ROLUL LITERATURII IN

PERIOADA PASOPSTISTA

Proiect întocmit de elevii:

Serban I.E Alexandu
Petu Eusebiu
Stanisteanu Sorin
Stan Cosmin
Clasa a XI-a F
 Cuprins

1. Context socio-istoric..........................................................................................pag. 3
2. Momentul 1848 în literatura română.................................................................pag. 6
3.Mihail Kogălniceanu...........................................................................................pag. 9
4. ”Introducţie”, articol din „Dacia literară”..........................................................pag. 11
5. Ion Heliade Rădulescu.......................................................................................pag. 15
6.Grigore Alexandrescu.........................................................................................pag.17
7. Alecu Russo.......................................................................................................pag. 19
8. Vasile Alecsandri...............................................................................................pag. 20
9.Nicolae Balcescu.................................................................................................pag 22
9.Reviste aparute in perioada pasoptista................................................................pag 23
10.Istoria in perioada pasoptista.............................................................................pag. 24
11.Folclorul in perioada pasoptista........................................................................pag. 27
12.Satira in literatura pasoptista.............................................................................pag. 28
13. Natura în literatura paşoptistă..........................................................................pag. 29
11. Bibliografie......................................................................................................pag. 30

2
 Context socio-istoric

Începând cu anul 1830, civilizaţia si cultura din ţările române încep să se reorienteze
spre Occident. Cauzele acestei reorientări le reprezintă criza din Imperiul Otoman şi
trezirea conştiinţei naţionale, aceasta din urmă având loc într-un context mai larg,
european. Acest curent paşoptist reprezintă începutul literaturii române moderne, baza
literaturii care va urma, instaurând un nou climat literar şi o nouă stare de spirit. De
asemenea în acest concept paşoptist, sunt relevate mai mult idei ca : transmiterea emoţiilor
estetice, trezirea sentimentului naţional, educaţia morală, mesianismul social.
Acest curent literar a fost determinat şi de contextul european din acele vremuri prin
revoluţiile din anii 1840 şi mişcările sociale din Europa occidentală. În România,
paşoptismul capătă valenţe între anii 1830-1860, începutul acestei epocii fiind determinat
în principal de ieşirea ţărilor române de sub dominaţia otomană, de începutul unui progres
economic şi de dobândirea libertăţilor politice. Aceşti factori au determinat dezvoltarea
unui nou tip de literatură, axată în această perioadă în special pe un tipar patriotic.
Anul 1848 a fost un an revoluţionar în Europa prin declanşarea revoluţiilor burgheze
într-o serie de state europene: Franţa, statele italiene, statele germane, Imperiul
Habsburgic.
Obiectivele revoluţiilor au fost emanciparea socială şi naţională în cadrul unor state
moderne. Nicolae Bălcescu arăta că revoluţia europeană “fu ocazia şi nu cauza revoluţiei
române”, deci a creat un context favorabil. Revoluţia română a fost determinată de :
încălcarea autonomiei interne de către Imperiul Rus ca putere protectoare, pericolul de
maghiarizare, de anexare forţată a Transilvaniei la Ungaria. De asemenea alte cauze ale
revoluţiei române au fost : politica de germanizare în Banat şi Bucovina şi dorinţa acestor
provincii de a deveni autonome dar şi necesitatea modernizării societăţii româneşti în toate
domeniile : economic, social, politic şi cultural.
Începutul revoluţiei româneşti a fost marcat prin “Adunarea de la Iaşi”, din 27 martie
1848, de la Hotelul Petersburg. În cadrul acestei adunări, la care au participat peste 1000 de
persoane, Al I Cuza şi Lascăr Rosetti au denunţat regimul autoritar al domnitorului Mihail
Sturdza. Un comitet revoluţionar condus de Vasile Alecsandri a redactat programul
“Petiţiunea-Proclamaţie”, care avea un caracter moderat determinat de : regimul autoritar
al domnului şi de teama intervenţiei armate a Rusiei. Acest program prevedea : “Sfânta
păzire a regulamentului organic”, “grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni” şi
reforma invăţământului, a justiţiei, ş.a. Domnitorul Mihail Sturdza a respins programul şi a
luat măsuri de reprimare a mişcării (o parte dintre revoluţionari sunt arestaţi, iar alţii au
luat calea exilului în Transilvania).

3
 Moldovenii refugiaţi în Transilvania (Al.I.Cuza, V. Alecsandri) şi Bucovina (Mihail
Kogălniceanu) au elaborat programe neoficiale care cuprindeau prevederi radicale.
În programul “Principiile noastre pentru reformarea patriei” de la Braşov din 12 mai
1848, revoluţionarii moldoveni cereau : unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat
independent, emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea fără despăgubire, acesta devenind
cel mai radical program al revoluţiei.
În programul “Dorinţele partidei naţionale în Moldova” redactat la Cernăuţi, în
august 1848, de Mihail Kogălniceanu, se cerea : unirea Moldovei cu Ţara Românescă,
apreciată ca fiind “cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”, respectarea
autonomiei interne şi emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea lor cu despăgubire.
În Transilvania revoluţia are o puternică dimensiune naţională. La 18 aprilie 1848
are loc la Blaj prima adunare în care s-a decis convocarea unei mari Adunări Naţionale, tot
la Blaj, unde naţiunea română din Transilvania trebuia să se pronunţe cu privire la viitorul
său. La Marea Adunare Naţională de la Blaj, din 3-5 mai 1848 de pe Câmpia Libertăţii, au
participat peste 40000 de românii, lor alăturându-li-se şi saşii conduşi de Ştefan Ludwig
Roth şi revoluţionarii munteni şi moldoveni. Această adunarea respins ideea anexării
Transilvaniei la Ungaria şi a adoptat programul Petiţiunea Naţională (în 16 puncte).
Programul elaborat de Simion Bărnuţiu cerea : independenţa naţiunii române
(recunoaşterea lor ca naţiune), reprezentarea românilor proporţional cu numărul lor în
Dietă, administraţie si justiţie, dreptul de a folosi limba română în justiţie şi administraţie,
desfiinţarea iobăgiei fără despăgubire şi autonomia celor 2 biserici.
Deoarece programul trebuia prezentat îimpăratului sub forma unei petiţii, problema
unităţii naţionale nu a fost inclusă in program, dar cei prezenţi la adunare i-au dat glas în
strigătul “Noi vrem sa ne unim cu ţara”.
La 3 septembrie 1848, are loc a treia adunare a românilor la Blaj, care a protestat
împotriva anexării Transilvaniei la Ungaria şi a hotărât organizarea rezistenţei armate.
Românii au trecut la introducerea administraţiei proprii, Transilvania fiind organizată în 15
prefecturi având fiecare câte o legiune. Întreaga acţiune era coordonată de Comitetul
Naţional Român de la Sibiu, condus de episcopul ortodox Andrei Şaguna. În octombrie îşi
ia numele de Comitet de pacificaţie fiind recunoscut de austrieci ca reprezentant legal al
naţiunii române.
Noua constituţie imperială din 4 martie 1849 a recunoscut autonomia Transilvaniei
şi existenţa naţională a românilor.
În Ţara Românească, revoluţia a izbucnit la 9 iunie 1848 la Islaz, în Oltenia sub
conducerea lui Ion Heliade Rădulescu, Ştefan Golescu, Cristian Tell. În cadrul adunării de
la Islaz se formează primul guvern revoluţionar şi se adoptă programul Proclamaţia de la
Islaz (22 de puncte).
Programul avea un caracter liberal si prevedea : menţinerea autonomiei, instituirea
unui regim republican, gardă naţională, emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea lor cu
despăgubire, învăţământ egal pentru toţi cetăţenii, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
Insurecţia din Bucureşti declanşată la 11 iunie 1848 l-a obligat pe domnitorul
Gheorghe Bibescu să accepte programul revoluţiei care devine constituţia ţării şi să
formeze un guvern cu miniştrii din fruntaşii revoluţiei. La 13 iunie 1848 domnitorul abdică
4
si părăseşte ţara, iar conducerea este preluată de un guvern provizoriu condus de
mitropolitul Neofit din care făceau parte şi I. H. Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Cristian
Tell, Ştefan Golescu ş.a.
Revoluţia română a avut un caracter unitar şi un alt caracter democratic.
Caracterul unitar al revoluţiei române rezidă din obiectivele comune, ataşamentul
intelectualilor la ideologia daco-românismului (curent ideologic şi politic care milita pentru
unirea într-un singur stat al românilor din teritoriile care alcătuiseră în vechime Dacia) şi
din conţinutul programelor şi colaborarea permanentă a liderilor revoluţionari.
Caracterul democratic s-a reflectat în adeziunea unor largi forţe naţionale la
conţinutul programelor şi colaborarea permanentă manifestată prin participarea la adunările
populare cu caracter plebiscitar.
Revoluţia a contribuit la accelerarea procesului de modernizare în Principate
(economic, politic, social şi cultural) , a conturat direcţiile de acţiune pentru crearea
României moderne. Prin programe revoluţia a trasat principalele obiective ale românilor :
crearea statului român modern şi independenţa.

