Statul român modern: de la proiect politic

la realizarea României
Mari (secolele al XVIII-lea - al XX-lea)
Introducere 1: Statul român modern este rezultatul unui proces istoric
desfăşurat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al
XX-lea, având la bază proiecte politice elaborate încă din secolul al XVIII-lea, care
sintetizează obiectivele majore ale mişcării naţionale româneşti.
Introducere 2: Secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea au
marcat intrarea societăţii româneşti într-o noua fază a evoluţiei sale istorice,
identificata prin aparitia semnelor certe ale modernizarii si afirmarea constiintei
necesitatii unitatii politice nationale. Împlinirea aspiraţiei de realizare a unitaţii
naţinale s-a făcut treptat, putându-se identifica mai multe etape: mişcarea
reformatoare de până la mijlocul secolului al XIX-lea, formarea statului naţional
român modern (1859), câştigarea independenţei de stat (1877-1878), urmate de
etapa finală, cea a desăvârşirii statului, prin realizarea Marii Uniri (1918).

I. Proiecte politice în secolul al XVIII-lea şi în

prima jumătate a secolului al XIX-lea

a. Proiecte politice în perioada domniilor fanariote

Statul român modern, înainte de a deveni o realitate instituțională, a fost

imaginat ca proiect politic de generații intregi de gânditori sau de practicieni ai
politicii. Acest proiect a început să se contureze în secolul al XVIII-lea, devenind
din ce în ce mai complex pe măsură ce diferite aspecte ale sale treceau din planul
ideilor în cel al realizărilor efective. Formulat inițial ca alternativă la regimul
fanariot, a avut o importantă conotație națională. Contestarea domniilor fanariote s-
a făcut pe calea pamfletelor și a memoriilor politice înainte domnitorilor, dar mai
ales marilor puteri străine: Turciei, Austriei, Rusiei şi la începutul secolului al
XIX-lea şi Franţei.
La începutul secolului al XVIII-lea, Imperiul Otoman a recurs la soluţia
domniilor fanariote, pentru a-şi consolida controlul asupra Principatelor.
Inaugurate în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească, acestea sunt
considerate momentul de apogeu al dominaţiei otomane la nordul Dunării. În
ambele Principate, regimul a luat sfârşit în 1821 şi a avut trăsături caracteristice
similare:
o grecizarea instituţiilor politice în defavoarea boierimii autohtone;
o grecizarea Bisericii, a culturii şi a învăţământului;
o restrângerea autonomiei;
o accentuarea presiunii otomane asupra Principatelor;
o desfiinţarea armatei, redusă la o gardă domnească;
o fiscalitatea excesivă;
o sporirea obligaţiilor faţă de Imperiul Otoman.
Boierii români au reacţionat faţă de noul statut politico-juridic al Principatelor
prin redactarea de memorii adresate marilor puteri creştine, de regulă, cu prilejul
desfăşurării tratativelor implicate de războaiele ruso-austro-otomane (ca de pildă
cele din anii 1769, 1772, 1774, 1802, 1807), care pot fi considerate primele
proiecte politice de modernizare a statului iniţiate în Principate;Boierii reformişti
au alcătuit gruparea numită partida naţională, asumându-și rolul de promovare a
modernizării, dar și a emancipării naționale. Majoritatea acestor proiecte cereau:
 înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni şi autonomia deplină a Ţărilor
Române în raporturile cu Imperiul Otoman, ca în vremea marilor voievozi;
 reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor constituţii
care să limiteze puterea domnitorilor; în ceea ce privește forma de
guvernământ, majoritatea covârșitoare a autorilor optează pentru un regim
monarhic în varianta sa românească, respectiv domnia. Ca tipuri de regim
monarhic, se propun absolutismul, cu varianta despotismului luminat sau
domnia marginită (constitutională). Teoria domniei constituționale se bucura
de o largă popularitate in ambele Principate. Intreaga construcție politică pe
care o propuneau autorii memoriilor și programelor politice era una de tip
reformist, în care opera de reașezare a societății trebuia înfaptuită de
cârmuire.
  unele proiecte au cerut şi unirea românilor într-un singur stat.
Cele mai importante memorii şi proiecte boiereşti din secolul al XVIII-lea și
începutul secolului al XIX-lea au fost:
o Memoriile boierilor din Ţara Românească trimise Austriei în perioada
