Zugravu Mara

clasa a VII-a A

Epidemiile în timpul celui de al 2-lea război mondial

Boala, însoțitor al războiului, a provocat adesea mai multe morți în conflictele

trecute dintre națiuni decât armele propriu-zise. Condiții favorabile transmiterii
bolii există oriunde se adună un număr mare de persoane; aceste condiții se
intensifică atunci când mișcările armatelor și populațiilor civile sunt efectuate sub
stresul războiului. Soldații angajați în luptă pot suferi o lipsă de hrană sau pot primi
alimente nepregătite corespunzător; bărbații pot dormi în frig și ploaie și pot trece
prin marșuri obositoare care le diminuează mult puterea de rezistență. Civilii pot fi
adunați pentru muncă în zonele în care locuințele sunt slabe, iar instalațiile sanitare
sunt limitate. Folosirea bolii ca armă de război se poate adăuga la suferința
cauzată de tendința normală de creștere a ratelor bolilor.
Deși în perioada 1939-1945 nu a fost înregistrată vreo boală cu evoluție
pandemică, așa cum a fost cazul pandemiei de gripă ,,spaniolă” din 1918, condițiile
specifice războiului au determinat o creștere accentuată a cazurilor de boală, cu
evoluție deseori epidemică în cazul bolilor infecțioase.
Tifosul, o boală bacteriană adesea fatală care este răspândită de păduchii
corpului, a măturat Europa în timpul celui de-al doilea război mondial. Propaganda
nazistă ia înfățișat pe evrei ca fiind cei mai importanți răspânditori ai bolii, ca o
modalitate de a obține sprijinul public pentru a-i întemnița în ghetouri.
În noiembrie 1940, naziștii au închis peste 400.000 de evrei într-un ghetou de
3,4 kilometri pătrați din Varșovia, Polonia. Condițiile de supraaglomerare, lipsa
întreținerii apelor uzate și resursele alimentare și spitalicești inadecvate au făcut
ca tifosul să infecteze rapid aproximativ 100.000 de oameni și a provocat 25.000
de decese.
O epidemie de tifos a fost consemnată de presa vremii și în Bologna, Italia.
Prefectul le cere autorităților sanitare să prevadă spitalizarea și izolarea bolnavilor
de tifos, care erau în creștere alarmantă la Bologna. Pe tot parcursul anului,
epidemia se extinde în oraș, tot din cauza lipsei de paturi de spital. După
bombardarea Sant'Orsola (12 octombrie 1944), unele camere ale școlii Manfredi
din via San Vitale (250 de paturi) și unele săli de clasă ale școlilor Albini din
apropiere, fost sediu al spitalului de război nr. 5 au fost folosite pentru tratarea
bolnavilor.
Tifosul exantematic în România în timpul celui de-al doilea război mondial:
Până în 1916, în România s-au înregistrat doar cazuri izolate sau focare scăzute
de tifos în special în rândul țiganilor de la periferia Bucureștiului. Din 1916, cazurile
de tifos au crescut din cauza sosirilor de refugiați în România din Serbia (care a
fost invadată de trupele austro-ungare) și a repatrierii prizonierilor sârbi din Austro-
Ungaria.
În perioada 1920–1939, Basarabia a fost cea mai contaminată regiune a țării
(reprezentând 85% din toate cazurile de tifos raportate în România) datorită
amplasării geografice. Este situat în apropierea Ucrainei – o zonă foarte
contaminată, cu condiții precare de igienă; drumurile au devenit impracticabile
iarna, împiedicând aplicarea măsurilor preventive. Din regiunea endemică a
Basarabiei tifosul s-a răspândit în alte părți ale țării. Unul dintre motive a fost
angajarea sezonieră a muncitorilor basarabeni pentru muncă agricolă, vii și
pădure.
Oamenii și animalele domestice erau considerate surse de infecție. Principalii
factori epidemiologici au fost reprezentați de condițiile care au permis proliferarea
și răspândirea păduchilor.
Epidemii de tifos care au avut loc între anii 1941–1945 atât în zona interioară,
cât și în rândul combatanților români, așa cum au fost raportate în jurnalele
medicale românești.
Epidemii în zona interioară: în noiembrie 1941, într-un lagăr de concentrare
românesc pentru prizonieri ruși a izbucnit o epidemie de tifos: „Un număr mare de
prizonieri de război ruși au căzut în captivitate [în vara anului 1941], stătând într-un
lagăr din interiorul țării [...], în barăcile prost construite, fără lumină și aerisire și
fără încălzire [...]. Deținuții lucrau zilnic la șantier, nu se puteau odihni noaptea din
cauza acestui parazitism excesiv epuizant. În lipsa apei suficiente, au căzut într-o
stare îngrozitoare de murdărie corporală[...]. În noiembrie 1941, au fost observate
primele cazuri de tifos [...] A fost urmată de un număr mare de pacienți, mulți dintre
ei decedați. Epidemia a dispărut în februarie 1942”.

