CAPITOLUL 4 – STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC

LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI (1821 – 1918)

1. PROIECTE DE REALIZARE A STATULUI ROMÂN MODERN

Secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea au marcat intrarea societăţii româneşti într-o nouă
fază a evoluţiei sale istorice, identificată prin apariţia semnelor certe ale modernizării şi afirmarea conştiinţei necesităţii
unităţii politice naţionale. Elita politică constituită în „partida naţională”, receptivă la modelul occidental, a identificat
atunci modalităţile potrivite pentru emanciparea naţiunii române din teritoriile aflate sub dominaţie habsburgică şi
ţaristă şi a statelor româneşti din zona extracarpatică. Românii, la fel ca germanii, italienii ş.a. îşi doreau propriul stat
naţional. Împlinirea acestei aspiraţii s-a făcut treptat, pe fondul mutaţiilor petrecute în societatea românească
(dezvoltarea economică, modernizarea instituţională, afirmarea noii elite politice animate de „spiritul vremii”,
dezvoltarea culturii) şi în raport de contextul european. Au existat mai multe etape: mişcarea reformatoare de până la
jumătatea secolului al XIX-lea, Revoluţia de la 1848, formarea statului naţional român (1859), câştigarea independenţei
de stat (1877-1878), desăvârşirea unirii (1918).
1.1. Proiecte de reformare a societăţii în Moldova şi Ţara Românească până la 1821
Statul român modern, înainte de a deveni o realitate instituţională, a fost imaginat ca proiect politic de generaţii
întregi de gânditori sau de practicieni ai politicii. Acest proiect a început să se contureze în secolul al XVIII-lea,
devenind din ce în ce mai complex pe măsură ce diferite aspecte ale sale treceau din planul ideilor în cel al realizărilor
efective. Proiectul politic al statului român modern s-a raportat întotdeauna, pe de o parte, la realităţile autohtone, pe de
altă parte, la raportul de forţe dintre marile puteri ale timpului. Formulat iniţial ca alternativă la regimul fanariot, a avut
o importantă conotaţie naţională.
Contestarea domniilor fanariote s-a făcut pe calea pamfletelor şi a memoriilor politice. Momentele de vârf
ale producţiei şi răspândirii acestora se înregistrează în anii 1769-1774 (internaţionalizarea problemei orientale,
prin asumarea de către Rusia a rolului de protectoare a creştinilor din Imperiul Otoman) şi 1821-1831. Reformele
preconizate vizau, în primul rând, reorganizarea administrativă şi refacerea potenţialului distrus al ţării, prin
desfiinţarea venalităţii slujbelor, instituirea unui sistem modern de retribuire a dregătorilor şi introducerea
responsabilităţii lor, sistem fiscal raţional şi eficient, liberalizarea comerţului, sprijinirea dezvoltării meşteşugurilor
şi a manufacturilor, dezvoltarea învăţământului, apărarea proprietăţii, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii,
libertatea cuvântului, a tiparului, a dreptului de asociere şi de deplasare în afara graniţelor.
În ceea ce priveşte forma de guvernământ, majoritatea covârşitoare a autorilor optează pentru un regim
monarhic în varianta sa românească, respectiv domnia. Ca tipuri de regim monarhic, se propun absolutismul, cu
varianta despotismului luminat sau domnia mărginită (constituţională). Teoria domniei constituţionale se bucură de
o largă popularitate în ambele Principate. Întreaga construcţie politică pe care o propuneau autorii memoriilor şi
programelor politice era una de tip reformist, în care opera de reaşezare a societăţii trebuia înfăptuită de cârmuire.
În 1802, de exemplu, Dimitrie Sturdza, membru al elitei moldovene, a alcătuit un proiect intitulat „Plan sau o
formă de oblăduire republicească aristodemocraticească”. Forma de guvernământ propusă era republica, pe care
trebuia să o conducă boierimea grupată, potrivit principiului separării puterilor, în trei divanuri: Divanul cel Mare,
organul suprem de guvernare, format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol legislativ şi compus din boieri
cunoscători ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar, alcătuit din deputaţi aleşi prin vot indirect. Idei moderne
erau promovate în politica economică şi culturală precum şi referitor la exercitarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti (programul prevedea libertatea economică, dreptul fetelor de a beneficia de aceeaşi instrucţie ca şi băieţii,
garantarea libertăţii individuale prin interzicerea arestării fără o cercetare prealabilă şi judecată, interzicerea încasării
altor dări în afară de cele prevăzute în bugetul statului etc.).
Chiar domnii fanarioţi au promovat numeroase măsuri novatoare. Cu excepţia caracterului naţional al
domniei şi a problemelor legate de raporturile politice cu Înalta Poartă, multe dintre reformele propuse de boierime
au fost iniţiate sau încercate de domnii fanarioţi, dar instabilitatea domniilor (determinată în principal de cauze
externe) a făcut ca acestea să cadă repede în desuetudine.
Meritul elaborării unui proiect politic, care avea ca obiectiv apărarea existenţei politice a Ţărilor Române,
aparţine boierimii mari şi mijlocii ca principală purtătoare a conştiinţei istorice. Programul politic nu s-a fixat într-
un act fundamental ci în totalitatea memoriilor şi proiectelor de reformă redactate în timpul războaielor austro-ruse-
turce (1711-1812), printre alţii de Mihai Cantacuzino, Ienăchiţă Văcărescu şi Dimitrie Sturdza. Ideea dominantă a
fost revendicarea unui nou statut juridic pe baza dreptului istoric (românii „dintr-un început au fost un norod
slobod şi nesupus”), recâştigarea independenţei prin înlăturarea regimului turco-fanariot. Programele boiereşti au
prevăzut reforma instituţiilor şi a formei de guvernământ (republică, monarhie constituţională), dar recâştigarea
puterii politice a fost obiectivul principal al programului politic până la 1821, program politic care prin
revendicările lui naţionale a reuşit să solidarizeze întregul corp social al naţiunii în timpul mişcării conduse de
Tudor Vladimirescu.
Gândirea politică a generat la începutul secolului al XIX-lea un adevărat program de reforme şi de
emancipare naţională, care conturează proiectul statului român modern. Programele revoluţiilor din 1821 şi 1848,
precum şi ale societăţilor politice secrete dintre cele două revoluţii au contribuit la clarificarea acestui proiect.
1.2. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi revenirea la domniile pământene
În ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea creştină sud-est europeană intra într-un proces de radicalizare
politică. O societate secretă, Eteria, avea ca scop eliberarea grecilor, cu sprijinul Rusiei, pe fondul unei răscoale
generale a creştinilor din Balcani. Mişcarea stabilise legături şi cu boierii români, inclusiv cu aceia de la vârful
ierarhiei politice.
În anul 1821, Ţara Românească s-a confruntat cu o situaţie extrem de complexă, determinată de amplificarea
mişcării sociale şi naţionale. În contextul crizei Imperiului Otoman, al mişcărilor de eliberare din Balcani şi al
creşterii dominaţiei Rusiei în zonă, Principatele au iniţiat o acţiune politică având ca scop promovarea programului
lor naţional. După moartea domnului fanariot Alexandru Şuţu, marii boieri pământeni din Ţara Românească,
inspiraţi de principiile iluministe şi de ideile naţionale moderne, au hotărât organizarea unei revolte care să redea
Principatelor vechile privilegii încălcate de otomani si fanarioţi. Slugerul Tudor Vladimirescu, fost comandant de
panduri şi sudit al Rusiei, a fost ales de Comitetul de Oblăduire (Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu
Văcărescu) - organism politic provizoriu desemnat să înlocuiască domnitorul - să „ridice norodul cu arme...”.
 Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, desfăşurată între ianuarie - mai 1821, a avut un caracter moderat,
reflectat şi de documentele programatice, care, însă, conţineau idei iluministe. Acţiunea românească s-a desfăşurat
în strânsă legătură cu Eteria şi în acest scop Tudor a încheiat un legământ cu Iordache şi Farmache, căpeteniile
eteriste; înţelegerea avea ca scop lupta împotriva dominaţiei otomane. Deşi a stabilit legături cu Eteria, Tudor
Vladimirescu nu a acceptat subordonarea mişcării sale faţă de cea grecească iniţiată de Alexandru Ipsilanti. La
chemarea lui Tudor au răspuns pandurii, care alcătuiau nucleul militar al mişcării, ţăranii şi mica boierime. Pentru a
câştiga adeziunea poporului, Tudor Vladimirescu a lansat Proclamaţia către ţară, la Padeş (23 ianuarie 1821), prin
care promitea tuturor celor care se înrolau în tabăra sa calitatea de membru al Adunării Norodului (constituită în
tabăra de la Ţânţăreni), organ reprezentativ, politic şi militar împuternicit să funcţioneze spre binele poporului,
constituit după modelul Adunării Naţionale din timpul insurecţiei sârbeşti, amândouă inspirate de Adunarea
Naţională a Revoluţiei franceze.
Adunarea Norodului a împărţit puterea politică cu vechea administraţie, controlată de boierii din Comitetul
de Oblăduire. După sosirea în Principate a lui Alexandru Ipsilanti, conducătorul mişcării eteriste, şi după tratativele
cu Tudor, administraţia locală a fost împărţită între Tudor şi Eterie, prin mijlocirea Comitetului de Oblăduire.
Actele elaborate în perioada în care a condus ţara ca reprezentant al „vremelnicei ocârmuiri” reflectă
contradicţiile politice şi militare. Cererile norodului românesc (16 februarie 1821), concepute ca un act
fundamental pe care trebuiau să jure domnii Principatelor, reprezintă principalul document programatic al
revoluţiei. Ele conţineau principii moderne - numirea în funcţii după merit, libertatea comerţului, armată naţională,
desfiinţarea vămilor interne -, dar prevedeau şi menţinerea domnilor fanarioţi. Aceste principii urmau să stea la baza
unei noi ordini sociale. Suveranitatea poporului, afirmată pentru prima dată de Proclamaţia de la Padeş, se desprinde
din însăşi titulatura programului: cererile sunt ale poporului (norodului). Dintre acestea, cele mai importante sunt:
adăugirile la bir să fie făcute numai atunci „când va fi vreo mare trebuinţă a ţării şi cunoscută de tot norodul”;
desfiinţarea privilegiilor boiereşti (dregătoriile să nu mai fie date pe bani, iar promovarea să se facă după merit);
reforma justiţiei (legile trebuiau să fie o emanaţie a voinţei norodului); reforma administrativă; promovarea în funcţii
după merit şi desfiinţarea unor dregătorii socotite inutile şi jefuitoare ale poporului (Spătăria cea mare, Hătmănia
Divanului, Vornicia Capitalei); reforma şcolară (extinderea reţelei şcolare pe cheltuiala bisericilor); reforma armatei
(instituirea unei armate regulate a ţării formată din 4.000 de panduri şi 200 de arnăuţi cu „leafă uşoară” pe cheltuiala
mănăstirilor; reforma fiscală (revenirea la darea în patru sferturi, desfiinţarea scutelnicilor şi a posluşnicilor);
desfiinţarea vămilor interne (facilitarea liberului schimb şi formarea pieţei naţionale unice).
Obiectivul naţional al mişcării era formulat cu destulă prudenţă: îndepărtarea grecilor din dregătoriile laice şi
ecleziastice, delimitarea pieţei româneşti de cea otomană şi constituirea armatei naţionale. După 20 martie, Tudor a
înlocuit discursul social-politic cu unul patriotic şi naţional, necesar unirii tuturor forţelor pentru recâştigarea
„drepturilor ţării” („Proclamaţia către bucureşteni”). Evenimentele au luat o direcţie neaşteptată: revolta grecilor
şi cea a românilor au fost dezavuate public de consulul rus de la Bucureşti şi, apoi, chiar de ţarul Alexandru I,
membru al Sfintei Alianţe, care nu putea să accepte anularea sistemului stabilit în Europa de Congresul de la Viena
(1815). În acelaşi timp, însă, ţarul susţinea din umbră cele două mişcări antiotomane. Poziţia Rusiei şi iminenţa
intervenţiei militare otomane I-au determinat pe Tudor să încerce o apropiere de Poartă, prin incriminarea exclusiv a
fanarioţilor. Dacă din perspectiva românească această poziţie putea fi convenabilă, din perspectiva antiotomană a
Eteriei, a fost asimilată trădării. Tratativele iniţiate cu otomanii şi descoperirea acestora de către eterişti au însemnat
sfârşitul lui Tudor. Părăsit de căpitanii săi, Tudor a fost judecat, condamnat şi executat de Eterie pentru trădare, în
conformitate cu legământul încheiat (mai 1821). Intervenţia militară otomană a pus capăt mişcării lui Tudor
Vladimirescu. Dar anul 1821 a provocat sfârşitul regimului fanariot în Principate. Elita politică românească a
recuperat, prin redactarea unui număr impresionant de memorii şi proiecte de reformă, întregul ţel declarat
(antifanariot) al acesteia. În vara anului 1822, Poarta a acceptat restaurarea domniilor pământene, numindu-i pe
Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi pe Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova.
Dincolo de proiectul antiotoman, mişcarea din 1821 a fost un răspuns dat de societatea românească la
problemele cu care se confrunta. Ea a surprins mentalităţile în schimbare („.patria este poporul şi nu tagma
jefuitorilor”) şi necesitatea restructurării statului conturată într-un program coerent (Cererile norodului românesc).
La baza statului trebuia să stea principiul suveranităţii poporului şi se impunea anularea legilor date fără acordul
acestuia. Domnul trebuia să fie ales de ţară, iar privilegiile boiereşti desfiinţate. Deşi înfrântă, revoluţia de la 1821
a creat premisele modernizării societăţii româneşti şi a alimentat mişcarea naţională pentru independenţă. Mişcarea
din 1821 a dovedit clar că modernizarea societăţii româneşti nu mai putea fi amânată. Ea a dezvăluit gradul în care
societatea devenise conştientă de propriile nevoi şi a reprezentat principalul moment al afirmării naţiunii române în
spaţiul extracarpatic.
1.3. Evoluţie şi revoluţie. Elitele româneşti şi spiritul public în prima jumătate a secolului al XIX-lea
Revenirea la domniile pământene poate fi interpretată ca o schimbare de regim politic, în măsura în care
instituţia domniei devine naţională (pământeană). Structura organizării de stat (instituţiile) nu s-a modificat până la
adoptarea Regulamentelor Organice (1831-1832). În deceniile 3 şi 4 ale secolului al XIX-lea, boierimea
reformatoare a redactat zeci de proiecte, vizând modernizarea organizării interne şi, în primul rând, redactarea unor
legi fundamentale.
Un astfel de proiect a fost alcătuit de cărvunarii din Moldova (numiţi astfel prin analogie cu „carbonarii
italieni”). Proiectul celor 77 de „ponturi” („Constituţia cărvunară”) alcătuit în 1822 de comisul Ionică Tăutu,
consilier al domnului Ioniţă Sandu Sturdza şi secretar al capuchehaiei Moldovei, exprima revendicările micii boierimi,
inspirate de Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului şi de actele si memoriile anilor 1821-1822, având astfel
un caracter liberal şi iluminist. Conducerea statului ar fi fost atribuită unui domn, având puteri limitate, ales dintre
pământeni de o Adunare obştească formată din înalţi ierarhi şi „toată obştea boierilor”, ajutat de un Sfat obştesc învestit
cu atribuţii mai mari ca ale domnului. Memoriul mai conţinea cereri privind organizarea administrativă, judecătorească,
bisericească, financiară, libertatea religioasă, personală, a tiparului, egalitatea în faţa legilor, respectul proprietăţii,
separarea puterilor în stat, drepturi egale pentru diferitele categorii ale boierimii etc. În legătură cu problemele
naţionale, Constituţia cărvunară susţinea ideile autonomiei faţă de Poartă şi ale deplinei dezvoltări a culturii româneşti.
Un alt document important din aceeaşi perioadă este Aşezământul politicesc semnat de Simion Marcovici (1829), care
susţinea organizarea statului pe baza separării puterilor.
Sub domniile regulamentare ale lui Alexandru Ghica (1834 - 1842), Gheorghe Bibescu (1842 - 1848) şi
Mihail Sturdza (1834-1849), progresul economic s-a accentuat şi contradicţiile sociale, politice şi naţionale s-au
agravat. Proiectele de reformă au devenit mai complexe, dobândind uneori accente radicale. Afirmarea
intelectualităţii şi elementelor burgheze a avut ca rezultat conturarea unor programe ce susţineau egalitatea la
numirea în funcţii, impozit progresiv pe avere, libertatea tiparului, stat republican (asemenea idei preconiza
filozoful iluminist Eufrosin Poteca).
În anii 1837-1838, Partida Naţională, condusă de boierul Ion Câmpineanu, s-a evidenţiat în cadrul Adunării
Obşteşti a Ţării Româneşti cu prilejul discutării articolului adiţional la Regulamentul Organic. Sub influenţa sa
Adunarea respingea încălcarea autonomiei ţării. Cu această ocazie, reprezentanţii Partidei Naţionale au redactat
Actul de unire şi independenţă şi Osăbitul act de numire a suveranului românilor. Actul de unire şi
independenţă solicita înlăturarea suzeranităţii otomane şi a protectoratului ţarist şi unirea Principatelor într-un
regat al Daciei. Osăbitul act de numire a suveranului românilor conţinea referiri la atribuţiile domniei care
trebuia să fie ereditară, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (votul universal) şi eliberarea clăcaşilor. În final, cele două
documente cuprindeau un adevărat proiect de constituţie, bazat pe principiile liberalismului politic şi economic. Se
preconiza unirea Principatelor sub domnia lui Mihail Sturdza, fapt posibil, după părerea domnului moldovean,
numai cu sprijinul puterilor europene. Noul stat trebuia să fie o monarhie constituţională sub garanţia colectivă a
Marilor Puteri. În cadrul regimului preconizat, toţi românii erau declaraţi egali în faţa legilor, urmând să se bucure
de libertatea personală, a cuvântului şi a presei şi de introducerea votului universal. S-a adoptat ideea limitării
puterii suveranului de către parlament, a independenţei puterilor legiuitoare şi judecătorească faţă de cea executivă,
iar în economie principiul liberei concurenţe şi al neintervenţiei statului.
Un rol important în această perioadă l-au avut societăţile politice secrete. Acestea regrupau forţele
reformatoare angajate într-o activitate menită să ducă la răsturnarea vechii ordini sociale şi politice. Ele au pregătit
revoluţia din 1848. În 1834, la Sibiu, Societatea revoluţionară secretă româno-polonă condusă de Adolf David
milita pentru „republică românească cuprinzătoare, aşezată de o parte şi de alta a Carpaţilor”. În Ţara Românească,
„Partida naţională” respingea în 1838 articolul adiţional la Regulamentul Organic şi preconiza unirea,
independenţa şi un program de reforme bazat pe libertăţile şi drepturile cetăţeneşti şi pe rezolvarea problemei
agrare. În Moldova, Conjuraţia confederativă iniţiată de Leonte Radu punea la cale, în 1839, unirea federativă a
Moldovei cu Ţara Românească şi Serbia. Noul stat urma să fie condus de un domn ereditar tutelat de boieri, sub
suzeranitatea Porţii. Un program complex a fost elaborat de societatea secretă condusă de Dimitrie Filipescu (în
Ţara Românească), depistată de poliţia lui Alexandru Ghica în 1840. Programul acesteia prevedea consolidarea
autonomiei şi „chiar independenţa”, lichidarea proprietăţii boiereşti, a relaţiilor servile şi instaurarea republicii
democratice, întemeiată pe ideile de libertate şi egalitate. Cu acelaşi program, mişcarea naţională a renăscut în
1843 prin societatea Frăţia, fondată la Bucureşti de N. Bălcescu, I. Ghica, Christian Tell şi C. A. Rosetti, viitori
conducători ai revoluţiei de la 1848. Deviza ei era: „Dreptate, Frăţie”. Această organizaţie masonică avea ca
obiective unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, independenţa, emanciparea clăcaşilor, egalitatea cetăţenilor în faţa
legii. Ideile ei liberale au fost răspândite prin publicaţii ca Propăşirea, Arhiva istorică, Magazin istoric pentru
Dacia şi Dacia literară. În 1845 se înfiinţa la Paris, din iniţiativa lui C.A. Rosetti, Societatea Studenţilor Români,
ca filială a Frăţiei, organizaţie care întreţinea strânse legături cu personalităţi ale vieţii culturale franceze. Tot ca
filială a Frăţiei a funcţionat la Iaşi, din 1846, Asociaţia patriotică.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea societatea românească s-a dezvoltat progresiv, căutându-şi noi
modele şi forme de organizare. Între activitatea teoretică reformatoare (proiecte de reformă, memorii) şi acţiunea
social-politică (mişcarea din 1821, activitatea societăţilor secrete), programele oficiale de reformă nu au făcut decât
să potenţeze contradicţiile şi să grăbească declanşarea revoluţiei. Nevoia de reorganizare internă era recunoscută şi
în principalele acte internaţionale referitoare la Principate. Tratatul de la Adrianopol (1829) consacra
individualitatea politică a Ţărilor Române, instituia oficial (de jure) protectoratul rusesc asupra acestora şi
prevedea reorganizarea administrativă internă în temeiul unor noi reglementări, viitoarele Regulamente Organice.
1.4. Reforme în spiritul despotismului luminat. Regulamentele Organice
Tratatul de la Adrianopol a impus de jure protectoratul rus asupra celor două principate şi a deschis calea
înfăptuirii de sus a unor reforme care răspundeau numeroaselor proiecte înaintate de români Curţii de la