1716-1718, prin care se cerea protecţia Austriei şi recunoaşterea dreptului
boierilor români de a alege domnitorul. Astfel, memoriul din 16 martie
1718 (prezentat de Radu Golescu, Ilie Știrbei, Ioan Avramie): programul
maximal al acestor boieri era trecerea Țării Românești sub autoritatea
Austriei, cu păstrarea datinilor ce nu puteau fi schimbate decât prin
acceptul țării; programul minimal lua în considerare revenirea țării sub
suzeranitatea otomană; în acest caz, se cerea ca domnul să fie pământean și
numit pe viață.
o Memoriile boierilor din Ţara Românească şi Moldova din 1772, redactate
cu ocazia unor tratative de pace purtate la Focşani (în urma unui război
ruso-turc din 1768-1774) prin care se cerea revenirea la domniile
pământene, autonomia internă şi unirea celor două ţări sub protecţia
Austriei, Rusiei şi Prusiei. Tot în 1772, marele vistier Ienăchiță Vacărescu
trimitea un memoriu protestatar marelui vizir, solicitând respectarea strictă
a prevederilor vechilor tratate, înlăturarea abuzurilor fanariote și revenirea
la domniile pământene.
o În 1791, cu prilejul tratativelor de pace de la Șistov, Divanul Țării
Românești s-a adresat delegaților ruși și austrieci printr-un memoriu în
care se cerea: autonomia și neutralitatea țării sub garanția Austriei și
Rusiei, desființarea obligațiilor către Poartă, cu excepția tributului,
alegerea domnului dintre reprezentanții stărilor țării.
o In 1802, Dimitrie Sturdza, membru al elitei moldovene, a alcatuit un
proiect intitulat "Plan sau o formă de oblăduire republicească
aristodemocraticească". Forma de guvernamant propusa era republica, pe
care trebuia sa o conduca boierimea grupata, potrivit principiului separarii
puterilor, in trei divanuri: Divanul cel Mare, organul suprem de guvernare,
format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol legislativ si compus din
boieri cunoscatori ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar, alcatuit
din deputati alesi prin vot indirect. Idei moderne erau promovate in politica
economica si culturala precum si referitor la exercitarea drepturilor si
 libertatilor cetatenesti (programul prevedea libertatea economica, dreptul
fetelor de a beneficia de aceeasi instructie ca si baietii, garantarea libertatii
individuale prin interzicerea arestarii fara o cercetare prealabila si
judecata, interzicerea incasarii altor dari in afara de cele prevazute in
bugetul statului etc.).
o Mare vistier Iordache Rosetti Rosnovanu a scris între 1817-1818 nu mai
puțin de 8 proiecte de reformă, prpunând instaurarea unui regim în care
puterea politică să fie încredințată unei Adunări Obşteşti şi a unui Divan
controlate de boierime, iar domnitorul să aibă un rol minor. Acest tip de
conducere se apropia de sistemul parlamentar englez. A dorit desfiinţarea
privilegiilor fiscale prin plătirea impozitelor de către toată populația.
S-a format astfel, treptat, aşa-numita „partidă naţională”, ce avea să se
manifeste şi în secolul al XIX-lea. Aceasta a reprezentat, încă din a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea, o formă de manifestare a primelor grupări politice din
spaţiul românesc, fiind legată de mişcarea de emancipare politică şi naţională a
Principatelor Române. Dacă până în anii ’30 ai secolului al XIX-lea aceasta s-a
exprimat în conformitate în deosebi cu interesele boierimii pământene, în perioada
prepaşoptistă, membrii mişcării au început să se afirme ca reprezentanţi ai
intereselor naţionale şi ca vectori ai modernizării.
Chiar domnii fanarioti au promovat numeroase măsuri novatoare. Cu
excepția caracterului național al domniei și a problemelor legate de raporturile
politice cu Înalta Poartă, multe dintre reformele propuse de boierime au fost inițiate
sau încercate de domnii fanarioți, dar instabilitatea domniilor (determinată în
principal de cauze externe) a făcut ca acestea să cadă repede în desuetudine.
Cel mai important domnitor fanariot a fost Constantin Mavrocordat. El a
domnit alternativ în Ţara Românească şi Moldova şi a făcut în ambele ţări
importante reforme sociale şi administrative:
• Prima reformă (1740) a fost de natură fiscală: el a dispus înregistrarea
(recensământul) populației, astfel încât statul să poată evalua cu precizie
impozitele pe care urma să le strângă.
• La 7 februarie 1741 emite un hrisov domnesc care conținea un vast