Epidemia de tifos din Transnistria

În perioada noiembrie 1941–iunie 1942, la Craiova a avut loc o epidemie de tifos,

cu 58 de cazuri. Se pare că sursa de contaminare a venit din armată. Infecția a fost
răspândită de un băiat de trupă. Rata mortalității raportată a fost de 2,24% [13]. În
iarna 1941–1942, în nordul Basarabiei a avut loc o epidemie, cu 1626 de cazuri
(3,6% mortalitate) „provocate de convoaiele evreilor” . La sfârsitul anului 1941 au
fost deportati circa 50.000 de evrei din judetul Golta din Basarabia, unii fiind
bolnavi de tifos. În iulie–august 1942, în acest județ au fost deportați și aproximativ
12.500 de țigani. În aceste circumstanțe în perioada noiembrie 1942–iulie 1943 a
avut loc o epidemie de tifos cu 348 de cazuri (1,75‰ morbiditate, 3,9% mortalitate)
chiar dacă guvernul român a construit mai multe cuptoare fixe pentru
deparazitare.În 1942 au fost înregistrate 4834 de cazuri la nivel național (media
anilor 1935–1939 fiind de 3621).
După cel de-al doilea Dictat de la Viena (30 august 1940) România pierde jumătate
din Transilvania (43.492 km2), iar din acest moment Clinicile Universitare ale
Universității din Cluj s-au mutat la Sibiu. În perioada 1941–1944 sunt cunoscute ca
Universitatea și Clinicile din Cluj-Sibiu. Clinica de Boli Infecțioase Cluj-Sibiu a
raportat în 1940 0 cazuri de tifos , în 1942 3 cazuri (0% mortalitate) , în 1943 109
cazuri (4,5%mortalitate) și în 1944 145 cazuri (10,35). % mortalitate) – din care 81
au fost aduse cu trenul sanitar din Moldova . Medicul-șef al județului Cluj a publicat
în 1943 o serie de probleme în cazurile de izolare și internare de tifos: „La începutul
bolii, înainte ca fenomenele să nu fie prea severe, când majoritatea pacienților [...]
se târguiesc foarte greu pentru a fi îndepărtați din mediul familiar sau se opune
măsurilor indicate, medicii sanitari ar trebui să-și folosească autoritatea, puterea
de convingere și să determine acțiunea autorităților polițienești pentru aplicarea
mijloacelor de constrângere. […] Dificultatea transportului este în raport cu distanța
față de spital și este sporită de contraindicația de a folosi mijloacele de transport
în comun (trenuri, autobuze), mai ales în focarele mari când multe persoane au
nevoie de transport.”
În literatura medicală românească a vremii nu există un punct de vedere unitar
asupra celor mai eficiente și rapide modalități de deparazitare. Unii medici cred
că soba de uscare a fost cea mai eficientă metodă, urmată de cuptorul de
deparazitare [8], în timp ce alții susțin că a fost fierberea . Este probabil că
eficiența petrolului a fost supraestimat. S-a propus utilizarea DDT (diclorodifenil-
tricloretan) ca un paraziticid mai eficient. În ceea ce privește siguranța
personalului medical care se ocupă de bolnavii de tifos știm că „personalul [...]
era îmbrăcat în halate lungi, până la glezne. strâns închise la mâneci și la gât, cu
bonete albe pe cap. [...] Întregul personal [...] a fost vaccinat împotriva tifosului;
vaccinul a venit de la Institutul Cantacuzino .

