acest oraş a avut amabilitatea de a-i face analiza, mi-
a comunicat rezultatul primelor sale experienţe: apa de Dunăre
lăsată să decanteze este foarte limpede şi are un miros de vas. Un
32
litru din această apă conţine 70/100 de substanţe solide. Analiza
calitativă a indicat:
- gaze libere; acid carbonic-oxigen-azot
- acizi: silicic-sulfuric-clor
-baze:potase-sodiu-magneziu-fier (urme)
Chimistul continuă determinările pentru nitraţi, ioduri,
bromuri, alumină, săruri amoniacale.
După propria experienţă m-am asigurat că turbiditatea apei
şi cantitatea de depozit argilos pe care l-am obţinut după filtrare
este legat de nivelul apelor şi de rapiditatea curentului.
O observaţie nu mai puţin importantă din punct de vedere
igienic şi medical: sondajele cele mai minuţioase efectuate de
numeroşi ingineri în diferite puncte ale fluviului care merg până
la limitele acestei Topografii, au constatat că un strat aproape în
totalitate argilos amestecat cu puţin nisip formează peste tot
fundul Dunării şi că adâncimea sa variază după diferite puncte.
Astfel în faţa bisericii din Soulina înălţimea fluviului este
aproape de nivelul solului şi adâncimea sa nu este decât de 24
picioare engleze (8,4o metri), apa, aproape tot timpul este agitată
de contracurenţii induşi de siajul vaselor de comerţ şi în mod
particular de şalupele remorcher, conţine, în locul din care
locuitorii o scot, o cantitate mai mare de materii argiloase şi de
alte materiale provenind din descompunerea substanţelor străine
acumulate pe cursul fluviului sau aruncate din navele ancorate.
De multe ori, când vântul de Est suflă cu putere, apa marii este
împinsă în amonte realizând un amestec cu cea a fluviului;
degustarea apei permite recunoaşterea foarte facilă a acestui
amestec, care a fost mai evident ca niciodată din 6 în 15 august.
Locuitorii satelor depărtate de Dunăre utilizează apa de
fântână, care este limpede şi foarte bună, cantitatea de materie
argiloasă este foarte mică; nu este necesar să se sape la o
adâncime mai mare de un metru pentru a o procura din abundenţă.
Fără nici un dubiu ea provine, prin infiltraţii din cea a Dunării, dar
curăţată de o parte a elementelor vătămătoare de către straturile de
teren pe care le traversează.
33
Lemnul: în perimetrul descris se află mici pădurici
remarcabile prin frumuseţea arborilor; cea mai remarcabilă este
pădurea de circa 6 kilometri pătraţi din marginea satului Cara-
Orman. Plopii şi stejarii sunt magnifici şi lucrul cel mai
surprinzător, ţinând cont de calitatea terenului, este că stejarii,
care produc ghindă, au atins o grosime şi o înălţime atât de
considerabile încât ruşii le folosesc pentru construcţia navelor
militare. Această pădure este de o mare utilitate pentru încălzire şi
pentru construcţia şarpantelor locuinţelor. Comisiunea Europeană
a Dunării exploatează o parte pentru lucrările pe care le
efectuează la Soulina şi pentru stâlpi de telegraf.
Animalele: animalele domestice sunt aceleaşi ca si în
Franta; am remarcat că dacă caii sunt de talie mică, vitele cornute
au o constituţie şi o talie importantă. Creşterea animalelor şi
pescuitul sunt singurele industrii ale locuitorilor din satele aflate
în interiorul acestei insule; produsele animale sunt utilizate, de
asemenea, pentru hrană.
Malul mării ca şi numeroasele iazuri şi bălţi care există în această
pădure de stuf sunt populate de o infinitate de pasări acvatice.
Barza este remarcabilă prin albul penajului, cormoranul prin talia
înaltă şi ciocul lung, martinpescarul prin forma sa. Gâştele
sălbatice, raţele de tot felul, găinuşa de baltă, lişiţele, becaţinele
sunt mii în primăvară.
Soulina: centrul populaţional cel mai important este
Soulina, construit pe malul drept al arterei mediane a Dunării, la
circa o milă de vărsarea ei în Marea Neagră. În 1856 Soulina avea
o populaţie fixă de patru mii de suflete, cărora li se adăugau
navelor străine care sunt în radă şi al căror număr este variabil.
Succesiv această cifră a crescut şi astăzi populaţia stabilă a ajuns
la şase mii, prin sosirea a numeroase familii, prin personalul
administraţiei turce şi prin creşterea garnizoanei. O parte din
această populaţie stabilă locuieşte pe gabare şi alta în 347 locuinţe
care trebuie aranjate în patru categorii după materialele din care
sunt construite: 1. 143 construite în totalitate din lemn de brad şi
având un etaj; 2. 45 construite din chirpici, cu acoperişul de
scândură şi tencuite în exterior şi interior cu nămol din Dunăre; 3.
34
114 construite din chirpici şi scânduri, tencuite ca şi precedentele,
cu acoperişul din stuf; 4. 45 construite în totalitate din stuf, având
forma unor barăci. Aceste clădiri ocupă un spaţiu de 1300 metri
lungime si 155 lăţime.
Şarpanta primelor este construită pe piloni groşi, a căror
înălţime, deasupra nivelului solului variază de la 40 la 80 cm
pentru a lasă liberă trecerea apelor. Toate celelalte clădiri au
pământ bătut la nivelul zidurilor pentru ca interiorul să nu fie
inundat; este uşor de înţeles insalubritatea acestora, mai ales iarna.
Dar această insalubritate va dispărea parţial prin obligaţia impusă
locuitorilor de a demola toate barăcile construite din stuf din
cauza incendiilor frecvente care survin. Terenul pe care este
construită Soulina este aluvionar, fie de la Dunăre fie de la mare;
nisipos spre treimea inferioară, argilos şi noroios în cele două
treimi superioare ale oraşului. La 50 centimetri sub acest nisip se
găseşte peste tot un strat compus din detritus vegetal, în special
stuf, de circa 35 cm grosime; sub acest strat se găseşte teren
noroios şi apă.
Două treimi superioare ale străzii principale, care merge
de la extremitatea oraşului la cealaltă, este aproape la nivelul
fluviului, fie prin poziţia naturală a terenului, fie datorită
pământului extras de locuitori pentru a-l tasa împrejurul primelor
barăci pe care le-au construit după incendierea oraşului de către
englezi, la 6 iulie 1854. Prin natura sa solul dă o umiditate
constantă care este crescută prin infiltraţia apei de Dunăre când
Dunărea este crescută sau când este respinsă de mare, când vântul
de Est suflă cu violenţă. Iarna apele pluvionale sau zăpada, când
temperatura nu le îngheaţă, formează un lac artificial care
cuprinde partea superioară a oraşului; strada principală devine
atunci un canal unde apa stagnează şi, mai târziu, se transformă în
noroi, care dispare încetul cu încetul prin evaporare. În tot acest
timp comunicaţia este stabilită prin intermediul unui pod de lemn
de un metru înălţime care începe în mijlocul oraşului, ajungând
până la extremitatea sa superioară. În aceste condiţii, în afara
influenţelor climatice generale, locuitorii din Soulina ar trebui să
fie atinşi de boli grave sau să poarte pe figura lor pecetea
35
elementelor paludice de care sunt înconjuraţi şi, important, nu este
aşa.
Numărul de bolnavi nu este proporţional cu cel al
populaţiei, pot confirma că cifra nu a ajuns niciodată la trei la mie
pe zi, luând o valoare medie pentru tot anul. Afecţiunile grave nu
atacă decât pe cei care sunt deja predispuşi prin poziţia lor socială
precară, prin stilul de viaţă, prin alimentaţie, prin starea lor şi prin
munca penibilă şi susţinută pe care sunt obli gaţi să o facă într-un
anumit timp al anului.
Populaţia Soulinei este compusă din mai multe elemente
heterogene. Grecii formează majoritatea, apoi Slavons, Illyriens
sau Montenegrins şi Ruşii; Turcii formează o minoritate; copii
sunt în număr redus; în totalul general al acestei populaţii, nu se
înregistrau, la începutul anului 1857, decât circa două sute de
femei; acest număr este mai mult decât dublu acum. Orice ar fi
este dificil de a găsi, in altă ţară, o populaţie mai virilă; fiecare
individ poartă pe figura sa pecetea naţionalităţii sale, putem spune
chiar a caracterului său, a inteligenţei şi temperamentului său.
Catherles, cunoscut sub numele de St. George este un sat
situat la şase ore la est de Soulina, construit pe malul stâng al
arterei principale a Dunării, aproape de vărsarea sa în mare;
populaţia sa este de circa şase sute persoane, locuind în 70 de
case, construite toate din chirpici, tencuite cu nămol, cu
acoperişul din stuf. Toţi locuitorii sunt pescari şi fac comerţ cu
peşte sărat şi caviar. Produsele din peşte reprezintă aproape
întreaga alimentaţie, unii locuitori posedând şi diferite animale.
Constituţia fizică a oamenilor este frumoasă, robustă,
originea lor rusă este caracterizată prin forma fizică.
Satul este construit în spatele dunelor, înălţimea sa fiind la
96 cm faţă de nivelul mării şi 60 faţă de nivelul Dunării; solul pe
care este construit este nisipos, fără a suferi, precum Soulina, din
cauza infiltrării apelor subterane.
La vest, pe acelaşi mal al fluviului se întinde pe doi
kilometri lungime o pădure în care plopii, mestecenii, sălciile şi
frasinii ating înălţimi apreciabile. Terenul este puţin mlăştinos,
puţin acoperit de stuf, furnizând păşuni de bună calitate. În timp
36
ce solul este impropriu producţiei de cereale, legumele sunt
cultivate în jurul satului cu rezultate bune.
Kisla, nu se prezintă ca o aglomerare de clădiri, este
compusă din opt ferme construite din chirpici şi stuf; perimetrul
său cuprinde trei kilometri pătraţi, populaţia este de 70 persoane.
Situată la sud, între Soulina şi Sf. George, la o distanţă de
2 kilometri de mare şi ridicată la un metru deasupra nivelului ei şi
chiar mai mult faţă de Dunăre, Kisla se găseşte întro poziţie bună.
Terenul accidentat pe care îl prezintă şi stratul mai profund de
nisip care îl acoperă, pare a fi o continuare a dunelor din zona
Sf.George, sub care se găseşte stratul argilos care formează, aşa
cum am mai spus, natura geologică a terenului acestei
circumscripţii.
Situat la mai mult de 5 kilometri de orice zonă
mlăştinoasă, solul furnizează păşuni abundente care permit
creşterea a numeroase turme de toate speciile. Experienţa făcută
de a se cultiva cereale nu a reuşit. Apa pe care o beau locuitorii
provine din puţurile pe care le-au săpat în zonă, apa fiind în
general bună. Printre aceste puţuri sunt patru a căror apă este
puţin sărată, ceea ce face să ne gândim că infiltraţiile de apă de
mare ajung până la Kisla. Locuitorii, toţi de origine rusă, sunt
bine făcuţi şi cu puţine boli.
Ivancha este situată pe malul arterei Dunării care merge
spre Catherles, la sud de acesta, la şase ore de la mare, este un sat
compus din 25 locuinţe construite din chirpici şi acoperite cu stuf.
Populaţia, aproape în totalitate Moldavă, este de circa două sute
de persoane; preocuparea lor este pescuitul. Terenul aproape în
totalitate mlăştinos, acoperit cu stuf furnizează păşuni. Bolile
endemice sunt febrele intermitente; am văzut numeroase femei
clorotice [palide, anemice]. Cara-orman este situat în interiorul
terenului, la 8 ore la sud de Soulina şi la 3 ore de la malul drept al
arterei mediane a Dunării, este, după Soulina, centrul populaţional
cel mai important din circumscripţie. Cifra este de circa 7oo
locuitori. Casele, în număr de 112, sunt construite în totalitate din
chirpici, acoperite cu stuf şi tencuite cu nămol argilos.
37
Principala ocupaţie a locuitorilor este creşterea animalelor,
prepararea untului şi a brânzeturilor. O întindere de teren lungă de
5kilometri şi largă de 3 kilometri, acoperită de un strat subţire de
nisip sub care se găseşte stratul argilos furnizează păşuni de
calitate şi permite cultivarea legumelor, pepenilor verzi şi galbeni,
a cartofilor. Aproape lipită de localitate se găseşte pădurea despre
care am vorbit deja.
Locuitorii, toţi ruşi, utilizează apa din fântâni, ea este
bună. Nu trebuie săpat mai mult de un metru în adâncime pentru a
o găsi din abundenţă. Bolile frecvente la Cara-Orman sunt febrele
intermitente benigne, ele fiind înregistrate de preferinţă la copii
din cauza abuzului de pepeni; alimentaţia lactată pe care o
folosesc contribuie, de asemenea, la apariţia acestorboli.
Gorgova, situată pe malul drept al arterei mediane a
Dunării, la şapte ore la sud de Soulina este un sat compus din 4o
de locuinţe din acelaşi tip de construcţii ca şi în celelalte localităţi
prezentate şi are o populaţie de circa 300 de locuitori de origine
rusă. Solul este mlăştinos, acoperit de stuf şi nu permite nici un
fel de cultură. Unica preocupare a locuitorilor este pescuitul şi
sărarea peştelui. Febrele intermitente sunt prezente cu mare
intensitate...”
În cele de mai sus am încheiat traducerea primei părţi a
memoriului, nu am efectuat comentarii asupra textului
considerând utilă prezentarea lui în forma originală pentru o cât
mai bună cunoaştere a zonei din descrierea unui observator
autorizat. Singurele observaţii le-am trecut in paranteze drepte
[..].
Partea memoriului intitulată „Observaţii asupra
influenţelor climatice", în fiecare trimestru, începe prezentarea
patologiei induse de modificările atmosferice. Pentru primul
trimestru (primăvara), autorul consemnează că persoanele
epuizate de activitatea din timpul iernii, de alimentaţia
necorespunzătoare din iarnă, de excesele bahice, adesea de bolile
cronice preexistente contractează frecvent febre intermitente,
afecţiuni pulmonare sau intestinale. În trimestrul doi (vara), cu
temperaturi medii de 27-28, dar cu excese calorice în 1857 de 35
38
la umbră, iar în 1858 de 36, activitatea prelungită în soare ca şi
condiţiile generale sunt favorabile dezvoltării febrelor
intermitente de diferite tipuri. De menţionat că prin noţiunea de
"febre intermitente" în medicina vremii se înţelegea „malaria".
Pentru trimestrul al treilea (toamna) specifice erau diferitele
forme de dizenterie şi febra tifoidă.
Trimestrul patru (iarna) era specific pentru pneumoniile acute,
pentru pleureziile acute ca şi pentru reumatismul articular acut. În
încheierea raportului se propun trei măsuri pentru remedierea
condiţiilor de trai şi respectiv pentru reducerea îmbolnăvirilor: -
ameliorarea solului - desecarea mlaştinilor - defrişarea absolută a
terenurilor, măsuri care, după cum recunoaşte autorul, erau
imposibil de realizat în acel moment. În anexă sunt prezentate trei
tabele: decesele în perioada 1856 - 1857 şi parţial 1858 pentru
toate localităţile din cuprinsul circumscriptiei, rezumatul general
al observaţiilor meteorologice pentru anul 1857 şi pentru 1858
(ianuarie - noiembrie). Informaţiile medicale prezentate în
extenso (simptomatologie, tratamente) sunt la nivelul
cunoştinţelor medicale ale vremii şi sunt importante numai sub
aspectul că medicina practicată la Sulina în anii 1856-1858 nu se
deosebea cu nimic de medicina practicată în oraşele Europei
Occidentale ...
La 15 februarie 1859, plenul Societăţii Imperiale de
Medicină ascultă concluziile juriului referitoare la memoriile
prezentate pentru concurs, acordă premiul I unui raport referitor la
starea de sănătate a litoralului Albaniei (autor dr. Laval) şi "prima
menţiune onorabilă" doctorului Salamo. Iată cum, în anul 1858, la
Sulina se efectua cercetare ştiinţifică de înaltă clasă.
39
Din tradiţiile medicinii şi ale educaţiei sanitare
ORGANIZAREA SANITARĂ ÎN DOBROGEA ÎN
PERIOADA 1878-1914
Când, la 14 noiembrie 1878, trupele noastre instaurau în
Dobrogea administraţia românească, ele îndeplineau un deziderat
de veacuri al populaţiei de pe aceste meleaguri: eliberarea de sub
dominaţia otomană şi reunirea cu ţara de care fuseseră despărţită,
prin forţa armelor, în secolul al XV-lea.
Înainte de a prezenta, pe scurt, activitatea administraţiei
româneşti în scopul unei cât mai bune organizări medico-sanitare
a Dobrogei, ne vom referi la principalele caracteristici ale
sănătăţii publice în perioada dominaţiei otomane:
- lipsa totală a organizării sanitare statale în secolele XV-
XVIII, perioadă în care nici armata otomană nu dispunea de
medici calificaţi;
- schiţarea, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a
unor măsuri de igienă şi prevenire a epidemiilor, prin organizarea
de sisteme carantinale, crearea de spitale publice şi a unui post de
medic oficial, acela de „medic al carantinelor”, întâiul titular al
său fiind doctorul Papasaul;
- apariţia din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, a unei serii de medici diplomaţi, provenind din zona levantină
şi mediteraneană, dar şi din rândul populaţiei româneşti
autohtone; dacă aceştia asigurau, într-un fel, asistenţa medicală a
populaţiei urbane, populaţia rurală era constrânsă să recurgă
numai la lecuitori şi descântători;
- izbucnirea frecventă a unor mari epidemii de ciumă,
holeră, difterie, care secerau nenumărate vieţi.
După încheierea Războiului pentru independenţă, în luna
august a anului 1878 este organizată „Divizia activă”, unitate
40
militară complexă ce avea ca sarcină preluarea administraţiei de la
unităţile de front şi asigurarea ordinii până la instaurarea
administraţiei civile. Pusă sub comanda generalului Anghelescu,
în componenţa sa intrau: batalionul 4 Vânători, regimentele 4, 5, 7
de Linie, regimentul 2 Roşiori, regimentul 1 Artilerie, compania
II Geniu, escadronul II Tren regimentar, o secţie de infirmerie şi
ambulanţă divizionară. Divizia activă era constituită din patru
coloane, ce aveau ca destinaţie Tulcea, Babadag, Constanţa,
frontiera de sud; acestea traversează Dunărea de la Brăila la
Măcin, pornind în marş spre obiectivele stabilite şi fiind primite
cu un mare entuziasm de populaţia localităţilor străbătute,
populaţie care îşi vedea în acea zi împlinită o veche aspiraţie.
La Tulcea se stabileşte statul major al diviziei, o parte a
unităţilor şi ambulanţa divizionară, aceasta din urmă aflându-se
sub ordinele doctorului Dumitru Unceanu, medic de regiment cl. a
II-a, care este numit în funcţia de medic-şef al judeţului. În
activitatea sa era ajutat de alţi doi medici militari, de trei
subchirurgi şi zece sanitari. Unceanu va funcţiona până la 5
ianuarie 1879, când este înlocuit de doctorul Cheladino, făcându-
se astfel trecerea de la administraţia sanitară militară la cea civilă.
La Constanţa se instalează în acelaşi timp secţia de
infirmerie, condusă de medicul de batalion I. Corvin şi deservită
de doi subchirurgi şi şase sanitari. În ianuarie 1879 este numit ca
medic-şef al judeţului Ioachim Drăgescu.
La scurt timp după preluarea administraţiei civile, prin
Regulamentul pentru împărţirea şi organizarea administrativă a
Dobrogei, sunt create două judeţe: Tulcea şi Constanţa, având
patru şi, respectiv, cinci plăşi. De la data de 14 noiembrie 1878,
prevederile legii sanitare din 1874 intrau în vigoare şi în
Dobrogea, dar aplicarea lor se făcea parţial, legea prevăzând ca
medicii de plasă şi cei comunali să fie plătiţi din fondurile locale,
iar medicii şefi de judeţe din fondurile Direcţiei generale a
serviciului sanitar; în Dobrogea, ţinându-se cont că serviciile
financiare erau în curs de organizare şi nu dispuneau de fondurile
necesare, pentru asigurarea unei cât mai bune activităţi, întregul
41
aparat sanitar era însă plătit din fondurile Direcţiei generale a
serviciului sanitar.
În 1880 este votată Legea pentru organizarea Dobrogei,
dar nu are loc nici o modificare în organizarea teritorială, numărul
medicilor de plasă fiind de cinci pentru judeţul Tulcea (plasa
Sulina era împărţită în două, medicii având dispensarele la Sf.
Gheorghe şi Chilia), şi cinci pentru judeţul Constanţa. În total,
conform statisticii Direcţiei generale a serviciului sanitar,
personalul medical existent în Dobrogea era reprezentat în 1880
de nouă medici, patru vaccinatori, opt moaşe diplomate, pentru
judeţul Constanţa, şi de zece medici, trei vaccinatori, zece moaşe
diplomate, pentru judeţul Tulcea. Numărul medicilor de plasă,
câte cinci pentru fiecare judeţ, era foarte redus; un singur exemplu
este edificator: medicul plăşii Babadag deservea 12 comune, cu
un total de 23 de sate având 14375 locuitori, fiindu-i necesare 20
de zile pentru vizitele în comune şi dispunând astfel de numai
zece zile pe lună pentru consultaţiile la nivelul dispensarului din
localitatea de reşedinţă a plăşii.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, numărul medicilor
creşte, ajungându-se la 15, în judeţul Tulcea, şi la 14, în judeţul
Constanţa. Între timp, circumscripţiile sanitare au fost divizate în
„cercuri”, fiecare cerc trebuind să dispună de un dispensar
încadrat cu un agent sanitar şi o moaşă. Acest deziderat era însă
greu de realizat, astfel că în 1904 figurau în judeţul Tulcea 27 de
cercuri, dintre care numai 10 aveau agenţi sanitari şi 11 aveau
moaşe, restul posturilor rămânând vacante, iar asistenţa gravidelor
fiind acordată de moaşe empirice. Aceeaşi situaţie se întâlnea şi în
judeţul Constanţa, unde peste 55% din posturi erau libere.
În anii următori se fac încercări pentru o cât mai bună
organizare a circumscripţiilor sanitare, numărul lor fiind ridicat la
şase şi apoi la opt pentru fiecare judeţ, sediile lor fiind fixate în
localităţi în care nu existau spitale sau medici orăşeneşti.
În 1909 este luat în discuţie proiectul noii legi sanitare a
României, iar judeţul Tulcea se numără printre acelea în care este
introdusă experimental aplicarea legii încă din anul financiar
1909-1910. Proiectul iniţial, propus de Direcţia generală a
42
serviciului sanitar, prevedea crearea a 14 circumscripţii sanitare;
legea, votată la 27 mai 1909, reduce numărul lor la 11. Totuşi,
chiar cu această reducere a numărului de circumscripţii, se
realizează un pas însemnat pe linia îmbunătăţirii organizării
sanitare a judeţului, reducându-se considerabil numărul de
locuitori deserviţi de un medic, iar distanţa medie dintre comune
şi sediul circumscripţiei fiind, în medie, de 28 km. Este de
menţionat şi faptul că se creează dispensare şi în alte comune
decât cele de reşedinţă, medicul acordând consultaţii, o dată pe
săptămână, şi în acestea. În luna noiembrie, subdirectorul
Serviciului sanitar, doctorul N. Manolescu, controlând situaţia
aplicării legii şi constatând dificultăţile ce persistau, hotărăşte
ridicarea numărului circumscripţiilor la 14, conform propunerii
iniţiale.
Odată cu intrarea în vigoare a legii în întreaga ţară se
creează şi în judeţul Constanţa 12 circumscripţii, îmbunătăţindu-
se astfel şi aici condiţiile de acordare a asistenţei medicale.
Analizând evoluţia bugetelor sanitare ale judeţelor şi
comunelor, constatăm mari fluctuaţii ale sumelor acordate pe cap
de locuitor: 0,60 lei – Mahmudia; 0,84 lei – Babadag; 1,83 lei –
Sulina şi Medgidia; 2,25 lei – Constanţa, 2,46 lei – Tulcea şi cel
mai mult, 2,93 lei – Măcin. Pentru mediul rural se acordau 0,68
lei, în judeţul Tulcea, şi 0,73 lei, în judeţul Constanţa. În general,
potrivit statisticilor oficiale, suma minimă necesară era de 1,50
lei.
Asistenţa spitalicească era asigurată, în 1880, prin trei
spitale în judeţul Tulcea: Tulcea – 30 paturi, Babadag – 10 paturi,
Sulina – 37 paturi (dar acesta din urmă nu acorda asistenţă decât
personalului Comisiunii Europene a Dunării şi marinarilor de pe
navele ce acostau în port). În judeţul Constanţa funcţionau tot trei
spitale: Constanţa – 30 paturi, Cernavodă – 10 paturi, Medgidia –
10 paturi. În intervalul 1878-1914 mai sunt create o serie de
spitale la Ortachioi, Măcin, Isaccea, Hârşova, dar numărul
paturilor era întotdeauna insuficient faţă de cerinţe.
În domeniul asigurării cu medicamente putem aprecia ca
suficient numărul farmaciilor din mediul urban (18), dar total
43
insuficient cel din rural (3), unde revenea o farmacie la 45000 –
60000 de locuitori. Problema farmaciilor din Dobrogea a stat mult
timp în atenţia forurilor legislative, deoarece unele oficine au fost
concesionate cu titlu personal, iar altele cu drept de
transmisibilitate, ceea ce crea greutăţi la vânzarea concesiunilor.
De-abia în decembrie 1895 este rezolvată „chestiunea farmaciilor
din Dobrogea”, prin stabilirea în fiecare caz a posibilităţilor de
transmitere.
În cadrul acestei succinte prezentări a începuturilor
organizării serviciului sanitar din Dobrogea se cuvine să ne oprim
şi asupra serviciului sanitar al porturilor de la gurile Dunării,
serviciu care a prilejuit una dintre primele afirmări a politicii de
independenţă naţională a României, de neacceptare a amestecului
unui organism suprastatal în treburile interne ale ţării. După
încetarea războiului, Comisiunea Europeană a Dunării a solicitat
trecerea acestui serviciu în directa sa administrare şi organizare,
în scopul unificării lui cu spitalul maritim. Guvernul român,
ţinând cont de importanţa serviciului pentru apărarea teritoriului
României în faţa unui „import” de epidemii, a considerat cererea
C.E.D. ca un amestec în politica internă a ţării şi a asoptat
măsurile necesare, trecând întregul personal sub conducerea
nemijlocită a Direcţiei generale a serviciului sanitar, elaborând
Regulamentul pentru serviciul sanitar din Sulina (1879) şi
numind, prin decret domnesc, pe directorul acestui serviciu în
persoana doctorului Alfred Vignard şi mai apoi în cea a lui
Petrescu Hagi-Paraschiv. Totuşi, discuţiile au continuat,
Comitetul executiv al C.E.D. fiind nemulţumit de măsurile
adoptate de autorităţile noastre; guvernele marilor puteri au
exercitat presiuni asupra guvernului român, silindu-l ca, în 1884,
să accepte un „act adiţional” la precedentele reglementări ale
C.E.D., act care satisfăcea cerinţele financiare ale C.E.D.,
recunoscând în acelaşi timp drepturile României asupra
Serviciului sanitar al Gurilor Dunării.
Activitatea practică a acestui serviciu a fost extrem de
eficientă, ea prevenind epidemii de mare amploare; în 1893, când
interesele comerciale au primat în faţa intereselor sanitare, s-a
44
declanşat o mare epidemie de holeră, epidemie terminată cu
câteva mii de morţi şi cu pagube materiale considerabile. Ţinând
cont de faptul că, în intervalul 1878-1914, portul Sulina
reprezenta principalul punct de tranzit al mărfurilor aduse pe calea
apei (portul Constanţa fiind în curs de construcţie şi organizare)
ne putem explica de ce s-a acordat o atenţie deosebită dotării
serviciului său sanitar. Mai mult chiar, el servea ca şcoală de
pregătire a cadrelor, numeroşi dintre medicii ce au lucrat în cadrul
serviciului sanitar din Sulina fiind apoi transferaţi la Constanţa,
Galaţi, Brăila pentru organizarea serviciilor sanitare ale acestor
porturi. Este de remarcat activitatea practică, dar şi cea de
cercetare ştiinţifică, desfăşurate de doctorul Dimitrie Mezincescu
şi Vladimir Buşilă, şefi ai laboratorului de bacteriologie din
Sulina.
Tot în intervalul studiat consemnăm şi primele măsuri de
combatere a bolilor „medico-sociale”. Tuberculoza, al cărei
procent era sub valoarea mediei pe ţară, cunoştea totuşi o anumită
răspândire, fiind afectate în egală măsură judeţele Constanţa şi
Tulcea. Campania desfăşurată în Dobrogea între anii 1897-1910
în scopul depistării şi tratării tuturor bolnavilor a dus la o scădere
importantă a mortalităţii specifice, dar în acelaşi timp a dublat
morbiditatea, prin depistarea cazurilor necunoscute. Ceea ce ne
reţine atenţia, fiind de fapt concludent pentru condiţiile de trai şi
muncă ale muncitorilor în regimul burghez, este indicele de
structură pe profesii: muncitori – între 21,4% şi 35,55%,
meseriaşi între 13,8% şi 20,8%, ţărani 10,14% şi 14,22%. Ne mai
atrage atenţia situaţia comunei Niculiţel, căreia datorită aşezării
într-o regiune împădurită, cu condiţii adecvate unei staţiuni
climaterice, i s-a făcut o mare reclamă despre valoarea ei curativă
în tratamentul tuberculozei. Numeroşi bolnavi din judeţele
Tulcea, Constanţa, Galaţi şi Brăila şi-au petrecut verile în
localitate, rezultatul fiind mai puţin vindecarea lor, cât
contaminarea unui mare număr de locuitori. Din 1910, localitatea
devine zonă endemică de tuberculoză, stingerea focarului
realizându-se de-abia în 1960.
45
O altă boală cu extindere în masă era malaria, atât Delta
Dunării, cât şi lunca Dunării fiind declarate zone endemice.
Încercări de eradicare s-au făcut din anul 1896, dar nu se urmărea,
în paralel, tratarea bolnavilor şi distrugerea vectorului, astfel că
chininizarea efectuată nu a dat rezultatele scontate. De altfel,
eradicarea malariei în Dobrogea a fost posibilă doar în anii
regimului democrat popular, campania din 1947-1950
desfăşurându-se conform cerinţelor medicinii moderne şi
bucurându-se atât de sprijinul organelor de partid şi de stat, cât şi
de cel al maselor largi.
Pelagra, boală atât de răspândită în Moldova şi Oltenia, era
aproape necunoscută în Dobrogea, înregistrându-se un indice de
prevalenţă de 0,67-0,89‰, faţă de valorile de 10,2‰, media pe
ţară, şi mai ales de 17,7‰, înregistrată în Moldova. Această
situaţie a făcut ca în Dobrogea să nu fie necesară adoptarea unor
măsuri speciale, de tipul celor introduse în Moldova.
Tot de Dobrogea este legată şi crearea primei leprozerii
organizate pe baze ştiinţifice în ţara noastră, la Tichileşti.
Deschisă în 1903, cu 28 de locuri, ea îşi extinde apoi capacitatea
la 50 de persoane, primind leproşi din judeţele Vâlcea, Argeş,
Mehedinţi, Constanţa şi Tulcea.
În domeniul asistenţei materno-infantile, ţinând cont şi de
faptul că, în perioada studiată, nu a existat la noi o legislaţie
precisă referitoare la această problemă şi că măsurile adoptate pe
plan local nu erau totdeauna cele mai fericite, ne putem explica
indicele de mortalitate infantilă înregistrat în Dobrogea: 483‰, în
judeţul Constanţa, şi 428‰, în judeţul Tulcea, indici care se
situau pe primele locuri în ansamblul ţării. Totuşi în Dobrogea se
înregistra un însemnat spor de populaţie, datorită faptului că
natalitatea ocupa şi ea primele locuri pe ţară, fiind aproape dublă
faţă de medie. Spre sfârşitul intervalului 1878-1914 înregistrăm o
scădere a mortalităţii infantile, prin reducerea mortalităţii datorate
bolilor infecto-contagioase, la această scădere aducându-şi o
însemnată contribuţie şi activitatea personalului sanitar.
În domeniul asistenţei medicale a muncitorilor trebuie să
menţionăm crearea, în 1857, a primului dispensar de întreprindere
46
din România (al C.E.D., la Sulina), apoi cel al Societăţii care
constituia linia ferată Constanţa – Cernavodă. După 1990 sunt
organizate dispensare şi la nivelul carierelor Greci, Turcoaia,
Iacob-Deal şi apoi în portul Constanţa. În 1912, prin adoptarea
Legii pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor
muncitoreşti se creează în principalele oraşe ale Dobrogei
dispensare ale Casei Centrale. Se cuvine să subliniem în mod
special activitatea Spitalului Comisiunii Europene a Dunării şi a
casei sale de pensii, instituţii mult superioare sistemelor existente
în funcţiune la sfârşitul secolului al XIX-lea şi chiar prevederilor
legii din 1912. Dar prezentând activitatea pe tărâm medico-social
nu trebuie să uităm caracterul de organizaţie suprastatală al
C.E.D., organizaţie din perioada de avânt a imperialismului, care
aplica la Gurile Dunării principiile exploatării coloniale; această
activitate medico-sanitară trebuie privită nu ca decurgând dintr-o
concepţie filantropică, ci din necesităţi realiste şi practice, pentru
asigurarea mâinii de lucru necesare în condiţiile dificile ale Deltei
Dunării.
În sectorul igienei publice, primele acţiuni concrete le
înregistrăm în anii 1892-1893, odată cu crearea consiliilor
judeţene de igienă. Acestea au adoptat măsuri de igienă publică,
alimentară sau comunală, adecvate condiţiilor specifice ale
Dobrogei; o atenţie deosebită s-a acordat problemei aprovizionării
cu apă a localităţilor, deoarece în toată regiunea numai câteva
oraşe şi comune erau aprovizionate cu apă din surse
corespunzătoare, marea majoritate utilizând apa din Dunăre, bălţi
sau ape freatice de mică adâncime. Periculozitatea acestui mod de
aprovizionare a fost demonstrată în anul 1893, cu ocazia
epidemiei de holeră, despre care am vorbit mai sus. C.E.D. ia
iniţiativa creării, în 1896, a unei uzine de apă la Sulina, atât pentru
deservirea oraşului, cât mai ales pentru aprovizionarea vaselor
care intrau în port. Dispunând la început de filtre de nisip, uzina
este modernizată în 1905 prin introducerea metodei de sterilizare
cu ozon, devenind astfel una dintre primele unităţi de acest fel din
România. În aceeaşi perioadă mai sunt construite uzine de
47
purificare a apei, cu ajutorul filtrelor de nisip sau de piatră
artificială, la Constanţa şi Tulcea.
