Prof. Dr.

Paul-Daniel Nedeloiu Săptămâna a VIII-a

Liceul “Gh. Ruset-Roznovanu” – Roznov (31 octombrie-4 noiembrie 2022)

CLASA a XII-a
Tema IV: STATUL ROMÂN MODERN – DE LA PROIECT POLITIC LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI
(sinteză aplicată pe cerințe specifice variantelor de Bacalaureat)
Competențe specifice:
2.4. Compararea și evaluarea unor argumente diferite în vederea formulării unor judecăți proprii
3.2. Analizarea mesajelor transmise de surse istorice variate prin compararea terminologiei folosite
4.3. Analizarea punctelor de vedere similare, opuse și complementare în legătură cu fenomenele istorice studiate
INTRODUCERE:
Statul român modern, importantă realizare a românilor în secolul al XIX-lea, înainte de a deveni o realitate
instituţională, a fost imaginat ca proiect politic de generaţii întregi de gânditori sau practicieni ai politicii. Acest
proiect a început să se contureze în secolul al XVIII-lea, devenind din ce în ce mai complex pe măsură ce diferite
aspecte ale sale treceau din planul ideilor în cel al realizărilor efective.
 Prezentaţi două proiecte politice care au contribuit la formarea statului român modern!
Proiecte politice care au contribuit la formarea statului român modern (secolele XVIII-XIX)
Secolul al XVIII-lea
1. Memoriul boieresc de la Focşani (1772)
Proiectele politice ce contribuie la formarea statului român modern sunt chiar cele ce prevăd ideea de Unire a
românilor într-un singur stat. Astfel, în Memoriul boieresc de la Focşani (1772), redactat de boierul muntean Ienăchiţă
Văcărescu, se prevedea unirea Ţării Româneşti cu Moldova şi punerea noului stat sub protecţia Rusiei, Austriei şi Prusiei.
Memoriul a fost prezentat reprezentanţilor Rusiei şi Imperiului Otoman, cu prilejul tratativelor de pace de la Focşani, din
timpul războiului ruso-turc dintre anii 1768-1774. Chiar dacă ideea nu a fost acceptată de reprezentanţii celor două puteri,
totuşi ea va prinde şi mai mult contur, fiind reluată de numeroase proiecte ulterioare, dovadă a dezvoltării conştiinţei
naţionale.
2. Memoriul boieresc de la Şiştov (1791)
Un alt asemenea memoriu a fost cel prezentat de boierimea moldo-munteană la Şiştov, în 1791, cu prilejul
tratativelor de pace dintre Austria şi Imperiul Otoman. Proiectul înaintat de boierime prevedea unirea Principatelor (Moldova
şi Ţara Românească), independenţa lor (pentru prima dată, acum, cerută) sau, în caz de nu este posibil, măcar autonomia
acestora, sub protecţia Rusiei şi Austriei. Nu s-a ţinut seama nici de acest memoriu, la momentul respectiv, Imperiul Otoman
nefiind interesat de crearea unui stat românesc unificat, care i-ar fi putut stânjeni dominaţia exercitată încă din Evul Mediu.
Totuşi, ideile de ordin naţional (unirea şi independenţa), vor fi reluate de boierii reformişti în numeroase proiecte ulterioare,
mai cu seamă în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Alte proiecte politice din secolul al XVIII-lea ce au propus modernizarea spaţiului românesc: în spaţiul intracarpatic
(Transilvania) – Supplex Libellus (autor Inochentie Micu-Klein, 1744) şi Supplex Libellus Valachorum (autori – cărturarii
Şcolii Ardelene, 1791), ambele fiind trimise Curţii Imperiale de la Viena, prin acestea fiind solicitate drepturi naţionale,
politice şi sociale pentru românii transilvăneni. În Moldova, în 1769, mitropolitul Gavril Calimachi redactează un proiect
politic (Proiectul mitropolitului Calimachi) prin care solicită desfiinţarea regimului fanariot şi organizarea statului sub
forma unei republici aristocratice, condusă de 12 mari boieri (după modelul Poloniei din secolul XVIII).