5
 Momentul 1848 în literatura română

Prima jumătate a secolului al XIX-lea este, în istoria modernă a românilor, o

perioadă agitată şi poate cea mai bogată în transformări, care au pregătit, printr-o mişcare
social-culturală largă, evenimentele revoluţionare de la 1848.
Rezultatele mişcării de eliberare naţională s-au răsfrânt şi în conţinutul tratatului de
la Adrianopol (1829), prin care Moldova şi Ţara Românească au căpătat autonomie
administrativă şi libertatea comerţului, intrând în circuitului economic european. Apăreau
acum condiţii noi pentru dezvoltarea economică şi pentru modernizarea vieţii social-
politice. Dar orânduirea feudală şi formele despotice de guvernare constituiau o frână
puternică în calea spiritelor înaintate ale vremii împotriva inegalităţilor şi a lipsei de
libertăţi. Se pregătea astfel cea mai largă mişcare populară de emancipare socială şi
naţională, Revoluţia de la 1848. în perioada de după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, la
sate au loc răscoale ale ţărănimii pentru eliberarea din lanţurile iobăgiei, iar la oraşe se
organizează tot mai des mişcări subversive, sub forma unor comploturi şi conspiraţii,
împotriva dependenţei economice şi politice.
În ciuda tuturor represiunilor, se intensifică starea de spirit antifeudală,
pretutindeni răsunând glasuri care cereau modernizarea sistemului de guverământ,
îngrădirea drepturilor abuzive ale marii boierimi. Lupta pentru emanciparea socială şi
naţională, în preajma anului revoluţionar 1848, devine, în toate provinciile româneşti, un
postulat al opiniei publice progresiste, o amplă manifestare a conştiinţei naţionale, marcând
începuturile revoluţiei burghezo-democratice. Această etapă istorică de mari frământări
social-politice, cu profunde repercusiuni în viaţa spirituală românească dintre 1830-1860,
este cunoscută sub denumirea de perioadă paşoptistă.
Frământările revoluţionare din prima jumătate a secolului al XIX-lea au dat o
puternică lovitură regimului feudal, deşteptând în conştiinţa maselor populare ideea unităţii
naţionale, spiritul luptei pentru dreptate şi libertate, pentru independenţă. Ele au
determinat, totodată, o puternică mişcare culturală, care avea la bază un amplu program de
luptă politică.
Ca rezultat al acestei mişcări, şcoala, presa, teatrul şi literatura au cunoscut o amplă
dezvoltare.
Se organizează acum societăţi culturale care militează pentru idealuri social-
politice şi răspund nevoii de progra cultural, impulsionând traducerile din literatura
universală, punând bazele învăţământului artistic în limba română şi luptând pentru
unitatea limbii şi dezvoltarea literaturii.
Tot în această perioadă, sub influenţa ideilor progresiste ale vremii şi cu contribuţia
unor cărturari patrioţi, se pun bazele învăţământului românesc, înfiinţându-se primele şcoli
6
primare în principalele centre ale ţării, primele şcoli superioare în limba română, şcoli
pentru fete, şcoli normale, conservatoare dramatice şi muzicale.
De spiritul ideilor înaintate din perioada paşoptistă este legat şo adevăratul început
de drum al presei româneşti. Se îniţiază acum o activitate editorială de proporţii mai mari
decât cea a tipografiilor domneşti şi ecleziastice din perioada anterioară. Apar primele ziare
în limba română, la care colaborează cărturari cu idei progresiste din toate provinciile
româneşti.

Un moment deosebit de important în dezvoltarea publicisticii îl constituie apariţia,

la 1840, a revistei „Dacia literară”, care se adresează întregului neam românesc,
propunându-şi să militeze pentru ca „..românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru
toţi”. În anul 1848 au apărut noi ziare purtătoare de cuvânt ale ideilor revoluţiei,
promovând o publicistică agitatorică şi combativă. Nici după înfrângerea revoluţiei
activitatea publicistică nu a încetat, revoluţionarii scriind acum împotriva celor care au
trădat cauza revoluţiei române sau făcând din presă o tribună în favoarea Unirii.
O contribuţie de seamă la promovarea spiritului naţional şi la răspândirea culturii
în rândul maselor populare a avut-o dezvoltarea teatrului. Din iniţiativa aceloraşi neobosiţi
cărturari, Ion Heliade Rădulescu şi Ţara Românească şi Gheorghe Asachi în Moldova, s-au
pus bazele teatrului în limba română, la început prin traduceri, iar apoi prin scrieri
originale.
Până la apariţia şi dezvoltarea teatrului în limba română ca instituţie stabilă existau
numeroase trupe de actori care dădeau reprezentaţii cu piese în limba franceză. În
concurenţă cu aceste trupe, în perioada paşoptistă, teatrul românesc original a ieşit biruitor,
devenind, mai ales după anul 1840, o instituţie culturală durabilă, un mijloc eficace de
luminare a poporului, de propagandă politică şi ideologică. „Însoţit cu învăţătura publică,
spunea Ion Heliade Rădulescu, teatrul este cel mai de-a dreptul şi sigur mojloc de a
dărăpăna obiceiurile cele urâte şi a forma gustul unei naţii”.
După 1840, conducerea Teatrului Naţional din Iaşi este preluată de Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Costache Negruzzi, care, văzând în această instituţie „o
şcoală de moral”, militează pentru un teatru dramatic cu un repertoriu naţional. Încep să se
reprezinte acum piese originale prin care se făcea educaţie cetăţenească, se stimula spiritul
satiric împotriva nedreptelor întocmiri ale societăţii feudale. În perioada paşoptistă,
manifesări sporadice în domeniul teatrului au existat şi în Transilvania, dar, aici, un teatru
românesc pe baze profesionale nu a putut fi întemeiat decât mai târziu.
Militând pentru înfiinţarea unui teatru în limba română, Vasile Alecsandri nu
numai că a pus bazele Teatrului Naţional şi a scris primele piese valoroase, dar s-a dovedit
şi un îndrumător atent în arta dramatică.
În perioada paşoptistă, literatura, alături de şcoală, presă şi teatru, a avut un rol
important în procesul complex de promovare şi de dezvoltare a spiritului naţional.

Anul 1840 reprezintă un moment de glorie a afirmării spiritului naţional în cultura

românească: se pun în acest an bazele Teatrului Naţional ca instituţie statornică; apare cea
mai valoroasă publicaţie pentru literatură „Dacia literară”, care va exercita o influenţă
7
puternică asupra dezvoltării acestei arte; apar primele opere literare de o valoare artistică
certă (nuvela „Alexandru Lăpuşneanu” de Costache Negruzzi; poezia „Anul 1840” de
Grigore Alexandrescu). Acest an marchează trecerea de la generaţia de scriitori legată mai
mult de iluminism, supusă unor influenţe occidentale, la prima generaţie orientată ferm
spre o cultură şi o literatură originală, inspirată din trecutul de luptă al poporului nostru şi
din frământările sociale şi politice ale vremii.
În perioada paşoptistă, de plin avânt al culturii, literatura română cunoaşte o
dezvoltare apreciabilă în toate provinciile, prin contribuţia, în Moldova, a scriitorilor:
Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu
Russo; în Munteina: Gheorghe Lazăr, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore
Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu; în Transivania: Timotei Cipariu,
Gheorghe Bariţiu, Andrei Mureşeanu.
Scriitorii epocii respective au câteva trăsături caracteristice comune:
- cei mai mulţi au început învăţătura , cu dascăli particulari, în limba greacă, şi apoi au
continuat studiile în Franţa;
- majoritatea au participat la Revoluţia de la 1848 şi apoi au fost obligaţi să ia calea
exilului;
- fiind participanţi activi la viaţa social-politică, au scris opere literare cu un conţinut
patriotic şi militant, exprimând idealurile luptei pentru emancipare socială şi
naţională, pentru unitate naţională – năzuinţe de veacuri ale poporului român.

Programul romantismului paşoptist este „Introducţia” lui Mihail Kogălniceanu din

primul număr al „Daciei literare”. E un program care n-a funcţionat ca un instrument de
autoritate, ci ca un număr de idei acceptate prin consens, pentru că existau în modul de a
gândi, al tuturor paşoptiştilor. Articolul începe cu o scurta analiză critică a presei şi a
literaturii române de până la 1840.
Revista „Dacia literară”, apărută la 30 ianuarie 1840, la Iaşi, reprezintă în literatura
română, un ecou mult aşteptat al romantismului, un manifest întârziat al acestuia, fiind
comparabilă cu publicaţii similare din celelalte literaturi europene, cu „Il
Conciliatore”(1818-1819), al lui Silvio Pellico, în Italia, sau cu revista „Athäneum”(1798-
1800), a fraţilor Schlegel, în Germania.
Romantiasmul este curentul literar european aflat într-o expansiune permanentă,
cuprinzătoare, cu apoegeul în primele decenii ale secolului al XIX-lea, dar cu producţii
literare apărute şi mult mai târziu, după ce ecourile mişcării se stinseseră. Romantismul
devine, cu timpul, mai mult decât un curent literar şi o mişcare culturală, devine o stare de
spirit, marcând permanenţa unei metafizici a gandirii, contrapuse unui materialism
supărător şi simplist, chiar unui realism care coboară în banal şi în cotidian aspiraţiile
umane.

8
 Mihail Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu este reprezentantul moldovenesc cel

mai dinamic al noii generaţii paşoptiste, ridicată din mijlocul
boierimii mijlocii, cu hotărârea de a lupta pentru desfiinţarea
privilegilor de clasă, pentru emanciparea şi ridicarea economică a
poporului, pentru Unirea Principatelor şi Independenţă.
Încă de la Lunéville, se gândeşte să scrie o istorie a
Moldovei, stăruind pe lângă surorile lui să-i completeze
documentaţia, iar prin tatăl său dorea să obţină lucrarea
fundamentală al lui Petru Maior. De la Berlin cerea prin Asachi şi
Cuénim, cărţi şi acte mai vechi sau mai noi, informaţia masivă
procurându-şi-o prin lecturi în biblioteca regală. Proiectul limpezindu-se ca o istorie
generală a românilor de ambele părţi ale Dunării, lucrarea este pusă sub îndoiala
domnitorului, Mihail Sturza care se arată speriat de eventualitatea ducerii ei la zi şi de
susceptibilităţile puterii protectoare, ca şi de ale celui suzerane. Mihail Kogălniceanu
protestează, afirmându-şi intenţiile cele mai curate şi mulţumindu-se a trata în prima parte
a lucrării numai istoria Ţării Româneşti până în pragul veacului.
În cursul anului 1837, apar la Berlin primele lui lucrări istorice, despre Moldova şi
Valahia. Întoarcerea precipitată în ţară la sfârşitul lunii februarie 1838, cu hotârârea bruscă
de a demisiona din armată, pare a fi rezultatul exasperării. Ajuns însă în ţară, domnitorul îl
numeşte aghiotant, iar în martie căpitan. Scriitorul se avântă în publicistică, luând asupra sa
de la Asachi în iulie 1838 redactarea suplimentului literar al „Alăutei româneşti”. După
cinci luni este suspendat. Marele eveniment publicistic al acestui an este apariţia
bimestrială, sub redacţia responsabilă al lui Kogălniceanu, a „Daciei literare”, în colaborare
cu Costache Negruzzi şi Vasile Alecsandri.
În vederea unei activităţi editoriale proprii, ca să nu mai fie nevoit să se folosească
de tipografia lui Asachi, care instituise un fel de monopol asupra imprimantelor particulare
şi oficiale, Kogălniceanu obţine de la mitropolitul Veniamin două teascuri de la tipografia
Mitropolitului. în editura proprie, cu numele „Cantoro foaiei săteşti”, apar „Foae sătească”,
„Dacia literară”, „Arhiva românescă” şi mai târziu „Propăşirea”, nuvela „Iluzii
pierdute”.”Un întâi amor” de Kogălineanu (1841) şi „Almanah de învăţătură şi petrecere”,
publicat tot de el între 1842-1846, dar şi un număr de publicaţii religioase potrivit
contractului cu Mitropolia, în limba română, greacă, franceză, scrieri originale de la
Grigore Alexandrescu (poezii), de la Nicolae Bălcescu „Puterea aramtă şi arta militară de
la întemeierea Principatului Valahiei până acum” (1844), de Alescu Donici (fabule).