Petersburg. Două comisii de boieri munteni şi moldoveni, conduse de consulul general rus Minciaki au elaborat
textul Regulamentelor Organice, care au fost primele constituţii moderne ale Principatelor. Aprobate de Rusia şi de
Adunările obşteşti, aceste acte au fost ratificate de Poartă şi au rămas în vigoare până la Conferinţa de la Paris
(1858), cu o scurtă întrerupere în Ţara Românească în 1848. Ele au încercat să reformeze Vechiul Regim în spiritul
despotismului luminat, introducând principii şi forme moderne de organizare, dar păstrând vechiul conţinut al
puterii. La baza statului s-au stabilit, în „spiritul veacului”, suveranitatea poporului, separarea puterilor şi bugetul
modern. Puterea executivă revenea domnului, care era ales pe viaţă de o Adunare Obştească Extraordinară. Acesta
îi numea şi îi revoca pe miniştrii, avea drept de iniţiativă şi sancţiune a legilor şi era ajutat de un Sfat administrativ
compus din şase miniştri. De asemenea, putea dizolva Adunarea Obştească, dar numai cu acordul puterilor
protectoare şi suzerană. Puterea legislativă revenea Adunării Obşteşti, compusă în majoritate din boieri şi înalţi
funcţionari şi prezidată de mitropolit. Adunarea adopta legile şi prezenta domnului rapoarte despre starea ţării,
numite anaforale. Regulamentele organice pot fi considerate „actul de naştere al parlamentarismului în România”,
fiind primele legiuiri care instituie adunări formate pe bază de sufragiu, care, prin participare la activitatea
legislativă, limitau puterea şefului statului. Puterea judecătorească era exercitată de organele de judecată, instanţa
judecătorească supremă fiind reprezentată de Înaltul Divan Domnesc.
O contribuţie reală au adus Regulamentele Organice în modernizarea instituţiilor. Au fost înfiinţate tribunalele,
corpul de avocaţi, serviciul procuraturii, arhivele statului, notariatele. S-a reorganizat învăţământul şi a fost
constituită armata naţională. Actele de stare civilă au fost scoase de sub controlul Bisericii, s-au modernizat serviciile
publice (serviciul sanitar, poştă, pompieri) şi s-a preconizat fondarea unei Bănci Naţionale cu drept de emisiune
monetară. Reforma sistemului fiscal a statornicit un impozit unic („capitaţia” pentru ţărani şi „patenta”, calculată pe
venit, pentru burghezie), dar a păstrat vechile privilegii fiscale, a desfiinţat vămile interne şi breslele şi a adoptat
principiul bugetului. Un pas important în direcţia unor relaţii agrare moderne s-a făcut prin transformare rezervei
domeniului în proprietate absolută a boierului. Regulamentele aveau, însă, şi aspecte negative, care explică lipsa lor
de popularitate. Ele păstrau vechile privilegii şi scutirile de impozite pentru boieri şi cler şi nu rezolvau problema
agrară: claca era sporită la 12 zile pe an şi, în plus, se introducea nartul (norma zilnică de lucru). Mai mult, o treime
din fiecare moşie era considerată proprietatea absolută a boierului.
Acte fundamentale pentru Principate, Regulamentele Organice au fost puse în aplicare la 1 iulie 1831 în Ţara
Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova şi înlocuite în 1858 cu Convenţia de la Paris. Cu toate limitele lor,
Regulamentele Organice au contribuit la modernizarea societăţii şi statului şi au apropiat structurile legislative şi
administrative ale Principatelor în vederea unirii lor. Astfel organizate, cele două state ar fi fost integrate mai uşor
stăpânirii ruse. Reflectând influenţa şi tendinţele expansioniste ale Rusiei, Regulamentele au stârnit o vie ostilitate
din partea tinerilor boieri care se impregnaseră, în decursul studiilor lor pariziene, de noi idei politice şi de gusturi
occidentale. Aceste tendinţe au devenit evidente în 1833, atunci când Rusia a încercat să impună articolul
adiţional. Boierimea munteană s-a coalizat atunci în „Partida naţională” condusă de Ion Câmpineanu, opunându-
se în anii 1837-1838 adoptării acestui articol care încălca autonomia ţării. Actul de unire şi independenţă şi
Osăbitul act de numire a suveranului românilor, redactate de Partida naţională, schiţau un proiect de eliberare, de
unire şi organizare a monarhiei constituţionale.
În 1834, au fost numiţi domni de către Rusia şi Turcia (nu aleşi, aşa cum prevedeau Regulamentele),
Alexandru Ghica în Muntenia şi Mihail Sturdza în Moldova. Acuzat de proastă gestiune şi de lipsă de autoritate,
Alexandru Ghica a fost destituit şi înlocuit cu Gheorghe Bibescu, singurul domn ales în conformitate cu
prevederile Regulamentului organic. Aceste trei domnii poartă denumirea de regulamentare. Deşi au aplicat
programe reformatoare la nivel instituţional şi de creştere a gradului de civilizaţie, domnii regulamentari au fost
vehement contestaţi în epocă şi s-au confruntat cu opoziţia cvasipermanentă a clasei politice.
1.5. Revoluţia de la 1848
Revoluţiile de la 1848 din Ţările Române se înscriu în valul de mişcări revoluţionare care a cuprins Europa
în primăvara anului respectiv, de la Paris până în centrul şi răsăritul continentului. În Moldova şi Ţara Românească,
revoluţia de la 1848 a fost în primul rând opera intelectualilor „paşoptişti”. Ei erau un grup deosebit de omogen,
aparţineau în general mijlocului clasei boiereşti, beneficiaseră de posibilităţi similare de a studia în marea lor
majoritate în străinătate şi se distingeau de înaintaşii lor prin cunoaşterea directă a Europei Occidentale, al cărei
model politic şi cultural îl doreau aplicat şi Ţărilor Române. O altă caracteristică a intelectualităţii româneşti de la
1848 este adeziunea totală la ideea modernă de naţiune şi ataşamentul necondiţionat faţă de ţelurile naţionale
(independenţă sau autonomie politică).
Moment crucial în evoluţia societăţii româneşti spre un stat modern, revoluţia din 1848-1849, a încununat un
secol de mutaţii produse în plan economico - social, politic şi în mentalul colectiv, a marcat afirmarea naţiunii române
şi exprimarea opţiunii pentru „modelul occidental”. Pentru românii aflaţi sub suzeranitatea Porţii şi protecţia Rusiei
(Principatele române) sau sub dominaţia Habsburgilor (Transilvania, Bucovina), obiectivul emancipării politice
naţionale era greu de realizat. Conştienţi de aceasta, fruntaşii revoluţionari au manifestat prudenţă faţă de includerea
acestui obiectiv în programele oficiale, păstrându-şi solicitările în limite „legale” : respectarea autonomiei Principatelor
în conformitate cu vechile tratate şi unirea teritoriilor româneşti din Imperiul Habsburgic într-un „ducat autonom”; cu
recunoaşterea drepturilor naţiunii române. Programele de la Braşov şi Cernăuţi au solicitat deschis probleme ca:
înlăturarea Regulamentelor Organice şi protectoratului rus, unirea şi independenţa românilor, probleme ce reuneau în
jurul lor toate forţele sociale şi politice româneşti.
A. Moldova. Aici s-a manifestat opoziţia faţă de domnitorul Mihail Sturdza, la care a participat boierimea
mică şi mijlocie, o parte a marii boierimi de orientare liberală şi mai ales elita intelectuală. Domnitorul era adeptul
ideilor conservatoare şi a rezolvării crizei politice interne fără convulsii sociale. La 27 martie/8 aprilie 1848
reprezentanţii boierimii liberale şi ai orăşenilor din Moldova s-au întrunit la Iaşi într-o adunare de protest contra
regimului autoritar patronat de Mihail Sturdza (adunarea de la Hotelul Petersburg), cerând limitarea puterii acestuia
prin instituţii reprezentative şi instaurarea unui regim politic liberal moderat, care să stimuleze dezvoltarea
economică. Cererile lor au stat la baza Petiţiunii-proclamaţiune (program în 35 de puncte) întocmită de comitetul
revoluţionar condus de V. Alecsandri, pentru a fi înaintată domnitorului. Boierimea moldoveană dorea reformarea
regimului prin măsuri moderate, atitudine explicabilă prin autoritarismul lui Sturdza şi temerea faţă de o intervenţie
armată a Rusiei, care avertizase că nu va tolera mişcări revoluţionare (aşa se explică şi primul punct al Petiţiunii-
proclamaţiune, introdus de revoluţionari din considerente tactice).
Autorităţile i-au arestat pe manifestanţi; câţiva au reuşit să se refugieze în celelalte provincii româneşti, unde
au participat la acţiunile revoluţionare. Revoluţionarii moldoveni, puternic impresionaţi de Adunarea de la Blaj, din
mai 1848, au redactat un legământ, la Braşov, la 12 mai, intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei.
Tot în exil, dar la Cernăuţi, Mihail Kogălniceanu elaborează Dorinţele partidei naţionale în Moldova, în august
1848. Acest program va fi dezvoltat ulterior într-un Proiect de constituţie. Între obiectivele înscrise reţin atenţia:
independenţa şi unirea Principatelor („unirea Moldovei şi Valahiei într-un stat neatârnat românesc” din programul
de la Braşov şi unirea considerată „cheia bolţii iară de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional” din programul de la
Cernăuţi). Apar deosebiri în soluţiile pentru rezolvarea problemei agrare: emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor
clăcaşi (fără despăgubire la Braşov şi cu despăgubire la Cernăuţi). Intervenţia armatei ţariste a pus capăt agitaţiilor
din Moldova în iulie 1848.
B. Ţara Românească. Dacă întrunirea de la Iaşi, de la Hotelul Petersburg, din 27 martie 1848, cu greu poate
fi considerată o veritabilă revoluţie, domnitorul Mihail Sturdza acţionând rapid pentru înăbuşirea protestelor, în
Ţara Românească, mişcarea revoluţionară a dus la instaurarea unui regim revoluţionar, care a durat până în
septembrie 1848, când trupele otomane au impus căimăcămia boierului conservator Constantin Cantacuzino.
 În Ţara Românească, evenimentele s-au desfăşurat pe cale revoluţionară, după model francez. Principalele
forţe participante au fost: Societatea Secretă Frăţia; grupul de exilaţi români aflaţi la Paris; negustori, intelectuali,
boierime liberală; ofiţeri şi populaţie urbană. Revoluţia urmărea răsturnarea regimului existent şi edificarea unuia
nou, modern.
La 9 iunie, la Islaz, s-a desfăşurat o adunare populară, unde Ion Eliade Rădulescu a prezentat un program.
Proclamaţia prezentată în faţa adunării populare se baza pe principiul suveranităţii poporului şi conţinea, pe lângă
obiectivele naţionale şi sociale, cereri privind: organizarea unui regim politic quasi-republican, cu domn
responsabil ales din cinci în cinci ani, adunare obştească din toate categoriile sociale, miniştri responsabili, drepturi
şi libertăţi cetăţeneşti. Insurecţia din Bucureşti declanşată la 11 iunie 1848, l-a silit pe domnitorul Gheorghe
Bibescu să accepte programul revoluţiei drept constituţie şi să formeze un guvern cu miniştri dintre fruntaşii
mişcării. După retragerea consulului rus din Bucureşti, domnitorul Gheorghe Bibescu abdică şi fuge în
Transilvania pe 13 iunie, încredinţând conducerea ţării unui guvern provizoriu prezidat de mitropolitul Neofit.
Guvernul provizoriu, în lipsa unui corp reprezentativ, exercita atât puterea executivă, cât şi pe cea legislativă
şi avea misiunea de a organiza noul regim pe baza celor 21 puncte ale Proclamaţiei de Islaz. Principiile care au stat
la baza activităţii sale au fost libertatea, egalitatea, fraternitatea. Pe plan intern guvernul provizoriu: a decretat
desfiinţarea rangurilor boiereşti şi a cenzurii, acordându-se libertate presei; a adoptat drapelul naţional tricolor cu
deviza „Dreptate, Frăţie”; a eliberat robii; a interzis bătaia şi pedeapsa cu moartea; a înfiinţat Garda Naţională -
pusă sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan general - şi corpul Comisarilor de Propagandă, a căror
atribuţie era explicarea programului de la Islaz; a eliberat deţinuţii politici. O Comisie a Proprietăţii, înfiinţată de
guvern în iulie 1848 pentru a rezolva problema agrară prin reglementarea raporturilor dintre proprietari şi clăcaşi,
nu a reuşit să-şi ducă la bun sfârşit misiunea din cauza opoziţiei înverşunate a proprietarilor şi a intervenţiei
otomane, fiind desfiinţată în august 1848.
Forţele contrarevoluţionare interne au pus la cale înlăturarea guvernului revoluţionar, dar primele tentative
au eşuat datorită sprijinului acordat de populaţie noii puteri. La insistenţa Rusiei, însă, trupele otomane conduse de
Suleiman-Paşa au pătruns în ţară. Într-o primă etapă, reprezentantul Porţii, Suleiman Paşa, a condamnat revoluţia şi
a obligat la înfiinţarea unei Locotenenţe Domneşti, compusă din Ion Eliade Rădulescu, Nicolae Golescu şi
Christian Tell (29 iulie 1848). Această soluţie a nemulţumit Rusia şi Imperiul Otoman. După noi presiuni ruseşti,
Suleiman a fost înlocuit cu Fuad-Paşa, care a primit ordin de reprimare a revoluţiei. La 13/25 septembrie 1848
trupele otomane au ocupat Bucureştiul, reprimând rezistenţa armată a unităţii de pompieri din Dealul Spirii,
condusă de Pavel Zăgănescu. Două zile mai târziu, armatele ruse din Moldova au trecut Milcovul, cooperând cu
forţele otomane la restabilirea regimului regulamentar în Ţara Românească.
C. Transilvania, Banat, Bucovina. În aceste provincii, aspectele sociale şi politice au fost amplificate de
dorinţa românilor de a obţine emanciparea naţională. La mişcarea revoluţionară a participat elita burgheză,
ecleziastică şi intelectuală, alături de ţărănime. În Transilvania s-a manifestat un conflict etnic între români si
maghiari, determinat de programul naţional al revoluţionarilor maghiari, care îşi propuneau restaurarea Ungariei
medievale. De fapt, disensiunile între revoluţionarii români şi cei maghiari s-au ivit încă de la început, ca urmare a
abordării diametral opuse a problemei naţionale. În timp ce românii solicitau „drepturi pentru naţiunea română”,
maghiarii conduşi de Lajos Kossuth nu recunoşteau decât drepturile şi libertăţile pentru conaţionalii lor. Ei au hotărât,
în martie 1848, să nu recunoască individualităţile naţionale din Ungaria, să impună folosirea exclusivă a limbii
maghiare în stat şi să proclame uniunea Transilvaniei şi a Comitatelor din Partium cu Ungaria. Protestele românilor au
luat forma celor trei Adunări Populare de la Blaj:
• 18 aprilie: adunarea care a testat atitudinea populaţiei faţă de programul politic naţional, pregătind totodată adunarea
din mai;
• 3-5 mai: Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (40.000 de participanţi), care a
proclamat independenţa naţiunii române şi a adoptat Petiţiunea Naţională, un program în 16 puncte redactat de
Simion Bărnuţiu. În Petiţiunea Naţională se cerea: independenţa naţiunii române, reprezentare proporţională în
toate instituţiile ţării, dreptul de a folosi limba română în legislaţie şi administraţie, independenţa Bisericii
Ortodoxe Române, înfiinţarea de şcoli româneşti în toate satele şi oraşele, precum şi a unei universităţi, desfiinţarea
iobăgiei fără răscumpărare şi împroprietărirea ţăranilor, asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, elaborarea
unei noi Constituţii a Transilvaniei şi respingerea ideii de „uniune” cu Ungaria. Adunarea propunea şi înfiinţarea
unui organ executiv, Comitetul Naţional de la Sibiu, condus de Andrei Şaguna, care să coordoneze acţiunea
politică românească. Mai multe petiţii au fost trimise Dietei din Cluj şi Curţii Imperiale din Viena. La 18 mai 1848,
Dieta din Cluj cu preponderenţă maghiară, a votat pentru unirea, de fapt, anexarea Transilvaniei la Ungaria, măsură
sancţionată de împărat la 29 mai 1848. Astfel se anula autonomia Principatului. Eşecul misiunilor româneşti şi
sancţionarea uniunii cu Ungaria de către împărat au determinat trecerea de la faza legalistă a revoluţiei la cea
armată. Datorită rezistenţei românilor, unificarea politică şi administrativă a Transilvaniei cu Ungaria a eşuat, iar
colaborarea dintre autorităţile maghiare şi cele austriece a încetat.
 • 3-16 septembrie: a treia Adunare de la Blaj, care a hotărât: organizarea militară a provinciei pentru a apăra
suveranitatea teritoriilor româneşti (obiectiv naţional al revoluţiei române din Transilvania); înarmarea poporului;
formarea a 15 legiuni româneşti; preluarea cu forţă armată a administraţiei provinciei din mâinile maghiarilor şi
organizarea administrativă a 15 prefecturi sub conducerea Comitetului Naţional de la Sibiu. Între lunile octombrie
1848 şi iulie 1849 s-a declanşat un război civil între trupele austriece şi cele maghiare, ultimele conduse de
generalul polonez Iosif Bem. Românii s-au retras în Munţii Apuseni, sub conducerea lui Avram Iancu. Armata
guvernului de la Budapesta a reuşit să restabilească controlul maghiar în teritoriile deschise ale Transilvaniei.
Totuşi, nici o armată maghiară nu a putut să pătrundă în zona Munţilor Apuseni apărată de moţii conduşi de Avram
Iancu.
Conflictele dintre maghiari şi austrieci au dus la o reconsiderare a poziţiei Vienei faţă de români, astfel încât,
prin Constituţia din 4 martie 1849, împăratul Franz Joseph recunoştea autonomia Transilvaniei. Între români şi
maghiari au început tratative mediate iniţial de deputatul român Ioan Dragoş şi continuate cu succes de Nicolae
Bălcescu. La 2 iulie 1849 se semna Proiectul de Pacificare de la Seghedin, care recunoştea unele drepturi ale
românilor, dar nu prevedea renunţarea la unirea Transilvaniei cu Ungaria. Soarta revoluţiei a fost decisă de
contraofensiva trupelor celor două Imperii, Austriac şi Ţarist: la 1/13 august 1849, la Şiria, lângă Arad, armata
maghiară a capitulat în faţa armatei ţariste, chemată în ajutor de Curtea vieneză. Împăratul a anulat promisiunile
făcute românilor.
În Bucovina, românii au acţionat pentru păstrarea caracterului istoric al provinciei şi respectarea naţiunii
române. La 8/20 mai 1848, adunarea populară de la Cernăuţi condusă de E. Hurmuzaki, convocată din iniţiativa
Comitetului de Acţiune, a precizat obiectivele revoluţiei, cuprinse ulterior în Petiţia ţării, redactată în luna iulie:
separarea Bucovinei de Galiţia şi organizarea sa pe baze autonome; o Dietă care să cuprindă reprezentanţi ai
tuturor stărilor şi o conducere proprie în administraţie, justiţie şi politică; independenţa Episcopiei Bucovinei;
alegerea episcopului de un Congres local din clerici şi mireni; conservarea naţionalităţii române şi înfiinţarea de
şcoli naţionale; egalitatea în faţa legii; libertatea comerţului; desfiinţarea clăcii şi dijmei.
În Banat, provincie integrată Ungariei la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea de eliberare naţională a
îmbrăcat tot forma unor adunări populare. În fruntea bănăţenilor s-a remarcat Eftimie Murgu, adept al unirii
Banatului cu Transilvania. La 15/27 iunie 1848, Adunarea de la Lugoj, prezidată de Eftimie Murgu, a adoptat
Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat, prin care se cerea: respectarea naţionalităţii româneşti,
oficializarea limbii române, înarmarea poporului şi autonomia provinciei.
D. Semnificaţia revoluţiei de la 1848. Proiectul politic paşoptist a fost opera intelectualilor liberali care i-au
definit obiectivele şi au condus revoluţia. Nicolae Bălcescu, unul dintre autorii proiectului politic revoluţionar
paşoptist, a surprins constituirea şi maturizarea lui treptată. Obiectivele proiectului erau: • autonomia şi independenţa
(obiectiv naţional);• unirea românilor într-un singur stat (obiectiv naţional); • reforma agrară (obiectiv economico-
social); • drepturi şi libertăţi politice (obiectiv politic); • modernizarea instituţiilor (obiectiv politic); • o nouă
organizare a puterilor în stat (obiectiv politic).
S-au formulat trei soluţii în vederea ameliorării statutului juridic extern al Principatelor: autonomia (Proclamaţia de
la Islaz), independenţa (Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei), constituirea unui Regat al României sub garanţia
europeană (propunere făcută de Ioan Maiorescu Parlamentului german de la Frankfurt pe Main). Unirea românilor într-un
singur stat nu a fost formulată în programele de la Iaşi, Islaz, Bucureşti şi Blaj din motive strategice. A fost înscrisă în
programul revoluţionarilor moldoveni de la Braşov (Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei) şi în programul de la
Cernăuţi (Dorinţele partidei naţionale în Moldova) redactat de Mihail Kogălniceanu. Deşi revoluţionarii munteni nu au
înscris ideea unităţii naţionale în programe, C.A. Rosetti, în gazeta Pruncul român, publica în iunie 1848 articolul „Către
fraţii noştri din Moldova”, în care făcea un apel la unire. Aceeaşi idee este susţinuta şi de gazeta Poporul suveran. În
Transilvania, idealul naţional este exprimat pe Câmpia Libertăţii de la Blaj în expresia „noi vrem să ne unim cu ţara”.
Pentru a nu irita imperiile vecine, această idee nu a fost inclusă în programele revoluţionare adoptate la Iaşi, Islaz sau
Blaj. Problema agrară a constituit principala problemă socială a revoluţiei, parte componentă a problemei proprietăţii.
Soluţiile propuse au fost diferite, de la o soluţie moderată în programul de la Iaşi (Petiţiunea proclamaţiune), până la
soluţia radicală în programul emigraţiei moldovene de la Braşov. În Ţara Românească s-a constituit o Comisie a
proprietăţii care avea în vedere reglementarea raporturilor dintre proprietari şi ţărani. Programul politic paşoptist a fost
pus în aplicare în timpul domniei lui Al.I. Cuza.

