Intrate în vigoare la 1 iunie 1831 în Tara Românească şi la 1 ianuarie 1832 în

Moldova, Regulamente Organice, cum erau numite cele două documente cu un conţinut
aproape identic, au adus modificări în sens modern organizării interne a Principatelor. La
baza vieţii publice stătea principiul separării puterilor în stat: puterea executivă - aparţinea
domnului, ales pe viaţă dintre marii boieri, şi unui Sfat Administrativ; puterea legislativă -
exercitată de Adunarea Obştească; puterea judecătorească - era acordată instanţelor de
judecată locale şi centrale. În acelaşi timp, cum remarca istoricul Andrei Oţetea, prin această
adevărată constituţie s-au pus bazele instituţiilor României moderne. Au fost create instituţiile
publice, s-a iniţiat organizarea unui corp de funcţionari permanenţi, au fost fixate condiţiile
de numire, salarizare şi pensionare a funcţionarilor, s-a instituit miliţia naţională, s-a
simplificat şi s-a regularizat sistemul fiscal (prin introducerea bugetului statului şi prin
stabilirea unui impozit unic, capitaţia), s-au organizat arhive şi servicii sanitare, s-au înfiinţat
şcoli primare în capitalele de judeţ etc. Regulamentele lăsau însă neatinsă problema socială,
situaţia ţăranilor, cea mai mare parte a populaţiei româneşti, modificându-se prea puţin. O
treime din suprafaţa moşiilor a intrat în proprietatea deplină a boierilor, iar numărul zilelor de
clacă, stabilit la 12, plus 2 (una la arat şi alta la transport), fiind însă mult mai mare prin
introducerea unor norme zilnice foarte mari. Regulamentele sunt foarte importante şi prin
faptul că au contribuit la unificarea administrativă a celor două state: „începutul, religia,
obiceiurile şi cea de un fel limbă a sălăşuitorilor într-aceste două Prinţipaturi, precum şi cele
deopotrivă trebuinţe sunt îndestule elementuri de o mai aproape a lor unire”.
Primii domnitori care au condus pe baza Regulamentelor au fost Alexandru Dimitrie
Ghica (1834-1842) în Ţara Românească şi Mihail Sturdza (1834-1849) în Moldova, numiţi
de către Imperiul otoman şi de către Rusia şi nu aleşi de către ţară, cum ar fi trebuit. Perioada
regulamentară s-a caracterizat prin amestecul grosolan al consulilor ţarişti în afacerile interne
ale Principatelor. Este astfel cunoscută controversa legată de introducerea în Regulament, în
anul 1837, a unui „articol adiţional”, care prevedea că orice modificare adusă documentului
trebuia aprobată de cele două imperii, gravă ştirbire a autonomiei celor două state. Presiunile
ruseşti au făcut ca în 1842 în locul lui A. D. Ghica să fie ales Gheorghe Bibescu, domnitor
care a luat o serie de măsuri importante, precum emanciparea robilor ţigani de pe domeniile
statului şi ale mănăstirilor (1844) sau îngrădirea privilegiilor străinilor. În Moldova, Mihail
Sturdza a fost un bun gospodar, dând o nouă organizare administrativă statului, reducând
privilegiile sudiţilor, emancipând robii ţigani, creând un modern sistem de învăţământ şi
contribuind la dezvoltarea oraşelor. A fost însă un domnitor autoritar, care a apărat
privilegiile boierimii, introducând cenzura şi reprimând orice încercare de protest.
A fost o perioadă a contrastelor între adepţii unei orânduiri anacronice şi tinerii
patrioţi care făceau din lupta naţională, din dorinţa de independenţă şi de unire a românilor
obiective de o importanţă specială. O „partidă naţională” i-a grupat pe liderii patrioţilor
români, uniţi în jurul ideologiei paşoptiste, amestec de luminism (urmărind, pe filiera „Şcolii
ardelene”, emanciparea prin cultură şi prin realizarea idealului „daco-românismului” -
unitatea spaţiului românesc) şi de romantism revoluţionar radical, care socotea că doar o
acţiune politică hotărâtă putea determina propăşirea românismului. De aici interesul
generaţiei de la ’48 pentru dezvoltarea culturii naţionale militante, vizibil prin sprijinirea
învăţământului românesc (se remarcă „Academia Mihăileană” de la Iaşi, unde au predat
Mihail Kogălniceanu sau Ion Ghica, şi Şcoala de la Sfântul Sava, unde Gheorghe Lazăr şi Ion
Heliade Rădulescu au propovăduit românismul), prin publicarea de gazete cu un clar obiectiv
pan-românesc (cum lesne rezultă din simpla menţiune a unor titluri: „Curierul românesc”,
„Albina românească”, „Dacia literară”, „Propăşirea”, „Magazin istoric pentru Dacia”), prin
crearea de societăţi culturale, paravan pentru grupări politice ilegale („Societatea literară”,
„Societatea filarmonică” etc.).
 Opoziţia împotriva imixtiunilor ţariste, iniţial legală, în interiorul „Adunărilor
obşteşti” (unde o grupare a boierimii liberale, în frunte cu Ion Câmpineanu şi Emanuil
Băleanu, a urmărit unirea Principatelor şi instaurarea unui regim monarhic constituţional) s-a
mutat tot mai mult înspre organizaţiile secrete, construite pe structură masonică. După
încercări nereuşite de răsturnare a regimului, cum a fost cea iniţiată de Dimitrie Filipescu în
1840, s-a ajuns la constituirea unei puternice societăţi conspirative, „Frăţia”, fondată în 1843
de Ion Ghica, Nicolae Bălcescu şi Christian Tell. Având deviza „dreptate şi frăţie”, gruparea
a colaborat cu românii din celelalte provincii (în Moldova cu „Asociaţia patriotică” de la Iaşi)
şi şi-a organizat o filială externă la Paris, „Societatea studenţilor români”. Astfel, în jurul
idealului naţional s-a adunat o pleiadă de intelectuali români, şcoliţi în universităţile apusene,
hotărâţi adepţi ai implementării de reforme liberale în spaţiul românesc şi dornici să
îmbunătăţească statutul Principatelor prin constituirea unui stat naţional românesc.
