1

Perioada dintre secolele XIV-XV, considerată în mod tradiţional

sfirşitul Evului Mediu, este descrisă de obicei şi ca o perioadă de criză
survenită după relativa stabilitate şi prosperitate ce s-au instalat în Europa
veacului al XIII-lea.
Își fac aparitia cei trei cavaleri ai Apocalipsei: foametea, războiul şi
epidemia.
Foametea a fost un fenomen înspăimîntător: istorici ai climatului au
constatat o înrăutăţire a vremii (mai ales în Europa de Nord), datorată unei
perioade lungi de răcire şi unor puternice şi repetate valuri de ploaie; acestea
au făcut ca în anii 1315-1322 să apară o mare foamete.
Clima şi ploile, războiul, mînia lui Dumnezeu sînt cauzele găsite de
contemporani. Rezultatul a fost o scădere brutală a recoltelor de cereale,
precum şi devastări de natură epizootică ( Extinderea unei boli contagioase
într-un timp scurt, prin contaminare). Preţurile au crescut, sporind numărul
şi disperarea celor săraci, fără ca dezvoltarea sectorului încă restrîns al
salariilor să poată compensa creşterea preturilor. Insuficienta organizare a
2

monarhiilor şi a oraşelor, deficienţele privind transportul alimentelor şi

depozitarea au agravat consecinţele marii foamete sau, în orice caz, au
împiedicat lupta eficientă împotriva lor.
Războiul fusese întotdeauna, în Evul Mediu, un fenomen mai mult sau
mai putin endemic (constant). Dar actiunea Bisericii şi a unor principi în
favoarea păcii, căutarea condiţiilor favorabile prosperităţii, precum şi
condamnarea războaielor feudale au dus la un recul (regres) al fenomenului
războinic.
Insa actiunea militară a luat forme noi. Constituirea progresivă a statelor
naţionale, mai întîi favorabile păcii a dat naştere treptat unor forme de
război " naţionale". Un bun exemplu este interminabilul Război de o Sută de
Ani, care a actualizat vechile ostilităţi franco-engleze din veacurile al XII-
lea
şi al XIII-lea. Unele progrese tehnologice spectaculoase, deşi lente, au făcut
şi ele din război un fenomen nou. Cel mai vizibil progres l-a reprezentat
3

aparitia tunului şi a prafului de puşcă; tehnicile de asediu s-au perfecţionat

la rîndul lor, iar toate aceste schimbări au determinat lenta dispariţie a
castelului fortificat; acestuia i-au luat locul două tipuri de reşedinte: castelul
aristocratic şi fortăreaţa, menită să reziste la agresiunea tunurilor. În plus,
războiul s-a diluat şi s-a profesionalizat. Monarhiile, în special cea franceză,
au recrutat soldaţi permanenţi, plătiţi cu solde regulate, în timp ce
mercenarii, în mod constant şi mai structurat decît în trecut, s-au pus în
slujba oraşelor şi a principilor.
Criza economică şi socială a sporit numărul vagabonzilor care, atunci cind
găseau un şef, alcătuiau bande înarmate care jefuiau şi distrugeau mai rău
decît armatele regulate.
Aşa cum în economie apar tratate de agricultură, promovarea şi
transformarea ştiinţei militare determină alcătuirea şi răspîndirea unor
tratate didactice consacrate artei războiului, disciplinei militare şi organizării
armatelor.
Decretele militare s-au înmulţit şi s-au răspîndit în întreaga
4

