FLAGELUL CIUMEI ÎN ISTORIA MOLDOVEI

(SECOLELE XV-XIX)

Emanuel Bălan

The plague scourge in the history of Moldavia (the

XV-XIX centuries)

This study deals with the history of plague in the East

Carpathian area in the fifteenth century and the second half of the
19th century.The principalities were exposed to the risk of
contamination from commercial transactions and military operations.
Between 1400 and 1800 in the Romanian Principalities some serious
epidemic waves evolved
Moldova and Wallachia, the disease spread mainly during
the wars, being brought by the occupation troops and the crews of
the merchant vessels. So between 1768 and 1830 the plague became
almost endemic.
Since the 19th century there have been more effective
sanitary measures to fight the disease, especially during the Russian
administration of General Kiseleff. The press begins to publish tips
for treating the disease, and a whole memoir literature is dedicated to
the scourge. The cholera was manifested after 1873, but not with the
same intensity and extent as before.

Keywords: the plague, cholera, The Principality of Moldova,

undertakers, quarantine
Cuvinte cheie:ciumă, holeră, Principatul Moldovei, ciocli, carantină,

Cititorul de astăzi, informat adeseori până la

suprasaturație, știe că ciuma, boală de origine asiatică,
numită de cele mai multe ori „moartea neagră”, a fost

1
cadoul făcut europenilor de puricii șobolanilor infectați
cu bacteria Yersinia pestis, în secolul al XIV-lea,
cuprinzând aproape întregul continent, în cele trei forme
cunoscute (bubonică, pneumonică și septicemică), care
fãcut victime de ordinul milioanelor. Nu știm la ce dată a
apărut această cumplită boală în spațiul românesc, iar
informațiile din documente sunt disparate și cu mari
dificultăți dar se pot face reconstituiri, desigur, parțiale.
Se știe astăzi că bacteria, care provoacă boala, are
o perioadă de incubație de doar cîteva zile, că are o
evoluție rapidă, manifestată prin dureri cumplite și
inflamații ganglionare în zona inghinală, și este mortală
(90-100%) în următoarele 10 zile. Ciuma a reprezentat
una din cele mai grave şi înspăimântătoare contagiuni
care a bulversat lumea medievală. Totuşi ea s-a făcut
simţită şi în epoca modernă, pătrunzând din Asia în
Peninsula Balcanică în aproape toate satele turceşti.
Astfel că, oraşele Constantinopol, Adrianopol, Sofia au
fost expuse acestei epidemii, constituind un teren
favorabil pentru răspândirea ei şi în Ţările Române.
Principatele au fost expuse riscului de contaminare în
urma tranzacţiilor comerciale, dar şi a operaţiunilor
militare. Între 1400 și 1800 în Principatele Române au
evoluat câteva valuri epidemice grave. Prima descriere a
simptomelor ciumei bubonice în Moldova îi aparţine lui
Miron Costin, care scrie că Ştefăniţă, poreclit „Papură
Vodă”, „a căzut la grea zăcere, cu herbinţeală de au stat
frănitic, adică buiguit de hire” şi „i-au ieşit bilfă la o
mână”. Aşadar, febră, delir şi bubon.1

1
Iftimovici, Radu, Istoria universală a medicinei şi farmaciei,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, p. 380.

2
 În Moldova şi Ţara Românească boala s-a
răspândit mai cu seamă în timpul războaielor, fiind adusă
de trupele de ocupaţie şi de echipajele vaselor de comerţ.
Astfel că între 1768 şi 1830 ciuma a devenit aproape
endemică.
Ciuma în spațiul estcarpatic este amintită în 1476,
în plină campanie a lui Mahomed al II-lea împotriva lui
Ștefan ce Mare, epidemie răspândită de soldații turci.2 La
începutul secolului al XVI-lea, în timpul domniei lui
Bogdan al III-lea cel Orb, este amintită în 1512 când a
„fost boală și molimă ucigătoare mare și ceorânduială
întru toate în țara Moldovei...când moarte, când
foamete.”3
La mijlocul secolului, în 1552, sub domnia lui
Alexandru Lăpușneanu, cronica lui Azarie, menționează
că „în acea vreme și în acel an a fost multă moarte de
boală în țara Moldovei” 4, iar Grigore Ureche, scria că
„într-același an fu omor mare și iarnă grea”5 Molima se
întețește în perioada 1574-1577, fiind favorizată de
foamete ca urmare a luptelor din 1574, când recoltele au
fost arse și prădate de către hoardele otomane și tătărești,
ce l-au înlăturat de la domnie pe Ioan Vodă cel Cumplit.
2
Relatarea venețianului Giovanni Maria Angiolello, aflat în armata
sultanului, Călători străini despre țările române, București, vol.1,
București, Editura Academiei RSR, 1968, p. 134-136; Ștefan
Ștefănescu, Demografia, dimensiune a istoriei, Timişoara, Editura
Facla, 1974, p. 101.
3
Cronica sârbo-moldovenească, în „Cronicile slavo-române din sec.
XV-XVI”. Publicate de Ion Bogdan. Ed. Revăzută și completată de
P.P. Panaitescu, București, 1956, p. 192-193; Șt. Ștefănescu, op. cit.,
p. 108.
4
Cronicile slavo-române, p.140.
5
Gr.Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu,
București, 1958, p. 171; Șt. Ștefănescu, op. cit., p. 114-115.

3
Epidemia de ciumă din Moldova de la acea dată este
amintită de călătorul polon, Maciej Stryjkowski, care
vorbește de o foamete mare urmată de ciumă. 6 În 1586-
1588, un nou val de molimă a cuprins spațiul românesc,
inclusiv Moldova.
Aici, ciuma a venit din Transilvania, în 1588.
Speriat de ciumă, Petru Șchiopul a părăsit Iașul împreună
cu curtea la 20 august, hălăduind pe la Purcelești, la
Hotin, Huși și Fălciu, sau în „tabere de câmp”, în corturi
până la 15 noiuembrie când s-a reîntors la Iași. 7La
începutul veacului al XVII-lea, din Transilvania,
epidemia de ciumă s-a extins și în spațiul extracarpatic,
în Moldova aceasta fiind amintită de către demnitarul
polon Ioan Potocki care scria regelului Sigismund al III-
lea la 13 septembrie 1603, că ciuma a cuprins satele și
târgurile de la hotarul de apus al Moldovei. 8 De aici
molima s-a extins, astfel că domnitorul Ieremia Movilă a
părăsit Iașul , „rătăcind peste păduri și câmpii cu toată
casa mea”, așa cum îi scria regelui polon, în noiembrie
16039.
În timpul domnitorului Vasile Lupu, ciuma a lovit
în 1641 și 1646, pe fondul secetei și a lipsei alimentelor,
și în 1652, pe fondul acelorași cauze. Despre această
ultimă epidemie aflăm din scrisoarea domnitorului,
adresată din Roman la 20 ianuarie 1652, dregătorului
polon Luca Miaskowski în care se plângea de focul „atât
6
Pompei Gh. Samarian, Din epidemiologia trecutului românesc.
Ciuma, București, 1932, p. 35.
7
Documenta Romaniae historica. Seria A. Moldova, veac XVI, III,
1951, p. 396-402, doc. 492-498.
8
Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu
Hurmuzaki, Supliment II, vol II, p. 298.
9
Pompei Gh. Samarian, op. cit., p. 41-42.

4
de strașnic al ciumei” abătut asupra Moldovei.10 Tot
despre această epidemie scria în jurnalul său la 10
octombrie, călătorul englez Robert Bargrave: „Toate
aceste părți erau molipsite grozav de ciumă, căci
pământul era aproape tot acoperit cu lăcuste din cele de o
culoare veninoasă... Toate acestea sunt semnele cele mai
sigure și fatale ale unui aer încărcat de molimă.”11 O
relatare a unor misionari cataloci iezuiți din 1652, atestă
că „ ciuma a băntuit toată țara; în această calamitate,
catolicii molipșiți de boală au fost asistați așa de bine de
ai noștri rânduiți în diferite locuri ale acestei misiuni,
încât nici unul nu a pierit de această molimă.12
La 1661, Moldova a fost din nou bântuită de
ciumă, așa cum nota venețianul Ballarino la 10
septembrie într-o notă către dogele Veneției, că Țara
Românească și Moldova erau pustiite de ciumă.13 În
Moldova, dezastrul s-a făcut resimțit însoțit de o foamete
cumplită în timpul domniei lui Ștefăniță vodă, fiul lui
Vasile Lupu, cel supranumit „papură Vodă”, deoarece
oamenii mâncau papură uscată în loc de pâine.14
În timpul războaielor turco-polone din perioada
1672-1676, o nouă epidemie de ciumă a cuprins spațiul
Moldovei. Ion Neculce spune că „s-au scornit o cium[ă]
mare în to[a]tă ț[a]- ra...la Ve[lea]to 7183 (1675) de în
luna lui iuni s-au ținut pân-la ghenar. Ș-au murit oameni
10
I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din
arhivele polone. Secolul al XVII-lea, București, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1983, p. 163, doc. 95.
11
Călători străini despre țările române, vol. V, București, 1973, p.
487.
12
Ibidem, p. 505.
13
Hurmuzaki, op. cit., vol. V, part. 2 (1650-1699) , p. 87.
14
Miron Costin, Opere, București, 1958, p. 195.