Încheind această scurtă prezentare a începuturilor
organizării serviciilor sanitare în Dobrogea, putem conchide:
- odată cu instaurarea administraţiei româneşti începe, pe de-o
parte, o politică sanitară coerentă, iar pe de altă parte, lupta
statului român pentru asigurarea autorităţii şi suveranităţii sale
sanitare la Dunărea de jos, în contextul statului de organizaţie
suprastatală al C.E.D.;
- cu toate că organizarea sanitară, remaniată prin legi succesive,
nu acoperea toate nevoile populaţiei, starea sanitară a Dobrogei s-
a îmbunătăţit considerabil, atât datorită efortului medical, cât şi
culturalizării treptate a populaţiei, dar mai ales datorită
îmbunătăţirii condiţiilor generale de viaţă;
- se înregistrează o scădere impresionantă a mortalităţii şi
morbidităţii prin bolile epidemice, epidemia de holeră din 1893
fiind ultima mare epidemie consemnată în istoria medicală a
regiunii;
- o atenţie deosebită a fost acordată serviciilor sanitare ale
porturilor, dotarea lor fiind efectuată la nivelul cerinţelor
moderne, protejându-se astfel ţara de pericolul unor noi epidemii;
- bolile „medico-sociale” (tuberculoza şi malaria) erau destul de
frecvente;
- asistenţa în teren a populaţiei era mult îngreunată de marea
dispersare a localităţilor, ca şi de condiţiile specifice Deltei
Dunării; sunt însă demne de menţionat eforturile depuse de toţi
medicii din Dobrogea pentru combaterea şi prevenirea bolilor, în
aceste condiţii defavorabile;
- în domeniul asistenţei materno-infantile, cu toate eforturile
făcute, nivelul mortalităţii se menţinea ridicat, reducerea lui
obţinându-se mult mai târziu, în anii regimului democrat popular.
48
 prefectului Paul Stătescu (1885) aflăm că „personalul sanitar era
tot ca în trecut plătit din fondurile statului, afară de trei
vaccinatori şi patru moaşe de plăşi plătite din fondurile judeţului”.
ÎNCEPUTURILE ORGANIZĂRII Deci, pentru perioada de început a activităţii administraţiei
SANITARE RURALE ÎN JUDEŢUL TULCEA de stat în Dobrogea, când se considera că încasările casei
financiare a judeţului erau încă insuficiente pentru asigurarea unei
(1878-1918)
asistenţe medicale corespunzătoare, medicii de plasă erau
subordonaţi direct Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar.
În anul 1880 intră în vigoare „Legea pentru organizarea
Odată cu instaurarea administraţiei româneşti în Dobrogea
Dobrogei”, lege care prevedea ca judeţul Tulcea să fie împărţit în
în 1878 se împlinea visul de veacuri al locuitorilor acestor
patru „ocoale” – Tulcea, Babadag, Măcin, Sulina. În fapt, această
meleaguri, realipirea la patria-mamă, de care fuseseră separaţi
împărţire nu a făcut altceva decât să modifice titulatura din
prin forţa armatelor în urmă cu patru secole. Păstrându-şi tot
„plăşi” în „ocoale”, organizarea sanitară nefiind modificată.
timpul conştiinţa romanităţii, locuitorii Dobrogei au fost, în tot
Conform statisticilor D.G.S.S. în 1880 personalul medical
acest interval, alături de fraţii lor din celelalte provincii româneşti.
al judeţului era reprezentat de 9 medici angajaţi ai statului (1),
În 1878, după încheierea tratatului de la Berlin, încep
medic liber profesionist, 1 licenţiat în medicină, 3 vaccinatori şi
pregătirile pentru instalarea administraţiei de stat româneşti în
10 moaşe.
Dobrogea,
În 1882 se procedează la o nouă împărţire administrativă a
Prin „Regulamentul pentru împărţirea şi organizarea
Dobrogei, judeţul Tulcea fiind divizat în 6 plăşi: Babadag,
administrativă a Dobrogei”, publicat în Monitorul Oficial în 10
Isaccea, Istru, Măcin, Sulina, Tulcea. Din bugetul statului sunt
noiembrie 1878, se stabilea crearea a trei judeţe: Tulcea,
create următoarele posturi: medic şef de judeţ, 2 medici pentru
Constanţa şi Silistra Nouă. La rândul său, judeţul Tulcea va fi
plasa Sulina cu reşedinţele la Chilia Veche şi Sf. Gheorghe, 1
format din patru plăşi: Babadag, Măcin, Tulcea, Sulina. Întrucât
medic pentru plasa Tulcea şi câte un medic pentru plasele Măcin
prevederile Legii sanitare din anul 1874 intrau în vigoare parţial şi
şi Isaccea şi respectiv Babdag şi Istru, subchirurgi, 6 moaşe. Din
în Dobrogea pentru judeţul Tulcea sunt create cinci posturi de
bugetul judeţului se mai creează trei posturi de vaccinatori şi 4 de
medici de plasă, cu reşedinţa în Tulcea, Babadag, Măcin, Chilia
moaşe. În aceste condiţii, un medic de plasă avea de acordat
Veche şi Sf. Gheorghe, medici a căror atribuţie principală era
asistenţă medicală la o populaţie de 12.000-15.000 locuitori, iar o
îngrijirea sănătăţii locuitorilor rurali, locuitori ce reprezentau la
moaşă revenea la circa 4000 de femei. Practic, majoritatea
acea dată 85% din populaţia judeţului. Am utilizat termenul de
populaţiei rurale era lipsită de o asistenţă medicală continuă, fiind
„parţial” referitor la modul de aplicare a Legii sanitare, întrucât
la cheremul a tot felul de vindecători şi moaşe empirice. Această
aceasta prevederea ca medicii primari de judeţ să fie plătiţi de
situaţie a fost agravată şi de marea fluctuanţă de personal – în
Ministerul de Interne (Direcţia Generală a Serviciului Sanitar) şi
intervalul 1880-1890 peste 65 medici ocupând postul de medic de
să colaboreze cu prefectul, căruia să-i acorde sprijinul tehnic în
plasă pe diferite perioade de timp. Edificatoare sunt şi cheltuielile
toate problemele legate de starea de sănătate a populaţiei
sanitare pe cap de locuitor
judeţului. Medicii de plasă erau numiţi de Consiliul Judeţean şi
- mediul rural 0,68 lei
erau plătiţi din fondurile judeţului, medicii urbani fiind numiţi de
- Isaccea 2,60 lei
Consiliul orăşenesc şi plătiţi din fondurile comunei. Din raportul
49 50
- Tulcea 2,46 lei
- Mahmudia 0,06 lei
- Babadag 0,84 lei
- Măcin 2,93 lei
- Chilia Veche 0,41 lei
- Sulina 1,83 lei
Menţionăm că în acest moment Mahmudia era considerat
oraş, motiv pentru care îl găsim enumerat separat.
În anul 1894 este elaborat un nou „Regulament pentru
serviciul sanitar de judeţ”, regulament care cuprindea principiile
de organizare şi componenţa serviciilor sanitare, precizându-se
totodată foarte strict atribuţiile fiecărui post din organigrama
aparatului sanitar. Prin acest regulament, cheltuielile sanitare trec
în grija Casei financiare a judeţului, din bugetul statului
acordându-se numai subvenţii unor spitale. Astfel, bugetul sanitar
al judeţului Tulcea cuprindea la capitolul „sănătate rurală”:
- 55.315 lei pentru plata personalului (0,44 lei pe cap de locuitor),
sumă din care erau plătiţi 4 medici de plasă, 6 agenţi sanitari, 10
moaşe;
- 13.138 lei pentru materiale sanitare (sau 0,10 lei pe cap de
locuitor).
În anul 1897 are loc o nouă organizare a împărţirii
administrative a judeţului, numărul plăşilor fiind redus din nou la
patru: Babadag, Măcin, Sulina, Tulcea. După aprecierile D.G.S.S:
fiecărui medic de plasă îi erau necesare:
- plasa Babadag 20 de zile
- plasa Măcin 14 zile
- plasa Sulina 9 zile
- plasa Tulcea 15 zile
pentru vizitele în comunele care compuneau plasa, restul zilelor
fiind rezervate pentru consultaţii acordate în cadrul dispensarului
din localitatea reşedinţă de plasă. În aceeaşi perioadă, cele 4
circumscripţii sanitare (care corespundeau suprafeţei plăşilor)
sunt divizate în „cercuri”, fiecare „cerc” trebuind să dispună de un
dispensar cu câte un oficiant sanitar şi o moaşă. Acest deziderat
era foarte greu de îndeplinit în anul 1904, dintre cele 27 cercuri
51
existente în judeţ, numai 10 dispuneau de oficianţi sanitari şi 11
moaşe, restul posturilor fiind libere.
La 25 iunie 1895 este adoptat un nou „Regulament pentru
serviciul sanitar rural”, regulament care prevedea printre altele şi
înfiinţarea de infirmerii rurale având ca scop izolarea bolnavilor
contagioşi şi asigurarea asistenţei în naşterile dificile. După cum
menţiona Luca Ionescu, prefectul judeţului în anul 1904, au fost
înfiinţate 27 infirmerii cu un total de 85 paturi, problema
personalului rămânând neschimbată – 17 posturi de oficianţi
sanitari şi 15 posturi de moaşe erau libere.
În anul 1905, teritoriul judeţului Tulcea (56 comune rurale
şi 6 comune urbane) este din nou împărţit, creându-se 4
circumscripţii sanitare – Tulcea, Babadag, Măcin, Isaccea şi două
„despărţituri” – Chilia Veche şi Sf. Gheorghe. În fapt, avea loc
numai o divizare a teritoriului plasei Măcin în 2 circumscripţii
sanitare (din cauza suprafeţei întinderii teritoriale mari) ca şi
desfiinţarea circumscripţiei Sulina, aceasta fiind în fapt divizată
din 1894, când medicii de la Chilia Veche şi Sf. Gheorghe se
ocupau de problemele a câte jumătate din circumscipţia Sulina, nu
numai de problemele sanitare (epidemiologice, carantine) ale
porturilor din cele două localităţi.
În anul 1908, tinzând să se scadă numărul comunelor din
componenţa unei circumscripţii sanitare, se măreşte la 7 numărul
acestora, reşedinţa medicului fiind fixată în localităţi în care nu
exista spital sau alt medic. Măsura este realizabilă pentru 3
circumscripţii: Istru, cu sediu în Beidaud, Babadag, cu sediul la
Başchioi, Tulcea, cu sediul la Mahmudia, circumscripţiile Isaccea,
Măcin, Chilia Veche şi Sf. Gheorghe păstrându-şi vechii sedii.
Tot în anul 1908, din luna aprilie se hotărăşte concentrarea tuturor
bugetelor sanitare (al D.G.S.S., judeţean, comunal) într-un buget
unic al Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar.
În anul 1908 este luat în discuţie proiectul noii Legi
sanitare a României.
Judeţul Tulcea se numără printre judeţele unde această
lege este aplicată experimental din anul bugetar 1909-1910.
Proiectul iniţial, realizat de D.G.S.S. la propunerea medicului şef
52
de judeţ, prevede înfiinţarea a 14 circumscripţii sanitare în judeţul xxx
Tulcea. Legea votată la 27 martie 1909 stabileşte organizarea a 11
circumscripţii totodată efectuându-se un schimb de comune între
judeţele Tulcea şi Constanţa, în vederea îndreptării limitei celor 1. Georgescu – Tulcea Nicolae, Organizarea sanitară în Dobrogea în perioada
două judeţe. 1878-1914, vol „Din tradiţiile medicinei şi educaţiei sanitare”, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1978, p. 351-359
Prin această nouă organizare se reducea considerabil 2. Georgescu – Tulcea Nicolae, Contribuţii la istoria medicală a judeţului
numărul de locuitori asistaţi de un medic, distanţa maximă dintre Tulcea în perioada 1700-1918, Lucrare de diplomă, IMF, Bucureşti, 1975
sediul circumscripţiei şi comune fiind redusă în medie la 28 km. 3. Georgescu – Tulcea Nicolae, Începuturile organizării sanitare în judeţul
Aceste modificări au contribuit în mod substanţial la creşterea Tulcea, „Al VI-lea Simpozion naţional de istorie agrară a României”, Buzău,
adresabilităţii populaţiei, fiind totodată de menţionat şi crearea de 1980
dispensare în alte comune decât cele de reşedinţă ale
circumscripţiei, medicul acordând o dată pe săptămână consultaţii
în aceste dispensare. Şi această organizare nu va dura mult – în
luna septembrie 1909 – Nicolae Manolescu, subdirector al
Direcţiei sanitare a Serviciului Sanitar, vizitează circumscripţiile
judeţului Tulcea şi constatând situaţia dificilă care persistă,
hotărăşte ridicarea numărului circumscripţiilor sanitare la 14, cum
prevăzuse proiectul iniţial al legii. O altă măsură adoptată la
propunerea medicului şef al judeţului, dr. Al Suceveanu, este
înfiinţarea de noi infirmerii rurale, care să completeze pe cele
înfiinţate în 1904. Această structură organizatorică va rămâne în
vigoare până în anul 1918.
În anul 1910 se organizează „Casa sănătăţii publice rurale”
ce avea ca scop principal îmbunătăţirea asistenţei medicale în
mediul rural prin limitarea la minimum 15000 de persoane a
populaţiei arondate unui medic, construirea de dispensare rurale,
dotarea fiecărui medic cu o farmacie portabilă, realizarea de
lucrări de salubrizare, alimentări cu apă, canalizări, desecări,
combaterea malariei şi pelagrei etc. Intenţiile declarate erau foarte
bune, dar lipsa de fonduri şi implicaţiile politice de moment au
făcut ca multe dintre aceste proiecte să nu-şi găsească finalizarea.
În concluzie, putem afirma că măsurile repetate de
organizare-reorganizare sanitară şi-au atins parţial scopul, după
1900 nemaifiind confruntaţi cu epidemii de amploarea celor din
perioada 1830-1878, dar în schimb combaterea bolilor medico-
sociale (tuberculoza, pelagra, malaria) fiind încă insuficiente.

53 54

ISTORICUL FARMACIILOR DIN
JUDEŢUL TULCEA
Alături de actul medical propriu-zis, şi asigurarea cu
medicamente constituie o verigă importantă a asistenţei medicale
a populaţiei. În cele ce urmează vom încerca să facem o trecere
succintă a celor mai importante momente din activitatea
farmaciilor din judeţul Tulcea în perioada 1850-1918.
În perioada 1830-1835 este semnalată activitatea primei
farmacii în Tulcea deschisă de Weicum „spiter” care lucrase
iniţial în Moldova (Bacău). În anul 1845, autorităţile otomane iau
iniţiativa deschiderii „Farmaciei orăşeneşti” aparţinând statului,
farmacie aflată sub conducerea farmacistului E. Gansel (diploma
de farmacist de la Viena), ulterior condusă de I. Voici (din 1851).
În anul 1858 consemnăm deschiderea a două noi farmacii în
Tulcea, una de către Mihailidis D., farmacist diplomat al facultăţii
din Atena, cea de-a doua de către Capunta, un aventurier cu
posibile cunoştinţe empirice de terapeutică. Cele două farmacii au
o durată scurtă de activitate, Mihailidis mutându-se la Sulina unde
dezvoltarea oraşului datorată activităţii Comisiunii Europene a
Dunării necesita existenţa unei farmacii, iar Capunta renunţă la
farmacie datorită nerentabilităţii ei. În 1860, dr. A, Rareş face o
nouă încercare de a deschide o farmacie, dar datorită dificultăţilor
în aprovizionarea cu medicamente, o cedează după doi ani lui S.
Jukovschi, emigrant polonez în Dobrogea, despre care nu ştim
dacă avea studii de specialitate. În 1866 se deschid două noi
farmacii de către Ioan Georgia şi Basil Cretoiu. Georgia vinde în
anul următor farmacia lui Basil Cretoiu care o preia datorită
aşezării ei centrale. În aceiaşi perioadă este semnalată şi
activitatea doctorului Bogliaco, care activa şi ca farmacist, nu
numai ca medic. În anul 1870 se mută la Sulina unde, în asociere
55
cu un empiric, cunoscut sub porecla de „doctorul napolitan” (nu
am reuşit să-i identificăm numele) deschide o nouă farmacie.
În paralel cu această activitate farmaceutică oficială, în
perioada 1830-1978 au activat în Tulcea şi o serie de vindecători
care, după ce consultau bolnavul, îi dădeau imediat şi
„medicamentele” pe care le considerau necesare, fie din trusa
medicală pe care o purtau asupra lor, fie că se duceau la „băcani”
unde preparau remediile necesare. Trebuie amintiţi în această
categorie Ibrahim Efendi, Aslan Gerah, doctorul Zepa, doctorul
Petrovici.
Odată cu instalarea administraţiei româneşti în Dobrogea
în 1878, situaţia cunoaşte o schimbare semnificativă datorită
instaurării legislaţiei medico-farmaceutice din Regat. Vom face o
succintă trecere în revistă a acestei legislaţii, înainte de a continua
prezentarea situaţiei farmaciilor.
Legea sanitară din 1874 a constituit un eveniment deosebit
pe plan sanitar, ea fiind prima lege sanitară completă a României.
În capitolul „Exerciţiul farmaciei” – articolele 78 – 106 este
reglementată întreaga activitate farmaceutică. Se preciza că
farmaciile înfiinţate în perioada Regulamentului organic, ca şi
cele anterioare nu îşi vor pierde drepturile acordate prin
reglementările din 1832, dar, pentru controlul activităţii
farmaceutice se înfiinţau la Bucureşti şi Iaşi două comisii de
control care puteau hotărî închiderea unei farmacii dacă nu se
respectau prevederile legale. Pentru modul de funcţionare erau
stabilite norme precise:
- titlul de farmacist nu era suficient pentru obţinerea
dreptului de a deschide o farmacie, fiind necesară şi acordarea
unei concesiuni din partea Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar
care funcţiona în acel moment în cadrul Ministerului de Interne;
- concesiunea se acorda numai prin concurs, atunci când
numărul locuitorilor creştea cu 5000; era stabilit ca între localurile
a două farmacii să fie o distanţă minimă de 200 metri;
- până în anul 1878 (prelungit ulterior până în 1886)
concesiunile se puteau acorda atât cetăţenilor români, cât şi celor
străini, ulterior numai cetăţenilor români magistraţi sau licenţiaţi
56
în farmacie, cu drept de liberă practică acordat de Consiliul
Sanitar Superior. Concesiunile erau personale, pe viaţă, erau
acordate pentru o anumită localitate şi nu puteau fi vândute sau
arendate. Dreptul la concesiune se pierdea dacă farmacia nu era
deschisă în maxim 9 luni de la acordarea concesiunii, dacă
concesionarul era condamnat penal sau dacă înceta din viaţă.
(Monitorul Oficial al Regatului României nr. 131/6.06.1874).
În anul 1885 este elaborată o nouă lege sanitară care aduce
unele modificări capitolului „exerciţiul farmaciei”, apărând şi
primele referiri precise la farmaciile din Dobrogea. Astfel,
concesiunea nu mai era acordată „pe viaţă”, concesionarul având
dreptul de a-şi vinde concesiunea unui farmacist român, la fel în
cazul încetării din viaţă a concesionarului, familia acestuia putea
arenda sau vinde concesiunea.
Prin articolul 88 al legii, se stipula că farmaciile din
Dobrogea care aparţin unor persoane ce nu îndeplinesc condiţiile
articolului 93 (să posede diploma de farmacist, să fie cetăţean
român sau naturalizat, să nu fie condamnat) nu au drept de
transmisibilitate (Monitorul Oficial nr.2/03.04.1885.
Următoarea lege sanitară (1887) aduce noi completări
referitoare la farmacii: dreptul de concesionar se putea vinde
numai după 10 de conducere personală efectivă; era strict interzis
ca o persoană care era proprietarul, arendaşul sau administratorul
unei farmacii să poată fi proprietarul, arendaşul sau
administratorul unei a doua farmacii.
În 1893 este elaborată o nouă lege sanitară, ale cărei
prevederi vor rămâne valabile până în 1918. referitor la farmacii
se menţiona:
- cel care cumpără concesiunea trebuia să fie posesorul
unei diplome recunoscute de Consiliul Sanitar Superior, să fie de
naţionalitate română şi să-şi fi îndeplinit stagiul militar;
- concesiunea se putea vinde numai dacă fusese obţinută
prin concurs şi dacă farmacia funcţionase minim 10 ani sub
conducerea personală a concesionarului;
57
- urmaşii concesionarului o puteau administra, arenda sau
vinde, dar nu o puteau lăsa moştenire mai departe. La fel,
cumpărătorul unei concesiuni nu o putea transmite prin moştenire;
- prevederea că un farmacist nu putea fi proprietarul a
două sau mai multe farmacii este abrogată, stabilindu-se
posibilitatea existenţei unei „farmacii definitive” care să dispună
de filiale, aflate sub conducerea (arendaş sau administrator) unui
alt farmacist;
- Ministerul de Interne, în urma avizului Consiliului
Sanitar, putea hotărî închiderea unei farmacii dacă activitatea ei
era necorespunzătoare normelor în vigoare sau dacă dispunea de
un minim de dotare tehnică. De asemenea, noile produse
farmaceutice româneşti sau străine nu puteau fi introduse în
practică decât după aprobarea lor de către Consiliul Sanitar
Superior.
Cele arătate mai sus referitor la dreptul de
transmisibilitate, cuprinse în articolul 123, paragrafele 2-3-4, nu
erau valabile şi pentru Dobrogea, paragraful 5 precizând:
„Prescripţiunile acestui articol nu schimbă condiţiile farmaciilor
din Dobrogea care sunt şi rămân personale.” (Monitorul Oficial
178/07.11.1893).
Să încercăm acum să analizăm farmaciile din judeţul
Tulcea în lumina acestor reglementări sanitare. La 14 noiembrie
1878 în judeţ funcţionau următoarele farmacii:
- Farmacia „Minerva” – Tulcea – fondată în 1866 de
Basile Cretoiu vândută în 1874 lui Iosif Cociu;
- Farmacia „Romulus şi Remulus” Tulcea – fondată în
1866 de I. Georgia şi vândută în 1874 lui Basile Cretoiu;
- Farmacia „Oraşului” Tulcea – fondată 1845 de
administraţia comunală otomană;
- Farmacia „Claudiu Morelli” Tulcea – fondată 1875;
- Farmacia „Minerva” Sulina – fondată 1873 de Gherasim
Zervos;
- Farmacia „Speranţa” Măcin – fondată de B. Zvingrafski.
Dintre aceste farmacii, cele din Măcin şi Sulina au fost
recunoscute cu titlu personal prin Jurnalul Consiliului de Miniştri
58
nr. 8/06.02.1881, proprietarii lor nefiind cetăţeni români. De
menţionat că populaţia Dobrogei a dobândit cetăţenia română în
anul 1880.
Farmacia „Minerva” Sulina a funcţionat sub conducerea
proprietarului până la încetarea sa din viaţă la 30.01.1901. Apoi a
funcţionat în mod provizoriu în administrarea lui Nicolae
Lupescu, pentru ca la 15.06.1906 concesiunea ei să fie dată prin
Decret Regal (nr. 2509) farmacistei Petra Avram care o va
conduce până în anul 1917, ajutată de Gheorghe Calin, licenţiat în
farmacie.
Farmacia „Speranţa” Măcin a funcţionat sub conducerea
lui B. Zvinografski până la decesul său (12.09.1893). Se pare că
afacerile în acea perioadă nu erau înfloritoare, în 1885
Zvinografski solicitând o subvenţie din partea judeţului.
Prefecetul Paul Stătescu menţional în „Expunerea situaţiei
judeţului pe anul 1885”: „Cu această ocaziune aduc la conştiinţa
dumneavoastră că în oraşul Măcin există o farmacie ale cărei
venituri prea minime a pus în posiţiune pe proprietarul ei, dl. B.
Zvinografski să reclame un ajutor fie din casa judeţului, fie din
casa comunală – necesitatea unei farmacii este netăgăduită şi prin
urmare rămâne acum ca consiliul să decidă asupra cererii
domnului farmacist”. În perioada 1893-1902 farmacia
funcţionează provizoriu sub conducerea farmaciştilor Ernst Bohn,
apoi Mihail Buzoianu şi Titus Apel. Ulterior, este concesionată lui
S. Nicolescu (1903), Nicolae Popovici (1906), M. Filipescu
(1910) care va fi ajutat în activitate de elevul de farmacie Iuliu
Popp.
Farmacia „Romulus şi Remulus” Tulcea este recunoscută
cu drept transmisibil lui Basile Cretoiu, care o va vinde la
11.12.1878 lui Ion Melinescu. Acesta îşi ia ca asociat pe fratele
său Dimitrie. Prin mutarea lui Ion Melinescu la Sulina în martie
1884, farmacia rămâne în posesia lui Dimitrie Melinescu. În 1916
găsim ca proprietar al farmaciei pe Dimitrie Melinescu – Junior,
ajutat de Minodora Vasilescu, studentă la farmacie.
Farmacia „Minerva” Tulcea este condusă de Iosif Cociu
până în 1879, apoi până în 1897 de fratele său George. După
59
decesul acestuia este vândută de Natalia Cociu lui Constantin
Bălcescu (1897), trecând în 1901 în proprietatea lui St.
Constantinescu şi în 1907 în proprietatea lui Marius Ionesacu
(contra sumei de 40.000 lei aur). Acesta din urmă va fi ajutat în
activitate de elevul în farmacie Nicolae Nicolau.
Farmacia „Oraşului” este recunoscută în 1870 ca
proprietate a primăriei municipale şi este arendată lui H.
Perlmutter contra sumei de 4.000 lei anual.
Farmacia „Morelli” Tulcea este recunoscută cu titlu
personal, fiind închisă în 1899, la moartea proprietarului.
În 1883, în temeiul legii sanitare din 1874, este deschisă la
Sulina farmacia „La Traian” de către Ernest Engel (Decret Regal
nr. 1127/10.05.1883). La 16.06.1884 Engel se mută la Horezu,
concesiunea farmaciei fiind preluată de Ion Melinescu la care ne-
am referit mai sus.
În temeiul Legii Sanitare din 1885, Ştefan Radianu obţine
dreptul de a deschide o farmacie la Babadag (Decret Regal nr.
2013/17.06.1886). Activitatea sa este destul de scurtă, vânzând-o
în decembrie lui Andreas Frank. Deoarece Legea Sanitară din
1887 nu mai permitea înstrăinarea unei farmacii decât la 10 ani de
la obţinerea concesiunii, Andreas Frank încredinţează
farmacistului german Josepf Welter conducerea ei. La
16.01.1895, la împlinirea celor 10 ani de concesiune, farmacia
este vândută lui Al. Gh. Andreeascu, dar va fi administrată efectiv
de către Constantin Tucic. La 01.06.1904 farmacia îşi schimbă
din nou proprietarul fiind achiziţionată contra sumei de 21.500 lei
de către Walther Bornches.
În a906 Constantin Tucic va deschide o farmacie proprie
la Cogealac, fiind în intervalul 1878-1919 singura farmacie care a
funcţionat într-o localitate rurală.
În legea din 1893, paragraful 5 articolul 123 prevedea, aşa
cum am mai arătat, că „farmaciile din Dobrogea sunt şi rămân
personale”. În acest fel erau înglobate în aceiaşi categorie toate
farmaciile, indiferent dacă erau proprietatea unor cetăţeni români
sau străini. Proprietarii de farmacii cu cetăţenie română care,
conform legii din 1885 (articolul 88) puteau vinde sau lăsa
60
moştenire concesiunile, se văd frustraţi de drepturile lor. În urma
a numeroase proteste, Consiliul Sanitar Superior se adresează
Consiliului Avocaţilor Statului solicitându-i avizul asupra acestei
probleme. Acest consiliul acorda aviz favorabil (nr.
839/30.12.1893) admiţându-se ca farmaciile în cauză pot
beneficia de aliniatele 2, 3, 4 ale articolului 123. În aceste
condiţii, Consiliul Sanitar Superior, prin intermediul Ministerului
de Interne Consiliului de Miniştri „a decide dacă cele cinci
farmacii din Dobrogea care aparţin la proprietare licenţiaţi în
farmacie cetăţeni români urmează a se bucura de dreptul de
transmisibilitate prevăzut de aliniatele 2, 3, 4 ale articolului 123
din legea în vigoare.”
La 21.04.1895 Consiliul de Miniştri avizează favorabil
acest referat.
Cu toate acestea, autorităţile locale continuă să creeze
greutăţi în vânzarea concesiunilor farmaciilor, ceea ce îl
determină pe Ion Melinescu să adreseze Direcţiei Generale a
Serviciului sanitar o nouă petiţie:
„În urma adresei dv. nr. 26305 din 11.XI.a.c. precum şi în
Înaltul Decret Regal nr. 4398 din 10.XI.a.c. publicat în Monitorul
Oficial nr. 181/14.XI.a.c. prin care, pe baza concursului ce am
depus, mi s-a dat concesiunea pentru deschiderea unei farmacii în
oraşul Sulina, se zice că această concesiune s-a dat în condiţiile
prescrise la art. 123 şi 126 din legea sanitară. Însă alineatul 5
articolul 123 din legea sanitară spune că farmaciile din Dobrogea
nu se bucură de dreptul de transmisibilitate, ci rămân personale,
fără a se desluşi care anume farmacii din Dobrogea intră în
prevederile acestui alineat, căci cred că legiuitorul, prin acest
alineat a avut în vedere numai câteva farmacii din Dobrogea care
aparţin la persoane ce nu întrunesc condiţiunile legii, nu şi
farmaciile care au de proprietari farmacişti cetăţeni români. De
aceea, dar, vă rog respectuos d-le Director General să binevoiţi a-
mi da o adresă prin care să desluşească că farmacia pe care o
deschis eu în Sulina nu intră în categoria farmaciilor vizate în
alineatul 5 articolul 123 din legea sanitară, ci se bucură de
61
drepturile de transmisibilitate de care se bucură toate farmaciile în
genere din ţară /…/”
Odată cu adresa nr. 29.846/15.12.1895, care rezolva
favorabil cererea lui Ion Melinescu, se încheie şi celebra
„chestiune a farmaciilor din Dobrogea”, chestiune care a stârnit
numeroase dispute în presa vremii.
Farmacia Zvinografski, fiind cu titlu personal, după
moartea proprietarului, concesiunea „se stinsese” şi astfel
Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar se vede obligată să
organizeze un concurs pentru acordarea unei noi concesiuni.
În acelaşi timp, Primăria oraşului Isaccea, la solitările
populaţiei, solicita deschiderea unei farmacii în localitate.
Concursurile pentru acordarea de concesiuni sunt
organizate la 1.02.1895, 4.10.1896, 21.02.1900, dar fără a se
prezenta vreun solicitant. În această perioadă, aşa cum am arătat
mai sus, farmacia „Minerva” Măcin este condusă în mod
provizoriu de Ernest Bohn, Mihail Buzoianu, Titus Apel. Prin
ordinul Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar nr.
7296/25.04.2898, farmacistul Joseph Schinabel, diriginte –
proprietar al farmaciei „La Ville” din Galaţi conduce farmacia din
Măcin ca o filială a farmaciei sale.
În anuarul farmaciilor din 1903 găsim menţionată în
Isaccea o farmacie – filială condusă de A. Andronescu. În 1908
farmacistul D. Murgescu va obţine concesiunea farmaciei, pe care
o va numi „Speranţa”. După decesul său în 1913, Emil Popp va
cumpăra farmacia contra sumei de 12.000 lei. Totuşi, din motive
neclare, dreptul său de diriginte-proprietar este recunoscut de abia
la 6.04.1915.
În 1913, familia Ştefan Constantinescu deschide farmacia
„La Davilla” în Tulcea. Prin decretul de înfiinţare (nr.
5544/7.09.1913) se stabilea că această farmacie va fi situată în
sectorul cuprins între străzile Mahmudiei, Grădinari, Potcovari,
Graur şi Calea Gloriei.
Este de menţionat înfiinţarea în anul 1903, de către Vasile
Sigmireanu a drogheriei „Crucea Roşie”. În perioada 1880-1916 a
funcţionat în Tulcea şi o farmacie militară, în cadrul garnizoanei.
62
Aici au fost create truse farmaceutice portative, care din anul
1913 au fost dotate toate unităţile de grăniceri din Delta Dunării.
Nu cunoaştem nu,ele tuturor farmaciştilor care au deservit această
farmacie militară; în 1916 în acest post a fost numit locotenentul
farmacist Roşu Al. Ioan.
În perioada ocupaţiei (primăvara 1917 – toamna 1918) au
funcţionat în zonele ocupate 49 de farmacii de stat –
„Staatapotheke” – dintre care 13 în capitalele de judeţ (şi în
Tulcea) şi 37 în alte oraşe (şi la Babadag). Farmaciile de stat
efectuat reţete gratuite în contul statului român şi vindeau
medicamente, al căror cost era vărsat lunar în casele
administraţiei financiare germane. Farmaciile militarizate
deserveau exclusiv forţele de ocupaţie. Toate aceste farmacii erau
instalate în localurile unor farmacii publice rechiziţionate,
materialul existent în acestea fiind completat cu medicamente
rechiziţionate din alte farmacii sau aduse de la diferite care
farmaceutice germane. Personalul care le deservea era alcătuit din
farmaciştii care se aflau pe teritoriul ocupat.
Întorcându-se la timpurile de pace şi privind harta cu
amplasamentul farmaciilor, putem constata că aproape toate erau
situate în oraşe ceea ce dădea naştere la numeroase dificultăţi în
aprovizionarea cu medicamente a populaţiei rurale. În această
situaţie, prefectul judeţului Tulcea, Paul Stătescu, a hotărât încă
din 1885 crearea unor mici farmacii comunale: „La toate
comunele din plasa Sulina, Babadag, Măcin şi Tulcea s-au
înfiinţat farmacii comunale, cu medicamentele strict necesare care
se împart de către notarii comunali după instrucţiunile ce li s-au
dat de domnii medici de plasă; locuitorii s-au încredinţat de
binefacerile medicamentelor şi aleargă plini de încredere la
primărie unde li se dă totdeauna medicamentul ce le foloseşte mai
bine ca descântecele băbeşti.
S-au mai înfiinţat de asemenea din bugetul judeţului trei
farmacii portative comandate la Viena de dl. medic primar pe
preţul de lei 500 şi s-a împărţit medicilor din plăşile Tulcea,
Babadag şi Măcin, iar medicamentele necesare se procură de la
alocuţiunea pentru medicamente gratuite; aceste farmacii se
63
transportă de domnii medici întotdeauna când fac inspecţii prin
comune şi aduc foloase reale prin ajutorul dat locuitorilor la
necesitate şi fără întrerupere.”