Începutul anului 1848, marcat de mişcări naţionale şi sociale în aproape toată Europa
(în statele italiene, Franţa, spaţiul german etc.), a favorizat şi ridicarea revoluţionară a
poporului român. Această „revoluţie generală [europeană], cum specifica şi Nicolae
Bălcescu, fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române”. Cauzele ei se regăsesc în fond în
evoluţia istorică firească a românilor, conştienţi de imperativele modernizării politice, sociale
şi economice (prin democratizarea societăţii, rezolvarea problemei agrare, introducerea
principiului independenţei şi suveranităţii naţionale etc.), dar mai ales de necesitatea
eliminării regimului anacronic al „Regulamentelor Organice”, care asigura dominaţia Rusiei,
şi a mijloacelor de asuprire exercitate de autorităţile habsburgice din Transilvania şi
Bucovina.
Activitatea revoluţionarilor români din ţară şi din străinătate s-a amplificat în lunile
februarie-martie 1848, pe fondul declanşării mişcării generale europene. În Tara Românească
societatea „Frăţia” a desfăşurat o abilă propagandă pentru a mobiliza poporul, în timp ce la
Iaşi foi volante îndemnau naţiunea la luptă deschisă contra domnitorului. Întruniţi la 8/20
martie 1848 la Paris, liderii românilor din exil au decis revenirea imediată în ţară pentru a
porni revoluţia. În acelaşi timp, dorinţa revoluţionarilor unguri de a anexa Transilvania la
statul maghiar s-a lovit de protestele intelectualităţii româneşti din Principatul intracarpatic,
în fruntea contestatarilor situându-se Simion Bărnuţiu.
În Moldova revoluţia a izbucnit pe 27 martie 1848, când la Hotelul Petersburg din Iaşi
o adunare a fruntaşilor mişcării naţionale a pus în discuţie regimul lui Mihail Sturdza. Sarcina
redactării programului revoluţiei, „Petiţiunea-Proclamaţiune”, document moderat cuprinzând
35 de articole în care se revendicau formarea unei gărzi naţionale, adunare reprezentativă,
îmbunătăţirea stării locuitorilor săteni etc., i-a revenit poetului Vasile Alecsandri. Domnitorul
a aprobat majoritatea revendicărilor, dar a dispus apoi arestarea revoluţionarilor de teama
unei reacţii adverse a Rusiei; mulţi dintre patrioţi au reuşit să fugă, refugiindu-se în
Transilvania sau în Bucovina, de unde în lunile următoare au continuat lupta pentru realizarea
idealurilor naţionale şi sociale.
În Transilvania liderii românilor au decis convocarea unei adunări prin intermediul
căreia naţiunea română să se pronunţe cu privire la viitoarea sa organizare politică. O primă
întâlnire a avut loc la Blaj, la 18 aprilie 1848, când tineri tribuni au fost mandataţi să
popularizeze în întreaga ţară convocarea unei „Mari Adunării Naţionale” în interval de două
săptămâni. Pe 2 mai 1848, în Catedrala din capitala românismului ardelean, Simion Bărnuţiu
a prezentat evoluţia relaţiilor româno-maghiare, respingând intenţiile de anexare a
Transilvaniei la Ungaria. Au fost adoptate cele patru puncte care au stat la baza „Petiţiei
naţionale”, programul paşoptist al naţiunii române de dincolo de Carpaţi: adoptarea denumirii
de „Câmpie a Libertăţii” pentru locul întrunirii, fidelitatea naţiunii române faţă de împăratul
de la Viena, proclamarea sa ca „naţiune de sine stătătoare în Transilvania pe temeiul libertăţii
egale”, depunerea jurământului de credinţă faţă de împărat, patrie şi naţiunea română. Circa
40.000 de ardeleni, dar şi transilvăneni stabiliţi în Principatele extracarpatice (A. T. Laurian,
C. Roman etc.), moldoveni şi munteni (Al. I. Cuza, G. Sion, D. Brătianu ş.a.) consfinţeau
astfel revendicările naţiunii române din cuprinsul Transilvaniei. Sub puternica impresie a
adunării de la Blaj, moldovenii adunaţi la Braşov au redactat documentul ,,Prinţipiile noastre
pentru reformarea patriei”, în care îşi radicalizau cererile, solicitând: împroprietărirea
ţăranilor, stat neatârnat, unire. „Petiţia naţională” a rămas însă fără urmări imediate în privinţa
situaţiei românilor, Dieta de la Cluj, majoritar ungurească, votând anexarea Transilvaniei la
Ungaria, iar împăratul de la Viena, presat de situaţia din Imperiu, consacrând decizia.
În Ţara Românească, revoluţia a fost mai bine organizată de către un „Comitet
Revoluţionar”, care a atras în mişcare reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale, inclusiv
oameni ai domnitorului Bibescu. Revoluţia a izbucnit pe 9 iunie 1848 la Izlaz, unde I.H.
Rădulescu, Şt. Golescu, Ch. Tell ş.a au prezentat poporului programul revoluţionar numit
„Proclamaţia de la Islaz” şi au alcătuit un guvern revoluţionar. Cererile erau radicale,
solicitându-se emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor, abolirea protectoratului rusesc,
alegerea unui nou domn, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti etc. Pe 11 iunie mişcarea a cuprins şi
Bucureştii, puterea fiind preluată de un guvern revoluţionar condus de mitropolitul Neofit,
din care mai făceau parte, pe lângă cei menţionaţi mai sus, N. Bălcescu, A.G. Golescu, C.A.