Anexe
Petiţiunea-proclamaţiune a boierilor şi notabililor moldoveni, Iaşi, 27 martie 1848
„1. Sfânta păzire a Regulamentului, în tot cuprinsul seu şi fără nici o răstălmăcire. [...] 3. Siguranţa
personală, adecă nimeni să nu poată fi pedepsit decât pe temeiul legilor şi în urmarea unei hotărâri judecătoreşti.
4. Grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni [...]. 8. Reforma şcoalelor pe o temelie largă şi naţională,
spre răspândirea luminărilor în tot poporul. 30. Fiecare pământean să aibă dreptul de a adresa jalbă Obştescii
Adunări.”
Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, Braşov, 12 mai 1848
„1. Desfiinţarea boerescului şi a orice alte dări ale lăcuitorilor săteni către proprietari. 3. Împroprietărirea
lăcuitorilor săteni fără nici o răscumpărare din partea lor. 4. Nimicirea tuturor privilegiilor şi prin urmare:
deopotriva purtare a sarcinilor statului de cătră tot poporul în deobşte, precum şi deopotriva împărtăşanie a lui la
toate driturile politice şi ţivile. 5. Întemeierea instituţiilor ţării pe prinţipiile de libertate, egalitate şi frăţietate,
dezvoltate în toată întinderea lor. 6. Unirea Moldovei şi a Valahiei într-un singur stat neatârnat, românesc."
Proclamaţia de la Islaz, 9 iunie 1848
„Pe scurt, poporul român, recapitulând, decretă: 1. Independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul
tractatelor lui Mircea şi Vlad şi neamestec al nici unei puteri din afară în cele dinăuntru ale sale. 2. Egalitatea
drepturilor politice [...]. 4. Adunanţă generală compusă din reprezentanţi ai tuturor stărilor societăţii. 5. Domn
responsabil, ales pe cinci ani şi căutat în toate stările soţietăţii. 12. Emancipaţia mănăstirilor închinate. 13.
Emancipaţia clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire [...]. 22. Convocarea îndată a unei Adunanţe
Generale Extraordinare Constituante alese [...] a face Constituţia ţării pe temeiul acestor 21 articole decretate de
poporul român.”
Petiţiunea naţională, Blaj, 4 mai 1848
„1. Naţiunea română rezimată pe principiul libertaţei, egalitaţei şi frăţiei pretinde independenţa sa naţională în
respectul politic, ca să figureze în numele său; ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi la Dieta ţării în
proporţiune cu numerul său [...] 2. Naţiunea română pretinde, ca biserica română fără distincţiune de confesiune să
fie şi să rămână liberă, independinte de la oricare altă biserică [...]. 3. Naţiunea română (...] cere fără întârziere
desfiinţarea iobăgiei fără nici o despăgubire din partea ţăranilor iobagi [...]. 6. Naţiunea română cere, ca conlocuito-
riele naţiuni neci de cum să nu iee la dezbătere cauza uniunei cu Ungaria pănă când naţiunea română nu va fi naţiune
constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv în camera legislativă [...]. 7. Naţiunea română cere libertatea de
a vorbi, de a scrie şi a tipări fără nici o censură. [...] 13. Naţiunea română pretende portarea comune a sarcinilor
publice după starea şi averea fiecăruia şi ştergerea privilegielor.”
 Document Obiectiv Obiectiv Obiectiv
ul programatic naţional politic economico-social
1 Petiţiunea 8. Reforma 3. Siguranţa 4. Grabnica
. proclamaţiune a şcoalelor pe o personală, adecă îmbunătăţire a 2.
boierilor şi temelie largă şi nimeni să nu poată stării locuitorilor CONSTITUIREA
notabililor naţională, spre fi pedepsit decât pe săteni. STATULUI ROMÂN
moldoveni răspândirea temeiul legilor şi MODERN
luminărilor în tot în urmarea unei
poporul hotărâri judecă- 2.1. Unirea
toreşti. Principatelor Române.
30. Fiecare În timpul Revoluţiei
pământean să aibă de la 1848-1849, ideea de
dreptul de a adresa unitate a fost formulată
jalbă Obştescii diferit de la o provincie la
Adunări. alta, în funcţie de con-
2 Prinţipiile 6. Unirea 5. 1.
textul intern şi extern. Ea
. noastre pentru Moldovei şi a Întemeierea Desfiinţarea
a apărut cu claritate în
reformarea Valahiei într-un instituţiilor ţării pe boerescului şi a
gazetele Pruncul român şi
patriei singur stat prinţipiile de orice alte dări ale
Poporul Suveran de la
neatârnat, libertate, egalitate lăcuitorilor săteni
Bucureşti, în documentele
românesc. şi frăţietate, către proprietari.
redactate de revoluţionarii
dezvoltate în toată 3.
moldoveni refugiaţi la
întinderea lor. Împroprietărirea
lăcuitorilor săteni
fără nici o
răscumpărare din
Braşov (mai 1848) sau Cernăuţi (august 1848), precum şi în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Blaj din 3-5 mai
1848, unde s-a strigat „Noi vrem să ne unim cu ţara!”.
În 1849, după intervenţia militară otomană care a pus capăt evenimentelor revoluţionare din Ţara Românească,
Rusia şi Turcia semnează Convenţia de la Balta-Liman. Potrivit acesteia, regimul politic regulamentar a fost reintrodus,
dar a suferit câteva modificări, în sensul accentuării tutelei politice a puterilor suzerane ori protectoare, dar şi al sporirii
autorităţii domnului. Domnul nu mai era ales, ci numit de ţar şi de sultan; durata domniei era fixată la şapte ani;
Adunările erau dizolvate si înlocuite cu divanuri alcătuite exclusiv din mari boieri numiţi de domn. Puterea suzerană şi
cea protectoare controlau activitatea domnilor, dorind să suprime răspândirea ideilor liberale şi naţionale şi să menţină
stabilitatea politică.
Domnii numiţi în temeiul Convenţiei de la Balta-Liman, Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu
Ştirbei în Ţara Românească, au domnit până în 1856. Adepţi ai unui reformism etatist de tip iluminist, ambii au
avut merite incontestabile în modernizarea societăţii şi a statelor româneşti, încurajând dezvoltarea economică şi
învăţământul. În Moldova, Grigore Alexandru Ghica a permis reîntoarcerea exilaţilor revoluţionari şi organizarea
mişcării unioniste, spre deosebire de omologul său muntean, care, fără a fi vădit antiunionist, a preferat să evite
orice tip de agitaţie politică. De asemenea, tot Grigore Al. Ghica a decretat emanciparea robilor ţigani (1856), a
aprobat tipărirea letopiseţelor Moldovei, a desfiinţat cenzura şi a decretat libertatea presei.
Pe plan internaţional, în 1853, în relaţiile dintre Rusia şi Poartă survine o nouă criză majoră. Izbucnirea
războiului Crimeii (1853-1856) între Rusia şi Turcia şi implicarea Angliei (1854), Franţei (1854) şi Sardiniei
(1855) în conflict de partea Porţii au afectat spaţiul românesc. Noua fază a problemei orientale a debutat cu
ocuparea Principatelor de către trupele ruseşti, iar după retragerea acestora, de către cele austriece şi turceşti.
Domnitorii s-au refugiat în Austria. Rusia a fost înfrântă şi a acceptat negocierile de pace de la Paris. Războiul a
prilejuit cunoaşterea problemei româneşti în cercurile diplomatice europene, ca urmare a propagandei desfăşurate
de revoluţionarii români aflaţi în exil după înfrângerea revoluţiei de la 1848. Existenţa în rândul românilor a unui
puternic curent unionist şi interferarea intereselor Marilor Puteri în sud-estul Europei au făcut ca problema unirii
Principatelor să devină o problemă europeană. Ea a fost discutată în cadrul Conferinţei de la Viena (martie 1855),
precum şi a Congresului de pace de la Paris (1856) care punea capăt războiului Crimeii (1853 -1856).
Congresul de pace de la Paris (februarie – martie 1856). La Paris, cele şapte ţări participante au avut
atitudini diferite, în funcţie de propriile interese. Franţa sprijinea unirea, pentru că astfel împăratul Napoleon al III-
lea, prin ministrul său de externe, contele Walewski, spera să-şi refacă prestigiul european; Sardinia şi Prusia
considerau că prin unirea Principatelor Române îşi vor „deschide drum” pentru constituirea propriilor state
naţionale – italian şi, respectiv, german; Rusia, înfrântă în războiul Crimeii, „juca” după „muzica” Franţei; Anglia,
s-a arătat favorabilă unirii, apoi şi-a schimbat atitudinea; Austria şi Turcia erau împotrivă, deoarece nu doreau să-şi
piardă influenţa în teritoriile româneşti.
Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18 martie 1856) prevedeau înlocuirea protectoratului
Rusiei asupra Principatelor cu garanţia colectivă a marilor puteri, menţinerea suzeranităţii otomane, garantarea
independenţei administrative, revizuirea legilor fundamentale (Regulamentele Organice), integrarea în graniţele
Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii
Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigaţiei pe Dunăre, a comerţului
şi a cultelor, neutralizarea Mării Negre, dreptul la armată naţională ş.a. Marile Puteri pregăteau alegerea unor
adunări consultative speciale – numite Adunări ad-hoc – în fiecare Principat, care aveau misiunea de a face
cunoscută unei comisii internaţionale părerea românilor asupra unirii şi problemelor importante. Rezoluţiile acestor
adunări urmau să fie prezentate conferinţei Marilor Puteri, organizată la Paris, unde urmau să se ia deciziile finale,
comunicate ulterior românilor sub forma unui decret promulgat de sultan. Trupele militare străine trebuiau să fie
retrase. Poarta numea în mod provizoriu caimacami, locţiitori ai domnului, pentru a supraveghea şi a menţine
stabilitatea în cele două ţări româneşti. Hotărârile marilor puteri din 1856 au fost importante pentru români, deoarece
urmăreau să împiedice expansiunea Imperiului Rus spre sud-estul Europei.
Rolul Adunărilor Ad-hoc (septembrie-decembrie1857). Prevederile Tratatului de pace de la Paris nu
aveau drept rezultat realizarea imediată a unirii, dar înlocuirea protectoratului Rusiei crea condiţii dintre cele mai
favorabile înfăptuirii acesteia. Exista posibilitatea ca românii înşişi să hotărască asupra viitorului lor. Mişcarea
unionistă s-a intensificat pe plan intern după ce revoluţionarii exilaţi au putut să revină în ţară. În locul celor doi
domni, al căror mandat expirase în 1856, Poarta a numit caimacami care să conducă Principatele.
Alegerile pentru Adunările Ad-hoc au evidenţiat disputa dintre partizanii unirii („partida naţională”) şi
forţele ostile care se bazau pe sprijinul Austriei, Angliei şi Turciei. În aceste alegeri clerul, marea proprietate şi
orăşenii votau direct, iar mica proprietate şi ţăranii indirect, prin delegaţi. Pentru prima oară în Ţările Române
prevederile electorale se întemeiau pe avere, nu pe originea socială, iar adunările care se constituiau în temeiul lor
aveau un anume grad de reprezentativitate. Falsificarea alegerilor din Moldova de către caimacamul Nicolae
Vogoride (cu sprijinul Turciei), a creat o stare de tensiune internă şi internaţională. Fruntaşii unionişti au adus la
cunoştinţă Comisiei europene de la Bucureşti falsificarea alegerilor în Moldova. În august 1857, prin întâlnirea de
la Osborne dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria, situaţia s-a dezamorsat, încheindu-se un compromis:
Anglia a acceptat organizarea unor noi alegeri în Moldova (în care forţele unioniste au obţinut victoria), iar Franţa
a renunţat la principiul unirii depline sub un principe străin. Adunările ad-hoc nu puteau lua hotărâri, ci doar făceau
propuneri marilor puteri. Ambele adunări au adoptat propuneri asemănătoare, între care unirea Principatelor într-un
stat sub numele de România şi aducerea pe tronul ţării a unui principe străin, dintr-o familie domnitoare europeană
care să-şi crească moştenitorii în religia ţării, respectarea autonomiei, neutralitatea şi inviolabilitatea teritoriului
noului stat, adunare legislativă şi guvern constituţional reprezentative, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. S-au
adus în discuţie şi alte probleme: rezolvarea chestiunii agrare, organizarea internă etc. După exprimarea românilor,
adunările s-au dizolvat, iar marile puteri au luat act de ele prin Convenţia de la Paris, care a servit drept constituţie
Principatelor până în 1864.
Convenţia de la Paris. În 1858 s-a întrunit Conferinţa Marilor Puteri la Paris, în cadrul căreia comisia de
anchetă prezenta raportul său asupra dorinţelor românilor şi, după dezbateri prelungite, se aproba la 7/19 august
Convenţia de la Paris, care oferea Principatelor o nouă organizare internă, înlocuind Regulamentele Organice.
Convenţia de la Paris menţinea suzeranitatea Porţii otomane, sub garanţia colectivă a celor şapte puteri semnatare
ale Tratatului de la Paris. Principatele Unite Moldova şi Valahia urmau să aibă fiecare câte un domnitor, ales pe
viaţă de Adunarea electivă din fiecare principat. Domnii reprezentau puterea executivă si nici un act al lor nu avea
valoare dacă nu era contrasemnat de ministrul de resort. Puterea legislativă se exercita colectiv de către domn,
adunarea legislativă a fiecărui principat şi Comisia Centrală de la Focşani. Adunările funcţionau ca un parlament
unicameral, care dezbătea şi adopta legile, fără a avea însă iniţiativă legislativă. Guvernele erau alcătuite din
miniştri numiţi de domnitori, responsabili în faţa acestora şi a Adunărilor elective. În afara instituţiilor separate
existau şi trei instituţii comune: Comisia Centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun),
Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (cu sediul tot la Focşani) şi armata. Convenţia de la Paris prevedea principii de
organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în
faţa legii, drepturi politice pentru creştini, libertatea individuală, accesul liber la funcţiile publice, garantarea
proprietăţii); de asemenea, se sublinia necesitatea reglementării raporturilor dintre proprietari şi ţărani. Convenţia era
completată de un act electoral, care stabilea sistemul de alegeri pentru cele două adunări; alegătorii se împărţeau, în
funcţie de venit (vot cenzitar), în alegători direcţi şi alegători indirecţi (votau prin intermediul unor delegaţi). Acest
act constituţional adoptat la Paris nu împlinea, dar nici nu anula speranţa de unire a românilor.
Convenţia de la Paris avea atributele unei Constituţii, înlocuind Regulamentele Organice; a fost valabilă
până în anul 1864. Prin actul adoptat la Conferinţa de la Paris din 1858 s-au creat condiţiile realizării unităţii
naţionale prin însăşi voinţa românilor. Faptul că nu se specifica în Convenţie obligativitatea ca cei doi domni să fie
diferiţi ca persoană, oferea posibilitatea de a se face primul pas şi cel mai important spre unirea Principatelor. Prin
abolirea rangurilor şi privilegiilor boiereşti şi consacrarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, Convenţia de la
Paris punea capăt Vechiului Regim şi crea premisele instaurării regimului modern. Prevederile ei au constituit un
pas hotărâtor pe drumul realizării unirii Principatelor, exprimând susţinerea politică în primul rând a Franţei lui
Napoleon al III-lea.
 Dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, Adunarea Electivă era dominată de
reprezentanţii Partidei Naţionale. Conservatorii îi aveau drept candidaţi pe fostul domnitor Mihail Sturdza şi pe fiul
acestuia, Grigore Sturdza. Forţele progresiste au reuşit să desemneze un singur candidat, pe colonelul Alexandru Ioan
Cuza. El a fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859, fiind acceptat şi de conservatori, datorită vederilor sale
moderate în comparaţie cu alţi posibili candidaţi. Alegerea lui Cuza semnifica triumful forţelor politice care militau
pentru modernizarea societăţii.
Unirea s-a înfăptuit însă prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Ţării
Româneşti. La Bucureşti, Adunarea Electivă era dominată de conservatori care doreau să aleagă pe unul din foştii
domnitori: Gheorghe Bibescu sau Barbu Ştirbei. Ideea alegerii aceluiaşi domnitor în ambele Principate prinsese,
însă, contur şi reprezentanţii Partidei Naţionale au făcut apel la populaţia capitalei pentru a-i determina pe
conservatori să accepte alegerea lui Cuza. Sub presiunea maselor, unioniştii reuşesc să contracareze majoritatea
conservatoare, Adunarea Electivă acceptând, după dezbateri furtunoase, propunerea de a-l desemna domn al Ţării
Româneşti pe alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Cele două tabere au renunţat la candidaţii proprii, acceptând
candidatura lui Cuza, care în 24 ianuarie 1859 a fost ales domn în unanimitate şi în Ţara Românească. Acest act
politic a inaugurat politica faptului împlinit. Alegerea aceluiaşi domn în ambele Principate a produs uimirea
Curţilor europene, dar şi admiraţia cercurilor progresiste. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o perioadă
hotărâtoare pentru consolidarea unirii şi modernizarea statului. În prima parte a domniei s-a realizat unificarea
administrativă şi legislativă, s-a obţinut, din partea marilor puteri garante recunoaşterea unirii depline, iar în a doua
parte a domniei au fost înfăptuite reforme în conformitate cu cerinţele epocii moderne.
 2.2. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
Consolidarea şi recunoaşterea internaţională unirii. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost
interpretată de marile puteri ca o încălcare a prevederilor Convenţiei de la Paris. Dina acest motiv, după 24 ianuarie
1859, viaţa politică a Principatelor era deosebit de complexă. Uniunea personală nu era recunoscută de Marile
Puteri. La Iaşi şi la Bucureşti funcţionau două guverne şi două Adunări, iar organizarea administrativă era lipsită de
unitate. Principalele obiective ale noului domn erau recunoaşterea internaţională a dublei alegeri – pe plan extern,
şi realizarea uniunii politice şi administrative depline şi recunoaşterea ei, precum şi alcătuirea unui plan de reforme
care să modernizeze societatea românească – pe plan intern. Pe plan extern, prin Conferinţa organizată în martie
1859 la Paris, Franţa, Anglia, Rusia şi Sardinia au recunoscut actul de la 24 ianuarie; Austria şi Turcia şi-au dat
acordul în septembrie 1859, dar numai pentru perioada domniei lui Cuza. Se consacra astfel uniunea personală a
celor două Principate, prima etapă spre realizarea deplină a unirii.
Pe plan intern, a fost iniţiat un amplu program de consolidare a unirii: în domeniul administrativ s-au
unificat serviciile de vamă; de asemenea, s-a centralizat administraţia telegrafului, s-au unificat armatele (reunite în
tabăra de la Floreşti) şi cursul monetar. Capitala a fost stabilită la Bucureşti, s-a adoptat noua stemă (vulturul şi
zimbrul), s-a extins administraţia românească şi în cele trei judeţe din sudul Basarabiei; pentru uniformizarea
legislaţiei, Comisia Centrală de la Focşani (care şi-a desfăşurat activitatea între ianuarie 1859 – ianuarie 1862) a
elaborat un proiect de Constituţie şi proiecte de lege agrară şi electorală. De asemenea, Cuza a promovat elemente
ale burgheziei în aparatul de stat, a numit funcţionari moldoveni în Ţara Românească şi invers şi s-a preocupat de
uniformizarea armatei, creându-se primul minister unic – cel de război (1860), condus de generalul Ioan Emanoil
Florescu.
Pe plan extern, Cuza a iniţiat diverse acţiuni diplomatice: prin memorii adresate Marilor Puteri le solicita să
fie de acord cu constituirea la Bucureşti a guvernului şi a Adunării unice; în septembrie 1860 a efectuat o vizită la
Constantinopol, unde a fost primit ca un adevărat suveran etc. Ca urmare, puterile europene reunite în Conferinţa
de la Constantinopol (septembrie- noiembrie 1861), au recunoscut deplina unire politică a Principatelor. Firmanul
emis de sultan sublinia că unificarea deplină a instituţiilor era valabilă numai pe timpul domniei lui Cuza. În acest
context favorabil au urmat importante evenimente politice: la 11 decembrie 1861, Cuza a proclamat unirea şi
naşterea naţiunii române; la 22 ianuarie 1862 s-a constituit primul guvern unic, în frunte cu Barbu Catargiu, iar
peste două zile şi-a deschis lucrările Adunarea legislativă a Principatelor Unite. La 24 ianuarie 1862, prima
Adunare unică a Principatelor Unite adopta numele de România pentru noul stat şi proclama Bucureştiul capitală
ţării.
Marile reforme. Guvernul Barbu Catargiu (ianuarie – iunie 1862). Primul guvern unic al Principatelor,
format la 22 ianuarie 1862, a fost condus de Barbu Catargiu. Era un guvern conservator, care reflecta structura
Adunării unice. Comisia centrală de la Focşani a fost desfiinţată şi a fost creat un alt organism, Comitetul legislativ
provizoriu. În primăvara anului 1862 a fost elaborată o lege a presei. Principala problemă a societăţii româneşti din
această perioadă era, însă, problema agrară, iar soluţionarea acesteia era susţinută de toate forţele politice.
Modalităţile de rezolvare preconizate erau însă diferite. Conservatorii, care reprezentau interesele moşierimii,
susţineau desfiinţarea clăcii, dar nu erau de acord cu împroprietărirea ţăranilor, dorind să menţină intactă marea
proprietate. Prin urmare, guvernul punea în discuţia Adunării, în primăvara anului 1862, un proiect de lege rurală
(întocmit încă din 1860 de Comisia Centrală de la Focşani) care reflecta viziunea conservatorilor de rezolvare a
problemei agrare, însă Alexandru Ioan Cuza a refuzat să-l sancţioneze.
Guvernul Nicolae Kretzulescu (iunie 1862 – octombrie 1863). Guvernarea cabinetului Barbu Catargiu s-a
încheiat o dată cu asasinarea, în condiţii neelucidate până astăzi, a primului-ministru (iunie 1862). S-a format
imediat un guvern al căii de mijloc condus de Nicolae Kretzulescu, lider al liberalilor moderaţi. De la bun început
guvernul a urgentat adoptarea măsurilor administrative având în vedere realizarea unirii depline: a unificat
serviciile sanitare, a constituit Consiliul superior al instrucţiunii publice şi Direcţia generală a arhivelor statului.
Guvernul a luat primele măsuri care vizau mănăstirile închinate, care aveau mari datorii către statul român. În
1860, Costache Negri, reprezentantul român la Constantinopol, depunea primul memoriu în această chestiune. În
noiembrie 1862, averile mănăstirilor închinate au fost trecute în proprietatea statului, iar în ianuarie 1863 Adunarea
a hotărât ca datoria lor să intre în bugetul statului.
Guvernul Mihail Kogălniceanu (octombrie 1863 – ianuarie 1865). Considerat cel mai important guvern din
timpul domniei lui Cuza pentru activitatea sa reformatoare, acest cabinet a fost instalat la 11 octombrie 1863. În
noiembrie, la deschiderea lucrărilor Adunării, Cuza anunţa în mesajul său programul legislativ: reforma electorală
şi agrară, organizarea armatei, reforma instrucţiunii publice, secularizarea averilor mănăstireşti etc. În decembrie
1863 a fost adoptată legea secularizării averilor mănăstireşti, transferându-se astfel întinse suprafeţe agricole în
proprietatea statului. Trecerea sub controlul statului a averilor mănăstireşti, inclusiv ale mănăstirilor închinate, a
întărit autonomia ţării. Legea secularizării averilor mânăstireşti a asigurat un fond funciar însemnat, care va fi
folosit apoi pentru aplicarea Legii agrare din 14 august 1864. Pe 13 februarie 1864 a fost adoptată Legea privind
înfiinţarea Consiliului de Stat, care era prezidat de domnitor şi elabora la cererea guvernului proiecte de legi.
În martie 1864 a început dezbaterea chestiunii rurale, care a accentuat confruntarea dintre guvern, sprijinit de
domnitor, şi Adunare, dominată de marii proprietari funciari. Punerea proiectului legii rurale (agrare) în discuţia
Legislativului (proiect care propunea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu loturile pe care le aveau în
folosinţă) a determinat forţele conservatoare care dominau Adunarea să dea un vot de blam guvernului. Cuza a
preferat să menţină cabinetul şi să dizolve forul legislativ, dând astfel lovitura de stat din 2 mai 1864. Aceasta a fost
însoţită de o proclamaţie către armată şi de una către popor. De asemenea, a fost adoptat un nou act constituţional –
numit Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care extindea substanţial atribuţiile domnitorului –, precum şi o
nouă lege electorală. Potrivit Statutului dezvoltător, noua lege fundamentală care înlocuia Convenţia de la Paris,
domnitorul avea iniţiativa legilor elaborate de Consiliul de Stat şi, de asemenea, avea drept de veto. S-a trecut la
sistemul legislativ bicameral, prin crearea celui de-al doilea corp legiuitor, Corpul Ponderator (Senatul), cu membri
aleşi de Cuza. Regulamentul de funcţionare al acestuia era alcătuit de guvern, iar preşedintele Adunării era numit de
domn. Statutul dezvoltător a fost aprobat printr-un plebiscit, organizat la 10 mai 1864. În iunie 1864, marile puteri au
recunoscut modificările aduse Convenţiei de la Paris, acordând Principatelor dreptul de a schimba în viitor legile care
priveau organizarea internă. Prin Statutul dezvoltător se trecea la un regim autoritar, în care atributele puterii
executive erau sporite. Noua lege electorală, care împărţea corpul electoral în două categorii, alegători primari şi
direcţi, mărea numărul alegătorilor: votul rămânea cenzitar, dar censul era mai mic în comparaţie cu dispoziţiile
electorale ale Convenţiei de la Paris. Lovitura de stat a inaugurat o conducere autoritară a domnitorului, criticată
vehement de opoziţie. Ea a fost justificată de imposibilitatea adoptării reformelor în condiţiile în care alegerile făcute în
conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris creau o majoritate conservatoare în Cameră.
Elaborată de Consiliul de Stat şi îmbunătăţită de guvern, Legea rurală a fost promulgată de domnitor la 14
august 1864. Aceasta elibera ţăranii clăcaşi de sarcinile de tip feudal (claca) şi îi împroprietărea cu pământul pe
care-l foloseau, prin răscumpărare (despăgubire). Articolul 1 al legii oferea posibilitatea ţăranilor clăcaşi să devină
proprietari deplini pe locurile supuse posesiunii lor. Suprafaţa de pământ pe care o primeau era stabilită în funcţie
de numărul vitelor deţinute. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină,
iar pământul nu putea fi înstrăinat sau ipotecat timp de 30 de ani. Ţăranii plăteau despăgubiri pentru clacă timp de
15 ani. Pământul acordat ţăranilor nu trebuia să depăşească 2/3 din suprafaţa moşiei, fără a socoti pădurile. Existau
însă şi numeroase limite: întinderea mică a lotului, neîmproprietărirea unui număr destul de mare de ţărani etc.
Totuşi, legea a întărit proprietatea ţărănească şi a îmbunătăţit situaţia unei părţi importante a locuitorilor satelor.
O altă lege însemnată a fost cea a instrucţiunii publice, promulgată la 7 decembrie 1864, prin care
învăţământul devenea unitar, structurat pe trei cicluri: primar, care era gratuit şi obligatoriu, secundar şi superior.
Tot în domeniul învăţământului este de remarcat înfiinţarea, în octombrie 1860, a Universităţii din Iaşi, cu patru
facultăţi: drept, filozofie, ştiinţe, teologie. La 4 iulie 1864 se înfiinţa şi Universitatea din Bucureşti, care avea secţii
de drept, ştiinţe şi filosofie (litere). În 1864 – 1865 au fost adoptate şi alte reforme care au contribuit la constituirea
unui cadru nou de organizare a societăţii: în administraţie (legea comunală, legea pentru înfiinţarea consiliilor
judeţene); în justiţie (elaborarea Codului penal - martie 1864, adoptarea noului Cod civil, în decembrie 1864); în
domeniul organizării bisericeşti (legi care au diminuat rolul Bisericii în treburile civile şi au sporit dominaţia statului
în structura administrativă a acesteia); în comerţ (elaborarea Codului comercial, înfiinţarea Camerei de Comerţ);
adoptarea sistemului unic de măsuri şi unităţi (septembrie 1864); în domeniul armatei – Legea organizării armatei
(noiembrie 1864) ş.a. În ianuarie 1865, în urma unor neînţelegeri cu domnitorul, Mihail Kogălniceanu a demisionat.
Cabinetele care i-au urmat au continuat politica reformatoare.
Politica externă. În această perioadă, Principatele au urmat în politica externă o direcţie proprie. Cuza a
concentrat în mâinile sale toate pârghiile externe, pentru a evita eventualele oscilaţii provocate de viaţa internă.
Domnitorul a susţinut mişcările de eliberare ale popoarelor din Europa Centrală şi Estică, emigraţia poloneză, pe
cea maghiară şi pe cea bulgară de pe teritoriul român. A organizat şi coordonat propaganda românească în
străinătate şi a susţinut dezvoltarea culturală a românilor din Imperiul Habsburgic, pentru care a alocat sume
importante de la bugetul statului. Pentru a afirma individualitatea politică a statului român, a înfiinţat agenţii
diplomatice la Constantinopol, Paris şi Belgrad, iar în 8 august 1862 a creat ministerul de externe, care avea ca
scop coordonarea întregii politici externe. Domnia lui Cuza a coincis, astfel, unei perioade de creştere a prestigiului
ţării. Raporturile cu puterea suzerană şi Puterile Garante se deosebeau esenţial de perioada anterioară. Pentru
întărirea autonomiei ţării în relaţiile cu puterile europene, a fost sporită capacitatea militară, s-a încercat emiterea
unei monede şi a unei decoraţii naţionale, s-a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia
de la Constantinopol (recunoscută, însă, mult mai târziu) etc.
Monstruoasa coaliţie şi sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Măsurile legislative modernizatoare
adoptate de Alexandru Ioan Cuza au fost însoţite de anumite tendinţe autoritare, care i-au atras adversitatea
oamenilor politici de toate orientările. Astfel, la începutul anului 1863 s-a conturat o grupare eterogenă formată din