Secolul al XIX-lea
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, prin ideile lor moderne de organizare a statului, reţin atenţia proiecte
precum Cererile norodului românesc (Tudor Vladimirescu, 1821), Constituţia Cărvunarilor (Ionică Tăutu, Iaşi, 1822),
Aşezământul politicesc (Simion Marcovici, 1829) şi, pentru ideile sale naţionale (unirea şi independenţa), proiectul boierului
Ion Câmpineanu din Ţara Românească (Act de unire şi independenţă, 1838). Mai cunoscute sunt proiectele revoluţionarilor
moldoveni din 1848, aflaţi în exil la Braşov şi Cernăuţi, după înfrângerea revoluţiei din Moldova:
3. Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei (12 mai 1848, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alecu Russo şi Al. I.
Cuza)
La data de 12 mai 1848, revoluţionarii moldoveni emigranţi au elaborat, la Braşov, programul în şase puncte,
intitulat „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, care preconiza desfiinţarea privilegiilor feudale şi exprima dorinţa
unirii Moldovei şi Ţării Româneşti „într-un singur stat neatârnat românesc”. Dorinţele revoluţionarilor paşoptişti moldoveni
erau: desfiinţarea clăcii, a birurilor datorate de ţărani boierimii, împroprietărirea ţăranilor fără nicio despăgubire, desfiinţarea
privilegiilor, instituţii moderne pe principiul egalităţii şi fraternităţii, Unirea Moldovei si a Valahiei într-un singur stat
neatârnat românesc.
4. Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova (25 august 1848, Mihail Kogălniceanu, Cernăuţi)
Aflat în refugiu la Cernăuţi (Bucovina), după înfrângerea revoluţiei din Moldova, revoluţionarul moldovean Mihail
Kogălniceanu dădea publicităţii proiectul intitulat „Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova” în care cerea, la nivel naţional,
unirea Principatelor. Pentru a sublinia importanţa actului unirii, el afirma că unirea celor două Principate, Moldova şi Ţara
Românească, reprezintă „cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi întreg edificiul naţional”. Sub aspect politic, Kogălniceanu
cerea reformarea, în spirit modern, a societăţii româneşti, prin desfiinţarea privilegiilor feudale şi proclamarea egalităţii în
faţa legii. La nivel social, el solicita împroprietărirea ţărănimii, dar cu o prealabilă despăgubire.
5. Proiectul de Rezoluţie al Adunărilor Ad-Hoc din Moldova şi Ţara Românească (7/19 octombrie 1857)

A fost proiectul înaintat de membrii Adunărilor Ad Hoc din Moldova şi Ţara Românească reprezentanţilor celor 7
Puteri Garante (1857), care ulterior s-au întrunit la Paris (1858) pentru a discuta modalitatea în care se vor uni Principatele.
Deşi au fost alcătuite separat, la Iaşi şi Bucureşti, ele aveau idei similare. Astfel, românii au pus în evidenţă, în acest proiect,
cinci obiective: autonomia Principatelor, Unirea lor într-un stat sub numele de România, prinţ străin cu moştenirea tronului,
neutralitatea pământului Principatelor şi o putere legiuitoare încredinţată unei Adunări Obşteşti (Parlament), în care să fie
reprezentate interesele naţiunii române (pentru toate categoriile sociale).

1. Prezentaţi două acţiuni/fapte istorice care au contribuit la formarea/constituirea/realizarea statului român

modern.
1. Prima etapă a constituirii statului român modern a fost aceea a dublei alegeri a colonelului Alexandru Ioan Cuza, ca
domnitor al Moldovei (5 ianuarie 1859) şi al Ţării Româneşti (24 ianuarie 1859). Este ETAPA UNIRII PERSONALE
(1859-1861): două ţări, cu cele mai multe instituţii separate, dar cu un domnitor comun.