program de reforme în domeniile: fiscal, agrar, administrativ. În străinătate a
fost cunoscut sub numele de ,,Constituție”, fiind publicat în revista franceză
,,Mercure de France”. Reforma fiscală prevedea desființarea dărilor multiple
(vinărit, văcărit, fumărit etc.) și înlocuirea lor cu o dare fixă, împărțită în patru
rate. Se desființează răspunderea colectivă a obștii față de fisc. Separat, printr-un
articol special, se desființează cele două dări împotiva cărora protestaseră atât
boierii, cât și țăranii: văcăritul și pogonăritul. Prin reforma fiscală din 1741 sunt
scutiți de dări: preoții, mănăstirile și toți boierii. Dregătorii în funcție sunt
singurii numiți boieri, în textul reformei, dar beneficiază de scutiri de dări și
mazilii și neamurile. Astfel, boierimea își întărește poziția. Aceleași măsuri se iau
și în Moldova, dar aici se introduc și cărțile pecetluite, cuprinzând sume de plată.
Reforma fiscală este completată cu o reformă administrativă. Boierii, scutiți de
dări, primesc pentru prima dată leafă pentru slujba lor. Dregătorii capătă astfel
un venit regulat și fix din sumele încasate de către fisc, măsură prin care se credea
că se va pune capăt abuzurilor. Numirea ispravnicilor în ținuturi și județe ca șefi
ai administrației locale constituia un pas înainte în centralizarea statului. Reforma
justiției a însemnat crearea de instanțe judecătorești la nivel local, în ținuturi și
județe, controlul statului asupra procedurilor de judecată, precum și înregistrarea
scrisă a activității judecătorești.
• Reforma socială (1746, 1749) a fost cea mai însemnată dintre reformele lui
Constantin Mavrocordat. Esența acestei reforme a constat în desființarea șerbiei
și reglementarea de către stat a oligațiilor șăranilor dependenți. În Țara
Românească, ,,rumânia” (șerbia) a fost desființată și înlocuită cu starea de clăcaș
prin hotărârea Adunării Obștești din 5 august 1746. Prin această hotărâre, boierii
rămâneau prporietari ereditari, iar țăranii primeau drept de strămutare,
răscumpărându-și libertatea cu 10 taleri pe cap de om. Au rămas însă dependenți
de boieri pentru loturile primite în folosință, fiind obligați la 12 zile de clacă pe
an. Desființarea ,,veciniei” (șerbiei) în Moldova s-a realizat la 6 aprilie 1749.
Zilele de clacă erau stabilite la 24; în schimb, țăranii moldoveni nu plăteau taxe
pentru eliberare.
Alexandru Ipsilanti, alt domn fanariot, dovedește, prin măsurile luate,
preocupări pentru domeniul educației: reorganizează Academia Domnească de la
Sf. Sava, înființează o școală de preoți și un orfelinat. În prima dom nie în Țara
Românească (1774-1782), Ipsilanti a realizat o serie de reforme în plan:
• Administrativ: a stabilit venituri fixe pentru dregători, a reorganizat
serviciul poștelor.
• Fiscal: prin hrisovul din 1775, Ipsilanti revine la sistemul sferturilor
introdus de Constantin Mavrocordat. Sferturile deveneau acum ,,sămi”, trei
strânse pentru nevoile țării și una pentru plata haraciului ( de câte 4 taleri sama).
Inovația era legată de introducerea sistemului ,,ludelor”, ceea ce ușura plata
impozitelor pentru contibuabili, aceștia putându-se asocia pentru a forma o
individualitate fiscală solvabilă.
• Juridic: a crescut numărul judecătorilor și tribunalelor din țară. În 1780
este adoptată culegerea de legi numită ,,Pravilniceasca Condică, compusă după
legile bizantine și după principii de drept cutumiar acceptate de practica juridică
locală. Pentru prima dată, litigiile civile sunt separate de cele penale, înființându-
se un departament special pentru judecarea cazurilor de omor.
• O atenție deosebită va acorda aprovizionării, amenajării și înfrumusețării
capitalei. Domnului îi aparține inițiativa construirii unei noi curți domnești, a
două case de odihnă, precum și a ,,două cișmele de apă de izvor”. De departe
însă, cea mai mare lucrare hidraulică o reprezintă ,,Canalul lui Alexandru
Ipsilanti vodă”, construit cu scopul de a capta și devia o parte din apele
Dâmboviței spre a feri capitala de desele inundații. În 1776 reorganizează
Academia domnească de la Sf. Sava.
O altă reformă importantă din timpul fanarioţilor a fost adoptarea primelor
coduri de legi: Codul Calimachi în Moldova (1817) şi Legiuirea Caragea în Ţara
Românească (1818), după numele domnitorilor reformatori.