liberalii radicali conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti şi conservatori, intrată în istorie sub numele de
„monstruoasa coaliţie” care urmărea detronarea lui Cuza şi aducerea pe tronul ţării a unui principe străin. Liberalii
radicali, continuatori ai ideologiei de la 1848, dorind o transformare economică şi socială radicală, după modelul
Europei Occidentale, considerau măsurile luate de Cuza prea moderate. Conservatorii, în schimb, doreau păstrarea
tradiţiilor şi privilegiilor epocii premergătoare revoluţiei, puternic afectate de politica reformatoare a domnitorului, şi
insistau ca dezvoltarea să se facă lent şi fără schimbări radicale. Pentru ambele grupări, Cuza ducea o politică
necorespunzătoare.
Deşi Cuza a reuşit să pună în aplicare ambiţiosul său program legislativ şi de organizare a unor instituţii
moderne, poziţia i-a fost subminată de activitatea „monstruoasei coaliţii”. Conservatorii l-au criticat pentru reformele
agrară şi electorală, iar liberalii radicali i-au reproşat că era prea moderat. Conştient de eşecurile domniei autoritare,
domnitorul s-a gândit la abdicare. Liberalii radicali conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti au organizat lovitura de
stat de la 11 februarie 1866. Cuza a semnat actele de abdicare şi a plecat în străinătate, unde a murit în mai 1873. Locul
domnitorului a fost luat de o locotenenţă domnească, compusă din Lascăr Catargiu, generalul Nicolae Golescu şi
colonelul Nicolae Haralambie. Domnia lui Al. I. Cuza a fost o etapă decisivă în modernizarea statului român: a
însemnat, în primul rând, punerea în aplicare a programului de la 1848. Politica reformatoare şi întărirea statului român
a reprezentat o premisă importantă în dobândirea independenţei. La abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866), România
modernă era, în esenţă, edificată.
2.3. Instaurarea dinastiei de Hohenzollern
 Ideea aducerii prinţului străin nu era nouă, căci ea fusese formulată în memoriile boiereşti şi în Rezoluţiile
Adunărilor ad-hoc din 1857. Pentru România anului 1866, această idee avea multiple semnificaţii: era o soluţie
pentru consolidarea statului naţional (căci puterile europene recunoscuseră unirea doar pe timpul lui Cuza); se miza
pe asigurarea stabilităţii interne, înlăturându-se lupta pentru domnie; prezenţa pe tronul ţării a unui reprezentant
dintr-o mare familie domnitoare europeană putea să întărească prestigiul extern al ţării, reprezentând o garanţie
pentru consolidarea autonomiei şi pentru pregătirea terenului în vederea dobândirii independenţei de stat a
României. Înlăturarea lui Cuza a atras reacţia puterilor europene. În rândul acestora, întrunite în cadrul Conferinţei
de la Paris din martie 1866, se auzeau voci care cereau desfacerea unirii: Rusia şi Turcia foloseau prilejul pentru a
cere separarea şi ocupaţia militară. Apărea chiar propunerea ca românii să fie întrebaţi din nou asupra viitorului lor,
ca în 1857, Poarta insistând pentru organizarea unor noi alegeri sub supravegherea comisarilor otomani. Austria a
acţionat şi ea deschis pentru desfacerea unirii.
Pe plan intern, atât liberalii, cât şi conservatorii erau în majoritate în favoarea aducerii unui prinţ străin pe
tronul României, ca soluţie eficientă şi sigură pentru stabilitatea politică şi socială. Prin intermediul Franţei şi cu
acceptul Prusiei, s-a perfectat aducerea în ţară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu regele Prusiei şi
văr după mamă cu Napoleon al III-lea. Acesta a fost proclamat domn al României în urma plebiscitului din aprilie
1866. La 25 aprilie 1866, Carol a acceptat propunerea şi a obţinut acordul tatălui său, al regelui Prusiei şi al cance-
larului prusac Otto von Bismarck pentru a pleca spre România. Deoarece unele puteri europene nu erau de acord cu
această soluţie şi cereau alegerea unui nou domn pământean, cercurile politice româneşti au mers pe varianta
„faptului împlinit”. Din cauza conflictului austro-prusac, prinţul a călătorit cu un paşaport fals până la Turnu
Severin, fiind însoţit de Ion C. Brătianu. În dimineaţa zilei de 10 mai (care va fi Ziua Naţională a României până în
1947), Carol intra în Bucureşti, pe Podul Mogoşoaiei, îndreptându-se spre Mitropolie, unde a fost proclamat domn
de către Adunare, în faţa căreia a jurat să păzească legile României, drepturile şi integritatea sa. Marile Puteri,
dezbinate de interese contradictorii l-au acceptat în mod formal pe Carol. În urma unei vizite făcute la Istanbul, în
octombrie 1866, Poarta dădea firmanul de învestitură a lui Carol I, prin care renunţa implicit la „nota restrictivă” de
recunoaştere a unirii doar pe timpul lui Cuza şi accepta unirea deplină, indiferent de domnitor.
2.4. Constituţia din 1866
Adunarea Legislativă aleasă cu o lună înaintea venirii lui Carol s-a transformat în Adunare Constituantă,
luându-şi misiunea de a discuta şi apoi de a vota proiectul unei Constituţii. După dezbateri aprinse între
conservatori şi liberali, noua lege fundamentală a fost promulgată de domn la 1 iulie 1866, ea reprezentând prima
Constituţie internă românească (elaborată de reprezentanţii legitimi ai naţiunii). Inspirată după modelul belgian,
Constituţia a fost una dintre cele mai democratice din Europa secolului al XIX-lea. Adoptarea Constituţiei a
reprezentat un pas înainte pe drumul modernizării principalelor instituţii şi al racordării lor la mutaţiile europene
petrecute în secolul al XIX-lea. Această lege fundamentală se asemăna cu alte Constituţii liberale în vigoare în
Europa occidentală. Ea ţinea cont de condiţiile specifice ale României şi se referea la o diversitate de aspecte care
vizau dezvoltarea şi modernizarea societăţii: teritoriul României, drepturile cetăţeneşti, Reprezentanţa Naţională
(Parlamentul), puterile în stat, prerogativele domnului şi ale miniştrilor ş.a. Exprimând dorinţa de independenţă,
Constituţia proclama oficial numele de România, nu amintea nimic despre raporturile cu Poarta şi cu Puterile
garante, consfinţea că statul român era o monarhie constituţională, iar ca sistem politic consacra parlamentarismul
pluripartidist. Printre principiile aşezate la baza Constituţiei se numărau: suveranitatea naţională; guvernarea
reprezentativă şi responsabilă; principiul democratic al separaţiei puterilor în stat; responsabilitatea ministerială;
monarhia ereditară; drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
Puterea executivă era încredinţată domnului şi guvernului. Ca şef al puterii executive, domnitorul numea
şi revoca miniştrii, numea şi confirma în toate funcţiile publice, era comandantul armatei, conferea distincţii şi
decoraţii, bătea monedă, avea drept de amnistie politică, graţia, putea să declare război şi să încheie pace, încheia
convenţii cu alte state după ce obţinea acordul Parlamentului. Actele sale aveau „tărie” doar dacă erau contrasemnate
de un ministru. Domnitorul se bucura şi de largi prerogative legislative: convoca, amâna şi dizolva Adunarea
Deputaţilor şi Senatul, iniţia proiecte de lege (prin miniştrii săi), sancţiona şi promulga legile, avea drept de veto
absolut, putându-se opune punerii în aplicare a unor legi votate de Parlament. Puterea legislativă aparţinea
Parlamentului (bicameral) care avea o serie de atribuţii: dezbătea şi adopta bugetul (numai Adunarea Deputaţilor),
vota, modifica sau abroga legile, avea drept de interpelare a guvernului ş.a. Puterea judecătorească se exercita prin
Curţi de judecată şi Tribunale. Hotărârile şi sentinţele acestora se pronunţau în numele legii şi se executau în numele
domnului. Cea mai înaltă instanţă era Curtea de Casaţie.
Constituţia consfinţea importante drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea conştiinţei, a presei şi a
întrunirilor, libertatea învăţământului, egalitatea în faţa legilor (art.10), libertatea exercitării drepturilor politice
(numai de către creştini), libertatea individuală, dreptul la azil politic, protejarea refugiaţilor din motive politice ş.a.
De asemenea, se acorda dreptul de întrunire şi asociere, această prevedere stând la baza organizării partidelor
politice.
 Proprietatea, de orice natură, era proclamată sacră şi inviolabilă (art.19). Articolul 7 prevedea că „însuşirea
de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile...”, iar cetăţenia
română poate fi dobândită doar de „străinii de rituri creştine”. Articolul 31 consacră suveranitatea poporului.
Împreună, articolele 32, 33 şi 35 consfinţesc separaţia puterilor. În plus, prin articolul 35 se consacră monarhia
constituţională ca formă de organizare statală, în timp ce articolul 82 consfinţeşte caracterul ereditar al monarhiei.
Principiile liberale specifice acestei legi fundamentale nu se regăseau în legea electorală cenzitară care
completa Constituţia. Astfel, normele cenzitare promovau interesele marilor proprietari funciari şi ale marii
burghezii, electoratul fiind împărţit pe colegii (două pentru Senat şi patru pentru Camera Deputaţilor) în funcţie de
avere. Primele trei colegii îi delegau direct pe deputaţi (vot direct), în vreme ce colegiul al lV-lea alegea prin
delegaţi (vot indirect). Pentru Senat existau două colegii în care îşi exprimau opţiunea proprietarii funciari şi de
imobile. Vârsta minimă a alegătorilor era fixată la 21 de ani. Sistemul electoral cenzitar, aproape general în acel
moment în Europa, care împărţea corpul de alegători in colegii, în funcţie de venituri, oglindea marile diferenţe
sociale din sânul societăţii româneşti: pe de-o parte, boierimea care şi-a perpetuat predominanţa politică şi după
1866, pe de altă parte, ţărănimea - stratificată - care constituia majoritatea populaţiei. Între aceste clase sociale
exista o burghezie care va câştiga în importanţă din ce în ce mai mult. Cele două mari partide ale epocii moderne -
Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Conservator - s-au cristalizat tocmai în urma aplicării Constituţiei din 1866. În
ansamblu, Constituţia din 1866 poate fi considerată un compromis între liberali şi conservatori: pentru ca aceştia
din urmă să accepte adoptarea unei constituţii liberale, liberalii au acceptat introducerea unui sistem electoral
nedemocratic, bazat pe votul cenzitar.
 Constituţia din 1866 a avut însă şi alte limite, ea permiţând introducerea şi perpetuarea unor practici
nedemocratice: guvernul nu era o creaţie a Parlamentului. Acest fapt este demonstrat de procedura de schimbare a
guvernelor. Procesul începea cu demisia guvernului în funcţie şi cu numirea de către domnitor a unui nou prim-
ministru, după care era dizolvat Parlamentul şi se stabileau noi alegeri. Noul guvern folosea toate mijloacele
disponibile pentru a-şi asigura o majoritate în Parlament şi, până după Primul Război Mondial, nu a fost niciodată
dezamăgit.
Deşi nu o consacra efectiv, Constituţia din 1866 a fost percepută pe plan extern ca o puternică manifestare a
independenţei. Ea prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind statutul de autonomie
recunoscut prin tratatele internaţionale. În acelaşi timp, legea fundamentală a României nu amintea nimic de
suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor europene. De asemenea, promulgarea Constituţiei de către
domn fără a mai aştepta acordul puterilor europene, era şi ea o dovadă a aspiraţiei românilor către independenţă.
Constituţia din 1866 a fost suferit mai multe modificări: în 1879 a fost modificat articolul 7, în sensul acordării de
drepturi civile şi politice (cetăţenie) indiferent de religie; în 1884, când se reduce numărul de colegii electorale de la
patru la trei; în 1917, când sunt modificate regimul proprietăţii şi sistemul electoral, pentru a permite introducerea
reformei agrare şi a reformei electorale. Această lege fundamentală, rămasă în vigoare până în 1923, a contribuit la
consolidarea şi modernizarea statului român.
CONSTITUŢIA DIN 1866
Art. l. Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub numele de România. Art. 2.
Teritoriul României este inalienabil. Art. 7. însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit
regulilor statornicite prin legile civile. Numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea. Art.10. Nu
există în Stat nici o deosebire de clasă. Toţi românii sunt egali înaintea legilor şi datori a contribui fără deosebire
la dările şi sarcinile publice. Ei singuri sunt admisibili în funcţiunile publice, civile şi militare. Art. 19.
Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra Statului, sunt sacre şi neviolabile. Art. 31. Toate
puterile Statului emană de la naţiune, care nu se poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi
regulile aşezate în Constituţiunea de faţă. Art. 32. [...] Orice lege cere înnoirea a câtor trele ramuri ale puterii
legiuitoare. Nici o lege nu poate fi supusă sancţiuni domnului, decât după ce va fi discutată şi votată liber de
majoritatea ambelor Adunări. Art. 33. Iniţiativa legilor este dată fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii
legislative. Art. 35. Puterea executivă este încredinţată domnului, care o exercită în mod regulat prin
Constituţiune. Art. 82. Puterile constituţionale ale domnului sunt ereditare, în linie coborâtoare directă şi legitimă a
măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi
cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor.
2.5. Cucerirea independenţei de stat.
Contextul intern şi internaţional. După 1772, elita politică solicitase în memoriile adresate marilor puteri,
statutul de independenţă pentru Principatele române. Diferite proiecte şi planuri din preajma anului 1848 ale
revoluţionarilor munteni şi moldoveni, aflaţi în legătură cu activitatea revoluţionarilor polonezi, aveau ca obiectiv
dobândirea independenţei. Adversarul comun era Rusia care, prin „articolul adiţional” la Regulamentele Organice,
urmărea să-şi sporească controlul asupra Principatelor. Românii considerau că o înţelegere cu sultanul, pe cale
paşnică, s-ar fi putut realiza, iar principala piedică în calea reformelor interne o constituia ţarul. Aceeaşi ostilitate era
manifestată şi faţă de habsburgi, fapt care a permis, în timpul domniei lui Al. I. Cuza, o apropiere de revoluţionarii
maghiari. Interesante sunt planurile federaliste care înfloreau la jumătatea secolului al XIX-lea. Nicolae Bălcescu a
susţinut şi el mai multe proiecte federaliste (1850, 1851), reţinând atenţia cel ce viza fondarea Statelor Unite ale
Dunării care ar fi grupat pe români, maghiari şi „iugoslavi”. Ion H. Rădulescu dorea o “republică universală a
Europei “. Mai realiste au fost planurile de înţelegere balcanică. Astfel, în 1863, Cuza a stabilit relaţii diplomatice cu
Serbia peste capul Porţii, relaţii continuate după venirea lui Carol I la tronul ţării, prin semnarea unui tratat în 1868.
Cei doi monarhi au susţinut mişcarea revoluţionarilor bulgari, iar în 1866 şi 1869, oamenii politici români se
consultau cu emisarii guvernului grec în vederea stabilirii unei acţiuni comune antiotomane.
Redeschiderea „crizei orientale” în 1875, prin răscoalele antiotomane din Bosnia şi Herţegovina, a oferit
ocazia unei acţiuni politice şi militare pentru dobândirea independenţei. Carol I ridicase această problemă în faţa
Consiliului de Miniştri încă din 1873. Clasa politică susţinea ideea, dar existau deosebiri de vederi asupra căilor şi
metodelor prin care se putea realiza. Cei mai mulţi liberali (între care I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu) erau pentru
o apropiere de Rusia în vederea unei acţiuni antiotomane deschise. Schimbarea de atitudine faţă de aceasta era
legată de eşecul rus în războiul Crimeii şi de ostilitatea faţă de Imperiul habsburgic, devenit Austro-Ungaria în
1867, cu toate consecinţele care decurgeau de aici pentru românii din imperiu.
Conservatorii se opuneau, socotind că regimul garanţiei colective din 1856 era singurul obstacol în calea
expansiunii ruse. Formaţi la şcolile din Germania, ei vedeau în panslavism cea mai serioasă ameninţare. Pentru
conservatori, singura cale de obţinere a independenţei era pe cale diplomatică, colaborând cu Austro-Ungaria şi
Germania. Noul guvern liberal condus de I.C. Brătianu (1876) cu M. Kogălniceanu la externe, spera să obţină
independenţa pe cale paşnică. Criza s-a agravat în 1876. Serbia şi Muntenegru au declarat război Turciei, iar
bulgarii au declanşat mişcarea de eliberare, parte din detaşamentele lor înarmate fiind pregătite chiar pe teritoriul
românesc.
Printr-un memoriu guvernul român solicita, în iulie 1876, Porţii şi Puterilor garante recunoaşterea
individualităţii statului român şi a numelui de România, dar acesta era primit cu ostilitate. În august primul-
ministru a avut o întrevedere cu împăratul Franz Joseph I la Sibiu, încheiată fără rezultate deosebite. Nici
apropierea de Rusia din septembrie/octombrie 1876, când o delegaţie condusă de I.C. Brătianu şi M. Kogălniceanu
propusese la Livadia, în Crimeea, ţarului Alexandru al II-lea şi cancelarului Gorceakov un tratat antiotoman, nu
avusese mai mult succes. În decembrie 1876, Dimitrie Brătianu iniţia un demers diplomatic la Constantinopol,
cerând „garanţii speciale pentru neutralitatea veşnică a teritoriului românesc”. Tratativele româno-otomane eşuau
însă, ca urmare a adoptării Constituţiei lui Midhat-paşa prin care statul român era declarat „provincie privilegiată”
a imperiului. În aceste condiţii, calea obţinerii independenţei prin luptă devenea tot mai evidentă.
Austro-Ungaria şi Rusia se înţelegeau prin convenţia de la Budapesta, semnată la 3 ianuarie 1877, cu privire
la schimbările teritoriale pe care ar fi trebuit să le aducă un eventual război ruso-turc (Rusia ar fi anexat sudul
Basarabiei, revenind la gurile Dunării, iar Austro-Ungaria s-ar fi mulţumit cu Bosnia şi Herţegovina).
La 4/16 aprilie 1877, guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu a încheiat Convenţia româno- rusă.
Convenţia a fost semnată de baronul Dmitri Stuart, reprezentantul Rusiei în România, şi de Kogălniceanu,
ministrul nostru de externe şi stabilea trecerea armatelor ruse pe teritoriul românesc în regimul rezervat armatelor
prietene, cheltuielile fiind suportate de guvernul rus. Actul fixa într-o anexă drumul pe etape spre Dunăre, care
ocolea Bucureştiul, şi numea comisarii pentru raporturile cu instituţiile româneşti. Rusia se angaja să respecte
statutul ţării şi „să menţină şi să apere integritatea actuală a României”. Încheierea Convenţiei evidenţiază o
schimbare a atitudinii Rusiei faţă de statul român în comparaţie cu alte faze ale Crizei Orientale din secolul al XIX-
lea.
Convenţia din 4/16 aprilie 1877 reprezenta un eveniment important pe calea afirmării de sine stătătoare a
statului român. Imediat, decretul de mobilizare a chemat sub arme 100.000 de persoane, din care 58.000 formau
armata operativă. Deşi statul făcuse eforturi financiare deosebite pentru a asigura o dotare corespunzătoare, armata
era slab înarmată şi echipată. Armata română intra în acţiune preluând apărarea Dunării pe linia Turnu Severin-
Călăraşi. La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război otomanilor şi armatele sale au început traversarea
României. Luând act de noua realitate, otomanii au bombardat localităţile Bechet, Islaz, Corabia, Calafat, Giurgiu;
românii au ripostat bombardând Vidinul şi Turtucaia. Adunarea (29 aprilie) şi Senatul (30 aprilie) au votat moţiuni
prin care declarau starea de război cu Imperiul Otoman, dar nu şi independenţa. În 9 mai 1877, la o interpelare a lui
Nicolae Fleva, privind situaţia României, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe, răspundea printr-un discurs în
care declara că statul român era hotărât să rupă orice legătură cu Imperiul Otoman („Suntem independenţi; suntem
naţiune de sine stătătoare!”). În aceeaşi zi, Camera Deputaţilor a votat o moţiune prin care se lua act de ruperea
relaţiilor cu Poarta şi de independenţa absolută a României. A doua zi, Senatul vota aceeaşi moţiune. Proclamarea
independenţei semnifica atât înlăturarea suzeranităţii otomane cât şi a garanţiei colective a marilor puteri.
Independenţa, salutată cu entuziasm de populaţie, a fost receptată de Marile Puteri în mod diferit, în funcţie de
propriile interese: Rusia a acceptat-o ca pe un fapt împlinit, dar nu şi de jure; Italia şi-a arătat simpatia; Franţa,
Germania şi Austro-Ungaria au rămas în expectativă; Marea Britanie a privit-o cu ostilitate, iar Poarta a ripostat
prin război.
Participarea României la războiul pentru independenţă (1877 - 1878). La începutul războiului, Rusia a
refuzat cooperarea cu armata română, deoarece nu dorea să-şi creeze „obligaţii” faţă de o ţară de la care urmărea să
răpească cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail). Cu toate acestea, trupele române au sprijinit
trecerea trupelor ţariste în sudul Dunării la jumătatea lui iunie 1877. După ce au traversat Dunărea, ruşii au înaintat
cu repeziciune pe trei direcţii, ajungând peste o lună dincolo de Balcani. În luptele de la Dunăre, ei au fost sprijiniţi
de armata română prin diverse forme: bombardarea flotilei turceşti; bombardamente asupra poziţiilor inamice de pe
malul drept al Dunării etc.
Cheia victoriei în Balcani era luarea Plevnei, un puternic sistem de fortificaţii cu o poziţie strategică
însemnată, apărat de o garnizoană formară din 50.000 soldaţi, condusă de generalul Osman-paşa; de aici otomanii
puteau surprinde şi înconjura coloana principală rusă ce se îndrepta spre pasul Şipka şi Balcani. Ignorând forţa
armatei otomane, armata rusă a declanşat, în iulie, un atac total nepregătit şi cu un efectiv militar mic. Înaintarea în
Balcani, condusă de arhiducele Nicolae, s-a oprit la Plevna, unde primele două atacuri ruseşti au fost sângeros
respinse.
Situaţia critică din Balcani l-a determinat pe arhiducele (marele duce) Nicolae, comandantul frontului rusesc
din Balcani, să adreseze principelui Carol cunoscuta telegramă din 19 iulie 1877, prin care solicita cooperarea
armatei române, neacceptată până atunci de partea rusă.” Insistenţele româneşti privind încheierea unei convenţii
care să reglementeze participarea armatei române n-au dat rezultate. Deşi nu exista o convenţie militară între cele
două ţări, după noi apeluri ale comandamentului rus, armata română a trecut în sudul Dunării (Divizia 4 şi o parte din
Divizia 3). Deşi România insista în continuare să se încheie o convenţie militară de colaborare care să precizeze
individualitatea armatei române, în cursul tratativelor dintre ţar, arhiduce şi principele României, din august 1877, s-a
acceptat doar constituirea unui front românesc la Plevna, fiind respinsă convenţia scrisă. Frontul de la Plevna a fost
pus sub comanda lui Carol I.
La 30 august 1877, forţele româno-ruse puse sub comanda principelui Carol au executat un al treilea atac
general asupra Plevnei. Singura victorie - cucerirea redutei Griviţa I - a fost scump plătită, căci au murit aproape
1.000 de ostaşi români, între care maiorul George Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu. Acest bilanţ trist, întărea
opinia principelui Carol, exprimată înainte de atac, că cetatea trebuia asediată. Lupte crâncene s-au desfăşurat în
septembrie-octombrie pentru izolarea completă a Plevnei şi împiedicarea aprovizionării garnizoanei otomane.
Pentru a întări blocada, forţele române au cucerit reduta Rahova la 9 noiembrie 1877. Supusă unui permanent
bombardament Plevna era, la începutul lunii noiembrie, complet izolată şi cu proviziile aproape epuizate. În ziua
de 28 noiembrie 1877 a avut loc încercarea lui Osman-Paşa de a sparge încercuirea la Plevna, care s-a încheiat cu
un eşec. În aceeaşi zi, după aproape trei luni, Plevna a capitulat, iar comandantul ei s-a predat ofiţerilor români.
Căderea Plevnei a avut o influenţă hotărâtoare asupra desfăşurării ulterioare a războiului. În timp ce armata rusă a
continuat ofensiva pe direcţia Sofia - Adrianopol, trupelor române le-a revenit misiunea de a cuceri cetăţile turceşti
din vestul Bulgariei, printre care Vidin şi Belogradcik. Înfrânţi pe toate fronturile, otomanii au capitulat în ianuarie
1878, semnând armistiţiul şi apoi tratatul de pace de la San Stefano (februarie 1878).
 Recunoaşterea internaţională a independenţei. În ultima parte a războiului, Rusia a arătat o atitudine
neprietenoasă, comunicând autorităţilor române că doreşte să obţină cele trei judeţe din sudul Basarabiei; acest fapt
a atras, în ianuarie 1878, protestul Parlamentului României. În perioada tratativelor de pace de la San Stefano,
relaţiile româno-ruse s-au înrăutăţit şi mai mult, urmare a neadmiterii reprezentantului român la negocieri şi mai
ales a hotărârii Rusiei de a ocupa din nou sudul Basarabiei. Delegatul României la tratative, colonelul Eraclie
Arion, a fost împuternicit să susţină recunoaşterea independenţei şi retrocedarea gurilor Dunării până la braţul Sf.
Gheorghe. Rusia a hotărât însă reanexarea judeţelor din sudul Basarabiei, declarând deschis că-şi rezervă dreptul
de a le schimba cu Dobrogea. În ţară dezbaterile parlamentare au respins însă soluţia rusă, susţinând menţinerea
integrităţii teritoriale.
Tratatul de pace semnat la San Stefano (lângă Istanbul), la 19 februarie martie 1878, fără acceptarea
României la dezbateri, prevedea: independenţa Serbiei, României şi Muntenegrului, autonomia Bosniei şi
Herţegovinei, organizarea Marelui Principat al Bulgariei (în care staţionau trupe ruse), care se întindea de la
Dunăre la Marea Mediterană şi avea statut de autonomie; strâmtorile Bosfor şi Dardanele erau deschise circulaţiei
tuturor navelor; Rusia „oferea” Dobrogea în schimbul anexării sudului Basarabiei. Toate acestea prevederi
oglindeau politica de forţă a Rusiei, fapt ce a nemulţumit statul român.
Relaţiile româno-ruse au devenit deosebit de încordate. În aprilie 1878, erau aduse din Balcani în România
trupe şi începea aplicarea planului de ocupare militară. Trupele ruse au ocupat oraşul Giurgiu şi au ajuns în
apropierea capitalei. În aceste condiţii, domnitorul Carol I a ordonat regruparea armatei în nordul Olteniei şi
Munteniei pregătindu-se pentru rezistenţă în cazul unei agresiuni militare din partea Rusiei.
 Tratatul de la San-Stefano nemulţumea şi mari puteri ca Anglia, îngrijorată de poziţia câştigată de Rusia în
Balcani, şi Austro-Ungaria, care nu primea Bosnia şi Herţegovina. Germania a preluat misiunea de reconciliere şi a
organizat noi tratative de pace. Între timp, Rusia a declarat că nu este în nici un fel angajată faţă de România,
Convenţia din 1877 referindu-se doar la raporturile româno-otomane, nu şi la cele ruso-române.
Ca urmare, în vara anului 1878 au avut loc noi tratative de pace, finalizate în cadrul Congresului de pace de
la Berlin, la care au participat cele şapte state semnatare ale tratatului din 1856. Nici de data aceasta, România nu a
fost invitată; după lungi insistenţe, primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu au
fost primiţi într-o şedinţă unde au prezentat un memoriu prin care solicitau recunoaşterea independenţei şi a
integrităţii naţionale, garantarea neutralităţii ţării, acordarea unor despăgubiri de război, precum şi interzicerea
trecerii trupelor ruse pe teritoriul României. Reflectând lupta de interese dintre Marile Puteri, Tratatul de pace de la
Berlin (1/13 iulie 1878) prevedea: principatul Bulgariei era micşorat şi se înfiinţa în sudul său provincia autonomă
Rumelia, Bosnia şi Herţegovina intrau sub administraţia Austro-Ungariei, insula Cipru revenea Angliei, Serbia şi
Muntenegru deveneau independente. În privinţa României, independenţa îi era recunoscută în anumite condiţii:
modificarea articolului 7 din Constituţie în sensul acordării cetăţeniei române pentru locuitorii de altă religie decât
cea creştină, răscumpărarea de către guvernul român a acţiunilor fostei Societăţii care construise drumurile de fier
din România (societatea Strousberg cu capital german creată în 1872). Statul român primea Dobrogea, Delta
Dunării şi Insula Şerpilor, dar pierdea sudul Basarabiei, luat de Rusia. Ingerinţele şi ameninţările Rusiei au
determinat o tensionare a relaţiilor româno-ruse. Dincolo de anumite prevederi dezavantajoase, rămânea faptul
esenţial şi anume recunoaşterea internaţională a independenţei de stat a României. Prin tratatul final semnat la 1
iulie, independenţa era recunoscută imediat de Rusia, Imperiul Otoman, Serbia, Austro-Ungaria şi abia în 1880 de
către Franţa, Anglia şi Germania.
Independenţa a avut urmări dintre cele mai importante pentru statul român. A creat condiţii pentru întărirea
regimului politic şi accelerarea progresului economic şi social. Reintegrarea Dobrogei dădea o nouă perspectivă
legăturilor economice cu lumea. După cucerirea independenţei, România devenea stat cu drepturi depline în
relaţiile internaţionale. Suveranitatea naţională a îngăduit afirmarea unei politici externe proprii, a permis
instituirea unui sistem protecţionist necesar dezvoltării economice, a creat condiţii pentru consolidarea sistemului
politico-instituţional. Obţinerea şi recunoaşterea independenţei a avut drept principală consecinţă proclamarea
principelui Carol ca rege, la 14 martie 1881. România a devenit astfel regat, ridicându-şi în mod substanţial statutul
şi poziţia internaţională.