Ioan Cantacuzino, medicul care a stopat epidemia de tifos exantematic

Tuberculoza (TB) este una dintre cele mai frecvente și mai periculoase boli care
complică și mai mult circumstanțele speciale ale războiului. TBC a fost, de
asemenea, dezastrul major de sănătate al celui de-al Doilea Război Mondial.
Factorii de risc de mediu și dependenți de gazdă - de obicei ambii combinați - au
contribuit la creșterea mortalității prin tuberculoză în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial. Principalii factori de risc au inclus malnutriția, care slăbește
apărarea imună a gazdei; supraaglomerarea, care crește riscul de transmitere a
bacililor tuberculoși; și întreruperea serviciilor medicale și de sănătate publică,
care afectează eforturile de control și tratament. Medicamentele anti-TB au fost
descoperite spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, iar perfecționările
ulterioare au îmbunătățit dramatic epidemia de TB.
Două milioane de greci au contractat malarie după ocupația germană, în ciuda
condițiilor relativ lipsite de malarie înainte de război.
Aceasta a fost o problemă majoră și în teatrele de război din Pacific, după cum se
arată în documentele armatei Statelor Unite:
World War II United States Armed Forces, 1940-45
Disease 1940-1941 1942-1943 1942-1945
Diarrhea, Dysentery 20,976 199,505 523,331
Dengue 656 23,192 84,093
Malaria 8,233 178,594 460,936
Filariasis 0 -- 1,653
 Sand fly fever 0 -- 12,438
Scabies -- 21,286 --
Typhus 0 0 7,352

Din tabel se deduc problemele majore cauzate și de bolile infecțioase diareice,

condițiile deficitare de igienă, inclusiv de igiena alimentației fiind cauza
determinantă.
Un avertisment că numărul cazurilor de malarie în rândul forțelor armate ar
putea crește odată cu ocuparea noilor baze navale achiziționate din Marea Britanie
a fost lansat de dr. Charles S. Stephenson de la Divizia de Medicină Preventivă a
Marinei. Departamentul de Război a anunțat că un nou tip de țânțar care transmite
malaria a fost găsit în Trinidad la locul uneia dintre baze. Pentru civilii din Statele
Unite a existat pericolul ca unii dintre soldații care se întorc să devină purtători de
boli și să servească drept focar al epidemilor în comunitățile lor de origine.
Concluzii:
În perioada 1941–1945, când România a fost implicată activ în război, numărul
cazurilor de tifos exantematic a crescut, dar nu au existat epidemii majore cu
mortalitate ridicată. În ciuda condițiilor politice ale vremii, prin activitățile
profilactice și curative desfășurate de autoritățile medicale ale țării, problema
Tifusului exantematic a fost bine gestionată, iar răspândirea sa limitată.
Aplicarea descoperirilor medicale făcute încă de la primul război mondial și
utilizarea noilor metode dezvoltate în ultimii ani au redus creșterea ratei bolilor atât
în rândul soldaților, cât și al civililor în timpul conflictelor.
Malnutriția și vârstele extreme au făcut populația refugiată vulnerabilă din cauza
imunității scăzute. Astfel, un număr mare de persoane au fost predispuse la infecții
pe o durată susținută de timp, în cadrul unui sistem de sănătate constrâns.
Bibliografie:
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4508604/
https://www.bibliotecasalaborsa.it/bolognaonline/cronologia-di-
bologna/1945/epidemia_di_tifo_5d53f23909b68
https://www.bibliotecasalaborsa.it/bolognaonline/cronologia-di-
bologna/1945/epidemia_di_tifo_5d53f23909b68
https://www.montana.edu/
https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/