9
 În acelaşi an, în 1840, încărcat de evenimente capitale în activitatea multilaterală a
lui Kogălniceanu, el este numit împreună cu Costache Negruzzi, cu Vasile Alecsandri şi
Petre Câmpeanu, inspectorul şcolilor la conducerea Teatrului românesc si francez din Iaşi
pentru reorganizarea lui.
La 9 ianuarie 1844, apare revista „Propăşirea”. Redacţia se compune din Vasile
Alescandri, Ion Ghica şi Mihail Kogălniceanu. Acesta publică numeroase schiţe şi note
istorice despre Petru Rareş, despre meşteşugul zidirii în timpul lui Ştefan cel Mare, despre
mitropolitul Venianim, iar din „Trii zile din istoria Moldaviei”, uciderea lui Grigore Ghica
şi cea a boierilor Bogdan şi Cuza, de către domnitorul Constantin Moruzi.
Împreună cu Bălcescu comunică la 24 iulie 1846 comitetului Societăţii literare din
Bucureşti, proiectul redactării şi tipăririi unui dicţionar biografic cuprinzând „vieţiile celor
mai însemnaţi români din toate veacurile”, operă proiectată ca o lucrare de propagandă
naţională.
De la 1848, politica l-a absolvit aproape cu desăvârşire pe Kogălniceanu. Curând
după înăbuşirea revoluţiei de la 1848, la care nu a participat direct, Kogălniceanu reuşeşte
să ajungă din nou la Paris în calitate de avocat al mănăstirii Neamţu, are ocazia să-l
înfrunte pe Grigore Sturza, care deţinea prin nici un drept unsprezece moşii ale mănăstirii.
Neobţinând dreptate de la instanţele judecătoreşti din ţară, nici de la domnitor, scriitorul
trimite o plângere ţarului. Se retrage la schitul din Băţăteşti unde compune scrieri satirice
contra domnitorului ca pamfletul „Noul Acatist al Marelui Voievod Grigore” şi „Carte a
fostului rege Ludwing Filip cătră încă fiindul domn Mihai Sturdza” (publicate în ziarul
„Bucovina”).
De la 10 aprilie 1852 datează prefaţa la „Letopiseţele Ţării Moldovei”, iar în 1855
colaborează la „România literară”, revistă ce aparţinea lui Vasile Alecsandri.
Kogălniceanu înfiinţează prima fabrică de postav, la Neamţ, menţinundu-se peste
22 de ani, dând exponate la expoziţia din Paris de la 1868. Paralel cu această activitate
economică, Kogălniceanu duce o neobosită acţiune politică unionistă favorizată de
adeziunea la idee a însuşi noului domnitor. Înfiinţează ziarul „Steaua Dunării”, care devine
organul principal de raliere a unioniştilor din amândouă principatele.
Mihail Kogălniceanu a murit la 20 iunie 1891 pe masa de operaţie, la Paris cu
ocazia celei de-a unsprezecea intervenţie chirurgicală.
Este numit întâiul nostru istoric si fondatorul istoriografiei române moderne. A
făcut cunoscut trecutul nostru într-o limbă de circulaţie universală cu un material ştiinţific
adunat şi coordonat de el însuţi. Dacă adăugăm la aceasta activitatea sa de editor critic al
primului corpus de cronici moldoveneşti şi a primului periodic de documente istorice
vechi, într-un interval care nu depăşeşte cincisprezece ani.

10
 Introducţie la „Dacia literară”

„La anul 1817, d. Racocea, C.C. translator românesc în Lemberg, publică

prospectul unii foi periodice ce era să iasă pentru întâiaşi dată în limba românească.
Planul său nu se putu aduce în împlinire. La anul 1822, d. Z. Carcalechi, în Buda, cercă
pentru a doua oară o asămine înterprindere; dar şi aceasta fu în zadar. În sfârşit, la 1827,
d. I. Eliad vru şi ar fi putut, pe o scară mult mai mare, să isprăvească aceea ce Racocea şi
Carcalechi nu putură face. Ocârmuirea de atunce a Ţării Româneşti nu-i dădu voia
trebuincioasă. Aşa, puţinii bărbaţi carii pe atunce binevoia a se mai îndeletnici încă cu
literatura naţională, pierdură nădejdea de a vede vreodată gazete româneşti. Numai doi
ameni nu pierdură curagiu, ci aşteptară toate de la vreme şi la împregiurări. Aceştia fură
d. Aga Asachi şi d. I. Eliad; unul din Moldova, altul din Valahia păstra în inima lor focul
luminător a ştiinţelor. Aşteptarea lor nu fu înşelată. Împregiurări cunoscute de toţi le
veniră întru ajutor. Aşa la 1 iunie 1829 în Iaşi, „Albina românească” văzu lumina zilii
pentru ântăiaşi dată. Puţin după ea se arătă şi „Curierul românesc” în Bucureşti. De
atunce, unsprezece ani sunt aporaope; înter alte multe înaintări ce s-au făcut în îmbele
principaturi, literatura n-a rămas în lenevire. Ajutată de stăpânire, apărată şi îmbogăţită
de nişte bărbaţi mari şi patrioţi adevăraţi, a căror numi vor fi trainice ca veacurile,
înlesnită prin miile de şcoli ce s-au făcut în târgurile şi satele Moldovalahiei, literatura
noastră făcu pasuri de urieş şi astăzi se numără cu mândrie între literaturile Europei.
După „Albină” şi după „Curier”, multe alte gazete româneşti s-au publicat în
deosebitele trii mari provincii a vechii Dacii. Aşa, în puţină vreme, am văzut în Valahia:
„Muzeul naţional”, „Gazeta teatrului”, „Curiozul”, „Pământeanul”, „Mozaicul”,
„Curierul de îmbe secse”, „Vestitorul bisericesc”, „Cantorul de avis”; în Moldova:
„Alăuta românească”, „Foaia sătească”, „Oziris”; în Ardeal: „Foaia duminicei”,
„Gazeta de Transilvania” şi „Foaia inimii”. Unele dintr-însele, adecă acele care au avut
un început mai statornic, trâiesc şi astăzi; celelalte au perit sau din nepăsarea lor, sau din
vina altora. Cele mai bune foi ce avem astăzi sunt: Curierul românesc, subt redacţia d. I.
Eliad, Foaia inimii a d. Bariţ şi Albina românească, carea, în anul acesta mai ales, a
dobândit îmbunătăţiri simţitoare. Însă, afară de politică [ştiri administrative, informaţii],
care le ia mai mult de jumătate din coloanele lor, tustrele au mai mult sau mai puţin o
coloră locală. Albina este prea moldovenească, Curierul, cu dreptate poate, nu prea ne
bagă în seamă, Foaia inimii, din pricina unor greutăţi deosăbite, nu este în putinţă de a
avea împărtăşire de întâlnirile intelectuale ce se fac în ambele principaturi. O foaie dar
carea, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, o foaie carea,
făcând abstracţie de loc, ar fi numai o foaie românească, şi prin urmare s-ar îndeletnici cu
producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar
împlini o mare lipsă în literatura noastră. O asemenea foaie ne vom sili ca să fie Dacia
literară ne vom sili, pentru că nu avem sumeaţa pretenţie să facem mai bine decât
11
predecesorii noştri. Însă urmând unui drum bătut de dânşii, folosindu-ne de cercările şi de
ispita lor, vom avè mai puţine greutăţi şi mai mari înlesniri în lucrările noastre.
Dacia, afară de compunerile originale a redacţiei şi a conlucrătorilor săi, va
primi, în coloanele sale, cele mai bune scrieri originale ce va găsi în deosebitele jurnaluri
româneşti. Aşadar foaia noastră va fi un repertoriu general a literaturei româneşti, în
carele, ca într-o oglindă, se vor vedè scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni,
bucovineni, fieştecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său.
Urmând unui asemine plan, Dacia nu poate decât să fie bine primită de publicul
cetitor. Cât pentru ceea ce se atinge de datoriile redacţiei, noi ne vom sili ca moralul să fie
pururea pentru noi tablă de legi, şi scandalul, o urâciune izgonită. Critica noastră va fi
nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmaşi a arbitrarului, nu vom fi
arbitrari în judecăţile noastre literare. Iubitori a păcei, nu vom priimi nici foaia noastră
de discuţii ce ar putè să se schimbe în vrajbe. Literatura are trebuinţe de unire, iar nu de
dizbinare; cât pentru noi dar, vom căuta să nu dăm cea mai mică pricină din carea s-ar
pute isca o urâtă şi neplăcută neunire. În sfârşit, ţălul nostru este realizaţia dorinţii ca
românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi.
Dorul imitaţiei s-au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi
duhul naţional. Această manie este mai ales covârşitoare în literatură. Mai în toate zilele
ies de subt teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! Că sunt numai traducţii din alte
limbi, şi încă şi acele de-ar fi bune. Traducţiile însă nu fac literatură. Noi vom prigoni cât
vom putè această manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unei
literaturi. Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţeri sunt destul de
mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca să putem găsi şi
noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinşă să ne împrumutăm de la alte
naţii. Foaia noastră va priimi cât se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri
originale îi vor umple mai toate coloanele.
„Dacia” ce prin urmare va cuprinde toate ramurile literaturei noastre, va fi
despărţită în patru părţi. În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrătorilor
foaiei; partea a doua va ave articole originale din celelalte jurnaluri româneşti. Parte a
treia se va îndeletnici cu critica cărţilor nouă, ieşite în deosăbitele provincii a vechei
Dacii. Partea a patra, numită „TelegrafulDaciei”, ne va da înştiinţări de cărţile ce au să
iasă în puţin, de cele ce au ieşit de subt tipar, relaţiile de adunările învăţaţilor români,
ştiri despre literatorii noştri şi, în sfârşt, tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru
publicul român.”