3. PRINCIPALELE INSTITUŢII ALE STATULUI ROMÂN MODERN ŞI PARTIDELE POLITICE

În epoca modernă, progresul înregistrat de societatea românească s-a reflectat în modul de organizare şi
funcţionare a unor instituţii fundamentale: domnia (monarhia), Adunarea obştească (Parlamentul), guvernul, justiţia,
biserica, armata. Sistemul politic al României moderne a avut la bază Constituţia din 1866, care a creat fundamentul
democratic al vieţii politice. România a intrat în rândul monarhiilor constituţionale, în cadrul cărora suveranul era doar
arbitru şi factor de echilibru. Rolul principal îl aveau partidele politice, care din 1895 au venit la putere prin
mecanismul alternanţei la guvernare. Parlamentul, ales prin vot cenzitar, a fost spaţiul consacrat al disputelor pe seama
legilor propuse de partidele politice.
3.1. Monarhia. Rolul monarhiei în istoria României moderne a fost fundamental. Această instituţie centrală
a avut un rol important în anii 1859–1918, contribuind la procesul de afirmare şi de modernizare a statului român.
Atribuţiile domnului, specifice perioadei medievale, au fost modificate printr-o serie de acte fundamentale:
Regulamentul Organic (1831-1832), Convenţia de la Paris (1858), Constituţia din 1866. În timpul lui Cuza,
atribuţiile domniei au crescut, trecându-se la un regim autoritar
Monarhia a fost cea mai importantă dintre instituţiile statului din această perioadă, instituţie a cărei
funcţionare a fost reglementată prin Constituţie. Actul fundamental din 1866 avea la bază principiul conform căruia
suveranul „domneşte, dar nu guvernează”. Prin Constituţia din 1866, era consacrată, ca formă de guvernământ a
statului român, monarhia constituţională. Modelul îl constituiau monarhiile parlamentare din Occident (Belgia,
Marea Britanie ş.a.), şi nu imperiile conservatoare cu care se învecina România. Instituţia monarhică a avut un rol
major în accelerarea procesului de modernizare - occidentalizare a societăţii româneşti. Conform Constituţiei din
1866, domnul (din 1881, regele) exercita împreună cu Parlamentul („reprezentaţiunea naţională”) puterea
legislativă şi, împreună cu guvernul, pe cea executivă. Între prerogativele sale se numărau: sancţionarea şi
promulgarea legilor, dreptul de amnistie, dreptul de a bate monedă, reprezentarea statului român în politica externă.
EI era şeful armatei, avea iniţiativa legilor şi dreptul de veto absolut, putându-se opune punerii în aplicare a unor
legi votate de Parlament. În schimb, actele domnitorului nu aveau autoritate, dacă nu erau contrasemnate de un
ministru, care purta astfel responsabilitatea lor (Constituţia din 1866 – articolul 92). Domnul îl numea pe primul-
ministru, care, la rândul său, forma guvernul şi organiza noile alegeri (spre deosebire de sistemul democratic clasic,
în care guvernele rezultă din alegeri). Această stare de lucruri era cauzată de situaţia concretă a societăţii
româneşti, în care cei mai mulţi dintre locuitorii de la sate nu erau ştiutori de carte şi nu aveau drept de vot (îl vor
primi după primul război mondial). Atribuţiile domnitorului erau pe viaţă şi ereditare.
Simbolul monarhiei constituţionale româneşti a fost Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin aducerea
unui principe străin se împlinea o dorinţă mai veche a clasei politice, al cărei scop era de a stinge rivalităţile dintre
marile familii boiereşti şi de a ridica prestigiul internaţional al statului român. Desigur, descendenţa sa dintr-o
prestigioasă dinastie germană a contat mult în dezvoltarea legăturilor politice, economice şi militare dintre regatul
român şi cea mai însemnată putere europeană din acea vreme, Germania wilhelmiană.
De-a lungul întregii sale domnii de 48 de ani - cea mai lungă din istoria românilor (1866 - 1914) – Carol a
jucat un rol important în evoluţia statului român, fiind figura politică centrală. Devenit principe al României în
1866, Carol, disciplinat şi perseverent, descinzând dintr-o prestigioasă dinastie germană, şi-a împlinit menirea de
monarh constituţional. Carol I s-a ataşat de ţara al cărei domnitor (rege) a devenit, apărându-i interesele. Primii ani
de domnie au însemnat o perioadă de adaptare din care n-au lipsit dificultăţile determinate de diverşi factori:
disputele dintre conservatori şi liberali-radicali, simpatia francofilă a opiniei publice, evidentă în timpul războiului
franco-prusac din 1870-1871. După anii 1870-1871, când au loc manifestări antidinastice, Carol a căutat să impună
o domnie autoritară cu acordul Puterilor garante şi al conservatorilor. Dificultăţile de la începutul domniei au fost
treptat depăşite, urmând, îndeosebi după cucerirea independenţei de stat, etapa de consolidare a dinastiei: la 9
septembrie 1878 Carol şi-a luat titlul de Alteţă Regală, în martie 1881 a fost proclamat Regatul, iar pe 10 mai
1881, Carol I a fost încoronat (coroana folosită fiind confecţionată din oţelul tunurilor capturate la Plevna); pe 18
mai 1881 s-a încheiat „pactul de familie”, prin care era reglementată succesiunea la tron, moştenitor fiind proclamat
prinţul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul de frate al lui Carol I.; în 1884 s-a legiferat crearea
Domeniilor Coroanei, ale căror venituri completau lista civilă a regelui.
Personalitate echilibrată şi cu o educaţie deosebită, integru din punct de vedere moral, disciplinat şi riguros,
regele Carol a reuşit să modereze disputele politice dintre liberali şi conservatori, a protejat sistemul bipartit, a
încurajat modernizarea statului şi a sprijinit mişcarea naţională a românilor din afara graniţelor. De la începutul
domniei s-a sprijinit pe conservatori. A conlucrat şi cu liberalii, aflaţi mai mult timp la guvernare, deoarece aceştia
erau dornici să adopte măsuri cu caracter reformator în folosul statului român.
Pe plan intern, Carol a încurajat formarea partidelor politice, a cultivat un climat de ordine, disciplină şi
rigoare, a stăruit pentru modernizarea structurilor economice şi a fost un arbitru al vieţii politice. EI a instituit în
1895 sistemul rotativei guvernamentale. Prin atribuţia sa constituţională de numire a primului ministru, regele avea
un rol cheie în determinarea rezultatului alegerilor parlamentare, deoarece fiecare guvern acţiona în aşa fel încât
obţinea victoria electorală. Suveranul a arătat preocupare pentru dezvoltarea învăţământului, a culturii, precum şi
pentru formarea tinerelor generaţii de intelectuali; în 1891 a sprijinit înfiinţarea Fundaţiei culturale „Carol I”.
Chemat pe tronul României pentru a consolida poziţia ţării pe plan internaţional, Carol I a desfăşurat o
intensă activitate în politica externă; s-a dedicat cuceririi independenţei; a alăturat România Triplei Alianţe (1883)
şi a implicat-o în războaiele balcanice. În timpul războiului de independenţă a avut merite importante în
desfăşurarea operaţiunilor militare. După Congresul de pace de la Berlin (1878) a respins cu curaj cererea Rusiei de
liberă trecere a armatei ţariste prin Dobrogea. În contextul deteriorării relaţiilor româno-ruse, după 1878 s-a
orientat spre Puterile Centrale sau Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi, pentru un timp, Italia), cu care a
încheiat Tratatul din 1883 (secret). Această orientare externă n-a fost determinată în primul rând de originea
germană a regelui, ci de presiunea panslavismului, susţinut de Rusia. În plus, orientarea spre Puterile Centrale era o
reacţie la atitudinea neprietenoasă a Rusiei din 1878, când armatele ruseşti au întârziat retragerea lor de pe teritoriul
României, după încheierea războiului cu Turcia. Un puternic impact l-a avut faptul că, după ce prin Convenţia din
aprilie 1877 Rusia s-a angajat să apere integritatea teritorială a României, în 1878, prin Tratatul de la Berlin, a
ocupat trei judeţe din sudul Basarabiei. În timpul regelui Carol I, România s-a afirmat ca un factor de echilibru în
Balcani. Ca urmare a participării ţării noastre la al doilea război balcanic, încheiat cu pacea de la Bucureşti (1913),
Cadrilaterul a revenit statului român.
Carol I a încurajat lupta românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, folosind diverse modalităţi:
intervenţia regelui pe lângă curtea de la Viena pentru eliberarea conducătorilor mişcării memorandiste condamnaţi
în procesul de la Cluj din 1894; sprijinul financiar pentru şcolile româneşti etc. Totuşi, în această chestiune el a
avut o atitudine prudentă, pentru a nu provoca puternicele imperii vecine, Rus şi Austro-Ungar. În timpul primului
război mondial suveranul a acceptat neutralitatea României, hotărâre adoptată în cadrul Consiliului de Coroană de
la Sinaia din 21 iulie / 3 august 1914. După moartea lui Carol I (27 septembrie 1914), i-a urmat la tron conform
„Pactului de familie” din 1881, Ferdinand I (1914-1927). Acesta şi-a legat numele de participarea României la
primul război mondial (1916-1918), de realizarea Marii Uniri precum şi de înfăptuirea unor importante reforme
(agrară, electorală).
 3.2. Reprezentanţa Naţională (Parlamentul). Parlamentul reprezenta puterea legislativă. În baza Statutului
dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) s-a inaugurat în România parlamentul bicameral: Adunarea Electivă
(Adunarea Deputaţilor) şi Corpul Ponderator (Senatul). Constituţia din 1866 a stat la baza vieţii parlamentare din
anii 1866-1914, precizând importantele prerogative pe care le avea parlamentul: dezbaterea şi adoptarea legilor, a
bugetului, controlul activităţii guvernamentale prin întrebări, interpelări, anchete, moţiuni de cenzură. Potrivit
Constituţiei, Reprezentanţa Naţională era un parlament bicameral format din Senat şi Adunarea Deputaţilor.
De regulă, Parlamentul îşi desfăşura activitatea pe durata a 4 -5 luni pe an, timp în care erau discutate şi
votate legile. În mod normal, lucrările se deschideau la 15 noiembrie. La deschidere se citea „Mesajul Tronului”
adresat de rege legislativului. Activitatea parlamentară se încheia în fiecare an cu „răspunsul Corpurilor
Legiuitoare la mesajul tronului”. Parlamentul îşi exercita dreptul de a controla puterea executivă, urmărind modul
în care se aplicau legile. Deputaţii şi senatorii, mai ales cei din opoziţie, se foloseau de dreptul de interpelare,
cerând unor miniştri să răspundă pentru anumite decizii sau acte politice şi câteodată obligându-i chiar să
demisioneze. Parlamentul a avut o contribuţie esenţială în crearea cadrului legislativ al modernizării. În activitatea
lor, guvernanţii aveau de înfruntat opoziţia parlamentară care era extrem de activă.
3.3. Guvernul, ca instituţie reprezentând puterea executivă, este o creaţie a epocii moderne, având ca act de
naştere Regulamentul. În baza Constituţiei din 1866, regele încredinţa guvernul unui lider de partid, după care
dizolva parlamentul şi se organizau alegeri generale. Prin acest sistem, executivul îşi construia majorităţi
parlamentare, autorităţile locale fiind puse în slujba partidului aflat la putere. Astfel, guvernul „făcea” Parlamentul,
ceea ce însemna o alterare a regimului constituţional. În 1895, regele Carol I a introdus sistemul „rotativei
guvernamentale” care consta în alternarea la guvernare a celor două partide importante: Partidul Naţional Liberal şi
Partidul Conservator. „Rotativa guvernamentală” nu a exclus disputele şi patimile politice. Conform Constituţiei
din 1866, executivul era răspunzător în faţa parlamentului pentru activitatea desfăşurată, dar în practică era factorul
decisiv în conducerea tării.
3.4. Armata a avut un rol major în evoluţia României moderne, aducându-şi contribuţia la cucerirea
independenţei de stat şi la înfăptuirea Marii Uniri. Ea a evoluat ca structură şi organizare: în 1860 s-a înfiinţat
Ministerul de Război, iar legea privind organizarea puterii armate (1868) a introdus principiul mobilizării generale.
3.5. Biserica era o importantă instituţie, care se bucura de respect şi de prestigiu moral. Cuza a secularizat
averile mănăstireşti (1863) şi a încercat să diminueze rolul clericilor în treburile civile. Prin înţelegerea dintre guvern
şi Patriarhie (1885), Biserica Română rămânea independentă, păstrându-şi administraţia în conformitate cu canoanele
răsăritene. Tot acum, Biserica Ortodoxă şi-a proclamat autocefalia faţă de Patriarhia de la Constantinopol, fapt care
avea urmări pozitive asupra suveranităţii naţionale. Ea a contribuit la dezvoltarea culturii, la unitatea spirituală şi
naţională a românilor.
3.6. Partide şi grupări politice. Pluralismul a fost o trăsătură a sistemului politic din România în această
perioadă. Viaţa politică a fost dominată de Partidul Naţional Liberal constituit în 1875 şi de Partidul Conservator,
înfiinţat în 1880. Ambele au participat la guvernarea ţării şi, cu toate deosebirile de idei, au acţionat în vederea
modernizării societăţii româneşti. În viaţa politică au mai existat şi disidenţe liberal-radicale, conservatoare, partide
de orientare social-democrată sau socialistă.
 Liberalii. Reprezentând îndeosebi burghezia, liberalii îi aveau ca reprezentanţi de seamă pe I. C. Brătianu, C.
A. Rosetti, D.A. Sturdza, Ion I.C. Brătianu. Ei se pronunţau pentru respectarea regimului parlamentar constituţional
şi „domnia legilor”, fiind adepţii politicii „prin noi înşine”. Deosebirile de opinii au determinat cristalizarea unor
grupări sau dizidenţe. Astfel, s-au afirmat liberalii radicali conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti care susţineau
libertatea presei, lărgirea dreptului de vot prin formarea unui colegiu unic de alegători, reforma agrară radicală. În
cadrul P.N.L., în 1884, s-a creat gruparea radicală condusă de C.A. Rosetti, iar după moartea sa de Gheorghe Panu,
care milita pentru introducerea votului universal, impozit progresiv pe venit, reformă agrară şi o legislaţie eficientă
a muncii; în 1886 s-au desprins tinerii liberali conduşi de Nicolae Fleva. După 1895, s-a constituit gruparea
condusă de P.S. Aurelian, numită „drapelistă” după oficiosul acestuia, „Drapelul”. Totuşi, aceste disidenţe nu au
afectat decisiv unitatea partidului: după 1890, odată cu afirmarea tinerilor politicieni în frunte cu Ion I. C. Brătianu,
partidul şi-a consolidat poziţia. În 1913, în programul liberal au fost înscrise două reforme importante: reforma
agrară (vizând crearea unei proprietăţi mijlocii puternice) şi reforma electorală (acordarea dreptului de vot pentru
ştiutorii de carte). Principalele publicaţii liberale erau „Românul”, „Voinţa naţională” şi „ Viitorul”.
Conservatorii. Din rândul acestora făceau parte marii proprietari de pământ, intelectuali, elemente ale
burgheziei comerciale şi bancare. Adepţi ai politicii „paşilor mărunţi”, ei se străduiau să menţină vechile tradiţii
politice şi marea proprietate. Între liderii de seamă s-au remarcat Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Petre P. Carp,
Gheorghe Gr. Cantacuzino. Publicaţiile centrale conservatoare erau „Timpul”, „Conservatorul”, „Epoca”. Acest
partid nu a fost ocolit de fuziuni sau disidenţe: în 1907, conservatorii s-au unit cu junimiştii conduşi de Petre Carp,
iar în 1908 gruparea lui Take Ionescu a părăsit partidul şi a înfiinţat Partidul Conservator Democrat, promotor al
accelerării ritmului de modernizare a ţării. De asemenea, Nicolae Filipescu împreună cu adepţii săi au părăsit Partidul
Conservator în 1915, datorită politicii lor filoantantiste.
Alte orientări politice. Pe scena politică au apărut şi alte orientări politice, dar de mai mică întindere. După
1890 s-a încercat constituirea unui Partid Ţărănesc, evidenţiindu-se Constantin Dobrescu Argeş, Vasile
Kogălniceanu, Ion Mihalache. Eforturile acestora s-au concretizat în octombrie 1895, atunci când s-a constituit
Partida Ţărănească. Aceasta va avea, însă, o existenţă efemeră, un adevărat Partid Ţărănesc constituindu-se abia
după Primul Război Mondial.
Mişcarea socialistă s-a afirmat la sfârşitul secolului al XIX-lea prin intelectualii cu vederi de stânga şi prin
publicaţii precum „Contemporanul”, „Lumea Nouă” sau „Emanciparea”. Un teoretician al mişcării a fost
Constantin Dobrogeanu-Gherea, autorul primului program socialist din România, intitulat „Ce vor socialiştii
români?”. În 1893 s-a înfiinţat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România care susţinea introducerea
votului universal, garantarea drepturilor politice şi economice ale muncitorilor, răscumpărarea marilor proprietăţi şi
arendarea lor la ţărani. În 1899, prin „trădarea generoşilor”, care s-au orientat spre liberali, P.S.D.M.R., bazat pe
ideile socialiste ale epocii, s-a dizolvat. Mişcarea socialistă a supravieţuit în cercurile socialiste şi în organizaţiile
sindicale. În 1910, a fost organizat Partidul Social Democrat din România, iar istoricul Nicolae Iorga a pus bazele
Partidului Naţionalist Democrat.
3.7. Politica externă. După experienţa Congresului de la Berlin, regele Carol I şi Ion C. Brătianu au căutat să
încadreze România într-un sistem de alianţe care să-i asigure protejarea integrităţii teritoriale şi a intereselor sale
externe. Era vorba, în primul rând, de a se apăra în faţa tendinţelor expansioniste ale Imperiului Rus, pentru care
regatul român constituia o piedică în calea aspiraţiilor hegemonice în Europa de Sud-est. Tripla Alianţă, formată din
Germania, Austro-Ungaria şi Italia, reprezenta o uriaşă forţă politică, economică şi militară, sub auspiciile căreia
regatul român îşi putea menţine stabilitatea şi se putea dezvolta în continuare. România s-a alăturat Triplei Alianţe
printr-un tratat bilateral încheiat cu Austro-Ungaria (18/30 octombrie 1883), la care a aderat, în aceeaşi zi, şi
Germania. Această aderare a României la Tripla Alianţă a fost ţinută secretă, datorită puternicelor sentimente
francofile ale majorităţii opiniei publice româneşti. Trebuie precizat, însă, că în acea epocă, Franţa nu putea oferi
statului român garanţii suficiente de susţinere externă.
Politica guvernului maghiar faţă de românii din Transilvania, faţă de fruntaşii memorandişti a slăbit alianţa
României cu Puterile Centrale şi a influenţat opinia publică din regat, care a devenit din ce în ce mai ostilă Austro-
Ungariei. Treptat, politica externă a României s-a reorientat spre Tripla Antantă, formată din Franţa, Marea
Britanie şi Rusia. În acest sens, semnificativă a fost vizita ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa în iunie 1914. De
asemenea, legăturile diplomatice cu Franţa s-au intensificat, creându-se, astfel, premisele pentru participarea
României la Primul Război Mondial de partea Antantei. Dacă România nu a participat la primul război balcanic,
izbucnit în 1912, în cel de-al doilea război balcanic ea s-a aflat de partea celor victorioşi, deci alături de Serbia,
Grecia şi Turcia, împotriva Bulgariei. Prin Tratatul de la Bucureşti (28 iulie/10 august 1913), Bulgaria a cedat
României sudul Dobrogei (Cadrilaterul, format din judeţele Durostor şi Caliacra). Cel de-al doilea război balcanic
a sporit rolul României de garant al echilibrului în Balcani, deci de putere importantă în sud-estul continentului.

