Marin Elena Violeta AMG I

Cele mai importante boli infectioase care au afectat și

afectează România

De la ciuma sosită cu întârziere și holera care a făcut ravagii în secolul 19, până la pelagra,
„boala sărăciei” care a supraviețuit la noi aproape 100 de ani și gripa spaniolă, care a lovit
spre finalul unui război epuizant. Cum s-au luptat instituțiile vremii cu aceste boli, multe prea
puțin cunoscute la vremea lor, ce urme au lăsat în societate și în ce fel reflectă boala lumea
pe care o răvășește?

Ciumă întârziată și holera anunțată

Contextul pandemic actual poate oferi prilejul unor priviri înspre trecut, în încercarea de a
găsi exemplele atât de necesare, care să demonstreze că omenirea a mai parcurs crize
epidemice, crize care, în contextul vremurilor și al locurilor, mai devreme sau mai târziu au
fost depășite.

Precizarea din urmă are cumva rostul de a justifica discuția despre ciumă în secolul al
XIXlea (1812-1819, 1828-1830), dat fiind faptul că cei mai mulți dintre noi asociază boala cu
epidemia care a afectat Europa și o bună parte a lumii în secolul al XIV-lea, îndeobște
cunoscută ca „moartea neagră”. Dacă Europa apuseană a reușit, treptat, pe parcursul
secolelor XV-XVIII să limiteze răspândirea bolii cu ajutorul măsurilor de carantină (ultima
„vizită” occidentală a ciumei în înfățișarea epidemică a fost la Marsilia - 1720), răsăritul
continentului, aflat în bună măsură în apropierea și sub influența Imperiului Otoman, acolo
unde ciuma devenise endemică, și afectat de conflictele ruso-austro-turce și ruso-turce, nu a
putut să elimine boala decât târziu, spre jumătatea secolului al XIX-lea.

Adusă cu ușurință la nord de Dunăre, pe mare sau pe uscat, prin intermediul negustorilor şi
ostaşilor otomani, dar mai ales al soldaţilor ruşi aflaţi în trecere sau cantonați în Țările
Române, ori îngrijiți în spitalele militare organizate aici, ciuma a rămas, pentru întreg veacul
al XVIII-lea şi pentru primele decenii ale secolului următor, o ameninţare constantă la adresa
vieţii locuitorilor Moldovei și Țării Românești.

Fără a ști ce cauza boala și fără a înțelege cum se transmitea, oamenii acelor vremuri au
văzut ciuma drept o consecinţă a unor dereglări ale condiţiilor naturale (determinate de o
serie de factori astronomici - eclipse, comete, dar și de cataclisme - cutremure, inundaţii)
sau o sancțiune din partea divinității pentru mulțimea păcatelor săvârșite: „năprasnica
lipiciosa boală / nu zicem altă decât mâniia lui Dumnezău şi păcatili acestui norod / s-au
întărit în ţinutul acesta şi mai cu de-adinsul în târgul Fălciului, încât că după ci di la 4 zâli a
aceştii luni şi până astăzi mai n-au rămas casă şi dugheană nilovită”. Păstrând încă unele
dintre concepțiile ce au marcat secolele anterioare, la începutul celui de-al XIX-lea veac
locuitorii țărilor române, dar mai cu seamă reprezentanții autorităților, au început să
întrevadă rolul factorului uman în răspândirea ciumei. Odată cu trecerea anilor și după
Marin Elena Violeta AMG I

confruntarea cu multiple valuri epidemice, o serie de constatări empirice au contribuit la