Rosetti, I.C. Brătianu. Au fost puse în practică mai multe prevederi ale programului de la
Izlaz, prin instituirea de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, înlăturarea vechilor privilegii şi
ranguri boiereşti. S-a înfiinţat şi o Comisie a Proprietăţii, unde boierii şi ţăranii au încercat să
ajungă la un compromis în problema agrară, iar o gardă naţională şi un corp de voluntari, în
frunte cu Gh. Magheru, aveau misiunea de a apăra revoluţia. În presă însă, în gazetele
„Pruncul român” şi „Poporul suveran”, se punea tot mai direct problema unirii Principatelor,
soluţie pentru apărarea drepturilor naţiunii române. În două rânduri mişcarea a fost aproape
învinsă de reacţiunea internă, salvată fiind doar după intervenţia populaţiei capitalei. Puterea
a încercat să capete şi recunoaştere pe plan european, Ion Ghica, Şt. Golescu şi N. Bălcescu
acţionând la Constantinopol, D. Brătianu la Viena şi Pesta, A. G. Golescu la Viena şi Paris,
Ioan Maiorescu la Frankfurt.
Intervenţia armatelor ţariste în Moldova, la jumătatea lunii iunie, a pus capăt oricărei
noi tentative de pornire a unei noi mişcări la est de Carpaţi. Cu toate acestea, la Iaşi a existat
un „Comitet revoluţionar”, care a răspândit manifeste şi broşuri revoluţionare, a încercat chiar
răsturnarea domnitorului şi a colaborat cu moldovenii exilaţi la Cernăuţi (C. Negri, V.
Alecsandri etc.). În capitala Bucovinei, în august 1848, Mihail Kogălniceanu a redactat
„Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, document în care se solicita inclusiv unirea
Moldovei cu Ţara Românească, ,,cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi întreg edificiul
naţional”. Şi în Banat şi Bucovina au avut loc adunări ale românilor, fiind formulate
programe cu revendicări pentru îmbunătăţirea situaţiei politice, naţionale, sociale sau
confesionale a românilor din Imperiul habsburgic.
Continuarea mişcării revoluţionare din Ţara Românească a determinat şi intervenţia,
mai întâi diplomatică, a Imperiului otoman. La întâlnirea de la Giurgiu, Soliman-paşa,
trimisul turc, şi reprezentanţii guvernului revoluţionar au decis preluarea puterii de către o
locotenenţă domnească, compusă din trei persoane. Nemulţumiţi de moderaţia solului turc,
ruşii au cerut schimbarea sa, Poarta mandatându-l astfel pe Fuad-efendi să înăbuşe ridicarea
naţională a românilor. În toamna anului 1848, armatele de ocupaţie au intrat în Bucureşti, pe
13 septembrie, după o confruntare între soldaţii otomani şi pompierii conduşi de Pavel
Zăgănescu, revoluţia de la sud de Carpaţi fiind înfrântă.
Transilvania rămânea teritoriul românesc în care revoluţia continua să reziste şi
regiunea spre care se îndreptau aşteptările unui popor întreg. La Blaj, în septembrie 1848, a
avut loc o a treia adunare naţională, hotărându-se organizarea armată a românilor, ca răspuns
la anexarea Transilvaniei de către Ungaria. În acelaşi timp s-a decis introducerea
administraţiei româneşti în Principat, împărţită în 15 prefecturi conduse de importanţi lideri ai
românismului: Axente Sever, C. Roman, I. Buteanu ş.a. Un Comitet Naţional român, cu
sediul la Sibiu, şi-a asumat rolul de reprezentat legal al naţiunii, însă solicitările de reunire a
tuturor românilor transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni într-un stat autonom s-au lovit de lipsa
de reacţie a autorităţilor de la Viena. Confruntările dintre români şi maghiari s-au înteţit,
generalul polonez Iosif Bem ocupând întreaga Transilvanie, cu excepţia Munţilor Apuseni,
unde Avram Iancu şi moţii săi s-au apărat cu un eroism remarcat chiar şi de atacatori.
Munteanul Nicolae Bălcescu a militat pentru restabilirea relaţiilor româno-maghiare, reuşind
la 2 iulie 1849 să determine semnarea la Seghedin a „Proiectului de pacificaţie”, document
care recunoştea drepturile politice ale românilor ardeleni. Era însă prea târziu, la 1 august
1849 armata maghiară capitulând la Şiria, iar revoluţia română ajungând şi ea la final.

Drumul către Unirea principatelor şi Independenţă

Deşi învinsă în toate spaţiile româneşti, revoluţia a mobilizat elanul patrioţilor români,
îndreptându-l către realizarea obiectivelor naţionale, în pofida unei perioade de aspră
represiune şi de reacţiune comandată în Ţara Românească de caimacamul Constantin
Cantacuzino şi în Moldova de domnitorul Mihail Sturdza. În aprilie 1849 între Rusia şi
Turcia s-a încheiat convenţia de la Balta Liman, care reintroducea regimul Regulamentelor
Organice şi limita şi mai mult autonomia Principatelor, scurtând durata domniei la şapte ani.
Impuşi domnitori pe o perioadă limitată, Barbu Ştirbei (în Ţara Românească) şi Grigore
Alexandru Ghica (în Moldova) au continuat impunerea unor măsuri de modernizare a
societăţii româneşti, iniţiind reforme economice, sociale şi culturale, Ghica fiind şi un
susţinător sincer al mişcării pentru unitate naţională. Cei mai de seamă patrioţi români au
acţionat însă în exil, unde prin publicarea de gazete (cu nume sugestive: „România viitoare”,
„Junimea română”, „Republica română” etc.), prin legături oficiale sau neoficiale cu liderii
naţiunilor europene oprimate (românii au aderat, prin intermediul lui D. Brătianu, la
Comitetul Central Democratic European de la Londra, care dorea o revoluţie europeană
generală ) sau prin contactarea conducătorilor politici din statele occidentale au încercat să
popularizeze „problema românească” şi să o transforme într-una dintre priorităţile diplomaţiei
europene.