În anul 1909 consemnăm o altă iniţiativă valoroasă –
crearea primelor farmacii şcolare la Hamcearca şi Dunavăţul de
Jos; în anii următori vor mai fi create altele la Hagilar, Cinele,
Mila 23, Ceatalchioi.
În scopul asigurării cu medicamente a pescarilor din Delta
Dunării, Administraţia Pescăriilor Statului creează 18 farmacii
portative în cherhanalele sale, iar medicii de circumscripţie
instruiesc la fiecare cherhana câte unul din angajaţi pentru
acordarea primului ajutor şi folosirea medicamentelor din dotare.
Farmaciile spitalelor erau aprovizionate de către depozitul
regional Galaţi; astfel în anul 1914 fuseseră trimise de la acest
depozit medicamente în valoare de 42.963,45 lei şi pansamente în
valoare de 853 lei. Totuşi, se pare că aceste cantităţi nu erau
suficiente, spitalele judeţului adresându-se şi farmaciilor
particulare pentru procurarea unor medicamente. Din datele
publicate de Direcţia Generală a Serviciului Sanitar referitor la
valoarea medicamentelor consumate în anii financiari 1910-1911
şi 1911-1912, reţinem:
Valori plătite farmaciilor particulare:
1910-1911 1911-1912
Spitalul Tulcea - 180,00
Spitalul Isaccea 1361,00 1680,00
Spitalul Babadag 2577,00 3714,50
Spitalul Măcin - 1709,00
Leprozeria Tichileşti 2603,00 722,75
***
1. Gheorghiu E., Pagini din Trecutul farmaciei româneşti, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1967
2. Cazacu T., Frunză C., Material documentar pentru rezolvarea chestiuniei
farmaciilor din România, Bucureşti, 1916
3. Sfetescu Paul, Expunerea situaţiei judeţului Tulcea pe anul 1917, Tulcea
1913
4. Georgescu-Tulcea N., Contribuţii la studiul activităţii farmaciilor din judeţul
Tulcea în perioada 1877-1918
64

Retrospective medicale
ISTORICUL ASISTENŢEI CU MEDICAMENTE A
POPULAŢIEI DIN DOBROGEA DE NORD
Asigurarea cu medicamente constituie o verigă
importantă a asistenţei medicale, ceea ce ne-a îndemnat să ne
oprim asupra evoluţiei farmaciei în judeţul Tulcea de-a lungul
anilor. Această problemă de istorie medicală dobrogeană a fost
mai puţin studiată, cu toate că asistenţa medico-farmaceutică
prezintă aici o serie de particularităţi determinate de trecutul atât
de zbuciumat al ţinutului dintre Dunăre şi Marea Neagră.
Referiri la terapeutica nord-dobrogeană întâlnim încă în
lucrările lui Ovidiu, ca şi în cele ale lui Galen (1). Mai mult chiar,
cercetările din ultimii ani referitoare la medicina tradiţională (Gh.
Mihalcea, N. Georg4escu – Tulcea) ne-au permis identificarea în
această regiune a unor practici vindecătoare care sunt menţionate
din cele mai vechi timpuri şi care s-au păstrat în medicina
populară de aici.
În epoca romană, pe teritoriul Dobrogei de Nord au activat
şi medici militari, păstrându-ni-se numele a doi dintre ei: Titus
Rascanius Fortunatus şi C. Erucius Victor; probabil că numărul
lor a fost mult mai mare, dacă ţinem seama pe de-o parte de
temeinicia organizării medico-militare romane, iar pe de altă parte
de inventarul medical şi de inscripţiile găsite cu ocazia săpăturilor
arheologice efectuate în această zonă. Existenţa în colecţiile
muzeului „Deltei Dunării” din Tulcea şi a Muzeului naţional de
istorie şi arheologie din Constanţa a numeroase obiecte cu
caracter medico-farmaceutic cert sau probabil (instrumente, vase)
ne face să considerăm că aici a existat şi o bogată activitate în
această direcţie (2).
65
Odată cu trecerea Dobrogei sub stăpânirea Imperiului
bizantin, regiunea devine teatrul a numeroase conflicte armate
între popoarele migratoare, pe de-o parte, şi populaţia locală şi
armata bizantină, pe de altă parte. Dobrogea a fost apoi ocupată
treptat de turci. Ţinând seama de faptul că organizarea
administrativă şi militară a sangeacului Silistrei şi apoi a
sangeacului Tulcei era similară celei din restul imperiului,
considerăm că şi asistenţa medicală se prezenta aici aidoma celei
din lumea otomană. Astfel, relatările de la mijlocul secolului al
XIX-lea ale baronului de Bazancourt ne furnizează multe date
referitoare la organizarea spitalelor de campanie şi, ceea ce ne
interesează în mod special, la existenţa unor farmacii pe lângă
aceste spitale (3). Acest lucru este confirmat şi de semnalarea la
Tulcea, în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, a unui
regiment otoman care avea ca medic pe un anume Georges şi ca
farmacist pe un anume Edward.
Pentru secolul al XIX-lea, informaţiile despre activitatea
medico-farmaceutică în Dobrogea sunt destul de bogate, ele
oferindu-ne un tablou mult mai cuprinzător al epocii.
În perioada 1830-1835 s-a deschis în Tulcea prima
farmacie particulară, cea a lui Weicum, spiţer originar din
principatul Württemberg; acesta lucrase mai-nainte în Moldova,
iar după stabilirea sa în Dobrogea a păstrat relaţiile cu Societatea
de medici şi naturalişti din Iaşi, căreia i-a trimis în 1835 un ierbar
cu specii culese în Dobrogea de Nord.
În 1845, autorităţile otomane hotărăsc deschiderea unei
farmacii orăşeneşti (belichie eszahane), conducerea ei fiind
încredinţată farmacistului german Gansel; oficina va funcţiona
timp de cinci ani sub conducerea acestuia, pentru ca în 1851 să fie
preluată de magistrul în farmacie Voici (4).
În 1838 este creat la Constantinopole, din ordinul
sultanului Mahmud, Consiliul sanitar superior, care va coordona
întreaga activitate medicală de pe teritoriul Imperiului otoman. În
Dobrogea se înfiinţează o serie de posturi de medici administrativi
(medicul carantinelor, medicul tătarilor etc). Chiar de la început,
aceşti medici au primit farmacii portabile, cu medicamente strict
66
necesare activităţii lor de teren; informaţii referitoare la modul în
care ei îşi desfăşurau activitatea găsim în corespondenţele trimise
de doctorul J. Oroszhegyi gazetei „Gyogàszat” de la Budapesta, în
anii 1863-1865. Oroszhegyi constată că populaţia nu avea
încredere în medicii oficiali, preferând consultaţiile diverşilor
vindecători, care administrau medicamentele cele mai ciudate, de
obicei ineficiente, dar pe care le asociau cu incantaţii magice sau
cu fragmente din Coran (5).
În 1858 sunt deschise două noi farmacii în Tulcea: prima,
cea a lui Mihailidis, farmacist diplomat al facultăţii noi din Atena,
cea de-a doua, a lui Capunta, un aventurier cu eventuale
cunoştinţe de terapie. Amândouă oficinele cunosc o existenţă
destul de precară: Mihailidis se mută la Sulina, oraş în creştere
rapidă, datorită creării în 1856 a Comisiunii Europene a Dunării,
iar Capunta, exasperat de nerentabilitatea spiţeriei sale, o vinde lui
Costache Seda şi pleacă din oraş. Se pare că, la gradul de
dezvoltare al oraşului Tulcea din acea perioadă, patru farmacii
erau prea multe, deoarece spiţeria lui Costache Seda îşi va închide
foarte curând porţile.
Câţiva ani mai târziu, în 1861, doctorul Rareş face
şi el o încercare de a deschide la Tulcea o nouă farmacie, dar
greutăţile survenite în aprovizionarea cu medicamente îl
determină să renunţe la ea după mai puţin de doi ani şi să o vândă
lui Jucovski, un polonez, fost colonel, emigrat în Dobrogea.
În 1866 se deschid totuşi două noi farmacii: „Romulus şi
Remus”, proprietate a lui I. Georgia, licenţiat în farmacie, şi
„Minerva”, proprietate a lui Basile Creţoiu. Georgia părăseşte în
1874 oraşul, vânzându-şi spiţeria lui Creţoiu, care a preferat
preluarea acestei farmacii datorită faptului că era situată pe strada
principală, dispunând deci de un vad comercial bun. Se cuvine să
menţionăm şi deosebita activitate desfăşurată la Tulcea de
doctorul Bagliaco; în 1870, el renunţă însă la funcţia de medic al
oraşului şi se mută la Sulina, unde deschide o farmacie în
colaborare cu un empiric cunoscut numai după porecla sa,
„doctorul napolitan”. Dar şi activitatea acestei farmacii va fi de
scurtă durată. În 1872, Gherasim Zervos, absolvent al Facultăţii
67
de farmacie din Padova, se stabileşte la Sulina, unde deschide
farmacia „Minerva”; pentru început ia ca asociat pe doctorul
Contomihalos, iar după plecarea acestuia din localitate, pe
doctorul Valentin Stais. Concurenţa asociaţiei Zervos-
Contomihalos, face nerentabilă activitatea farmaciei lui Bagliaco,
care se închide tot în cursul anului 1872.
În 1893 a fost deschisă o oficină la Măcin, de către
farmacistul B. Zvinogradski, şi tot atunci alta, pe lângă Spitalul
Comisiunii Europene, la Sulina.
Dar paralel cu activitatea acestor farmacii, conduse mai
toate de farmacişti cu pregătire corespunzătoare, trebuie
consemnată şi activitatea desfăşurată de o serie de vindecători
empirici care cumulau calitatea de medic şi farmacist, consultând
bolnavul şi eliberându-i imediat, dintr-o farmacie portativă,
medicamentele pe care le considerau necesare sau apelând la
„băcani” pentru a-şi procura leacurile. Îl putem astfel menţiona pe
Ibrahim Effendi, Aslan Gerah, doctorul Zepa, doctorul Petrovici,
pe Christu, bărbier din Babadag, pe un vindecător turc –
„horozoulu”, tot din Babadag etc. Despre unii dintre aceştia ne-au
rămas anumite informaţii. Astfel, Ibrahim Effendi era un turc
foarte luxos, stabilit la Tulcea în jurul anului 1855; farmacia şi-o
purta încinsă la brâu, repartizată în cutii. Dintr-o relatare datorată
lui Mihalachi Petrescu, cetăţean al oraşului Tulcea, care l-a
cunoscut pe Ibrahim Effendi, aflăm că medicamentele cele mai
des utilizate de acesta erau prafurile de cantaridă, piatra vânătă,
chinina, sublimatul şi diferite „magiunuri”. Aslan Gerah a
practicat la Tulcea între 1848-1857; potrivit amintirilor aceluiaşi
Mihalachi Petrescu, el „se purta cu haine turceşti: giubea, şalvari
de postav brodaţi cu fir, la picioare iminei roşii şi era închis cu un
brâu scump de şal; în jurul brâului avea un fel de cartuşieră
formată din cutii de tinichea, cam de la 10 cm înalte şi 5 cm largi,
unite una de alta cu un brâu de piele roşie, încins la spate şi cu
catarame. În aceste cutii era farmacia portativă, compusă din
alifii, prafuri, magiunuri şi sticluţe cu lichide, de asemenea scamă
şi bande din pânză de in. Cutreiera oraşul, şi dacă vedea un
bolnav, îl examina pe loc şi-i dădea un medicament oarecare…
68
Drept plată se mulţumea cu oricât i se dădea”. Despre
vindecătorul din Babadag se menţionează că avea o prăvălie plină
de medicamente; el stătea pe un chilim înconjurat de cutii. Întreba
bolnavul ce îl doare şi îi oferea câte ceva dintr-o anumită cutie
(6). Activitatea „doctorului” Petrovici va fi de scurtă durată în
Tulcea, deoarece a intrat în conflict cu un tânăr căruia îi preparase
un „magiun de dragoste” din alifie mercurială, cantaride şi ochi de
rac; eşecul remediului l-a obligat pe „doctor” să părăsească
oraşul.
În intervalul 1860-1870 este menţionată la Babadag
existenţa unui dispensar medical otoman, deservit de unul sau mai
mulţi medici. După ce stabilea diagnosticul, medicul indica
ajutoarelor sale ce leac să prepare, pentru a-l elibera imediat
bolnavului. Nu dispunem de informaţii asupra acestor medici sau
a ajutoarelor lor, dar ţinând seama de faptul că administraţia
otomană a folosit în toate serviciile medicale oficiale personal cu
pregătire profesională superioară, este posibil ca şi la Babadag să
fi activat posesori ai unor diplome universitare.
Cum rezultă din cele de mai sus, întreaga activitate
medico-farmaceutică era concentrată la oraşe, populaţia rurală
beneficiind de asistenţă competentă numai cu ocazia vizitelor
periodice întreprinse de medicii administraţiei. Locuitorii satelor
apelau totuşi destul de puţin la asemenea servicii, preferând să se
adreseze reprezentanţilor medicinii tradiţionale; referiri la această
terapeutică întâlnim în consemnările lui J. Oreszhegyi, la care ne-
am referit mai sus, în notele lui Camille Allard, ca şi în unele
lucrări ulterioare anului 1878 (Al. Suceveanu, Victor Crăsescu).
Camille Allard, membru al misiunii militare trimise în Dobrogea
de Napoleon al III-lea în 1855 pentru a identifica o eventuală cale
de uscat între Dunăre şi Marea Neagră, ocolindu-se Gurile
Dunării, ne-a lăsat o veridică descriere a stării sanitare a acestor
ţinuturi. În cartea pe care a publicat-o în 1857, el prezintă
patologia întâlnită în Dobrogea şi mai ales remediile folosite aici;
împotriva febrelor intermitente nu se utiliza chinina, ci cafeaua,
lămâia, iaurtul şi chiar salata de sardele; pentru tratarea altor boli
se recurgea la băuturi acide, cataplasme cu muştar, frecţii cu
69
alccol şi piper, ulei de măsline. Dacă tratamentele nu-şi dovedeau
eficacitatea în două-trei zile, familia sa adresa muftiului, care
recomanda cataplasme sau infuzii din foile Coranului (7). Cum
aflăm din relatările lui Oresyegyi, populaţia românească folosea
numeroase plante medicinale, fapt confirmat şi de cercetările
ulterioare. Corelând datele din literatură cu rezultatele
investigaţiilor noastre din ultimul deceniu am putut identifica 268
de prescripţii cu utilizarea a 147 de plante, 29 de substanţe
anorganice, 35 de produse de origine animală, 54 de proceduri
fizioterapice şi indicaţii dietetice. Marea majoritate a remediilor
vegetale au o compoziţie chimică ce le justifică întru totul
întrebuinţarea; 74 sunt plante utilizate medicinal în întreaga ţară,
36 sunt folosite numai în Dobrogea, iar 37 nu au fost încă studiate
din punct de vedere farmacognozic. În comunele locuite de
colonişti din zona Haţeg-Mărgininea Sibiului, 28 de plante se
întrebuinţau conform indicaţiilor farmacopeii homeopate, în timp
ce în comune apropiate, dar locuite de populaţie băştinaşă,
aceleaşi plante se foloseau potrivit farmacopeii clasice. Dintre
remediile de origine animală, o atenţie deosebită trebuia acordată
utilizării grăsimii perirenale, probabil datorită efectului
antiinflamator al hormonilor corticoizi (N. Georgescu-Tulcea şi
Eleonora Cinc).
Odată cu încheierea Războiului pentru Independenţă şi
întoarcerea Dobrogei în graniţele României, după mai bine de
patru secole de dominaţie otomană, întreaga viaţă economică şi
culturală cunoaşte aici o adevărată renaştere. Şi pe planul
asistenţei farmaceutice se adoptă noi măsuri organizatorice, prin
aplicarea prevederilor legale valabile în restul ţării.
La 14 noiembrie 1879, data instalării oficiale a
administraţiei româneşti în Dobrogea, era în vigoare legea
sanitară din 1874. În capitolul „Exerciţiul farmaciei” al acestei
legiuiri se prevederea că titlul de farmacist nu era suficient pentru
obţinerea dreptului de deschidere a unei farmacii, în acest scop
fiind necesară şi obţinerea unei concesiuni din partea Direcţiei
generale a serviciului sanitar din Ministerul de Interne;
concesiunile se acordau numai prin concurs, atunci când numărul
70
de locuitori ai unui oraş creştea cu cinci mii. Până în 1886,
concesiunile se puteau acorda şi cetăţenilor străini, dar după aceea
numai românilor licenţiaţi sau magiştri în farmacie, cu dreptul de
liberă practică acordat de Consiliul Sanitar Superior. Concesiunile
erau personale şi pe viaţă, rămâneau valabile pentru o anumită
localitate şi nu puteau fi vândute sau arendate; dreptul de
concesiune se pierdea dacă farmacia nu era deschisă în maximum
nouă luni de la acordarea lui, dacă farmacistul suferea o
condamnare penală sau dacă el înceta din viaţă.
În 1885 a fost elaborată o nouă lege sanitară, care aducea
modificări în „exerciţiul farmaciei”: concesiunile nu se mai
acordau pe viaţă, iar concesionarul avea dreptul de a-şi vinde
concesiunea unui farmacist român; la încetarea din viaţă a
concesionarului, familia putea vinde sau arenda concesiunea.
Articolul 88 stipula în mod expres că farmaciile din Dobrogea
care aparţin unor persoane ce nu îndeplinesc toate condiţiile
legale (diplomă de farmacist, cetăţenie română etc) nu beneficiază
de dreptul transmisibilităţii (8).
O lege din 1893 a preluat câteva modificări introduse în
1887, statuând că orice concesiuni se pot vinde numai
farmaciştilor români şi că, după moartea concesionarului, văduva
sau copiii lui pot transmite dreptul farmaciei prin vânzare către un
farmacist român, pot administra farmacia printr-un farmacist
dirigent român sau pot a o arenda unui farmacist român. Un
paragraf al articolului 123 precizează însă că aceste dispoziţii „nu
schimbă condiţiunile farmaciilor din Dobrogea, care sunt şi rămân
personale” (9). Prevederea aceasta a prilejuit ample discuţii în
jurul aşa-numitei „chestiuni a farmaciilor din Dobrogea” (10).
Vom prezenta acum succint farmaciilor din judeţul Tulcea
în perioada 1879-1916, faţă cu reglementările de mai sus. La 14
noiembrie 1879, în judeţ funcţionau şase farmacii publice şi o
farmacie de spital: la Tulcea, farmacia „Romulus şi Remus”
(proprietar Basile Creţoiu), farmacia „Minerva” (proprietar Iosif
Cuciu), farmacia Claudiu Morelli şi farmacia oraşului; la Sulina,
farmacia „Minerva” (proprietar Gherasim Zervos) şi farmacia
71
Spitalului Comisiunii Europene a Dunării; la Măcin, farmacia
Zvinogradski.
Statistica medicală a României pe 1881 preciza că în
Tulcea funcţionează trei farmacii civile şi o farmacie militară, iar
în Babadag, Măcin şi Sulina câte o farmacie civilă, personalul
farmaceutic fiind reprezentat de şase licenţiaţi, doi asistenţi şi
patru elevi în farmacie. Comparând aceste date cu cele figurând în
Arhivele Statului Tulcea şi în „Buletinul Direcţiei generale a
serviciului sanitar”, constatăm existenţa unor deosebiri; pe când la
Tulcea erau patru farmacii civile, la Babadag nu se afla nici una.
Acest lucru este menţionatz, de altfel, şi de Paul Stătescu,
prefectul judeţului Tulcea, care, în 1885, afirma că Expunerea
situaţiei judeţului Tulcea: „Spitalul din Babadag s-a redeschis la
12 curent şi acum funcţionează regulat; medicamentele la acest
spital deocamdată urmează a se procura din Tulcea, căci acolo nu
există farmacie” (11).
Conform legislaţiei la care ne-am referit, farmaciile
„Romulus şi Remus” şi „Minerva” din Tulcea erau recunoscute cu
drept transmisibil, iar farmacia oraşului se afla în proprietatea
primăriei; farmaciile Morelli din Tulcea, „Minerva” din Sulina şi
„Speranţa” din Măcin au fost recunoscute „cu drept personal” prin
Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 8 din 6 februarie 181,
proprietarii lor nefiind cetăţeni români.
Farmacia „Romulus şi Remus” a fost vândută de B.
Creţoiu, la 11 decembrie 1879, lui Ion Melinescu, care şi-a luat ca
asociat pe fratele său Dimitrie Melinescu. În 1884, Ion Melinescu
s-a mutat la Sulina, unde a cumpărat farmacia „Traian”, farmacia
„Romulus şi Remus” rămânând în proprietatea lui Dimitrie. După
decesul acestuia, activitatea oficinei a continuat sub conducerea
farmacistului Dimitrie Melinescu-Junior, ajutat, din 1914, de
studenta în farmacie Minodora Vasilescu.
Farmacia „Minerva”, proprietate a lui Iosif Cociu, a fost
condusă de către fratele său George, iar după moartea acestuia,
survenită în 1897, a fost vândută de văduva Natalia Cociu lui
Constantin Bălăcescu.
72
 Oficina va fi revândută în 1901 lui Ştefan Constantinescu,
pentru ca în 1916 să o găsim în posesia lui Marius Ionescu, care
era asistat de elevul în farmacie Nicolae Nicolau. În perioada
1879-1897 au funcţionat aici ca arendaşi farmacistul Louis
Schmettau, apoi Dominico Ravalico şi din nou Schmettau. În
perioada 1906-1916, oficina a fost arendată farmacistului Ioan
Ioanide.
Menţionăm că Ravalico s-a asociat în 1902 cu A. Anker
pentru a pune în vânzare „Săpunul antiseptic microbian universal”
şi preparatul contra tusei „Elixir pectoral”(12), primele produse
farmaceutice realizate pe plan local în judeţul Tulcea.
„Farmacia oraşului” a fost arendată pentru un scurt
interval de Ion Melinescu, apoi de Ioan Ioanide, iar din 1906 de
H. Perlmutter.
Farmacia Claudiu Morelli, recunoscută cu titlu personal, a
funcţionat până în 1899, la moartea proprietarului închizându-şi
porţile.
Farmacia „Minerva” din Sulina, denumită din 1895
„Speranţa” a funcţionat sub conducerea lui Gherasim Zervos până
la încetarea acestuia din viaţă, la 30 ianuarie 1901. În anii
următori a funcţionat provizoriu sub conducerea farmacistului
Petre Avram, care o va conduce până în 1916, ajutat de Gheorghe
Călin, licenţiat în farmacie.
Farmacia „Speranţa” din Măcin a funcţionat sub
conducerea lui B. Zvinogradski, până la decesul acestuia, în
septembrie 1893. Activitatea oficinei este destul de redusă, ceea
ce l-a determinat pe proprietar să ceară, în 1885, sprijinul material
al administraţiei judeţului. Referitor la aceasta, prefectul Paul
Stătescu menţiona în raportul său amintit mai sus: „Aduc la
cunoştinţa dumneavoastră, că în oraşul Măcin există o farmacie
ale cărei venituri prea minime au pus în poziţiune pe proprietarul
ei, d. B. Zvinogradski, să reclame un ajutor fie din casa judeţului,
fie din casa comunală; necesitatea unei farmacii în acest oraş este
netăgăduită, şi prin urmare rămâne ca onor Consiliul să decisă
asupra cererii domnului farmacist”. După moartea lui
Zvinogradski, Direcţia generală a serviciului sanitar a deschis un
73
concurs pentru obţinerea concesiunii farmaciei, atât în 1894, cât şi
în 1896, fără a se găsi însă vreun amator. Totuşi, farmacia a
funcţionat în acest interval sub conducerea provizorie a lui Ernest
Böhm, Matei Buzoianu şi, în sfârşit, Titus Apel. În 1896, conform
unui ordin din 25 aprilie 1896 al Direcţiei generale a serviciului
sanitar, farmacistul Iosif Schinabek, proprietarul farmaciei „La
Ville” din Galaţi, a deschis o sucursală la Măcin. Abia în 1902,
farmacistul S. Nicolaescu obţine concesiunea oficinei, pentru ca
în 1906 să renunţe la ea, din cauza vânzărilor prea mici.
Concesionarii ulteriori sunt Nicolae Popovici (1906-1909) şi
Mihai Filipescu (1909-1916), acesta din urmă fiind ajutat de
elevul în farmacie Iuliu Pop.
În 1883, pe temeiul prevederilor legii din 1874, Ernest
Engel obţine dreptul de concesiune pentru o oficină la Sulina,
farmacia „Traian”. Dar în anul următor se mută la Horezu, cedând
concesiunea lui Ion Melinescu. După moartea acestuia, în 1896,
oficina arendată de către moştenitorii farmacistului Iuliu Spătaru,
sub a cărui conducere va funcţiona până în 1916.
În 1886, farmacistul Ştefan Radianu a deschis la Babadag
farmacia „Speranţa”. Dar după numai şase luni, concesiunea va fi
vândută lui Andreas Franck care încredinţează conducerea
oficinei farmacistului german Joseph Welter. Se pare că acesta era
adevăratul cumpărător, Franck fiind doar un „om de paie”. În
1895, farmacia este preluată de Gh. Alexandrescu, care îi schimbă
numele în „Farmacia română” şi o arendează lui Constantin
Tucic. La 1 martie 1904, farmacia este achiziţionată de către
Walter Bömches contra sumei de 21500 de lei. Constantin Tucic,
nevoit să renunţe la arendă, obţine dreptul de concesiune pentru o
farmacie la Cogelac, aceasta fiind singura farmacie rurală care a
funcţionat în judeţ până la primul război mondial.
În oraşul Isaccea, populaţia solicita de multă vreme
deschiderea unei oficine, pentru a nu mai fi nevoită să se
deplaseze la Tulcea sau la Măcin ca să procure medicamente.
Concursuri pentru acordarea concesiunii se organizează în 1893,
1896 şi 1900, fără a se ivi vreun candidat. În anuarul farmaciilor
găsim menţionată în 1903 existenţa la Isaccea a unei filiale, sub
74
conducerea lui A. Andronescu, iar în 1906 sub conducerea lui C. Spitalele din judeţ se aprovizionau cu medicamente de la
Eustatiade, ambii farmacişti din Galaţi. Abia în 1908, Dimitrie Depozitul regional Galaţi, dar şi de la farmacii particulare; astfel,
Murgescu deschide aici farmacia „Speranţa”, pe care o cedează în în intervalul 1910-1911 şi 1911-1912, au fost cheltuite pentru
1913 lui Emil Popp. medicamente următoarele sume:
În acelaşi an, Gh. Constantinescu a înfiinţat în Tulcea o
nouă farmacie, „La Davilla” (sic!). Prin decretul de înfiinţare (nr. Spitalul 1910-1911 1911-1912
5544 din 7 septembrie 1913) se stabilea ca farmacia să fie situată Depozit Farmacii Depozit Farmacii
particulare particulare
în sectorul cuprins între străzile Mahmudiei-Grădinari-Potcovari-
Graur şi Calea Gloriei, deci, la acea vreme, un cartier mărginaş al Ortachioi 2546,15 - 2007,80 -
oraşului. Dar examinând un plan al Tulcei de atunci putem Tulcea 5300,85 180,0 3812,35 -
constata că toate farmaciile erau instalate pe strada principală, Isaccea 449,80 1361,0 260,75 1680,0
deşi legea din 1895 era categorică în a prevedea o distanţă minimă Măcin 2696,80 - 135,25 1709,45
de 200 de metri între farmacii, ca şi obligativitatea amplasărilor Babadag 1189,35 2557,0 424,50 3714,0
Tichileşti 272,45 2603,0 618,50 722,75
lor în zona precizată la acordarea concesiunii.
În 1915 are loc deschiderea primei drogherii din Tulcea,
„Crucea Roşie”, proprietate a lui Vasile Sigmireanu. Odată cu începerea primului război mondial, funcţionarea
În intervalul 1879-1916 a funcţionat aici şi o farmacie a farmaciilor s-a dezorganizat, ca de altminteri întreaga activitate
garnizoanei, condusă de un şir de farmacişti militari, dintre care îi medico-sanitară, atât prin mobilizarea personalului medico-
menţionăm pe Al. Roşu. farmaceutic, cât mai ales prin creşterea continuă a dificultăţilor de
Cu ocazia reorganizării din 1905 a circumscripţiilor aprovizionare cu medicamente. Navele flotilei de Dunăre,
sanitare rurale, al căror număr a crescut atunci la opt, medicii au participante la toate acţiunile militare desfăşurate în Dobrogea, au
primit farmacii portative, cu medicamentele de strictă necesitate. dispus de un bogat personal medico-sanitar, din rândurile căruia
În 1909 au fost create două farmacii şcolare, în comunele nu au lipsit nici farmaciştii militari; se cuvine să subliniem
Hamcearca şi Dunavăţul de Jos; până în anul 1912 vor mai fi activitatea deosebită desfăşurată în acest cadru de maiorul Mihail
dotate altele la Hagilar, Cinele, Mila 23 şi Ceatalchioi. În urma Ţancovici, sublocotenentul Alexandru Duzenchievici,
insistenţelor Sindicatului muncitorilor pietrari de la carierele locotenentul Eugen Hulubei (V. Bostănaru) (13).
Muntele Carol (Iacob Deal) şi Piatra Roşie au fost angajaţi în În perioada ocupaţiei germane în Dobrogea au fost
1909 un medic şi un subchirurg, iar la mina Altân-Tepe un agent organizate două farmacii de stat, la Tulcea şi Babadag, şi o
sanitar; la aceste cariere s-au organizat şi infirmierii permanente, farmacie militară, la Tulcea. Farmaciile de stat efectuau reţete
dispunând de farmacii bine aprovizionate. În 1912, Administraţia gratuite în contul statului român şi vindeau medicamente al căror
pescăriilor ia iniţiativa realizării a 18 farmacii portative la cost era vărsat lunar în casa administraţiei financiare a
cherhanalele sale, medicii de plasă instruind câte un angajat în ocupanţilor; farmacia militară deservea exclusiv forţele de
acordarea primului ajutor. Tot din 1912 pichetele de grăniceri din ocupaţie. Aceste unităţi au fost instalate în localurile unor
zona Deltei Dunării au fost prevăzute cu cutii portative conţinând farmacii publice rechiziţionate, materialele existente fiind
medicamentele indispensabile. completate cu medicamente preluate din alte farmacii sau aduse
de la diferite case farmaceutice germane. Personalul care deservea
75 76
asemenea unităţi era alcătuit din farmacişti rămaşi în teritoriile
ocupate, plata lor fiind minimă.
După încheierea războiului, în judeţul Tulcea şi-au reluat
activitatea cele zece farmacii existente în 1916; în 1938, numărul
acestor unităţi a ajuns la 11, dintre care zece în oraşe şi doar una
singură în mediul rural, la Topolog.
Odată cu naţionalizarea farmaciilor şi a drogheriilor (în
aprilie 1949 a celor din mediul urban şi în 1953 a celor din mediul
rural) s-a deschis o nouă etapă istorică, de realizări majore, în
sectorul farmaceutic. Dacă în 1949 nu exista în judeţul Tulcea nici
o unitate farmaceutică la sate, în 1983 aveam opt farmacii rurale,
iar puncte farmaceutice de gradul I şi al II-lea în toate comunele.
Ca în întreaga ţară, asistenţa cu medicamente a populaţiei
judeţului Tulcea este tot mai complet şi mai eficient asigurată.
***
1) V.L. Bologa şi S. Izsak, Fapte şi oameni din trecutul medicinii în patria
noastră, Bucureşti, 1962, p. 12-13
2) Vezi C. Iugulescu, Vestigii ale practicii farmaceutice în Dobrogea antică, în
vol. Trecut şi viitor în medicină, Bucureşti, 1981, p. 75-78
3) C. de Bazancourt, L'éxpédition de Crimée jusqu'à la prise de Sebastopol,
Paris, f.a., p. 71
4) Vezi „Sanitarul” nr. 9 din 1 aug. 1906
5) J. Oroszhegyi, Observaţii sanitare în Dobrogea, în „Gyoyyászt”, nr. 7 din 14
februarie 1863; nr. 9 din 23 febr. 1863; nr. 17 din 25 apr. 1863; nr. 22 din 30
mai 1863; nr. 24 din 11 iun. 1864
6) „Sanitarul”, nr. 9 din 1 aug. Şi nr. 14 din 15 oct. 1906
7) C. Allard, Mission medicale dans la Tartarie-Dobroutcha, Paris, 1857, p. 21-
29
8) „Monitorul oficial”, nr. 2 din 3 apr. 1885
9) „Monitorul oficial”, nr. 178 din 7 nov. 1893
10) P. Cazacu şi I.C. Frunză, Material documentar pentru rezolvarea chestiunii
farmaciilor în România, Bucureşti, 1916, passim
11) P. Stătescu, Expunerea situaţiei judeţului Tulcea pe anul 1885, Tulcea,
1885, p. 7-10
12) Vezi „Sanitarul”, nr. 2 din 15 ian. 1906
13) Vezi şi Cireşica Ţanovici, Însemnările din 1913 ale farmacistului M.
Ţanovici, în vol. Apărarea sănătăţii ieri şi azi, Bucureşti, 1984, p. 309-325
77
SERVICIUL SANITAR
AL GURILOR DUNĂRII ÎN TRATATE
ŞI CONVENŢII NTERNAŢIONALE
Epidemiile care au afectat Europa în secolele XVIII-XIX
ca şi modificările politice survenite în secolul XIX au necesitat şi
reglementări internaţionale referitoare la navigaţia fluvială ca şi
măsurile carantinare adoptate unilateral de diferitele state
europene. În cele de mai jos ne-am propus să facem o trecere în
revistă a acestor reglementări internaţionale, cu referiri speciale la
Dunăre, şi mai ales zona „Gurilor Dunării”.