conturarea unui ansamblu de acțiuni antiepidemice: izolarea celor bolnavi în propriile case,
apoi scoaterea lor şi a celor morţi în afara localităţilor, însoţită de „dezinfectarea” locuinţelor
afectate de ciumă (aerisire, spălare și, uneori, chiar incendiere), stabilirea punctelor
carantinale, folosirea „răvaşelor de drum” şi a biletelor de sănătate (dovedeau că trecătorul
venea din zone „curate” – neafectate de molimă). Necunoașterea modului de transmitere a
bolii avea să persiste până spre finalul secolului al XIX-lea (1894). Dintre numeroșii
cercetători implicați în acest complex proces, favorizați de soartă au fost Alexandre Yersin și
Paul-Louis Simond, numele lor rămânând cunoscute pentru dezvăluirile așteptate de
veacuri: cel dintâi a izolat bacilul (Yersinia pestis) și a identificat șobolanii drept propagatori
ai bolii, în vreme ce al doilea a descoperit agenții de transmitere a bacilului de la rozătoare la
oameni: puricii șobolanului.

La nici un an de la stingerea ultimelor focare ale epidemiei de ciumă ce a afectat Moldova și

Țara Românească pe parcursul anilor 1828-1830, un flagel necunoscut avea să-şi facă
pentru întâia oară simţită prezenţa în spaţiul românesc extracarpatic: holera morbus,
întâlnită și sub denumirea de holera asiatică, fiindcă în sudul Asiei își avea originile această
boală încă străină europenilor. Într-un interval de nici trei decenii, alte două valuri epidemice
vor lovi Țările Române (1848, 1853), în drumul bolii către occidentul european. Acest „marș
al holerei”, această răspândire treptată, dar constantă a epidemiei, fără a ține seama de
carantine, cordoane sanitare și de niciuna dintre măsurile antiepidemice cunoscute până
atunci, a afectat mai toate statele europene, anihilând pe alocuri decalajele existente, fie că
vorbim de realități administrative, medicale ori sanitare. Cauzată de Vibrio cholerae, holera
este îndeobște transmisă prin intermediul apei contaminate, Robert Koch (1883) fiind cel
care a izolat bacteria și a descris modul de transmitere a bolii.

Deși efemere, dacă ne raportăm la anii nesfârșiți în care ciuma a afectat această parte de
lume, epidemiile de holeră au reprezentat una dintre cele mai mari traume ale Europei
secolului al XIX-lea, afectând indivizi, familii, societăți.

Drumul străbătut de holeră din focarele sale asiatice către „bătrânul continent” urma,
îndeobște, rutele comerciale. Fie că se abătea către nord, spre sud-estul Rusiei, și de aici
mai departe, fie că urma ruta sudică, traversând provinciile asiatice ale Imperiului Otoman,
epidemia nu a ocolit Țările Române. Confruntările armate din regiune și toate implicațiile
acestora (tranzitarea și cantonarea trupelor, obligațiile de aprovizionare etc.) au sporit riscul
de apariție și răspândire a bolii. Cu toate că holera a fost, în adevăratul sens al cuvântului, o
„epidemie anunțată”, incapacitatea autorităților politico-administrative și a personalului
medical de a înțelege modul de transmitere a maladiei a făcut ca aceasta să se
răspândească nestingherită:

De o bucată de vreme încoace o amenințare înfricoșată se leagănă pe populațiile Europei.

Ca și ciuma în timpurile trecute, și mai mult decât ciuma, holera își întinde stăpânirea pe
toate țărmurile, înfruntă toate climele și se gioacă de toate pregătirile. Paza sau nepaza,
răceala sau căldura, dieta sau năvala n-o cheamă, dar nici o alungă.
Marin Elena Violeta AMG I

Alecu Russo:
"Neputința de a percepe aceste realități nu a dus însă la resemnare în fața bolii. Cu speranța
descoperirii unor tratamente cât mai eficiente, medicii vremii (Constantin Vârnav, Gh.
Cuciureanu) au încercat să descopere trăsăturile bolii, evidențiind factorii agravanți, dar mai
ales pe cei amelioratori".