„Problema orientală” a reizbucnit în 1853, când, în Războiul Crimeii, Rusia s-a
confruntat cu Turcia, sprijinită de Franţa, Anglia şi Sardinia. Conflictul a afectat din nou
situaţia Principatelor extracarpatice, ocupate în 1853 de ruşi şi în perioada 1854-1857 de
armatele austriece. Previzibila înfrângere a Rusiei a condus la derularea de negocieri
preliminare de pace la Viena şi apoi la desfăşurarea Congresului de Pace de la Paris. A fost
dezbătută pe larg şi situaţia românilor, Franţa, Sardinia, Prusia şi Rusia (izolată, a urmat
îndeaproape politica franceză) fiind favorabile unificării Principatelor, pentru a se constitui
un stat-tampon între Turcia şi Rusia; Imperiului austriac şi cel otoman s-au opus cu
vehemenţă, iar Marea Britanie a avut o poziţie oscilantă. Tratatul de pace de la Paris, semnat
la 30 martie 1856, stabilea rămânerea Principatelor sub suzeranitatea Turciei, dar trecerea lor
sub garanţia colectivă a celor şapte puteri europene, menţinerea autonomiei lor, deplina
libertate de navigaţie pe Dunăre şi revenirea la Moldova a trei judeţe din sudul Basarabiei
(Cahul, Ismail, Bolgrad). Pentru ca nu s-a ajuns la o decizie unanimă în privinţa viitorului
românilor, s-a decis trimiterea unei Comisii Europene care „să cerceteze starea actuală a
Principatelor şi să propună bazele viitoarei lor organizări”, voinţa românilor fiind solicitată
prin convocarea în fiecare stat a unei adunări ad-hoc, formată din reprezentanţi ai tuturor
categoriilor sociale.
Mişcarea unionistă s-a accentuat după 1856, exilaţii revenind în Patrie şi constituind
împreună cu liderii locali Comitete ale Unirii care, coordonate de un Comitet Central,
urmăreau rezolvarea în sens naţional a „problemei româneşti”. Caimacamii N. Vogoride şi
Alexandru Ghica în Moldova şi în Ţara Românească au organizat în anul 1857 alegeri pentru
divanurile ad-hoc, puterile antiunioniste făcând mari presiuni pentru instaurarea cenzurii şi
falsificarea alegerilor. Protestul membrilor „partidei naţionale” faţă de fraudele evidente,
(printre cele mai celebre reacţii se numără cel al pârcălabului de Galaţi, Al. I. Cuza) a
determinat şi reacţia reprezentanţilor statelor favorabile Unirii, astfel că alegerile au fost
refăcute, dând câştig de cauză forţelor unioniste. În octombrie 1857 divanurile ad-hoc au
ajuns la formularea revendicărilor naţiunii române: respectarea autonomiei, unirea într-un
singur stat, sub numele de România, prinţ străin ereditar, ales dintr-o familie domnitoare a
Europei, neutralitatea Principatelor, „puterea legiutoare să fie încredinţată unei obşteşti
adunări în care să fie reprezentate toate interesele naţiei”.
Comisarii europeni au prezentat cererile românilor într-o Conferinţă organizată la
Paris în vara anului 1858. Pe 30 august 1858 s-a ajuns la parafarea unui document, Convenţia
de la Paris, cu rol de constituţie pentru Principate, soluţie de compromis între interesele
puterilor europene şi dorinţele româneşti. Se păstra statutul internaţional al statelor româneşti,
constituite în „Principatele unite ale Moldovei şi Valahiei”, având însă domni, adunări şi
guverne separate. Instituţiile comune erau o Comisie Centrală, care elabora proiectele legilor
comune, şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, ambele cu sediul la Focşani. Principii precum
separarea puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legilor, libertate
individuală etc. contribuiau la instaurarea unui climat politic, social, economic modern.
Domnul urma să fie ales pe viaţă, dintre pământeni, de către Adunarea electivă a fiecărui
Principat, el trebuind să conducă ţara cu ajutorul unui consiliu de miniştri (guvern).
Organizarea alegerilor pentru adunările elective a dat câştig de cauză forţelor
unioniste, deşi conservatorii, reuniţi în jurul foştilor domnitori îşi păstrau o mare putere de
decizie. Cum „Partida naţională” nu avea un candidat acceptat de toţi electorii liberali, la
începutul lui ianuarie 1859 a fost propusă candidatura lui Al. I. Cuza, patriot cunoscut prin
participarea sa la revoluţia de la 1848 şi pentru strădaniile sale în scopul realizării Unirii.
Astfel, pe 5/17 ianuarie 1859, Cuza a fost ales în unanimitate domnitor al Moldovei. O
delegaţie de moldoveni, în frunte cu C. Negri, plecată la Constantinopol pentru a anunţa
rezultatul alegerilor, i-a influenţat şi pe liderii munteni să susţină la Bucureşti candidatura
alesului Moldovei. Pe 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales în unanimitate şi de către Adunarea
munteană, demonstrând întregii Europei voinţa de unitate a poporului român.
Se realiza astfel o uniune personală, un prim pas către statul naţional român. În prima
perioadă a domniei, între anii 1859-1861, prioritatea lui Al. I. Cuza a fost reprezentată de
acţiunile diplomatice pentru recunoaşterea dublei alegeri şi pentru înfăptuirea deplinei uniri
politice şi administrative a Principatelor. Recunoaşterea de către toate puterile garante a
deciziei românilor, însă doar pe timpul domniei lui Cuza, a permis şi formularea unui amplu
program de reforme de acţiune administrativă: unificarea serviciului vămilor, a cursului
monedelor, a administraţiei telegrafului etc. Succesul diplomatic a fost deplin când
domnitorul a convins Europa de necesitatea deplinei unităţi politice şi administrative,
confirmarea Porţii în decembrie 1861 sancţionând voinţa naţiunii române din ianuarie 1859.
Pe 22 ianuarie 1862 s-a constituit primul parlament şi guvern unic al Principatelor Unite, stat
numit de acum România, executivul de la Bucureşti fiind condus de conservatorul Barbu
Catargiu.
A urmat o perioadă de importante prefaceri moderne, însă şi de importante confruntări
politice rezultate în instabilitate guvernamentală. Disputele dintre reprezentanţii grupărilor
conservatoare şi liberal-radicale vizau modalităţile de realizare a două importante reforme:
cea agrară şi cea electorală. În acest context, domnitorul a colaborat cu moderaţii şi a încercat
să impună un regim politic mai autoritar, spre nemulţumirea forţelor politice interne, reunite
într-o alianţă nefirească, numită „monstruoasa coaliţie”, care vedea în întronarea unui prinţ
străin cea mai potrivită soluţie pentru propăşirea României.