În Moldova exista o largă majoritate unionistă („Partida Naţională”), care cuprindea şi pe doi dintre cei trei
caimacami. În Adunarea Electivă a Moldovei, unioniştii nu a prezentat, de la început, un candidat pe care să-l opună
grupărilor conservatoare care aveau de ales între Mihail Sturdza, fostul domn regulamentar (1834-1849), şi Grigore
Sturdza, fiul acestuia. În cele din urmă, după îndelungi discuţii, deputaţii moldoveni, în majoritate unionişti, au optat pentru
Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn la 5 ianuarie 1859, cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi. O delegaţie
moldoveană avea să se oprească, în zilele următoare, la Bucureşti, în drumul ei spre Istanbul (Turcia era încă putere
suzerană faţă de cele două Principate), pentru a-i pune în temă pe munteni de rezultatul alegerilor din Moldova.
În Ţara Românească, Adunarea Electivă era însă dominată de conservatori (anti-unionişti), care deţineau 46 dintre
cele 72 de mandate. De aceea, victoria cauzei naţionale (Unirea personală) nu era posibilă fără intervenţia mulţimii. În
această situaţie, liberalii radicali (unioniştii cei mai hotărâţi, în frunte cu C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu) au iniţiat o vie
agitaţie în rândul populaţiei Bucureştiului, reuşind să adune circa 30.000 de oameni în preajma clădirii unde se desfăşurau
alegerile, pentru a pune presiune pe cei care nu doreau să-l aleagă pe Al. I. Cuza. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota
că poporul era gata să năvălească în clădire, pentru a-i sili pe deputaţi să-l aleagă pe Cuza. În aceste condiţii, într-o şedinţă
secretă, deputatul muntean Vasile Boerescu a propus, la 24 ianuarie 1859, alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza,
aceasta fiind acceptată în unanimitate (cu atât mai mult cu cât, în textul Convenţiei de la Paris – 1858, nu se spunea explicit
că domnii cele două Principate trebuie să fie persoane diferite). Astfel, se punea în aplicare „politica faptului împlinit”, un
gest curajos al românilor de a ocoli voinţa reprezentanţilor Marilor Puteri, care ar fi vrut domnitori diferiţi. Totodată, începea
prima etapă din constituirea statului român modern.
2. A doua etapă a constituirii statului român modern a fost aceea a unificării instituţiilor celor două Principate (în
primul rând guvernele, Adunările legiuitoare şi capitalele). Este ETAPA UNIRII DEPLINE (1861-1862).
În urma desfăşurării unei activităţi diplomatice eficiente, în anii 1859-1861, Al. I. Cuza a reuşit să-l convingă pe
sultanul Abdul Aziz (1861-1876) şi pe reprezentanţii celorlalte Puteri garante, să accepte constituirea unui stat românesc
unic, prin unificarea instituţiilor Principatelor. Aceasta s-a făcut prin intermediul Conferinţei de la Constantinopol (sept.-
nov. 1861), sultanul acceptând unificarea instituţională doar pe timpul vieţii lui Cuza. Astfel, la 22 ianuarie 1862 se
constituia primul guvern unic, condus de conservatorul Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 prima Adunare Legiuitoare
unică (Parlament unicameral), capitala fiind stabilită la Bucureşti. Deşi denumirea oficială a statului era „Principatele Unite
ale Moldovei şi Valahiei”, încă din 1862, în actele interne, Cuza va folosi denumirea de „România”.
2. Prezentaţi două acţiuni desfăşurate pe plan intern care au contribuit la consolidarea statului român modern.
Acţiuni care au contribuit la consolidarea internă a statului român modern în timpul lui Al. I. Cuza: marile reforme ale
acestuia. Cele mai cunoscute au fost cele din anii 1863-1864, când Mihail Kogălniceanu a fost prim-ministru::
1. La 14/26 august 1864, Cuza promulgă celebra reformă agrară (numită „Legea rurală”) – au fost împroprietărite
aproape o jumătate de milion de familii ţărăneşti şi s-au desfiinţat obligaţiile clăcaşilor. Ţăranii au primit gratuit, din partea
statului (care expropriase mănăstirile în decembrie 1863, iar în august 1864 o parte a moşiilor boiereşti, nu mai mult de două
treimi din suprafaţa totală a moşiei) pământ în funcţie de numărul de vite. Terenul primit nu putea fi înstrăinat timp de 30 de
ani. Cei care nu dispuneau de animale de lucru nu au primit pământ. Legea a intrat în vigoare începând cu 23 aprilie/5 mai
1865, punând bazele relaţiilor moderne în agricultură.