Spre deosebire de vremea epidemiilor de ciumă, în cazul holerei putem remarca o reacție
mult mai consistentă a autorităților, ce a căpătat contur sub forma unor proiecte care
cuprindeau, etapizat, acțiuni pentru paza „marginilor Dunării și a Prutului”, apoi măsuri
pregătitoare în cazul în care epidemia pătrundea în Basarabia și, în cele din urmă, măsuri
„de pus în lucrare când răul va năvăli în țară”. La toate acestea se adăugau și o serie de
„povățuiri” adresate populației pentru a se feri de factorii de risc, așa cum erau ei văzuți în
acele timpuri. Sintetizând, vorbim de o serie de măsuri de salubritate și de mobilizare a
resurselor administrative și medicale menite a lupta cu maladia.

Boli, epidemii și asistență medicală în Moldova

Despre gravitatea epidemiilor care au afectat spațiul românesc extracarpatic de-a lungul
timpului stau mărturie chiar exprimările contemporanilor. Ciuma e desemnată mai tot timpul
ca „năprasnica boală”, molipsirea era „cumplită”, iar anii în care „au fost omor de ciumă” au
rămas pentru multă vreme vii în amintirea locuitorilor. Scrisori din acea perioadă prezintă o
atmosferă sumbră: „mai întâi vestesc dumitali pentru toati celi ci aice, în nenorocitul Focșani,
să află: lipicioasa boală nicicum nu contenești, ci să înmulțăști cu mult mai mult dicât era;
morțâi nu să pot îngropa, casâli molefsâti nu să proftacsăsc a să scoati, câmpul în toati
părțâli îi plin di colibi cu oamini molefsâți, întocmai ca și în lazaret, jali nespusă”. Date mai
precise, păstrate doar pentru ultimul puseu epidemic al ciumei (1828-1830), vorbesc despre
aproximativ 25.000 de morți în Moldova și Țara Românească, cei mai mulți decedați pe
parcursul anului 1829. În cazul holerei, datele sunt mai numeroase, însă nu coincid întru
totul. Cifrele mai optimiste, dacă le putem numi așa, vorbesc de peste 25.000 de morți în
cele câteva luni în care epidemia de holeră a afectat Principatele Române pe parcursul
anului 1831. Cele mai pesimiste consemnează peste 30.000 de decese sau chiar mai mult,
toate acestea la o populație de aproximativ trei milioane de locuitori.

Fără îndoială, mortalitatea a fost cea mai gravă consecință a epidemiilor de ciumă, iar mai
apoi de holeră, însă nu a fost singura. Frica de necunoscut, mai ales când acesta nu căpăta
o formă concretă, căreia să te împotrivești, cu care să lupți, se va fi strecurat, fără doar și
poate, în inimile și cugetele multora. Acțiunile antiepidemice, însoțite, iar uneori precedate
de pustiirea marilor orașe, au dus la perturbări în cadrul comunităţilor lovite de cele două
flageluri. Stagnarea sau limitarea comerțului, perturbarea activităților administrative și
judecătorești, dar mai ales brusca schimbare a condiţiilor de viaţă, cauzată uneori de
părăsirea locuinţelor şi de separarea membrilor familiilor, au făcut din vremea ciumei și/sau
a holerei una de tristă amintire pentru locuitorii Țărilor Române.
Marin Elena Violeta AMG I