La începutul secolului XIX au apărut primele
reglementări privind libera trecere ca circulaţie fluvială,
stabilindu-se totodată şi primele măsuri comune de poliţie fluvială
şi sanitară. Astfel, prin tratatul semnat la Paris la 30 mai 1814 se
stabileşte libera navigaţie pe Rin, iar prin tratatul de pace de la
Viena (9 iulie 1815) prevederile tratatului de la Paris sunt extinse
şi asupra fluviilor Necker, Mein, Mossele, Escault, Meuse (1). La
prima vedere pare curios că fluviul Dunărea fusese exclus din
acest tratat. Explicaţia este destul de simplă – două din marile
puteri semnatare ale tratatului de la Viena – Imperiul Ţarist şi
Imperiul Habsburgic nu doreau amestecul altor state în zona lor
de influenţă; celelalte state semnatare – Franţa şi Anglia abia îşi
începuseră expansiunea economică spre regiunea Balcanilor şi
deocamdată nu erau interesate de navigaţia pe Dunăre (2). În fapt,
la începutul secolului al XIX-lea lupta pentru cucerirea
supremaţiei politice la Dunărea de jos se desfăşura între Imperiul
Ţarist, aflat în plină expansiune politică şi economică, şi Imperiul
Otoman, aflat deja pe panta declinului puterii sale politice. Ca
urmare a războaielor ruso-turce desfăşurate începând cu anul
1678, ruşii obţin libera navigaţie pe Dunăre în 1774 (pacea de la
Kuciuc – Kainargi), apoi îşi stabilesc hotarul de-a lungul braţului
78
Chilia (pacea de la Bucureşti 1812) pentru ca în anul 1817 să-şi
fixeze frontiera de-a lungul braţului Sulina. Convenţia de la
Akerman (1826) consfinţeşte această stare de lucruri. Trei ani mai
târziu, prin pacea de la Adrianopol frontiera este stabilită de-a
lungul braţului Sf. Gheorghe. De o parte şi de alta a acestuia, cale
de 2 ore de mers călare, se stabileşte o zonă carantinară, populaţia
fiind obligată să se retragă. Această măsură leza mai mult
interesele otomane, care deţineau malul drept al Dunării şi
teritoriile din sudul acestuia, decât interesele ruse, cu atât mai
mult cu cât zona de carantină de 2 ore de mers călare era
aplicabilă numai în teritoriul deţinut de Imperiul Otoman, la nord
de braţul Sf. Gheorghe fiind imposibilă utilizarea acestei unităţi
de măsură, cel puţin ciudate, şi niciodată întâlnită într-un tratat
stabilit în zona Balcanilor sau în Europa până la acea dată (3).
În afara acestei zone carantinare, la intrarea pe
braţele Chilia şi Sf. Gheorghe se efectua o cantină severă, vasele
ajunse aici fiind oprite pentru multă vreme sub pretextul
dezinfectării încărcăturii (4). Mareşalul Moltke, în „Scrisori din
Orient” nota: „Pacea de la Adrianopol a dat ruşilor braţul de nord
al Dunării şi braţul,de sub turcilor, iar regiunea între cele două
braţe, insulile băltoase de o parte şi de alta a Sulinei trebuie să
rămână nelocuite. Găsim cu toate acestea cordoanele carantinale
ruseşti până la ţărmul stâng al braţului Sf. Gheorghe şi aproape de
vărsarea lui chiar, pe ţărmul din dreapta, un mic sat rusesc… Nu
regăsim nici o urmă a vre-unui far, menţionat de ziarele oficiale,
însă văzurăm două canoniere şi câteva piese de artilerie.
Comandantul rus al punctului a încercat de mai multe ori să
supuie vasele austriace unui fel de vizite, dar acestea au refuzat”
(5). Putem constata că Imperiul Ţarist, prin măsurile adoptate,
leza atât interesele partenerilor săi Austria, Franţa, Anglia, cât,
mai ales, pe cele ale Principatelor Române care obţinuseră din
anul 1829 liberalizarea comerţului. Aşa cum am mai arătat şi în
alte lucrări, primul sistem de carantine constituit la Gurile
Dunării, au avut un caracter exclusiv politic, el fiind creat numai
pentru a servi interesele Imperiului Ţarist. În scop de represalii,
guvernul otoman, prin intermediul Consiliului sanitar superior de
79
la Constantinopol elaborează în anul 1839 Regulamentul sanitar
pentru serviciul porturilor otomane, regulament care stabilea un
cordon sanitar continuu, pe întreg malul drept al Dunării, de la Sf.
Gheorghe până la Baziaş, creând astfel noi piedici în calea liberei
navigaţii şi schimburilor comerciale pe Dunăre. Acest adevărat
„război al carantinelor” are efecte dezastruoase asupra comerţului
în regiune, situaţie în care, statele interesate hotărăsc convocarea
unei Conferinţe sanitare internaţionale la Paris, în scopul
reglementării problemei. Dar din cele 12 state participante, dintre
care nu au lipsit marile puteri europene: Anglia, Austria, Franţa,
Rusia, Turcia, numai 5 semnează la 3 februarie 1852 convenţia:
Franţa, Turcia, Portugalia, Sardinia, Toscana. Singura realizare
reală a conferinţei este participarea reprezentanţilor tuturor
statelor participante la conferinţă, la lucrările Consiliului Sanitar
Superior din Constantinopol, cu scopul declarat de a se împiedica
adoptarea unor măsuri carantinare prea severe.
Ajungând la acest moment, considerăm necesar să facem o
rectificare: majoritatea studiilor apărute în România afirmă că
sistemul carantinar rus a fost instalat ca o ripostă la cel otoman
creat în 1838. În realitate putem afirma că situaţia este inversă,
sistemul carantinar rus fiind pus în practică în 1829 iar cel otoman
în 1838-1839.
În 1853 izbucneşte Războiul Crimeii, cu participarea
coaliţiei Turcia-Franţa-Anglia-Sardinia împotriva Rusiei.
Debarcarea corpului expediţionar francez în Dobrogea, luptele cu
armata rusă, epidemia de holeră declanşată în vara anului 1853 nu
sunt direct legate de subiectul nostru şi le menţionăm numai ca
repere istorice.
La 8 august 1854, Austria, conform înţelegerii stabilite cu
Franţa şi Anglia, prezintă reprezentantului rus la Viena
propunerile preliminare de pace. După cerinţele aliaţilor pacea nu
putea fi stabilită dacă „navigaţia Dunării de Jos nu va fi eliberată
de toate piedicile şi supusă aplicării principiilor Congresului de la
Viena” (6). Problemei i s-a acordat toată atenţia cu ocazia
Conferinţei de pace din 1855, unul dintre primele protocoale
semnate hotărând desfiinţarea carantinelor Dunării de Jos. În anul
80
următor, la Congresul de la Paris este semnat actul de constituire
al Comisiei Europene a Dunării. În sarcinile acesteia intră şi
soluţionarea tuturor problemelor sanitare ale navelor care intrau la
Gurile Dunării. Aparent totul era rezolvat, dar în realitate stările
conflictuale produse de carantine vor mai dura aproape 25 de ani.
În speranţa realizării unei convenţii sanitare internaţionale
care să reglementeze măsurile generale de protecţie ale Europei în
faţa pericolului epidemiilor, este convocată la Paris, în 1859 cea
de-a doua Conferinţă Sanitară Internaţională. Ca şi la prima
conferinţă, sunt mulţi participanţi (16 state), se discută mult, dar
din nou interesele sanitaro-epidemiologice cedează în faţa celor
politico-economice şi nu se poate încheia nici o convenţie.
Confirmarea necesităţii unei asemenea convenţii este
dovedită în anul 1865 când în Europa se declanşează o nouă
epidemie de holeră. Cunoaştem cifrele pentru Principatele Unite:
66665 cazuri cu 27863 decese (7). În Dobrogea situaţia este
aceeaşi, numai în oraşul Tulcea înregistrându-se 30-40 cazuri
zilnic, mortalitatea ajungând în iunie 1866 la 120 de decese pe zi
(8). În aceste condiţii, Imperiul otoman adoptă din nou măsuri
draconice de carantină, blocând complet circulaţia pe Dunăre. În
luna noiembrie 1865, C.E.D. publicase un „Act adiţional”
referitor la navigaţia în zona Gurilor Dunării, act care încerca să
împace măsurile sanitare cu necesităţile comerciale: „Titlul II.
Paragraful III Carantine.
Art. 18. Dispoziţiile sanitare aplicabile la Gurile Dunării
continuă să fie reglementate de Consiliul Sanitar Superior instituit
la Constantinopol şi în care diferitele misiuni străine acreditate pe
lângă Înalta Poartă sunt reprezentate prin delegaţiile lor. Aceste
dispoziţii vor fi adoptate pentru a împăca în justă măsură,
garanţiile sanitare şi nevoile comerţului maritim şi ele se vor baza,
în măsura posibilităţilor, pe principiile determinate în articolele 19
şi 20.
Art. 19. Navele ce coboară pe Dunăre vor fi scutite de
orice control sanitar; la fel cele ce vin din mare, atât timp cât nici
o epidemie de pestă nu este în Orient. Aceste nave vor fi obligate
81
numai să-şi prezinte patenta de sănătate autorităţilor din portul în
care intra.
Art. 20. Dacă o epidemie de pestă se declanşează în Orient
şi dacă se consideră necesară aplicarea de măsuri sanitare la
Dunărea de Jos, carantina de la Sulina poate fi restabilită. Navele
venind din mare vor fi ţinute la Sulina pentru a îndeplini
formalităţile de carantină. Dacă epidemia nu a invadat provinciile
din Europa ale Turciei, navele nu vor putea fi obiectul nici unor
măsuri sanitare urcând pe fluviu. Dar dacă, din contră, epidemia a
invadat una sau mai multe provincii riverane Dunării, măsuri de
carantină vor fi adoptate, acolo unde va fi nevoie, pe partea din
fluviu care traversează teritoriul Turciei” (9).
În faţa dezastrului creat de epidemia din 1865-1866,
statele europene hotărăsc convocarea unei noi conferinţe sanitare,
de această dată chiar la Constantinopol. Cu toate încercările de a
convinge membrii turci ai Consiliului Sanitar Suprem de
necesitatea uşurării măsurilor de carantină, aceasta îşi păstrează
poziţia încât hotărârea finală a Conferinţei prevedea păstrarea
sistemelor carantinale ca unic mijloc de protecţie în faţa unor noi
epidemii. Astfel, guvernul otoman obţinea girul internaţional
asupra măsurilor carantinare pe care le aplica la Gurile Dunării şi
în celelalte porturi ale sale.
C.E.D. protestează vehement prin intermediul
reprezentantului său la conferinţa – dr. Jelinek – şeful serviciului
sanitar al Comisiunii, dar fără rezultat. În ianuarie 1867 guvernul
otoman şi Consiliul Sanitar Superior elaborează un proiect de
„Regulament aplicabil provenienţelor din regiunile infectate de
holeră”, proiect completat şi de C.E.D. şi adoptat în 1868. Dar,
odată cu apariţia a noi cazuri de holeră la Constantinopol în 1871,
statele riverane adoptă noi măsuri severe de carantină, încât
regulamentul CED şi cel al Consiliului Sanitar Superior rămân
„literă moartă”. În aceste condiţii, în 1874 se convoacă la Viena
cea de-a IV Conferinţă Sanitară Internaţională care îşi propune să
reactualizeze probleme discutate la Constantinopol. Cu toate
încercările participanţilor, nici la această Conferinţă nu se adoptă
măsurile aşteptate.
82
 În perioada următoare are loc Războiul pentru
Independenţă, Dobrogea este realipită României, serviciul militar
al Gurilor Dunării devine instituţie românească colaborând, ce
este drept, după multe divergenţe, cu CED în adoptarea sanitare
corespunzătoare. Se mai desfăşoară două Conferinţe Sanitare
Internaţionale la Washington (1881) şi Roma (1885). Nici cu
ocazia acestor conferinţe nu se realizează mult-aşteptata
Convenţie Sanitară Internaţională dar în schimb se elaborează o
serie de norme sanitare ce sunt înaintate tuturor statelor, norme ce
cuprind cele mai adecvate măsuri igienico-sanitare de adoptat în
cazul unor epidemii de amploare. Începând cu anul 1884
cercetarea ştiinţifică medicală marchează şi ea puncte importante
în lupta contra bolilor epidemice: Robert Koch descoperă
vibrionul holeric, N. Gamaleia realizează vaccinul antiholeric, în
1896 Roux, Mecinikov şi Salimbienii prepară serul antiholeric. În
paralel cercetările lui Zersin şi Kitasato permit izolarea bacilului
pestei, în 1898 P. Simond stabilind că purecii care parazitează
şobolanii transmit pesta.
În 1892 holera se apropie din nou de porţile Europei.
Speriaţi de spectrul unei noi epidemii de amploare, reprezentanţii
statelor europene întruniţi la Viena în cadrul celei de-a VII-a
Conferinţa internaţională elaborează prima Convenţie Sanitară
Internaţională. Aceasta în loc să minimalizeze sistemele
carantinale facilitând comerţul cum sperau comercianţii, stabileşte
măsuri carantinale drastice prin semnarea acestei convenţii,
măsurile carantinale care înainte se aplicau de la caz la caz şi de la
ţară la ţară, acum devin obligatorii pentru statele semnatare.
Consemnăm astfel prima convenţie internaţională în care interesul
faţă de sănătate este privitor intereselor comerciale. Pentru noi
această convenţie este interesantă prin faptul că stipulează măsuri
speciale pentru portul Sulina, dar fără să aducă ceva nou faţă de
regulamentele C.E.D. şi ale Serviciului Sanitar Român. Atenţia
acordată Sulinei este explicabilă, la sfârşitul secolului al XIX-lea
devenind una din principalele porţi de intrare în Europa, în special
pentru mărfurile provenind din Asia Mică – zonă endemică pentru
holeră şi ciumă.
83
Cu toate prevederile Convenţiei de la Viena, epidemia de
holeră capătă o mare extindere în 1893, astfel că la 3 aprilie 1893
este semnată la Dresda o nouă Convenţie sanitară referitoare la
măsurile de adoptat în caz de holeră. Se adoptau măsuri
carantinare convenabile pentru a favoriza circulaţia mărfurilor şi a
pasagerilor. Se desfiinţează carantinele de uscat, durata menţinerii
în carantină a suspecţilor de holeră este redusă la 5 zile de la 14,
11 sau 7 zile cât au prevăzut regulamentele ulterioare. S-a
introdus o clasificare a navelor în trei categorii: * infectate – nave
care au bolnavi la bord sau au prezentat cazuri noi în ultimele 7
zile. * suspecte – nave la bordul cărora au fost înregistrate cazuri
de holeră în momentul părăsirii portalului sau în timpul călătoriei,
dar în nici un caz în ultimele 7 zile. * indemne – nave care vin
dintr-un port infectat, dar care nu au avut cazuri de holeră la bord
în timpul călătoriei.
Pentru primele două categorii echipajele şi pasagerii
trebuiau ţinuţi în observaţie maxim 5 zile, iar rufele murdare şi
efectele personale ale celor de la bord urmau să fie dezinfectate.
În cazul navelor indemne, era suficientă declaraţia că nici un caz
de boală nu s-a declanşat la bord în 5 zile de la plecarea din portul
contaminat. Mărfurile urmau să fie supuse dezinfecţiei în portul
de descărcare, după prevederile administraţiilor sanitare ale
fiecărui stat.
Referitor la portul Sulina se prevedea:
„TITLUL VIII.
……………………
Măsuri de luat relativ la navele provenind dintr-un port
contaminat şi urcând în susul Dunării.
În aşteptare ca oraşul Sulina să posede o apă bună de
băut, bastimentele care merg în sensul fluviului vor fi supuse unei
igiene foarte riguroase. Aglomeraţia pasagerilor va fi strict
interzisă.
1. Măsuri de luat în Sulina:
Bastimentele intrând în România pe Dunăre vor fi oprite
până la facerea vizitei medicale şi până la terminarea
operaţiunilor de dezinfectare. Bastimentele ce se prezintă la
84
Sulina vor fi supuse, înainte de a continua călătoria în susul
Dunării uneia sau mai multor vizite medicale serioase făcute în
timpul zilei. În fiecare dimineaţă, la anume oră, medicul se va
încredinţa de starea sanitară a întregului personal al vasului şi
nu-i va permite intrarea decât dacă a constatat perfecta sănătate
a întregului echipaj. El va elibera căpitanului sau barcagiului un
paşaport sau o patentă sanitară sau un certificat, care va trebui
arătat la celelalte staţionări ulterioare. Se va face o vizită în
fiecare zi. Durata opririi la Sulina a bastimentelor neinfectate nu
va trece de trei zile. Dezinfectarea rufăriei contaminate se va face
imediat după sosire.
Se va înlocui printr-o apă de calitate apa de băut ce s-ar
afla la bord şi asupra căreia ar exista bănuieli.
Apa din fundul bastionului va fi dezinfectată.
Măsurile indicate mai sus nu se vor aplica decât
provenienţelor din porturi care sunt sediul unui focar holeric.
Este bine înţeles că un bastiment provenind dintr-un port
necontaminat – adică dintr-un port care nu este sediul unui focar
– va putea, dacă nu voieşte ar fi supus măsurilor restrictive mai
sus indicate, să nu primească călători ce ar veni dintr-un port
contaminat.
Este nevoie de a se perfecţiona stabilimentul sanitar din
Sulina, de a-l prevedea cu aparate moderne pentru dezinfectare şi
de a-l completa astfel ca să poată debarca şi izola bolnavii
provenind de la un bastiment infectat, precum şi ceilalţi călători”
(10). Cea de-a IX-a Conferinţă Sanitară Internaţională este
organizată la Paris în 1894, ea elaborând măsuri de ordin general
vizând supravegherea sanitară a pelerinilor la Mecca şi a
călătorilor spre regiunea golfului Persic. Cu toate că nu aveau
referiri precise la Sulina, toate prevederile erau valabile şi aici,
existând un număr destul de mare de musulmani care tranzitau
prin Sulina în drum spre Mecca. Referindu-ne la acest control al
pelerinilor se cuvine să amintim că în Dobrogea a existat încă din
anul 1858 un „medic al pelerinilor” – doctorul Papasaul, medic
plătit de administraţia otomană şi dispunând de însemnate puteri
85
sanitar-administrative, având chiar dreptul de a opri grupurile de
pelerini care prezentau semne de boală.
În 1897 se reuneşte la Veneţia cea de a X-a Conferinţă
Sanitară Internaţională având ca subiect măsurile de prevenire a
pestei. Ţinând cont că descoperirea lui Simond referitoare la
transmiterea pestei prin intermediul şobolanilor nu fusese încă
comunicată oficial, nu ne miră faptul că în hotărârile conferinţei
nu s-a introdus prevederea obligativităţii deratizării vaselor
provenind din porturi contaminate. Reţinem recomandarea făcută
ca, la dezinfectarea calelor navelor să se utilizeze noul aparat
Clayton cu gaz sulfuric. Măsurile referitoare la Sulina prevăzute
în convenţia de la Dresda (1893) sunt întărite, mai mult chiar se
solicită întărirea supravegherii medicale a portului şi a traseului
Dunării până la Galaţi.
La 30 octombrie 1903 îşi deschide lucrările la Paris a XI-a
Conferinţă Sanitară Internaţională care îşi propune ca principal ţel
crearea unui Oficiu Internaţional de Igienă Publică organizat după
principiile Comisiei Europene a Dunării. La lucrările conferinţei a
participat şi prof. dr. I. Cantacuzino care a prezentat dotarea
sanitaro-epidemică a porturilor româneşti: „Convenţia de la
Veneţia din luna martie 1897 a creat în portul Sulina o situaţie
dezavantajoasă navelor care urcau pe Dunăre. România are
intenţia de a suprima în viitoarea convenţie această clauză
specială, de aceea doresc să spun Conferinţei ameliorările sanitare
realizate recent în porturile noastre. Navele acostând în România
şi supuse vizitei medicale nu pot intra şi debarca pasagerii şi
încărcăturile lor decât în două porturi: la Constanţa, la Marea
Neagră şi Sulina, la gura braţului mijlociu al Dunării. În aceste
două oraşe au fost efectuate recent lucrări considerabile pentru
ameliorarea porturilor: la Constanţa prin grija statului român, la
Sulina prin contribuţia combinată a acestuia din urmă şi a C.E.D.
Acestea sunt deci cele două puncte în care au fost concentrate
instalaţiile sanitare prescrise de Conferinţele de la Viena şi
Dresda” (11).
Conferinţa a îmbunătăţit reglementările sanitare
internaţionale, introducând ca sarcină permanentă a serviciilor
86
sanitare portuare supravegherea şoarecilor şi deratizarea vaselor.
Oficial, Convenţia a intrat în vigoare în România la 30 noiembrie
1904: în fapt, la Sulina deratizarea se efectua cu aparatul Clayton
montat pe şalupa „Sanitas I” încă din toamna anului 1903.
Ultima Conferinţă Sanitară Internaţională desfăşurată
înaintea primului război mondial a avut loc la Paris în 1912, ea
elaborând o nouă Convenţie Sanitară Internaţională ce prevede
măsuri epidemiologice pentru prevenirea pestei, holerei şi febrei
galbene. Convenţia a intrat în vigoare în România în anul 1921
(Decret regal nr. 1070/31.03.1921) (12). Ne reţine atenţia faptul
că spre deosebire de convenţiile precedente, aceasta nu conţinea
nici o referire specială la organizarea serviciilor sanitare din
porturile româneşti, deci organismele sanitare internaţionale
considerau că dotarea şi reglementările sanitare ale porturilor
româneşti corespundeau cerinţelor epidemiologice ale vremii.
xxx
1. Dascovici N., Dunărea noastră, colecţia Enciclopedică, Bucureşti, 1027, p.
14-15
2. Cartana I, Seftiuc I., Dunărea în istoria poporului român, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972, p. 33
3. Ionescu M. D., Dobrogea în pragul veacului XX-lea. Atelierele grafice,
Socecu, Bucureşti, 1904, p. 576-599
4. xxxx, Le Danube et les interets economiques de l'Europe, Paris, 1920, p. 9
5. Moltke Maresal de Lettres sur l'Orient, traduites par A. Marchand, deuxieme
edition, Paris, 1854, p. 130-137
6. Rosetti C. Rey Fr., La Commision Europene du Danube et son oeuvre de
1856 a 1931, Paris, Imprimerie Nationale, MCMXXXI, p. 6
7. Obregia A., Raport general asupra igienei publice şi asupra stării sanitare a
regatului României pe anii 1898-1904, Bucureşti, 1905, p. XXVIII
8. Sanitarul nr. 17/1.IX.1906, Tulcea
9. Panaitescu V., Histoire et evolution du Service Sanitare des embouchures de
Danube, manuscris, Arhiva Av. N. Georgescu-Tulcea, p. 11 bis
10. xxxx Colecţiunea legilor, reglementelor şi instrucţiunilor sanitare, atelierele
Poporul Bucureşti, 1921, vol. I, p. 82-88
11. Panaitescu V., Histoire et evolution du Service Sanitare des embouchures
de Danube, manuscris, Arhiva Av. N. Georgescu-Tulcea, p. 59
12. Monitorul Oficial, Bucureşti, nr. 45/31.05.1921
87
IMPLICAŢIILE MEDICO-SOCIALE
ALE ACTIVITĂŢII COMISIUNII EUROPENE A
DUNĂRII (1856-1948)
I
Dunărea, cel mai mare fluviu al Europei, calea de legătură
între Orient şi Occident, a stat din cele mai vechi timpuri în
atenţia statelor riverane cât şi în cea a statelor interesate în
dezvoltarea comerţului. Nu vom mai aborda probleme destul de
cunoscute cum sunt preocupările domnitorilor Principatelor
Române de a-şi asigura libertatea navigaţiei şi a comerţului, de a-
şi crea o flotă comercială proprie, sau continua expansiune a
Imperiului Ţarist spre sudul Dunării şi încercările Imperiului
Otoman de a-şi extinde dominaţia cât mai mult în nordul Dunării.
În secolul XIX, odată cu dezvoltarea capitalismului
apuseam şi mai ales a capitalismului imperialist, putem consemna
şi primele încercări ale statelor capitaliste vest – europene (Franţa,
Anglia, Statele Germane) de a-şi extinde sfera de influenţă în
Balcani şi în zona Mării Negre. În acest scop încep să fie
preocupaţi şi de problema navigaţiei pe Dunăre, calea de
comunicaţie cea mai convenabilă între statele respective şi ţările
balcanice.
Prima reglementare oficială a navigaţiei pe fluviile
europene este cuprinsă în articolele 108-118 ale Tratatului de pace
de la Viena (9 iulie 1815). Prin acest tratat era deschisă navigaţia
comercială pe fluvii, se stabileau modul de percepere a taxelor şi
măsurile de poliţie şi sanitare ce urmau să fie adoptate de ţările
riverane. Cu toate că Dunărea era cel mai mare fluviu european,
nu a fost cuprinsă în aceste reglementări, ele având aplicabilitate
numai pentru Rin, Neker, Mein, Mosselle, Escault, Meuse.
Explicaţia este simplă: la acea dată două din statele cu un cuvânt
greu la lucrările Congresului – Imperiul Ţarist şi Imperiul
88
Austriac, erau interesate de a-şi asigura monopolul circulaţiei pe
Dunăre, în scopul protejării negustorilor lor în faţa unei eventuale
concurenţe a negustorilor din alte state, cu atât mai mult cu cât din
zona Balcanilor se aprovizionau cu o mare parte din materiile
prime necesare dezvoltării industriilor lor.
În urma războaielor ruso-turce încheiate prin tratatele de
pace de la Cetatea Albă (Akerman) – 1826 şi Adrianopol – 1829,
Delta Dunării trecuse sub dominaţia Imperiului Ţarist, Turcia
rămânând stăpână numai pe malul drept al braţului Sf. Gheorghe.
În anul 1829, Austria creează „Societatea europeană de
navigaţie cu abur”, care avea ca scop asigurarea, mai bine zis
monopolizarea transporturilor pe Dunăre până la Marea Neagră.
Deşi Austria încheiase cu Turcia o serie de tratate care îi
permiteau libera navigaţie comercială în zona Dunării aflată sub
conducerea Turciei, odată cu ocuparea deltei de către ruşi, aceste
reglementări îşi pierd valabilitatea, ceea ce determină încheierea
în anul 1840 a unui tratat ruso-austriac referitor la circulaţia pe
Dunăre şi la celelalte fluvii la care cele două mari puteri erau
riverane. Aparent, survenise o înţelegere referitoare la exploatarea
în comun; în realitate, Rusia adoptase încă din anul 1829 măsuri
carantinale foarte severe la Gurile Dunării, neluând totodată nici
un fel de măsuri de dragare a şenalelor navigabile, ceea ce a
determinat treptata lor înnămolire şi creşterea riscului eşuărilor. În
acest fel autorităţile ruseşti puneau pe de o parte piedici
comerţului Principatelor, care primiseră în 1829 libertatea
comerţului direct, iar pe de altă parte limitau expansiunea
economică austriacă şi a celorlalte state apusene.
Şi cum totdeauna problemele economice au dus la
conflicte armate, în 1853 izbucneşte războiul Crimeii între
Imperiul Ţarist pe de o parte şi Imperiul Otoman, ajutat de Franţa,
Anglia, Sardinia pe de altă parte. Austria, care nu participă la
război, caută să obţină avantaje politice şi economice, oferindu-se
drept mediator.
Una dintre principalele condiţii puse de învingători era
tocmai liberalizarea navigaţiei la Dunărea de Jos: Conferinţa de
pace de la Viena (21-23 martie 1855) stabileşte ca principiile
89
referitoare la libera navigaţie pe fluviile internaţionale (adoptate
aşa cum am arătat mai sus la Viena în 1815) să fie aplicate fără
nici un fel de discriminări şi în regiunea Dunării de Jos; Austria
reuşeşte să obţină prevederea ca navigaţia pe Dunărea de Sus să
rămână mai departe sub jurisdicţia sa.
În 1856 se convoacă la Paris Congresul de pace; la 6
martie este reluată în discuţie problema navigaţiei pe Dunărea de
Jos sub toate aspectele ei. În scopul adoptării unor măsuri de
îmbunătăţire a navigaţiei şi mai ales în scopul asigurării
organismului tehnic care să se ocupe de toate aceste probleme,
contele Walewski, reprezentantul Franţei, propune crearea unei
Comisiuni Europene a Dunării care să dispună de puteri depline
în scopul rezolvării tuturor problemelor privind navigaţia în
această regiune.
Tratatul se semnează la 30 martie 1856; articolul 15
stipulează aplicarea prevederilor congresului din 1815 şi în
regiunea Dunării de Jos. Articolul 16 prevedea crearea CED cu
conducerea asigurată de reprezentanţii Austriei, Franţei, Marii
Britanii, Prusiei, Rusiei, Sardiniei, Turciei, Comisiune care urma
să reglementeze în 2 ani toate problemele referitoare la asigurarea
circulaţiei, urmând ca apoi puterile sale să fie trecute unei comisii
riverane formate din reprezentanţii Austriei, Bavariei,
Wuetemberg, Turcia şi comisarii principatelor dunărene. Pentru
Serbia, Ţara Românească, Moldova, numirile acestor comisari
urmau a fi aprobate de Înalta Poartă. Alte prevederi ale tratatului
se refereau la neutralizarea Mării Negre şi la scoaterea
Principatelor Române de sub protecţia ruso-turcă şi punerea lor
sub protecţia concernului european. Rusia şi Turcia s-au declarat
de la început contra faţă de numeroase dintre prevederile
tratatului, care puneau stavilă în calea pretenţiilor lor de
dominaţie a Dunării, deschizând în schimb porţile în faţa
expansiunii statelor apusene.
Constituirea CED are loc la Galaţi la 4 noiembrie 1856,
printre primele măsuri organizatorice adoptate fiind numirea unui
căpitan de port la Sulina, stabilirea unor comisii de tehnicieni care
să studieze posibilităţile de ameliorare cât mai rapidă a navigaţiei,
90
crearea de caserii la Tulcea şi Sulina, organizarea a două spitale la
Tulcea şi Sulina, stabilirea taxelor portuare şi de pilotaj etc.
Debutul acţiunilor a fost rodnic, în scurt timp alegerea
tehnicienilor oprindu-se asupra braţului Sulina, începând lucrările
de îmbunătăţire a navigaţiei, eliberarea de epave, construirea de
diguri provizorii, asigurarea semnalizării etc. Dar intervalul de doi
ani a trecut repede, fără a se îndeplini decât o parte a prevederilor
iniţiale; în aceste condiţii, la Paris este convocată o nouă
conferinţă (1858). Cu toate insistenţele reprezentantului austriac
de a se proceda la dizolvarea CED şi trecerea atribuţiilor sale
Comisiei Riverane, reprezentanţii celorlalte state hotărăsc
prelungirea duratei de activitate a CED până la încheierea
definitivă a lucrărilor, durata sa de funcţionare urmând a fi
prelungită automat anual.
În anul 1865, CED stabileşte ACTUL PUBLIC RELATIV
LA NAVIGAŢIA PE DUNĂRE (semnat la Galaţi, 2 noiembrie
1865) şi regulamentele sale anexă: de navigaţie, de poliţie, al
taxelor. Actul Public, prin cele 21 de articole ale sale, constituia
un adevărat statut al Dunării de Jos, scoţând-o tot mai mult din
sfera de influenţă otomană, chiar dacă administrativ rămânea sub
conducerea otomană.
În 1871 are loc la Londra o nouă conferinţă a marilor
puteri care stabileşte prelungirea duratei de activitate a CED până
în 1883.
În 1876 izbucneşte noul război ruso-turc la care îşi aduc o
importantă contribuţie şi armatele române. La congresul de pace
de la Berlin, marile puteri încearcă să se folosească de România
pentru a obţine cât mai multe avantaje din partea Imperiului
Ţarist; sunt bine cunoscute aceste probleme ca şi faptul că
delegaţilor României li s-a permis cu greu să expună punctul de
vedere al României independente şi nu li s-a acordat statutul de
participanţi cu drepturi depline la congres. În final, Tratatul de
Pace se semnează la 13 iulie 1878 şi cuprinde prevederi ce
confirmă realităţile istorice: recunoaşterea Independenţei de stat a
României, repunerea României în drepturile ei străvechi de
stăpână a gurilor Dunării şi a Dobrogei, confirmarea României ca
91
membră cu drepturi depline a CED. Au fost însă şi prevederi ale
tratatului ce aduceau o ştirbire a intereselor tânărului stat
independent: stabilirea activităţii CED în deplină independenţă
faţă de autoritatea teritorială; stabilirea regimului preferenţial
pentru Austro-Ungaria în regiunea Porţilor de Fier; se dădea ca
sarcină CED să stabilească regulamentele de navigaţie şi pentru
zona Porţile de Fier – Galaţi, zonă ai cărei riverani erau Serbia,
Bulgaria şi România.
Pentru punerea la punct a Actului Public din 1865, la 28
mai 1881 este semnat Actul adiţional Actului Public. Acest act,
semnat cu greu de reprezentanţii României, nu făcea altceva decât
să crească drepturile CED faţă de autoritatea teritorială.
În 1883 este convocată la Londra o nouă conferinţă, la
care România nu este invitată, cu toate că problemele discutate se
refereau tocmai la teritoriul nostru. În urma notei de protest a
guvernului român (2.II.1883), România, Bulgaria şi Serbia sunt
invitate cu vot consultativ. România refuză participarea în aceste
condiţii, dar Serbia şi Bulgaria acceptă. Tratatul se semnează la
10 martie 1883. El prevedea prelungirea duratei de activitate a
CED cu 21 de ani (până în 1904) şi apoi automat din 4 în 4 ani;
jurisdicţia CED era extinsă până la Brăila; braţul Chilia era scos
(la insistenţele Rusiei) de sub jurisdicţia CED. România refuză să
accepte aceste prevederi, cu toate presiunile diplomatice efectuate
de marile puteri. Tratatul de la Londra încheie seria de acte
internaţionale importante care vor guverna regimul Dunării până
la primul război mondial.
Odată cu începerea primului război mondial, CED cere
tuturor statelor să-i respecte neutralitatea, de asemenea ca
România, ca stat neutru, să asigure măsurile de poliţie fluvială în
regiune. În anul 1916, odată cu intrarea României în război,
navigaţia comercială devine imposibilă la gurile Dunării. Sulina
este cuprinsă în zona militară, un ofiţer român (comandorul
Eugen P. Botez) fiind numit comandant militar al portului şi
oraşului Sulina. Materialele CED sunt puse la dispoziţia armatei
române, personalul CED aparţinând Puterilor Centrale şi aliaţilor
lor fiind internat. Dar, datorită evoluţiei nefavorabile a situaţiei
92
militare, în decembrie 1916 sediul CED este mutat la Odesa,
totodată, delegaţii Franţei, Angliei, Italiei se retrag în Moldova şi
apoi pleacă în ţările lor, dând mandat reprezentanţilor României şi
Rusiei să conducă şi să reprezinte interesele CED până la crearea
unor condiţii optime pentru reluarea activităţii normale. La 31
ianuarie 1918, datorită evenimentelor revoluţionare din Rusia,
sediul CED se reîntoarce la Galaţi şi îşi desfăşoară activitatea în
condiţiile impuse de ocupanţii germani. Austro-Ungaria crease
organizaţia centrală de navigaţie pe Dunăre „K.U.K. Zentral
Transport Leitung” cu sediul la Brăila, iar întregul personal al
Serviciului Hidraulic Român şi al CED urma să fie pus la
dispoziţia lor. Acest lucru nu s-a întâmplat, atât datorită opoziţiei
guvernului român, cât şi datorită neînţelegerilor care au apărut
între Germania şi Austro-Ungaria în această problemă. Tratatul de
pace de la Bucureşti, prin articolul 24, stabilea condiţii şi mai
înrobitoare pentru România în domeniul navigaţiei la gurile
Dunării: se schimba complet componenţa CED – România,
Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, Statul Rus; erau
abrogate taxele navale stabilite de CED, urmând a se adopta noi
reglementări, conform dorinţei puterilor centrale; Dobrogea era
cedată în totalitate Bulgariei.