2. La 5/17 decembrie 1864 a intrat în vigoare reforma învăţământului (numită „Legea instrucţiunii publice”), prin
care introducea structura modernă a învăţământului (3 trepte: primar, secundar şi superior). Învăţământul primar era declarat
obligatoriu şi gratuit, fiind o măsură importantă luată în vederea reducerii analfabetismului, fenomen ce afecta în special
mediul rural. În 1864 a fost înfiinţată şi Universitatea din Bucureşti, importantă instituţie de învăţământ superior din tânărul
stat român modern (cea din Iaşi fusese înfiinţată în 1860).
Acţiuni care au contribuit la consolidarea internă a statului român modern în timpul lui Carol I: promulgarea primei
Constituţii interne, constituirea partidelor politice (PNL- 1875, Partidul Conservator – 1880), a instituţiilor culturale
(Academia Română – 1879) şi bancare (Banca Naţională a României –1880), dar şi proclamarea Regatului (14 martie
1881; încoronarea ca rege a lui Carol I a avut loc la 10 mai 1881, ceea ce a sporit prestigiul extern al României).
1. Constituţia de la 1866
Prin Constituţia din 1/13 iulie 1866 se instaura monarhia constituţională. Aceasta era o manifestare viguroasă de
independenţă faţă de turci deoarece nu se consemna în textul ei că România se afla încă sub dependenţa otomană şi nici sub
garanţia colectivă a celor 7 Mari Puteri. Constituţia din 1866 a instituţionalizat regimul parlamentar modern şi va rămâne în
vigoare până în 1923 (a fost revizuită de trei ori de-a lungul timpului: în 1879, în 1884 şi în 1917). Constituţia proclama
libertatea conştiinţei, învăţământului, presei, egalitatea şi responsabilitatea tuturor în faţa legii şi garantarea libertăţii
personale. Se prevedea separarea puterilor în stat şi responsabilitatea ministerială. Proprietatea era declarată „sacră şi
inviolabilă”. Prin articolul 7 se acorda cetăţenia română numai străinilor de rituri creştine.
2. Adoptarea noii constituţii a impulsionat şi procesul de constituire a partidelor politice, Partidul Naţional Liberal
(1875, reprezentant al burgheziei româneşti, în formare) şi Partidul Conservator (1880, reprezentant al moşierimii, urmaşa
boierimii), care din 1895 vor alterna la guvernare („rotativa guvernamentală” 1895-1918, fiecare având un mandat de 3 ani).
POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI MODERNE
1. Prezentaţi două acţiuni desfăşurate de România în relaţiile internaţionale în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea/Prezentaţi două acţiuni desfăşurate de România în cadrul Crizei Orientale!
2. Prezentaţi două acţiuni desfăşurate de România în relaţiile internaţionale în prima jumătate a secolului al XX-lea.
1. Acţiuni de politică externă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea
 O primă acţiune de politică externă, desfăşurată de statul român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
cadrul redeschiderii Crizei Orientale (1875-1878), a fost şi încheierea Convenţiei de tranzit cu Rusia (4/16
aprilie 1877).
Convenţia de tranzit româno-rusă, cunoscută şi sub numele de Convenţia de la Bucureşti, a fost semnată la data de
4/16 aprilie 1877, de către ministrul român de externe, Mihail Kogălniceanu, şi diplomatul rus, baronul Dimitrie Stuart.
Conform acesteia, Rusia primea din partea statului român acceptul de a tranzita cu trupele sale teritoriul românesc, în drumul
lor spre Balcani, unde urmau să se confrunte cu otomanii. Ruşii se obligau să-şi asigure cheltuielile de deplasare, să
ocolească capitala şi să recunoască integritatea teritorială a statului român. Atitudinea României a fost interpretată de turci ca
fiind ostilă replica imediată a turcilor fiind bombardarea porturilor româneşti dunărene.