Analizând lucrurile cu detașarea dată de cele două veacuri ce ne despart de acea epocă,
am putea fi tentați să vedem cele trei decenii marcate de episoadele epidemice ca pe o
succesiune de eșecuri: ale administrației, ale medicilor, ale fiecărei familii incapabile să-și
protejeze membrii, ale fiecărui suflet ce a pierdut lupta cu boala. Nu cred însă că ar fi indicat,
tocmai acum, să cădem în mrejele negativismului și să vedem perioadele marcate de
epidemii doar din perspectiva neîmplinirilor sau doar ca pe „o vreme în care omul se arăta în
toată urâciunea lui” (R. Rosetti). Cred că din acest noian de întâmplări nefericite trebuie
scoase la lumină și acele câteva frânturi de speranță, de optimism, acele tresăriri de
solidaritate și filantropie care s-au remarcat uneori în contextul epidemic. Pe lângă
activitatea medicilor și a reprezentanților administrației, implicați de voie sau de nevoie în
lupta antiepidemică, activitate care a dus, cu pași mărunți, dar siguri, la evoluții, atât pe
tărâm medical, cât și administrativ, trebuie să amintim și eforturile unora dintre reprezentanții
elitei (boieri, negustori, clerici) de a sprijini financiar efortul antiepidemic și pe cei afectați de
ciumă sau holeră. La 22 mai 1848, „Albina românească” publica mesajul Anicăi Ghica, cea
care, în urmă cu trei săptămâni, se adresase oamenilor cu stare pentru a ajuta familiile lovite
de holeră: „apelul făcut la filantropi […] în ajutorul familiilor scăpătate şi bântuite de holeră,
au avut eho în inimile umane a orăşenilor. Văduve şi orfani îi binecuvintează; Dumnezeu
ascultă! Suma pentru asemenea scop adunată fu de patru sute galbeni, cu care s-au agiutat
400 familii de cele mai nevoiaşe”. O licărire de speranță pentru cei care, trăind sub
amenințarea flagelului, își „numărau viața nu pe luni sau pe zile, ci pe ore și minute” (C.
Negruzzi).

Reportaj din 1829 despre epidemia de ciumă de la Iași, publicat în „Albina românească”
Un secol de „boala sărăciei”
de Constantin Bărbulescu

În ultimele patru decenii ale secolului al XIX-lea apare în discursul medical din România o
ciudată boală care este aproape în totalitate ţărănească. O boală a mizeriei, ca multe altele,
dar care cruţă în mare parte populaţia urbană şi afectează mai ales pe săracii satelor. Este
pelagra, pe care ţăranii o numeau în Moldova „jupuială”, iar în Ţara Românească „pârleală”
sau peste tot „boala săracilor”, „boala sărăciei”.

Medicii definesc boala la modul general, încadrând-o într-o grupă nosologică specifică –
intoxicaţie/otrăvire – stabilind o etiologie – produsă de porumbul alterat – sau insistând, cum
face Victor Babeş, asupra predispoziţiilor individuale la declanşarea maladiei.

Pelagra în faza terminală duce la o degradare fizică şi psihică care impresionează adesea
pe observatori, cu toate că medicii noştri nu sunt persoane uşor de impresionat. Chiar de la
primele mărturii descrierile sunt terifiante. Doctorul Iacob Felix este printre primii martori ai
acestei teribile degradări: „Prin unele sate ale Ţării Româneşti puteţi vedea târîndu-se nişte
cadavre vii acoperite cu răni, cu pielea crăpată la mâini şi la picioare, prefăcută într-o coaje
groasă la alte locuri. Cea din urmă înflăcărare a sufletului acelor sărmani, e câteodată o
nebunie letală. Simplicitatea ţăranului numeşte boala aceasta în unele locuri «pârleală», în
Marin Elena Violeta AMG I

alte locuri «pecingine rea», ştiinţa a botezat-o «pelagră»”. În concluzie, o boală teribilă cel
mai adesea cu terminaţie letală.