Mihail Kogălniceanu, Introducţie la

„Dacia literară” an. I, 1840, tom. I, ianuarie-februarie

12
 „Dacia literară” este legată nemijlocit de numele lui Mihail Kogălniceanu, care
stabileşte în „Introducţie” câteva din preceptele ce stau la baza mişcării romantice de la
noi, pornind de la o condiţie esenţială, subliniind, încă din faşă, autonomia factorului
estetic: politica trebuie exclusă din preocupările revistei ca un fapt neviabil, nesănătos, care
micşorează vigoarea unui popor. Principiul cel mai important este, în perioada de
proiectare a conceptului de naţiune, afirmarea duhului naţional: „O foaie care părăsind
politica s-ar îndeletnici cu literatura naţională”. Criticul este conexat aşadar cu acela al
promovării specificului naţional. Literatura trebuie să fie originală şi specific naţională.
Împrumuturile, traducerile din alte limbi nu constituie o soluţie a momentului literar de la
1840: „traducţiile nu fac literatură” şi „istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele
noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice”.
Faptele, întâmplările trebuie luate din istoria poporului român şi, pentru o convingătoare
demonstraţie, Kogălniceanu, chiar în acest număr, publică nuvela istorică „Alexandru
Lăpuşneanu” a lui Costache Negruzzi, capodoperă a geniului, ca o modalitate de a exprima
programul revistei. „Dacia literară” continuă idei valoroase promovate nu cu mulţi ani
înainte de reviste din toate cele trei provincii româneşti: „Curierul românesc” (apărut în
1829), al lui Ion Heliade Rădulescu, în Muntenia, „Albina românească” (1829), a lui
Gheorghe Asachi, în Moldova, şi „Foaia pentru minte, inimă şi literatură” (1838), a lui
Bariţiu, în Transilvania. Istorismul romantic se corelează în mod natural cu valorificarea
folclorului, a bogatei creaţii populare româneşti: „obiceiurile noastre sunt destul de
pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi la noi sujeturi de scris, fără ca să avem
pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”. Imitaţia trebuie să fie astfel
abandonată, ca un motiv de stagnare, fiind necesar ca literatura română să-şi aibă propria
existenţă, diferită de conţinutul altor literaturi.
Ceea ce îşi propune, explicit, să facă noua revistă literară este exact reunirea
tuturor acestor forţe dispersate, coagularea lor într-un set de principii comune şi, în primul
rând, mizând pe valoarea naţională. Numele revistei este simbolic: Dacia este acel întreg,
acel vechi spaţiu istoric „spart” acum în mai multe bucăţi şi pe care îndrumătorii culturali
din Principate şi din Ardeal ar trebui, prin eforturile lor convergente, să-l recompună.
Termeni ca „naţional”, „român” şi derivatele lor revin, de aceea, frecvent în frazele lui
Mihail Kogălniceanu. „Dacia literară” îşi propune să fie „un repertoriu general al literaturei
româneşti”, fixând astfel diversitatea regională într-o unitate naţională. „În sfârşit, ţălul
nostru este realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”,
subliniază redactorul „Daciei literare”. Şi, într-adevăr, obiectul major al revistei ieşene va
fi identificat corect şi salutat cu entuziasm de la Bucureşti, de către Ion Heliade Rădulescu,
în „Curierul românesc” (27 martie 1840): „Nu putem decât a ne bucura, împreună cu toată
naţia, despre dobândirea unei asemenea averi literare. Printr-însa vedem acum curat că am
avut şi avem toţi românii aceeaşi limbă pe care mulţi din munteni, moldavi şi ungureni au
vrut s-o facă făşii şi s-o împărţească în atâtea făşii mai câte şi sate. Râvna şi planul d-lui
Kogălniceanu este vrednic de toată lauda şi recunoştinţa”.
Planul lui Mihail Kogălniceanu introduce, însă, în discuţia publică şi un
element aproape „revoluţionar” pentru acea epocă. La numai douăzeci şi trei de ani, el îşi
construieşte demersul cultural pe axa unui anume spirit critic, ce lipsea aproape cu
13
desăvârşisre epocii şi chiar gândirii figurilor ei remarcabile. Heliade însuşi scrisese, cu
numai trei ani înainte: „Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris, şi scrieţi cât veţi
putea şi cum veţi putea!”. Spre deosebire de el şi de mulţi alţii (inclusiv Alecu Russo, care
abia după Revoluţia de la 1848 se va ralia acestei poziţii critice), Kogălniceanu vorbeşte
despre „critica noastră”, şi încă una „nepărtinitoare”: „vom critica cartea, iar nu persoana”.
Principii fundamentale, după criteriul cărora se măsoară, de fapt, vârsta, maturitatea unei
culturi. Tânărul Kogălniceanu îşi depăşeşte cu mult epoca, anunţând şi prefigurând lupta
pentru autonomia esteticului, dusă de Maiorescu după aproape treizeci de ani. Chiar
definind acest spirit critic mai mult în termeni morali, decât strict estetici („noi ne vom sili
ca moralul să fie pururea pentru noi tablă de legi”), el este cel dintâi, la noi, care îl susţine
explicit, implicându-l în programul său cultural şi naţional. Ironizând, apoi, „dorul
imitaţiei”, acea „manie primejdioasă” care „omoară în noi duhul naţional”, Kogălniceanu
va face, fie şi în fugă, o disociere pe care doar un spirit cu adevărat critic o putea gândi şi
formula: „[apar] numai traducţii din alte limbi, şi încă şi acelea de-ar fi bune”. Construcţia
culturală şi naţională, tânârul „redactor răspunzător” de la „Dacia literară” o vede, aşadar,
închegată nu doar prin îndreptăţirea istorică a românilor despărţiţi de a se uni, ci şi prin
prin valoarea reală a contribuţiilor, a rezultatelor activităţii lor literare şi intelectuale. Iar
direcţia acestei activităţi ar trebui să fie nu alta decât cea a studierii propriei noastre istorii,
pentru a „extrage” din ea subiectele şi temele unei literaturi adevărate, precum şi
învăţămintele de rigoare. Putem face literatură aplecându-ne asupra propriei istorii, pe care
ar trebui s-o cunoaştem sau, dacă nu o cunoaştem, să o descoperim şi să o cercetăm.
Programul lui Kogălniceanu are trăsături iluministe, chiar şi cu anumite
„corecţii” specific naţionale ale termenului. „Întrebaţi dar istoria, şi veţi şti ce suntem, de
unde venim şi unde mergem”, va scrie el o frază devenită celebră, completând-o totodată,
în planul practicii, prin eforturi susţinute de a publica pagini şi documente referitoare la
istoria românească. Reviste şi volume ca „Arhiva românească” sau „Letopiseţele Ţării
Moldovei” concretizând perfect doctrina sa organicistă şi istoristă, după cum, în mod
simetric, reviste precum „Propăşirea” ori „steaua Dunării” (în care a fost publicată pentru
prima oară, în 1856, Hora Unirii a lui Vasile Alecsandri) vor prefigura visata unire a
românilor.

14
 Ion Heliade Rădulescu

I s-a zis „părintele literaturii române” şi i s-a ridicat

o statuie la Bucuresti. Este, a doua mare personalitate a
literaturii române dupa D. Cantemir" (G. Călinescu). Vede
lumina zilei la Târgovişte, ca fiu al lui Ilie Rădulescu.
Urmează Şcoala grecească de la Schitu Măgureanu. Trece la
Colegiul Sf. Sava, ajutându-l pe Gh. Lazăr şi devenind, la
retragerea acestuia, succesor de nădejde. Va preda aici româna
şi matematica. Publică la Sibiu „Gramatica Românească”
(1828). Înfiinţează primul ziar „Curierul românesc” (1829),
urmat de suplimentul literar „Curierul de ambe sexe” (1837).
În 1836, îsi aduna producţia literară în volumul „Culegeri din
scrierile lui I. Eliad de proze si de poezie”. Participă la
pregătirea Revolutiei de la 1848, redactează proclamaţia ce s-
a citit la Izlaz, e membru al guvernului provizoriu si e silit a se
expatria, trăind 10 ani departe de ţară la Paris, Constantinopol,
şi Insula Chios. Abia în 1859 se înapoiază din exil.

Cel care pregătise revoluţia n-a împărtaşit ideile

radicale, violente ale confraţilor politici. În opoziţie cu aripa radicală a revoluţionarilor, Ion
Heliade Rădulescu era adept al acţiunilor moderate, pentru a feri ţara de intervenţia străină.
S-a pronunţat împotriva împroprietăririi clăcaşilor, pentru desprinderea totală de sub
influenţa Rusiei şi pentru o înţelegere cu Turcia. Mulţi din foştii prieteni i-au devenit
adversari. Îşi ia aere de profet, împroşcându-şi adversarii cu furie nesăpânită.
Scriitor, filolog şi îndrumator cultural, Heliade domina o jumatate de secol de
poezie româneasca. Îşi face planuri mari, dar nu le duce la îndeplinire. Încearcă toate
speciile genului liric, însă producţiile literare sunt inegale: unele excelente, altele slabe,
lipsite de culoare. S-a dovedit înzestrat pentru poezia satirică şi fabula. Şi în proză, unde
are talent, se distinge spiritul sau satiric. Cea mai importantă opera este „Echilibru între
antiteze”, prima schiţă româneasca a unui sistem filosofic.