 În octombrie 1863 prim-ministru a devenit Mihail Kogălniceanu, reformator convins,
artizanul unor importante măsuri înnoitoare în societatea românească. În decembrie 1863 a
fost votată legea secularizării averilor mănăstireşti, prin care averile mănăstirilor pământene
şi închinate (circa 1/4 din terenurile arabile ale ţării) treceau în proprietatea statului. În martie
1864 conflictul dintre Adunare şi Cuza s-a accentuat, disputele în jurul problemei agrare
determinând o acută criză politică. Profitând de context, la 2 mai 1864 domnitorul a dizolvat
Parlamentul, iar Kogălniceanu a prezentat o nouă constituţie, numită „Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris”, care sporea atribuţiile puterii executive, introducea un Corp
Ponderator, Senatul, pentru a limita preponderenţa Adunării deputaţilor, şi instituia Consiliul
de Stat, organism care elabora proiectele de legi pe baza iniţiativelor domneşti. Concomitent
a fost impusă şi o nouă lege electorală, care limita forţa politică a adversarilor săi, deşi votul
rămânea unul cenzitar.
În august 1864, a fost promulgată şi legea rurală, care prevedea emanciparea ţăranilor
clăcaşi, prin răscumpărare, şi împroprietărirea lor pe loturile aflate în folosinţă. Principiul
utilizat era cel al puterii de muncă, ţăranii fiind împărţiţi în fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi. Au
fost împroprietăriţi peste 500.000 de familii ţărăneşti cu aproape 2.000.000 ha., importantă
măsură menită să rezolve o gravă problemă socială şi economică a României. Aceşti ultimi
ani ai domniei au fost plini de iniţiative legislative îndrăzneţe, variind de la legea
administraţiei şi cea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene, la elaborarea Codului penal şi a
celui civil, şi de la legea instrucţiunii publice, care sancţiona obligativitatea şi gratuitatea
învăţământului primar până la introducerea sistemului metric de măsuri şi greutăţi. Au fost
înfiinţate camerele de comerţ, a fost elaborat Codul comercial, s-a proclamat autocefalia
Bisericii româneşti, s-au deschis agenţii diplomatice la Paris şi Belgrad.
Nemulţumirile sporite ale conservatorilor (deranjaţi de impunerea reformelor care le
lezau interesele) şi ale liberalilor radicali (contestând regimul autoritar) au condus la acţiuni
împotriva domnitorului, şi pe fondul unor scandaluri publice legate de viaţa publică a
domnitorului şi de activitatea camarilei atotputernice strânse în jurul său. În august 1865,
când domnitorul se afla în străinătate, o mişcare a comercianţilor bucureşteni a fost văzută şi
ca o încercare de răsturnare a lui Cuza, din ce în ce mai obosit şi mai hotărât să se retragă de
pe tron şi hotărât să nu reprezinte vreodată „o împiedicare la orice eveniment care ar permite
de a consolida edificiul public la a cărui aşezare” construise atât de mult. Pe 11 februarie
1866 o lovitură de stat a dus la îndepărtarea lui Cuza şi la instaurarea unei locotenenţe
domneşti până la ocuparea tronului vacant de către un prinţ străin. Refugiat în străinătate,
patriotul Al. I. Cuza a murit în anul 1873, în Germania, lăsând în urmă o Românie unită şi în
plin proces de modernizare.
În privinţa celorlalte teritorii româneşti, situaţia acestora s-a păstrat extrem de dificilă
în anii de după revoluţia de la 1848. În martie 1849, noul împărat austriac, Franz Iosif, a
sancţionat o Constituţie prin care provinciile istorice ale Imperiului austriac deveneau
autonome, recunoscându-se şi egalitatea tuturor naţionalităţilor din cuprinsul monarhiei.
Astfel, Bucovina a devenit ducat autonom, Banatul a fost unit cu Voivodina, „părţile
ungureşti” (Arad, Bihor, Satmar, Maramureş) au intrat sub dependenţa Ungariei, iar
Transilvania a fost trecută sub directa administraţie a Vienei. Regimul neoabsolutist impus în
spaţiul transilvan a nemulţumit naţiunea română, mai cu seamă după ce constituţia a fost
revocată în 1851. Protestele românilor au fost complet ignorate, un succes fiind doar ridicarea
la rang de Mitropolie a Episcopiei Unite româneşti din Transilvania.
În 1860 în Imperiu a fost instituit un regim liberal, care viza participarea tuturor
naţionalităţilor la viaţa politică şi administrativă a monarhiei, revenindu-se şi la vechea
organizare a Transilvaniei. Dieta întrunită la Sibiu, în anul 1863, având în componenţă 46 de
reprezentanţi ai românilor, 43 ai saşilor şi 32 ai maghiarilor, a adoptat două legi fundamentale
pentru naţiunea română din Ardeal: legea cu privire la egalitatea drepturilor politice şi
confesionale ale românilor şi legea prin care limba română devenea, alături de germană şi
maghiară, limbă oficială în Principat. Lupta naţională a avut succes şi la nivel cultural şi
confesional, în 1861, la Sibiu, A. Şaguna şi T. Cipariu constituind „Asociaţia română pentru
literatura română şi cultura poporului român” (ASTRA), societate culturală grupând
personalităţi culturale din întreg spaţiul românesc, iar în 1864 Biserica Ortodoxă din
Transilvania fiind ridicată la rangul de Mitropolie.