b. Proiecte politice între anii 1821 şi 1848

Gândirea politică a generat la începutul secolului al XIX-lea un adevărat
program de reforme și de emancipare națională, care conturează proiectul
statului român modern. Programele revoluțiilor din 1821 si 1848, precum și ale
societăților politice secrete dintre cele două revoluții au contribuit la clarificarea
acestui proiect.
Astfel, documentele programatice ale revoluției de la 1821 cuprind
numeroase revendicări privind reorganizarea și modernizarea structurilor
politice, sociale și economice. Cel mai important document programatic al
revoluției de la 1821, Cererile norodului românesc (februarie-martie 1821),
cuprinde principii moderne de organizare internă a Țării Românești așa
încât ,,statul să se facă românesc” (Nicolae Bălcescu): înlocuirea sistemului
retrograd al vânzării dregătoriilor statului sau al numirii pe citeriul originii cu
sistemul promovării în funcții după merit; desfiintarea unor dregătorii socotite
inutile și jefuitoare ale poporului; libertatea comerțului; armată națională
alcătuită din 4000 de panduri și 200 de arnăuți; desființarea vămilor interne;
reducerea impozitelor; utilizarea veniturilor mănăstirilor închinate în interesul
țării. Suveranitatea poporului, afirmată pentru prima dată de Proclamația de
la Padeș, se desprinde din insăși titulatura programului: cererile sunt ale
poporului (norodului).
Programul lansat în 1821 este prelungit și completat prin memoriile
boierești din anii următori, revoluția descătușând energiile care s-au acumulat
în societatea românească și activizând spiritul public la dimensiuni fără
precedent.
În deceniile 3 și 4 ale secolului al XIX-lea, boierimea reformatoare a
redactat zeci de proiecte, vizând modernizarea organizării interne și, în primul
rând, redactarea unor legi fundamentale. Astfel, încă din timpul domniilor
pământene au fost formulate proiecte de reforme, cel mai cunoscut fiind
redactat de Ionică Tăutu și numit ,,Constituția cărvunarilor”( Proiectul celor
77 de "ponturi", 1822) în Moldova. Exprima revendicările micii boierimi,
inspirate de ,,Declaratia drepturilor omului și ale cetățeanului”și de actele și
memoriile anilor 1821-1822, având astfel un caracter liberal și iluminist.
Proiectul reformator propunea crearea unui Sfat obștesc (Divan) bicameral în
care să intre boierimea de toate rangurile. Mai erau înscrise:respectul pentru
proprietatea, libertatea și inviolabilitatea persoanei, egalitatea în fața legii,
separarea puterilor, autonomia internă etc. Un alt document important din
această perioadă este ,,Așezământul politicesc”, semnat de Simion Marcovici,
care susținea organizarea statului pe baza separării puterilor.
Mișcarea de renaștere națională a avut o mai mare amploare în perioada
regulamentară, cand s-au înființat societățile secrete și au loc acțiuni politice
reformatoare. Astfel, în Țara Românească, gruparea națională condusă de Ion
Câmpineanu elaborează, în 1838, două documente referitoare la organizarea
Țării Românești: Actul de unire și independență și Osăbitul act de numire a
suveranului românilor. ,,Actul de unire și independență” solicita înlăturarea
suzeranității otomane și a protectoratului țarist și unirea Principatelor într-un
regat al Daciei. ,,Osăbitul act de numire a suveranului românilor” conținea
referiri la atribuțiile domniei care trebuia sa fie ereditară, drepturi și libertăți
cetățenești (votul universal) si eliberarea clăcașilor. In final, cele două
documente cuprindeau un adevarat proiect de constituție, bazat pe principiile
liberalismului politic și economic. Se preconiza unirea Principatelor sub
domnia lui Mihail Sturdza, fapt posibil, după părerea domnului moldovean,
numai cu sprijinul puterilor europene. Noul stat trebuia să fie o monarhie
constituțională sub garantia colectivă a Marilor Puteri. În cadrul regimului
preconizat, toti românii erau declarați egali în fata legilor, urmând să se
bucure de libertatea personală, a cuvântului și a presei și de introducerea
votului universal. S-a adoptat ideea limitării puterii suveranului de către
parlament, a independenței puterilor legiuitoare și judecătorească față de cea
executivă, iar în economie principiul liberei concurențe si al neintervenției
statului.
Un rol important in perioada dintre cele două revoluții l-au avut societățile
politice secrete. Acestea regrupau forțele reformatoare angajate într-o
activitate menită să ducă la răsturnarea vechii ordini sociale și politice. Un
program complex a fost elaborat de societatea secretă condusă de Dimitrie
Filipescu (în Țara Românească), depistată de poliția lui Alexandru Ghica în
1840. Programul acesteia prevedea consolidarea autonomiei si "chiar
independenta", lichidarea proprietății boierești, a relațiilor servile și
instaurarea republicii democratice, intemeiată pe ideile de libertate și
egalitate. Cu acelasi program, miscarea nationala a renascut in 1843 prin
societatea Frăția, fondată la Bucuresti de N. Bălcescu, I. Ghica, Christian Tell
și C. A. Rosetti, viitori conducători ai revoluției de la 1848. Deviza ei era:
"Dreptate, Fratie". Aceasta organizație masonică avea ca obiective unirea
Moldovei și Țării Românești, independența, emanciparea clăcașilor, egalitatea
cetățenilor în fața legii. Ideile ei liberale au fost răspandite prin publicații ca
Propășirea, Arhiva istorică, Magazin istoric pentru Dacia si Dacia literară. In
1845 se inființa la Paris, din initiativa lui C.A. Rosetti, Societatea Studenților
Români, ca filială a Frăției, organizație care intreținea stranse legaturi cu
personalitați ale vieții culturale franceze.