Capodopera lui Ion Heliade Rădulescu rămâne „Zburătorul”:

"Vezi, mama, ce ma doare! si pieptul mi se bate,
Multimi de vinetele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, racori ma iau din spate,
Îmi ard buzele, mama, obraji-mi se palesc!"
15
 Poetul naţional îl admira astfel în „Epigonii”:
"Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sfinte, profeţiilor amare, -
Adevăr scăldat în mite, sfinx patrunsă de-nţeles.
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Sta şi azi în faţa lumii o enigma nesplicată,
Şi vegheaz-o stânca arsă dintre nouri de eres."

Corespondentul lui Gheorghe Asachi în Ţara Românească, lui Ion Heliade

Rădulescu îi revine un merit deosebit în mişcarea culturală şi literară dinaintea revoluţiei
din 1848. a fost considerat o vreme „părintele literaturii române”. Are un rol de prim ordin
în înfiinţarea „Societăţii literare” (1827) şi A „Societăţii filarmonice” (1833). În 1829
editează „Curentul românesc”, iar un an mai târziu pune bazele unui aşezământ tipografic
şi editorial. Este unul dintre conducătorii mişcării revoluţionare de la 1848, din Muntenia.
El redacterază proclamaţia de la Islaz. Ca membru al guvernului provizoriu are o atitudine
moderată, în opoziţie cu Bălcescu. Conservatorismul lui se va acentua după 1848.
A scris elegii, poeme, satire şi fabule. Clasică rămâne „Sburătorul”. A cultivat şi
proză satirică în maniera „filzologiilor”. A tradus şi prelucrat din La Fontaine, Lamartine,
Boileau, Dante, Goethe, Byron. A fost preocupat şi de problemele de critică şi literară
(Regurile sau gramatica poeziei, Curs întreg de poezie). Este şi autorul valoroasei
Gramatici româneşti, tipărită la Sibiu în 1828 şi al unei lucrări de filozofie în care încearcă
un sistem original (Echilibru între antiteze). George Călinescu îl numea „după Cantemir, a
doua mare personalitate a literaturii române”. A fost membru al Academiei Române, la
care cărei înfiinţare a contribuit.
„ Folosul Gazetei este de obşte şi deopotrivă pentru toată treapta de oameni: într-
însa politicul îşi pironeşte ascuţitele şi prevăzătoarele sale căutături şi să adâncează în
gândurile şi combinările sale; aci, liniştitul literat şi filozof adună şi pune în cumpănă
faptele şi întâmplările lumii, îndrăzeţul şi neastâmpăratul războinic se desăvârşeşte într-
însa povăţuindu-se din norocirile sau greşalele altor războinici; băgătorul de seamă
neguţător dintr-însa îşi îndreptează mai cu îndrăzeală spiculaţiile sale, până când în
sfârşit şi asudătorul plugar; şi el poate afla aceea ce înlesneşte ostenelile sale şi face să
umple câmpurile de îmbielşugătoarele sale roduri. Nu este nicio treaptă; nu este nico
vârstă care să nu afle plăcere şi folos într-această aflare vrednică şi cuviincioasă
cuvântării omului, adică în Gazetă”.
(Curierul românesc, nr. 1, 8/20 aprilie 1829)

16
 Grigore Alexandrescu

În anul 1810, după unii, 1812 sau 1814 după alţii,

se naşte la Târgoviste, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea
copil al vistiernicului M. Lixandrescu, poetul Grigore
Alexandrescu. Rămâne orfan şi sărac, dar de mic e deştept şi
dotat cu o memorie extraordinară. Ajuns la Bucureşti, este
elev la pensionul Sf. Sava, fiind coleg cu Ion Ghica. Face
cunostinţă cu Heliade. Uimeşte pe toţi prin talentul său poetic.
Va sta şi acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie
(“Miezul nopţii”) în Curierul românesc, urmată de elegia
“Adio” la Târgovişte.
Primele lui poezii, ce apar în 1832 sunt simple
reflexe ale maeştrilor săi: Heliade din literatura română,
Lamartine şi Florian din literatura franceză din care a şi
tradus. Colecţia de poezii ce publică în 1838 prin ajutorul lui Zaharia Carcalechi cuprinde
poezii de amor: (“Eliza”, “Aşteptare”, “Peştera”); poezii religioase şi umanitare (“Câinele
soldatului”, “Rugăciune”), fabule (“Lebăda şi puii corbului”, “Boul şi viţelul”, “Şoarecele
şi pisica”) şi epistola către Văcărescu. Originalitatea lui nu e deplină nici acum, căci găsim
că izvoarele inspiraţiei sale sunt Boileau, Delavigne, Lamartine, dar el nu mai este un
imitator, ci începe a-şi arăta personalitatea în poeziile sale. Un eveniment important se
întâmplă în viaţa sa, anume călătoria pe care o face cu I.Ghica pe la mănăstirile de peste
Olt în 1842; astfel, într-o ediţie din 1847, el publică poeziile inspirate din acestă călătorie:
“Umbra lui Mircea”, “Răsăritul lunii la Tismana” ş.a. Ediţia din 1842 cuprinde şi câteva
din cele mai reuşite poezii, ca “Satira Duhului meu ”, fabule în care întrebuinţează versul
liber; aici se tipăreşte şi “Anul 1840”, care este considerată una din cele mai de frunte
poezii ale literaturii noastre.
Unanim apreciat drept cel mai mare fabulist român din secolul al XIX-lea,
Grigore Alexandrescu a avut câteva modele ilustre din literatura universală, inspirându-se
îndeosebi din fabulele lui La Fontaine, însă nu le-a pastişat, preluând doar motivul iniţial,
adaptându-l realităţilor autohtone, cu mijloace pe deplin originale, extrăgând semnificaţii
moralizatoare care se raportau atât la defectele contemporanilor săi, cât şi la ale speciei
umane, în general. Compoziţia lui e reuşită în cele mai multe şi destul de clară, versificaţia
însă nu este perfecţionată. În aceasta nu e mai sus decât contemporanii săi. Profunditatea
cugetărilor şi expunerea lor prin imagini noi şi impresionante fac ca Alexandrescu să fie în
adevăratul sens al cuvântului cel mai mare poet din epoca dintre 1830-1848, superior şi lui
Heliade şi tuturor celorlalţi poeţi, el va fi întunecat numai de strălucirea succesului lui
Alecsandri şi de energia şi noutatea lui Eminescu.
Dacă la început au fost în relaţii foarte bune, împrejurări de natură intimă duc
la răcirea raporturilor între ei, ba chiar dau naştere unei duşmănii grozave. Primul atac este
al lui Heliade în prefaţa poeziilor lui Momuleanu în 1837, unde, fără a-l numi, îndreptează
17
câteva săgeţi împotriva lui Alexandrescu şi e atât de stăpânit de necazul său încât îl
consideră pe Momuleanu superior lui Alexandrescu. Profită apoi de publicarea unei fabule
a lui Alexandrescu (“Vulpea, calul şi lupul”) şi-l atacă direct în “Curier de ambe sexe”,
făcând glume pe socoteala lui. Alexandrescu răspunde prin fabula “Privighetoarea şi
măgarul” în care spune că de ar asculta sfaturile criticului, atunci "eu în locu-ţi aş fi
măgar". Alexandrescu l-a mai atacat şi prin epigrama către Voltaire făcând aluzie la
Heliade (care tradusese o tragedie a poetului francez). Heliade s-a răzbunat groaznic prin
poezia Ingratul scrisă cu o violenţă extraordinară, care, dacă-l îndeamnă câteodată să
exagereze tonul vulgar, îi dă însă şi câteva accente foarte puternice. Se pare că şi satira lui
Alexandrescu de mai târziu, “Confesiunea unui renegat”, l-a vizat pe Heliade.
Viaţa lui Alexandrescu o cunoaştem în parte, dar despre unele epoci ale ei nu avem
informaţii suficiente. Izvorul de care s-au servit mai toţi biografii, este o scrisoare a lui
I.Ghica în care povesteşte toate amintirile sale despre Alexandrescu, cu care a fost legat de
aproape o mare parte din viaţă. Sigur este că a fost ofiţer, că şi-a făcut serviciul la Focşani,
că, demisionând în 1837, s-a întors în Bucureşti şi că a fost arestat. Nu e prea sigură
pricina: după unii ar fi fabula “Lebăda şi puii corbului”; după alţii, amestecul între tinerii
care organizau mişcări politice în spirit democratic. Alexandrescu a fost funcţionar la
postelnicie şi a intrat în bunele graţii ale lui Bibescu. Ghica povesteşte chiar o scenă, în
care s-a vorbit să fie numit poet al curţii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi
director al departamentului credinţei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar.
Ultima sa funcţie a fost aceea de membru în comisia centrală de la Focşani; acolo a fost
lovit de o boală crudă care i-a afectat judecata. Se ştie că el a mai scris şi după aceasta, că a
publicat articole în ziarele din Bucureşti şi chiar poezii, dar în nici una nu se mai regăseşte
Alexandrescu de altădată.
A murit sărac la Bucureşti la 25 Noiembrie 1885…

Alecu Russo

S-a născut la 17 martie 1819 la Chişinău. Poet, prozator şi

eseist, a făcut studii în Elveţia şi la Viena.