Evoluţia războiului duce la înfrângerea Puterilor centrale.
Tratatul de la Bucureşti îşi pierde orice valabilitate, iar CED-ul îşi
reia activitatea cu reprezentanţii României, Franţei, Angliei,
Italiei, fostele Puteri Centrale şi aliaţii lor fiind excluse. De
asemenea, este creată o Comisie Interaliată a Dunării sub
conducerea comandorului Belloy (Franţa) şi amiralului
Troubridge (Anglia) care reprezentau interesele marilor puteri
apusene în reglementarea navigaţiei pe Dunăre. La 29 iunie 1919
este semnat tratatul de la Versailles între Puterile Aliate şi
Asociate şi Germania, tratat ce stipula menţinea CED pentru
regiunea Dunării Maritime şi crearea unei Comisii Internaţionale
a Dunării pentru Dunărea fluvială. CED a protestat contra
măsurilor adoptate de Comisia Interaliată care îşi ţinuse prima
sesiune la Belgrad (29.XI.1919 – 2.XII.1919), măsuri referitoare
la întregul fluviu. În ianuarie 1920, Germania ratifică tratatul de la
93
Versailles, ceea ce duce la dizolvarea în mai 1920 a Comisiei
Interaliate şi crearea Comisiei Internaţionale a Dunării.
Cu toate modificările apărute pe scena politică europeană
după primul război mondial, prezenţa CED devenea tot mai
jenantă la gurile Dunării, nemaigăsindu-şi nici o justificare
tehnică sau politică. Cu toate demersurile făcute de România, ţara
noastră nu a putut obţine desfiinţarea CED, marile puteri,
interesate în menţinerea şi întărirea influenţei lor în regiunea
carpato-dunărene, neacceptând acest lucru.
După încheierea armistiţiului (12.XI.1918) delegatul
Turciei la CED fusese somat să părăsească România, prezenţa lui
şi a celorlalţi reprezentanţi ai puterilor Centrale nemaifiind
tolerată în ţară. În aceste condiţii, delegatul României a rămas
singurul delegat titular şi s-a preocupat imediat de reluarea
activităţii serviciilor, de începerea lucrărilor de dragaj şi de
întreţinere, de completarea personalului. La 29.XI.918 se cere
Franţei, Angliei şi Italiei să-şi trimită de urgenţă delegaţii în
Comitetul Executiv al CED pentru reluarea activităţii.
Datorită existenţei, la acea dată, a Comisiei Interaliate,
marile puteri nu se grăbesc să-şi trimită reprezentanţii. Profitând
de acest lucru, Constantin Conţescu, reprezentantul României, se
serveşte de această situaţie pentru a întări poziţia ţării noastre în
CED prin numirea în funcţia de Şef al inspectoratului de navigaţie
a lui Eugen P. Botez, care îndeplinea şi funcţia de subinspector al
navigaţiei în porturile româneşti, iar în funcţia de inginer şef a
ing. N. Georgescu, după decesul în 1919 al inginerului
Magnussen.
În octombrie 1919, prima şedinţă a CED se ţine la Paris
(cu toată împotrivirea guvernului român), şedinţă la care se
adoptă o serie de hotărâri importante: mărirea taxelor, modificarea
schemei personalului în sensul unei noi „internaţionalizări”,
îmbunătăţirea dotării tehnice a CED, problema despăgubirilor de
război ce urmau a se acorda CED. Guvernul român se opune
categoric acestor măsuri adoptate şi, după multe discuţii, obţine
amânarea aplicării lor până la o nouă sesiune a Comitetului
Executiv al CED (mai 1920 la Galaţi). Problematica existenţei
94
CED, a componenţei sale, a principalelor funcţii de conducere
este discutată cu ocazia Conferinţei Dunării (2 august 1920-23
iunie 1921). Cu această ocazie este prezentat un nou proiect de
funcţionare a CED de către Franţa, proiect care prevedea
extinderea atribuţiilor CED, primirea Greciei în rândul membrilor
CED, crearea de zone de porto-franc în toate oraşele unde CED
are interese, extinderea jurisdicţiei CED şi asupra afluenţilor
navigabili ai Dunării. Contra acestui proiect se pronunţă, alături
de ţara noastră, şi Republica Cehoslovacă şi Regatul sârbo-croato-
sloven. La 23 iunie 1921 se semnează Convenţia statutului
Dunării de către Anglia, Belgia, Cehoslovacia, Franţa, Grecia,
România ca semnatari cu vor deliberativ, şi Bulgaria, Ungaria,
Austria ca semnatari cu vot consultativ. Articolul IV al
Convenţiei confirma componenţa CED stabilită de tratatele de
pace, aceasta păstrându-şi puterile avute înainte de război,
atribuţiile şi imunităţile ce-i erau rezervate.
În capitolul II al Convenţiei, care stabilea reglementări
pentru Dunărea fluvială (Ulm-Brăila), se statuează crearea
Comisiei Internaţionale a Dunării. Tot în acea perioadă se
procedează la preconizata „internaţionalizare” a conducerii CED,
ing. N. Georgescu fiind înlocuit în funcţie cu ing. Ward, dr.
Petrescu, directorul spitalelor, cu dr. Martone, numai căpitanul
portului Sulina rămânând în continuare un român.
Aceste măsuri organizatorice, ca şi încetinirea apărută în
lucrările de dragaj ale şenalului, duc la noi proteste ale guvernului
român şi ale oamenilor politici ai vremii (I.G. Duca, N.
Titulescu), diferiţi deputaţi ai Parlamentului vremii, mergându-se
până la propunerea desfiinţării CED. În anul 1927 consemnăm
începerea de către Germania, aflată în plină expansiune
economică, a tatonărilor în vederea unei posibile reprimiri în
CED. Atât guvernul Franţei, cât şi cel al Angliei se arată
favorabile acestor solicitări. În acelaşi interval, creşte poziţia
României în cadrul CED, în 1930 numărul salariaţilor români
fiind de 775 din totalul de 1105. Cu toate acestea, România se
pronunţă permanent pentru restrângerea drepturilor CED, iar în
problema extinderii jurisdicţiei CED până la Brăila se ajunge în
95
faţa Curţii Internaţionale de justiţie de la Haga, în final primind
câştig de cauză pretenţiile CED.
Din aceeaşi perioadă mai semnalăm semnarea Convenţiei
privind jurisdicţia CED (5 decembrie 1930), convenţie care
reduce foarte mult puterile CED; repetatele cereri de aderare la
CED ale Germaniei, Greciei, URSS (1934), Poloniei (1935-1936).
În faţa tuturor acestor cereri România adoptă principiul politicii
„de aşteptare”, cu atât mai mult cu cât, datorită venirii la putere a
fascismului în Germania, aceasta denunţase regimul internaţional
al Dunării şi ieşise din Comisia Internaţională a Dunării (14
noiembrie 1936).
În anul 1936, după semnarea „Convenţiei strâmtorilor” de
la Montreaux şi, implicit, după desfiinţarea „Comisiei
strâmtorilor”, N. Titulescu se pronunţă într-un interviu, publicat în
Elveţia, pentru desfiinţarea CED. Ideilor sale li se alătură şi
Serbia ca şi celelalte state membre ale Micii Înţelegeri şi
Înţelegerii Balcanice, dar împotriva acestei propuneri se pronunţă
Germania şi Ungaria, state interesate de participarea de pe poziţii
cât mai puternice în CED şi nicidecum de desfiinţarea Comisiunii.
Discuţiile generate de această problemă au adus o însemnată
contribuţie la înlăturarea lui Titulescu din guvern.
În anii următori poziţia României suferă o schimbare
radicală. În scopul încetinirii şi chiar barării expansiunii Reich-
ului spre Dunărea de jos şi Marea Neagră, se propune menţinerea
CED, dar cu reducerea competenţelor sale şi creşterea participării
statului român care îşi asumă partea tehnică a lucrărilor. Pentru
moment propunerile româneşti sunt respinse de CED, dar în faţa
insistenţelor Germaniei, se ajunge la convocarea la 8 august 1938
a Conferinţei de la Sinaia, cu participarea Franţei, Angliei, Italiei,
României. Aranjamentul final este semnat la 18 august de către
reprezentanţii Angliei, Franţei, României şi prevedea:
- CED înceta să-şi mai exercite controlul asupra navigaţiei pe
Dunărea maritimă, personalul de control al navigaţiei trecând sub
autoritatea statului român;
- regimul de porto-franc la Sulina lua sfârşit;
96
- infracţiunile la regulamentul de navigaţie urmau a fi judecate de
către instanţele româneşti;
- regulamentele de navigaţie şi poliţie erau întocmite de CED la
propunerile guvernului român;
- corpul de pilotaj trecea în organizarea statului român;
- lucrările tehnice la Dunărea maritimă urmau să fie executate de
România, prin intermediul Direcţiei Dunării maritime, instituţie
nou creată;
- taxele de navigaţie urmau să fie percepute de DDM;
- serviciul sanitar şi spitalele CED treceau în administraţia
autorităţilor româneşti, care aveau dreptul de a încasa taxele
respective, cu păstrarea unei perfecte egalităţi între toate statele;
- CED punea la dispoziţia statului român toate bunurile sale care
erau utile pentru interesul şi siguranţa navigaţiei;
- în schimbul tuturor bunurilor mobile şi imobile preluate de stat,
guvernul român lua asupra sa sarcinile financiare ale CED,
constituite din împrumuturile acordate în 1929 de Franţa, Anglia,
Italia;
- CED îşi păstra dreptul de control asupra lucrărilor, dreptul de a
aproba regulamentele de navigaţie şi de poliţie fluvială şi sanitară,
menţinea un numeros personal străin în serviciul de pilotaj,
obţinea privilegii materiale însemnate pentru personalul său
superior.
Profitând de hotărârile Conferinţei de la Sinaia, Germania
îşi reia presiunile referitoare la primirea ei în CED, condiţionând
semnarea convenţiei de către Italia, prin admiterea sa. Guvernele
francez şi englez „conciliatoare” sprijină şi ele cererea Germaniei,
ceea ce sileşte în final şi România să accepte intrarea Reich-ului
în CED în condiţiile cerute de aceasta (5 ianuarie 1939). La 1
martie 1939 este semnat acordul privitor la intrarea Germaniei în
CED şi aderarea Germaniei şi Italiei la Aranjamentele de la
Sinaia. Astfel, statul român obţinea o mare parte a atribuţiilor
CED, dar cu preţul unor şi mai mari concesii făcute Germaniei.
La 22 mai 1940, deşi începuse războiul, membrii CED se
adună în sesiunea de primăvară a Comitetului Executiv şi hotărăsc
extinderea măsurilor adoptate de C.I.D. şi la Dunărea maritimă,
97
referitor la interzicerea transporturilor de arme, la interzicerea
circulaţiei pe Dunăre a navelor comerciale înarmate, protecţia
regiunii Porţilor de Fier.
La 6 septembrie 1940, la propunerea Germaniei, care îşi
extinsese mult frontierele, este desfiinţată C.I.D., creându-se
„Consiliul Dunării Fluviale”, aflată sub prezidenţia permanentă
germană, practic fiind un organism internaţional german.
CED este menţinută, dar activitatea sa se va desfăşura în
continuare sub un strict control german.
În luna august 1948 este organizată la Belgrad Conferinţa
Dunării, care stabileşte un nou statut politico-juridic Dunării,
hotărând desfiinţarea CED şi crearea Comisiei Dunărene.
II
* ISTORICUL SERVICIULUI SANITAR AL C.E.D.
Încă din primele momente ale creării C.E.D. a fost
subliniată necesitatea organizării unui serviciu sanitar care să
asigure asistenţă medicală necesară personalului CED. Pentru
început, în 1856 se solicită guvernului otoman să pună la
dispoziţia CED un vapor vechi care să fie utilizat drept dormitor
pentru personalul Comisiunii şi la nevoie ca spital, la acea dată
Sulina fiind un mic târg de pescari şi piraţi care nu oferea condiţii
de locuit convenabile.
În şedinţa Comitetului Executiv din 27 martie 1857 s-a
decis crearea a două spitale de câte 10-20 paturi în Tulcea şi
Sulina, oraşe unde CED deschidea şantiere de reparaţii sau cariere
de piatră. Schema iniţială de organizare prevederea angajarea unui
medic şef, a doi medici chirurgi adjuncţi, a doi farmacişti şi a
personalului mediu necesar, alocându-se şi un prim fond de 2000
ducaţi. Pentru moment este angajat numai medicul şef al
spitalelor – dr. Engelhardt (1857-1858), urmat în funcţie de dr.
Jelinek (1858-1879). Cele două spitale sunt instalate în două
clădiri închiriate în Tulcea şi Sulina, ele acordând asistenţă
medicală exclusiv personalului CED. Numărul mic din internări
98
din rândurile acestui personal, ca şi solicitările de asistenţă
medicală din partea marinarilor de pe navele tot mai numeroase
care soseau la Sulina, determină reanalizarea problemei spitalelor
în cadrul sesiunii de primăvară a Comitetului Executiv (1860), cu
care ocazie se hotărăşte lărgirea ariei de cuprindere a serviciului
medical şi la marinarii navelor intrate în port, a naufragiaţilor, a
personalului administraţiei portuare (otomane). La indicaţiile
Comitetului executiv este redactat un prim Regulament pentru
serviciul spitalelor (martie 1861), regulament care fixa proporţia
de paturi ce pot fi ocupate de marinari, de angajaţii CED, punând
totodată gratuit la dispoziţia populaţiei oraşului un număr de 5
paturi. Pentru marinarii internaţi, armatorii trebuiau să plătească o
taxă de spitalizare de 12 piaştri pe zi; acest lucru dă naştere la o
serie de nemulţumiri, ceea ce determină Comitetului Executiv să
hotărască în 1863 extinderea gratuităţii şi pentru marinari,
cheltuielile serviciului spitalelor să fie compensate din sumele
rezultate prin creşterea cu 5 centimetri/tonă a taxelor portuare
încasate la Sulina.
În anul 1865, şantierul de reparaţii din Tulcea este închis
şi, datorită reducerii considerabile a numărului de angajaţi ai CED
din acest oraş, se decidea închiderea spitalului şi angajarea unuia
din medicii orăşeneşti ca medic al personalului CED. Spitalul din
Sulina îşi continuă activitatea, în 1861 fiind îngrijiţi 62 bolnavi, în
1862 - 68, în 1863 - 66, în 1864 – 114 bolnavi. În perioada 1865 –
1866 spitalul este confruntat pe de o parte cu o serie de greutăţi
financiare, determinate de greutăţile financiare prin care trecea
CED, iar pe de altă parte cu epidemia de holeră. Nu avem date
referitoare la numărul de bolnavi îngrijiţi în spital în acea vreme,
dar probabil că spitalul s-a dovedit neîncăpător, deoarece CED
hotărăşte în sesiunea de toamnă 1866 construirea unui spital.
Planurile noului aşezământ, ca şi amplasamentul său, sunt
definitivate în 1867 când se alocă şi un prim fond de 18622 ducaţi
pentru începerea lucrărilor. Inaugurarea spitalului are loc la 1
august 1869, când intră în vigoare şi un nou Regulament al
serviciului spitalelor, care prevede extinderea gratuităţii asistenţei
medicale şi pentru piloţi, pentru personalul inferior şi muncitorii
99
temporari ai CED. Bugetul CED acorda pentru anul 1869 suma de
23072 franci pentru serviciul medical.
Pe baza acestui regulament, spitalul a funcţionat până în
anul 1893, an în care personalul medico-sanitar este confruntat cu
epidemie de holeră. Datorită numărului mare de bolnavi, toate
paturile au fost ocupate de holerici, bolnavii cu alte afecţiuni
nemaiputând beneficia de internări. În aceste condiţii, în sesiunea
de toamnă 1893 se hotărăşte construirea unui al doilea spital de
boli epidemice alocându-se un prim fond de 100000 franci aur.
Construcţia se termină la 14 iunie 1894.
În anul 1902 se hotărăşte crearea şi a unui serviciu de
chirurgie, dotat cu o sală de operaţii modern utilată.
În 1856 fusese creată şi o farmacie, cu o dotare modestă,
dar care în lungul timpului a fost modernizată, ajungând în 1838
la efectuarea unui număr de 25015 reţete (circa 60 pe zi), dintre
care majoritatea erau prescripţii galenice.
În timpul primului război mondial spitalele au avut de
suferit de pe urma bombardamentelor, cel de boli infecţioase fiind
complet distrus.
În anii 1919-1920 se procedează la completa lor refacere şi
modernizare, organizându-se şi un serviciu de traumatologie
pentru rezolvarea accidentelor de muncă, ca şi un serviciu de
obstetrică-ginecologie pentru soţiile personalului CED, serviciu în
care erau admise în mod gratuit şi femeile sărace din Sulina.
În 1890 era organizat un laborator de investigaţii clinice,
căruia i se adăugă în 1936 un serviciu de radiologie.
Încă din 1861, pe lângă spital a funcţionat un serviciu de
consultaţii exterioare la care aveau acces şi locuitorii oraşului
Sulina. Din datele statistice existente se poate constata că în toată
perioada de funcţionare a acestui serviciu, numărul sulinenilor
consultaţi era precumpănitor faţă de cel al personalului CED sau
al marinarilor.
100
  Avantajele medico-sociale acordate personalului
C.E.D.
Conform statutului de funcţionare al CED personalul său
era organizat în cinci categorii:
* tabelul normal de salarii: 66 persoane (în 1927); cuprindea
- funcţionari superiori
- piloţi
* personalul intermediar: 47 persoane (în 1927); cuprindea
căpitanii şi mecanicii drăgilor şi anumitor nave, maiştri, şefii de
echipă, magazionerii etc;
* personalul inferior: 188 persoane (în 1927); lucrătorii
permanenţi, micii funcţionari, paznicii de far, gardienii;
* muncitori sezonieri, angajaţi în raport de necesităţi, în perioada
aprilie-septembrie.
Primele patru categorii de angajaţi beneficiau de concedii
de boală plătite integral sau parţial (minimum 50%), şi pe durate
de timp variabile, în raport de statutul fiecăruia.
Pentru îmbolnăvirile profesionale, bolile dobândite în
timpul muncii sau accidentele de muncă salariul era plătit integral
pe toată durata tratamentului. Dacă în această îmbolnăvire rezulta
o incapacitate de muncă parţială sau totală, cel în cauză primea o
indemnizaţie de pensionare a cărei valoare era stabilită de
Comitetul Executiv al CED de la caz la caz.
În 1938 a fost adoptat şi un regulament special pentru
accidentele de muncă, ce hotăra crearea de dosare medicale
personale pentru toţi angajaţii CED, cerând completarea unei fişe
medicale la angajare. De asemenea, era prevăzută îmbunătăţirea
măsurilor de protecţie a muncii, asigurarea de echipament de
protecţie (ochelari, mască, şorţ, pantofi speciali), efectuarea
educaţiei sanitare prin conferinţe ţinute în ateliere, instruirea în
problemele acordării primului ajutor a şefilor de echipă şi
asigurarea în ateliere a materialelor necesare. Putem consemna cu
acest regulament adoptarea uneia dintre cele mai moderne
reglementări de protecţia muncii din România perioadei
interbelice.
101
Aşa cum am arătat mai sus, de la crearea CED se
stabiliseră cele cinci categorii de personal; după trecerea unei
perioade de circa 15 ani de la crearea CED, se ia în discuţie şi
posibilitatea acordării unor pensii celor cu activitate îndelungată
în cadrul Comisiunii. În acest scop este adoptat în 1871
„Regulamentul pentru instituirea unui fond de pensii în favoarea
angajaţilor CED” ţinându-se cont de faptul că CED era o
organizaţie cu durată de funcţionare limitată, reglementată prin
conferinţe internaţionale periodice şi care nu-şi putea crea o casă
de pensii cu durată de funcţionare nelimitată şi că personalul
provenea din ţări diferite. Se hotăra crearea unei „indemnizaţii de
pensionare” plătibilă o singură dată, când angajatul respectiv
părăsea CED.
Valoarea acestei indemnizaţii de pensionare se stabilea
după cum urmează:
* pentru angajaţii din categoria „tabel normal de salarii” se
percepea o cotizaţie anuală de 3%; dreptul de pensionare apărea la
minim 15 ani de activitate în cadrul CED şi respectiv de cotizare.
Pentru cei care părăseau serviciul din cauză de boală sau de
bătrâneţe erau suficienţi 10 ani de cotizare. Valoarea cotizaţiei se
calcula după formula: media salariului în ultimii 3 ani x numărul
de ani de serviciu împărţit la 7.
Se mai prevedea că numărul anilor de serviciu reali nu
putea depăşi 30, dar, cei ce intrau direct în funcţia de şef de
serviciu şi aveau vârsta peste 35 de ani primeau o bonificaţie de 5
ani la numărul anilor de serviciu. Cei care lucrau în Sulina, dar nu
erau originari din oraş, primeau majorare de 1/7 pentru fiecare an
de serviciu.
* pentru angajaţii din categoriile „piloţi” şi „personal
intermediar”, cotizaţia era tot de 3% din salariu, iar indemnizaţia
de pensionare se acorda la minimum 55 ani de vârstă şi 25 de ani
de serviciu în CED. Suma se calcula după formula: media
salariului în ultimii 3 ani x numărul ani de serviciu împărţit la 8.
* pentru angajaţii din categoriile „personal inferior” cotizaţia era
de 1%, iar indemnizaţia varia, ea fiind stabilită în şedinţele
Comitetului Executiv de la caz la caz.
102
* angajaţii din categoria „muncitori sezonieri” (aveau regimul de
lucrători zilieri) nu se bucurau de dreptul de concediu de odihnă
medical plătit sau de indemnizaţii, ei beneficiind numai de
asistenţă medicală gratuită.
În afara acestor indemnizaţii, se mai acordau:
* indemnizaţia de primă stabilire plătită personalului
administrativ, celui tehnic şi piloţilor
* indemnizaţia de chirii plătită celor care locuiau în Tulcea sau
Sulina în clădiri ce nu aparţineau CED
* indemnizaţia de încălzire acordată întregului personal
administrativ şi tehnic al CED care locuia în altă localitate decât
cea în care îşi avea domiciliul stabil. După 1920, această
indemnizaţie se plătea tuturor angajaţilor.
* cetăţenilor străini li se plătea o indemnizaţie de transport în
concediu când se deplasau în ţările de origine; cetăţenii români
care plecau la tratamente medicale în străinătate beneficiau de
aceeaşi indemnizaţie de transport.
* de la caz la caz, se acordau ajutoare financiare speciale.
Acţiuni cu caracter medico-social organizate de C.E.D.
CED a iniţiat, din iniţiativă proprie sau la solicitarea
diferitelor organisme şi organizaţii româneşti, o serie de acţiuni cu
caracter medico-sanitar-social în localităţile în care îşi desfăşurau
activitatea.
Din primii ani de crearea sa, CED a împrăştiat nisipul
rezultat din operaţiunile de dragări şi din lestul vaselor pe
terenurile joase din Sulina şi din jurul oraşului, contribuind astfel
atât la ridicarea terenurilor şi implicit la prevenirea inundaţiilor,
cât şi asanând zonele unde primăvara, după scăderea apelor
Dunării băltea apa, fiind o permanentă sursă de infecţie.
În anul 1873 s-a luat măsura asanării complete a zonei
mlăştinoase din partea de est a oraşului, modificându-se totodată
traseul canalul de scurgere din această zonă, canal care trecea prin
spatele spitalului. După anul 1920, regiunea asanată a fost ridicată
cu ajutorul nisipului de la drăgi şi, pe terenurile astfel recuperate,
103
s-a procedat la construirea unui cartier de locuinţe tip pentru
funcţionarii CED.
Începând cu anul 1859, CED şi-a asumat răspunderea
întreţinerii şi salubrităţii cheiurilor, străzilor şi debarcaderelor
oraşului, cât şi iluminarea străzilor oraşului, mai întâi cu lămpi cu
petrol, mai apoi cu becuri electrice.
CED a sprijinit financiar instalarea uzinei de apă (1898)
cât şi instalarea reţelei de distribuţie, iar în perioada 1936-1938 a
alocat fonduri substanţiale pentru refacerea acestei reţele de
distribuţie a apei potabile.
Aşa cum s-a arătat mai sus, populaţia oraşului Sulina a
beneficiat tot timpul de accesul la serviciul de consultaţii gratuite
al spitalului, iar cele 5 paturi puse în mod gratuit la dispoziţia
locuitorilor cu mijloace materiale modeste au adus o contribuţie
însemnată la îmbunătăţirea stării de sănătate a acestei populaţii,
lipsită de o altă asistenţă spitalicească şi de multe ori lipsită şi de
altă asistenţă medicală.
În cadrul acţiunilor sociale organizate de CED în
colaborare cu organizaţiile de binefacere locale trebuie să
consemnăm distribuirea unei mese calde la un număr de 18-20 de
familii sărace ale oraşului, prepararea în bucătăriile CED (şi cu
participarea financiară a CED la cheltuieli) a unui dejun cald
pentru 128 copii săraci din şcolile primare ale oraşului. În
colaborare cu legaţia Italiei la Bucureşti, în anii 1937-1938-1939,
un număr de 40 de copii italieni rezidenţi în România şi 40 de
copii români au fost găzduiţi în pavilioanele spitalului,
beneficiind de cură helio-marină.
În colaborare cu filiala locală a Societăţii de Cruce Roşie
din România a fost organizat un curs de infirmiere voluntare, în
diferite perioade.
Şcolile din oraş, atât cele de stat cât şi cele ale
comunităţilor religioase, au primit din partea CED un sprijin
material în combustibil, materiale de construcţie, pentru
operaţiunile de întreţinere curente, şi chiar subvenţii.
În scopul îmbunătăţirii aprovizionării populaţiei Sulinei,
combustibilii erau transportaţi de multe ori în mod gratuit pe
104
ambarcaţiunile CED, iar navele ce se ocupau de aprovizionare
erau scutite de plata oricăror taxe portuare.
Sistemul de porto-franc organizat la Sulina a adus multe
avantaje locuitorilor, posibilităţile de achiziţionare a diferitelor
bunuri fiind sporite, mai ales în perioada de după Primul Război
Mondial, când datorită dezvoltării portului Constanţa, importanţa
economică a portului Sulina a diminuat tot mai mult.
- Participarea navelor CED la salvarea sinistraţilor în caz
de inundaţii, în repetate rânduri.
Relaţiile C.E.D. cu Serviciul sanitar otoman din Sulina şi cu
cel din Constantinopol
La data creării C.E.D., la Sulina funcţiona un oficiu
sanitar-carantinal otoman, dependent de Consiliul sanitar Superior
din Constantinopol, organism creat în anul 1838 şi din care făceau
parte, alături de reprezentanţii administraţiei otomane şi
reprezentanţii diplomatici ai statelor apusene acreditaţi la
Constantinopol (?!) În caz de epidemii, acest consiliu sanitar
adopta măsurile carantinale pe care le considera necesare, de cele
mai multe ori atât de drastice încât duceau la suspendarea
navigaţiei în tona respectivă. În perioada ocupaţiei ruse în Delta
Dunării, măsuri similare fuseseră adoptate, fără a fi măcar
semnalate cazuri de boli epidemice…
Problema acestor carantine fusese discutată încă din
timpul conferinţei de la Viena, ceea ce determinase prevederea
articolului 15 ca regulamentele sanitare aplicabile pe Dunărea
maritimă să intre în competenţa CED. În şedinţa din 9 noiembrie
1857 se ia în discuţie această problemă, comisarul Turciei
cerându-i-se să-şi informeze guvernul asupra doleanţelor CED.
Solicitările rămân fără un răspuns precis, ceea ce determină
Comitetul Executiv să ia în discuţie din nou problema în sesiunea
de primăvară 1858, când se cere guvernului otoman, prin
protocolul 75, să reglementeze astfel prevederile carantinale, încât
acestea să corespundă interesului general al navigaţiei şi
executării lucrărilor. Tot cu această ocazie delegatul Austriei,
105
Becke, propune ca biroul sanitar otoman din Sulina să se
confunde cu Căpitănia portului şi să fie deservit de Căpitănia
portului, cu angajaţii săi.
În 1865, odată cu izbucnirea epidemiei de holeră,
problema acestor reglementări devine din nou de actualitate,
deoarece administraţia otomană hotărâse asemenea măsuri, încât
exercitarea poliţiei fluviale fusese suspendată complet. Delegatul
turc este invitat să ia legătura cu guvernul său pentru a face să
înceteze această stare de lucruri, dar fără a obţine un rezultat
înainte de stingerea epidemiei.
Problema este reluată în discuţie în sesiunea de toamnă
1866 a CED, când se subliniază de toţi delegaţii că măsurile
carantinale adoptate la Sulina produc grave inconveniente, sunt
jenante pentru comerţ şi ineficace pentru sănătatea publică. Erau
într-o totală contradicţie cu prevederile actului public din 2
noiembrie 1865, fiind necesară elaborarea unor reglementări
speciale pentru Dunărea de Jos în acest domeniu. În faţa acestei
situaţii, Consiliul Sanitar Superior din Constantinopol elaborează
un proiect de regulament aplicabil la provenienţele din zonele cu
holeră (22.01.1867) pe care îl supune spre aprobare CED
(16.03.1868). După analizarea regulamentului, se subliniază că
interesele CED sunt de a se obţine ca, în materie de carantine
civile, dispoziţiile sanitare aplicabile pe Dunăre să fie corelate cu
particularităţile navigaţiei şi îndeosebi cu cerinţele navigaţiei în
zona lucrărilor, iar măsurile de poliţie sanitară să nu împiedice
libera navigaţie dacă nu o solicită direct interesele sănătăţii
publice.
În 1872, ca urmare a epidemiei de holeră ce bântuise în
anul precedent Rusia şi Turcia, CED s-a văzut obligată să
intervină din nou pe lângă Turcia şi România pentru a obţine o
îndulcire a măsurilor carantinale adoptate de aceste state, fiind
adoptat un Memorandum special la 30 noiembrie 1872. Şi acest
memorandum a rămas fără un răspuns precis.
La 10 august 1873 este prezentat Comitetului Executiv al
CED un proiect pentru Regulamentul sanitar special al Dunării de
jos, elaborat de dr. Alfred Vignard. Propus Turciei, prin
106
intermediul delegatului său în CED, proiectul rămâne fără
răspuns, cum fără răspuns vor rămâne şi celelalte propuneri
înaintate de CED în 1876.
DIN ISTORICUL ASISTENŢEI
Concluzii MEDICO-SOCIALE A MAMEI ŞI COPILULUI
ÎN JUDEŢUL TULCEA (1878-1916)
După această succintă prezentare a istoricului CED, ca şi a
activităţilor sale cu profil medico-social, trebuie să subliniem
caracterul lor deosebit de avansat faţă de situaţia celorlalte
Istoria medicală a judeţului Tulcea, judeţ de margine al
categorii de oameni ai muncii din România vremii. Totuşi, aceste
ţării, expus pericolului multor epidemii datorită situării sale la
măsuri nu au fost adoptate numai dintr-un scop filantropic,
Gurile Dunării şi având, în trecut, numeroase probleme igienico-
umanitar, ci Comisiunea Europeană a Dunării, fiind prima
sanitare, stă de mult timp în atenţia noastră. Ne vom ocupa aici de
organizaţie cu caracter suprastatal din perioada de avânt a
asistenţa obstetricală şi pediatrică oferită în acest judeţ între
capitalismului, era direct interesată de a crea cele mai bune
Războiul de Independenţă şi intrarea României în primul război
condiţii de lucru şi trai personalului său cu pregătire tehnică
mondial.
superioară şi medie. Condiţiile modeste asigurate şi personalului
Asigurarea cu personal calificat a fost, în perioada 1878-
inferior, ca şi populaţiei Sulinei, erau determinate numai de
1916, destul de deficitară. Despre pediatri nu putem încă vorbi la
necesitatea de a-şi asigura mâna de lucru necalificată în condiţiile
acea dată, dar o bună parte a medicilor care au lucrat în judeţ s-au
de populaţie redusă din Delta Dunării.
preocupat în mod deosebit de probleme patologiei şi mortalităţii
În încheiere, trebuie să menţionăm că tot acest caracter
infantile. Se cuvine să-i amintim în această privinţă pe doctorii
înnoitor, progresist al CED, atât de trâmbiţat de toate publicaţiile
Victor Crăsescu, Ioachim Drăgescu şi Alexandru Suceveanu.
CED de-a lungul vremii, nu avea alt rol decât de a camufla
Personalul mediu a fost insuficient tot timpul; astfel, în
adevărate intenţii ale statelor apusene care, prin intermediul CED,
1881, pentru întregul judeţ, la o populaţie de aproximativ 80.000
urmăreau a-şi asigura supremaţia la Dunărea de Jos, de a deţine
de locuitori, existau şapte moaşe în funcţie şi trei fără posturi; în
un instrument de şantaj la adresa cererilor juste ale României în
1895, din cele şase plase, patru aveau posturile de moaşe libere.
domeniul libertăţii depline în adoptarea măsurilor adecvate pentru
În 1903, numărul moaşelor se ridică la 26; cifra pare
asigurarea navigaţiei pe Dunărea maritimă.
satisfăcătoare, dar, dintre acestea, numai 11 erau încadrate în
muncă, 15 activând pe cont propriu, ceea ce face ca, din 15
cercuri existente, patru să fie fără o asistenţă medicală corect
asigurată, gravidele rămânând la discreţia moaşelor particulare
sau a celor empirice. În 1904, moaşa avea de îndeplinit în şase
cercuri şi sarcinile agentului sanitar, ceea ce era în defavoarea
asistenţei obstetricale; mai mult chiar, cercurile Pisica şi Başchioi
nu aveau deloc asigurat personal mediu sanitar.
Raportul pe anul 1905, prezentat de prefectul Dimitrie
Hagi-Anton în faţa consiliului judeţean, recunoştea penuria de
107 108
cadre: 25 de agenţi sanitari, 15 moaşe clasa I, 11 moaşe clasa a II-
a. Această situaţie se va menţine neschimbată. Astfel, în 1914
existau 12 circumscripţii sanitare, dintre care patru cu câte trei
comune, două cu câte cinci comune, patru cu câte şase comune,
una cu şapte comune, una cu opt comune; asistenţa medicală era
asigurată de 12 medici de circumscripţie, 31 de agenţi sanitari, 18
moaşe clasa I, zece moaşe clasa a II-a, opt moaşe urbane (două în
Tulcea şi câte una la Măcin, Babadag, Isaccea, Mahmudia, Chilia
Veche şi Sulina).