4. STATUL – AGENT AL MODERNIZĂRII PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

 4.1. Agricultura. Problema ţărănească. Până în anul 1914, agricultura a rămas cea mai importantă ramură
economică. Principalul progres în agricultură a fost creşterea suprafeţelor cultivate mai ales cu cereale. Marea
proprietate reprezenta în jurul anului 1900 aproximativ 50% din suprafaţa arabilă a ţării. În acelaşi timp, aproape
80% din totalul ţărănimii nu poseda pământ suficient. După anul 1900, agricultura a fost înzestrată cu maşini şi
utilaje, care nu au determinat însă o creştere însemnată a productivităţii. La baza relaţiilor agrare au rămas
învoielile agricole. Sistemul arenzilor în muncă şi produse şi munca la tarla au complicat situaţia ţăranilor.
Intervenţia statului în domeniul agriculturii a pornit de la realităţile specifice anilor 1859 - 1918: ponderea
importantă a acestei ramuri în cadrul economiei naţionale (în 1900 contribuia cu două treimi la produsul naţional şi
asigura trei pătrimi din exportul ţării), insuficienţa pământului pentru ţărani, analfabetismul, inventarul agricol
modest, credite puţine, tensiunile sociale (răscoalele din 1888, 1894, 1898 -1899, 1907). După legea rurală din
1864, au urmat alte măsuri ameliorative: în martie 1866 s-a adoptat legea învoielilor agricole, care reglementa
raporturile dintre ţărani şi moşieri; în 1881 s-a înfiinţat Creditul Agricol; constituirea băncilor populare; adoptarea
în 1904 a legii care permitea ţăranilor să formeze obşti săteşti în vederea cumpărării de pământ; după răscoala din
1907 a fost limitată arendarea, s-a elaborat o nouă lege a învoielilor agricole şi s-au adoptat noi măsuri care să
faciliteze cumpărarea de pământ.
Asemenea măsuri nu au abordat însă problema esenţială şi anume cea privind redistribuirea pământului. În
1907, a avut loc o mare răscoală a ţăranilor care s-a extins din nordul Moldovei până în Muntenia şi Oltenia; a fost
nevoie de intervenţia armatei pentru înăbuşirea acesteia, numeroşi ţărani fiind omorâţi sau arestaţi. Răscoala a
arătat acuitatea problemei agrare şi a generat o semnificativă mutaţie în atitudinea clasei politice faţă de ţărănime.
Imediat după răscoală au fost adoptate unele măsuri vizând rezolvarea problemei agrare: legea învoielilor agricole
(1907); înfiinţarea Casei Rurale (1908). În ciuda acestei legislaţii, agricultura a rămas în mare măsură
asemănătoare structural cu ceea ce fusese la jumătatea secolului precedent. În 1907, circa o treime dintre familiile
de ţărani aveau mai puţin de 3 ha, astfel că pentru a-şi asigura existenţa, erau nevoite să se „învoiască” pentru a
lucra pe moşiile marilor proprietari. Relaţiile agrare nu s-au schimbat substanţial, iar productivitatea era relativ
modestă; predomina cultura cerealelor. Schimbări sesizabile au apărut în organizarea producţiei pe marile
proprietăţi, în sensul că a crescut numărul maşinilor agricole şi al muncitorilor agricoli.
4.2. Industria. Industria a fost domeniul în care progresul a avut o evoluţie lentă, dar continuă, accelerându-
se ritmul acestuia în ultimul deceniu al secolului trecut. Dacă până în deceniile 7-8 ale secolului al XIX-lea
activităţile industriale erau susţinute mai ales de ateliere şi manufacturi, neimplicarea statului printr-o politică de
încurajare şi protejare a producţiei interne a avut drept urmare un parcurs lent spre modernitate. Intervenţia statului
s-a realizat după ce România a devenit independentă şi după ce a expirat convenţia comercială încheiată cu Austro-
Ungaria în 1875. Totuşi, imediat după obţinerea independenţei, industria era lipsită de capital autohton, de cadre
tehnice bine calificate, de maşini şi materii prime. În consecinţă, politicieni, economişti, oameni de cultură au
susţinut că încurajarea industriei naţionale se putea realiza printr-un program de măsuri protecţioniste. Cadrul
legislativ a vizat mai ales dezvoltarea principalelor ramuri industriale: industria alimentară, forestieră, petrolieră şi
metalurgică. Ca urmare, industria a cunoscut un proces de modernizare, în dauna producţiei meşteşugăreşti. Acest
fapt a fost determinat, în bună măsură, de iniţiativele în plan legislativ adoptate de Parlamentul român: legea de
încurajare a industriei naţionale din 1887, care viza industria mare, acorda înlesniri, pe timp de 15 ani, celor care
înfiinţau întreprinderi mari, cu cel puţin 25 de lucrători şi cu un capital minim de 50.000 lei. Legea generală a
tarifelor din 1886 iniţia protecţionismul, aplicând unele taxe de import la produse care concurau cu produsele
industriei naţionale. În 1895, conservatorii au adoptat legea minelor prin care bogăţiile subsolului, cu excepţia
petrolului au trecut în proprietatea statului, creându-se condiţii mai bune pentru exploatarea lor. Aceste măsuri au
favorizat un ritm mai accentuat de dezvoltare a industriei. Industria uşoară era cel mai bine reprezentată, deoarece
necesita capitaluri mici, dispunea de materie primă din abundenţă şi ieftină, procurată din agricultură şi aducea
câştiguri imediate.
După anul 1900, cea mai dezvoltată era industria petrolieră, care beneficia de cele mai moderne rafinării din
lume, astfel încât România era, în 1914, a doua ţară producătoare de petrol din Europa. Progrese au înregistrat
industria forestieră şi alimentară. În preajma primului război mondial, industriile dominante erau industria
petrolieră şi cea de cherestea. Lacunele din structura industriei româneşti sunt evidente. Absenţa unei industrii
siderurgice şi constructoare de maşini, precum şi caracterul rudimentar al industriei chimice erau indicii că nivelul
industrializării se aflau cu mult în urma celor vest-europeni. În plus, industria contribuia doar cu 17 % la realizarea
produsului intern brut (în preajma primului război mondial). Industria constructoare de maşini era inexistentă,
astfel ţara rămânea dependentă de importuri în acest sector vital. O trăsătură specifică a constituit-o pătrunderea
capitalului străin în diverse ramuri (petrol, gaz, electricitate, zahăr), îndeosebi după adoptarea legii minelor (1895),
care acorda numeroase facilităţi investitorilor. Ponderea cea mai importantă o avea capitalul englez, olandez,
francez şi belgian.
 4.3. Transporturile. Progresele în domeniul industriei şi accesul la piaţa internaţională au fost posibile şi
datorită modernizării mijloacelor de transport şi de comunicaţii. Mecanizarea comunicaţiilor, utilizarea telegrafului
şi telefonului au favorizat tranzacţiile, iar extinderea reţelei feroviare şi a şoselelor a influenţat creşterea volumului
transporturilor. Statul a acordat o mare atenţie dezvoltării căilor de transport: în 1869 a fost inaugurată calea ferată
Bucureşti-Giurgiu, prima din România, iar în 1872 s-a dat în folosinţă Gara de Nord; în 1879 a început construirea
căii ferate Buzău-Mărăşeşti, prima cale ferată executată de statul român. Ca şi în alte domenii ale dezvoltării
economice, statul român şi-a asumat responsabilitatea pentru administrarea întregului sistem feroviar. După
obţinerea independenţei, căile ferate devin monopol de stat prin răscumpărarea liniilor construite de acţionarii străini.
În 1895 s-a dat în folosinţă podul peste Dunăre de la Cernavodă, construit de inginerul român Anghel Saligny, la
acea vreme cel mai lung pod din Europa.
4.4. Comerţul şi sistemul bancar. Ca expresie a progresului economic, România a încheiat acorduri
comerciale cu Austro-Ungaria (1875), Franţa, Marea Britanie, Italia (1876), Germania (1877). Finanţele publice şi
creditul au constituit un alt sector în care statul a intervenit activ în scopul dezvoltării relaţiilor capitaliste. Mutaţii
importante au apărut în sistemul bancar: în 1867 s-a instituit noul sistem financiar bazat pe moneda naţională
(leul); a luat fiinţă Casa de Economii şi Consemnaţiuni (1864). Prima emisiune de hârtie - monedă a fost realizată
în 1877. Ea a impus ordinea monetară şi a contribuit la încurajarea investiţiilor interne. Un moment important l-a
constituit înfiinţarea Băncii Naţionale a României (1880) cu dreptul de a emite monedă. Proiectul de lege prevedea
că pentru înfiinţarea băncii nu putea fi folosit decât capitalul românesc, din care două treimi urmau să provină din
surse particulare, iar o treime de la stat. Capitalul particular al băncii a fost cel liberal. La începutul secolului XX,
sistemul bancar era deja format şi răspundea necesităţilor de credit ale societăţii româneşti. Ca o expresie a
dezvoltării economice, în 1881 se înfiinţează Bursa din Bucureşti, prima bursă de valori din România.
4.6. Învăţământul. Organizarea învăţământului pe principii moderne a început încă din prima jumătate a
secolului al XIX-lea prin activitatea cărturarilor Gheorghe Asachi şi Gheorghe Lazăr. Învăţământul public s-a
introdus prin Regulamentele Organice. Legea instrucţiunii publice din 1864 a fixat cadrul organizatoric şi de
dezvoltare pentru învăţământul primar, secundar şi universitar. Introducând obligativitatea şi gratuitatea
învăţământului primar de 4 clase şi stabilind un sistem unitar de învăţământ, legea situa România alături de ţări
avansate ca Franţa, Italia, Elveţia, Ţările Scandinave. Populaţia şcolară era în creştere, deşi analfabetismul continua
să fie o problemă pentru România. Dezvoltarea învăţământului a mai făcut un pas în 1893, când a fost votat
proiectul de lege propus de Take Ionescu. Acest proiect reorganiza învăţământul primar şi îi dădea un caracter
practic. De asemenea, s-a reorganizat instrucţiunea publică, punându-se accent pe frecvenţa elevilor şi pe
pregătirea noilor dascăli, s-a dezvoltat reţeaua şcolară, crescând numărul ştiutorilor de carte. Cel mai important rol
în modernizarea învăţământului românesc de toate gradele l-a avut pedagogul, matematicianul şi astronomul Spiru
Haret. Ca ministru al instrucţiunii publice, el a iniţiat culturalizarea şi alfabetizarea în mediul rural şi a organizat
programe speciale de pregătire a învăţătorilor. Totodată, s-a afirmat învăţământul superior şi s-a format un corp
profesoral valoros, s-au creat laboratoare şi au apărut publicaţii ştiinţifice. După înfiinţarea Universităţilor din Iaşi
(1860) şi Bucureşti (1864), au fost organizate şi alte noi instituţii de învăţământ superior: Facultatea de Medicină,
Şcoala de Arte Frumoase, Şcoala Superioară de Poduri şi Şosele (1881), Şcoala Superioară de Arhitectură,
Universitatea din Cluj (1872) Universitatea din Cernăuţi (1874) etc. În această perioadă au apărut primele
organizaţii ale corpului didactic, publicaţii consacrate şcolii şi problemelor pedagogice, primele asociaţii
studenţeşti. În celelalte teritorii româneşti, situaţia învăţământului era dificilă datorită atitudinii imperiilor care le
stăpâneau: lipsa ajutorului financiar, impunerea predării în limba maghiară (în Transilvania după 1867), în germană
(Bucovina) şi rusă (Basarabia). În Transilvania, limba română era admisă ca limbă de predare în învăţământul
primar şi confesional. Însă în timpul regimului dualist, limba maghiară a devenit obligatorie pentru predarea tuturor
obiectelor de studiu. În învăţământul superior exista câte o catedră de limba română la Universităţile din Cluj şi
Budapesta, cu subvenţii pentru studenţii români acordate de biserică şi de fundaţiile particulare; de asemenea, s-a
înfiinţat o catedră de limba şi literatura română la Universitatea din Cernăuţi.
4.7. Cultura. Cultura a fost un alt aspect de seamă al modernizării României. Literaţi, artişti, oameni de
ştiinţă au deschis drumuri noi şi au înfiinţat instituţiile culturale fundamentale pentru un stat modem. Ei au cultivat
valorile artistice şi ştiinţifice care au sincronizat şi integrat România în lumea civilizată. Secolul al XIX-lea poate fi
considerat cel mai spectaculos în istoria românilor datorită trecerii de la Evul Mediu la modernitate. În acest
proces, rolul hotărâtor revine culturii care a schimbat mentalităţi şi a orientat societatea românească spre un model
european.
Academia Română. Înfiinţată ca „Societatea literară română” (1866), ulterior Societatea Academică
Română (1867), Academia Română primeşte această titulatură în anul 1879. Ea avea trei secţii: literatură, istorie,
ştiinţe. Din iniţiativa unor oameni de cultură din toate provinciile locuite de români se forma, în 1866, o societate
literară care avea ca scop iniţial stabilirea ortografiei, gramaticii şi editarea dicţionarului limbii române. Treptat, s-
au alăturat nu numai filologi şi istorici, ci şi personalităţi din domeniul economiei, medicinei, ştiinţelor naturale etc.
Din 1879, scopul principal al Academiei Române a fost promovarea „culturii, limbii şi istoriei naţionale, a literelor,
ştiinţelor şi artelor frumoase”. Din acest for au făcut parte importanţi oameni de cultură Academia a rămas până
astăzi cea mai importantă instituţie de cultură a României. Încă de la întemeiere, membrii Academiei proveneau din
toate ţinuturile locuite de români (din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi de la sudul Dunării), fapt semnificativ
pentru politica culturală a statului român. În aceeaşi direcţie pan-românească a acţionat şi „Liga pentru unitatea
culturală a tuturor românilor”, înfiinţată la Bucureşti în 1890, al cărei suflet a fost Nicolae Iorga. Prin filialele ei,
deschise în diferite oraşe ale ţării şi în unele capitale occidentale, au fost încurajate şi făcute cunoscute eforturile de
emancipare culturală şi politică ale românilor transilvăneni.
Academia Română a devenit treptat principalul for de coagulare a forţelor culturii şi ştiinţei, contribuind la
afirmarea spiritualităţii româneşti din toate provinciile. Au luat fiinţă diverse societăţi şi asociaţii culturale. Una
dintre cele mai importante a fost Societatea „Junimea” (Iaşi 1863), avându-i ca fondatori pe Titu Maiorescu, Iacob
Negruzzi, Vasile Pogor şi Petre P. Carp. Publicaţia acesteia, „Convorbiri Literare” a promovat valori autentice,
bazându-se pe criteriul estetic, afirmând însemnătatea şi valoarea literaturii. Junimea a reunit nume ilustre ale
culturii şi vieţii politice româneşti: Eminescu, Alecsandri, Creangă, Xenopol, Slavici etc. Alături de aceasta au
activat şi alte societăţi: Societatea Culturală „Ateneul Român” (Bucureşti, 1865).
În literatură s-au format mai multe curente, caracterizate printr-o anumită viziune asupra conţinutului creaţiei
literare şi a rolului creatorului în cadrul societăţii: romantismul se întemeia pe evocarea trecutului, a virtuţilor
înaintaşilor ca model de redeşteptare a spiritului naţional, pe evocarea naturii şi a iubirii; sămănătorismul, care
prezenta satul românesc ca un mediu ideal de viaţă, susţinea valorificarea folclorului şi a literaturii originale;
poporanismul îşi propunea orientarea literaturii spre reflectarea problemei rurale. Reprezentanţii acestui curent nu
credeau în viitorul industrial al României şi preconizau dezvoltarea lumii satelor, militând pentru votul universal şi
reforma agrară.

adunări ad-hoc - adunări întrunite anume pentru un anumit scop.

