Gripa Spaniola

În ciuda denumirii sale, acest flagel gripal nu îşi are focarul iniţial în Peninsula Iberică.
Denumirea încetăţenită se datorează circumstanţelor geopolitice ale momentului: în
primăvara lui 1918 Primul Război Mondial era departe de a se fi încheiat, iar organele de
presă ale ţărilor beligerante erau supuse cenzurii de război: le era interzis să relateze ştiri care
ar fi putut demoraliza soldaţii şi populaţia civilă. În aceste condiţii, doar presa necenzurată a
unei ţări neutre, precum Spania, a raportat răspândirea în spaţiul iberic a unei noi maladii
ucigătoare. De aceea, publicul european şi mondial a considerat (iniţial) că noua gripă e un
fenomen exclusiv spaniol, şi a denumit-o în consecinţă.

Aşa-numita gripă spaniolă a izbucnit, de fapt, într-o cazarmă din Kansas, în Statele Unite. În
dimineaţa zilei de 4 martie 1918, Albert Gitchell, bucătar de popotă la Camp Funston, s-a
prezentat la infirmierie plângându-se de durere în gât, febră şi dureri de cap. Istoria îl va
consemna pe Gitchell ca fiind pacientul-zero al unei pandemii de o talie aproape fără
precedent în analele umanităţii.

Cercetătorii în domeniul virusologiei cred că „gripa spaniolă” era, la origine, o gripă aviară.
Suferind o serie de mutaţii, ea ar fi trecut pe neaşteptate bariera biologică de la păsări, la om.
Purtată în jurul lumii de mişcările de trupe din ultimele luni ale Primului Război Mondial,
gripa spaniolă a „măturat” planeta în trei valuri succesive. La nivelul anului 1918, populaţia
mondială se ridica la aproximativ 1,8 miliarde de oameni. Între declanşarea sa la începutul
lunii martie 1918 şi până la ultimele îmbolnăviri din martie 1920, gripa spaniolă a infectat
500 de milioane de persoane: aproximativ unul din fiecare trei locuitori ai planetei s-a
îmbolnăvit. Din rândul celor infectaţi, gripa a făcut undeva între 50 şi 100 de milioane de
victime.

Pentru a pune aceste cifre într-o altă perspectivă, 17 milioane de oameni au pierit în Primul
Război Mondial, iar al Doilea Război Mondial avea să ucidă aproximativ 60 de milioane de
oameni. Altfel spus, gripa spaniolă a ucis (mult) mai mulţi oameni decât prima conflagraţie
mondială, probabil mai mulţi decât cea de a doua, şi e posibil să fi fost chiar mai ucigătoare
decât ambele războaie mondiale la un loc.

Într-un interval de doar doi ani, între 2,5% şi 5% din populaţia lumii a pierit din pricina
acestei pandemii. În întreaga istorie a omenirii, doar marea ciumă din secolul al XIV-lea se
apropie de proporţiile dezastrului din 1918. Organizaţia Mondială a Sănătăţii îi rezervă gripei
spaniole dramatica distincţie de a fi fost „cea mai devastatoare răbufnire a unei maladii
infecţioase înregistrată vreodată”.

Unul dintre aspectele cele mai tragice ale acestei molime este faptul că făcea victime cu
precădere în grupa de vârstă 20 – 39 de ani: răpunea tineri cu sănătatea robustă, aflaţi în plină
putere. Boala îi afecta în mod disproporţionat pe bărbaţii tineri, femeile fiind foarte expuse
doar în cazul în care erau însărcinate – situaţie în care infecţia ducea la avort spontan, şi
adesea, la decesul mamei şi al fătului. Vârful mortalităţii s-a înregistrat la persoanele aflate în
jurul vârstei de 28 de ani. Piereau oamenii cei mai dinamici: soldaţii întorşi de pe front, tinerii
taţi, tinerele mame, stâlpii şi speranţa societăţii.

Gripa spaniolă se manifesta uneori subit, fulgerător, iar bolnavul era cel mai contagios cu
una-două zile înainte de prima prezentare a simptomelor. Aşadar atunci când un membru al
familiei cădea brusc din picioare, toţi ceilalţi ştiau aproape sigur că sunt, la rându-le, infectaţi.
Dacă treceai cu bine prin ordalia bolii, atunci ţi se mai rezerva, totuşi, o ultimă cruzime. Ştim
că virusul provoca o inflamare a nervului optic, astfel încât, chiar şi vindecat, pacientul nu
mai putea percepe culorile la fel de pronunţat ca înainte: toate nuanţele şi tonurile lumii îi
păreau şterse, spălăcite, bătând în cenuşiu.