Ni se pare demnă de menţionat cifra gravidelor asistate la
naştere de moaşele publice, în mediul rural: 1881, în medie 12
gravide de fiecare moaşă; 1903, în medie 66 de gravide de fiecare
moaşă; 1914, în medie 112 gravide de fiecare moaşă. Cifrele, în
continuă creştere, arată o îmbunătăţire a asistenţei medicale la
naştere, datorită pe de-o parte, creşterii numărului cadrelor medii
sanitare, iar pe de altă parte, îmbunătăţirii nivelului de cultură
sanitară al populaţiei, care se adresa cu mai multă încredere
personalului medical calificat.
Datele asupra natalităţii şi mortalităţii infantile şi generale
sunt destul de disparate până în 1906. Din statisticile Direcţiei
generale a serviciului sanitar putem totuşi desprinde o serie de
cifre semnificative. Astfel, în 1890, la un total de 585 de naşteri se
înregistrau, în oraşul Tulcea, 140 de decese în primul an de viaţă
(24,1%), 140 între 1-5 ani şi 65 între 5-20 ani, deci o mortalitate
infantilă foarte mare. Aceste cifre vor suferi destul de mici variaţii
în ansamblul perioadei 1877-1914. Cauza principală a deceselor
erau bolile infecţioase, la care se adăugau „debilitatea
congenitală” şi afecţiunile respiratorii. Mai sunt de semnalat,
aproape constant, unul sau două decese prin febră puerperală, în
fiecare lună.
În 1903, când natalitatea a atins o valoare destul de
ridicată, 40,1‰, pe ţară, în judeţul Tulcea era de 55,1‰.
Mortalitatea pe ţară era de 24,2‰, iar în judeţ de 22,2‰, astfel că
sporul natural atingea valori destul de mari, judeţul Tulcea
plasându-se în această privinţă printre primele din întreaga ţară.
109
Sporul natural în România era de 15,7‰, din care în
mediul rural de 17,9‰, iar în mediul urban de 6,8‰; sporul
natural în judeţul Tulcea era în mediul rural de 32,9‰, iar în cel
urban se înfăţişa astfel: Tulcea – 13,7‰; Măcin – 23,3‰;
Mahmudia – 27,7‰; Isaccea – 21,2‰; Chilia Veche – 26,6‰.
În statistica pe anul 1911 ne reţine atenţia situaţia
deceselor pe grupe de vârstă: total decese: 2517; 1-7 zile: 232; 8
zile – 1 lună:255; 1-6 luni: 322; 7 luni – 1 an: 224; 1-2 ani: 286; 3
ani: 103; 4 ani: 59; 5 ani: 32; 6-10 ani: 89; 11-15 ani: 62; 16-18
ani (sex masculin): 16; peste 18 ani (sex masculin): 441; peste 15
ani (sex feminin): 394.
Aşa cum se poate constata, mortalitatea grupei 0-1 an
reprezenta 41% din totalul deceselor. În 1911, natalitatea era de
46,1‰, faţă de 34,6‰ media pe ţară.
Bolile epidemice la care ne-am referit mai sus ca sursă de
variaţie a mortalităţii infantile au fost: variola, cu o letalitate de
10-15%, scarlatina 1-5%, rujeola 1-5%, angina difterică 10-25%,
dizenteria 0,5-3%, tusea convulsivă 1-2%. Epidemiologic, aceste
afecţiuni se prezentau astfel:
- Scarlatina, cu o frecvenţă de 1-5 cazuri la o mie de
locuitori; în anul 1905, 1906 şi 1913 nu s-a înregistrat însă nici un
caz; în 1916 a survenit o epidemie de mare amploare la Sulina
(346 de bolnavi), dar fără nici un deces, datorită şi îngrijirilor
deosebite acordate de medicul oraşului, de medicii Comisiei
Europene a Dunării şi de medicul unităţilor de grăniceri.
- Rujeola, cu o morbiditate de 0-5 la mie de locuitori; în
anii 1905 şi 1911-1915, cifra creşte la 10‰. Epidemii mai
importante sunt menţionate în 1891 la Chilia Veche (170 de
bolnavi, 15 decese) şi în 1894 la Sulina (175 de bolnavi, 5
decese). În 1908 medicii judeţului au fost confruntaţi cu o
epidemie de o amploare puţin obişnuită: 4635 de cazuri, cu 1256
de decese.
- Tusea convulsivă apare mai ales prin cazuri sporadice.
Boala prezintă totuşi câteva vârfuri: iunie-august 1906, 461 de
cazuri în zona Babadag; decembrie 1907 – ianuarie 1908, 300 de
cazuri la Sulina; vara anului 1908, 643 de cazuri în tot judeţul. În
110
1911 consemnăm o altă epidemie, de această dată în mediul rural:
771 de cazuri, în 12 comune.
- Variola, care izbucneşte la scurt timp după instaurarea
administraţiei româneşti, fiind afectate comunele Sfiştovca şi
Cardon. În anul următor se semnalează cazuri izolate la Sulina,
dar Alfred Vignard, medicul C.E.D., reuşeşte să vaccineze
întreaga populaţie a oraşului, şi epidemia este stăvilită. Nu acelaşi
lucru se întâmplă în comunele din Delta Dunării, unde, în anul
1881, apar 128 de cazuri, cu o letalitate de 64%. După o activă
campanie de educaţie sanitară desfăşurată de învăţătorii din
comune, de personalul medico-sanitar şi de preoţii satelor, este
realizată vaccinarea populaţiei din Deltă care, din motive
religioase, refuzase până atunci să se supună inoculării. Ultima
epidemie de amploare este semnalată în 1893, cu 388 de cazuri şi
62 de decese. În restul intervalului consemnăm apariţia de cazuri
sporadice (uneori cu diagnostic îndoielnic) sau de epidemii de
mică amploare (5-10 cazuri), care au fost stăpânite cu uşurinţă de
personalul medico-sanitar.
- Difteria s-a numărat printre bolile epidemice care au fost
prezente tot timpul în statisticile Direcţiei generale a serviciului
sanitar, numărul cazurilor variind anual, la nivelul judeţului, între
50-200, ceea ce reprezintă o morbiditate de 0,4-1,5 la o mie de
locuitori.
O problemă strâns legată de combaterea bolilor epidemice
era efectuarea vaccinărilor. Astfel, de la cele 3500 de vaccinări şi
278 revaccinări efectuate în 1881, până la 6544 efectuate în 1889
este o diferenţă semnificativă. Din 1889, marea majoritate a
copiilor erau vaccinaţi sau revaccinaţi în termenele recomandate
de organele centrale sanitare. Totuşi, din studiul comparativ al
situaţiei vaccinărilor şi revaccinărilor reuşite şi a celor care nu au
prins, constatăm mari diferenţe între mediul urban şi cel rural,
ceea ce arată că existau multe deficienţe la acordarea asistenţei
medicale profilactice în mediul rural.
În domeniul asistenţei pediatrice de specialitate se pot
spune destul de puţine lucruri, dar este de semnalat apariţia, în
1913, a primului medic pediatru, Simion Weisman, care a lucrat
111
în cadrul spitalului din Tulcea, efectuând atât tratamente la copii,
cât şi la adulţi. Activitatea sa în domeniul pediatriei va fi mult mai
consecventă după primul război mondial.
În perioada studiată au fiinţat şi unele înjghebări având
drept scop protecţia gravidelor şi a copiilor. Astfel, în 1870 este
creată societatea „Nădejdea”, cu 80 de membri, dispunând anual
de un capital de aproximativ o mie de lei, din care se acordau
ajutoare la 50-60 de familii cu situaţie materială precară sau cu
mulţi copii. În 1894 este înfiinţată Societatea de ajutor a
comunităţii israelite; având 280 de membri, ea dispunea de
fonduri ceva mai mari, distribuind ajutoare la 50-100 de familii.
Din iniţiativa doctorului Alexandru Suceveanu este fondată în
1907, „Societatea lăuzelor din judeţul Tulcea”, care îşi constituie
în scurt timp 32 de filiale comunale. Bucurându-se de sprijinul a
numeroşi cetăţeni ai judeţului, ea dispunea anual de fonduri în
valoare de 40.000-70.000 de lei, fonduri folosite atât pentru
ajutorarea familiilor sărace, dar şi pentru acţiuni de educaţie
sanitară. Tot la iniţiativa lui Suceveanu au fost înfiinţate în 1908
„Orfelinatele unite”, adăpostind la început 40 de orfani; în anii
următori, numărul acestora a crescut la 60, pentru ca imediat după
război să ajungă la 120.
Şi problemele asistenţei medicale de urgenţă a elevilor au
stat în atenţia conducătorilor serviciului sanitar al judeţului, ceea
ce a determinat organizarea, în 1909, a primei farmacii şcolare, în
satul Hamcearca. Învăţătorul a primit un minim de medicamente
şi a fost instruit de medicul de circumscripţie asupra modului
administrării lor. În anii următori, numărul acestora a sporit, ca în
1914 să existe asemenea farmacii în peste 30 de şcoli. De
asemenea, s-a manifestat o permanentă grijă pentru efectuarea
educaţiei sanitare în şcoli, semnalându-se numeroase conferinţe
pe teme igienico-sanitare ţinute în şcoli, ca şi publicarea, în
revistele „Învăţătorul tulcean”, „Revista corpului didactic”,
„Copilul dobrogean”, „Revista copilului dobrogean” etc, a multor
articole cu sfaturi şi chiar a unor planuri tematice pentru
conferinţele de educaţie sanitară.
112
 Medicii din întregul judeţ s-au preocupat permanent de
combaterea practicilor băbeşti. Este de subliniat activitatea
desfăşurată de doctorul Victor Crăsescu, care a studiat aceste
practici la locuitorii din Deltă şi le-a prezentat apoi critic în
lucrarea Contribuţii la studiul pediatriei populare; credinţe şi
obiceiuri relative la pediatrie la locuitorii din Dobrogea.
Putem afirma că, în lipsa unei asistenţe pediatrice de
specialitate, întregul corp medico-sanitar al judeţului a acordat o
atenţie deosebită problemelor ocrotirii copilului şi a luptat din
toate puterile pentru reducerea mortalităţii infantile şi pentru
creşterea unui tineret sănătos.
113
ERADICAREA MALARIEI ÎN JUDEŢUL
TULCEA
Malaria se înscrie printre bolile cu cea mai veche atestare
documentară pe meleagurile Dobrogei, fiind semnalată încă de
Ovidiu, în epistolele Ex Ponto (1). Referiri la malarie întâlnim
într-o serie de cronici bizantine din secolele XI-XII (2), pentru ca
în secolul al XIX-lea, colonelul von Moltke să menţioneze, în
scrierile sale referitoare la războiul ruso-turc din anii 1828-1829,
că în Dobrogea febrele intermitente erau foarte frecvente şi cu o
mare mortalitate (3). La scurt timp după începerea activităţii la
Sulina a Comisiunii Europene a Dunării, medicul comisiunii
semnala pericolul malariei şi propunea adoptarea de măsuri
igienico-sanitare (4). La fel, informaţii referitoare la malarie
întâlnim şi în corespondenţele trimise de doctorul J. Oroszhegyi
revistei „Gyoyzaszat” din Budapesta, în 1863-1864 (5).
Odată cu întoarcerea Dobrogei în graniţele româneşti,
după cele patru secole de ocupaţie otomană, au început şi primele
acţiuni de luptă contra malariei, acţiuni desfăşurate însă doar pe
plan local şi sporadic. Astfel, în 1892, primăria oraşului Tulcea şi-
a propus realizarea de lucrări importante de desecare, prin
canalizări, a bălţilor din imediata vecinătate a oraşului, bălţi
considerate a fi principala sursă de impaludare a locuitorilor
oraşului (6). Lipsa fondurilor, dar şi a mijloacelor tehnice
adecvate, a făcut ca o asemenea măsură să nu-şi găsească
finalizarea dorită.
În vederea stăvilirii malariei în zona Sulina, Direcţia
generală a serviciului sanitar, prin intermediul Serviciului sanitar
al Gurilor Dunării, a preconizat aplicarea unui plan de asanări în
insula Sulina – Sf. Gheorghe, urmând ca, după verificarea
eficienţei acestuia, să se adopte măsuri similare în toate
localităţile impaludate din Lunca Dunării (7). Proiectul, mult prea
114
îndrăzneţ pentru condiţiile tehnice ale timpului, a fost încredinţat
firmei Langeweld-Waston-Youelle din Londra; pentru prima
etapă se prevedea asanarea bălţilor din spatele oraşului Sulina,
ridicarea nivelului curţilor întregului oraş, ca şi construirea unui
dig de peste cinci km lungime, iar pentru a doua etapă – asanarea
completă a zonei cuprinse între braţele Sulina şi Sf. Gheorghe
(peste 580 de hectare). În perioada 1896-1897 s-au investit vreo
250.000 de lei-aur, dar nu s-a putut realiza decât prima etapă a
proiectului (8).
În anii 1898-1899 s-au efectuat şi primele acţiuni de
depistare sistematică a bolnavilor de malarie; în 1893 s-au acordat
în judeţ 1847 de consultaţii pentru malarie, iar în anul următor
3502 consultaţii, numărul total al bolnavilor în evidenţă fiind de
6826 şi, respectiv, 6929, la o populaţie totală de 180.000 de
locuitori (9). În anii următori, numărul consultaţiilor pentru
malarie înregistrează o scădere continuă:
1900 1901 1902 1903
1904
3124 1701 1627 1200 707
fără ca şi numărul bolnavilor să scadă; comunele cele mai afectate
erau cele din lunca Dunării, cele mai multe cazuri fiind
înregistrate la Armutlia şi Isaccea, unde peste 30% din populaţie
era bolnavă. În spitalul de la Isaccea au fost îngrijiţi (internaţi şi
tratamente ambulatorii) 1663 bolnavi de malarie, în 1899, şi 1715,
în 1900 (10).
S-a hotărât atunci începerea unor noi acţiuni de combatere
a endemiei. În 1903, Direcţia generală a serviciului sanitar a pus
la dispoziţia ţăranilor din judeţele impaludate chinină, la preţuri
mai reduse decât cele din farmacii, adică un ban, faţă de zece bani
capsula. În judeţul Tulcea, primele 8250 de capsule de chinină
sulfurică au fost trimise prefectului la data de 5 martie 1903, fiind
urmate, la scurt timp, de noi cantităţi.
115
Această măsură îşi va găsi o confirmare legală în anul
1905 (11). Potrivit raportului prefectului, în 1903 au fost trataţi
1189 de bolnavi, dintre care 385 s-au vindecat (12).
În 1905 a fost creată o comisie judeţeană de luptă contra
malariei; în luna august s-a efectuat chininizarea sistematică a
comunelor Camber şi Pr. Nicolae, comune unde se înregistrau 80
de bolnavi la un număr de 637 de locuitori. În luna septembrie a
sosit la Tulcea doctorul Ştefan Irimescu, asistent al profesorului
Ion Cantacuzino, în scopul recoltării de frotiuri de sânge pentru
stabilirea tipurilor de plasmodii existente. Au fost vizitate
comunele Sf. Gheorghe, Armutlia, Pr. Nicolae şi oraşul Sulina,
recoltându-se peste 400 de probe de sânge. Totodată s-a întocmit
şi un studiu asupra ţânţarilor existenţi în regiune (13). Trebuie
menţionat şi sprijinul acordat de ziarul „Sanitarul”, editat la
Tulcea de către doctorul Alexandru Suceveanu, ziar care a
publicat atât „instrucţiunile pentru prevenirea şi combaterea
frigurilor”, cât şi o serie de articole cu sfaturi pentru apărarea
împotriva ţânţarilor (14). La indicaţia prefectului, aceste materiale
au fost prezentate de către învăţători şi medicii de plasă, sub
formă de conferinţe, în peste 30 de comune ale judeţului.
În anul următor a continuat chininizarea celor 57 de
bolnavi rămaşi nevindecaţi în comuna Camber, pentru ca în 1907
campania antimalarică să fie extinsă şi în satele Rachelu, unde se
înregistrau 133 de cazuri (56 cunoscute dinainte şi 77
diagnosticate în timpul campaniei), şi Luncaviţa cu 300 de cazuri
înregistrate (136 vechi şi 164 noi), la un total de 2053 locuitori. În
lunile mai-octombrie, pe lângă tratarea acestor bolnavi, se
procedează şi la investigarea epidemiologică a comunelor Pisica,
Jijila, Garvăn, Văcăreni, recomandându-se includerea lor în zona
de activitate antimalarică din anul viitor (15). Aceste măsuri
sporadice, care vizau numai vindecarea bolnavilor, dar nu şi
distrugerea vectorului, nu au putut determina o scădere notabilă a
incidenţei malariei. Pentru oraşul Tulcea consemnăm o
mortalitate lunară de 1-2 decese prin malarie în 1906-1907, la un
total de aproximativ 80 de decese lunare. Şi în anii următori,
116
măsurile de combatere a malariei s-au rezumat la tratamentul unui pregătirea teoretică pentru declanşarea unei campanii antimalarice
număr variabil de bolnavi. de proporţii (21), campanie care avea să înceapă în 1926,
În 1912, campania este reluată, obţinându-se reducerea desfăşurându-se pe două planuri: studierea epidemiei pe zone
considerabilă a numărului de bolnavi, pentru ca în anul 1914 (Delta Dunării, lunca Dunării, zona litorală, podişul Babadagului)
numărul lor să ajungă la 929, chininizarea intensă efectuându-se şi tratarea cazurilor depistate.
în comunele Camber, I.C. Brătianu, Somova, Luncaviţa, Pr. Prima anchetă epidemiologică a fost efectuată între 1
Nicolae, Murighiol, Mahmudia, Pisica. Merită subliniat faptul că, august şi 30 septembrie 1926, fiind investigaţi copiii până la 15
deşi la nivelul întregii ţări, campania antimalarică fusese ani din 19 localităţi (1917 copii), indicele endemic mediu fiind de
întreruptă din lipsă de fonduri, în judeţul Tulcea ea a continuat 6%, dar variind de la 0% în localităţile Letea, C.A. Rosetti, Sf.
până la începerea războiului, cheltuielile fiind suportate din Gheorghe şi Uzlina, 3-6% în Periprava, Sfiştovca, Mila 23,
fondurile judeţului şi mai cu seamă din cele puse la dispoziţie de Ceamurlia, Caraorman, Ilgani şi Carasuhatul de Jos, până la 11-
Serviciul sanitar al Gurilor Dunării (16). 17% în Carasuhatul de Sus, Reg. Carol, Ceatalchioi, Lascăr
În perioada 1916-1918 observăm un adevărat salt al Catargiu şi Pardina. Înscriind aceste cifre pe harta Deltei Dunării,
malariei în întreaga ţară şi, implicit, în judeţul Tulcea, fapt datorat putem constata că indicele endemic creşte cu cât ne apropiem de
întregului complex socio-economic determinat de primul război localităţile din lunca Dunării, fenomen datorat interschimbului de
mondial. După retragerea din Dobrogea a trupelor de ocupaţie se populaţie. Valori apropiate se vor înregistra şi în anchetele
înregistrează în regiune un val hiperendemic de paludism, val care efectuate în anii 1927, 1928, 1931 şi 1935-1942. Cum remarca
însă coboară spontan, cam într-un an, endemia revenind la profesorul G. Zotta, în 1942, „caracterul special al Deltei în
caracterul ei dinainte de război, iar în Delta Dunării dispărând privinţa rarităţii malariei, cu deosebire în jumătatea sa distală,
aproape complet (17). În 1919 şi-au făcut apariţia şi unele forme unde s-a constatat absenţa aproape totală a cazurilor de malarie,
de malarie tropicală, la soldaţii români care fuseseră prizonieri în rămâne un fapt bine determinat şi constituie, desigur, un paradox
lagărele din Albania. în această regiune, unde anofelismul este extrem de abundent”
Analizând situaţia malariei în primii ani de după război, (22). În cea de-a doua zonă, a luncii Dunării, adică în Tulcea-
doctorul I. Bordea nota că, în judeţul Tulcea, paludismul se Luncaviţa-Isaccea-Măcin-Dăeni, paludismul era foarte frecvent,
întinde pe malul drept al Dunării Vechi şi pe cel al Dunării de la la prima anchetă epidemiologică (1924) înregistrându-se 4120 de
Brăila până la bifurcaţia cu braţul Sf. Gheorghe, iar apoi pe malul cazuri, la un total de aproximativ 23.000 de locuitori, din 16
braţului Sulina (18). Numărul bolnavilor de malarie în evidenţă comune (23)
era de 1943, dar se poate ca cifra să fi fost mult mai mare,
insuficienţa personalului medico-sanitar nepermiţând o Comuna Cazuri Cazuri Total Comuna Cazuri Cazuri total
investigaţie epidemiologică corectă (19). noi cronice noi cronice
Câşla 95 70 165 Garvăn 85 59 144
În 1923 a fost reluată aprovizionarea cu chinină la preţuri
Somova 181 123 304 Jijila 90 170 260
scăzute a serviciilor sanitare judeţene; în luna mai a acelui an s-au Parcheş 103 153 256 Măcin 120 225 345
trimis în judeţul Tulcea primele cantităţi: 5,2 kg chinină sulfurică, Isaccea 426 213 639 Turcoai 35 59 94
0,8 kg chinină clorhidrică, împreună cu 130 de fiole de Pr. Nicolae 191 87 278 a 90 195 285
Neosalvarsan, iar Serviciul sanitar al porturilor, din Sulina, a Rachelu 32 85 118 Pecineaga 67 146 213
Luncaviţa 237 96 333 Ostrov 192 201 393
achiziţionat 0,5 kg chinină sulfurică (20). Totodată s-a început
Văcăreni 85 208 293 Dăeni

117 118
 braţului Sf. Gheorghe (Murighiol, Mahmudia, Beştepe) şi spre
Anchetele efectuate în anii următori consemnează o podişul Babadagului, regiuni indemne până la acea dată (26). În
scădere a numărului de cazuri, astfel că în 1931, când la nivelul 1941, numărul cazurilor noi de malarie a cunoscut o nouă
întregii ţări se semnala un val hiperendemic de malarie, judeţul creştere, ca urmare a efectuării schimbului de populaţie cu
Tulcea prezenta un număr relativ redus de bolnavi, concentraţi în Bulgaria, zona de instalare a populaţiei aromâne (Babadag-
două focare: Isaccea şi Ceatalchioi (24). Cogelac-Mihai Bravu) corespunzând cu zona cea mai grav
Începând cu anul 1935, intervenţiile epidemiologice se afectată din toată ţara, dar asistenţa medicală fiind asigurată de
intensifică, procedându-se la examinarea lunară a unui număr numai trei medici.
mare de locuitori, depistarea atingând cifre impresionante: Am prezentat în cele de mai sus evoluţia endemiei palustre
în judeţul Tulcea până în anul 1942; pentru perioada 1943-1945,
1935 1936 1937 1938 1939 1940 1941 1942 cifrele sunt incomplete, datorită dezafectării reţelei medico-
sanitare, ca urmare a mobilizării multor medici şi agenţi. Este
Cazuri 741 694 1516 2433 1421 1774 449 306
noi 314 126 348 418 873 170 315
totuşi de subliniat activitatea desfăşurată în intervalul august-
Cazuri 1008 1642 2781 1839 2647 619 621 septembrie 1943 de cele două staţiuni de malarie de la Zebil
vechi (judeţul Tulcea) şi Cogelac (judeţul Constanţa), staţiuni care
Total aveau ca sarcini urmărirea epidemiologică şi curativă a
teritoriului, instruirea personalului medico-sanitar integrat în lupta
Alături de circumscripţii cunoscute ca impaludate antimalarică, studiul anofelismului etc (27). Activitatea staţiunii
(Cataloi, Isaccea, Luncaviţa, Măcin) se înregistrează un nou focar de la Zebil a fost condusă de dr. Maria Duport, de la Institutul
endemic, circumscripţia Jurilovca, care cuprinde localităţile Cantacuzino, ajutată de studenta Silvia Zaharia; s-au efectuat
Jurilovca, Paşa Câşla, Lunca, Ceamurlia de Jos, Caramanchioi, atunci, în colaborare cu medicii circumscripţiilor Zebil (D.
Caugagia: Arnăutu), Sarichioi (V. Codreanu) şi Ceamurlia de Jos (M.
Maraloi), numeroase investigaţii epidemiologice, clinice şi
Anul: 1936 1937 1938 hematologice, ca şi studiul anofelismului pe o suprafaţă întinsă.
Bolnavi: 135 1131 3741 Paralel cu aceste ample acţiuni de depistare a bolnavilor s-
a procedat şi la tratarea lor. În perioada iniţială s-au efectuat
Numărul bolnavilor depistaţi aici reprezenta aproximativ administrări consecutive de medicamente antipaludice, timp de
jumătate din totalul bolnavilor de malarie aflaţi în evidenţă pe trei ani, tuturor bolnavilor diagnosticaţi, indiferent dacă prezentau
întregul judeţ (8300), în acel an. Afectarea zonei Jurilovca, unde sau nu accese. În 1924 au fost luaţi în tratament 4120 de bolnavi,
populaţia se ocupa exclusiv cu pescuitul, crea probleme deosebite cărora li s-au adăugat alţi 375 de bolnavi noi, în 1925, şi 308 de
Administraţiei Pescăriilor (PARID), ceea ce a determinat bolnavi noi, în 1926. Începând cu acest an nu a mai fost posibilă,
solicitarea unui sprijin mai activ al Ministerului Sănătăţii. Drept datorită dificultăţilor economice, practicarea tratamentului timp
urmare a fost trimisă aici o echipă formată din trei medici militari de trei ani, durata administrării medicaţiei fiind redusă la doi ani.
(Aron Cohn, Daniel Cogan, Eduard Crigel) şi 12 agenţi sanitari, În întregul interval la care ne-am referit (1924-1943), tratamentele
pentru asistarea medicului de circumscripţie Estera Fränchel în s-au efectuat cu chinină, după metoda Nocht (28), iar în unele
activitatea de depistare şi tratament a bolnavilor (25). Din zona cazuri mai grave, ca şi în focarele hiperendemice, utilizându-se şi
Jurilovca, endemia s-a întins pe două direcţii: spre malul drept al
119 120
pilulele chino-ferro-arsenicale. În vara lui 1938 se organizează în
întregul judeţ Tulcea o „ofensivă sanitară”, la care participă patru
echipe medicale, puse la dispoziţie de Ministerul Sănătăţii. Au
fost examinate atunci 171071 de persoane, din totalul de 217611
locuitori ai judeţului, efectuându-se numeroase examene
hematologice, aplicându-se tratamente pentru toate afecţiunile
diagnosticate, făcându-se educaţie sanitară şi procedându-se la
igienizarea localităţilor (29). Apreciindu-se pozitiv rezultatele
înregistrate, în perioada 10 octombrie 1938 – 1 martie 1939 s-a
desfăşurat o a doua campanie sanitară, la care a participa un grup
numeros de medici, care au continuat acţiunile din vara lui 1938
(30).
Odată cu instalarea guvernului democrat de sub
conducerea doctorului Petru Groza, avându-l ca ministru al
Sănătăţii pe Dumitru Bagdasar (până la 16 iulie 1946), iar apoi pe
Florica Bagdasar, s-a acordat o atenţie deosebită situaţiei
alarmante din judeţul Tulcea, unde malaria făcea ravagii:
mortalitatea prin malarie era de 105 la mie în 1945, pentru a
atinge 210 la mie în 1946, numeroase comune având între 80 şi 95
% din populaţie impaludată (31).
O primă campanie de diagnostic a fost organizată în
septembrie 1946, efectuându-se aproximativ 5000 de examene de
sânge şi un număr redus de anchete epidemiologice, acţiune care
nu a făcut decât să confirme gradul ridicat de impaludare a
judeţului Tulcea (32). Profesorul Mihai Ciucă nota într-un raport
înaintat Ministerului Sănătăţii, la 11 februarie 1947: „Depistarea
bolnavilor şi mai ales distribuirea şi administrarea
medicamentului au fost insuficiente. Rezistenţa populaţiei este
subminată de boala agravată de lipsa de hrană şi de o stare de
mizerie fiziologică, ceea ce a redus eficacitatea măsurilor
recomandate. Activitatea personalului medical şi mai ales a
personalului auxiliar a fost redusă la minimum de carenţa
mijloacelor de transport, lipsa echipamentului individual,
insuficienţa şi neprimirea la vreme a salariilor, greutăţile de a găsi
un adăpost şi de a putea obţine o raţie alimentară suficientă… Ne
putem aştepta la nimicirea unei întregi populaţii şi la extinderea
121
flagelului, dacă nu se iau măsuri dictate de actuala situaţie
epidemiologică” (33).
În aceste condiţii, la iniţiativa ministrului Florica
Bagdasar, se hotărăşte organizarea unei ample campanii de
combatere a malariei în judeţul Tulcea, urmărindu-se, pe de-o
parte, rezolvarea situaţiei descrise mai sus, iar pe de altă parte,
stabilirea celor mai eficiente metode de combatere a malariei,
metode ce urmau a fi aplicate, într-o etapă ulterioară, şi în
celelalte regiuni impaludate ale României. Ţinându-se seama de
faptul că acoperirea cu personal medico-sanitar şi dotarea tehnică
a judeţului erau insuficiente, s-a decis reorganizarea serviciului
sanitar judeţean, pentru a putea face faţă noilor cerinţe. A fost
creat un centru sanitar polivalent, deservit de nouă medici
specialişti, 36 de centre sanitare rurale, deservite de 12 medici şi
37 de surori de ocrotire, un dispensar mobil polivalent, deservit de
patru medici (radiolog-ftiziolog, dermato-venerolog, pediatru şi
malariolog), două staţiuni de malarie la Tulcea şi Murighiol, un
centru de diagnostic şi tratament al malariei la Isaccea. În
campanie au fost integraţi şi cei 15 medici existenţi în judeţ, la
acea dată. Reţine în mod deosebit atenţia faptul că atât centrul de
sănătate din Tulcea, cât şi dispensarul mobil erau deservite nu
numai de malariologi, ci şi de medic ftiziologi, dermatologi şi
pediatri, acţiunea fiind destinată combaterii tuturor bolilor zise
„sociale”. Munca acestei echipe medicale, aflate sub conducerea
tehnică a doctorului Ion Alexa, a fost integrată în ansamblul
acţiunii de ridicare a nivelului de trai al populaţiei judeţului,
organizată şi condusă de Partidul Comunist Român, cu
participarea unui larg activ voluntar mobilizat de U.F.D.R.,
C.A.R.S, Crucea Roşie, sindicate etc. Practica, în campania
antimalarică au fost antrenate peste 1500 de persoane.
Despre activitatea desfăşurată în cursul anului 1947 de
către echipele medico-sanitare din judeţul Tulcea s-a scris destul
de mult (34), dar cea mai concludentă apreciere este cea formulată
în raportul profesorului M. Ciucă referitor la vizita făcută aici în
perioada 20-25 septembrie 1947: „Am vizitat un număr de 18
centre de sănătate rurale, precum şi centrul de sănătate din oraşul
122
Tulcea. În cele câteva zile cât am stat în Tulcea am avut prilejul medicamentele necesare pentru profilaxie; serviciile armatei din
de a avea un schimb de vederi cu prefectul judeţului, primarul localitate au primit, odată cu instrucţiunile de diagnostic şi
oraşului Tulcea, primarii din comunele rurale, învăţătorii, tratament, şi medicamentele necesare. Centrul rural de sănătate:
conducătorii politici din judeţ, precum şi cu reprezentantul vizitarea centrelor de sănătate rurale evidenţiază un alt aspect al
societăţilor de asistenţă. În oraşul Tulcea am vizitat centrul urban acţiunii sanitare. Activitatea unui astfel de centru cuprinde:
de sănătate Tulcea, care cuprinde: dispensarul de puericultură, de combaterea malariei, a febrei tifoide, igiena corporală, igiena
boli generale, de boli chirurgicale, antivenerian, de tuberculoză, şcolară, protecţia mamei şi copilului. Un comitet comunal de
de radiologie, laboratorul de bacteriologie, laboratorul de sănătate stă în raport permanent cu acest centru. Activitatea din
entomologie şi malarie; toate aceste servicii sunt conduse cu o interiorul dispensarului, ca şi vizitele pe teren, precum şi
reală competenţă. Concepţia de organizare, precum şi activitatea dispensarului mobil au permis a avea astăzi o
desfăşurarea activităţii în interiorul dispensarelor centrului şi pe inventariere individuală a morbidităţii din focarele de sub
teren (asigurate de şase asistente de ocrotire) fac din acest centru supravegherea centrelor de sănătate. Toate datele, ca şi toată
o instituţie modernă de medicină preventivă şi curativă. Sistemul activitatea sunt înregistrate în mod sistematic şi la zi, în fişele
de lucru şi activitatea desfăşurată pot fi apreciate mai ales din individuale şi familiale; tabelele demografice actuale, ca şi curba
verificarea fişelor individuale şi familiale, ţinute la zi. În ce morbidităţii malarice, precum şi schiţa comunei, cuprinzând toate
priveşte activitatea dispensarului de malarie, care ne-a reţinut în casele, cu însemnarea specială a cazurilor de malarie din fiecare
mod special atenţiunea, ca şi laboratorul de entomologie şi casă, notată lunar, se găsesc afişate pe perete. Asistenta de
malarie, precizăm că fiecare bolnav îşi are o fişă individuală, cu ocrotire cunoaşte în mod amănunţit aspectele tuturor problemelor
menţiunea examenelor clinice şi de laborator, precum şi a de sănătate din comuna respectivă şi iniţiază în mod permanent
tratamentului urmat. personalul auxiliar care se găseşte ataşat centrului. Am vizitat un
Tratamentul se face, de regulă, la dispensar, cu atebrină şi număr de 18 centre de sănătate rurală şi anume: Malcoci, Ada
plasmochin, dar şi la domiciliu, pentru cazurile netransportabile Marinescu, Beştepe, Mahmudia, Murighiol, Sarisanuf, I.G. Duca,
sau care lipsesc din diferite motive. Vizitele la domiciliu, în Hagigiol, Sabangia, Sarichioi, Enisala, 6 Martie, Zebil, Nalbant,
vederea tratamentului, permit în acelaşi timp depistarea de noi N. Bălcescu, Isaccea, Măcin şi le-am găsit pe toate organizate şi
cazuri şi o înregistrare cât mai reală. Această acţiune a fost funcţionând la fel” (35).
posibilă graţie faptului că oraşul a fost împărţit în patru sectoare, După datele furnizate de aceeaşi sursă, numărul de cazuri
dintre care două au fost încredinţate surorilor de ocrotire, un de malarie înregistrate lunar în intervalul 1946-1948 a fost
sector activistelor din U.F.D.R. şi un sector unui grup de eleve de
liceu. Am asistat personal, în dimineaţa de luni 22 septembrie, la Luna Anul 1946 Anul 1947 Anul 1948
desfăşurarea activităţii dispensarului de malarie şi am putut
Ianuarie 947 6028 1852
aprecia sistematizarea lucrului desfăşurat, deşi în sala de aşteptare
Februarie 699 5581 1709
se perindau numeroşi bolnavi. În afară de lucrul de la centru, Martie 802 4843 2731
investigarea şi tratarea malariei se face printr-o colaborare eficace Aprilie 700 3421 2776
şi cu reprezentanţii colectivităţilor organizate; asigurări sociale, Mai 2394 3901 3428
sindicatul pescarilor, Direcţia Dunării maritime, PARID-ul; toate Iunie 1651 3041 2490
Iulie 2941 5539 2711
aceste colectivităţi au primit, pe baza tablourilor individuale,
August 5129 11114 2569

123 124
Septembrie 13023 12224 2056
Octombrie 15486 6083 1360
Noiembrie 14003 3716 806
Decembrie 12607 1559 503
Corectitudinea înregistrărilor în perioada ianuarie-august
1946 rămâne sub semnul întrebării, din motivele la care ne-am
referit în paginile precedente.