5
cât nu-i pute îngropa și-i arunca prin gropi, de-i năruia.
Iară Dumitrașco Vodă (Cantacuzino), vădzîndu atâta
omor, au ieșit în diial la Gălata cu boierii și acolo șede.” 15
Într-un document din 1676, se arată că, la Iași cadavrele
zăceau pe ulițe, printre gunoaie.16 În această perioadă se
înmulțesc breslele de ciocli, unele primind privilegii de la
domniei, precum cea din Focșani, de la mitropolitul
Dosoftei în 1674, iar cei de la mănăstirea „Trisfetitele”
din Iași, de la Antonie Ruset la 20 august 1676. 17 Aceștia
pe lângă atribuțiile de gropari, îndeplineau și rolul de
examaninatori ai maladiei și de îngrijitori ai celor
ciumați. Către sfârșitul secolului, ciuma care a bântuit în
timpul lui Constantin Duca și a lui Antioh Cantemir, este
consemnată în documente alături de noi privilegii
acordate breslei cioclilor din Iași și din Roman.18
Secolul al XVIII-lea a debutat cu o nouă epidemie
de ciumă, în timpul celei de a treia domnii a lui Mihai
Racoviță, în anii 1717-1720. Cronica logofătului Nicolae
Muste, amințește de această ciumă venită „după foamete,
omor, bocete și vaete în toate părțile.”19 Aceste evenimete
sunt redate succint și de Ioan Neculce, iar pe larg în
cronica anonimă atribuită lui Alexandru Amiras și de
cronica Ghiculeștilor. În prima jumătate a secolului, în
Moldova ciuma alterna cu foametea și lipsurile. În 1729,
ciuma a reapărut sporadic, în sudul Moldovei, la Galați,
15
Ion Neculce, Opere, București, 1963, p. 246.
16
C. Șerban, Breslele de ciocli din Moldova în secolul al XVIII-lea,
în „Lupta antiepidemică”, p. 85.
17
Ibidem, p.86; Pompei Gh. Samarian, op. cit., p. 79.
18
Ibidem.
19
Letopisețul Țării Moldovei...1669-1729, atribuit lui Nicolae Muste,
în „Cronicele României”, III, editor Mihail Kogălniceanu,
București, 1874, p. 69.

6
pentru că în 1730 să se întindă și în nord, la Hotin. 20 În
perioada războiului ruso-austro-turc din 1737-1739,
Moldova ca de altfel tot spațiul românesc a fost băntuit
de ciumă.
Cronica lui Neculce, spune că în decembrie 1737,
foametea a fost însoțită si de ciuma care „s-ațâța în Eș. Și
au ținutu puțin, vrreo lună acel omoru.”21 Epidemia a
răbufnit în vara anului următor, când „ s-au și început
mare ciumă la Eș și au ținut pân-despre toamnă omorul,
toată vara pân-la luna lui dechemvrie. Iar Grigore vodă
au eșit afară cu ordie la Socola în fundul văii, de au
șădzut toată vara. Și începând ți în ordie a pica câte un
om de ciumă, s-au mutat la Țuțora desprie toamnă, ca să
să mai răcoriască de boală.”22 Și cronica lui Enache
Kogălniceanu afirmă că „ începuseă a se auzi pe uni
locuri de ciumă, cari nu dă puțină spaimă la tot norodul...
Cari boală au intrat în iarnă pi-ncet iar de primăvară s-au
ațițat foarte tari, cât și domnie au ieșit cu urdia iar la
Frumoasa, mai pre urmă și la Socola. Împrăștiindu-să
norodul, că atâta mure cât nu-i pute dovedicu îngropatu,
ce rămâne pe câmpii de-i mânca fierăle, fiincă poroncisă
Vodă câți îi love boala îi scote la câmpu, orânduind și o
breaslă pentru căutarea bolbavilor, care le zii ciocli.”23
În anii 1758-1761, în timpul domnitorului Ioan
Calimachi, ciuma a bântuit endemic, iar știri despre
epidemie aveam în mare parte de la autoritățile austriece
care au impus restricții la trecerile de frontieră.
Domnitorul Grigore Calimachi a înființat în 1761, un
20
Pompei Gh. Samarian, op. cit., p. 74-75.
21
I. Neculce, op. cit., p. 805-806.
22
Ibidem, p. 807-808.
23
Letopișețul Țării Moldovei..., p. 4; Pompei Gh. Samarian, op. cit.,
p. 84-85.

7
spital pentru ciumați la mănăstirea Hlincea din Măgura
Iașului, care ținea de Spiridonie.24 Funcționau bresle de
ciocli în marile orașe, la Iași, Focșani, Roman Târgu-
Frumos și Botoșani, care erau scutite de bir.25
Noul război ruso-austro-turc din 1768-1774,
desfășurat din nou pe teritoriul Principatelor, a reactivat
ciuma ce a bântuit cu furie în Moldova. Ea s-a declanșat
după ocuparea portului Galați de către trupele ruse ce
intraseră în Moldova, în 1769. Descrierea epidemiei a
fost făcută de către medicii militari din armata rusă,
printre care Gustav Orrraeus și Johann Martin
Minderer.26 Orraeus relatează în lucrarea sa Descriptio
Pestis quae anno MDCCLXX in Iassia…grassata est, că
sosind la Botoșani la 9 mai 1770, constată că „ a fost
adusă, cu două luni înainte, de niște călători din Iași. De
atunci face ravagii teribile. În curs de șase săptămâni, mai
mult de vreo 800 din cei vreo 2-3000 de locuitori au
murit. Cei rămași în viață au fugit îngroziți spre Carpații
apropiați, negăsind însă nici acolo salvarea în care
sperau.
Foarte mulți au adus cu ei germenul contagiunii și
au pierit acolo.”27 Pleacă spre Iași unde sosește la 10 mai,
situația de aici fiind mai bună decât la Botoșani dar

24
Pompei Gh. Samarian, op. cit., p. 100.
25
C. Șerban, op. cit., p. 92-94.
26
Informații de interes medico-sanitar cu privire la principatele
dunărene în vremea războiului ruso-turc 1768-1774, în vol. „Din
tradițiile medicinii și ale educației sanitare. Studii și note”, G.
Brătescu, București, 1978, p. 109-118.
27
V. Bologa, A. Simplăceanu, T. Ghițan, Un document rusesc
important pentru istoria ciumei de la Iași din 1770: lucrarea lui G.
Orraeus, în vol. „Contribuții la studiul legăturilor medicale româno-
ruse”, București, 1952, p. 37-38.

8
măsurile luate de autorități erau cele obișnuite „ cioclii
anume angajați duc morții în cimitirul special din afara
orașului, iar pe bolnavii care sunt recunoscuți îi duc într-
o pădure apropiată. Dar cea mai mare parte din ei rămân
ascunși în locuințe. Un mijloc preventiv în care au mare
încredere este aprinderea de focuri pe ulițe și în curți, în
care se aruncă grămezi de gunoaie, de oase și alte
rămășițe, care, arzând cu flacără domoală, produc un fum
rău mirositor… Nu se cunoaște nici un fel de leac folosit
împotriva ciumei în afară de teriacul venețian. Cei avuți
sunt aprovizionați cu el și îl consideră ca mântuitor.” 28
Evident că, condițiile nu au oferit posibilitatea constatării
exacte a numărului morților, dar medicii estimau că ar fi
vorba despre jumătate din populației.29 Orraeus oferă și
alte informații, precizând că „ moldovenii, mai ales cei
săraci, își duceau în ascuns ciumații, chiar dacă le erau
îndeaproape înrudiți, în pădurile apropiate, pentru ca să
nu devină suspecți. Le făceau din foi, iarbă și cârpe, la
locuri umbroase, un culcuș pe care îi așezau. Le dădeau
un vas cu apă și ceva alimente și pe urmă îi părăseau în
starea lor jalnică …Cei care mai aveau puțină putere, își
culegeau câteva vreascuri și își făceau un foc; când
mureau erau îngropați de ciocli, dar adesea această
măsură era neglijată și cadavrele erau mâncate de câini,
de fiare și de viermi.”30 Ciuma a scăzut în intensitate
după mijlocul lunii iunie, astfel că la sfârșitul anului
epidemia era stinsă. Despre această epidemie avem o
informație și dintr-o însemnare anonimă, păstrată pe o

28
Ibidem, p. 39-41.
29
Ibidem, p. 42.
30
Ibidem, p. 45.

9
Cazanie, că a ținut din Postul Mare „până la anul”, adică
până la începutul anului viitor, respectiv 1769.31
Din 1770 avem o altă însemnare a unui călugăr de
la Putna care terminase de tradus Rînduiala călugăririi
din slavonă în limba română. Războiul ruso-turc
cuprinsese teritoriul Moldovei, „fiind și ciumă mare, în
țară, la Iași, la Botoșani și la alte locuri”.32
Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, la 1795
epidemia a cuprins Moldova, informații despre epidemie
fiind furnizate de către consulatul rus de la Iași. Primele
informații ale consulului Ivan Ivanovici despre
izbucnirea epidemiei sunt din 2 mai 1795, în informarea
către ministerul de externe rus. Într-o altă informare din 7
noiembrie, semnala apariția acesteia la Vaslui, criticând
refuzul domnitorului Alexandru Callimachi de a înființa
carantine și a izola bolnavii. 33 În 1796, epidemia s-a
extins, astfel că în primăvară cuprindea ținuturile
Suceava și Neamț, iar diplomatul rus Severian era mirat
de refuzul mitropolitului Iacov Stamate, de a contribui la
fondul de ajutorare a înfometaților. Într-o altă informare
către Petersburg, diplomatul arăta că la 17 iunie la Iași a
avut loc o procesiune religioasă pentru îndepărtarea
ciumei, care părea să se potolească. Dar epidemia a
răbufnit cu toată puterea în toamna anului 1796, când
diplomatul informa la 10 octombrie că ciuma s-a extins
în ținuturile Focșani, Putna, Orhei, Huși, Galați și chiar la

31
Ioan Caproșu, E. Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise și cărți
vechi din Țara Moldovei, vol. II, Iași, Casa Editorială Demiurg,
2008, p.181.
32
Ibidem, p. 199.
33
Paul Cernovodeanu, Paul Binder, Cavalerii apocalipsei, București,
Editura Silex, 1993, p. 179.