alternanţă la guvernare (rotativă guvernamentală) - practică politică preluată după model englez, conform
căreia două partide politice sunt chemate alternativ la guvernare; în România a funcţionat din 1895 până în 1918 şi a
fost reprezentată de alternarea liberalilor şi a conservatorilor
amnistie - act al domnitorului, regelui etc. prin care se înlătură răspunderea penală pentru o infracţiune.
armistiţiu - act încheiat între două forţe aflate în conflict care stipulează încetarea temporară a ostilităţilor.
balanţă comercială - raportul dintre valoarea generală a importul şi cea a exportului.
caimacam - locţiitor al domnitorului.
capitulare - încetarea ostilităţilor armate între forţele beligerante prin depunerea armelor de către una din
părţi.
Casa Şcoalelor - instituţie creată în 1896 pentru a încuraja construirea noilor localuri de şcoli.
colegiu electoral - categorie de votanţi care cuprinde cetăţenii cu aceeaşi avere sau rang social.
confederaţie - uniune de state independente, având anumite instituţii centrale comune.
de facto - în fapt; ceea ce există în practică.
de iure - de drept; ceea ce există în teorie.
 deznaţionalizare - politică practicată în raporturile cu minorităţile şi prin care se urmăreşte ca acestea să-
şi piardă identitatea naţională.
diaspora - grup etnic aflat în afara graniţelor ţării de origine.
domnie ereditară - formă de guvernământ în care succesiunea la conducerea statului avea loc în cadrul
aceleiaşi familii.
drept de veto - atribut al suveranului de a se opune punerii în aplicare a unor legi votate de Parlament.
dualismul austro-ungar - alianţa din 1867 prin care împăratul Austriei a devenit şi rege al Ungariei. În
urma acestui pact, Transilvania a fost încorporată Ungariei.
elită -un grup restrâns de oameni care se disting prin instruire, talent, avere etc. şi care ocupă poziţii
importante în cadrul societăţii.
gubernie - unitate administrativ-teritorială în cadrul Imperiului Rus care nu dispunea de autonomie.
integritate teritorială - principiu de drept internaţional, potrivit căruia fiecare stat îşi exercită deplinul
control asupra teritoriului său.
interpelare - procedură de control parlamentar, constând în dreptul unui senator sau deputat de a cere şi
primi explicaţii din partea guvernului în legătură cu modul de rezolvare a unor probleme politice, administrative,
diplomatice etc.
lovitură de stat - acţiune de preluare a puterii iară respectarea procedurilor constituţionale.
mesajul tronului - comunicare rostită de monarh, cu prilejul deschiderii sesiunii parlamentului, în care
erau prezentate problemele ţării şi recomandările privind rezolvarea lor.
 modernism - curent sau tendinţă, manifestat în special în arta şi literatura secolului al XX-lea, caracterizat
prin negarea tradiţiei şi prin adoptarea unor noi principii de creaţie.
modernitate - în sens general, caracteristica de a fi modem, respectiv ceea ce este diferit sau chiar opus
preceptelor, normelor şi practicilor tradiţionale, referindu-se la produse ale culturii, instituţii, forme de
organizare socială etc.
monarhie constituţională - formă de guvernământ în care puterea supremă aparţine unei singure persoane
(rege) ale cărei prerogative sunt limitate prin constituţia tării.
neoabsolutism - regim de centralizare şi germanizare impus de austrieci în Transilvania după 1849.
panslavism - curent politic care susţinea unirea tuturor slavilor într-un singur stat.
plebiscit - consultare a cetăţenilor care se pronunţă prin da sau nu asupra unui proiect de lege sau a unui act de
importanţă deosebită (referendum).
a promulga - a dispune, printr-un act oficial, ca o lege să intre în vigoare, să devină executorie.
pronunciament - declaraţie sau acţiune prin care se exprimă protestul faţă de un anumit sistem social-
politic.
războaie balcanice - conflicte militare în Balcani (1912 -1913) cauzate de dominaţia otomană şi de
rivalităţile din zonă.
redută - mic fort de apărare, de formă poligonală, înconjurat de şanţuri.
regim autoritar - formă de guvernare în care şeful executivului are puteri sporite, în dauna legislativului.
 responsabilitate ministerială - obligaţia unui ministru de resort de a răspunde politic sau juridic pentru
contrasemnarea unei legi sancţionate de suveran; obligaţia miniştrilor de a răspunde politic sau juridic pentru
actul de guvernare.
a sancţiona - a confirma o lege sau o dispoziţie.
secularizare - trecerea averilor bisericeşti sau mănăstireşti în proprietatea statului.
suzeranitate - dreptul unui stat asupra altui stat care are guvern propriu dar nu are o autonomie completă.
tarif vamal protecţionist - taxe puse mărfurilor importate pentru protejarea producţiei autohtone.
tradiţionalism - curent sau tendinţă care cultivă sau supraevaluează elementele tradiţionale.
tratat de pace - act care reglementează raporturile dintre statele care s-au aflat în conflict.
vot cenzitar - vot exprimat de cetăţenii „activi” în viaţa politică; criteriul în baza căruia poate fi evaluat
activismul este dat de o limită a impozitului (cens) perceput de stat.
vot de blam (de neîncredere) - acţiune a Parlamentului prin care politica guvernului este dezaprobată. În
urma votului de blam guvernul este obligat să demisioneze.

5. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

5.1. Perioada neutralităţii armate (1914 - 1916)

 Contextul internaţional. La începutul secolului al XX-lea marile puteri europene erau grupate în două alianţe
politico-militare opuse: Tripla Alianţă sau Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia) şi Tripla
Înţelegere sau Antanta (Anglia, Franţa, Rusia). Interesele politice şi economice divergente ale acestora,
numeroasele crize regionale (marocană, bosniacă, balcanică etc.) prefigurau un conflict de mari proporţii. Acesta s-a
declanşat pe 15 iunie 1914, când a avut loc atentatul de la Sarajevo în urma căruia arhiducele Franz Ferdinand
(moştenitorul tronului austro-ungar) şi soţia sa, Sofia, au fost ucişi de un naţionalist sârb. Asasinatul a servit ca
pretext Austro-Ungariei pentru atacarea Serbiei la 15 iulie 1914. Încurajată de Germania, Austro-Ungaria a declarat
război Serbiei. În „săptămâna tragică” care a urmat acestui act, a intrat în funcţiune sistemul de alianţe care a
transformat războiul într-unul european şi mondial. Carol I şi oamenii politici români aveau motive întemeiate să se
teamă de război. Poziţia geografică a României, potenţialul ei economic şi uman făceau inevitabilă implicarea ţării
noastre în conflict. Alianţa cu Puterile Centrale complica însă lucrurile.
Poziţia României faţă de război. Izbucnirea Primului Război Mondial la 15 iulie 1914 a pus România în
fata unei întrebări fundamentale: cu care din cele două tabere politico-militare să se alieze (Antanta sau Puterile
Centrale), pentru a-şi realiza unitatea statală? O hotărâre era greu de luat, deoarece Rusia (care făcea parte din
Antantă) anexase Basarabia, iar Austro-Ungaria (care se afla în tabăra Puterilor Centrale) stăpânea Transilvania şi
Bucovina. Pe de altă parte, România era legată de Tripla Alianţă printr-un tratat semnat în 1883 cu Austro-
Ungaria, la care aderaseră Germania şi Italia, tratat care a avut drept scop garantarea securităţii faţă de politica
agresivă a Rusiei. În aceste condiţii, România trebuia să ia o hotărâre care să nu-i prejudicieze interesele naţionale.
 Regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană la Sinaia, pe 21 iulie 1914, la care au participat prinţul
moştenitor, Ferdinand, membrii guvernului Brătianu, fruntaşii politici ai ţării. În dezbaterile care au avut loc, regele
Carol I a pledat pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale, fiind susţinut de Petre P. Carp, care vedea în
Rusia o primejdie de moarte pentru ţara noastră. Ceilalţi oameni politici, printre care Alexandru Marghiloman,
Take Ionescu, Ion I. C. Brătianu s-au pronunţat pentru neutralitate, pe motiv că Austro-Ungaria a atacat Serbia şi în
acest caz România nu are nici o obligaţie. Rege constituţional, Carol I a acceptat, în final, formula neutralităţii
armate, supunându-se majorităţii. În comunicatul oficial se preciza că atitudinea de neutralitate a României se
motiva prin faptul că nu a fost prevenită de aliatul său de izbucnirea războiului, aşa cum prevedea tratatul de
alianţă, iar Austro-Ungaria nu fusese atacată. Hotărârea a fost acceptată şi de urmaşul său, Ferdinand I (din
septembrie 1914). Guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu considera că ţara trebuia bine pregătită pentru
război, iar opţiunea militară să fie decisă în funcţie de evoluţia evenimentelor. Totodată se urmărea obţinerea
sprijinului Marilor Puteri pentru întregirea teritorială.
POZIŢIA FATĂ DE RĂZBOI ÎN 1914-1916: intrarea în război alături de Puterile Centrale – regele
Carol I, conservatorii filogermani (P.P. Carp); expectativă armată pentru pregătirea războiului şi realizarea
unităţii naţionale – guvernul liberal; intrarea în război alături de Antanta – majoritatea opiniei publice, opoziţia
naţionalistă; neutralitatea definitivă – mişcarea socialistă.
Negocieri pentru intrarea în război. În perioada neutralităţii, opinia publică românească şi principalele
partide politice erau frământate de posibila intrare a României în război şi de problema întregirii naţionale. Opinia
publică românească şi majoritatea oamenilor politici erau favorabili unei apropieri de Antantă. În septembrie 1914,
România a încheiat o convenţie secretă cu Rusia prin care, în schimbul unei „neutralităţi binevoitoare”, i se
recunoştea dreptul de a-şi uni teritoriile româneşti stăpânite de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina).
Tot acum a fost semnat un acord cu Italia prin care s-a convenit ca cele două ţări „să acţioneze împreună pentru
lichidarea Austro-Ungariei”, să se informeze reciproc în legătură cu orice schimbări preconizate în politica lor şi să
nu renunţe la neutralitate fără consultări prealabile. Guvernul român a dus tratative şi cu celelalte ţări din Antantă
(Franţa, Anglia).
După moartea regelui Carol I (27 sept.1914), responsabilitatea politicii externe a fost asumată de I.I.C.
Brătianu. Deşi atât Brătianu, cât şi regele Ferdinand I înclinau spre Antanta, ei nu intenţionau să renunţe la
neutralitate fără garanţii complete din partea Aliaţilor privind situaţia României şi realizarea obiectivelor sale
naţionale. Brătianu a fost prudent în negocierile cu Antanta pentru a nu angaja prematur ţara în război. În acelaşi
timp era conştient că România nu putea rămâne neutră până la sfârşitul războiului, dacă dorea realizarea unirii.
Măsurile interne de pregătire a teritoriului şi armatei pentru o eventuală intrare a ţării în război şi intensa activitate
diplomatică din perioada neutralităţii (1914-1916) s-au desfăşurat pe fondul unor puternice confruntări între
antantişti şi germanofili.
În anii 1914-1916, cele două tabere politico-militare (Antanta şi Puterile Centrale) au încercat să atragă
România de partea lor, mizând atât pe poziţia ei geostrategică, cât şi pe importantele resurse de petrol şi cereale.
Viena (cancelarul Otto Czernin) şi Berlinul (împăratul Wilhelm II) au folosit diverse modalităţi: presiuni asupra
primului ministru ungar Istvan Tisza pentru a-l determina să acorde concesiuni românilor din Transilvania, sau
chiar să permită armatei române să ocupe o parte din această provincie sub pretextul apărării ei împotriva unei
invazii ruseşti; promisiuni că Bulgaria va conlucra cu România la rezolvarea disputelor teritoriale din sudul
Dobrogei („cartea bulgară”); încercări de înlăturare a lui Ion I.C. Brătianu şi de instalare a unui guvern conservator
condus de un politician progerman. La rândul ei, Antanta a uzat de toate mijloacele, îmbinând promisiunile cu
ameninţările pentru a-l determina pe Ion I.C. Brătianu să i se alăture; tratativele dintre guvernul român şi Antantă s-
au purtat la Bucureşti, Paris, Londra, Petersburg şi au fost influenţate de evoluţia evenimentelor de pe front. Opinia
publică susţinea intrarea ţării în război alături de Antanta, remarcându-se în fruntea acestui curent Nicolae lorga,
Barbu Delavrancea, Octavian Goga, Nicolae Filipescu ş.a. Un rol important îl avea Liga pentru Unitatea
Culturală a tuturor Românilor prin articole în presă, demonstraţii, conferinţe, demersuri diplomatice. Exista şi un
curent germanofil (Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Constantin Stere) care, invocând pericolul rus şi tratatul din
1883, solicita intrarea în luptă alături de Puterile Centrale.
În anii 1914-1916, guvernul român a căutat să asigure înzestrarea şi pregătirea armatei pentru război:
economia a fost orientată spre producţia militară; în vederea cumpărării de echipament militar s-au obţinut
împrumuturi din partea Angliei şi s-au făcut comenzi către Germania şi Austro-Ungaria. Cu toate aceste măsuri,
dotarea armatei române era modestă, căci industria autohtonă nu putea satisface decât o mică parte din cerinţe, iar
transportul achiziţiilor din vest se făcea cu dificultate, mai ales după octombrie 1915 când prin atacul bulgar asupra
Serbiei a fost tăiată singura rută utilizabilă (Salonic – Turnu-Severin). Ulterior, a trebuit să se recurgă la o rută
ocolitoare, prin porturile ruseşti de la Marea Albă (Arhanghelsk) şi Pacific (Vladivostok).
Sub presiunea evenimentelor de pe front, Antanta a acceptat garanţiile scrise cerute, dar a şi somat România,
în vara anului 1916, să intre în război „acum ori niciodată”. După îndelungi tratative, guvernul Brătianu a semnat
cu reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei la Bucureşti, la 4 august 1916, tratatul de
alianţă şi convenţia militară. În baza acestor documente, Antanta ne promitea sprijin militar concretizat în diverse
modalităţi: trimiterea zilnică a 300 de tone de muniţii şi armament, armata rusă urma să participe cu trei divizii la
apărarea Dobrogei în cazul unui atac al Bulgariei şi să desfăşoare mari operaţiuni în Galiţia şi Bucovina, trupele
aliate de la Salonic trebuiau să angajeze o puternică ofensivă care să reţină o parte a armatelor Puterilor Centrale.
De asemenea, se recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei şi egalitatea cu
ceilalţi membrii ai alianţei, Antanta angajându-se să respecte integritatea teritorială a statului român. La rândul său,
România urma să declare război Austro-Ungariei cel târziu la 14 august 1916. Consiliul de Coroană din 14 august
1916 a aprobat oficial tratatele şi a decis intrarea ţării noastre în război alături de Antantă, având convingerea că
sosise timpul pentru ca poporul român să dovedească prin fapte că poate avea o patrie întregită.
TRATATUL DE ALIANŢĂ ÎNTRE ROMÂNIA, RUSIA, FRANŢA, ANGLIA, ITALIA, (4 AUGUST
1916): „I. Rusia, Franţa, Anglia şi Italia garantează integritatea teritorială a regatului României în toată
întinderea fruntariilor sale actuale. II. România se obligă să declare război şi să atace Austro-Ungaria în
condiţiile stabilite prin convenţia militară. III. Aliaţii recunosc României dreptul de a anexa teritoriile monarhiei
Austro-Ungariei prevăzute şi hotărnicite în art. 4. VI. România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii săi în
tot ce priveşte preliminariile, tratativele de pace, ca şi discutarea chestiunilor care vor fi supuse hotărârii
conferinţei de pace.”
CONVENŢIA MILITARĂ RUSO-ROMÂNĂ: „1. România se obligă a mobiliza toate forţele sale de
uscat şi de apă şi a ataca Austro-Ungaria cel mai târziu la 14 august 1916. 2. Armata rusă se obligă să atace în
chipul cel mai energic pe tot frontul austriac. 3. Rusia se obligă să trimită în Dobrogea două divizii de infanterie
şi una de cavalerie, pentru a coopera cu armata română contra armatei bulgare. Aliaţii se obligă a executa o
hotărâtă ofensivă prin armata lor de la Salonic cel mai târziu cu opt zile înainte de începerea atacului României.
4. [...] se obligă a furniza României muniţiuni şi material.”

5.2. Beligeranţa (1916 - 1918)

Consiliul de Coroană, ţinut la Cotroceni la 14/27 august 1916, a hotărât intrarea României în război numai
împotriva Austro-Ungariei, căreia i s-a declarat război. Germania (15 august), Turcia (17 august) şi Bulgaria (20
august) se vor solidariza cu aliata lor şi vor declara război României. Conform planului de operaţiuni „Ipoteza Z”,
trei armate române (în total, 420.00 de militari) au acţionat la graniţa cu Austro-Ungaria pentru a elibera
Transilvania şi o armată (142.000 de militari) a acţionat de-a lungul graniţei de sud, cu scopul de a apăra frontiera
împotriva unui atac germano-bulgar şi pentru a asigura acoperirea debarcării trupelor ruseşti în Dobrogea. România
a intrat în război fără ajutorul promis din partea Antantei. În urma mobilizării, armata română cuprindea 813.758
soldaţi şi 19.843 ofiţeri, dar din punct de vedere al echipamentului şi al aprovizionării situaţia era dificilă: cele mai
serioase deficienţe priveau artileria grea, mitralierele şi avioanele; mulţi militari aveau o instrucţie insuficientă; de
asemenea, numărul de locomotive şi vagoane era prea mic pentru a asigura transportul operativ. Toate acestea
aveau să se resimtă în timpul participării la război. Obiectivul iniţial al armatei române era eliberarea Transilvaniei
şi apoi înaintarea pe valea Tisei şi pe valea Dunării pentru a tăia sursele de aprovizionare a armatei austro-ungare.
 La 14 august 1916, România a intrat în războiul pentru unitatea naţională, declarând război Austro-Ungariei
şi trecând la eliberarea Transilvaniei, sub deviza „acum ori niciodată”. Ofensiva peste Carpaţi a debutat victorios:
militarii români au preluat sub control principalele trecători ale Carpaţilor, au eliberat localităţile Braşov, Făgăraş,
Miercurea-Ciuc, Odorhei, Orşova Sf. Gheorghe, Gheorgheni şi Orşova, avansând până aproape de Sibiu şi
Sighişoara. Dar această înaintare entuziastă a fost oprită, ca urmare a victoriei obţinută în sud, la Turtucaia (19 - 24
august 1916) de către germani şi bulgari. S-a creat o situaţie dramatică: Antanta nu şi-a îndeplinit promisiunea de a
trimite trupe ruseşti care să lupte alături de români şi nu a început ofensiva în zona Salonic (prin care ar fi obligat
Bulgaria să nu atace România). În plus, contraofensiva austro-germană din Transilvania a silit armata română să se
retragă pe linia Carpaţilor, unde a avut loc „bătălia trecătorilor”. În Carpaţii Orientali atacul duşman a fost oprit
(„Pe aici nu se trece”), dar la Jiu şi Olt frontul a fost rupt şi România invadată. Inamicul a acţionat pe mai multe
direcţii: în nord a înaintat pe valea Oltului şi pe valea Jiului, în sud a ocupat Dobrogea şi a trecut Dunărea la
Zimnicea. În acest context, după lupte grele duse în octombrie-noiembrie 1916 pe Jiu, pe Olt, precum şi la Neajlov-
Argeş (16 – 20 noiembrie 1916), o mare parte a ţării, inclusiv Bucureştiul (23 noiembrie 1916), au intrat sub
ocupaţie străină. Armata română a suferit pierderi grele în oameni (250.000 de morţi, răniţi sau prizonieri) şi în
echipament: două treimi din dotarea individuală, jumătate din numărul de mitraliere şi un sfert din totalul tunurilor.
După patru luni de luptă, armata română pierdea două treimi din teritoriul naţional şi jumătate din efectiv. Cauzele
acestei înfrângeri au fost multiple: obiectivele încredinţate armatei române erau ambiţioase, dar nerealiste;
România era înconjurată din trei părţi de duşmani; în sud, avea de apărat o frontieră de 1.700 km; avea o armată
numeroasă, dar slab echipată şi lipsită de experienţă; aliaţii nu şi-au respectat promisiunile; planul de război obliga
la ofensive pe două fronturi.
La sfârşitul lunii noiembrie 1916, autorităţile şi armata română s-au retras în Moldova. În acelaşi timp, zeci
de mii de locuitori au luat drumul pribegiei spre Moldova, pentru a nu rămâne sub ocupaţia inamicului. Retragerea
s-a făcut în dezordine, mulţi bătrâni, femei şi copii murind de foame şi de frig. Realitatea a arătat că guvernanţii nu
au luat măsurile necesare pentru dotarea corespunzătoare a armatei, iar planurile de acţiune militară s-au dovedit
nerealiste. În conştiinţa publică se va crea un curent împotriva liberalilor, vinovaţi de „pierderile inutile” din
campania anului 1916. Avându-se în vedere situaţia dificilă în care se găsea ţara, autorităţile au decis să pună la
adăpost în Rusia, temporar, tezaurul Băncii Naţionale a României precum şi alte valori.
În teritoriul cucerit (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), Puterile Centrale au organizat un sever regim de ocupaţie
militară care a produs mari pagube materiale şi multe suferinţe populaţiei: rechiziţii, demontarea unor instalaţii
industriale şi trimiterea lor în ţările învingătoare, confiscarea mijloacelor de locomoţie şi a depozitelor de alimente,
pedepsirea celor ce nu se supuneau noilor autorităţi. Germania a dominat prin administraţia şi economia organizate
cu eficienţă teutonică. Alimentele au fost raţionalizate. Frontul s-a stabilizat în final în sudul Moldovei (ianuarie
1917), pe linia Focşani - Galaţi. România a fost înfrântă, dar nu a fost scoasă din luptă. Moldova reprezenta
speranţa renaşterii statului român. La Iaşi, oraş devenit capitală provizorie, s-a format un guvern de uniune
naţională (11 decembrie 1916), condus de Ionel Brătianu, în care intrau şi conservatorii-democraţi în frunte cu
Take Ionescu. Principalele obiective pe plan intern ale acestui guvern au fost reforma agrară şi cea electorală.
Moralul scăzut al ostaşilor în urma înfrângerii suferite, teama faţă de posibilele tulburări sociale şi revoluţia rusă
din martie 1917 au dat impuls reformelor. Pentru impulsionarea rezistenţei militare, la 23 martie 1917, regele
Ferdinand a promis armatei înfăptuirea celor două mari reforme (agrară şi electorală), iar Parlamentul a hotărât să
modifice Constituţia (iulie 1917) spre a facilita împlinirea acestor promisiuni.
Situaţia populaţiei din Moldova a fost foarte grea în perioada 1917-1918. Resursele erau insuficiente pentru o
populaţie de două ori mai numeroasă decât înainte. Suferinţele au fost agravate de izbucnirea unei epidemii de tifos,
care a răpus peste 80.000 de oameni. Cu sprijinul Antantei, până în mai 1917, armata română s-a refăcut şi a fost
dotată cu armament modern. Ea cuprindea 700.000 de militari din care 460.000 erau pregătiţi pentru operaţiuni,
organizaţi în Armata I şi Armata a II-a. La sporirea capacităţii de luptă, o contribuţie importantă a avut-o misiunea
militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot, sosită în ţară în octombrie 1916; totodată, s-au îmbunătăţit
comunicaţiile şi s-a organizat „Crucea Roşie” sub patronajul reginei Maria. Planul armatei române viza o ofensivă în
zona Nămoloasa, în timp ce Puterile Centrale mizau pe atacarea Moldovei de la sud la nord, în zona Oituz şi de la
vest spre est, pe valea Siretului.
Războiul a fost reluat pe frontul din Moldova în iulie 1917. Cu un moral bun şi cu o dotare tehnică modernă,
pusă la dispoziţie de aliaţii României, armata română a dejucat planul comandamentului german de a scoate
România din război, făcând imposibilă cucerirea Moldovei. Generalul Alexandru Averescu a pornit ofensiva de
lângă Mărăşti (11 - 19 iulie 1917), în cadrul efortului general aliat de pe fronturile de est şi vest de a învinge
Puterile Centrale. Dar succesul obţinut de armata română nu a putut fi exploatat. Situaţia din Galiţia şi Bucovina se
agravase, iar trupele ruse din Moldova se dezorganizau. La 24 iulie 1917, von Mackensen profită de situaţie şi
lansează o ofensivă menită să scoată România din război. În bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie – 6 august 1917), ruşii
se retrag din faţa atacului german. Dar Armata I română reuşeşte să-i oprească pe germani, provocându-le pagube
importante. În nord, Armata a II-a română a reuşit să respingă un atac austro-german la Oituz (26 iulie – 9 august).
Ca urmare, planul Puterilor Centrale a eşuat, dar evenimentele din Rusia (25 octombrie 1917 - lovitura de stat
bolşevică) au schimbat radical situaţia militară şi politică.
La bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au luat parte şi voluntari români din monarhia austro-ungară
aflaţi prizonieri în Rusia, la Darniţa. (Istoricul N. Iorga afirma că «Darniţa a fost prima Alba-Iulia a românilor»).
Armata română, comandată de adevărate personalităţi militare, între care generalii Alexandru Averescu, Eremia
Grigorescu, Constantin Prezan, a făcut dovada unui înalt spirit de sacrificiu în apărarea teritoriului naţional.
Nepieritoare pagini de istorie au scris căpitanul Grigorie Ignat, Ecaterina Teodoroiu ş.a.
Dar, la finele anului 1917, situaţia României s-a înrăutăţit ca urmare a ieşirii Rusiei Sovietice din război.
Trupele ruseşti (un milion de militari) au părăsit linia frontului într-o totală dezordine, dedându-se la agitaţii
bolşevice. Armatele ruseşti din Moldova, în curs de dezmembrare, devin adevărate bande de jefuitori, comiţând
jafuri, distrugeri şi provocând incidente la Galaţi, Paşcani, Iaşi. Forţele române sunt transformate în forţe de poliţie
pentru zona din spatele frontului. Aliaţii României ar fi dorit ca ea să continue să lupte singură. Acest lucru era însă
imposibil. Ca urmare, armata română a intervenit pentru a asigura ordinea, dezarmându-i şi neutralizându-i pe ruşi. În
replică, autorităţile bolşevice de la Petersburg au recurs la măsuri dure: arestarea lui Constantin Diamandy –
reprezentantul României în capitala rusă (decembrie 1917), ruperea legăturilor diplomatice (13 ianuarie 1918) şi
confiscarea tezaurului statului român.
 La începutul anului 1918, presiunile Puterilor Centrale asupra României s-au amplificat, cerându-se
înlăturarea regelui Ferdinand şi încheierea grabnică a păcii. Evenimentele din spaţiul rus şi ieşirea Rusiei din război
prin semnarea armistiţiului şi a păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918), precum şi ocuparea Ucrainei de către
trupele germane şi austro-ungare, au împiedicat România să valorifice victoriile din anul 1917 şi au obligat-o să
semneze, la rândul său, armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie / 9 decembrie 1917) şi pacea de la Bucureşti (24
aprilie / 7 mai 1918). În acest context, primul ministru Ion I. C. Brătianu a demisionat, fiind urmat la guvern de
Alexandru Averescu (ianuarie 1918) şi apoi de conservatorul filogerman Alexandru Marghiloman (martie –
octombrie 1918). După ample dezbateri în Consiliul de Coroană (februarie - martie 1918), unde trebuia să se
aleagă între o pace umilitoare sau ocuparea întregii ţări de inamic (căci frontul din Moldova rămăsese descoperit în
urma plecării armatei ruse), s-a optat pentru prima variantă. Între a fi ocupată complet de inamic şi a supravieţui ca
stat, s-a ales ultima soluţie. Misiunea răspunderii acestei soluţii a fost încredinţată de rege guvernului condus de
Alexandru Marghiloman, care şi-a sacrificat viitorul politic în favoarea intereselor naţionale (el va fi considerat de
mulţi români un trădător). Astfel, guvernul Marghiloman a încheiat cu Puterile Centrale pacea de la Bucureşti (la
24 aprilie 1918), care cuprindea prevederi dureroase: Dobrogea era ocupată de Bulgaria; Austro-Ungaria lua o
parte din Munţii Carpaţi, însumând 5.600 km2; Germania instituia un monopol asupra ţiţeiului pe timp de 90 de ani,
a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului; armata română era demobilizată, iar accesul la Marea
Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa. Dintr-un teritoriu de 137.000 km 2 cât
avusese România înainte de război, rămânea sub ocupaţia Puterilor Centrale o suprafaţă de 100.000 km 2 (Dobrogea
şi Muntenia până la Siret), cuprinzând 72% din populaţie. Pacea de la Bucureşti, pe care regele Ferdinand a refuzat
s-o semneze, deşi umilitoare, permitea supravieţuirea statului român. Deşi prin Tratatul de la Bucureşti România
devenea dependentă politic şi economic de Puterile Centrale, guvernul a obţinut recunoaşterea unirii Basarabiei cu
România.
În octombrie-noiembrie 1918, pe fondul succeselor militare ale Antantei, guvernul condus de generalul
Constantin Coandă (investit la 24 octombrie 1918), a proclamat mobilizarea generală şi armata română a reintrat în
război, pacea de la Bucureşti fiind considerată un act nul şi neavenit. Sfârşitul războiului, 29 oct./11 nov. 1918, a
găsit România în tabăra învingătoare. Participarea sa la război a avut drept scop realizarea unităţii naţionale pentru
care a dat o imensă jertfa - aproximativ 800.000 morţi, răniţi, dispăruţi şi prizonieri. La 18 noiembrie 1918, într-o
atmosferă de entuziasm, regele Ferdinand şi regina Maria au revenit la Bucureşti, fapt ce simboliza împlinirea
idealului de întregire teritorială. Curând după aceea s-a născut România Mare. Primul Război Mondial a oferit
românilor prilejul de a transpune în realitate ideea reunirii lor într-un singur stat. Dacă decizia efectivă de alipire a
noilor teritorii la Regatul Român a intrat în vigoare ca urmare a tratatelor de pace de la Paris din 1919-1920,
participarea la război a României, alături de Puterile Antantei - Franţa, Anglia, Rusia şi, din 1915, Italia - a
constituit argumentul hotărâtor pentru oamenii politici români - în frunte cu Ion I.C. (Ionel) Brătianu - care au
pledat cauza României la tratativele de pace.