Europă. Ultimele două secole ale Evului Mediu au cunoscut în întreaga

Europă dezlănțuirea unor trupe regulate sau neregulate : bandele de
mercenari în Franţa şi Spania, Jupuitorii in Franţa şi în partea de vest a lumii
germanice, Războiul de o Sută de Ani, războaiele de succesiune din Anglia,
războaiele de constituire şi dezmembrare a statului burgund, războaiele
hispanice, expediţiile militare ale Bisericii pentru recucerirea Statului
Pontifical, războaiele marithne dintre Genova şi Veneţia, dintre Hansa
germanică, Danemarca şi Anglia, războiul împotriva cehilor husiţi,
conflictele dintre ordinul teutonic şi vecinii săi, Războiul celor două
Roze din Anglia, sfirşitul regatului Granada in Spania, înaintarea turcilor în Balcani.
Iconografia şi arheologia mai arată că aceste vremuri au devenit definitiv epoca unei Europe ce
consacră calul, care este de acum inainte mai mult un cal pentru luptă decît unul pentru
vînătoare. În acelaşi timp, infanteria, care intre mijlocul secolului al XIV-lea şi mijlocul celui de-
al XV-lea îşi pierduse o parte din importanţa calitativă şi cantitativă, se transformă; începînd cu
mijlocul veacului al XV-lea, rolul şi prestigiul infanteriei renasc. Şi mai uimitoare s-a dovedit a
fi apariţia artileriei.
Tunul a revoluţionat, deşi lent, arta militară, în principal în două moduri: pe de o parte, prin rolul
său pe cîmpul de bătălie, iar pe de altă parte, prin eficacitatea împotriva zidurilor de apărare ale
castelelor sau oraşelor. La finele sec XV, industria metalurgică militară cunoştea o înflorire
remarcabilă.
Militarizarea Europei a fost completată de profunda transformare a serviciului militar. Serviciul
feudal a dispărut în Anglia secolului al XIV-lea şi a lăsat loc recrutării de miliţii naţionale şi de
voluntari. În regatul Franţei, după mijlocul secolului al XIV-lea, a devenit curentă încheierea
unui contract de angajare. Italia, ale cărei clase conducătoare urbane au renunţat la funcţia
militară, s-a folosit în principal de mercenari. Cu toate acestea, rolul nobilimii, care furniza cea
mai mare parte a cavaleriei militare, a persistat aproape pretutindeni în Europa
În secolul al XV-lea, toate puterile politice europene au dezvoltat, în mai mică sau mai mare
măsură, armate permanente.
Această Europă a violentelor războinice generalizate nu uitase totuşi de aspiratia spre pace, care
fusese idealul profund al societătii, Bisericii şi puterilor politice din Evul Mediu.
Ciuma neagră

La mijlocul veacului al XIV-lea s-a produs unul dintre cele mai catastrofale evenimente ale
Europei medievale: ciuma neagră. Ea se caracteriza prin apariţia la subsuoară a unor ganglioni
numiţi buboni, umpluţi cu sînge de culoare neagră, aceasta definind şi boala şi epidemia.
În cursul anului 1348, el s-a răspîndit practic în toată Europa. Ciuma neagră a devenit un
fenomen catastrofal, care a durat in Occident pînă în 1720, data ultimei ciume importante, cea
din Marsilia. Caracterul devastator al epidemiei a fost dat de acţiunea ei fulgerătoare. După o
scurtă incubaţie, bărbaţii şi femeile contaminaţi de bacil erau doborîţi de un acces care, după 24 -
36 de ore, ducea cel mai adesea la moarte. Ciuma a fost însoţită de fenomene fiziologice şi
sociale înspăimîntătoare. Ciumaţii manifestau tulburări nervoase impresionante, iar incapacitatea
familiilor, comunităţilor şi autorităţilor de a combate boala ii conferea acesteia un caracter
diabolic. Familiile, neamurile, mănăstirile sau parohiile nu au mai putut asigura mortilor
funeralii individuale decente. Nu avem documente care să ne permită o evaluare exactă a
mortalităţii produse de epidemie iar evaluarea cea mai veridică merge de la jumătate pînă la
două treimi din populaţia Creştinătăţii.
Combinaţia dintre ciumă şi alte boli, ca difteria, rujeola, oreionul, scarlatina, febra tifoidă,
variola, gripa şi tusea măgărească, precum şi apropierea pe care o făceau oamenii din acea epocă
între ciume, războaie şi foamete, un trio, aşa cum am văzut, cu originea in Apocalipsă, toate
acestea au dat naştere unui sentiment de teroare. Ciuma a agravat conflictele sociale şi necazurile
săracilor, fiind agentul unei violente sociale.
Medicii din veacul al XIV-lea nu aveau posibilitatea de a găsi cauzele naturale ale epidemiei.
Ei au contrabalansat explicarea cauzei prin mînia divină, interpretarea cea mai frecventă şi mai
puternică. În absenţa unor cunoştinţe medicale corespunzătoare, au existat totuşi nişte reguli
precise şi eficace pentru a opri raspandirea ciumei. De exemplu, interzicerea adunării la căpătîiul
bolnavilor şi al mortilor sau la funeralii, interzicerea folosirii hainelor celor ciumaţi,
Măsura cea mai eficientă a fost însă fuga din faţa cataclismului - refugierea, departe de oraşele
aglomerate, în zone rurale cu populaţie dispersată.
Ciuma a provocat apariţia unor forme noi de devoţiune creştină, în special promovarea unor
sfinţi specializaţi, care au devenit mari sfinţi în toată Europa; aşa este Sfintul Sebastian şi, în
Europa occidentală şi meridională, Sfintul Roch.
Moartea, cadavrul şi dansul macabru

De asemenea ciuma a alimentat totodată un nou tip de sensibilitate şi un nou tip de religiozitate.
Pînă atunci, atitudinea fată de moarte a bărbaţilor şi femeilor se manifesta preponderent prin
teama de a ajunge în iad; de-acum înainte, această teamă a fost absorbită de o fază prealabilă,
moartea însăşi, ale cărei orori vizibile datorită ciumei nu erau cu nimic mai prejos decît chinurile
iadului.