10
Iași.34 Reacția autorităților a fost promptă, fiind instalate
lazareturi la Vaslui, Sculeni, Zagarance, Țuțora, Caiuțu
și Lunca Mare, perioada de carantină variind în funcția
de poziția socială de la 10 la 15 zile. 35 Însemnări pe
diverse cărți de cult sau pomelnice avem și pentru această
epidemie. În octombrie 1797, o însemnare anonimă
menționa că epidemia ajungea în satul Fundoaia,
provocând „mari frică și groază” în tot satul. Mai întâi s-a
îmbolnăvit un copil din familia lui Mihai Rusu, apoi a
fost lovită întreaga familie, care s-a pierdut. Preotul
Teodor, „cari au ținut poporul” 40 de ani, a murit
imediat, probabil după înmormântare, pentru că, la cei
peste 80 de ani, nu rezistase epidemiei.
Epidemia se extinde ajungând și în zona Putnei, așa
cum nota autorul anonim pe o Alexandrie, unde era jelit
Ștefan Raerez, fost dascăl ce învățase „vreo 288 școlari,
copii din tîrg, din Moldova, din raia, din Cordun”. 36
În 1812, în timpul domniei lui Scarlat Calimachi
(1812-1819), ciuma izbucni în Moldova, decimând
jumătate din populația Târgului Neamț, astfel încât cei
rămași s-au retras în corturi, pe dealul Humuleștiului, pe
drumul Pietrei.37
În noiembrie 1814, ambasadorii străini din
capitala Moldovei, se plângeau că slujbașii lazaretelor și
carantinelor, întrețin înadins zvonul despre epidemie,
deoarece slujbele le aduce venituri bune, deși epidemia
era stinsă.38
34
Ibidem.
35
Ibidem.
36
Ioan Caproșu, E. Chiaburu, op. cit. vol. III, p. 12-13.
37
Josef Kaufman, Cronica comunităților israelite din județul Neamț,
tom II, Piatra Neamț, Tipografia Record, 1928-1929, p. 303.
38
Pompei Gh Samarian, op. cit., p. 329.

11
 În 1816, „mari tulburări” s-a fãcut de frica ciumei,
mai ales că înainte de aceasta fusese o eclipsă de soare,
care durase „4 ceasuri”, în plină zi de marți.39 Peste doi
ani însă, epidemia avea să cuprindă Principatul Moldovei
de la Galați la Botoșani, fără a ocoli capitala țării, și nu
mic va fi fost numărul victimelor în cele două luni, din
septembrie până în noiembrie 1818, cât a durat molima. 40
În septembrie epidemia era extinsă la Neamț și Bacău,
acolo unde la 7 septembrie, clucerul Alexandrui Ureche,
tatăl istoricului V.A. Ureche, este trimis de domnie pe
lângă ispravnic ca supraveghetor în combaterea ciumei. 41
Interesant este un pitac al domnitorului Scarlat Calimachi
din 13 noiembrie 1818, către clucerul Alex. Popovici,
prin care îl însărcinează să meargă la Neamț, să cerceteze
și să ia măsuri împotriva răspândirii ciumei „scoțând pe
cei molipsiti și cu prepus afara din sat în colibi, în pază
cuviincioasă spre a nu se amesteca unii cu alții, cu
îndatorire ca pe fiește-care di să se spele și să se
aerisească lucrurile, să înconjure satul cu străji, ca nici să
esă nici să intre nimenea până după potolirea bolei.
Pentru cele trebuinciose ale mâncării să nu pătimescă
locuitorii, iar la casele molipsite să li se strice
acoperământul, podul și ferestrile și să se arunce apă spre
curățirea lor, iar omenii ce vor remâne în sat să se
păzescă unii de alții.”42
În Botoșani, boala a revenit în anul următor, 1819,
și a durat de la Sf. Maria Mică (14 august) până după

39
Ioan Caproșu, E. Chiaburu, op. cit. vol. III, p. 374.
40
Ibidem, p. 438.
41
Pompei Gh Samarian, op. cit., p. 343.
42
Iacob Felix, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și
starea ei la începtul secolului al XX-lea, vol I, p. 296.

12
Crăciun.43 În iulie 1819, în Bârlad, dascălul Dumitru ot
Tuchiloie nota că boala făcuse „omor de ciumă... și au
murit mulțime de suflete.”44
Dacă la 1815 ciuma făcea ravagii la Galaţi şi
Focşani, întinzându-se la 1816, 1818 spre Bacău, Târgu
Neamţ, atunci în martie 1819, epidemia făcea victime şi
la Iaşi. Cu acest prilej localităţile contaminate au fost
izolate şi sa instituit un cordon sanitar pe Prut şi la
Galaţi45.
Izbucnirea epidemiei în primăvara anului 1819
este atestată de consulii străini aflaţi la Iași. Consulul
prusac Ioan Marco îi scria baronului Von Schladen
despre primirea sa de către domnitorul Scarlat Callimachi
şi izbucnirea ciumei în Moldova: „Am găsit de cuviinţă
să vă informez, Excelenţă, că ciuma s-a ivit în mai multe
sate din Moldova şi ieri a avut loc chiar un incident la
extremitatea oraşului Iaşi, astfel că numeroşi boieri de
aici deja au închis casele.”46 Pe 19 iunie, domnitorul a
luat o serie de măsuri care au nemulțumit populația, fiind
nevoie de intervenția armatei, peste 50 de moldoveni
fiind răniți sau uciși. Acest incident este foarte bine
descris de către baronul Ludovic Kreuchely, agent prusac
la Iași. Acesta declara că totul a pornit de la medicii care
vedeau ciumă în orice caz, astfel că, Comisia numită de
Domnitor și condusă de vistiernicul Iordache Roset, a
luat măsuri dure pentru a împiedica extinderea epidemiei.
În acest scop, aga Alexandru Mavrocordat a cerut

43
Ibidem, p. 445.
44
Ibidem, p. 456.
45
Istoria românilor, vol. VI, Bucureşti, 2002, p. 71.
46
E. Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol. X,
1763-1844, Bucureşti,1897, p. 455.

13
agentului austriac să impună supușilor austrieci
ascultarea poliției moldovenești, pe tot timpul ciumei.
Supușii austrieci și prusieni a înaintat pe 8 iunie o petiție
agentului austriac, dar mulțimea strânsă la mitropolie a
pornit spre palatul domnesc, unde în agitația formată,
unii albanezi au tras în mulțime.47
La 25 iunie 1819 baronul Ludovic Kreuchely-
Schwerdtberg menţiona consulului Marco: „Cu toate
speranţele contrare, 4-5 situaţii de ciumă s-au constatat la
Iaşi. Casele boierilor şi consulatele sunt închise, oraşul
este consternat. Lumea nu crede, dar Aga însuşi le-a
menţionat de tristul adevăr. La Galaţi ar fi izbucnit iarăşi
boala, iar la Bucureşti nu s-a luat încă nici o măsură.”48
Starea grea a Principatului Moldova la 1819 este
descrisă şi de călătorul grec Kosmeli, care menționa că
trecerea Prutului se face pe la carantina Sculeni, iar la
Iași, imediat după revolta contra măsurilor împotriva
carantinei, în curți ardeau grămezile de gunoi, prăvăliile
stăteau închise, vânzarea se făcea după gratii şi banii se
puneau în oţet. Oamenii cu basmaua la nas se feresc pe
străzi de a se atinge şi îşi vorbesc numai de departe.
Căruţe cu bolnavi sau numai suspecţi şi bagaje merg cu
steaguri roşii pe strada mare, precedate de un arnăut
călare şi urmate de câinii credincioşi.49 În unele oraşe din
Moldova, precum Iaşi, străzile principale erau pavate cu
nişte bârne în curmeziş. Când ploua mult, bârnele se
desprindea şi pluteau pe noroi, ca pe o gârlă de lavă. Sub

47
Hurmuzaki, vol. X, p. 52-54.
48
Ibidem, p. 457.
49
N. Iorga, Istoria Românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 464.

14
aceste bârne se adunau toate murdăriile şi toate infecţiile,
adeseori animale moarte putrezeau sub ele.50
Din corespondenţa diplomatică şi rapoartele
consulare franceze şi cele austriece, selectate în colecţia
Hurmuzaki, aflăm că una din cauze pentru declanşarea
flagelului epidemiologic a fost comerţul cu Imperiul
Otoman şi cu cel Austriac.
Un exemplu elocvent ar fi discuţia dintre consulul
francez din Moldova Hugo cu vicontele Chateaubriand,
din 1824, despre schimbările miniştrilor turci, despre
grecii din ţară (Moldova) şi diferite ştiri din Iaşi. Se
menţiona că un francez din Moldova i-a raportat
consulului Hugo că ciuma s-a răspândit în Iaşi din cauza
a doi marinari turci (contaminaţi), care au staţionat în
Galaţi. Astfel numărul celor contagiaţi de ciumă a fost în
jur de 24 de persoane, iar al celor decedaţi – 30 de
persoane.51 Alte atestări ale manifestării ciumei în
posesiunile Imperiului Otoman (Principatul Moldova)
sunt menţionate şi de documentele de arhivă. Războaiele
ruso-turce din anii 1806-1812, 1828- 1829 şi-au lăsat şi
ele amprenta în răspândirea molimei, adăugându-se şi
lipsa unor norme sanitare.
Punctul culminant al extinderii molimei pentru
Principatele Române s-a manifestat în anul 1829.
Sursele documentare amintesc cifra de peste
35000 de persoane decedate, inclusiv civili şi militari,

50
A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. VI.
Istoria contemporană de la restabilirea domnilor pământeni până la
îndoita alegere a lui Al.I. Cuza, Iaşi, 1893, p. 567.
51
E. Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria României.
Supliment I, vol. V, 1822-1839, Bucureşti, 1894, p. 1181.

