Spiritul național în generația pașoptistă

(în spațiul românesc și european)

Elena Cîrciumaru

Generația pașoptistă și-a dorit delimitarea clara și definitivă între lumea veche și societatea
modernă. Au văzut revoluția din anul 1848 ca pe o deșteptare din lumea în care traiau ,
dorindu-și demersul către alte ideale , naționale ,economie, cât și socio-politice .
Naționalismul este o ideologie care conducea generația pașoptistă atât în spațiul românesc,
cât și european. Aceștia creează și susțin o națiune ca un concept de identificare comună
pentru un grup de oameni învățați . Credeau în unirea oamenilor legați de un amestec de
limbi comune, cultură, religie, istoria comună și, bineînțeles, geografie imediată.
Naționalismul a dezvoltat o atracție mai deosebită în perioada anterioară anului 1848, așa
cum se demonstrează și în Istoria Națiunii Cehe a lui František Palacký din 1836 care a
subliniat o descendență națională de conflict cu germanii sau popularul Liederkranz
(cercurile cântecelor patriotice ) care au avut loc în Germania: cântece patriotice despre
Schleswig ; dominaseră festivalul național de cântece de la Würzburg în 1845.

Ideile naționaliste în România, specifice revoluției istorice din Europa de la sfârșitul secolului
XVIII, au însoțit apariția statului modern românesc.

Se formează o elita națională, numită de posteritate generația pașoptistă. Ea era formată

din scriitori, pictori, gazetari, oameni politici, juriști, profesori.
Generația pașoptistă era formată ,mai exact , din tineri care au studiat în străinătate (mai
ales în Franța), unde au luat contact cu ideile liberale.
Reprezentanți: Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade
Rădulescu, Alexandru Ioan Cuza, Simion Bărnuțiu, Avram Iancu .

Transformările încep încă de la 1821, cu Revoluția lui Tudor Vladimirescu, dar Pașoptismul
propriu-zis vizează mișcările de la 1848.

Din punct de vedere POLITIC, pașoptismul se întinde între 1829 – de la Pacea de la

Adrianopol și 1859 – până la Unirea Principatelor Românești.
Din punct de vedere al DEBUTURILOR LITERARE
- de la 1830 – de la debutul literar a lui Vasile Cârlova;
- până la 1866 – la debutul literar a lui Eminescu.

Astfel, revoluția din 1848 și-a găsit ecou în fiecare spațiu european urmărind un stat național
unde să predomine, mai ales , egalitatea .

„Primăvara popoarelor“ a reprezentat un moment istoric excepțional în cursul istoriei

umanității. Ca o uriașă reacție în lanț, de la Oceanul Atlantic la Marea Nordului, de la Marea
Mediterană la Marea Neagră, fluxul revoluționar a cuprins succesiv națiunile, care s-au
ridicat la luptă, răsturnând sechelele Vechiului Regim restaurat și punând definitiv capăt erei
Sfintei Alianțe. Întreaga Europă a fost direct sau indirect sub semnul revoluției. Cronologic,
cu caracteristici proprii, marile răsturnări au început să se manifeste în Elveția și în sudul
Italiei, încă de la sfârșitul anului 1847.

Anul 1848 este cunoscut în istoria universală ca an de mari frământări naţionale în mai multe
state ale Europei. Începând în Franţa, revoluţia s-a răspândit cu repeziciune şi în alte state şi
a îmbrăcat mai multe forme:de la lupta pentru unitate naţională şi drepturi politice până la
eliberarea socială.

Încheierea acestui mare proces revoluționar a avut loc, la sfârșitul verii și la începutul
toamnei anului 1849, în Ungaria și la Veneția.

Națiunile s-au afirmat deosebit de puternic; revoluția din 1848 a reprezentat, de fapt, un
moment culminant în secolul naționalităților! În realitate, era vorba cu prioritate de
naționalitățile oprimate. Revoluționarii au urmărit obținerea de drepturi naționale, realizarea
unificării ori dobândirea independenței.

Dar a fost și un moment în care, în cursul proceselor revoluționare, națiunile moderne și-au
găsit și și-au definit mai pregnant identitatea. Pentru unele, revoluția a deschis drum către
unificarea lor statală. Bastide, succesor al lui Lamartine, și-a exprimat neliniștea, în vara
anului 1848, față de constituirea unei „puteri de temut“ prin probabilitatea strângerii laloaltă a
40 de milioane de germani! De la lupta de eliberare la un naționalism agresiv nu era pentru
unii decât un pas și revoluția ungară a demonstrat acest lucru prin neînțelegerea și
neacceptarea revendicărilor naționale ale celorlalți, decât atunci când sentința ei de moarte
fusese dată.

An al marilor speranțe, anul 1848 n-a adus imediat împlinirile așteptate decât în puține
locuri. Represiunea a acționat succesiv, înăbușind procesele revoluționare. Dar, de fapt,
revoluția era marea biruitoare. Au urmat, în deceniul următor, acțiunile contrarevoluționare,
„liniștea“ părea a fi restatornicită, dar, în realitate zăgazurile fuseseră rupte. Europa Sfintei
Alianțe fusese definitiv îngropată. Nici cancelarul Metternich nu a fost rechemat să-și reia
funcțiile! În anii 60 ai secolului al XIX-lea în marile imperii ale Franței și Austriei aveau să se
instaureze regimuri liberale și chiar și în Rusia avea să se efectueze reforma agrară și să se
instituie zemstvele.
A doua jumătate a secolului naționalităților a avut cu totul altă înfățișare decât cea dintâi.
Românii, italienii și germanii și-au realizat succesiv unitățile statale și modernizarea și
liberalizarea s-au afirmat aproape pretutindeni.

În perspectiva istoriei umanității și mai ales a proceselor de devenire ale

continentului european anul 1848 rămâne o piatră de hotar și un moment inaugural al
unei noi etape istorice.