Se pare că prima menţiune a bolii în literatura medicală română este disertaţia de doctorat a
doctorului Constantin Vârnav, publicată în 1836 şi care atestă pentru Moldova o nouă boală
pe care el o numeşte „boala trânjilor sau rana trânjilor”, dar a cărei simptomatologie ne
trimite aproape cert către pelagră. Probabil nu este întâmplător că prima menţionare a bolii
este pentru Moldova, unde va fi focarul principal al pelagrei endemice în România de până
la Primul Război Mondial. Pelagra este introdusă în circuitul ştiinţific medical de doctorul
Iacob Felix, care la 1862 publică în revista oficială a sistemului sanitar – Monitorul Medical al
României – primele observaţii asupra pelagrei culese din practica sa în calitate de medic al
districtului Muscel. Odată cu deplina unificare a celor două Principate, tânărul stat este
confruntat cu o nouă plagă socială; ciudată coincidenţă. Oricum, până în deceniul nouă al
secolului al XIX-lea scrierile despre pelagră nu lipsesc, dar se pare că boala nu este
percepută ca o ameninţare majoră la adresa populaţiei şi deci a statului, nu a devenit încă
„boala noastră naţională” şi nici acest „îngrozitor flagel ce bântuie pe ţăranul nostru”.

România medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la

1860 la 1910

După 1880, scrierile despre pelagră se înmulţesc exponenţial, odată cu înmulţirea cazurilor,
teoretic vorbind. Pentru a putea înţelege locul pe care pelagra îl ocupă în discursul medical
din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea din România, trebuie să evidenţiem
sarabanda cifrelor care mărturiseşte o adevărată psihoză la nivelul corpului medical şi care,
evident, este indusă întregului corp social, privitoare la creşterea galopantă a numărului de
bolnavi de pelagră. Pe la 1859-1861, doctorul Iacob Felix evalua numărul bolnavilor de
pelagră în districtul Muscel în jur de 80-90 de cazuri la o populaţie de 80.000 locuitori, deci
în jur de 1 – 1,1 la mia de locuitori, ceea ce nu este mult. Prima estimare a numărului total al
bolnavilor de pelagră după cazurile spitalizate şi după statisticile recrutării aparţine tot
doctorului Iacob Felix, care la 1882 consideră că în întreg Regatul nu există mai mult de
4500 pelagroşi. În mai 1887, atunci când ajunge în fruntea Direcţiei Sanitare, doctorul Sergiu
realizează un prim recensământ al bolnavilor de pelagră din România, iar numărul este sub
aşteptări: 10.626 bolnavi pentru toată ţara. Judeţele din Moldova sunt cele mai afectate. Din
cei 10.626 bolnavi de pelagră, doar 91 nu sunt ţărani. Doctorul Sergiu este nu numai medic,
ci şi un important om politic liberal; cum pelagra este o boală a sărăciei, o boală eminamente
socială şi la 1888 suntem către sfârşitul marii guvernări liberale, este normal ca sub
administraţia sa recensământul acestui adevărat barometreu al mizeriei rurale să dea
rezultate dezirabile politic. Dar liberalii pierd guvernarea şi încetul cu încetul, ţinută oarecum
în frâu în timpul directoratului doctorului Iacob Felix, teama socială de pelagră va reizbucni
la începutul secolului al XX-lea.
Marin Elena Violeta AMG I

La sfârşitul secolului la XIX-lea şi la începutul celui următor, numărul bolnavilor de pelagră

este în continuă creştere, de la 21.282 cazuri la 1898 la 43.687 cazuri la 1904. Anul următor,
în statistici numărul total al bolnavilor de pelagră creşte cu peste 10.000 şi depăşeşte pragul
psihologic de 50.000, înregistrându-se în întreg Regatul nu mai puţin de 56.637 cazuri. Sunt
însă medici care cred că numărul persoanelor bolnave de pelagră este mult mai mare decât
cel oferit de statisticile oficiale: doctorul Gh. Marinescu avansează pentru anul 1905 cifra de
100.000 de bolnavi. Iar Thoma Ionescu, celebru chirurg şi fratele omului politic la fel de
celebru Tache Ionescu, urca prognoza pentru 1906 la cifra de 150.000 de bolnavi de
pelagră! Aproape de patru ori mai mult decât ultimele date oficiale. Este cert că în epocă
pelagra este privită ca un adevărat flagel social şi că există o teamă reală faţă de progresia
spectaculoasă bolnavilor de pelagră.