15
cuprinzând 36 de oraşe şi 5496 de sate.52 Extinderea
molimei a provocat temerea de pătrunderea ei în armată,
care trebuia să vină de peste Dunăre în cartierele de iarnă.
Oraşele sufereau de foame. Cheltuielile pentru
necesităţile militare creşteau. Ciuma apărută în Ţara
Românească, ulterior s-a extins spre Focşani şi spre
Basarabia. Despre starea dezastruoasă a lucrurilor scrie P.
Kisseleff, administratorul rus al Ţărilor Române, în urma
războiului ruso-turc din anii 1828-1829.
Astfel, după două luni de la încheierea tratatului
de la Adrianopol, administratorul face ştiută situaţia
Ţărilor Române: ,,Ciuma care se răspândise în Muntenia
de la 1812, la începutul războiului s-a răspândit în
ambele Principate, la 1829 bântuia în ambele principate,
23 oraşe, 300 sate. Trebuinţa măsurilor de carantină,
ţăpuirea oraşelor şi a satelor îngreuiau mijloacele de trai,
împiedicând aducerea proviziilor de hrană de la un loc la
altul. Rechiziţia pusă în lucrare în timpul verii din 1829 a
provocat nemulţumiri în popor. În 5 săptămâni au fost
curăţate 36 de oraşe şi 3496 de sate, iar la 1 ianuarie 1830
ciuma încetase, la 15 aprilie nu rămăsese nici un
bolnav.”53
Evident, pentru a diminua extinderea contagiunii,
P. Kisseleff adoptă anumite dispoziţii pentru
administrarea ţării. Printre acţiuni se pot enumera:
a) Alcătuirea unui plan pentru revizuirea şi curăţarea
generală, în ambele Principate, şi care, să fi e pus în

52
E. Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor.
Supliment 1, vol. IV, 1802-1849, Bucureşti, 1891, p. 433.
53
A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. VI.
Istoria contemporană de la restabilirea domnilor pământeni până la
îndoita alegere a lui Al.I. Cuza, Iaşi, 1893, p. 83.

16
aplicare sub supravegherea a trei generali, şi mai mulţi
ofi ţeri militari, funcţionari de carantină, medici, cu
ajutorul boierilor şi a clerului local.
b) Instituirea circumscripţiilor de supraveghere, iar
autorităţile locale fi ind obligate de a raporta celor
superioare despre cazurile de ciumă şi holeră. Este înfi
inţată o linie de carantină de-a lungul Dunării, iar în
funcţia de inspector general al întregii linii este numit
Mavros, ajutat de ruşi.
c) Întreprinderea măsurilor pentru combaterea foametei.
Locuitorii urmau să primească făină din rezervele armatei
şi o parte urma să fi e adusă din Odesa54

Tabelul 1

Singura mărturie din spațiul moldav a unui bolnav

de ciumă, este a călugărului Anania: „1829, luna mai 4, 4
săptămâni după Paști, m-am îmbolnăvit de ciumă.
Începutul a fost astfel: la 2 săptămâni după Paști am venit
de la călugărițe, în a 3-a am slujit, iar într-a 4-a
săptămână începuseră să tragă clopotele de utrenie. Am
venit și eu și am stat până la psaltire și a început să mă ia
54
Ibidem, p. 84.

17
cu frig de la picioare și gâtul a început să mă doară și să
se astupe. Am început să mă plâng celor care stăteau
lângă mine și ei m-au sfătuit să mă afum cu albăstrele; eu
m-am afumat dar nici un folos. Am mers și la liturghie,
după liturghie m-am dus, ca de obicei, la votcă, la
stăreție, și văitându-mă că m-a luat ca un vârtej repede,
nimeni mi-a dat cel mai mic sfat ce să fac. În seara
aceleiași duminică m-am dus la trapeza a doua, dar am
mâncat doar puțin, iar luni mi-am fost numa sete de apaă
și așa am suferit 16 zile, ca și când ar fi fost începutul
chinurilor iadului. În zilele acelea nu am putut nici să
dorm, nici să mănânc ceva și am trăit doar cu ceai de
vindecea, iar a 16-a zi boala mea s-a potolit și mi-a fost
mai ușor.”55
Datorită măsurilor întreprinse la frontieră şi în
cadrul satelor ciuma scade spre 1830. Totuși pericolul nu
trecuse. Epidemia de ciumă izbucnită în 1829 în Rusia
centrală și sudică au alarmar autoritățile din Principate,
prima tință fiind Moldova. Astfel, în 17 decembrie 1830
Divanul de la Iași s-a întrunit de urgență pentru a lua
posibile măsuri în calea evoluției ciumei. Acesta a hotărât
instituirea unui cordon de carantină de-a lungul Prutului,
de la Galați la Mamornița, unde au fost săpate bordeie
pentru adăpostirea unor grupe de câte patru străjeri, iar
un supraveghetor călare –mazil era însărcinat să patruleze
zilnic între bordeie, pentru ca nimeni să nu treacă
neobservat peste hotar. Punctele de trecere cu Basarabia
au fost închise, accesibile fiind doar cele de la Sculeni și
Lipcani, unde călătorii, erau supuși carantinei timp de 14
zile.56 Au fost luate și măsuri suplimentare de siguranță,
fiind înființate două noi spitale în Iași conduse de
55
Ioan Caproșu, E. Chiaburu, op. cit., vol. IV, p. 8.

18
medicii Fornete și Anton Fotino, dar și la ținuturi, unde
au fost numiți doctori: Gorghidan la Herța și Dorohoi,
Antonie Caruso la Botoșani și Hârlău, Vasile Burger la
Cârligătura și Iași, Aloys Terț la Roman și Petrache Lieb
la Bacău iar administrația militară rusă a distribuit
medicamente medicilor ce mergeau prin satele
contaminate.57
Însă în ciuda acestor măsuri, ciuma pătrunde în
Moldova, unde începând cu luna mai 1831, face ravagii.
La începutul verii lui 1831, epidemia făcea ravagii,
mortalitatea fiind ridicată, așa cum informa și consulul
francez de la Iași, Charles Lagan, în raportul din 12/24
iunie, ministerului de resort de la Paris: „De zece zile, la
Iați, care numără acum 30000 de locuitori, au murit 800
de indivizi și ieri, din vreo 280 de bolnavi au sucombat
155... Cauzele bolii se datorează în primul rând hranei
proaste, murdăriei și nepăsării locuitorilor. De aceea,
președintele Divanurilor, generalul Kiseleff, a dat ordin
să fie evacuate mahalalele cele mai populate și să fie
transportați toți evreii și robii țigani pe dealurile din
împrejurimi, unde să li se asigure hrana.”58 Tot în acea zi,
și consulul britanic E.I. Blutte, trăgea semnale de alarmă:
„
aceeași molimă a izbucnit și la Galați pe 10 ale lunii,
chair în ziua plecării mele de acolo și două zile mai târziu
s-a întins la Brăila...” Un alt raport de-al său din 15/27
56
E Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol.
XXI. Rapoarte consulare austriece 1828-1836, București, 1942, p.
313-315.
57
G. Barbu, Relațiile medicale româno-ruse în perioada 1800-1859,
în vol. „Din istoria ralațiilor medicale româno-ruse”, București,
1963, p. 93.
58
Hurmnuzaki, Documente, XVII, p. 249.

19
iunie era și mai cutremurător: „Iașiul poate fi socotit
acum ca un oraș aproape complet ruinat: ulițele sale
acoperite sunt cu cadravele pe care nu e nimeni să le
îngroape; casele părăsite și bisericile jefuite de bande de
tâlhari și un incendiu pe care nu e nimeni să-l stingă face
ravagii în amintitul oraș.”59 Viața zilnică se transformă
semnificativ iar grozăviile se înmulțesc.
Cancelistul Ferro, din Cernăuți, relata în data de
10/22 iunie folosind datele furnizate de doctorul Ilasciuk
care opina că ciuma fusese adusă la Iași din târgul
Ștefănești, numărul contaminaților, de la debutul
epidemiei, la 4764, din care 2554 au murit, iar printre
decedați îi menționa pe vistierul Sîndulachi Sturdza și
fiul, marelui hatman Gheorghe Ghica, doctorul Fornete și
multe soții de boieri.60 Informații despre epidemia din
Moldova, le avem și din rapoartele generalului Kiseleff,
trimise cancelarului Nesselrode, conducătorul
administrației militare ruse de ocupație din Principate.
Astfel, raportul său din 20 iunie 1831, este însoțit de
două anexe, prima referitoare la evoluția epidemiei la
Iași, iar cealaltă referitoare la ținuturile Moldovei, ambele
pentru perioada 2/14 mai -9/21 iunie. Din prima anexă
aflăm că epidemia a izbucnit la Iași pe 2 mai, iar până pe
9 iunie, au fost înregistrate 4244 de cazuri, din care 2173
mortale, deci o mortalitate de 50%. Pentru ținuturile
Moldovei, în aceeași perioadă au fost înregistrate 1711
cazuri, din care 620 mortale, deci o rată a mortalității de
40%. 61 În raportul expediat de consulul Lagan

59
Paul Cernovodeanu, Gheorghe Brătescu, Bicul holerei pe pământ
românesc, București, Editura Academiei Române, 2002, p. 26.
60
Hurmuzaki, Documente, vol. XXI, p. 379-380.
61
Cernovodeanu, op. cit., p. 28-29.