Bucuria românilor a fost însă de scurtă durată, criza din Imperiul austriac determinând
autorităţile de la Viena să încheie o înţelegere cu nobilimea maghiară, pentru a nu se ajunge
la destrămarea monarhiei. Din februarie 1867 Imperiul a fost divizat în două părţi distincte,
Austria şi Ungaria, cu constituţii, parlamente şi guverne proprii. Elementele comune ale
monarhiei dualiste erau persoana suveranului şi politica unitară în domeniul afacerilor
externe, al finanţelor şi războiului. În Transilvania, anexată la Ungaria, s-a reînfiinţat Dieta de
la Cluj, pe baza sistemului naţiunilor privilegiate, astfel că toate legile favorabile naţiunii
române au fost rapid abrogate. Protestele românilor din cuprinsul Austro-Ungariei, vizând
„autonomia Transilvaniei”, „reactivarea articolelor de lege aduse în Dieta de la Sibiu în anii
1863/1864” şi redeschiderea Dietei ardelene „pe baza unei adevărate reprezentaţiuni
poporale” (cum se cerea în mai 1868 într-un „Pronunciament” citit la Blaj) nu au fost însă
avute în vedere de autorităţile de la Budapesta şi Viena. Organizarea politică a românilor de
dincolo de Carpaţi a constituit o reacţie firească, în 1869 în Banat înfiinţându-se un Partid
Naţional Român în frunte cu Al. Mocioni, iar în Transilvania unul condus de Ilie Măcelariu.
A urmat o perioadă dificilă pentru români, supuşi tot mai mult unei politici de
deznaţionalizare prin intermediul unor legi care favorizau în mod evident naţiunile
privilegiate. Legea naţionalităţilor, legea presei sau legi privind învăţământul aveau un
caracter discriminatoriu, stârnind opoziţia clasei politice româneşti, reunită în anul 1881 într-
un singur Partid Naţional Român. A existat o importantă controversă în privinţa modalităţii în
care se puteau realiza obiectivele româneşti, prin boicotarea alegerilor pentru Parlamentul
Ungariei şi prin solicitarea restaurării autonomiei Transilvaniei (cum doreau „pasiviştii”
reuniţi în jurul lui G. Bariţiu şi Ion Raţiu), sau prin utilizarea tuturor metodelor
constituţionale disponibile, pentru ca interesele românilor ardeleni să poată fi mai bine
apărate (cum susţinea Andrei Şaguna şi grupul „activist”).
Către anul 1890 atitudinea politică a P.N.R. a început să se modifice, solicitându-se
instituirea autonomiei etnice şi organizare instituţională proprie la nivelul naţiunii române.
Aurel C. Popovici a susţinut cu consecvenţă ideea autonomiei naţiunilor din Imperiu şi
transformarea monarhiei bicefale într-o federaţie formată prin liberul accept al popoarelor
care locuiau în cuprinsul său. În 1892 liderii intelectualităţii ardelene (Ion Raţiu, Gheorghe
Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu etc.), au întocmit un memoriu,
„Memorandumul”, în care se făcea un aspru rechizitoriu guvernării maghiare în Transilvania,
după anexarea din 1867. „Memorandumul” a fost adresat împăratului de la Viena, care l-a
remis însă Parlamentului maghiar, considerând situaţia românilor o afacere internă a
Ungariei. Semnatarii documentului au fost judecaţi şi întemniţaţi pentru ,,trădare de patrie”,
fiind mai apoi eliberaţi, ca urmare a protestelor comunităţii româneşti şi europene şi a
intervenţiei personale a regelui Carol I al României. Convingându-se de neajunsurile politicii
„pasiviste”, noii lideri ai P.N.R. au optat, începând cu anul 1905, pentru tactica activismului
politic, implicându-se activ în viaţa parlamentară a statului maghiar şi militând pentru
recunoaşterea drepturilor naţiunii române din cuprinsul monarhiei. Negocieri importante au
avut loc cu contele Tisza Istvan, liderul Partidului Naţional al Muncii, victorios în alegerile
din anul 1910. Conştient de necesitatea ajungerii la o înţelegere cu naţionalităţile din
monarhie, guvernanţii de la Budapesta erau dispuşi să acorde românilor concesii modeste,
care însă nu rezolvau în nici un fel gravele probleme ale naţiunii române.
 Una dintre cele mai importante forme de rezistenţă a românilor subjugaţi a fost apelul
la cultura naţională. Aminteam anterior înfiinţarea societăţii ASTRA, important for de
afirmare a românismului de ambele părţi ale Carpaţilor. La fel a fost şi Societatea Academică
Română, viitoarea Academie Română, sau şi „Liga Culturală”, înfiinţată la Bucureşti în 1890,
unde românii de pretutindeni au putut milita pentru drepturi naţionale. Şi în Bucovina
autonomă, intelectualii au militat pentru dezvoltarea culturii româneşti, în fruntea mişcării
naţionale aflându-se valoroşi oameni de cultură, de talia lui Aron Pumnul sau a fraţilor
Hurmuzaki. Ducatul Bucovina a fost reorganizat în 1861, fiind condus de Dieta Ţării, care
alegea un Comitet înzestrat cu atribuţii administrative, în fruntea căruia era numit un căpitan
al ţării. Un guvernator, „preşedintele ţării”, era reprezentantul Vienei în provincie. Şi aici s-au
înfiinţat organisme culturale, precum „Societatea Arboroasa”, care a colaborat îndeaproape
cu societăţile similare din Transilvania şi România.
În Basarabia situaţia românilor a fost şi mai dificilă, deşi au fost impuse măsuri
modernizatoare precum introducerea autonomiei locale, emanciparea şi împroprietărirea
ţăranilor. În 1871 Basarabia a devenit o simplă gubernie rusească, în 1878 ei fiindu-i anexate
şi judeţele din sud, răpite din nou României în urma războiului ruso-româno-turc din 1877-
1878. Limba de învăţământ era rusa, iar episcopul Pavel Lebedev a decis ca şi slujbele în
biserici să fie ţinute în aceeaşi limbă. Politica de rusificare a avut loc prin intermediul
colonizării masive de ruşi, ruteni, bulgari. O uşoara destindere s-a putut observa după 1905,
când s-a permis din nou publicarea de cărţi româneşti, cu alfabet chirilic, a fost editată presă
românească (apare publicaţia „Cuvânt moldovenesc”). Alţi etnici români trăiau, în condiţii
asemănătoare, în dreapta Dunării, în Dobrogea (care revine României în anul 1878) sau în
teritoriile de la sud de Dunăre.