Dar dacă nu am ştiut, şi nici nu o să ştim niciodată, numărul real al bolnavilor de pelagră din
România modernă, sigur este că numărul bolnavilor diagnosticaţi cu această maladie creşte
în mod constant în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor.
Creştere datorată unei mai bune organizări a sistemului sanitar rural, a apropierii tot mai
mari la sfârşitul secolului dintre beneficarii rurali ai actului medical şi profesioniştii acestuia,
sau şi datorită unei schimbări de atitudine în interiorul comunităţilor rurale, prin
conştientizarea pericolului bolii şi în general prin schimbarea atitudinii faţă de corp, boală şi
procesul vindecării, este la fel de imposibil de spus.

Câțiva medici români cu contribuții importante (de la stânga la dreapta): Thoma Ionescu,
Carol Davila, Iacob Felix
Dacă numărul bolnavilor de pelagră rămâne o enigmă, originea bolii până târziu în secolul al
XX-lea este la fel de enigmatică. Încă de la descoperirea maladiei în secolul al XVIII-lea,
teoriile medicale cu privire la etiologia ei se succed una după alta, însă destul de repede se
va stabili o legătură între alimentaţia cu porumb şi apariţia ei. Pelagra devine astfel boala
celor ce consumă porumb. Şi în plus: boala săracilor care consumă porumb.

Cum pelagra este o boală socială, eradicarea ei este tot o problemă socială şi nu putem să
nu îi dăm dreptate doctorului Felix, care spunea în 1892:

„Pelagra va dispare la noi cu progresele civilisaţiunei, (...) atunci când ţăranul se va hrăni
mai bine, se va adăposti pe sine într-o casă salubră, pe vitele sale într-un grajd sănătos,
când va păstra grânele sale în hambare uscate, când el îşi va cultiva mai bine pământul (...);
atunci pelagra va înceta a fi o endemie întinsă peste tot teritoriul român, atunci ea va apare
ca o boală izolată şi rară”.

Şi într-adevăr, pelagra va dispărea din tabloul nosologic al României odată cu marile focare
de sărăcie rurală, adică târziu în secolul al XX-lea. La sfârşitul perioadei interbelice, când
pelagra este o boală ale cărei mecanisme etiologice sunt mult mai bine cunoscute, când
chiar există un tratament eficient împotriva acceselor, pelagra nu dispare din România, ci
dimpotrivă „este în plină evoluţie, se pare, chiar în creştere”. Într-adevăr, în 1938 numărul
bolnavilor de pelagră înregistraţi în România ajunsese la cifra de 84.106. După Război, în
Marin Elena Violeta AMG I

1957 autorii marii monografii asupra porumbului puteau încă să afirme că în Moldova şi
Muntenia rurale consumul mediu zilnic de porumb pe cap de locuitor urcă la 400 g, dar „în
multe locuri” este de 600 g sau chiar 800 g, ceea ce se traduce că pelagra exista încă. În
1962 pelagra încă apare în statistici, cu toate că numărul cazurilor spitalizate este extrem de
scăzut – 1317. Se pare că boala era pe cale de extincţie.

Acest text se bazează pe capitolul „Pelagra, flagelul ţăranului nostru sau despre naşterea
unei maladii”, din cartea „România medicilor”.
La grippe à la Roumaine, 1918

Regina Maria scria la 26 decembrie 1918 în Jurnalul ei de război :