20
ministrului Sebastiani, la Paris, în 18/30 iunie 1831, se
spune că: „holera țintește a nimici ce a mai rămas din
populația Iașilor. Din 5000 de locuitori, cât mai sunt
numărați acum, mor zilnic aproape 200. Drumurile care
duc spre acest nefericit oraș sunt mărginite de trupurile
moarte ale indivizilor care au încercat să fugă, dar prea
târziu. Ulițele Iașilor sunt pline de cadavre...”62
Molima se va domoli în decursul lunii iulie,
datorită măsurilor luate de adminitrația militară rusă.
Diminuarea flagelui este atestată și de către consulul
Lagan în raportul său din 30 iunie/12 iulie, „mortalitatea
a început să scadă la Iași. Dar din nefericire...o parte din
sate sunt absolut pustii și nu este lucru neobișnuit să vezi
cai, boi, turme de oi, părăsite de proprietarii sau păzitorii
lor, păscând ici și colo, devastând ogoarele...” 63 Dacă
rapoartele oficiale indicau o domolire a epidemiei,
aceasta se va instala în Muntenia în vara lui 1831.
Piederile omenești ale Modovei, calculate la
numărul locuitorilor de 1.130.00064 de suflete se ridică la
7, 04%, iar raportat la numărul de locuitori cei mai mulți
au fost la Iași, 2783, Galați, 1000 și Botoșani, 710.
Procente de peste 10% din totalul populației au fost la
Tg. Frumos (396 persoane-19,45%), Odobești (143-
14,41%), Sulițoaia (186-19,11%), Adjud (117-14,48%,
Hârlău (112-18,60), Podul Leloaiei (70-12,28%), Lespezi
(37-11,17%) și Sculeni (63-21,79). Impactul acestei
epidemii care a secerat mii de vieți omenești, a marcat
62
Hurmuzaki, Documente, vol. XVII, p. 251-252.
63
Ibidem, p. 253.
64
Ecaterina Negruți-Munteanu, Demografia târgurilor și orașelor
moldovenești la 1832, în vol. „Populație și societate. Studii de
demografie istorică”, vol. 1, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972, p.
239.

21
mentalul colectiv, prin diverser reacții, unii au fugit spre
munți, sau au avut loc procesiuni cu moaște și icoane în
diverse așezări. Dar după ce evenimentele au trecut iar
șirul întâmplărilor s-a mai decandat, a apărut și o
literatură de dezastru, memorialistică. Alecu Russo, care
a prins epidemia din 1831 și 1848 în copilărie și tinerețe,
a publicat în 1853, nuvela Holera, pe baza unei balade
numită Balada Vâcului și a amintirilor unui ofițer bătrân
care a fost martor al flagelui din 1831. Un alt martor al
cumplitei epidemii a fost marele logofăt Nicolae Șuțu, un
apreciat economist, care evoca în memoriile sale groaza
produsă: „nimic nu poate descrie frica și disperarea care
domneau în oraș...Un prieten, care venea să ne vadă la
intervale mari-ne-a spus, într-o zi, înspăimântat de ce
văzuse: «Plouă cu morți! Oamenii cad pe străzi ca
muștele!» Curând, cumnatul meu Gheorghe, un bărbat
tânăr, plin de vigoare, a murit în câteva ore, atins de
boală. După această lovitură cruntă, am părăsit în grabă
orașul și ne-am stabilit la Domnești...”65
Nici nu trecuse bine efectele și ecourile teribilei
epidemii de holeră care, între 1830-1837, luase în Europa
și în restul lumii, sute de mii de vieți, că, în 1847, o nouă
epidemie a cuprins vechiul continent. Traseul a fost
aproape identic cu cel al precedentei epidemii, din regatul
Lahore, din nordul Indiei, a luat drmul caravanelor prin
Afganistan, Persia, Marea Caspică și de aici în ținuturile
din sud-estul Rusiei, unde a ajuns în toamna lui 1847.
Informații despre acestă nouă epidemie avem tot
de la consuli, în special cei britanici, putând astfel să
reconstruim istoricul acesteia. Din această periodă avem

65
Memoriile principelui Nicolae Șuțu, mare logofăt al Moldovei.
1798-1871, ed. Georgeta Penelea Filitti, București, p. 105.

22
două publicații despre prevenirea și combaterea holerei,
texte ce folosesc informații de specialitate germane,
franceze, engleze și ruse. Prima broșură este a medicului
Gh. Cuciureanu, publicată la Iași, cu titlul Povățuiri
pentru sătenii Moldovei la tâmplare de holeră, iar cea
de-a doua, a medicului Constantin Vârnav, Despre
holera epidemiească sau istoriea ei în scurt, chipul în
care să arată și în care să lățește, cât și mijloacele de a
să feri și de a să vindeca de ea și fără doftoru, publicată
tot la Iași, în 1848.66 O întreagă literatură medicală de
popularizare, pe calea presei, a încercat să familiarizeze
populația cu simptomele, prevenirea și combaterea
ciumei.
Într-un articol publicat în „Albina românească”
din 1847, medicul Bendella, recomanda autorițătilor din
Moldova să aibă grijă „întâi ca săracul să fie în stare a-și
cumpăra ieftin hrană bună.”67 În pofida măsurilor luate,
evident insuficiente și primitive, maladia ajunge în
Moldova, mai întâi la Galați, apoi în restul Principatului,
apariție care era adusă la cunoștința Foreign Office, la
16/28 aprilie 1848, de către consulul englez de la Iași,
Gardner.68
Despre simptomele și evoluția bolii, avem
informații de la medicul A.H. Bassereau, medic la Iași,
care spune că epidemia apărută la Galați se extinde
repede în Moldova, contamind Bârladul, Bacîul și Iașiul,
unde prima victimă este înregistrată la 3/15 mai. Boala
66
Cernovodeanu, Biciul, p. 121-122.
67
Articolul intitulat Despre lipiciunea holerii epidemice cu originea
holerei în India și căile pe care a pătruns și s-a răspândit în Europa,
publicat în „Albina romînească”, Iași, an XIX, nr. 100, 18 decembrie
1847, p. 412-414.
68
Cernovodeanu, Biciul, p. 126.

23
debuta cu simptome epigastrice și amețeli, zgomote în
urechi, vărsături, crampe, diaree, cianoză. În aceasta
primă fază se recomanda bolnavilor administrarea a câte
4 grame de ulei de mentă, eter acetic, laudanum lichis
Sydenham iar pentru faza a doua, subnitrat de bismut (1
decigram), pudră de Dower (1 decigram), extras de
beladonă (12 miligrame) și sacchar de mentă (3
decigrame).69
Alături de izolarea celor bolnavi sau suspecţi de
molipsire, de aerisirea, spălarea sau arderea lucrurilor
acestora, de distrugerea caselor cei adăpostiseră pe
ciumaţi, autorităţile mai recomandau o serie de măsuri de
prevenire a molipsirii, la care se mai adăugau altele pe
care populaţia le considera eficiente: străpungerea şi
afumarea corespondenţei70, spălarea banilor cu oţet sau
69
Ibidem, p. 127.
70
Călători străini, X/2, p. 1153; Alexandru Ivanovici Mihailovski-
Danilevski, scriitor militar rus, relata cum în ținutul Vaslui foile de
drum nu erau luate de șefii de stație de la călători cu mâinile, ci cu un
clește de fier, ele fiind afumate deasupra unui foc făcut din oase de
cal (Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea,
serie nouă, vol. II, (1822-1830), coord. Paul Cernovodeanu, Daniela
Bușă, București, Editura Academiei Române, 2005, p. 407); în alte
cazuri, prin afumare trebuie să înțelegem expunerea diverselor
mărfuri, dar și a scrisorilor, în camere special amenajate în care erau
răspândite gaze sau vapori, cel mai adesea fiind folosită „afumarea”
cu clor (Emil Gheorghiu, Fumigația, ca mijloc de dezinfecție în
carantinele din Țara Românească, în Din istoria luptei
antiepidemice în România. Studii și note, sub redacția G. Brătescu,
București, Editura Medicală, 1972, p. 311); scrisorile erau străpunse
de o rețea de găuri, menite a permite pătrunderea vaporilor
dezinfectanți în interiorul lor. Perforarea se făcea manual, cu o sulă
sau cu o perie metalică, acționată, uneori, de o presă manuală
(Nicolae Tripcovici, Contribuții cu privire la purificarea
corespondenței în carantinele de pe teritoriul țării noastre, în Din

24
saramură71, utilizarea usturoiului72, arderea prafului de
puşcă73 sau arderea gunoiului74. Aceste măsuri
profilactice erau însoţite, uneori, şi de cele spirituale,
menite să îmbuneze Divinitatea mâniată: rugăciunile,
pietatea, caritatea, procesiunile, pelerinajele, invocarea
sfinţilor protectori etc. Invocarea milostivirii lui
Dumnezeu prin iniţiative colective a lăsat mărturii,
precum cea privitoare la aducerea icoanei Maicii
Domnului de la mănăstirea Floreşti de către târgoveţii din
Huşi prin casele lor, pentru a fi izbăviţi de „acea

istoria luptei antiepidemice, p. 351).

71
În condica bisericii „Sfântul Nicolae” din Bârlad, în a doua
jumătate a anului 1829, din iulie până în decembrie, este însemnată
cheltuirea a 5 lei și 6 parale pentru cumpărarea oțetului „pentru
spălat paralile”, preotul Ioan Antonovici, editorul documentului,
făcând în notă precizarea: „banii ce se dădeau atunci preoților pentru
servicii se aruncau într-un vas cu oțăt pentru desinfectare”
(Documente Bârlădene, vol. V, Diverse, Huși, 1926, p. 65).
72
Alexandru Ivanovici Mihailovski-Danilevski nota cum în drum
spre Bârlad a primit, „după împrejurări, un dar prețios, constând din
câțiva căței de usturoi și o sticlă de oțet cu usturoi. Și aceasta și aceia
slujesc pentru prevenirea ciumei” (Călători străini secolul al XIX-
lea, II, p. 407)
73
Călători străini, IX, p. 428.
74
O relatare a acestei măsuri preventive în care moldovenii „se
încred cel mai mult” a lăsat Gustav Orraeus, cel care ajuns în Iași, în
anul 1770, observă „pe ulițe și prin curțile de intrare” că localnicii
„pun să ardă cu foc înăbușit grămezi de gunoi și umplu cu fumul ăsta
rău mirositor aerul și ziua și noaptea” (ibidem, X/1, p. 61); povestind
întâmplări „din vremea lui Caragea”, Ion Ghica menționa cum
„deasupra orașului se ridica un fum galben și acru, fumul băligarului
care ardea în curțile boierești” (Ion Ghica, op. cit., p. 26); măsura se
aplica și pe timpul epidemiei din anul 1829 (Călători străini secolul
al XIX-lea, II, p. 407).