Constituţia din 1866

Înlăturarea lui Cuza de către ,,monstruoasa coaliţie” fusese motivată şi de faptul că
între revendicările adunărilor ad-hoc din 1857 era şi cea privind alegerea unui ,,prinţ străin
[…] dintr-o dinastie domnitoare a Europei”. Motivaţiile gestului ţineau de consolidarea
statului, creşterea prestigiului european, întărirea autonomiei, încetarea luptelor interne pentru
domnie. După o perioadă de căutări şi după ce tronul a fost refuzat de Filip de Flandra, în
condiţiile în care unele puteri cereau chiar desfacerea unirii, tronul României a fost oferit
prinţului german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit atât cu regele Prusiei, cât şi cu
împăratul Franţei. Născut în 1839, Carol studiase istoria artelor la Bonn şi fusese căpitan în
armata prusacă, distingându-se în luptele pe care ţara sa le purtase în anii anteriori venirii în
România. Propunerea a fost acceptată de electorat printr-un plebiscit şi, la 10 mai 1866, Carol
I a depus jurământ de credinţă în calitate de principe al României.
Prima realizare a lungii domnii a principelui Carol I (1866-1914) a fost adoptarea unei
noi Constituţii (1 iulie 1866), prima lege fundamentală integral românească. Având ca model
legiuirea supremă belgiană, Constituţia inaugura o nouă formă de guvernământ, monarhia
constituţională ereditară, şi consacra numele oficial al ţării, România. Erau introduse
principiile de organizare a unui stat modern: suveranitatea naţională, guvernarea
reprezentativă şi separarea puterilor în stat. Puterea executivă era exercitată de domnitor, care
avea largi atribuţii (era şeful armatei, numea şeful guvernului, avea dreptul de a propune legi
etc.), şi de guvern. Puterea legislativă era deţinută de un Parlament bicameral (format din
Adunarea Deputaţilor şi Senat), ales prin vot cenzitar, care avea dreptul de autoconducere şi
putea adresa interpelări guvernului. Puterea judecătorească aparţinea Înaltei Curţi de Casaţie
şi instanţelor judecătoreşti locale. Erau reglementate totodată drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti: egalitatea în faţa legilor, libertatea conştiinţei, a presei etc., „sacralitatea şi
inviolabilitatea” proprietăţii. Cu mici modificări, legea fundamentală a rămas valabilă până în
anul 1923, ea oferind un cadru propice de evoluţie a societăţii româneşti.
 Viaţa politică modernă a evoluat şi ea către normalitate, liderii celor două orientări
ideologice, conservator şi liberal, implicându-se în conducerea statului român. Perioada
1866-1871 a fost una de mare instabilitate, ambele grupări politice încercând să se impună la
conducerea României şi dorind să capete încrederea tânărului monarh. Anii 1870-1871 au
marcat o importantă criză a monarhiei, Carol fiind contestat de clasa politică românească, în
condiţiile în care era un susţinător al Prusiei în războiul acesteia împotriva Franţei. Intenţia
prinţului de a abdica a determinat intervenţia forţelor conservatoare, care se temeau de
accentuarea crizei interne. În martie 1871, prim-ministru a fost numit conservatorul Lascăr
Catargiu, liderul unui executiv autoritar, care în perioada 1871-1876 a restabilit ordinea şi a
contribuit la consolidarea instituţiei monarhice.
S-au făcut paşi importanţi pe drumul către independenţă, principalul obiectiv al
statului român, atât de necesar dezvoltării economice şi politice fireşti a României, ca şi
redobândirii integrale a demnităţii naţionale. A fost de altfel, tot acest interval de după
mijlocul secolului al XIX-lea, o perioadă de fecunde teoretizări, prin care politicienii,
economiştii sau sociologii încercau să găsească cele mai bune modele de dezvoltare a naţiunii
române. Cum formula istoricul american Keith Hitchins, două direcţii au fost cele care s-au
impus: modelul occidental, care prin industrializare şi urbanizare după exemplul societăţilor
occidentale trebuie să aşeze toate aspectele vieţii economice, sociale şi politice româneşti la
un nivel similar Apusului; modelul tradiţional, care accentua caracteristica României de ţară
„eminamente agrară” şi care urmărea menţinerea structurilor social-economice şi a valorilor
culturii naţionale.
Imitaţia şi adaptarea necugetată a modelului vestic, dând naştere unor importante
decalaje de receptare în societatea românească, a fost combătută de un grup de intelectuali
ieşeni care, prin vocea liderului lor, Titu Maiorescu, afirmau că o construcţie forţată, peste
posibilităţile românilor, condusese la „producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără
trup, iluzii fără adevăr”, astfel „cultura fără valoare şi abisul ce ne desparte de poporul de jos
devine din zi în zi mai adânc”. Prin societatea „Junimea” înfiinţată în 1863 la Iaşi, se postula
în schimb o selecţie bazată pe experienţa şi pe tradiţia locale, pe adaptarea modernismului
european la realităţile încă arhaice din România. Junimiştii s-au bucurat de o puternică
popularitate, în jurul grupului reunindu-se figuri ilustre ale culturii române moderne: V.
Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, A. D. Xenopol etc. Ideile
maioresciene despre „formele fără fapt” care caracterizau procesul de modernizare a
societăţii româneşti au determinat o fecundă dezbatere de idei în rândul teoreticienilor
români. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ele şi-au găsit în
parte continuarea în două importante curente agrariene, sămănătorismul şi poporanismul.
Primul, răspândit prin intermediul revistei „Sămănătorul” şi având drept principal ideolog pe
Nicolae Iorga, considera că schimbările trebuie să se producă treptat şi în mod evolutiv şi
admira satul, locul unde structurile erau făcute cu „respectarea deplină” a tradiţiilor. Şi
cealaltă direcţie, creată în jurul revistei „Viaţa românească” şi a lui Constantin Stere,
împărtăşea caracterul agrar al societăţii româneşti, însă se implica mult mai mult la nivel
economic pentru reformarea structurilor agrare şi obţinerea de rezultate economice şi politice
imediate.