 O altă acţiune de politică externă, desfăşurată de statul român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tot
în cadrul redeschiderii Crizei Orientale (1875-1878), a fost şi participarea, cu armata, în frunte cu
principele Carol I, la războiul ruso-turc din anii 1877-1878, alături de Rusia.

Deşi iniţial a fost refuzată, după telegrama trimisă principelui Carol I de către Marele Duce Nicolae (19/31 iulie 1877),
comandantul armatelor ruse de pe frontul balcanic, România a participat la război alături de Rusia (august 1877-ianuarie
1878). Armata română a ieşit învingătoare în luptele desfăşurate în spaţiul Bulgariei (Griviţa I, Rahova, Opanez şi Plevna în
toamna anului 1877, Smârdan şi Vidin în ianuarie 1878), consfinţindu-şi pe câmpul de luptă independenţa declarată la 9 mai
1877 prin vocea ministrului de externe Mihail Kogălniceanu. Armatele româno-ruse din faţa Plevnei au fost puse sub
conducerea principelui României, Carol I, secondat de generalul român Alexandru Cernat şi de generalul rus Pavel Zotov.
 O altă acţiune de politică externă, desfăşurată de statul român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a
fost şi participarea, cu delegaţii diplomatice, la tratativele de pace de la San Stefano şi Berlin, din anul
1878.
La tratativele de la San Stefano (februarie-martie 1878), delegaţia românească a fost condusă de colonelul Eraclie
Arion iar la Congresul de pace de la Berlin (iunie-iulie 1878, delegaţia a fost condusă de prim-ministrul I.C. Brătianu.
Scopul statului român era de a obţine recunoaşterea internaţională a independenţei. Chiar dacă delegaţiile române nu au fost
admise la discuţii, totuşi independenţa României a fost recunoscută, în mod condiţionat, de către Marile Puteri. Astfel, în
urma Congresului de pace de la Berlin, prin Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878), României îi era recunoscută
independenţa, însă cu condiţia modificării articolului 7 din Constituţie şi a acceptării schimbului sudului Basarabiei (care
revenea Rusiei) cu Dobrogea şi Delta Dunării (care reveneau României). De fapt, Rusia îşi încălcase angajamentul semnat cu
România la 4/16 aprilie 1877 şi ştirbise integritatea teritorială a ţării noastre, ceea ce tensiona relaţiile româno-ruse pe viitor.
 O altă acţiune de politică externă, desfăşurată de statul român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
după încheierea Crizei Orientale (1878), a fost şi aderarea secretă la Tripla Alianţă (1883).
Tripla Alianţă se formase în anul 1882, fiind compusă din Germania, Austro-Ungaria şi Italia, având un caracter anti-
francez şi, cu timpul, şi anti-rus. În mare secret, la data de 18/30 octombrie 1883, România a aderat la această alianţă, cu
scopul rezistenţei în cazul unui atac din partea Rusiei, ţară cu care îşi răcise relaţiile după 1878, pe fondul discuţiilor legate
de schimbul teritorial impus în cadrul Congresului de pace de la Berlin: sudul Basarabiei contra Dobrogea. Alianţa a fost
înnoită periodic, până în preajma Primului Război Mondial.
2. Acţiuni de politică externă din prima jumătate a secolului al XX-lea
 O acţiune de politică externă, desfăşurată de statul român la începutul secolului al XX-lea, a fost şi
participarea la Al Doilea Război Balcanic (1913).
Dacă faţă de Primul Război Balcanic (1912-1913) România a fost neutră, acum statul român se implică alături de aliaţi
(Grecia, Turcia, Serbia, Muntenegru) şi intervine cu armata la sud de Dunăre iar Bulgaria, înconjurată de peste tot,
capitulează. Prin Tratatul de la Bucureşti (10 august 1913), Bulgaria era nevoită să cedeze teritorii tuturor învingătorilor.