25
groaznică prăpădenie a morţii”75. În cazul Iaşilor sunt
confirmate procesiunile cu moaştele Cuvioasei
Parascheva76, prin ale cărei „soliri” „de multe ori s-a
izbăvit Moldova de năvăliri, de boli pierzătoare, de
ciumă, de arşiţă îndelungată şi de alte cumplite
împrejurări”77. De cele mai multe ori toate aceste măsuri
nu aveau efectele dorite, iar ciuma se răspândea „cu
grăbire” în satele şi oraşele Moldovei.
La 7/19 iunie, consulul Gardner raportează din
Iași, despre măsurile luate de autorități împotriva
răspândirii flagelului. Astfel au fost construite barăci
pentru populația evacuată din cartierele contaminate.
Potrivit viceconsulului Cunningham de la Galați, aici
epidemia se manifesta cu violență, astfel că în perioada
6/18 mai și 3/15 iunie, din aproximativ 22.000 de
locuitori, 677 au fost infestați din care 192 au decedat 78,
fiind atacată și miliția ostășească, soldații contaminați
fiind internați la Spitalul militar din oraș. Măsurile de
prevenție luate de către medicii militari pentru trupă au
dat unele rezultate, doar 18 soldați au decedat. Spre
75
Ioan Antonovici, Mănăstirea Florești din plasa Simila, județul
Tutova. Studiu istoric cu hărți și ilustrațiuni urmat de documente,
inscripții și însemnări, București, 1916, p. 108.
76
Despre o astfel de procesiune relata și Ivan Ivanovici Severin,
consulul general al Rusiei în Principate la finalul secolului al XVIII-
lea (Documente privind istoria României, colecția Eudoxiu de
Hurmuzaki (serie nouă), vol. I, Rapoarte consulare (1770-1796),
București, Editura Academiei Române, 1962, p. 764-765; Călători
străini secolul al XIX-lea, vol. I, (1801-1821), ed. Paul
Cernovodeanu, Marian Stroia, București, Editura Academiei
Române, 2004, p. 786.
77
Matei Cazacu, Minuni, vedenii și vise premonitorii, în trecutul
românesc, București, Editura Sigma, 2003, p. 115.
78
Ibidem.

26
sfârșitul lunii iunie, epidemia la Galați era în scădere,
însă molima s-a extins spre nord. De remarcat este faptul
că, încă din toamna anului 1847, când se auzise că holera
bântuia în Persia, Sfatul Administrativ Extraordinar al
Moldovei, a luat măsura întăririi carantinelor de la Galați,
Sculeni, Lipcani și Leova, cu stabilirea în fiecare cvartal
din Iași, a unui spital cu 25 de paturi, cu 8 căruțe pentru
aducerea bolnavilor la spital, 240 de ciocli în tot orașul și
240 de păzitori ai orașului. Evreii care locuiau în case
aglomerate trebuiau să se mute la sate, iar pentru fiecare
județ s-a dispus organizarea unui spital și a unei comisii
sanitare.79
În raportul din 14/26 iunie, consulul englez
Gardner scria despre revagiile ciumei la Iași, epidemia
având un caracter violent, numărul morților fiind de 30-
100 zilnic. Ceea ce îngrijora corpul medical era virulența
maladiei, și se presupunea că răspândirea virusului s-a
datorat și temeperaturilor ridicate, astfel că în intervalul
11-12/ 23/24 iunie au murit 110 persoane, între 13-14/25-
26 iunie, 134 și între 14-15/26-27 iunie, 181 persoane.80
Autoritățile sunt nevoite să ia măsuri suplimentare prin
trimiterea de doctori în cvartaluri, program permanent a
spițeriilor, supravegherea strictă a spitalelor. Și cu aceste
măsuri suplimentare, ciuma decima populația, cu
deosebire în rândul clasei de jos, astfel că, în intervalul
17-24 iunie, zilnic 300 de bolnavi decedau. 81 O altă
79
Iacob Felix, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și
starea ei la începtul secolului al XX-lea, în „Analele Academiei
Române, MSȘt”, seria a II-a, tom XXIII (1900-1901), p. 512.
80
„Albina românească”, XX, 1848, p. 193.
81
Ibidem, p. 197; P. Pruteanu, Măsuri și concepții antiepidemice în
Moldova de la Regulamentul Organic până la Unirea Principatelor,
în vol. „Din istoria luptei antiepidemice în România”, p. 328

27
informare despre epidemie, o avem de la A.H. Bassereau,
medicul spitalului celui de-al 5-lea cvartal, care făcea o
statistică a îmbolnăvirilor din cvartalul său în perioada
epidemiei, 23 mai-7 iulie, din care reiese că din 1284 de
persoane ce au contactat virusul, 682 au decedat iar 602
s-au vindecat.82
Virulența epidemiei a paralizat toată activitatea
din Iași, domnitorul fiind silit să plece cu întreaga familie
la o reședință din afara capitalei. Un alt medic care a
luptat împotriva virusului a fost austriacul Bernard
Schiffer, care preciza că primul caz apărut la Iași, la 7/19
mai 1848 a fost a unui „bărbat de 65 de ani, după băutura
de bragă”, apoi pe 8 iunie, un alt caz, iar până la 5/17
iunie, au fost depistate 23 de cazuri, „toate au fost de un
grad mai ușor și au scăpat!, dar deodată, „pe timp frumos,
uscat și cu soare (5 iunie n.n), la 9 ore dimineața...s-a ivit
holera repede în diferite părți ale orașului, cu mare
intensitate, și a apucat ca la 160 oameni, din care 40 au
murit încă în acea zi.”83 În opinia lui Schiffer, cauzele
principale ale izbucnirii epidemiei s-au datorat mizeriei
de pe străzi și comercializării de alimente alterate și
fructe necoapte. Medicul a mai observat că „adevăratul
contagiu este în dejecțiunile bolnavilor, și anume mai
mult în dejecțiunile vărsate decât în dejecțiunile
alvine...molima de orgine volatilă și se introduce prin
inspirație de la cei predispuși”, aratând că doar bolnavii
erau contagioși, nu și cadavrele acestora, dovadă că nici
unul dintre cioclii nu s-au îmbolnăvit.84

82
Cernovodeanu, Biciul, p. 132.
83
Ibidem, p. 134.
84
Ibidem, p. 136.

28
 Epidemia a cuprins întreg principatul Moldovei,
afectând îndeosebi ținuturile Fălciu, Roman, Suceava,
Dorohoi și Iași.85 În ținutul Roman de exemplu comisia
sanitară, deși a primit o subvenție de 4000 de lei pentru
înființarea unui spital cu 25 de paturi, punerea în practică
a întârzit din cauza fricii unor proprietari de case de a-și
contamina imobilele prin primirea bolnavilor, după
numeroase presiuni sunt amenajate casele clucerului
Mihalache Epure și pitarului Ionița Barbu, nelocuite și
aflate la marginea târgului într-o zonă înaltă.86
Personalul sanitar fiind insuficient, s-a apelat și la
bărbieri, instruiți, aceștia au fost trimiși prin sate, unde au
avut grijă de bolnavi. În ținutul Roman, așa cum rezultă
din unele statistici, au fost înregistrați 5598 de bolnavi cu
1997 de decedați, în târgul Roman, mortalitatea a fost
mai mare, de 200 de decedați din 483 de bolnavi.87 În
ținutul Neamț unele mănăstiri și schituri au adăpostit
refugiații din calea ciumei, precum, Procov, Secu, Sihla
sau Neamț, unde s-au înregistrat și două decese, Pulheria,
soția marelui logofăt Dimitrie Cantacuzino-Pașcanu și al
Eufrosinei, fiica postelnicului Gheorghe Asachi, ambele
răpuse de ciumă.88
La Târgu Neamț, epidemia a băntuit timp de patru
luni, iar o partea a locuitoriilor s-au retras în afara
orașului, evreii în lunca Blebea, iar creștinii, în zona
Pometea.
Dacă în restul principatului virulența holerei
scădea în intensitate în luna august 1848, la Iași, deși
85
„Albina românească”, XX, 1848, p. 193
86
Cernovodeanu, Biciul, p. 138.
87
E. Cozarescu, Holera în Romanul de altădată, în vol. „Din istoria
luptei antiepidemice din România”, p. 296-297.
88
„Albina românească”, XX, 1848, p. 193.

29
raportul consulului Gardner, din 2 iulie, vorbea despre
scăderea epidemiei, intrarea trupelor ruse în capitala
Moldovei va complica situația. Cancelarul consulatului
Franței la București, Eugene Jules Francois Hory, raporta
la 21 iulie/2 august că „de la intrarea lor în Moldova,
rușii au pierdut, într-un răstimp de 20 de zile, mai mult de
2400 de oameni prin ravagiile holerei.” 89 La începutul
toamnei molima a început să se stingă, așa cum anunța și
Comitetul sănățății de la Iași că „starea sănătății
lăcuitorilor din tot cuprinsul Prințipatului este bună și
ferită de molipsitoarea boală a holerii”.90
Ca și în 1831, și epidemia de la 1848 a avut
același impact asupra mentalului colectiv din Moldova,
ilustrat prin însemnări, testamente sau scrieri literare.
Spătarul Teodor Burada și-a făcut testamentul la vremea
revoluției, „în lunile mai, iunie și iulie ale anului 1848;
iar în capitalie au început omorul de la 3 iunie [stil vechi]
și au țânut până la 28 iulie [stil vechi].”91
O intersantă evocare a holerei, o avem de la Ion
Creangă, în ale sale Amintiri din copilărie, el însuși atins
de boală: „Și după cum am cinste a vă spune, multă
vorbă s-a făcut între tata și mama pentru mine, până ce a
venit în vara aceea, pe la august, și cinstita holeră, de la
’48 și a început a secera prin Humulești în dreapta și în
stânga, de se auzea numai chiu și vai în toate părţile. Și
eu, neastâmpărat cum eram, ba ieșeam la pârlaz, când
trecea cu mortul pe la poarta noastră și-l boscorodeam cu
cimilitura:

89
Anul 1848 în Principatele Române, vol. III, București, 1902, p.
168.
90
„Buletin. Foae Oficială”, XVI, 1848, p. 412.
91
Cernovodeanu, Biciul, p. 147.