„N-am mai scris de 20 de zile! Am fost bolnavă, foarte bolnavă, lovită brusc și pe
neașteptate, pe la spate, cum s-ar spune, și am fost țintuită la pat – tocmai când lumea voia
să se bucure alături de mine. Boala m-a luat de sâmbătă, m-am trezit cu capul greu și
dureros, am îndurat cu greu câteva audiențe… Dar am fost bolnavă – o boală oribilă,
dureroasă, cum n-am avut în viața mea. Zile întregi de febră chinuitoare și greață,
slăbiciune, halucinații crunte și insomnia neîntreruptă, până am crezut că voi înnebuni. Deci
aceasta e celebra gripă spaniolă – ei bine, de acum știu că nu e de glumă cu ea” […].
Coșmarul însă continuă, iar două zile mai târziu regina se confesează cum se luptă din toată
fiinţa ei: „Mă târăsc de colo-colo, dar în fiecare zi sunt tot mai puternică. Nu îmi accept
invaliditatea, detest din tot sufletul viața aceasta în care sunt obligată să-mi menajez
sănătatea și nu pot face un pas fără să se agite în spatele meu cineva după un șal, o
fereastră deschisă sau altceva”.

La începutul lunii ianuarie 1919, regina României depăşea boala, pentru ca apoi destinul
ei să se lege în mod decisiv de tratatele de pace de la Paris, în sprijinirea cauzei
româneşti. Regina Maria avea să-l întâlnească în capitala Franţei pe preşedintele
american Woodrow Wilson, care s-a îmbolnăvit şi el de gripă spaniolă. Poate şi o
„imunizare” afectivă, dată de drama pierderii în noiembrie 1916 a mezinului Mircea, de
numai trei ani (răpus cel mai probabil de febră tifoidă sau poate de tifos) a oprit-o pe
regină să nu treacă pragul de dincolo.
Coronavirus(SARS COV2)2019-.....

Ce este coronavirusul?
Coronavirusurile (CoV) sunt o familie numeroasa de virusi care brovoaca
boli, de la raceala comuna, la afectiuni mai severe, cum ar fi Sindromul
respirator din Orientul Mijlociu (MERS-CoV) si Sindromul respirator acut
sever (SARS-CoV). Coronavirusul aparut in Wuhan, China (Covid-19)
este o tulpina noua care nu a fost identificata anterior la om. Boala pe
care o provoaca este respiratorie si se poate raspandi de la persoana la
persoana.
Marin Elena Violeta AMG I

De stiut:

Tulpinile de virusuri din clasa coronavirusurilor sunt acum in numar de

sapte, incluzand si 2019-nCoV. Patru dintre tulpini provoaca raceli
comune, in schimb celelalte au condus la epidemii:

SARS (Severe Acute Respiratory Syndrome) - in traducere, Sindromul

respirator acut sever, care a erupt in China in 2002 si s-a raspandit la
nivel global in 2003;
MERS (Middle East Respiratory Syndrome) - in traducere, Sindromul
respirator din Orientul Mijlociu, a fost decoperit in 2012 in Arabia
Saudita;
Covid-19 (Coronavirus disease that was discovered in 2019) - in
traducere, Boala declansata de coronavirus care a fost descoperita in
2019; tulpina noua de coronavirus a fost identificata prima data in
orasul Wuhan, provincia Hubei din China (in decembrie 2019); Cum se
raspandeste coronavirusul?
2019-nCoV este un virus respirator, iar modul prin care se raspandeste
este similar cu modul de transmitere al bolilor respiratorii cunoscute de
noi, raceala sau gripa, mai precis:

contact apropiat cu o persoana infectata (aproximativ 6 metri);

inhalarea picaturilor provenite din tuse, stranut, secretii nazale ori
saliva de la o persoana infectata (aceste picaturi sunt dispersate in aer
cand persoana tuseste sau stranuta); atingerea sau strangerea mainii
cu o persoana care are virusul; intrarea in contact cu o suprafata care a
fost atinsa de virus si apoi atingerea nasului, a ochilor sau a gurii;
Pentru ca este un virus nou, inca se fac cercetari cu privire la modul in
care 2019-nCoV se transmite de la o persoana la alta.

Cine are un risc crescut de a contacta coronavirusul?