Tratamentul bolnavilor se făcea timp de şapte zile cu
Atebrină sau înlocuitori (Mepacrin, Acrichin), urmat, după un
interval de cinci zile, de un tratament gametocid, de cinci zile, cu
Plasmochin, asociat cu dezanofelizarea localităţilor. În scopul
testării celor mai eficace metode de tratament au fost utilizate şi
alte asocieri medicamentoase şi insecticide.
În 1948, campania a început la 1 aprilie, desfăşurându-se,
pe baza experienţei câştigate în anul precedent, cu o mai mare
eficacitate, astfel că, la sfârşitul anului, putea fi consemnată o
mortalitate prin malarie de numai 2 la mie faţă de 105, în 1945, şi
210, în 1946.
Centrele de malarie existente funcţionau sub conducerea
doctorilor Maria Duport (Murighiol) şi M. Athanasiu (Tulcea)
(36). Centrul de malarie din Murighiol a fost instalat, din 1948,
într-o clădire nouă, amenajată cu mijloace locale şi prin munca
voluntară a locuitorilor, care au contribuit astfel la eforturile
pentru combaterea malariei. Se cuvine să subliniem şi activitatea
desfăşurată în această campanie de medicii de circumscripţie
Petre Rubeli, Clement Rudnitki, Elena Boatcă, Radu Georgescu-
Tulcea, Sotir Mihailidis, Gheorghe Popescu (37).
În 1947 au fost trataţi 55629 de bolnavi, iar în anul
următor 22223, astfel că la sfârşitul lui 1948 mai rămăseseră în
evidenţă 503 bolnavi nevindecaţi (38).
În 1949, activitatea a fost continuată de două echipe
medicale, în zonele Murighiol şi Babadag, efectuându-se, în
perioada 2 mai – 7 iunie, dezanofelizarea a 49 de localităţi,
însumând 14322 de gospodării ţărăneşti, cu o suprafaţă totală de
4003991 mp. În acelaşi interval s-au aplicat tratamente curative şi
125
preventive cu Paludrin, la gravide şi lehuze, şi cu Acrilin şi
Atebrină, la pescari şi muncitorii agricoli. În perioada 7 iunie – 1
august s-a procedat la depistarea de noi cazuri, la urmărirea
recurenţelor şi la aplicarea în continuare a tratamentelor curative
şi preventive. În sfârşit, în intervalul 1-25 august s-a procedat la
dezanofelizarea comunelor Dunavăţ, Enisala, Chilia, Văcăreni,
Cerna, Smârdan, Turda, unde se înregistrează recurenţe (39).
În anii următori putem consemna o preocupare constantă a
organelor sanitare pentru tratarea bolnavilor nou apăruţi sau a
recurenţelor (40), astfel că, în 1954, se realizează vindecarea
ultimului bolnav de malarie din judeţul Tulcea (41). În anii 1956
şi 1959 apar unele îmbolnăviri sporadice, anchetele
epidemiologice arătând că este vorba de cazuri de „import”, cu
afectarea unor persoane care locuiseră recent în alte judeţe, unde
nu se realizase încă eradicarea acestui flagel. Supravegherea
sanitară a teritoriului prin intermediul staţiilor de malarie a
continuat până în 1961, când se consemnează eradicarea ultimului
malaric pe teritoriul României. Din acel an, problema malariei a
trecut integral în grija centrelor sanitaro-antiepidemice (42).
Activitatea de supraveghere epidemiologică a teritoriului a
rămas ca o sarcină de actualitate, dat fiind că, în ultimii ani, se
semnalează o recrudescenţă a malariei în lume şi o creştere
considerabilă a numărului de cazuri în Turcia şi Grecia, ţări
apropiate de noi.
Eradicarea malariei în România, graţie considerabilelor
eforturi tehnice şi materiale depuse de statul nostru şi de corpul
medico-sanitar, constituie o realizare istorică în domeniul
sănătăţii publice (43).
***
1)Gh. Lupaşcu, Din istoricul luptei antiepidemice şi al eradicării malariei în
România, în vol. Din istoria luptei antiepidemice în România, Bucureşti, 1972,
p. 527-534
2) N. Georgescu-Tulcea, Informaţii medicale referitoare la Dobrogea în cronici
bizantine şi manuscrise din secolul XI-XII, comunicare la Societatea de istoria
medicinii şi farmaciei Filiala Bucureşti, 3 mai 1976
126
3) H. vom Moltke, Capmagnes des Russes dans la Turquie de l'Europe en 1828
et 1829, Paris, 1854, p. 212
4) N. Georgescu-Tulcea, Implicaţiile medico-sociale ale activităţii Comisiunii
Europene a Dunării, conferinţă la Societatea de istoria medicinii şi farmaciei –
Filiala Bucureşti, 18 mai 1981
5) N. Georgescu-Tulcea, Corespondenţe ale dr. J. Oroszhegyi referitoare la
starea sanitară a Dobrogei publicate în presa maghiară, comunicare la
consfătuirea „Rolul presei în reconstituirea unor etape din istoria medicinii şi
farmaciei româneşti”, Brăila, 11 oct. 1980
6) I. Felix, Raport general despre igiena publică şi serviciul sanitar al Regatului
României (1892), Bucureşti, 1893, p. 59
7) I. Felix, Raport general despre igiena publică şi despre serviciul sanitar al
Regatului României (1895), Bucureşti, 1897, p. 57
8) I. Felix, Raport general despre igiena publică şi despre serviciul sanitar al
Regatului României (1896-1897), Bucureşti, 1899, p. 168-169; N. Georgescu-
Tulcea, L'histoire du service sanitaire des embouchures du Danube, în vol.
XXVII Congrès international d'histoire de la médecine. Résumées, Barcelona,
1980, p. 90
9) N. Georgescu-Tulcea, Contribuţii la istoria medicală a judeţului Tulcea între
anii 1700-1918 (lucrare de diplomă), I.M.F. Bucureşti, 1975; M. Vesescu,
Raport asupra stării sanitare a circumscripţiei sanitare Tulcea pe 1898, în
„Călăuza sanitară”, 1899, nr. 2
10) V. Gomoiu, L'histoire du paludisme en Roumanie, Brăila, 1938
11) N. Georgescu-Tulcea, Istoricul acţiunilor de combatere a malariei în
judeţul Tulcea (1896-1961), comunicare la Simpozionul „Malaria-Centenarul
Laveran”, Bucureşti, oct. 1980
12) Arhivele statului Tulcea, fond Prefectura judeţului Tulcea, dosar 15/1905,
f. 146-153
13) N. Georgescu-Tulcea, Informaţii medico-sanitare în presa nord-
dobrogeană, comunicare la simpozionul „Rolul presei în reconstituirea unor
etape din istoria medicinii şi farmaciei româneşti”, Brăila, 11 oct. 1980
14) „Sanitarul”, 1905, nr. 2 din 15 aug. şi nr. 6 din 15 oct.; 1907, nr. 14 din 15
iul; 1910, nr. 1 din 1 ian.
15) Arh. st. Tulcea, fondul Prefectura jud. Tulcea, dosar 15/1907, f. 71
16) Ibidem, dosar 23/1914, f. 6-17
17) G. Zotta şi colab., Evoluţia endemiei palustre în judeţul Tulcea, în „Revista
ştiinţelor medicale”, XXXIII (1944), nr. 3-6, p. 346
18) I. Bordea, Serviciul sanitar al României şi igiena publică între anii 1905-
1922, Bucureşti, 1924, p. 580
19) Arh. st. Tulcea, fondul Prefectura jud. Tulcea, dosar 119/1919, f. 1-444 şi
dosar 156/1920, f. 15-17; I. Bordea, Exposé général de l'état sanitaire de la
Roumanie, Bucureşti, 1923
20) „Buletinul Direcţiei generale a serviciului sanitar”, 1923, nr. 5-6, p. 113
21) „Analele Ministerului Sănătăţii”, 1924, nr. 3, p. 61
127
22) G. Zotta şi colab., op. cit., p. 350
23) Ibidem, p. 356
24) Ibidem, p. 358
25) „Oglinda Tulcei”, nr. 21 din 3 apr. 1939
26) Arh. st. Tulcea, dosar 1221/1939, f. 1-104 şi dosar 1185/1939, f. 99
27) Al. Cantacuzino şi Gh. Lupaşcu, Contribuţii la studiul endemiei malarice în
România, în „Revista ştiinţelor medicale”, XXXIII (1944), nr. 3-6
28) M. Ciucă, Introducere în campania antimalarică, în „Medicina română”, II
(1948), nr. 9, p. 135
29) St. Mazăre, Judeţul Tulcea, în Probleme şi realizări, Ministerul Sănătăţii şi
Asistenţei Sociale, vol. IV, Bucureşti, 1940, p. 2588
30) N. Sandu, Activitatea echipelor de medici specialişti în cuprinsul ţinutului
Dunării de Jos, în Probleme şi realizări, Ministerul Sănătăţii şi Asistenţei
Sociale, vol. IV, Bucureşti, 1940, p. 2853
31) I. Alexa şi C. Angelescu, Aspectul medico-social al medicinii, în
„Medicina română”, II (1948), nr. 9, p. 126-137; M. Ciucă, op. cit., p. 135-136
32) M. Ciucă, I. Alexa, Maria Duport şi M. Athanasiu, Efficacité et limites de
la chimiothérapie dans un programme systématique de lutte antipaludique, în
„Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie”, XV
(1948), nr. 1-2, p. 199-224
33) Citat de I. Alexa, Rezumat asupra organizării şi funcţionării acţiunii
sanitare şi antimalarice de sub conducerea doctorului Ion Alexa în judeţul
Tulcea (1947 şi 1948), dactilogramă aflată în posesia dr. I. Alexa
34) C. Angelescu, Malaria în România, în „Revista ştiinţelor medicale” 1948,
nr. 8-12, p. 1057-1088; D. Popa, Acţiunea de redresare sanitară a judeţului
Tulcea, în „Tulcea democrată”, nr. 73 din 9 martie 1948 (vezi şi materialele
inserate în acelaşi ziar; nr. 75 din 23 mart. şi nr. 78 din 13 apr. 1948);
Paludismul de-a lungul miilor de ani, în „Sănătatea poporului”, 1948, nr. 8, p.
16; M. Ciucă, Principii şi metode de luptă antimalarică, în „Caiet de
parazitologie”, nr. 2 din 1955; I.F. Georgescu, Aspecte din lupta împotriva
malariei în ţara noastră, în „Spitalul”, 1968, nr. 2, p. 121-124
35) Vezi I. Alexa, op. cit
36) „Tulcea democrată”, 1948, nr. 79 din 20 apr. şi nr. 80 din 27 apr.
37) „Tulcea democrată”, 1948, nr. 88 din 22 iun.
38) „Tulcea democrată”, 1948, nr. 99 din 7 sept.; 1949, nr. 115 din 10 ian. Vezi
şi Elena Boatcă, Malaria şi metodele antimalarice utilizate în comuna Malcoci,
judeţul Tulcea, teză de doctorat I.M.F. Bucureşti, 1949 (manuscris)
39) „Tulcea democrată”, 1949, nr. 154 din 25 sept. şi nr. 155 din 2 oct.;
„Drumul socialismului”, 1949, nr. 161 din 20 nov.
40) „Drumul socialismului”, 1952, nr. 32 din 19 apr.
41) M. Ciucă, Eradicarea malariei. Studiul actual al desfăşurării acţiunii
antipaludice în România, în „Revista de microbiologie, parazitologie,
epidemiologie”, 1956, nr. 1, p. 56-63
128
42) M. Ciucă, Principii şi metode de bază ale eradicării malariei, Bucureşti,
1957; A. Tudosie, realizările regimului democrat-popular în problema
eradicării malariei, lucrare de diplomă, I.M.F. Bucureşti, 1962; L'éradication
du paludisme en Roumanie, Bucureşti, 1966
43) Autorul exprimă călduroase mulţumiri dr. Ion Alexa, precum şi Marcelei TERMINOLOGIA MEDICALĂ
Bonef, Maria Adolf şi Alexandru Florea pentru sprijinul acordat la redactarea NORD-DOBROGEANĂ ÎN CHESTIONARUL
acestui text
B.P. HAŞDEU DIN BIBLIOTECA ACADEMIEI
ROMÂNE

În anul 1884 B.P. Haşdeu a trimis învăţătorilor şi preoţilor

din toate comunele României un chestionar lingvistic „Programa
pentru adunarea datelor privitoare la limba română”. Chestionarul
cuprindea 206 întrebări referitoare la cultura populară sub toate
aspectele ei. În perioada octombrie 1884 – iunie 1885, informaţii
provenind din 773 localităţi, însumând peste 17000 pagini, au
sosit la Academia Română. În prezent, grupate în 18 volume, se
află în fondurile Secţiei manuscrise (mss 3418-3436). O parte din
acest material a fost publicat în anul 1970 de către I. Muslea şi ov.
Bîrlea în volumul „Tipologia folclorului” (Editura Minerva).
Trei întrebări aveau caracter etnoiatric
*165. Care sunt pe acolo cuvintele în privinţa boalelor la om?
*166. Care sunt pe acolo cuvintele în privinţa boalelor la vite?
*167. Care este, după părerea poporului de acolo, pricina
frigurilor, a epilepsiei, a holerei, a ciumei, etc?
În volumul 14 se află şi un număr de 9 chestionare
provenind din judeţul Tulcea:
*CARAMANCHIOI – preot Dim. Belinschi (fila336)
*GARVĂNU – învăţător M. Neculau (fila 347)
*ISACCEA – învăţător Th. Paraschivescu (fila 367)
*LUNCAVIŢA – învăţător Ioan I. Diaconu (filele 380-381)
*NICULIŢEL – învăţător N. Ludovic (filele 404-405)
*SATUL NOU (plasa MĂCIN) – învăţător Gh. Chisencu (filele
438-439)
*SOMOVA – învăţător St. Voinea (filele 448-449)
*TURCOAIA – învăţător I. Plesnilă (fila 455)

129 130
*Comuna neprecizată (lângă Congazu) – învăţător D. Niţescu (fila
498)
Dintre cele 9 răspunsuri, cel complet provenea de la
învăţătorul Gh. Chisencu din Satu Nou (plasa Măcin):
AJUNS – accident vascular cerebral?; AMEŢEALĂ – boala de
copii, epilepsie; BEŞICA CEA REA – dalac, BLÂNDĂ –
urticarie; BOŞOROGEALĂ – hernie; BRÂNCĂ – erizipel;
BROASCĂ – umflătură, urcior la ochi, BUBA NEAGRĂ –
antrax; BUBOI ORB – furuncul?; BURIC DEZVELIT – hernie
ombilicală; CĂDEREA MUŞCHILOR – lumbago; CEL PERIT –
sifilis; CHELBE – bube în cap (tricofiţie supurată); CIUMA –
boala trimisă de Dumnezeu pentru păcatele oamenilor; CÂRTIŢA
– scrofule, bube care se fac mai ales pe picioare; CORI – rugeola;
DALAC – antrax; DAMBLA – apoplexie, paralizie; DEOCHI,
FRIGURI – vin din mâncare necorespunzătoare;
FULGERĂTURĂ – junghi, epilepsie; GÂLCI – umflătură la gât
provenind din răceală; HOLERĂ – pedeapsa Dumnezeiască;
LIMBRICI – ascarizi; LINGOARE – tifos; LIPITURĂ – boală
dată de Zmeu, provenind din frică sau dragoste; NAJIT –
inflamaţii la o ureche; OFTICĂ – tuberculoză; OLOGEALĂ –
paralizie a picioarelor; ORBUL GĂINILOR – hemeralopie; PAR
– abces foarte dureros la degetele mâinii; PECINGINE – eczemă
(impetigo); PLESCĂITĂ – eczeme la picioare sau în jurul gurii;
RAC – cancer; RAST – inflamaţie a splinei din cauza malariei;
RÂIE; RÂNZA ÎNTOARSĂ – indigestie; ROŞAŢĂ – erizipel;
SĂCĂTURĂ – boală lumească (boală venerică); SĂGETĂTURĂ
– apoplexie, hemiplegie; STUDENNITĂ – gingivită; SUGEL –
panariţiu; SOPÂRLĂIŢĂ – angina difterică; TRÂNJI –
hemoroizi; UIMĂ – adenită; URCIOR – salazion; VĂRSAT –
variola; VĂTĂMĂTURĂ – dureri abdominale; VIERME – un fel
de rană la încheieturi; VÂNT RĂU – epilepsie.
Explicaţiile subliniate aparţin autorului, în manuscris
nefiind dată nici o explicaţie termenului respectiv.
Răspunsurile date de ceilalţi participanţi au fost mult mai
sumare, totuşi le menţionăm pe toate.
Comuna Somova – învăţător Voinea:
131
CAZAMAC – rugeola; DIN IELE – apoplexie, paralizie mai ales
a membrelor inferioare. Se tratează cu „buruieni de iele” care
cresc la Niculiţel pe pietre; EPILEPSIE – din frică, din sperietura
copilului mic la ameninţarea mamei. Băutorii împătimiţi sunt
ameninţaţi de „ducă-se pe pustii” ştiind că, după 40 de zile de
beţie neîntreruptă, omul îşi pierde îngerul. JUNGHI; LINGOARE
– febră tifoidă; PĂLEALĂ – se roşeşte fruntea, vine din vânt, se
păleşte cu un petic roşu de lână încălzită la foc (eritem al fetei);
TUSE – catar; VĂRSAT – variolă, varicelă, rubeolă.
Comuna TURCOAIA – învăţător I. Plesnilă:
CEAS RĂU – boală cu tresăriri şi plâns în somn. Dacă cineva
zice în ciudă „mai bine îmi rupeam chiciorul decât mă mai
duceam sau vorbeam cu nişte oameni”, aşa se zice că, după o
noapte sau o zi ar rămâne fără simţiri sau mişcare în acel chicior,
zicând că „am vorbit într-un ceas rău pesemne”. CIUMA – este de
la Dumnezeu pentru păcatele oamenilor; EPILEPSIE – boala din
„vânt rău” (vânt însoţit de duhuri necurate, iele, şi care poartă boli
ce mai adesea ologesc).
Comuna CARAMANCHIOI – preot Dim. Belinschi:
BOALA GREA – tifos; EPILEPSIE – de la Duhul rău; ISIPANIE
– hernie; TRESC sau TRESCĂRIT – ţicnit; CIUMA – o babă
care se lamentează întruna, „plânge şi bate din uşă în uşă”.
Comuna ISACCEA – învăţător Th. Paraschivescu:
CORI – rugeola, EPILEPSIE – boală dară de spirite necurate;
LINGOARE – tifos; ROŞEAŢĂ – peladă; VĂRSAT – variolă.
Comuna Luncaviţa – învăţător Ioan I. Diaconu:
APLECARE – pricinuiesc frigurile, DE DÂNSELE – reumatism
atribuit influenţei „dânselor” sau ielelor; DE VÂNT – ologit,
damblagit, îmbolnăvire de spate sau mijloc; DURERI DE CAP –
cefalee; GUTURAI; JUNGHI – pneumonie.
Comuna Niculiţel – învăţător N. Ludovic
CAZMAC – rugeolă; CIUMĂ – datorată celor care nu ţin
duminica şi sărbătorile şi lucrează mai rău decât păgânii;
DURERI DE INIMĂ – dureri de stomac (crampe la stomac).
Comuna Garvăn – învăţător M. Neculau
CIUMA – o babă îmbrăcată rău.
132
 Comună neprecizată de lângă Congaz – învăţător D.
Niţescu:
BUBĂ NEAGRĂ – antrax.
După cum se poate constata, faţă de informaţia bogată
furnizată de învăţătorul Gh. Chisencu alţi învăţători au furnizat
mult mai puţine date la întrebările chestionarului.
În cele de mai sus nu ne-am permis să facem decât o
prezentare succintă a termenilor de etnoiatrie, fără a comenta
fiecare noţiune, considerând că am depăşi în aceste condiţii cadrul
revistei.
133
FITOTERAPIA
POPULARĂ NORD-DOBROGEANĂ
În perioada 1905-1913, funcţia de medic primar al
judeţului Tulcea a fost ocupată de dr. Alexandru Suceveanu.
Personalitate complexă, asupra căreia ne vom opri mai pe larg, în
alt articol, doctorul Al. Suceveanu a editat în Tulcea, în perioada
1905-1913 ziarul „SANITARUL”, publicaţie bilunară de educaţie
pentru sănătate, publicaţie care conţinea, pe lângă numeroase
recomandări medicale adresate locuitorilor judeţului şi scurte note
referitoare la istoria medicală a judeţului sau la terapia populară.
Din paginile acestui ziar am cules o parte din cele de mai jos care,
corelate cu cercetările proprii efectuate în perioada 1971-1975 (1)
şi cu informaţii din lucrarea dr. Nicolae Leon „Istoria naturală
medicală a poporului român” (2) ne-au permis să facem o
succintă prezentare a plantelor medicinale folosite în terapia
populară nord-dobrogeană.
* ALBĂSTRELE (Xerantheum Sumum) după clasificarea lui Al.
Suceveanu, în realitate în Centaurea Cyanus, cunoscută în alte
regiuni ale ţării şi sub denumirea de „mătcuţă”, era folosită în
comuna Texef ca „opritoare pentru lepădări” (pentru prevenirea
avortului). Planta are proprietăţi slab diuretice, astringente şi tonic
amare, utilizarea ei în ginecologie nefiind studiată ştiinţific până
în prezent.
* ALE 5 DEGETE (Potentilla SP) se întrebuinţa rizomul în
comuna Cataloi „contra năduşelii” (greutăţi în respiraţie, astmă
bronşic). Utilizarea este justificată ştiinţific, planta având
proprietăţi de reducere a secreţiilor şi antispastice.
* APĂRĂTOR (Genista SP) foile şi florile se întrebuinţau în
comuna Niculiţel pentru „afumare la ceas rău” (epilepsie). Plantă
cu numeroase proprietăţi terapeutice în patologia gastrică,
134
hepatică, reumatismală conţine şi o serie de uleiuri volatile cu rol
în echilibrarea sistemului nervos central.
* FOI DE ARŢAR (Acer tataricum) – se întrebuinţează în
cămuna Somova contra durerilor de ochi. Se prepară prin
fierberea în apă până scade a treia parte, efectuându-se spălături la
ochi cu soluţia rezultată. Nu are justificare ştiinţifică.
* AVRĂMEASCĂ (Ajuga Laxmanni) sau barba boierului, florile
şi foile (frunzele) se utilizau în Ceamurlia de Sus ca ceai pentru
„spaimă şi pocitură” (comoţie cerebrală, paralizie facială). Nu a
fost studiată până în prezent pentru proprietăţile sale terapeutice.
* BENZEMEA (Echinops ruthenicus) fructele se întrebuinţau în
comuna Somova pentru ceai şi băi contra „blândelor” (erizipel).
Nu este studiată ştiinţific.
* BEŞICA CEA MARE (Physalis Alkenkengi) cunoscută în alte
zone sub denumirea de „păpălău” era folosită în Măcin, prin
fierbere în lapte, pentru comprese pentru „Brâncă”. Se foloseau
numai florile. Conţine numeroase principii active, planta având
utilizări şi în prezent în componenţa unor ceaiuri medicinale.
* BRÂNDUŞI (Crocus reticulatus & automnale) se întrebuinţau
fructele, prin fierbere în lapte, în comuna Baschioi, contra
„brâncei”. Este cunoscută prin proprietăţile şi stimulente ale
sistemului nervos.
* BURUIANĂ PENTRU AMEŢEALĂ (Tanacetum vulgare) –
prin „ameţeli” terapeutul se referea la crizele de epilepsie. Planta
are efect antihelmintice, febrifuge, dar justifică folosirea ei în
epilepsie. Se recomanda în comuna Alibichioi pentru „afumături
la cap cu fructe uscate”…
* BURUIANĂ DE AFUMAR (Heleborus SP). Se întrebuinţa
rizomul, în comuna Alibichioi, pentru afumat de „rele”. Cunoscut
şi sub numele de Spânz produsul este foarte mult utilizat în ultimii
ani în terapia a numeroase boli. Are proprietăţi cardiotonice şi
antireumatismale.
* BURUIANA DE ĂL PERIT (Ajuga SP). Florile şi frunzele se
întrebuinţau în Baschioi ca gargară în durerile de gât, iar în
Somova unde i se spunea şi „buruiana de cel perit” sau
„drabaverna” se fierbeau în lapte florile şi frunzele şi se foloseau
135
ca nişte cataplasme pe partea dureroasă a gâtului. Este o plantă
bogată în tanini, având justificare folosirea ei recomandată mai
sus. Este cunoscută în alte zone ale ţării şi sub denumirea de
„punguliţa” sau „vineţica”. Este interesant faptul că de obicei prin
noţiunea de „cel perit” în întreaga ţară se definea sifilisul (şancrul
sifilitic); în cazul nostru „cel pierit” definind amigdalita acută.
* BURUIANA PENTRU BUBE VINETE (Verbascum blatharia
sau nigra) – se întrebuinţa în comuna Somova fructul „mic,
rotund, cam vânat” pentru băi pentru bube vinete. Nu este studiată
ştiinţific.
* BURUIANA DE DALAC (Spirea Filipendula sau Spirea
Ulmaria sau Filipendula ulmaria) în Ceamurlia de Sus se prepară
o alifie din plantă bine pisată, amestecându-se o parte sare cu
două părţi plantă. Se bate cu unt proaspăt până se face alifie.
Planta are proprietăţi astringente, tonice, diuretice, având o
justificare parţială în terapia „cărbunelui” – atrax.
* BURUIANA DE DEOCHI (Potentilla SP) – florile şi frunzele
fierte în apă se dau de băut copiilor care suferă de deochi; utilizat
în localităţile Amutlia şi Baschioi. Nu este studiat ştiinţific.
*BURUIANA DULCE (Vinca herbacea) sau „saschiu”: frunzele
se întrebuinţează în Văcăreni ca ceai pentru „vătămătura” (dureri
ale organelor abdominale). Conţine substanţe flavenide cu efect
uşor antispastic, utilizarea fiind justificată.
* BURUIANA DE DURERI DE GÂT (Alsine glomerata) în
Văcăreni florile se folosesc în prepararea ceaiului pentru angină.
Nu este studiată ştiinţific.
* BURUIANA DE DURERI DE PICIOARE (Verbascum
orientale) în comuna Armutlia se fierbeau fructele, iar în lichidul
respectiv se făceau băi de picioare. Trebuia ca fructele să fie
culese în ziua de Drăgaică, pe soare nerăsărit. Planta are certe
proprietăţi fluidifiante, bronşite, emoliente şi expectorante,
intrând în categoria „speciilor pectorale” utilizate în componenţa
ceaiurilor medicinale, dar nu conţine nici o substanţă
antireumatismală.
* BURIENI PENTRU DURERI DE URECHI (fumuria SP) în
comuna Baschioi florile se fierbeau cu apa într-un vas acoperit,
136
apoi se amestecă cu „ţâţă” (lapte de mamă) şi se picură în urechi.
Bostina era făcută din legătoare şi se punea pe dinafara urechii.
Cercetări recente au evidenţiat prezenţa antagoniştilor de
serotonină în compoziţia plantei, ceea ce ar justifica utilizarea ei
în tratamentul otitelor. În plus prin amestecarea cu lapte se preiau
şi substanţele imunomodulatoare prezente în laptele de mamă, iar
aplicaţiile externe calde reduc procesul inflamator.
* BURUIANA PENTRU FRIGURI (Lepidum ruderale)
cunoscută şi sub numele de „păduchelniţa”. În comuna Somova,
florile se pisează şi se storc, iar zeama rezultată se bea pentru
tratamentul afecţiunilor febrile. Nu a fost studiată ştiinţific.
* BURUIANA DE FRIGURI (Echinops ruthenicus) sau
„tatarnica”; în comuna Albichioi se utilizează „afumarea pentru
friguri”. Nu a fost studiată ştiinţific.
* BURUIANA DE IELE (Potentilla SP) se întrebuinţează în
comuna Somova pentru băi în paraliziile de iele (accident
vascular cerebral). Planta cu utilizări frecvente farmaceutice, dar
fără nici o legătură cu utilizarea în terapia neurologică.
* BURUIANA DE MURDALAC (Abyseum SP) se întrebuinţa în
comuna Somova pentru băi pentru bube dulci. Nu a fost studiată
ştiinţific.
* BURUIANA NEAGRĂ DE PIATRĂ (Asplenium ruta muraria)
se utiliza în Somova pentru terapia lingoarei (febra tifoidă). Se
fierbeau frunzele cu trei fire de orz, grâu şi porumb şi un ou. Se
bea de toţi din casă, întâi cei sănătoşi, apoi cei bolnavi. Nu s-a
putut identifica planta, denumirea ştiinţifică semnalată de Al.
Suceveanu neregăsindu-se în tratatele de botanică.
* BURUIANA NEAGRĂ (Orobus niger) în comuna Văcăreni:
foile se „plămădesc” cu rachiu şi se bea de mai multe ori pe zi
câte o înghiţitură pentru „vătămătură” (afecţiuni interne cu crize
acute abdominale). Nejustificată ştiinţific.
* BURUIANĂ DE OLOGEALĂ (Linosyris Villosa) în Cataloi,
frunzele se fierb în vin şi se bea de trei ori în cursul nopţii.
Nejustificată ştiinţific.
* BURUIANĂ DE RAFII (Cerastium Vulgatum) cunoscută şi sub
numele de „struna cocoşului” în alte zone ale ţării, florile se
137
foloseau în comuna C.A. Rosetti pentru băi contra bubelor.
Nejustificată ştiinţific.
* BURUIANA DE STRÂNS (Nonnea Pulla) – florile se utilizau
în comuna Văcăreni pentru băi la copii bolnavi de strâns (colici
intestinali). Nu am putut identifica planta desemnată de Al.
Suceveanu.
* BURUIANĂ DE SĂGETĂTURĂ (Trifolium difusum) – florile
se utilizau în Somova pentru băi la săgetături (nevralgii).
Compoziţia justifica utilizarea.
* BURUIANĂ PENTRU TRĂNJI (Teucrium polium) sau
închegătoare. Este utilizată în localitatea Casapchioi pentru
terapia tromboflebitei hemoroidale. Se fierbeau frunzele în apa cu
piatră acră şi se făceau spălături la şezut. Se întrebuinţa şi ca ceai,
însă atunci se prepara fără piatră acră. Conţine tanini cu rol
astringent, având o justificare limitată în utilizare.
* BURUIANA DE TRÂNJI (Ranunculus Illyricus) cunoscută în
restul ţării sub denumirea de „trânjoaica” era utilizată în Somova
prin plămădirea florilor în alcool şi administrându-se câte două
păhărele pe zi. Nejustificată ştiinţific.
* BURUIANA CONTRA URTICARIEI (Inula germanica) – se
utilizează în Baschioi pentru băi contra diareei. Nestudiat
ştiinţific.
* BURUIANĂ DE VĂTĂMĂTURĂ (Vinca herbacea), vezi şi
buruiana dulce. În Cataloi se fierb florile şi frunzele cu vin şi se
bea. În Turcoaia se utilizează ca „buruiană de vătămătură”
rizomul şi frunzele de la Potentilla argenta sub formă de ceai, la
fel în Albichioi.
* BURUIANĂ DE VÂNT (Ajuga laxmanni) în Văcăreni se
utilizează în tratamentul bolii „vânt ajuns”. Se fierb frunzele în
apă şi se beau trei căni de ceai pe zi. Vezi şi „Avrămeasă”.
* BURUIANA DE VÂNT (Inula SP) în Somova se fac fumigaţii
pentru „boala de vânt rău” (paralizie) la fel în Alibichioi. În
Baschioi şi Beştepe se folosesc fumigaţiile pentru „vânt rău”,
„ceas rău”, „întăritura” toate afecţiunile definind paralizia
secundară unui accident vascular cerebral. În Somova „Inula SP”,
este denumită şi „buruiana de ceas rău” şi împreună cu buruiana
138
Obreja se foloseşte pentru „frică” – se fierbe cu vin, turtă de pâine
(drojdie din hamei) şi smirnă. Se bea în trei zile, de trei ori ziua şi
de trei ori noaptea. Nu am putut identifica cărei specii aparţine
„Buruiana lui Obreja”. Nejustificată ştiinţific.
II
* CALOPAR (Chrysantemum balsamita) în Somova se ard
frunzele (se prăfuiesc), se pisează, se amestecă cu unt de vacă şi
se aplică ca alifie la rănile mici de la mameloane în timpul
lehuziei, şi la mâini. Conţine principii cicatrizante, utilizarea fiind
justificată.
* CATUSNICA (Marubrium SP) în Ceamurlia de Sus se fac băi
din frunze pentru copii bolnavi sau slăbănogi. Conţine principii
emoliente, expectorante, febrifuge. Utilizare justificată.
* CEAPA DE MARE se întrebuinţează în Cataloi pentru „boala
inimii” (enterită, sindrom, durere abdominală) sub formă de ceai.
Nu se poate identifica planta.
* FLOARE DE CICOARE (Cicorium intibus) se utilizează în
Slava Rusă sub formă de ceai contra metroragiei. Este o plantă
bogată în principii colagoge, diuretice, laxative, hipoglicemiante,
dar nu are nici o justificare ştiinţifică utilizarea în metroragii.
* CIMBRUL DE CÂMP (Thimus SP) în Jurilovca foile şi
frunzele se întrebuinţau ca ceai pentru crampe la stomac. Conţine
uleiuri volatile cu efect diuretic, coleretic, antiseptic intestinal,
utilizarea fiind justificată.