18
 După ce s-a întors în ţară, la 1838, a petrecut câtva timp la o moşie părintească şi
mai târziu, la 1843, îl găsim ca judecător la Piatra-Neamţ. Un moment l-a ispitit teatrul,
scriind două comedii: „Jicnicerul Vadra” sau „Provincialul la Teatrul Naţional” , „Băcălia
ambiţioasă cea dintâi, care nu ni s-a păstrat, ca şi cealaltă, a fost reprezentată la teatrul din
Iaşi în 1846 şi pentru că cuprindea unele pasaje care sugerase pe cei de sus a avut ca
urmare surghiunirea lui la Mânăstirea Soveja.
Luând parte la mişcarea din 1848, a trebuit să se refugieze şi el în Bucovina. De
acolo, trecu în Ardeal, să vadă desfăşurarea evenimentelor, dar, urmărit de unguri, fu
arestat şi închis în Cluj, iar după ce fu lăsat liber, se îndrepta spre Bucureşti, de unde
decepţiile revoluţiei îl siliră să-şi continue exilul, luând drumul spre Paris.
La întoarcerea în Moldova, după doi ani, se hotărî să practice avocatura şi mai târziu
i se încredinţă câteva funcţiuni, pentru care nu pare să fi simţit deosebită atragere, cu firea
lui de visător, nesupunându-se încătuşărilor. Cum fusese alături de cei care pregătiseră
Revoluţia de la 1848, îl găsim şi printre aceia care luptau pentru ideea Unirii.
Dintre scrierile sale, parte din ele tipărite cât a trăit în „România literară”, altele
păstrate la Academie şi publicate după moartea lui, aceea tocmai care arăta rarele lui
însuşiri, „Cântarea României”, a avut soarta să fie mult timp înconjurată de mister. Autorul
ei adevărat s-a crezut de cei mai mulţi că ar fi Bălcescu, cu toate că unele mărturii
excludeau această atribuire. Când s-a publicat întâia oara „Cântarea României” în
„România literară”, găsim într-adevăr acolo numele lui Bălcescu, dar fără să reiasă că el ar
fi scris-o; dânsul spunea în câteva rânduri care o predau că ar fi găsit-o la o mânăstire ţi ar
fi fost scrisă de vreun călugăr. S-a presupus de aici că Bălcescu ar fi ţinut să ascundă
paternitatea lui asupra poemului în proză, părere pe care şi-a însuşit-o şi I.Ghica, cu toate
că se exprima cam vag când admitea că nu era exclus ca Bălcescu să fi colaborat cu Russo,
la prelucrarea manuscrisului descoperit de cel dintâi. Asemenea presupuneri sunt înlăturate
de o parte de tipărirea a doua oară şi de data aceasta chiar cu numele lui Russo, a „Cântării
României” la 1855, în „România literară”, de altă parte de afirmaţiile categorice în mai
multe rânduri ale lui V. Alecsandri că lui Russo i se datorează „Cântarea României”.
Mărturii hotărâtoare care arată că Russo este autorul „Cântării României” şi ne lămuresc
asupra împrejurărilor în care a fost tipărită: scrisă în franţuzeşte de dânsul a fost tradusă de
Bălcescu ca să apară în România viitoare, pe urmă a tradus-o însuşi Russo, dându-ne textul
din „România literară”.

Vasile Alecsandri

19
 Vasile Alecsandri s-a născut la 21 iulie 1821 la
Bacău. Copilăria viitorul scriitor şi-a petrecut-o în casa
părintească. Între 1828-1834 Alecsandri îşi face studiile
la pensionul lui Chenim. La sfârşitul lui iulie începutul
lui august 1834 Vasile Alecsandri "în vârstă de zece ani
trecuţi" merge la şcolile din Paris a "Craiei Franţei". La
27 octombrie 1835 trece cu succes bacalaureatul. Îndată
după bacalaureat începe să se pregătească, întru
îndeplinirea dorinţei tatălui său, pentru studiul medicinii.
Din noiembrie 1836 până în aprilie 1837 Alecsandri
urmează cursurile de drept român la facultatea de drept.
În 1839, probabil, pe la începutul verii, întreprinde o
călătorie prin Italia. Călătoria a durat câteva luni, însă în
acel scurt timp Vasile Alecsandri vizitează Livorno,
Siena, Roma, Bolonia, Florenţa, Veneţia. Italia cu natura
fermecătoare şi cu imensele-i tradiţii şi bogăţii culturale
au produs asupra tânărului scriitor o impresie profundă şi
de neşters. Prima sa scriere publicată- Buchetiera de la
Florenta(1840, Dacia literară)- a fost scrisă la îndemnul
lui Mihail Kogălniceanu şi îşi datorează apariţia
întâmplărilor din timpul acestei călătorii. Alături de
"Buchetiera de la Florenta" în 1841 Vasile Alecsandri publică în revista "Spicuitorul
moldo-român" a lui G.Asachi poeziile "Către d. De Lamartin(Oda unui tânăr moldovean)",
"Cazacul" şi "Fiica cea tânără". La 11 noiembrie 1840 vede lumina tiparului prima sa operă
dramatică-"Farmazonul din Hârlău".
Începând cu anul 1843, în diferite "Calendare", iar apoi în paginile "Propăşirii"
(1844), coredactor al căreia era, precum şi în alte publicaţii, una după alta apar numeroase
scrieri în versuri şi proză cum sunt cunoscutele sale poezii "Baba Cloanţa", "Hora", "Sora
şi Hoţul", "Andrii Popa", "Strigoiul" s.a. scrise sub influenţa nemijlocită a creaţiei
populare. Pe scena teatrului apar comediile satirice şi farsele "Iorgu de la Sadagura"(1844),
"Iaşii în carnaval"(1845).
A participat activ la acţiunile revoluţionare din anul 1848. Atunci apare şi renumita
sa poezie "Deşteptarea României". În ianuarie 1885 Vasile Alecsandri este ministru
plenepotenţial la Paris, post pe care l-a ocupat până la sfârşitul vieţii. Începând cu anul
1888 pe scriitor tot mai des îl încearcă simptomele unei boli grave, care va deveni fatală
pentru el. La 4 iunie 1890 în căutarea liniştii mult râvnite şi pentru îngrijirea sănătăţii
ruinate, poetul se întoarce la Mirceşti.
În seara zilei de 22 august 1890 Vasile Alecsandri se stinge din viaţă, mistuit de nemiloasa-
i boală: cancer la ficat şi plămâni.
Alecsandri pleacă lăsând, în urma-i o uriaşă trudă, desfăşurată timp de jumătate de secol,
cu o rară dărnicie şi abnegaţie.

"Şi-acel rege-al poeziei, veşnic tânăr şi ferice,

20
 Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice
Ce cu basmul povesteşte-veselul Alecsandri,
Ce-nşirind mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cânta pe Dridri… "
(M.Eminescu)

Personalitate marcantă a epocii de la 1848, prin "totalitatea acţiunii sale literare"(Titu

Maiorescu), Vasile Alecsandri a contribuit la fondarea şi dezvoltarea a numeroase specii
literare şi a publicat prima mare culegere de poezie populară românească.

Nicolae Bălcescu
(n. 29 iun 1819 - d. 29 nov 1852)

A fost un istoric, scriitor şi revoluţionar român. Născut

în Bucureşti, într-o familie de mici boieri, era fiului pitarului
21
Barbu sin Petre şi al"serdăresei" Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al
mamei sale, originară din Bălceşti, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui
Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi fraţi: Costache şi Barbu,
precum şi două surori: Sevasta şi Marghioala. Într-un alt document se mai pomeneşte şi de
o altă soră: Eleni. Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de
istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion Heliade Rădulescu.
Călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români: Ţara Românească, Moldova,
Transilvania, Bucovina, precum şi prin Franţa şi Italia şi studiază istoria, fiind editor,
alături de August Treboniu Laurian, la o revistă istorică numită Magazin istoric pentru
Dacia, care a apărut începând cu 1844.
În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această
revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie, fiind timp de
două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de
revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal.
Ca istoric, marea sa operă a fost "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul", pe care a scris-o
în exil, începând cu 1849, rămasă manuscris şi publicată de Alexandru Odobescu. Se
exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil,
pentru întemeierea unei confederaţii europene. Cu un paşaport eliberat la Paris, la 27
septembrie 1850, "au nom de Sa Majesté l'Empreur des Ottomans", în primăvara lui 1852,
pleacă la Constantinopol, de aici, la Galaţi şi încearcă să pătrundă în Ţara Românească,
însă autorităţile nu-i permit, deşi era bolnav şi voia să o vadă pe mama sa, care era în vârstă
şi bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă.
Trece prin Malta, Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul "Alla Trinacria".
Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani. În anul 1977, Cantemir Rişcuţia a
făcut parte dintr-o delegaţie română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în care se
spunea că ar fi inmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care
credea că trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capuccini.
Rişcuţia a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae
Bălcescu. Într-un final, au aflat că românul fusese înmormântat într-un osuar de onoare al
capuccinilor, loc sigilat în urma unei epidemii de holeră. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a
mai fost scos la lumină.

Reviste apărute în perioada paşoptistă

În 1827 se înfiinţează „Societatea literară”, condusă de Dinicu Golescu şi Ion

Heliade Rădulescu, care va fi înlocuită, în 1833, cu „Societatea filarmonică”, din iniţiativa
lui Ion Heliade Rădulescu şi a lui Ion Câmpineanu. În 1845, Iancu Văcărescu creează
„Asociaţia literară”, care acoperă activitatea conspirativă a societăţii secrete „Frăţia”.