Viitorul României era însă văzut cu totul diferit de liderii mişcării socialiste, care nu
considerau că trebuie să trăiască izolaţi de curentele de dezvoltare economică şi socială
europene. Pentru Constantin Dobrogeanu-Gherea industrializarea şi eliminarea structurilor
economice şi sociale care defineau „neoiobăgia” erau priorităţi care trebuiau să conducă la
transformarea României într-un stat cu o economice capitalistă. De altfel dezbaterea
industrializare – stat eminamente agrar a fost una extrem de fecundă şi în rândul
economiştilor. Dacă Ion Strat sau Ion Ionescu de la Brad erau adepţii unei economii de liber
schimb, care să pună în valoare marea bogăţie a României – cerealele, alţi gânditori, precum
Dionisie Pop Marţian sau Petre S. Aurelian erau în schimb adepţii creării unei puternice
industrii naţionale, pentru a se pune capăt dependenţei economice a ţării de pieţele străine. Ei
susţineau prin urmare şi o politică protecţionistă, care să încurajeze crearea în România a unei
industrii puternice. Aceste dispute teoretice au depăşit însă sfera dezbaterilor de idei, dacă
avem în vedere faptul că cei mai mulţi dintre ideologi au fost şi oameni politici, care s-au
mobilizat pentru a-şi impune în practică ideile.
Revenind la chestiunile de politică externă, redeschiderea „chestiunii orientale”, în
anii 1875-1876, odată cu răscoalele antiotomane din Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria şi cu
războiul declarat Turciei de Serbia şi Muntenegru, anunţa şi un previzibil conflict între
Imperiul otoman şi Rusia. România a încercat să obţină independenţa pe cale diplomatică,
declarându-şi neutralitatea faţă de evenimentele din Balcani. În condiţiile în care era posibil
ca o confruntare să aibă loc chiar pe teritoriul românesc, au fost intensificate pregătirile de
război, iar noul guvern liberal, avându-l în frunte pe Ion C. Brătianu, a negociat în Crimeea
cu reprezentanţii ţarului Alexandru al II-lea. Tratativele au fost finalizate pe 4 aprilie 1877,
când ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a semnat la Bucureşti o convenţie care
îngăduia armatei ruse „libera trecere prin teritoriul României”, în schimbul obligaţiei Rusiei
de a „menţine şi a face să se respecte drepturile politice ale statului român […] precum şi a
menţine şi apăra integritatea actuală a României”.
Înţeleasă şi cu Austro-Ungaria, care dorea compensaţii teritoriale în Balcani, Rusia a
declanşat războiul la mijlocul lunii aprilie, când trupele ţariste au intrat în România. Drept
represalii turcii au făcut incursiuni de pradă şi au bombardat oraşele româneşti de la Dunăre.
Românii au răspuns bombardând Vidinul şi declarând război Turciei la sfârşitul lunii aprilie.
Pe 9 mai 1877, interpelat în Parlament, M. Kogălniceanu a declarat independenţa statală a
României, Camera votând o moţiune care lua act de „rezbelul între România şi Turcia, cu
ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit
consacrarea lor oficială”.
Confirmarea deciziei trebuia însă să vină pe frontul de luptă, pentru ca marile puteri să
o consacre şi în dreptul internaţional. Ofensiva Rusiei, care nu dorea ca România să participe
la acest conflict (urmărind să reia în stăpânire sudul Basarabiei), s-a lovit de o puternică
rezistenţă otomană la Plevna, pe care generalul Osman-paşa o întărise cu puternice
fortificaţii, şi în pasul Şipka, în Munţii Balcani. Cum două asalturi ale ruşilor au fost respinse,
marele duce Nicolae, comandantul armatelor ţariste, a adresat prinţului Carol I o telegramă,
cerând ajutorul românilor. Negocierile au dus la acordarea şefiei armatelor ruso-române la
Plevna domnitorului Carol, astfel că pe 20 august 1877 oastea română a trecut Dunărea pe un
pod de vase. Un nou atac, pe 30 august 1877, a fost respins, doar românii reuşind să ocupe
reduta Griviţa, cu preţul a aproape 1.000 de victime. În cele din urmă s-a impus punctul de
vedere al domnitorului Carol, favorabil unui asediu. Pentru a întări blocada Plevnei, românii
au cucerit Rahova, în noiembrie 1877. Cu totul încercuit, Osman a încercat să forţeze o
retragere, atacul său fiind însă respins, astfel că Plevna a căzut pe 28 noiembrie 1877. Ruşii
au continuat înaintarea, în timp ce românii au mai luptat la cucerirea cetăţii Vidinului.
După un armistiţiu repede cerut de Poartă, pe 19 februarie 1878 s-a ajuns la încheierea
unui tratat între Rusia şi Turcia, semnat la San Stefano. Pacea, negociată fără participarea
unui delegat al României, recunoştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului,
stipula crearea unui mare principat autonom al Bulgariei sub tutelă rusească şi acorda Rusiei
Dobrogea, oferită însă României sub formă de compensaţie în locul celor trei judeţe din sudul
Basarabiei, pe care Imperiul rus dorea să le reanexeze. Neacceptarea condiţiilor de către
România a determinat tensionarea relaţiilor cu Rusia, atitudinea demnă a guvernului de la
Bucureşti venind şi în contextul în care supremaţia rusească în Balcani deranja şi marile
puteri, Anglia şi Austro-Ungaria mai cu seamă.
 În vara anului 1878 s-a ajuns la un nou congres de pace, desfăşurat la Berlin.
Participarea României cu drepturi depline la discuţii nu a fost acceptată, I. C. Brătianu şi M.
Kogălniceanu având doar posibilitatea de a prezenta un memoriu cu revendicările româneşti.
Pe 1 iulie 1878 s-a semnat Tratatul de la Berlin, care recunoştea pe plan european
independenţa României, cu două condiţii: modificarea articolului 7 din Constituţie
(eliminarea restricţiilor religioase în exercitarea drepturilor politice şi civile) şi acceptarea
retrocedării sudului Basarabiei, la schimb cu Dobrogea. În septembrie 1878 Camera
Deputaţilor a acceptat documentul, astfel că România a cedat Rusiei sudul Basarabiei,
primind Dobrogea, teritoriu în care locuia o importantă populaţia românească.