Au contactat virusul adulti de toate varstele, dar un risc mai mare il au:

persoanele in varsta si cele care sufera de afectiuni severe, ca de

exemplu: hipertensiune arteriala, afectiuni cardiace, diabet, afectiuni
hepatice si boli respiratorii;
De asemenea, sunt predispuse riscului de a contacta virusul:
Marin Elena Violeta AMG I

persoanele care traiesc sau calatoresc intr-o zona afectata de noul

coronavirus; personalul medical care se ocupa de ingrijirea
persoanelor infectate; Care sunt simptomele coronavirusului?
2019-nCoV infecteaza tractul respirator inferior (laringe, trahee, bronhii).
Pacientii pot dezvolta urmatoarele simptome:

febra mai mare de 38°C tuse

dificultate de respiratie
dureri musculare oboseala
Se poate manifesta mai grav la unele persoane, avansand la simptome
severe de pneumonie, sindrom respirator acut sever, insuficienta
renala. Persoanele varstnice si cele care au diabet sau boli de inima
sunt mai vulnerabile.

Care este perioada de incubatie a coronavirusului?

Ce inseamna de fapt perioada de incubatie? Este vorba de perioada de
timp cuprinsa intre contaminarea organismului cu virusul si manifestarea
primelor simptome ale Covid-19.

Simptomele pot aparea intr-un interval cuprins intre 1 si 14 zile dupa ce

o persoana a fost infectata. Perioada medie de incubatie este de 5-6
zile.

De stiut:

Virusul se poate raspandi inainte ca simptomele sa isi faca aparitia.

Acest lucru inseamna ca o persoana care nu prezinta niciun simptom,
dar este deja infectata, se intalneste cu alte persoane si raspandeste
virusul. De aceea si masurile de carantina sau izolare la domiciliu pentru
persoanele care au calatorit in zonele de risc maxim.

Care sunt cauzele coronavirusului?

Inainte de a se dezvolta la om, coronavirusurile (Covid-19, MERS,
SARS) s-au dezvoltat mai intai la animale. Pentru ca virusul sa treaca de
la animal la om, o persoana trebuie sa fie in contact apropiat cu acel
animal care poarta infectia.
Marin Elena Violeta AMG I

Odata dezvoltat virusul la oameni, acesta poate fi raspandit de la o

persoana la alta prin dispersia stropilor, cand persoana infectata
stranuta, tuseste sau vorbeste.

Se considera ca cel mai probabil transmisa virusului de la animal la om

s-a produs in piata locala de fructe de mare din orasul-focar din China,
Wuhan (unde se vindea si carne procesata, dar si animale consumabile
vii, pasari, magari, camile, arici, reptile s.a.). Nu se stie care este
animalul purtator al 2019-nCoV.

De stiut:

Animalele de companie, caini, pisici NU transmit coronavirusul, nu exista

dovezi ca ele pot fi infectate.

Cum este diagnosticat coronavirusul?

Au fost dezvoltate si distribuite teste de diagnostic care sunt utilizate
pentru a confirma daca un pacient are noul coronavirus sau o alta
infectie. Si in Romania exista teste de diagnostic recomandate de
„Organizatia Mondiala a Sanatatii” (OMS); sunt teste cu ajutorul carora
se poate pune un diagnostic in 3-4 ore.

Cazurile suspecte vor fi dirijate catre Institutul National de Boli

Infectioase „Matei Bals” unde vor primi asistenta de specialitate (izolare,
diagnosticare si tratament).

Testele de diagnostic recomandate de OMS sunt achizitionate pentru

spitalele de boli infectioase din Iasi, Timisoara, Constanta, Cluj si
Bucuresti.

De stiut:

Daca suspectezi ca ai putea fi infectat, ai febra, tusesti si te-ai intors

dintr-o zona de risc maxim, suna la numarul de urgenta 112 pentru a fi
preluat de personalul medical al spitalului de boli infectioase.