* CELE CINCI DEGETE ALE MAICII DOMNULUI (Potentila
SP) în Niculiţel floarea şi fructul se utilizează pentru băi la
„ologeală”. Utilizarea nejustificată; vezi şi mai sus „cele cinci
degete”.
* C INCI DEGETE (Veronica multifida) în Ceamurlia de Sus se
utilizează sub formă de ceai pentru dureri de şale şi încheieturi.
Conţine uleiuri volatile cu efect pe tub digestiv. Utilizare
nejustificată în reumatism.
139
* CEL PERIT (Androsace maxima) în Văcăreni se fierb florile cu
apa şi se face gargară pentru dureri de gât. Plantă nestudiată
farmaceologic.
* COADA MIELULUI (Salvia silvestris) cunoscută şi sub
numele de „brăileanca” se întrebuinţează în Jurilovca pentru băi
din fruct la copii firavi şi cu ceai pentru durerile de stomac.
Conţine principii colertice, este eupeptic amar, stimulent în
dispepsii şi atonii gastro-intestinale. Utilizare nejustificată.
* COADA ŞORICELULUI (Achilea Millefolium) în Ceamurlia
de Sus frunzele şi florile se utilizează în tratamentul rănilor şi
bubelor. Se usucă bine, se pisează până se face făină, se amestecă
cu seu de oaie. Se spală rănile sau bubele întâi cu ceai de muşeţel,
apoi se unge cu alifie de două ori. În comuna Slava Rusă se
întrebuinţează la ceai pentru oprirea sorocului (contra amenoreei).
Plantă foarte mult utilizată în fitoterapie, pe lângă proprietăţile
binecunoscute de antiseptic, antiinflamator, tonic amar conţine
flavonoizi care reduc timpul de coagulare al sângelui, ceea ce
justifică şi utilizarea de la Slava Rusă.
* COADA DE STOMAC (Allium sativum) binecunoscutul
usturoi. Se utilizează în Ceamurlia de Sus contra „trânjilor”
(hemoragii). Se ia o doniţă, se pune pe fundul ei un taler de
pământ cu jar de cărbune, peste care se aşează coadele de usturoi.
Bolnavul de trânji se aşează cu şezutul la gura cofei. Planta foarte
mult recomandată în terapia populară în tratamentul
tromboflebitei hemoroidale, dar fără nici o eficienţă renală.
Probabil că fumul cald care se ridică avea un uşor efect
decongestiv.
* COARDA IELELOR (Ynica herbacea) (vezi şi buruiana dulce)
în Ceamurlia de Sus se utilizează contra „spaimei, pociturii”
(congestie cerebrală, accident vascular cerebral, paralizie facială)
asociată cu Avrămeasă, sub formă de băi şi afumături. Pentru baie
se fierbeau în părţi egale „Avrămeasă” şi „Coarda Ielelor”, se
aşeza un scaun pe marginea cazanului, scaun pe care şedea
bolnavul şi se înconjura cu un cearşaf. Pentru afumat se pisau
bine frunzele, se presărau pe tăciuni şi se inspira adânc. Pe lângă
flavonoizii la care m-am referit mai sus, planta conţine şi
140
alcaloidul vicamina, substanţa care reduce tensiunea arterială,
reactivitatea la stimuli externi şi are un uşor efect vasodilatator,
utilizarea plantei fiind justificată.
* CRĂIŞOR (Filago SP) în Măcin se utilizează ceaiul din frunze
contra frigurilor. Nu este studiată.
* CREŢILE (Poterium polyganum) în Niculiţel se utilizează
ceaiul din rezim pentru terapia „elogelii”. Planta nu este studiată.
* CULCUŞUL VACII (Hieracium pilosella) se utiliza în Văcăreni
pentru „speriat”. Se plămădea cu vin alb şi se bea de trei ori pe zi,
de asemenea se utiliza şi sub formă de „afumat”. Planta are
proprietăţi diuretice deosebite, cu eficienţă în patologia renală, de
asemenea, coleretic şi cologog.
* CURPEN ALB (Calemantis Vitalba) frunzele se utilizau în
Somova pentru ceai şi băi în „scursoare albă” (leucore). Planta are
numeroase utilizări în fitoterapie, fiind justificată şi utilizarea
aceasta.
* DOSUL GĂINII (Inula SP) se utiliza în comuna I.C. Brătianu
contra frigurilor, prin „plămădire” cu rachiu de drojdie şi
administrarea în criză. Planta nu este studiată ştiinţific.
* DRĂGAICA (Trifolium arvense) se utiliza în Măcin contra
hemoragiilor genitale, se fierbeau florile şi frunzele, iar ceaiul se
administra rece. Nu are justificare ştiinţifică.
* FAMNICA (Salvia SP) se întrebuinţează în comuna Toxof ca
apărătoarea copiilor contra boalei „strâns” (colici intestinali),
punându-se planta întreagă în apa de baie. Are certe proprietăţi
antiseptice şi coleritice, utilizarea fiind justificată.
* FLOAREA BOIERULUI (Erysium SP) se utiliza la Baschioi
contra vătămării, prin plămădire cu rachiu de dorjdie şi
administrarea a 3 pahare pe zi. Planta conţine glicoizi
cardiotonici, dar este de discutat ce înţelegea terapeutul popular
prin „vătămătura”, termenul variind de la o comună la alta, în
general definind afecţiuni interne abdominale manifestate cu crize
acute.
* GĂLBENELE (Lamium aplexicuale) se întrebuinţa în Casimcea
contra frigurilor, sub formă de ceai. Planta are numeroase
proprietăţi terapeutice, utilizarea în acest caz fiind justificată.
141
* GĂLBINUŢA (Sinaria vulgaris) se întrebuinţa în Slava Rusă
pentru durerile de măsele, făcându-se gargară cu ceai fin, flori şi
frunze. Nestudiată ştiinţific până astăzi.
* GAPADARURA (Delphinium Consoloda) se utiliza în
Casimcea contra „perzaniei” (avort spontan) prin plămădire în
rachiu. Planta conţine principii active bradicardizante şi
hipotensoare, putând avea în anumite cauze ale avortului spontan
eficienţa.
* GOGOAŞE DE ROZETĂ (Phisalis Alkenkengi) se utiliza în
Somova contra „brâncei” (erizipel) se înghiţea trei gogoşele
nefierte, iar altele fierte în apă se foloseau în legătoare
(cataplasme). Planta are eficienţe terapeutice în patologia renală,
dar nu justifică utilizarea ei în erizipel.
* IARBA MARE (Inula helenium) se folosea în Ceamurlia de Sus
împreună cu IARBA LUI TOTIN pentru „vătămătură de matcă”
(cervicită, cancer al colului uterin). Planta are proprietăţi
antibronşitice, dar nu are logică utilizarea ei în alte afecţiuni.
* IARBA PISICII (Cerastium glandulosum) se folosea în Greci
contra „urdinarei” (diaree la copii) se fierbeau florile şi frunzele şi
se administrau trei linguriţe pe zi din ceai, iar „bostina” caldă se
aplica pe abdomenul copilului. Nu are explicaţie ştiinţifică. În
comuna I. C. Brătianu IARBA PISICII era reprezentată de
VALERIANA OFF, care se întrebuinţa pentru dureri de cap, sub
formă de ceai şi băi la cap, în această situaţie utilizarea fiind
justificată ştiinţific.
* IARBA ROŞIE sau HARCEAG (Rumex SP) se utiliza în
Balabancea pentru „roşeaţă” folosindu-se ceaiul la spălarea
regiunii. Este dificil de apreciat eficienţa plantei, prin roşeaţă
înţelegându-se o serie de afecţiuni diverse – pelagra, erizipelul,
gingivita – planta conţinând în realitate principii active laxative şi
tonic-aperitice.
* IARBA TĂMĂIOASĂ (Marrubium praecox) în localitatea
Casapchioi se foloseau florile la afumat lăuzele, pentru îndepărtat
bolile.
142
* ISMA (Menta silvestris) în localitatea Toxof se folosea sub
formă de ceai pentru „dureri de stomac fără treapâd” (fără diaree).
Utilizare justificată.
* ÎNCHEGĂTOARE (Teucrium polium) în Măcin se folosea
ceaiul preparat din flori şi frunze contra „treapăd”. Planta are
principii active stimulente ale sistemului nervos central, nefiind
justificată utilizarea în diaree.
* LĂPTUCI (Sedum maximum) în Măcin se folosea pentru
terapia „trânjilor” (hemoroizilor). Se fierbea rizomul în lapte şi se
beau cu căniţe pe zi; rizomul fiert în apă se folosea pentru
spălături. Planta conţine substanţe cicatrizante, intrând şi în
compoziţia unor unguente produse pe cale industrială, utilizarea
fiind justificată.
* LIMBA BOULUI (Borago SP) în Casimcea frunzele se uscau,
se pulverizau şi se „suflau în găt pentru gălbenare”. Planta are
proprietăţi sudorifice, febrifuge, depurative, etc; dar modul de
utilizare pentru hepatită nu are nici o logică medicală.
* FLOAREA DE LUMÂNĂRICĂ (Verbascum SP) la Slava Rusă
se utiliza pentru dureri de piept şi tuse, sub formă de ceai
amestecat în părţi egale cu lapte. Conţine principii active
emoliente şi expectorante, utilizarea fiind justificată.
* MASALARI (Hyosciamus niger) în comuna Slava Rusă se
folosea pentru durerile de gât. Seminţele se fierb, iar soluţia
rezultată se varsă peste bolovani încălziţi, aspirându-se vaporii.
Utilizare justificată farmacologic.
* MINTA BROAŞTEI (Mentha aquatica) în comuna C.A. Rosetti
se prepară ceai din frunze şi se bea pentru „desfăcut de urât”.
Planta conţine substanţe aromatice şi carminative, cu eficienţă
redusă pentru stimularea sistemului nervos central, ceea ce ar
justifica parţial utilizarea populară.
* MOŢUL CURCANULUI (Polygonum orientale) în Baschioi se
folosea ceaiul pentru spălături în „roşeaţa sau brânca”. Conţine
principii diuretice, antiscorbutice, hermostatice, cu utilizare în
patologia gastrică (intră în compoziţia ceaiul gastric 2).
* NALBA DE CÂMP (Althea pallida) se folosea în Ceamurlia de
Sus pentru sculament şi poale albe (leucoree), fierbându-se în
143
lapte şi bându-se căni pe zi. Nu are justificare medicală. În Slava
Rusă din florile de nalbă se prepară ceai pentru tuse şi dureri de
piept; această utilizare este justificată medical, nalba conţinând
substanţe mucilaginoase emoliente, cu efect deosebit în
inflamaţiile căilor aeriene superioare.
* ODOLEAN (Valleriana off) în Niculiţel şi Ceamurlia de Sus se
fierb rădăcinile şi frunzele şi se fac băi, cataplasme sau se
consumă sub formă de ceai pentru „frânturi, scrânturi şi ologeli”;
Efectul sedativ al valerianei este binecunoscut, utilizarea fiind
justificată medical.
* OPRITOARE (Statica SP) în Toxof se foloseşte pentru
„pierzanii” (avort) împreună cu buruiana ALBĂSTRELE. Are
proprietăţi tonice şi astringente, cu un posibil efect favorabil în
avortul spontan.
* OSUL IEPURELUI (Ononis spinescens) se foloseşte în comuna
Toxof pentru vătămătură. Se prepară ceai, din care se beau
ceşcuţe pe zi, iar cu boştina se fac legături. Conţine principii
diuretice şi recent s-au identificat o serie de substanţe cu efect la
nivelul glandei carticosuprarenale cu efect antiiflamator cert.
Utilizarea are justificare medicală.
* SPIC DE PĂPUŞOI (Zea mays) în Ceamurlia de Sus se fierb
„100 dramuri la 2 ocale de apă până rămâne o oca şi jumătate”. Se
bea ca ceai cald pentru scos apa din corp. Utilizarea mătăsii de
porumb ca ceai diuretic este bine cunoscută, nemaifiind necesare
comentarii.
* PĂRUL MAICEI DOMNULUI (Hedera Helyx) în Casimcea se
fierb frunzele pentru băi de răceală. Utilizare justificată medical.
144
 Şi i-o aduna
Prin toate vinele
Prin toate încheieturile
DESCÂNTECE NORD-DOBROGENE ÎN Prin rânza şi osânza
ARHIVA GRIGORE CREŢU Prin ficaţi şi bojoci
Buba albă,
Buba neagră.
În Biblioteca Centrală de Stat se află fondul Saint-
Georges, o vastă arhivă folclorică de peste 40000 pagini, adunate
de elevii liceului Matei Basarab din Bucureşti între anii 1889- Descântec de junghi (nevralgie)
1890 din localităţile de origine, la iniţiativa profesorului de limba
română Grigore Creţu. O parte a acestei arhive a văzut lumina Maica Sfântă Maria
tiparului în anul 1970 sub îndrumarea A. Millea şi I. Stănculescu De dimineaţă se scula
(1). Doi boi fraţi negri înjuga:
În acest fond uriaş – 56 pachete numerotate de la I la LVI Voi doi boi fraţi
– cercetat în urmă cu 30 de ani, cu ocazia întocmirii lucrării de
diplomă (2), am întâlnit şi un număr de 6 descântece culese de Să vânaţi, să-l adunaţi
Popescu Alexandru în anul 1890 din satul Grindu (Pisica) de la Pân toate vinele
baba Ileana (5 descântece) şi baba Maria a lui moş Matei (un Pân toate încheieturile,
descântec). Prin rânză,
Prezentăm în cele ce urmează aceste descântece, aflate Prin osânză,
toate în mapa XVII. Prin creierii capului
Prin sgârciul nasului
Descântec de bubă neagră (antrax, cărbune) În faţa obrazului,
Să îl vânaţi, să îl adunaţi
Maica Sfântă Maria Să îl daţi jos
De dimineaţă se scula Să îl înjunghi cu cuţitu
Cu cămaşa roşie se coperea Domnul Hristos
Cu brâu roşu se'ncingea … să rămână curat, luminat
Cu rochie roşie se îmbrăca Ca argintul strecurat.
Cu năframa roşie se lega
Şi umbla din om în om
Şi din casă în casă Descântec de mătreaţă
Unde-o găsi o bubă cu roşeaţă
Să i-o scoată în faţă Tu mătreaţă, mătrăgună,
Pe… îl găsea Capră roşie te făcuşi

145 146
Sus în munte te suişi Fugiţi, vă răspândiţi!
Un cioban te zări, Fugiţi, vă răspândiţi!
Fără ochi te văzu, Fugiţi, vă răspândiţi!
Fără picere te alerga,
Fără mâini te prinse
Fără cuţit te taie
Fără foc te fripse. Descântec de viermi la vite
Fără sare te săra,
Fără gură te mânca. Câţi popi în rai, atâţia viermi în bubă,
Cum cade ţărâna, aşa să cadă viermii.

Descântec de năjit (inflamaţii la o ureche…) Despre descântece s-au scris şi se vor mai scrie probabil
multe tomuri, descântecul sau poezia medicală reprezentând cea
Eşti năjit, pricăjit, mai veche creaţie orală rostită de o persoană iniţială, cu scopul de
Din dinţi, din măsele, a exercita, de a conjura, de a izgoni o boală sau de a vindeca un
Din gură, din auzul urechii, bolnav (3).
Din mirosul nasului, Nicolae Iorga în prefaţa lucrării doctorului Daniil Ionescu
Din creierii capului despre descântece (4) menţiona: „Descântecele au importanţă
Din răgoacele ochilor mare pentru cunoaşterea datinilor şi credinţelor poporului; în
Să fugi, să te duci descântece trăieşte o parte dintr-un trecut religios; practicile
La Maroga, medicale ale ţăranilor noştri azi nu au valoare ştiinţifică, dar
Că te aşteaptă cu mese întinse istoria părerilor în deosebite timpuri pe care omenirea le-a avut
Cu fălcii aprinse despre boli şi leacurile întrebuinţate de vraci şi babe va scoate
Cu pahare pline desigur contribuţii însemnate; asemenea bucăţi de poezie
Să rămână… curat, lumina poporană – cu scopuri practice – sunt de o frumuseţe specifică. Şi
Ca steaua din cer un descântec se poate citi şi admira ca şi o doină, ca şi un cântec
Ca roua din flori, voinicesc”.
Ca argintul strecurat. Din analiza celor şase descântece reproduse ne atrage
atenţia descântecul de năjit (noţiune definită ca „dureri de urechi,
nevralgii dentare, otită, gingivită în Dicţionarul limbii române,
Descântece de pureci 1913) acuzele posibile ale bolnavului fiind prezente în totalitate în
textul descântecului. Este de menţionat faptul că, dacă unele
Am înfipt cuţitul în pământ descântece din alte regiuni se repetă cu mici variaţii, cele culese
Fugiţi, puricilor, după vânt din satul Pisica-Grindu nu au variante nici în zonele învecinate
Cum se strâng pescii la leasa, (Galaţi, Brăila) de unde există în arhivă destul de multe
Aşa să fugiţi puricilor din casă descântece.

147 148
 ***
1. Folclor din Oltenia şi Muntenia, vol. V; Ed. Minerva 1970, Bucureşti
2. Georgescu – Tulcea Nicolae, Istoria medicală a judeţului Tulcea, Facultatea
PERSONALITĂŢI ALE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI,
de medicină generală, IMF, 1975, Bucureşti CULTURII ŞI ŞTIINŢEI DIN DOBROGEA
3. Vrabie Gh., Folclorul, cap. IV – Poezia medicală sau descântecul, Ed.
Academiei Române, 1970, Bucureşti DR. VASILE IORGULESCU – MEDIC ŞI
4. Ionescu Daniil, Alexandru Daniil, Culegere de descântece din jud.
Romanati, Ed. Minerva, 1907, Bucureşti OM DE CULTURĂ
5. Sefer Mariana, Descântecul – poezie populară medicală, Ed. Viaţa Medicală
Românească, 1999, Bucureşti Printre medicii care şi-au dedicat întreaga viaţă îngrijirii
sănătăţii locuitorilor Dobrogei se numără şi dr. Vasile Iorgulescu,
personalitate multiplă a vieţii ştiinţifice şi culturale dobrogene din
primele decenii ale secolului XX.
Născut la 1 decembrie 1874 în comuna Timiş, el urmează
cursurile liceului Bălteanu din Bucureşti, numărându-se în toţi
anii printre cei mai buni elevi ai şcolii. Înscris în 1896 la
Facultatea de Medicină din Bucureşti, devine extern al spitalelor
Eforiei, lucrând în clinicile de boli contagioase Colentina (1.II –
5.III.1899), medicală I Filantropia (5.III.1899 – 1.II.1900) şi
oftalmologie Coletina (1.II.1900 – 1.II.1901), remarcându-se prin
pasiunea cu care se dedică studiului şi, mai ales, prin
devotamentul cu care se dedică îngrijirii omului aflat în suferinţă.
Experienţa căpătată în aceste clinici îi va fi foarte folositoare în
întreaga activitate de mai târziu, el pomenind întotdeauna cu
respect de doi dintre maeştrii săi din perioada studenţiei: Toma
Ionescu şi Nicolae Manolescu. Îşi susţine doctoratul în medicină
şi chirurgie în anul 1903 cu teza „Gravitatea în difterie prin
coexistenţa difteriei nazale” (teza nr. 688), obţinând şi cu acest
prilej calificativul maxim.
După absolvirea facultăţii, cu toate că i se oferise
posibilitatea ocupării unui post în Bucureşti, dr. Iorgulescu
optează pentru o circumscripţie rurală (Balta Vădeni),
considerând că numai astfel va putea traduce în viaţă concepţiile
sale despre rolul medicului în ocrotirea sănătăţii poporului. După
ce lucrează un timp în spitalele rurale din Ianca – Brăila şi
Drogoeşti – Olt, la 16 iulie 1907 este numit medic al spitalului
149 150
rural Babadag. La acest spital putem considera că începe
adevărata carieră medicală a doctorului Iorgulescu, majoritatea
realizărilor de seamă. Din activitatea sa profesională şi ştiinţifică.
Având de înfruntat neîncrederea populaţiei locale în faţa
medicilor, neîncredere generată atât de considerente religioase cât
şi de faptul că predecesorii săi în acest post nu stătuseră mai mult
de doi ani, în aceste intervale fiind mai mulţi interesaţi de
chiverniseala lor decât de problematica medicală a zonei, dr.
Vasile Iorgulescu reuşeşte în scurt timp să-şi câştige un
binemeritat prestigiu. Începând din anul 1908, numele său devine
cunoscut în întregul judeţ, bolnavi din celelalte plăşi venind
pentru a fi consultaţi sau operaţi de el. Cifrele statistice, cu toată
rigiditatea lor, ne demonstrează cel mai bine acest prestigiu şi
încrederea câştigată în faţa populaţiei (1).
Anul Nr. internări Nr. decese Nr. consultaţii
1906 538 47 1778
1907 761 40 2134
1908 819 31 5486
1909 820 29 6664
Ţinându-se cont de dotarea spitalului cu numai 30 de
paturi (2) şi de dotarea modestă a serviciului de chirurgie „trebuie
să spun să spun că sala de operaţiuni este mică, nu are decât 4 pe
6 metri, destul de insuficientă pentru ca 4-5 persoane să se poată
mişca comod, fără să se lovească de mobilier. (…) Masa de
operaţiuni avem model Dr. Koslinski, foarte bună şi comodă.
Instrumentele pe care le posedăm pot servi aproape la toată
chirurgia. Mobilierul este foarte restrâns, un singur aparat Letter,
un lavoar de lemn şi un suport poliţă. Pentru farfuriile cu
instrumente şi vasele de spălat ne servim de scaune de lemn
ordinare care ocupă mult loc. Instrumentele le sterilizăm prin
fierbere într-un sterilizator simplu cu capac, pe care îl punem pe
maşina de bucătărie. Peste ele turnăm apă fierbinte în care
151
dizolvăm subcarbonat de sodiu” (3). De asemenea, personalul
lipsit de o calificare corespunzătoare crea probleme. Cu toate
acestea, dr. Iorgulescu a efectuat în anul 1908, 175 de intervenţii
chirurgicale soldate cu 171 vindecări şi numai 4 decese (dintre
care 3 erau reprezentate de peritonite ajunse târziu la spital). Anul
următor, numărul intervenţiilor chirurgicale se ridică la 203, din
care se înregistrează numai 3 decese (1 peritonită TBC, 1 ciroză, 1
hernie inghinală strangulată). Pe lângă marea varietate a cazurilor
operate (chist hidatic cu foarte variate localizări, micoane şi
sarcoame uterine, hernii, amputaţii şi rezecţii, autoplastii, extirpări
de formaţiuni tumorale ale feţei, trepanaţii etc), ne atrag atenţia
cele 46 cazuri de cataractă operate cu rezultate foarte bune, cazuri
care ne duc cu gândul la stagiul de oftalmologie efectuat de dr.
Iorgulescu sub îndrumarea prof. Nicolae Manolescu.
Şi în domeniul medicinii interne remarcăm o mare
varietate a patologiei, rezultatele înregistrate în tratamentul
diferitelor boli fiind demne de orice clinică universitară (4).
Anul Internaţi Vindecaţi Amelioraţi Nevindecaţi Decedaţi Rămaşi
1908 819 528 183 39 31 28
1909 820 593 154 14 29 38
O contribuţie deosebită a adus dr. Iorgulescu şi în tratarea
şi combaterea bolilor contagioase, fiind de subliniat activitatea
desfăşurată în perioada epidemiei de febră tifoidă din anul 1907-
1908 (5).
Dar ceea ce ne reţine în mod deosebit atenţia din
activitatea desfăşurată în acest ani, nu este atât marea varietate a
maladiilor şi rezultatele excepţionale obţinute (bolnavii
nevindecaţi şi decesele reprezentând de abia 5% din totalul
cazurilor internate), ci faptul că dr. Iorgulescu nu se rezuma la
aplicarea unor proceduri terapeutice clasice, el creând noi metode
de tratament şi îmbunătăţind altele. Vom cita numai câteva
exemple: tehnica de efectuare a apendicectomiei prin secţionare
152
cu termocauterul (6), fără a mai fi necesară efectuarea de ligaturi
(tehnică adoptată, după publicarea ei, şi de o serie de chirurgi
francezi); efectuarea enteroanastomozei fără deschiderea
intestinului, prin utilizarea pensei de enteroanastomoză creată de
el (7).
În domeniul tehnicilor de anestezie se arată adeptul
rahinesteziei, în lucrările sale analizând pe larg rezultatele
obţinute în diferite tehnici de lucru. Mai mult chiar, propune o
metodă de îmbunătăţire a utilitării stovainei în injectarea sa
rahidiană, prin acidificarea soluţiei cu o mică cantitate de acid
lactic în scopul prevenirii precipitării stovainei în contact cu
L.C.R. cu ph acid.
Odată cu începerea primului război mondial, doctorul
Iorgulescu pleacă pe front, unde desfăşoară o activitate rodnică în
scopul salvării vieţii unui cât mai mare număr de răniţi. După
ocuparea oraşului Craiova de trupele germane, el nu-şi părăseşte
postul şi cu toate riscurile legate de gradul său de ofiţer, el
îngrijeşte şi salvează viaţa unui mare număr de răniţi ce nu au
putut fi evacuaţi din acest spital în momentul retragerii.
Scrisoarea de mulţumire pe care i-o înmânaseră aceşti răniţi – şi
pe care o reproducem în totalitate – ne arată marele gest de
omenie făcut de dr. Iorgulescu:
Act de mulţumire
Onorate Domnule Doctor şi Stimate Doamne şi
Domnişoare
Subsemnaţii răniţi din Spitalul Filantropia nr. 17 Craiova
în timpul retragerii trupelor noastre. Am fost lăsaşi în cea mai
întunecoasă mizerie, cu ranele neîngrijite, care de trei zile, care
de patru nepansaţi, aşteptăm moartea să ne aline durerile, prin
care la 3/4 din noi le-a şi alinat. Dumnezeu Sfântul însă n-a vrut
şi v-a trimis pe Dumneavoastră împreună cu D-le şi D-rele care
până astăzi şi până la isprăvitul definitiv nu ne veţi lăsa. Iar
astăzi prin intervenţia d-voastră la onor comandamentul german
sperăm că ne va pune în libertate, şi ne vom risipi şi înainte de
plecare se cade să vă dăm viile noastre mulţumiri şi să vă zicem
cu toţi într-un glas.
153
Onorate D-le Doctor Vasile Iorgulescu în zioa venirii
Dumneavoastră văzându-ne în halul în care ne aflam v-aţi
dezbrăcat şi fără preget aţi luat măsurile necesare asupra
ajutorului rănilor noastre împreună cu ajutoarele D-voastră,
Stimatele D-ne şi D-re şi anume: doamna Constanţa Marinescu,
moaşe, D-na Maria Seculici, moaşă, D-na M Budurăscu, D-na
Virginia Ploeşoreanu, D-na Lili Giulea, D-na Iulia Vinosta, Olga
Baciu şi domnişoarele Aurora Marinescu, Stef Rogoşi, Anicuţa
Demetrescu, Teodora Constantinescu, R. Cojocaru, Natalia
Baciu, Toni Ateaza şi neputându-se nici plăti nici preţui de fiinţa
omenească strălucitele ajutoare pe care ni le-aţi dat, cu toţii ne
rugăm Bunului Dumnezeu să vă plătească şi să vă îngrijească în
împărăţia cerului cum D-voastră ne-aţi îngrijit pe noi şi veţi
rămâne ca amintire pe veci în inimile noastre…” Urmează o filă
cu semnăturile a 78 răniţi.
Aceleaşi simţăminte reies şi din scrisoarea trimisă la 6
noiembrie 1917 de sublocotenentul George Fetoiu, scrisoare din
care reproducem un fragment:
„Simt o mare obligaţiune morală a-ţi mulţumi din tot
sufletul pentru buna îngrijire pe care mi-ai dat-o. Datorită D-tale
sunt azi vindecat de rănile pe care le aveam şi de care nu mai
speram să scap (…) D-ta, prin ştiinţă şi bunăvoinţă m-ai scăpat
de rănile corporale şi pot în fine să mă mişc după aproape un an
de zile de ţintuire în patul de suferinţă.
Nu pot să am decât nesfârşită recunoştinţă pentru acest
mare bine; de asemenea tot atât de recunoscătoare îi este şi
familia mea, şi-n rugăciunea de seară a mamei mele eşti pus şi
Dumneata…”
Pentru întreaga sa activitate desfăşurată în timpul
războiului, doctorul Iorgulescu a fost decorat cu ordinul „Coroana
României” în gradul de ofiţer, şi a primit „Crucea comemorativă a
războiului 1916-1918” cu bareta „Carpaţi”
După încheierea ostilităţilor, este numit medic definitiv al
spitalului Constanţa (1 august 1919); aici el se ocupă de probleme
TBC, continuându-şi astfel cercetările începute în 1908 la
Babadag şi publicate în 1915 (8). Tot în acest interval face o
154
specializare de două luni în chirurgia osoasă la sanatoriul TBC
din Beck sur Mer, lucrând la întoarcere alături de doctorul
Climescu la crearea sanatoriului din Eforie. Se împlinea astfel un
vechi deziderat al dr. Iorgulescu, care, din anul 1908, în timp ce
trata bolnavii de TBC osos, arăta necesitatea creării unui mare
sanatoriu pe litoral. Este de menţionat şi faptul că, în perioada
Babadag, el utilizează în tratamentul tuberculozei osoase injecţii
cu apă de mare sterilizată aflată în discuţie, dar renunţă după ce
totuşi obţinuse unele rezultate (8).
În anul 1927 este transferat, la cerere, ca medic al oraşului
Tulcea, iar din 1931 lucrează în cadrul secţiei de chirurgie a
spitalului din Tulcea (în funcţia de şef al secţiei).
Observaţiile sale medicale, noile metode create sau cele
îmbunătăţite de doctorul Iorgulescu au făcut obiectul unor articole
publicate în presa de specialitate; de asemenea, îi datorăm două
rapoarte asupra modului de organizare şi funcţionare a spitalului
Babadag şi a celorlalte spitale rurale în care a lucrat. În acestea, el
se arată, ca şi majoritatea medicilor români din acea perioadă, un
luptător pentru progres social, criticând atât lipsurile organizării
sanitare a vremii cât şi condiţiile grele de trai ale ţărănimii,
propunând totodată cele mai bune metode de îmbunătăţire a
modului de acordare a asistenţei sanitare. Totuşi, a trebuit să mai
treacă aproape 40 de ani pentru ca propunerile sale referitoare la
combaterea tuberculozei, a pelagrei, a bolilor contagioase, să fie
aplicate în practică în mod corespunzător, în anii noştri.
Ca o recunoaştere a meritelor doctorului Iorgulescu,
trebuie să arătăm că spitalul din Babadag şi o stradă din localitate
au purtat începând cu anul 1928, numele său, că în afara ordinelor
obţinute pentru activitatea sa ca medic militar, a mai fost distins
cu o serie de ordine dintre care menţionăm numai pe cele mai
importante: „Steaua României”, „Meritul sanitar”, „Meritul
agricol”.
Dar, în afara acestor activităţi pe tărâm profesional şi
social, trebuie subliniată şi vasta activitate extraprofesională a
doctorului Iorgulescu: pasionat desenator şi pictor, a realizat
numeroase planşe de anatomie pe care le-a donat Facultăţii de
155
Medicină din Bucureşti. Cu toate încercările noastre, nu am putut
să identificăm nici una, dar, ţinând cont de desenele anatomice şi
de chirurgie cu care şi-a ilustrat lucrările tipărite, considerăm că şi
planşele se ridicau la un înalt nivel artistic.
Tot atât de pasionat vânător, dr. Iorgulescu creează o
colecţie foarte reprezentativă pentru fauna Deltei Dunării şi a
Dobrogei, colecţie pe care o donează Muzeului de vânătoare din
Bucureşti şi care acum se află expusă în cadrul muzeului de ştiinţe
naturale „Gr. Antipa”. În sfârşit, el s-a arătat şi un bun mânuitor al
condeiului, dovadă fiind nu numai numeroasele articole de
educaţie sanitară apărute în presa tulceană a vremii, ci şi cele trei
volume de epigrame ce au văzut lumina tiparului între 1923 şi
1939: „Răvaşe”, „Bolduri de provincie”, „Rime uşoare”. În aceste
volumaşe, apar, alături de răvaşe şi epigrame, şi numeroase sfaturi
de igienă, dr. Iorgulescu folosind şi această cale pentru educaţia
sanitară a poporului.
Prin această prezentare, care nu se vrea completă, ci
încearcă numai să contureze principalele trăsături ale figurii
doctorului Vasile Iorgulescu, sperăm că am reuşit să aducem în
atenţia cercetătorilor istoriei medicinei pe unul dintre cei mai
valoroşi medici ai Dobrogei de la începutul secolului XX.
xxx
1. V. Iorgulescu, Spitalul Babadag, Tip. „Dobrogea”, Tulcea 1910, pag. 7
2. N. Georgescu – Tulcea, Contribuţii la istoria medicală a judeţului Tulcea,
Lucrare de diplomă, IMF, Bucureşti, 1975, pag. 76
3. V. Iorgulescu, op. cit., p. 7-8
4. Ibidem, p. 29 şi 40
5. N. Georgescu – Tulcea, op. cit., p. 40-41
6. V. Iorgulescu, Apendicectomie fără legătura apendicelui, Spitalul, nr. 5, mai
1923
7. V. Iorgulescu, Enteroanastomoză fără deschiderea intestinului, Spitalul, nr.
11, noiembrie 1923
8. V. Iorgulescu, Încercări de chirurgie în tuberculoza pulmonară, tip.
„Colectiva” Constanţa, 1915
156
 CUPRINS

Informaţii medicale referitoare la Dobrogea în cronici bizantine ............................ 5

Informaţii despre starea economico-militară în Dobrogea ................................... 11
Documente referitoare la epidemia de ciumă ...................................................... 18
Informaţii despre starea de sănătate a circumscripţiei sanitare Sulina................. 27
Organizarea sanitară în Dobrgea în perioada 1878-1914..................................... 40
Începuturile organizării sanitare rurale în judeţul Tulcea ...................................... 49
Istoricul farmaciilor ................................................................................................ 55
Istoricul asistenţei cu medicamente ...................................................................... 65
Serviciul sanitar al Gurilor Dunării ......................................................................... 78
Implicaţii medico-sociale ale activităţii CED ........................................................... 88
Din istoricul asistenţei medico-sociale a mamei şi copilului ................................. 108
Eradicarea malariei în judeţul Tulcea ................................................................... 114
Terminologia medicală nord-dobrogeană în chestionarul B.P. Hasdeu ............... 130
Fitoterapia populară nord-dobrogeană ................................................................. 134
Descântece nord-dobrogene ................................................................................ 145
Dr. Vasile Iorgulescu ............................................................................................. 150