22
 La Bucureşti, în 1818, Gheorghe Lazăr înfiinţează „Şcoala de la Sfântul Sava”; în
acelaşi an, la Iaşi, Gheorghe Asachi pune bazele „Şcolii de la Trei-Ierarhi”. Mai târziu, în
1834, la Braşov, ia fiinţă prima şcoală comercială, avându-l ca profesor pe Gheorghe
Bariţiu, animatorul mişcării culturale din Transilvania.
În 1829, la Bucureşti, sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu, apare ziarul
„Curierul românesc”, iar, în acelaşi an, la Iaşi, din iniţiativa lui Gheorghe Asachi, apare
„Albina românească”. În 1838, la Braşov, Gheorghe Bariţiu scoate „Gazeta de
Transilvania”, căreia îi adaugă un supliment, „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”,
purtând mesajul spiritului românesc pe plan politic, istoric şi cultural în provinciile aflate
încă sub stăpânire străină.
În 1840, apare, la Iaşi, „Dacia literară”, condusă de Mihail Kogălniceanu, iar, în
1845, la Bucureşti, Nicolae Bălcescu şi A. Treboniu-Laurian scot revista de orientare
ştiinţifică „Magazin isotric pentru Dacia”. La Iaşi, în 1841 şi 1845, apare culegerea de
documente istorice „Arhiva românească”, prin îngrijirea lui Mihail Kogălniceanu. În 1844,
Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Ion Ghica scot revista „Propăşirea”. În 1848,
apar, la Bucureşti, „Pruncul român” şi „Poporul suveran”, ca purtătoare de cuvânt ale
revoluţiei. După revoluţie, în 1850, apare, la Paris, revista „România viitoare”, care reunea
în jurul ei pe toţi revoluţionarii exilaţi, în frunte cu Nicolae Bălcescu. În 1885, apare, la
Iaşi, „România literară” a lui Vasile Alecsandri, fiind cea mai valoroasă publicaţie a
paşoptismului cu orientare umanistă, iar în 1855-1856 apare „Steaua Dunării” a lui Mihail
Kogălniceanu.

Trăsăturile esenţiale ale literaturii promovate de prima generaţie de scriitori moderni

pot fi sintetizate astfel:
- inspiraţia din trecutul istoric, din lupta pentru eliberare socială şi unitate naţională;
- preţuirea frumuseţilor patriei şi ale folclorului, în care se reflectă bogăţia şi
varietatea manifestărilor spiritului popular;
- satirizarea viciilor orânduirii feudale.

Istoria în literatura paşoptistă

23
 Idealul eliberării şi unităţii naţionale apare, aproape fără excepţie, în creaţia
artistică a scriitorilor epocii şi în toate genurile literare. Majoritatea scriitorilor evocă
momentele eroice ale luptei pentru independenţă de-a lungul istoriei zbuciumate a
poporului nostru, preamărind domnitori sau căpitani de oşti şi oferind, în acest fel,
prezentului modele de urmat sau pilde însufleţitoare. Metoda dominantă a creaţiei literare
este cea romantică.
În poezie, Vasile Cârlova (1809 – 1831), primul poet modern din Ţara
Românească, glorifică tercutul de vitejie în comparaţie cu prezentul decăzut în „Ruinurile
Târgoviştei”; Grigore Alexandrescu (1814 – 1885), autorul poemelor cu conţinut patriotic
vizionar: „Anul 1840”, „Umbra lui Mircea. La Cozia”, „Răsăritul lunei”, „La Tismana”,
„Mormintele”, „La Dragăşani”, inaugurează poezia naţională, inspirată din trecutul de
luptă al poporului pentru libertate socială şi independenţă naţională. Evocarea figurilor
măreţe ale istoriei, temele romantice ale ruinelor şi mormintelor, teme care circulau în
literatura universală, capătă în poezia lui Grigore Alexandrescu o interpretare originală prin
ardoarea sentimentelor de veneraţie faţă de trecutul istoric şi faţă de mariele virtuţi ale
poporului român. Motivul umbrelor, frecvent la scriitorii romantici ai epocii, constituie, la
Grigore Alexandrescu, prilejul unei meditaţii asupra personalităţii voievodului Mircea,
erou de proporţii legendare, şi asupra vitejiei străbunilor în lupta pentru păstrarea libertăţii.
În poezie, într-un cadru nocturn, de factură romantică, poetul salută cu pietate, în numele
generaţiilor prezente fantoma marelui erou.
Ion Heliade Rădulescu (1802 – 1872) încearcă să realizeze acum epopeea de
inspiraţie istorică „Mihaida”, avîndu-l în centru pe Mihai Viteazul, iar Costache Negruzzi
(1808 – 1868) este atras în aceeaşi perioadă de epoca domniei lui Ştefan cel Mare, căruia îi
închină fragmentul de epopee „Aprodul Purice”.
Vasile Alecsandri, exprimându-şi sentimentul dragostei de patrie, reînvie epoca
de strălucire militară a nebiruitului Ştefan în poemele: „Dumbrava Roşie”, „Dan, căpitan
de plai”. Cu prilejul revoluţiei de la 1848, el scrie înflăcăratul marş revoluţionar
„Deşteptarea României”. Poezia a fost scrisă în primăvara anului 1848, la solicitarea
prietenilor din partida naţională a Moldovei. Avântata chemare către popor, intitulată, la
început, „Către români”, apoi „Deşteptarea României”, a fost tipărită şi difuzată sub formă
de foaie volantă, fiind un manifest dintre cele mai mobilizatoare la revoluţie. Poetul
adresează românilor de pretutindeni un îndemn la luptă pentru libertate, arătându-le că
întreaga lume s-a deşteptat din „adânca-i letargie” şi a păşit „cătr-un ţel de mult dorit”.
Dorul luptei de libertate a aprins acel „mândru soare” al revoluţiei către care se îndreaptă
toate popoarele. Încrederea poetului în această luptă oferă poeziei o notă de optimism şi un
deosebit patos revoluţionar.
Un ton puternic mobilizator adoptă şi poetul transivănean Andrei Mureşeanu, în
poezia „Un răsunet”, scrisă cu prilejul evenimentelor de la 1848.
Dimitrie Bolintineanu (1819 – 1872), în „Legendele istorice”, inspirate din
cronici şi tradiţii naţionale, exaltă, deasemenea, lupta pentru neatârnare şi unitate naţională.
Un model de patriotism ardent, în spiritul ideilor epocii îl constituie poezia sa „Cea de pe
urmă noapte a lui Mihai cel Mare”.

24
 Sub influenţa curentului naţional-popular de la „Dacia literară” proza, ca şi
poezia, înregistrează succese apreciabile. Sunt abordate acum numeroase teme, într-o mare
varietate de specii literare. Apar primele modele de schiţe şi nuvelă, iar, ceva mai târziu,
romanul.
Costache Negruzzi oferă literaturii, prin nuvela de inspiraţie istorică „Alexandru
Lăpuşneanul”, o capodoperă a genului, despre care George Călinescu spunea: „dacă
literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale, nuvela „Alexandru
Lăpuşneanul” ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet”. Opera a fost publicată în primul
număr al revistei „Dacia literară”, iar pentru realizarea ei, autorul a folosit ca punct de
plecare episoadele luptei sângeroase dintre Alexandru Lăpuşneanu şi boieri, descrise în
cronica lui Grigore Ureche. Nuvela lui Negruzzi este una dintre cele mai izbutite
reconstituiri artistice ale unui moment zbuciumant din istoria Moldovei în secolul al XVI-
lea. Deşi de factură romantică, în special prin modul de abordare a destinului eroului
principal, prin atitudinea voluntară a unor personaje, prin patetismul gesturilor şi prin
conflictul social-politic, nuvela este clasică prin profundele observaţii psihologice şi
tipologice pe care le conţine, prin proporţia şi echilibrul compoziţiei. Tema este încleştarea
dintre domn şi marii boieri, în lupta pentru hegemonia politică. Această luptă pentru putere
determină adesea uneltiri, suspiciuni, trădări şi crime în întreaga perioadă a câte unei
domnii. Marea artă de prozator a lui Negruzzi constă în îmbinarea elementelor clasice şi
romantice cu o măiestrie care dă cititorului sentimentul verosimilului. Asemenea întregii
structuri a nuvelei, stilul naraţiunii este, în general, concis. Negruzzi nu explicitează
atitudinile personajelor, cauzele obiective care le-au generat, ci le sugerează prin notarea
sobră a gesturilor, a mimicii şi a replicii. Marea lui artă constă în a spune simplu şi a
sugera. Există însă în textul nuvelei şi câteva descrieri de mare densitate şi de o reală
frumuseţe picturală. Spre deosebire de scrisul cronicarilor şi al celorlalţi predecesori, sau
chiar al unor contemporani ai săi, care era încă greoi şi, uneori, lipsit de farmec artistic în
întergimea lui, Costache Negruzzi, în special în nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”, atinge o
limpezime şi o măiestrie stilistică neîntâlnite. Elementele arhaice, regionale şi populare,
dealtfel nu prea numeroase, prin care fixează atmosfera istorică a timpului, culoarea locală,
sunt în aşa fel îmbinate în procedee stilistice inedite, încât nu numai că nu tulbură claritatea
frazei, dar îi aduc un spor de nuanţe şi înţelesuri ce dau scrisului său o mare putere
sugestivă.
Alecu Russo (1819 – 1859) scrie poemul în proză „Cântarea României”, un
adevărat imn de slavă şi îmbărbătare adresat patriei, în care evocă, în imagini de o mare
frumuseţe artistică, aspecte ale luptei pentru păstrarea demnităţii naţionale.
În acelaşi spirit al epocii, Nicolae Bălcescu (1819 – 1852) abordează probleme şi
evenimente istorice în lucrarea „Românii subt Mihai-voievod Viteazul”, cu scopul trezirii
încrederii compatrioţilor în lupta pentru independenţă şi unirea tuturor românilor într-un
singur stat naţional.
Autorul crează o imagine complexă a marelui voievod Mihai Viteazul, ca simbol
al acestor idealuri.

25
 Întoarcerea privirilor spre trecut nu era gratuită. Ea constituia o formulă artistică
specifică vremii, pe care scriitorii o foloseau pentru a se adresa contemporanilor, dându-le
pilde însufleţitoare prin faptele măreţe şi prin momentele de glorie ale luptei poporului.
Nici mişcarea teatrală n-a rămas necontaminată aşa cum s-a arătat mai înainte, de
avântul paşoptist general. Cu toate acestea rezultatele deosebite în dezvoltarea dramei
originale s-a obţinut abia în perioada postpaşoptistă cu piesele „Răzvan şi Vidra” (1867) de
Bogdan Petriceicu Haşdeu şi „Despot Vodă” (1878) de Vasile Alecsandri.