30
 Chiţigaie, gaie, ce ai în tigaie?
Papa puilor duc în valea socilor.
Ferice de gangur, că șede într-un vârf de soc
Și se roagă rugului și se-nchină cucului!
Nici pentru mine, nici pentru tine,
Ci pentru budihacea de la groapă,
Să-i dai vacă de vacă și doi boi să tacă.
Ba îl petreceam pănă la biserică și apoi veneam
acasă cu sânul încărcat de covrigi, mere turture, nuci
poleite, roșcove și smochine din pomul mortului, de se
încrucea tata și mama când mă vedeau cu dânsele. Și ca
să mă scape de belea, m-au trimis la stână în dumbrava
Agapiei, lângă podul Cărăgiţei, unde erau și oile noastre,
să șed acolo pănă s-a mai potoli boliștea. Însă peste
noapte a dat holera peste mine și m-a frământat și m-a
zgârcit cârcel; și-mi ardea sufletul în mine de sete, și
ciobanii și baciul habar n-aveau de asta, numai se
întorceau pe ceea parte în ţipetele mele și horăiau mereu.
Iară eu mă târâiam cum puteam pănă la fântână, în dosul
stânei, și pe nimică pe ceas beam câte-un cofăiel întreg
de apă. Pot zice că în noaptea aceea la fântână mi-a fost
masul, și n-am închis ochii nici cât ai scăpăra din amânar.
Abia despre ziuă s-a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul
nostru, de s-a dus în Humulești, cale de două ceasuri cu
piciorul, și a înștiinţat pe tata, de a venit cu căruţa și m-a
luat acasă. Și pe drum, necontenit ceream apă, iar tata mă
amâna cu momele de la o fântână la alta, pănă a dat
Dumnezeu și am ajuns la Humulești. Și, când colo,
doftorii satului, moș Vasile Ţandură și altul, nu-mi aduc
aminte, erau la noi acasă și prăjeau pe foc într-un ceaun
mare niște hoștine cu său; și după ce mi-au tras o
frecătură bună cu oţet de leuștean, mi-aduc aminte ca

31
acum, au întins hoștinele ferbincioare pe o pânzătură și
m-au înfășurat cu ele peste tot, ca pe un copil; și nu pot
ști cât a trecut la mijloc pănă ce am adormit mort, și
de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toţi
sănătoșii; Dumnezeu să odihnească pe moș Ţandură și pe
tovarășul său! Și, vorba ceea: „Lucrul rău nu piere cu
una, cu două”. Pănă-n seară, am și colindat mai tot satul,
ba și pe la scăldat am tras o raită, cu prietenul mei
Chiriac al lui Goian, un lainic și un pierde-vară ca și
mine. Dar tata nu mi-a mai zis atunci nimică; m-a lăsat în
voia mea pentru o bucată de vreme.”92
Ciuma din 1853, nu a mai avut focarul în
Extremul orient ci în Europa, în provincia Silezia de unde
s-a propagat spre est, astfel că, în 1853 era deja în cele
două principate. Știri despre epidemie au ajuns în toamna
lui 1852 și în Moldova, devenind subiect de discuții prin
saloanele Iașului, așa cum ne spune și Alecu Russo în
scrierile sale. Situația s-a complicat în vara lui 1854 pe
fondul declarației de război a Rusiei țariste împotriva
Turciei, „omul bolnav al Europei”. Din ordinul țarului
Nikolai I, trupele ruse aflate sub comanda
feldmareșalului Ivan Pașkevici, trec Prutul la 21 iunie/3
iulie 1853, înaintând prin Moldova, unde deja bântuia
holera. Imediat au fost organizate spitale penru bolnavi la
Iași, Vaslui și Galați.93
Medicul Vial de Rajat, aflat la Iași în 1853,
publică în „Gazeta de Moldavia”, în septembrie, un

92
Ion Creangă, Amintiri din copilărie în „Opere” (ed. Critică Iorgu
Iordan și Elisabeta Brâncuș), București, Editura Univers
Enciclopedic, 2000, p. 170-172.
93
G. Barbu, Relațiile medicale româno-ruse în perioada 1800-1859,
p. 156.

32
articol foileton, Igiena publică cu sfaturi profilatice.94 El
îndemna autoritățile și cetățenii să curețe ulițele și curțile,
să aerisească și să văruiască casele, farmaciile să fie
deschise permanent. În privința bolnavilor recomanda să
fie îngrijiți la domiciliu sau în spitale, cu repaus la pat
pentru cei bolnavi, cărora să le fie administrat băuturi
răcoritoare, apă cu orez, cataplasme cu făină de in,
stropite cu 2-30 de picături de laudanum, frecționarea
stomacului de trei ori pe zi și spălături din șase în șase
ore, cu apă cu tărâțe sau de rădăcină de nalbă. La
începutul lunii octombrie, „Comitetul Sănătății” din Iași,
realiza o dare de seamă asupra stării sanitare din oraș, din
care rezulta măsurile luate împotriva holerei, prin
sporirea numărului de medici, inclusiv prin angajarea
bărbierilor, distribuirea gratuită de medicamente și
înființarea a trei spitale.95
Despre evoluția epidemiei, un medic militar rus,
relata pentru un ziar vienez la 12/24 octombrie că: „cifra
îmbolnăvirilor a rămas însă mică și dispozițiile luate din
partea gubernului Moldovei vor preveni, cât e cu putință
progresiunea bolii. Aici, la Iași, marele spital al orașului
e pregătit pentru primirea bolnavilor. La Huși, Tecuci,
Focșani și Galași sunt înființate asemenea instituții,
sanitare provizorii... Nu există lipsă de medici în orașe.”96
Spre sfărșitul toamnei epidemia scăzu în
intensitatea așa cum făcea cunoscut și „Gazeta de
Transilvania” din Brașov, într-un articol publicat la 11/22
noiembrie 1853, că „în Moldova încă mai încetează

94
„Gazeta de Moldavia”, anul XXV, 1853, nr. 73, p, 293, nr. 74, p.
297-299, nr. 75, p. 301-303, nr. 76, p. 305-306.
95
Ibidem, nr. 78, p. 309.
96
Cernovodeanu, Biciul..., p. 192.

33
holera; numai în districtul Galațiului și în Bârlad mai
domină fără multă stricăciune.”97
În sfârșit, „Gazeta de Moldavia” publica, la 3/15
decembrie 1853, raportul Comitetului Sănătății din
Moldva, protrivit căruia se declara starea sănătății ca
fiind satisfăcătoare iar „epidemia holerei de tot au perit
de la locurile unde s-au arătat.”98
În vara anului 1865, ciuma reapare tot la Galați,
virusul fiind adus de un vas francez tocmai de la
Constantinopol. Drumul epidemiei spre Europa a început
în 1863, tot din India.
Ajunge în 1865 la Mecca și de acolo în portul
Alexandria, calea spre Europa fiind astfel deschisă.
Despre epidemia din Galați aflăm informații din
rapoartele „Comitetului filantropic de ajutorare a
holericilor”, fiind înregistrate 1085 de cazuri, din care
612 decese.
Banii colectați de comitetul filantropic, adică
31.213 piaștri, au fost cheltuiți pe plata trăsurilor,
pomenilor, bărbierilor, pentru medicamente și lipitori,
instrumentar și pansamente, sticle de rom, sticle de vin și
alte bunuri.99 Înainte de apariția virusului la Galați
autoritățile au reacționat, Departamentul Dinlăuntru a
trimis o înștiințare administrațiilor județene prin care
atrăgea atenția că la Constantinopol izbuncnise epidemia,
și recomanda să fie luate măsuri igienice
corespunzătoare.100 Chiar dacă directorul general al
Serviciul sanitar, Teofil Gluck, spera că epidemia nu se

97
„Gazeta de Transilvania”, 1853, nr. 90, p. 353.
98
„Gazeta de Moldavia”, nr. 96, p. 381.
99
Cernovodeanu, Biciul..., p. 237.
100
Ibidem, 238.

34
va extinde în țară101, holera cuprinde și alte zone,
invadând orașele Iași102, Fălticeni, Botoșani și Dorohoi.
Statisticile arată pentru anul 1865, 9117
îmbolnăviri cu 4782 de morți pe întreg teritoriul
României.103 În primăvara lui 1866, molima a reizbucnit,
cuprinzând întrega țară până spre toamnă, când a
dispărut. Epidemia a făcut 24.034 de morți din 57.088 de
persoane îmbolnăvite.104 Consulul Castaing de la Iaşi
consemna într-un raport din iulie 1866 că „de
aproximativ 10 luni flagelul bântuia oraşul şi alte
localităţi urbane şi rurale din Moldova.”105 Despre holera
din județul Roman, aflăm dintr-o însemnare pe o carte de
cult: „după doi ani de secetă, în 1866, la Roman s-a făcut
o foamete cumplită, urmată de holeră, ajungând a se
îngropa câte șase pe zi, la sate, și câte douăzeci, la oraș.”
Și de această dată, ca și în trecut, epidemia a fost
precedată de secetă și foamete. În acea perioadă medicii
orașului Roman, Frantz Scrob și Gheorghe Secoșanu, au
luptat cu holera, aici fiind înființat și un lazaret, unde a

101
„Monitorul, jurnal oficial al Principatelor Unite Române”, nr. 236,
din 26 oct./7 nov. 1865, p. 1041.
102
La Iași, din raportul consulului francez, Castaing, din iulie 1866,
rezultă că „de aproximativ zece luni, flagelul bântuia în acel oraș și
în alte localități urbane și rurale din Moldova, ajungându-se la o
totalitate de 60-90 de decese zilnic” (Lucia Taftă, Situaţia sanitară
din România în rapoarte diplomatice franceze din perioada 1864-
1880 (Epidemii și Epizootii), în „Muzeul Național de Istorie a
României”, nr. 1, 2002, p. 173).
103
C. Georgescu, Despre choleră, București, 1884, p. 11.
104
Iacob Felix, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și la
începutul secolului al XX-lea, partea I, memoriul III, în „Analele
Academiei Române, t. XXIII, Memoriile Secț. Șt.” 1901, p. 5.
105
Lucia Taftă, art. cit., p. 173.