România primea Cadrilaterul (judeţele Durostor şi Caliacra) situat în sudul Dobrogei, ţinut pe care Ţara Românească îl
avusese în componenţă pe vremea lui Mircea cel Bătrân, dar care îi fusese răpit de turci în 1417. Prin atitudinea sa anti-
bulgară România a nemulţumit Austro-Ungaria (care a sfătuit România să nu se implice împotriva Bulgariei, ţară ce gravita
în sfera intereselor sale). Acum intervine răcirea relaţiilor austro-române, deşi ambele state făceau parte din Tripla Alianţă.
Despre acest eveniment, marele istoric Nicolae Iorga nota că: „acolo, la sud de Dunăre, se poartă războiul pentru Ardeal”.
 O altă acţiune de politică externă, desfăşurată de statul român la începutul secolului al XX-lea, a fost şi
participarea la Primul Război Mondial, în anii 1916 -1918, alături de Tripla Înţelegere (ANTANTA).
 La izbucnirea Primului Război Mondial (15/28 iulie 1914) autorităţile române nu s-au grăbit să intre de partea Triplei
Alianţe, din care, cel puţin teoretic, făcea parte România. La 21 iulie/3 august 1914 Consiliul de Coroană de la Sinaia
(membrii guvernului dar şi unii din opoziţie) a respins cererea lui Carol I de a intra în război de partea Triplei Alianţe
(Puterile Centrale) şi a adoptat soluţia neutralităţii (1914-1916). Avea să fie o neutralitate activă. Presată de ambele tabere,
la 4/17 august 1916 România semnează la Bucureşti un Tratat de alianţă cu Antanta (sau Tripla Înţelegere: Franţa,
Anglia, Rusia), ce conţinea condiţii militare şi politice. La 14/27 august 1916 România declara război Austro-Ungariei iar în
ziua următoare armata română trecea Carpaţii în Transilvania, ocupând Braşovul. Respinsă din Transilvania şi apoi din
Oltenia şi Muntenia (toamna anului 1916), armata română se va regrupa în Moldova, capitala fiind mutată la Iaşi. Armata
română, sub conducerea mareşalului Alexandru Averescu, va ieşi biruitoare contra armatelor germano-austro-ungare,
comandate de August von Mackensen, în marile bătălii din vara anului 1917 (Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz). Deşi a fost
nevoită să iasă mai repede din război (Pacea de la Buftea-Bucureşti 24 apr./ 7 mai 1918), din cauza retragerii Rusiei,
devenită comunistă, sfârşitul războiului găsea România printre învingători (redeclarase război Germaniei – la 27 oct./ 9 nov.
1918) dar şi cu provinciile istorice unite cu Vechiul Regat (Basarabia, Bucovina şi Transilvania).
 Prezentaţi etapele Marii Uniri din anul 1918!
I. Unirea Basarabiei cu România
1. Autonomia – în martie 1917 se formase Partidul Naţional Moldovenesc; el va conduce mişcarea de autonomie; în
octombrie 1917 Congresul Ostaşilor Moldoveni proclamă autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării, în decembrie
1917 se proclamă Republica Democratică Moldovenească.
2. Independenţa - Ca urmare a dezordinii provocată de armata rusă, în ianuarie 1918 intervine armata română. La 13
ianuarie 1918 Rusia întrerupe relaţiile diplomatice cu România, sechestrând tezaurul. La 24 ianuarie 1918 Republica
Democratică Moldovenească îşi proclamă independenţa.
3. Unirea – la 27 mart./ 9 apr. 1918 Sfatul Ţării din Chişinău hotărăşte unirea Basarabiei cu România.
II. Unirea Bucovinei cu România
1. Autonomia – după pacea de la Brest-Litovsk asupra provinciei ridica pretenţii Ucraina. În octombrie 1918 deputaţii
români bucovineni din Parlamentul de la Viena au format Consiliul Naţional Român care la 9 octombrie şi-a exprimat
dorinţa de separare de Austria şi de autodeterminare.