Folclorul în literatura paşoptistă

26
 Preţuirea frumuseţilor patriei şi ale folclorului constituie, poate, cel mai
însemnat rezultat al activităţii tuturor scriitorilor vremii înfluienţaţi de curentul naţional de
la „Dacia literară”, care îi îndrepta spre izvoarele vii ale literaturii populare. Generaţia de
scriitori paşoptişti dezvăluia cu măndrie mare bogăţie a creaţiei folclorice în care este
reflectată viaţa spirituală a poporului român: „Ceea ce formează sâmburele poeziei noastre
naţionale sunt baladele şi cântecele populare” – afirma, în 1837 Mihail Kogălniceanu, iar
Alecu Russo, în studiul său „Poezia poporală”, considera folclorul literar drept o oglindă
realistă a vieţii poporului şi un admirabil izvor de inspiraţie pentru literatura cultă.
Un moment însemant în valorificarea tradiţiilor populare îl constituie apariţia
primei colecţii de „Poezii poporale ale românilor” (1852), culese de Vasile Alecsandri.
Prin publicarea acestor poezii şi a ciclului „Doinelor” (creaţii originale inspirate din cele
populare). Alecsandri atrage atenţia scriitorilor vremii asupra valorilor artistice ale
folclorului. Doinele lui aduc în literatură un sentiment luminos şi plin de prospeţime. De
atunci – remarca mai târziu Dimitrie Bolintineanu – „poezia se români”.
Scriitorii generaţiei paşoptiste prelucrează acum motivele folclorice, dându-le
semnificaţii şi străluciri artistice noi. Astfel, prin Ion Heliade Rădulescu, autorul baladei
„Zburătorul”, pătrunde în poezia cultă mitul popular al zburătorului, care va căpăta mai
târziu sensuri nebănuite la Mihai Eminescu, George Coşbuc, Lucian Blaga. Poezia are ca
punct de plecare mitul folcloric al zburătorului. Potrivit unei credinţe poplare străvechi,
primele manifestări ale sentimentului de dragoste, la fete, primii fiori ai iubirii s-ar datora
unei fiinţe supranaturale, denumită zburător, care în imaginaţia mitologică întruchipeză
trăsăturile unui flăcău frumos. Acesta trezeşte însufletul fetelor sentimentul erotic,
aducându-le zbucium şi suferinţă. Poezia „Zburătorul”, deşi inspirată din folclor, este o
expresie artistică modernă a mitului iubirii, atât de răspândit în cultura noastră populară,
încaât Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei”, îi acordă o atenţie deosebită. Prin
motivul tratat, prin bogăţia de imagini artistice, precum şi prin tehnica deosebită a versului,
balada lui Ion Heliade Rădulescu este, la începuturile literaturii române moderne, o creaţie
literară de o deosebită valoare artistică.
Anton Pann, în colecţia „Poezii deosebite sau cântece de lume”, ca şi în
„Povestea vorbii”, îmbinând cu măiestrie artistică proverbele, ghicitorile, povestirile
morale, realizează un tablu realist al morvurilor sociale din prima jumătate a secolului
trecut.
În perioada paşoptistă, activitatea de culegere şi de prelucrare a folclorului
devine o preocupare a numeroşi scriitori.

Satira în literatura paşoptistă

27
 Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realităţilor sociale constituie
o altă trăsătură caracteristică a literaturii române paşoptiste. Scriitorii generaţiei respective
judecă acum cu severitate moravurile claselor exploatatoare, condamnând abuzurile şi
nedreptăţile de tot felul. Participarea lor la lupta socială, la evenimentele politice ale vremii
determină dezvoltarea literaturii ca expresie a trebuinţelor societăţii, apariţia unor noi
modalităţi de reflectare a realităţii. Elementele romantice se împletesc cu puternice
elemente clasice, în spiritul marilor moralişti ai literaturii universale.
Predominant romantic în poezia lirică, Grigore Alexandrescu se dovedeşte a fi
un poet de structură clasică în fabule, epistole şi satire. El este creatorul fabulei în literatura
română, nu în sensul că este primul fabulist în ordine cronologică, ci în sensul că, prin el,
specia se afirmă şi se impune pentru prima dată plenar în mişcarea literară.
Fabulele au întreita misiune estetică de a satiriza deficienţe, de a educa prin
conştientizarea acestora şi de a amuza. Prin caracteristicile menţionate şi prin structura
conflictului, prezentat ca o ciocnire dramatică şi un deznodământ imediat, ele se apropie de
comedie. La Grigore Alexandrescu surprindem o evoluţie de la epic la dramatic,
povestirilor scurte, versificate în primele fabule, luându-le locul dialogurile vii, care
transformă poeziile în mici scenete de moravuri şi de caractere.
Nici un fabulist român nu a realizat un tablou la fel de cuprinzător şi de
pitoresc al societăţii româneşti de la mijlocul veacului al XVIII-lea ca Grigore
Alexandrescu. Versul este alert, limba neforţată, mânuită cu siguranţă; replicile
personajelor sunt vii, desfăşurate cu spontaneitate. Multe din fabulele sale „Câinele şi
căţelul”, „Boul şi viţelul”, „Toporul şi pădurea”, „Dreptatea leului” sunt larg cunoscute
prin faptul că ştie să lege episoadele într-un mod gradat şi să creeze momente de tensiune
dramatică; versurile memorabile, caracterizând personaje ori situaţii tipice, au devenit
astfel populare.
Acelaşi spirit critic la adresa lumii feudale răzbate şi în creaţia lui Cezar
Bolliac (1813 – 1881), care concentrează ura şi revolta împotriva exploatării într-o poezie
socială şi combativă „Clăcaşul”, „Muncitorul”, „Ţiganul vândut”, etc.
Scrierile în proză aduc în literatura noastră aşa-numitele fiziologii sociale
(tipuri schematice, concentrate într-o singură trăsătură de caracter). Primele scrieri ale lui
Ion Heliade Rădulescu sunt astfel de portrete care satirizeză aspecte morale sau sociale
„Domnul sarsailă autorul”, „Cuconul Drăgan”.

Natura în perioada paşoptistă

28
 Natura intervine în rolul de cutie de rezonanţă, amplificând sau diminuând un
sentiment, ca un fel de reverberaţie umană ce-şi întipăreşte lungimea de undă în masa
receptivă a universului. Ceea ce izbeşte în „Pasteluri” este în adevăr sentimentul că natura
preexistă omului, că ea are o realitate obiectivă independentă că-l integrează pe om
ritmurilor ei vitale, că înfăţişările şi dimensiunile ei sunt neatârnate de conştiinţa
privitorului. Pastelurile sunt o ilustraţie a doctrinei moderaţiei şi poate că de aici în primul
rând derivă impresia că nimic nu contribuie mai mult la croirea unui stil clasic decât simţul
măsurii, al proporţionării înţelepte dintre explorarea omului lăuntric şi aceea a realităţii
exterioare.
Ori, la Alecsandri, totul e moderaţie. Moderaţie în sentimente: el nu cântă marile
pasiuni, poezia lui e plină de chietudine, are seninătatea sufletului care se apleacă asupra
trecutului cu înduioşare, dar fără regret care visează meleaguri însorite cu o nostalgie
lipsită de lacrimi, care exultă fără a-şi pierde cumpătul şi se întristează fără a dispera.
Alecsndri şi-a denumit poeziile sale de natură „Pasteluri” îndicând prin această titulatură
modestă, chiar mai mult decât avea probabil în intenţie, ceva din însăşi din particulitatea
tehnicii sale. El nu este un pictor în ulei, un colorist, ci prin excelenţă un desenator. Lipsă
de relief a epitetului şi anemia metaforei exprimă tocmai această inaptitudine pentru o
culoare complicată.
În faţa naturii, scriitorul deschide ochii, ciuleşte urechile, se aşează involuntar la
pândă. Fibra lui nervoasă înregistrează nemijlocit şi proaspăt spectacolul lumii sensibile. În
loc de a fi o traducere retorică a ideii, ca la atâţia scriitori precedenţi, imaginea devine o
senzaţie adevărată. Fiecare pastel se bazează pe un material concret de observaţie. Ni se
înfăţişează existentul în clipa în care a fost întipărit pe retina poetului şi surprins de
membrana auditivă ca şi cum elaboraţia poetică ar fi concomitentă cu percepţia. Timpul
„Pastelurilor” este invariabil prezentul, timpul concomitenţei şi al eternităţii, căci în
infinitatea vremii nu mai există trecut şi viitor. Intenţia ascunsă este de a ni se insufla
sentimentul fuziunii cu natura, al simultaneităţii cu procesele şi ipostazele firii.
Metoda descriptivă, directă şi obiectivă, din „pasteluri” e forma elementară şi cea
mai uzitată a evocării lumii fenomenale, aceea de care s-au servit de obicei clasicii, care nu
urmăreau să prelungească sensurile textului într-o nebuloasă de sugestii indefinite, şi voiau
pur şi simplu să transmită idei, sentimente şi pasiuni cu netezime şi claritate.
Tabloul naturii se alcătuieşte prin asamblarea părţilor; tehnica e a acumulării, prin
suprapunere de detalii. La sfârşit, pastelul aduce de multe ori o notă personală, adesea o
„pointă” cu sens umoristic, în intenţia de a destinde încordarea atmosferei. Compoziţional,
prin sobrietatea liniilor şi echilibrul interior al dispunerii planurilor, poezia se încadrează
acelui univers zâmbitor şi limpede pe care îl evocă scriitorul.

29
 Bibliografie

1. George Ivaşcu – „Istoria literaturii române”

2. Nicolae Manolescu – „Istoria critică a literaturii române”
3. Şerban Cioculescu, Vladimir Streinul, Tudor Vianul – „Istoria literaturii române
moderne”
4. Alexandru Piru – „Istoria literaturii române de la început până azi”
5. George Călinescu – „Istoria literaturii române

30