neutralitate - situaţia în care, în cazul unui conflict, o ţară nu face parte dintre beligeranţi.
germanofil - simpatizant al alianţei cu Germania.
 „acum ori niciodată” - cuvinte care exprimau hotărârea de a intra în război pentru a se realiza Marea
Unire.
armistiţiu - înţelegere între adversari pentru oprirea temporară a luptelor.
casus foederis - clauza prevăzută într-un tratat de alianţă ce prevede, în anumite condiţii, obligaţia statelor
membre de a acţiona în comun.
neutralitate - situaţie juridică şi politică a unui stat care nu participă la războiul dintre alte state, neacordând
sprijin armat statelor aflate în război.
neutralitate permanentă - neutralitatea statelor care nu participă la nici un fel de alianţe militare.

6. MAREA UNIRE DIN 1918

Românii din teritoriile aflate sub dominaţie austro-ungară (Bucovina, Transilvania, Banat), încurajaţi de
intrarea patriei-mame în război (august 1916), sperau într-o apropiată întregire. Această speranţă s-a păstrat, în
ciuda insucceselor militare din toamna anului 1916 şi a măsurilor severe luate de autorităţile austriece în Bucovina
şi de cele maghiare în Transilvania (suspendarea unor publicaţii româneşti, urmărirea şi arestarea fruntaşilor
mişcării naţionale, interzicerea activităţilor politice ş.a.). Obligaţi să se înroleze în armata austro-ungară, numeroşi
ardeleni şi bucovineni au trecut linia frontului la fraţii lor români, dovedindu-şi astfel credinţa în împlinirea
idealului Marii Uniri. În mai/iunie 1917, un contingent de ostaşi ardeleni şi bucovineni - foşti prizonieri în Rusia-
s-a înrolat în armata română.
 Acţiunile vizând înfăptuirea României Mari s-au intensificat în 1918, când în Europa centrală şi de sud-est
au apărut o serie de factori favorizanţi: afirmarea ideii autodeterminării popoarelor, în urma revoluţiei bolşevice din
Rusia (1917) şi a publicării celor 14 puncte ale preşedintelui american Wilson (ianuarie 1918); victoriile militare
ale Antantei; izbucnirea revoluţiilor de la Viena şi Budapesta (octombrie 1918); eşuarea încercărilor Curţii de la
Viena de salvare a imperiului austro-ungar (la 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat manifestul „Către
popoarele mele credincioase”, în care propunea federalizarea Austro-Ungariei, dar această iniţiativă nu a avut
succes); mutaţiile produse de război în mentalitatea colectivă. Au existat o simultaneitate şi o convergenţă de
acţiune în direcţia realizării Marii Uniri. Astfel, eforturile diplomatice şi militare ale statului român s-au împletit cu
acţiunile pentru autodeterminare naţională ale românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină. Realizarea
României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acţiunii româ-
nilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului război mondial, când dispăreau de pe harta Europei Imperiul
Ţarist şi cel Austro-Ungar. Unirea cu Regatul României a acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării pe
plan internaţional a principiului autodeterminării şi a celui al naţionalităţilor.

6.1. Basarabia

a) Autonomia. În fruntea mişcării pentru autonomie, s-a aflat Partidul Naţional Moldovenesc, creat pe 3
aprilie (martie, pe stil vechi) 1917 şi avându-l în frunte pe Vasile Stroescu. Începând cu aprilie 1917, în Chişinău şi
în celelalte centre urbane s-a trecut la organizarea unor întruniri unde se discuta despre atitudinea ce trebuia
adoptată în noul context determinat de revoluţia rusă. Ideile fundamentale erau obţinerea autonomiei, menţinerea
ordinii, alegerea unor organe reprezentative ale populaţiei româneşti, înfăptuirea reformelor economico-sociale: la
întrunirea delegaţilor cooperativelor săteşti (6/19 aprilie 1917) s-a solicitat autonomia administrativă, religioasă,
şcolară şi economică pentru Basarabia; cu ocazia marii adunări de la Odessa, din 18 aprilie / 1 mai 1917, la care au
participat peste 10.000 de militari români, precum şi numeroşi profesori, preoţi şi studenţi, s-a hotărât formarea
„cohortelor ostăşeşti” pentru menţinerea ordinii publice tulburată de trupele ruseşti în dezagregare; congresul
preoţimii organizat la Chişinău pe 19 aprilie / 2 mai -20 aprilie / 3 mai 1917 a solicitat formarea unui „Înalt for cu
atribuţii legislative şi executive”; dascălii basarabeni cereau introducerea alfabetului latin în şcoală.
Dacă în primăvara anului 1917 predomina ideea de autonomie a Basarabiei în cadrul statului federativ rus
(atitudine determinată de teama de Rusia şi de urmările în planul mentalităţii produsă de îndelungata stăpânire
ţaristă), treptat, sub impulsul unui puternic proces de redeşteptare naţională a devenit predominantă aspiraţia unirii cu
România. Procesul de redeşteptare naţională a fost încurajat de diverşi factori: rolul mobilizator al gazetei „Cuvânt
moldovenesc” care-i chema pe basarabeni la „deşteptare din somnul de moarte”; hotărârea voluntarilor ardeleni şi
bucovineni de a lupta în armata română pentru înfăptuirea Marii Uniri (manifestul de la Darniţa, 13/26 aprilie 1917);
contribuţia intelectualilor din Ardeal, Bucovina şi vechiul Regat (refugiaţi în Basarabia) la tipărirea unor cărţi şi
abecedare în limba română, organizarea cercurilor de istorie, geografie şi cântec românesc, editarea ziarului
„Ardealul” sub redacţia lui Onisifor Ghibu (octombrie 1917); întâlnirile soldaţilor basarabeni cu românii din celelalte
teritorii, pe front, în spitalele de răniţi, în lagărele de prizonieri.
 Tendinţele Ucrainei de a-şi extinde stăpânirea asupra acestei provincii au avut ca rezultat, în vara anului
1917, intensificarea mişcării pentru autonomia Basarabiei. Partidul Naţional Moldovenesc s-a străduit să dea
coerenţă acţiunilor populaţiei dintre Prut şi Nistru şi să apere Basarabia atât de pretenţiile naţionaliştilor ucraineni,
care doreau s-o integreze într-o Ucraină independentă, cât şi de bolşevicii ruşi, care încercau s-o câştige de partea
revoluţiei proletare. În octombrie 1917 se desfăşoară la Chişinău „Congresul ostaşilor moldoveni” care a
proclamat „autonomia teritorială şi politică a Basarabiei' şi a decis constituirea unui organ reprezentativ al Basa-
rabiei numit Sfatul Ţării, avându-l ca preşedinte pe Ion Inculeţ . Puterea executivă era exercitată de Consiliul de
directori generali, care îl avea în frunte pe Petre Erhan. Realizarea deplină a autonomiei îşi găsea expresia în
proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (2 decembrie 1917), membră cu drepturi egale a Republicii
Federative Ruse.
b) Unirea cu România. În lunile următoare, însă, situaţia Basarabiei se agravează. Destrămarea armatei ruse,
intensificarea agitaţiilor bolşevice ameninţau securitatea politică şi militară a teritoriului rămas neocupat. Pentru a
pune capăt anarhiei create pe teritoriul Basarabiei, Consiliul de directori generali a cerut guvernului român să trimită
trupe. Acestea au restabilit ordinea şi prestigiul Sfatului Ţării (ianuarie 1918). În consecinţă, la 13 ianuarie 1918,
guvernul Rusiei Sovietice a întrerupt relaţiile diplomatice cu România şi i-a sechestrat tezaurul, care fusese trans-
portat la Petrograd înainte de ocuparea Bucureştiului. În noile condiţii, Sfatul Ţării a hotărât independenţa Republicii
Democratice Moldoveneşti (24 ianuarie 1918). Ultima etapă a autodeterminării Basarabiei s-a realizat prin actul din
27 martie 1918. Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România. În Actul citit de
deputatul Ion Buzdugan erau formulate „bazele” pe care se realiza unirea: Sfatul Ţării urma să funcţioneze până la
înfăptuirea reformei agrare; Basarabia îşi păstra autonomia provincială; drepturile minorităţilor trebuiau respectate;
această provincie era reprezentată în Consiliul de Miniştrii de doi miniştrii fără portofoliu, iar în parlament de un
număr proporţional cu totalul populaţiei din acest teritoriu; erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Rezultatul votului a fost comunicat preşedintelui Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman, aflat la Chişinău.
Prin Decretul regal nr. 842/22 aprilie 1918, regele a promulgat actul Unirii.

6.2. Bucovina

a) Autonomia. Încă din perioada războiului, refugiaţii din Transilvania şi Bucovina erau organizaţi în
Asociaţia Românilor Bucovineni şi Transilvăneni. Aceasta a susţinut intrarea României în război alături de
Antanta.
Situaţia s-a complicat după semnarea păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918). Asupra provinciei ridica
pretenţii Ucraina. Ca răspuns la Manifestul adresat de împăratul Carol I (3 octombrie 1918) privind organizarea
federalistă a Austro-Ungariei, deputaţii români din Clubul Parlamentar din Viena au transformat acest organism în
Consiliul Naţional Român din Austria, avându-i în conducere pe Constantin Iosipescu-Grecul şi pe liderul
socialist George Grigorovici. La 9 octombrie 1918, C.N.R. a cerut oficial, în numele naţiunii, dreptul la
autodeterminare şi a exprimat dorinţa de secesiune. Deputaţii ucraineni, bazându-se pe sprijinul trupelor ucrainene,
s-au opus, deoarece ridicau pretenţii asupra nordului Bucovinei. La 11/24 octombrie 1918, un grup de intelectuali de
la Universitatea din Cernăuţi, condus de profesorul Sextil Puşcariu, a scos ziarul „Glasul Bucovinei”, care a
influenţat puternic conştiinţa colectivă; voluntarii bucovineni, foşti militari în armata austro-ungară, aflaţi în
Basarabia, au exprimat sprijinul pentru unire. La iniţiativa lui Sextil Puşcariu, la 14 octombrie 1918 s-a convocat o
adunare naţională la Cernăuţi, care s-a proclamat Adunare Constituantă. Aceasta a hotărât „unirea Bucovinei
integrale” cu celelalte provincii româneşti din imperiu într-un stat naţional independent. Tot atunci s-a format
Consiliul Naţional, ca organism reprezentativ, şi un Birou Executiv, condus de Iancu Flondor.
Situaţia Bucovinei s-a complicat în această perioadă. Adunarea Ucraineană, susţinută de Aurel Onciul (fost
deputat român în Parlamentul austriac), acţiona pentru încorporarea nordului Bucovinei. În aceste împrejurări,
Consiliul Naţional a solicitat sprijinul armatei române. Guvernul român a aprobat, la 23 octombrie 1918, intrarea
unei divizii în Bucovina şi a informat guvernul austriac în privinţa acestei decizii. La 12 noiembrie 1918, Consiliul
Naţional a votat „Legea fundamentală provizorie asupra puterilor Ţării Bucovinei”. Faza autonomiei se încheia,
trecându-se la etapa a doua.
b) Unirea cu România. Prin integrarea Bucovinei la România, urma să se asigure acestei provincii condiţiile
necesare unei dezvoltări progresive. Tratativele purtate cu reprezentanţii guvernului de la Iaşi au dus la convocarea
Congresului General al Bucovinei pentru data de 15 noiembrie 1918. Întrunit la data stabilită, Congresul a votat în
unanimitate unirea necondiţionată a Bucovinei cu România. La această hotărâre au aderat locuitorii germani şi
polonezi. Evreii şi ucrainenii au refuzat să participe. Unirea Bucovinei cu România a fost consfinţită de regele
Ferdinand prin Decretul-lege din 18 decembrie 1918.

6.3. Transilvania
 a) Autonomia. În Transilvania, mişcarea pentru autodeterminare a avut un caracter popular mai accentuat. Ea
s-a bucurat de adeziunea unanimă a populaţiei româneşti. În 1918, emigraţia română din Transilvania, Bucovina şi
Regatul României şi-a intensificat activitatea în vestul Europei. La 20 septembrie 1918, s-a format, la Paris, Consiliul
Naţional pentru Unitatea Românilor, recunoscut de guvernele francez, englez şi italian, ca reprezentant al tuturor
românilor.
În Transilvania, în septembrie 1918 şi-au reluat activitatea cele două forţe politice româneşti: Partidul
Naţional Român (P.N.R.) şi Partidul Social-Democrat (P.S.D.). Românii au anunţat oficial hotărârea de
autodeterminare prin Declaraţia de la Oradea din 29 septembrie 1918, elaborată de cele două partide. Aceasta este
o declaraţie de principii în care se regăsesc principalele componente ale conceptului wilsonian de autodeterminare
pe baza principiului naţionalităţilor: libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria, asumarea suveranităţii
naţiunii în teritoriul său naţional, plebiscitul. Declaraţia era adresată Parlamentului Ungariei, unde a fost citită de
către deputatul Alexandru Vaida-Voevod pe data de 5/18 octombrie 1918. Această declaraţie a căpătat valoarea
unei proclamaţii de independenţă. La 18 octombrie 1918, se constituia, la Budapesta, Consiliul Naţional Român
Central (C.N.R.C.), ca organ politic unic al românilor din Transilvania, alcătuit din câte şase membri din fiecare
partid (P.N.R. şi P.S.D.). El a devenit centrul de coordonare al mişcării naţionale din Transilvania, mutându-şi
sediul la Arad în 21 octombrie / 3 noiembrie 1918.
În noiembrie, în întreaga Transilvanie s-au format, după modelul C.N.R.C., consilii şi gărzi naţionale locale.
Acestea au preluat controlul politic şi administrativ în întreaga provincie, reuşind să menţină ordinea în
Transilvania. La 9 noiembrie 1918, C.N.R.C. adresa o notă ultimativă guvernului ungar, cerând „întreaga putere de
guvernare”. În acest context, s-au desfăşurat la Arad în 13-14 noiembrie 1918 tratativele cu reprezentanţii
guvernului ungar, conduse, din partea română, de Iuliu Maniu. Aceştia au recunoscut organismele politice
româneşti, dar au oferit românilor doar autonomia administrativă a Transilvaniei, după modelul cantonal elveţian.
Propunerea părţii ungare a fost respinsă, Iuliu Maniu declarând categoric că dorinţa românilor era „despărţirea
totală” de Ungaria.
b) Unirea cu România. Manifestul Către popoarele lumii adresat de C.N.R.C., la 5 noiembrie 1918, lumii
civilizate demonstrează opiniei publice mondiale că unirea Transilvaniei cu România este voinţa întregii naţiuni
române. C.N.R.C. a decis, în acelaşi timp, convocarea unei mari adunări care să dea expresie voinţei românilor
transilvăneni. La 7 noiembrie 1918, s-a publicat textul convocării, la Alba Iulia, a Adunării Naţionale a Românilor
pentru 18 noiembrie 1918. Manifestarea a avut un caracter plebiscitar. La Adunarea Naţională de la Alba-Iulia, au
participat peste 100.000 de oameni şi 1.228 delegaţi aleşi. Adunarea, deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti, a
adoptat în unanimitate declaraţia solemnă. Decizia de unire a Transilvaniei cu România a fost însoţită de un
program de înnoiri ce a direcţionat dezvoltarea ulterioară a ţării. În Rezoluţia unirii, căreia i-a dat citire Vasile
Goldiş, se preciza că:
„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin
reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie 1918, decretează unirea acelor români si a
tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al
naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. II. Adunarea Naţională rezervă
teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională
proclamă următoarele: 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice.
Votul obştesc, direct, egal, secret pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani. 4. Desăvârşita libertate de presă,
asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti. 5. Reforma agrară radicală. 6.
Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state
industriale din Apus. IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române Adunarea Naţională
hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea
română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare
în interesul naţiunii.”
La 18 noiembrie s-a constituit Marele Sfat Naţional (cu rol de for legislativ), care a desemnat ca organ
executiv Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu. Prin Decretul nr. 3631 din 11 decembrie 1918, regele
Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu România. Astfel, se desăvârşea formarea României Mari. Noul stat
românesc, având o suprafaţă de 295.049 km2 şi o populaţie de peste 18 milioane locuitori, a fost recunoscut pe plan
internaţional prin tratatele de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920.

autodeterminare – dreptul unei naţiuni de a-şi alege statutul politic şi calea de dezvoltare
egalitate confesională – principiu conform căruia toate cultele recunoscute ale unui stat sunt egale.
 egalitate politică – principiu conform căruia toţi cetăţenii unui stat au aceleaşi drepturi şi aceleaşi
îndatoriri politice.
federalizare - constituirea unei uniuni din mai multe state autonome în cadrul unui stat unitar cu un guvern
central.
Marea Unire – proces politic-naţional în urma căruia provinciile româneşti (Basarabia, Bucovina şi
Transilvania) s-au unit cu Vechiul Regat.
partid etnic – partid bazat (creat) pe apartenenţa etnică a membrilor săi.
ratificare - acţiune prin care un tratat sau o convenţie sunt aprobate de statele semnatare prin intermediul
organelor lor legislative.
România Mare – stat rezultat în urma evenimentelor din 1918, când provinciile româneşti care
aparţinuseră Imperiului Austro-Ungar şi celui Ţarist s-au unit cu România.
stat naţional unitar – concept politic referitor la un stat aparţinând unei naţiuni; stat care formează un singur
tot (fără provincii autonome).
unificare administrativă – proces în urma căruia este cuprinsă într-un sistem unic administraţia unui stat.
vot universal – drept acordat tuturor cetăţenilor unei ţări indiferent de rasă, naţionalitate, sex, credinţă
religioasă, grad de pregătire şi stare materială de a participa la alegerile care desemnează organele
reprezentative ale unui stat.