In aceasta ordine de idei apare coneptul Memento mori, "aminteşte-ţi că vei muri", care devine
fundamentul devoţiunii şi al unui anumit stil de viaţă şi de reflecţie. Ea a provocat redactarea
unor tratate ilustrate despre arta de a muri. Astfel s-a răspindit în toată Europa o temă
iconografică ce s-a dovedit a fi totodată un sentiment şi o filozofie: macabrul.

Italia veacului al XIV-lea privilegiase altă temă iconografică, triumful mortii. Două teme au
cunoscut un succes şi mai răsunător: una este tema Deşertăciunii, reprezentată printr-un craniu
de mort, care şi-a prelungit succesul de-a lungul Renaşterii, pînă în arta barocă; cea de-a doua
este dansul macabru, caracteristic artei şi sensibilităţii veacului al XV-lea.
Dansul macabru se remarcă prin numărul persoanelor implicate şi prin forma în care se
manifestă acestea. Dansul macabru este o reprezentare a întregii societăţi, a tuturor categoriilor
sociale şi politice care o compun. În dansul condus de papă şi de împărat se prinde toată
umanitatea, de la rege la nobil, burghez şi ţăran. Femeile nu lipsesc nici ele.Dansul macabru
îmbină cultura laică şi viziunea clerical. În veacul al XV-lea Dansul macabru a acoperit zidurile
Europei creştine

Europa violentei

Pe lingă violentele majore datorate ciumei, foametei şi războiului, au existat şi alte evenimente,
alte evolutii care au dat naştere, în Europa veacurilor al XIV-lea şi al XV-lea, unor conflicte şi
violente. În anii 1320-1330. pogromurile au insotit acuzatiile potrivit cărora evreii ar fi otrăvit
fîntînile, precum şi cele care, la o scară mai mare, au marcat, îndeosebi în Europa Centrală, şi
conflictele structurale dintre ţărani şi seniori, meşteşugari şi negustori, toate au oferit o explicaţie
de lungă durată a riscurilor interne.

Persecutarea vrăjitoarelor
O altă formă de violenţă s-a dezvoltat începînd din veacul al XIV-lea şi mai ales din cel de-al
XV-lea: pedepsirea vrăjitoriei. Biserica a combătut dintotdeauna credinţele şi practicile magice,
împreună cu persoanele care se consacrau acestora, vrăjitorii. În veacul al XV-lea vrăjitoarea a
înlocuit ereticul ca pradă preferată a Inchizitiei. Astfel vrăjitoarea apare în prim-planul scenei
europene, unde va rămîne aici pînă în secolul al XVII-lea, fiînd victima numeroaselor arderi pe
rug

Noii eretici: adepţii lui Wyclif şi ai lui Hus

Secolele al XIV-lea şi al XV-lea au asistat la disparitia marilor erezii din perioada precedentă.
Au apărut însă alte erezii, pe care le-am putea considera erezii "moderne", ele anunțînd direct
Reforma protestantă din veacul al XVI-lea. Principalele erezii au fost: cea a lui Wyclif şi a
lollarzilor, în Anglia secolului al XIV-lea, şi cea a lui Jan Hus şi a husiților, în Boemia, la
începutul secolului al XV-lea.

John Wyclif nu considera valabile decit acele componente ale religiei creştine care erau
mentionate in Biblie. El discredita utilizarea imaginilor, practica pelerinajelor, precum şi
acordarea de indulgente pentru cei morţi. Cea mai importantă influenţă de lungă durată a lui
Wycliff a fost probabil traducerea Bibliei in engleză. După moartea acestuia, ideile sale au
continuat să se răspîndească, indeosebi la Oxford. Ele au făcut obiectul unor controverse la
începutul secolului al XV-lea şi au rezistat în mai mică sau mai mare măsură pînă la Reforma
protestantă din secolul al XVI-lea
Cealaltă importantă mişcare a fost cea iniţiată de Jan Hus în Boemia. El a fost implicat in
conflictele din ce în ce mai violente care i-au opus pe cehi şi pe germani. Jan Hus a devenit
rector în 1409-1410. Prin învăţătura sa, a răspîndit idei ce trădau influenta lui Wyclif şi a
profesat un realism radical, care afirma existenţa universaliilor în raţiunea divină, ideile fiind
realităţi transcendente. Hus cerea o reformă morală a Bisericii şi supunerea strictă faţă de
cuvîntul lui Dumnezeu. Astfel că a intrat în conflict cu ierarhia ecleziastică
Mişcarea husită a fost prima mişcare revoluţionară importantă europeană şi a uimit Europa.