2. Independenţa - Consiliul Naţional Român cere în noiembrie 1918 intervenţia armatei române, în faţa ameninţării
ucrainene. La 12 noiembrie 1918 Consiliul Naţional Român stabilea instituţiile Bucovinei.
3. Unirea – la 15/28 nov. 1918 Congresul General al Bucovinei votează unirea Bucovinei cu România.
III. Unirea Transilvaniei cu România
1. Autonomia – în toamna anului 1918 îşi reiau activitatea cele două partide politice româneşti: PNR şi PSD;
La 29 sept./ 12 oct. 1918, prin Declaraţia de la Oradea, redactată de Vasile Goldiş, naţiunea română din Transilvania îşi
anunţa separarea de Ungaria şi asumarea suveranităţii în teritoriul naţional;
2. Independenţa – la 18 / 31 octombrie 1918 se constituie la Budapesta Consiliul Naţional Român Central, format din 6
membri PSD şi 6 membri PNR; el devine coordonatorul mişcării naţionale din Transilvania; tratativele cu reprezentanţii
guvernului maghiar eşuează deoarece aceştia recunoşteau doar autonomia Transilvaniei, nu şi independenţa ei.
3. Unirea – la 5/18 noiembrie 1918, prin manifestul Către popoarele lumii, Consiliul Naţional Român Central afirma în faţa
opiniei publice mondiale dorinţa românilor transilvăneni de a se uni cu România. La 18 nov. / 1 dec. 1918, în faţa a circa
100.000 de oameni şi a 1228 de delegaţi, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, convocată de Consiliul Naţional
Român Central, declara unirea Transilvaniei cu România. Se realiza astfel România Mare.
 Prezentaţi importanţa Marii Uniri din anul 1918!
Importanţa istorică a Marii Uniri. Integrarea provinciilor unite în 1918
Unirea din 1918 într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat, aşadar, ca expresie a voinţei populare într-un context
favorabil. Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile de veacuri ale românilor de a vieţui într-un singur stat. Ea a fost rodul
luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne dar şi rodul contextului favorabil creat la sfârşitul Primului Război
Mondial. Suprafaţa ţării a sporit de la 137.000 km 2 la 295.049 km 2, populaţia de la 7.250.000 locuitori înainte de 1918 la
18.052.896 locuitori la recensământul din 1930.
A avut loc integrarea deplină, social-economică şi politică, a noilor teritorii unite cu patria mamă, un progres economic
real şi eficient, aplicarea unui program democratic de dezvoltare a ţării. În plan internaţional, România s-a afirmat ca un
factor de iniţiativă diplomatică, cu o conduită exemplară, în sensul menţinerii păcii şi securităţii europene, contra politicii de
revizuire a tratatelor de pace, a oricărui atentat la adresa statu-quo-ului teritorial.
 Menţionaţi două documente juridice internaţionale semnate după încheierea Primului Război Mondial,
care includ prevederi referitoare la România.
Documentele juridice internaţionale semnate după încheierea Primului Război Mondial, care includ prevederi
referitoare la România, au fost următoarele: Tratatul de la Saint Germain (încheiat la data de 10 septembrie 1919, cu
Austria, semnat de România abia la 9 decembrie 1919, prin Alexandru Vaida-Voevod), prevedea recunoaşterea unirii
Bucovinei cu România; Tratatul de la Neuilly (încheiat la 27 noiembrie 1919), prevedea, între altele, şi recunoaşterea de
către Bulgaria a apartenenţei Cadrilaterului la România (judeţele Durostor şi Caliacra, pe care bulgarii le reocupaseră în
timpul Primului Război Mondial, în anii 1916-1918) şi Tratatul de la Trianon, semnat cu Ungaria, la 4 iunie 1920, prin
care se recunoştea unirea Transilvaniei (inclusiv a Banatului, Crişanei şi Maramureşului) cu România. Unirea Basarabiei cu
România (27 martie 1918) a fost recunoscută prin Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920) de către 4 Mari Puteri: Marea
Britanie, Franţa, Italia şi Japonia.