35
lucrat medicul Frantz Bede. 106 Despre cum se prevenea și
trata holera la Bacău, afăm din lucrarea lui Costache
Radu, care își amintea că: „în Bacău băntuea mai cu
furie. Se găseau pe stradă oameni morţi. S’a văzut
însă că cei mai mulţi cari mureau, erau oamenii
nevoiaşi şi acei cari locuiau în strade murdare şi
aveau murdării prin ogrăzi şi case, şi din aceştia cel
mai mare număr îl da jidovii. Pe lângă aceste, şi
ajutorul doctorilor, lipsea. Ei nu aveau la îndemână
şi nici se povestea pe atunci de mijloacele ce sunt
astăzi pentru a se întâmpina o boală molipsitoare,
pentru a opri o epidemie. Tot ce sfâtuea doctorii de
atunci pe oameni, era să mănânce usturoiu, să bea
rachiu şi vin roş, iar apa s’o beie îndoită cu rom.
Orăşenii, mai cu samă acelor ce le dădea mâna, se
ținea în tenehiu de sfaturile doctorilor. Pe unde erau
cafenele, cofetării, oteluri, vedeai şezând pe bănci şi
pe scaune afară, cete de oameni având o sticlă de
rachiu, de vin roş, de apă romuită şi mai toți cu
chef.”107 La Târgu-Neamț, holera a decimat numai în
rândul evreilor peste 100 de persoane, fiind ultima
mențiune a acestui flagel în zonă.108
Dacă în 1866 holera a încetat să mai bântuie
spațiul romănesc, ea a continuat să se manifeste în Rusia,
de unde trece din nou Prutul ca și în trecut, la 15 iulie
1872, la Sculeni, ca după molipsirea unor localități din
județele Iași, Vaslui și Roman, să se stingă în luna
106
Epifanie Cozarescu, Holera în Romanul de altădată, în vol. „Din
istoria luptei antiepidemice în România”, p. 297.
107
Costache Radu, Bacăul de la 1850-1900, Bacău, Editura H.
Margulius, 1906, p. 32-33.
108
Ștefan Cotoros, Târgu-Neamț, trecător prin secole, vol. I, Piatra
Neamț, Editura Cetatea Doamnei, 2019, p. 119.

36
octombrie. În acest episod, 931 de persoane au fost
îmbolnăvite, din care 323 au decedat. În primăvara anului
1873, holera reapare, venind din Bulgaria, astfel că în
vară toate județele de pe linia Dunării erau contaminate.
De la Galați este dusă de plutași spre nordul Moldovei,
afectând județele Neamț, Roman, Tutova, Iași, Vaslui,
Fălciu și Cahul. Epidemia încetează în noimebrie cu
prețul a 3200 de decese din 18.000 de îmbolnăviri.109
Aici se încheie incursiunea în istoria epidemiilor
de ciumă și holeră în spațiul Moldovei. Holeră s-a
manifestat și după 1873, dar nu cu aceiași intensitate și
întindere ca până atunci.

Anexă

1829 octombrie 20110

109
Iacob Felix, art. cit., p. 5-6.
110
Petronel Zahariuc, Sorin Grigoruță, Un raport privitor la ciuma
din Moldova (1829), în AȘUI –Seria Istorie, nr. LIV-LV, 2008-2009,
p. 130-131, 137-138, 148.

37
Toate  țânuturile pentru boala lipicioasă, ce să trec în
perilipsăs(e), anumi ci molipsâre găseşti, câț(i) mor(ți), în
ci sati  şi în cari  țâ(nu)turi anume.  

1829 o(cto)mv(rie) 20.   Vidomostii pentru toate

târgurili şi satili din cuprinsul Moldavii, ci sint molipsiti.
1829.

Țin(u)t(u)l Niamțului
Prin răportu din 26 săpt(e)mv(rie), cu no. 898, să  arată 
că  să  află  curat şi pentru mai multă pază au cerut să s(e)
rânduiască şi doi boeri, pe care s‐au şi rânduit.
Țin(u)t(u)l Romanului, din mila lui Dumnezău, se
află curat.
Țin(u)t(u)l Bacăului
La târgul Trotuşului, ce sunt lăturaşi a Ocnii, au murit
trei oameni şi 3 sunt loviți de boala lipicioasă, cu răport
din 8 săpt(e)mv(rie) no. 821. La târgul Ocnii, iarăşi s‐au
iscat boala ciumii, murindu un neguțitor focşănean, cu
răport din 22 săpt(e)mv(rie), cu no. 869. Au fost la sat
Liuzii Călugărului şi s‐au curățit, acum să află curat,
după răport din 18 săpt(e)mv(rie), no. 863. Prin răportu
din 30 săpt(e)mv(rie), no. 900, arată  dregătorii că  la
târgul Trotuşului au murit 8 şi 3 sunt loviți, însă esti
nădejdi de scăpare, iar la târgul Ocnii di la 16
săpt(e)mv(rie), de cându au murit focşănean(ul), nu s‐au
mai bolnăvit nimi până la 30 săpt(e)mv(rie). La 7
oct(o)mv(rie), no. 255, cămăraş(ul) de Ocnă răportueşti
că de la 16 săpt(e)mv(rie), de cându au murit focşăneanu,
fiind 24 zili, s‐au rădicat toată frica, nemai murindu nici
unul. La satul Trotuş, iarăşi de la 19 săpt(e)mv(rie),
cându s‐au scos cel de pe urmă bolnav la lazaret, până la

38
7 oct(o)mv(rie), nimi nu s‐au mai lovit. În lazaret
Trutuşului să mai află doî feti bolnavi, cu bubi scoasă:
una esti nădejdi de scăpare, iar ceialaltă puțină nădejdi di
scăpare...
Vidomistii pentru toati târgurile şi satili din cuprinsul
Moldovii ce sînt molipsiti după celi mai proaspiti
răporturi a dregătorilor şi a epistaților rânduiți întru
această  slujbă, precum în gios anumi să  arată  atât
locurili molipsâti cât şi data şi numărul fiişzicăruia răport
Țin(utul) Neamțului
La 16 oct(o)mv(rie), no. 957, răportuesc dregătorii că  la
9 a curgătoarii luni, întorcându‐să  34 cară  di la Agiud
din satul Calul di la acest țân(u)t cari au fost cu fân
oştinesc, bolnâvindu‐să de pe drum, la 13 au şi murit,
care după cercetare ce s‐au făcut s‐au găsât trupul lui
cuprinsu de vânătăi şi cu peti roşii pe la supțu[su]ori şi
stinghii, pe familie mortului au scos‐o afară, iar satu tot
s‐au pus supt pază, fiiindu că  au avut amestecătură.
Țin(utul) Bacăului
Camăraş de la Ocnă prin răport din 7 oct(o)mv(rie), no.
255, arată că  di la 16 săpt(e)mv(rie) de cându au murit
un neguțător focşănean, care au fost în prepus de boală 
lipicioasă, n‐au mai murit nimi  şi că  s‐au rădicat
toată grija. Tot prin acest raport arată  că  la târgul
Trotuş, iarăş(i) de la 19 săpt(e)mv(rie), cându s‐au scos
cel de pe urmă bolnav la lazaret, până la 7 oct(o)mv(rie),
nimi nu s‐au mai bolnăvit... 
Neamțul
La 14 noemv(rie) cu no. 1.037 arată  că la satul Calul de
cându au murit un om nu s‐au mai bolnăvit nime şi din
mila lui Dumnezeu sînt cu toții sănătoşi, atât fimeia
mortului, undi să  află  scoasă,  şi toți lăcuitorii satului.

39
La 21 noemv(rie) cu no. 1.048 răportuesc dregătorii
că nişti țigani a mănăstirii Niamțului ci s‐au întorsu din
gios la culesul viilor în margine satului Timişenii, unde
era 9 suflete, unul au murit la 17 noemv(rie) şi doi s‐au
bolnăvit,  şi la cătunul Căcății, iarăşi unul s‐au bolnăvit,
iar unul au murit  şi [un] unul din dregători s‐au dus la
fața locului să  cercetezi  şi să  înştiințăzi, di la cari
până acum n‐au vinit.
Țin(u)t(ul) Bacăului   
Prin răport din 21 noemv(rie), no. 962, arată că la târgul
Trotuşului nu s‐au mai bolnăvit nimi şi pe acei ce au fost
molipsiți să țin în osebire cu pază. Prin răport din 5
noemv(rie) faci cunoscut aga Costachi Bucşănescu, unul
din dregători, că la groapa Ocnii, mărgându un lăcuitor
din sat Scurta, țin(u)t(ul) Putnii, să cumperi sari i s‐au
întâmplat grabnică moarti. Tot prin acest răport,
că ducându‐să patru vinovați, talhari, la Ocnă, triimişi di
aice, la unul s‐au găsât doî bolfi la stânga şi singur au
mărturisit că esti di boala ciumii şi aşa i‐au pus suptu
pază dioparte.

40