c. Programul politic paşoptist

Mișcările reformatoare din Țările Române au atins punctul culminant prin
revoluția de la 1848-1849. Aceasta avea să cristalizeze, prin documentele sale
programatice, revendicările și propunerile de reforme pentru care activaseră
forțele progresiste în perioada precedentă, dar pentru care vor acționa și
generațiile viitoare.
 Obiective generale ale revoluţiei române (proiectul politic paşoptist) pot
fi deduse din proiectele politice elaborate, din articolele din presa vremii, din
memoriile revoluţionarilor. Proiectul politic paşoptist românesc a cuprins, în
mare, următoarele revendicări:
 Politice:înlăturarea regimului regulamentar care menţinea privilegiile
sociale, acorda puteri prea mari domnitorului şi încuraja corupţia; adoptarea
unor constituţii moderne care să acorde drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:
 Sociale:desfiinţarea privilegiilor; desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea
ţăranilor.
 Naţionale:
 obiectiv maximal: obţinerea independenţei Principatelor (adică
desfiinţarea protectoratului rusesc şi a suzeranităţii otomane);
 obiectiv minimal: îmbunătăţirea statutului internaţional (autonomia
faţă de Rusia şi Turcia) ;
 unirea românilor într-un stat naţional.
Revoluţionarii din Ţările Române au alcătuit mai multe programe
revoluţionare, mai moderate sau mai radicale, în funcţie de împrejurările în care au
fost elaborate. Din cauza condiţiilor politice specifice, programele nu conţin toate
obiectivele revoluţionarilor întrucât acestea au fost restrânse din dorinţa de a le
face mai practice la momentul respectiv (revoluţionarii din Moldova au sperat ca
domnitorul să le aprobe unele revendicări, de aceea programul lor este foarte
moderat; revoluţionarii din Ţara Românească nu au cerut unirea românilor şi
independenţa de teama unor prea mari complicaţii internaţionale).
a.Moldova. Aici s-a manifestat opozitia fată de domnitorul Mihail Sturdza, la care
a participat boierimea mică si mijlocie, o parte a marii boierimi de orientare
liberală si mai ales elita intelectuală. Domnitorul era adeptul ideilor
conservatoare si a rezolvării crizei politice interne fără convulsii sociale. La 27
martie/8 aprilie 1848 reprezentantii boierimii liberale si ai orăsenilor din
Moldova s-au intrunit la Iasi intr-o adunare de protest contra regimului autoritar
patronat de Mihail Sturdza (adunarea de la Hotelul Petersburg), cerând limitarea
puterii acestuia prin institutii reprezentative si instaurarea unui regim politic
liberal moderat, care să stimuleze dezvoltarea economică. Cererile lor au stat la
baza Petitiunii-proclamatiune (program in 35 de puncte) intocmită de comitetul
revolutionar condus de V. Alecsandri, pentru a fi înaintată domnitorului.
Boierimea moldoveana dorea reformarea regimului prin măsuri moderate,
atitudine explicabilă prin autoritarismul lui Sturdza si temerea fată de o
interventie armata a Rusiei, care avertizase ca nu va tolera miscari revolutionare
(asa se explica si primul punct al Petitiunii-proclamatiune, introdus de
revolutionari din considerente tactice).
Autoritatile i-au arestat pe manifestanti; câtiva au reusit să se refugieze in
celelalte provincii românesti, unde au participat la actiunile revolutionare.
Revolutionarii moldoveni, puternic impresionati de Adunarea de la Blaj, din mai
1848, au redactat un legământ, la Brasov, la 12 mai, intitulat Printipiile noastre
pentru reformarea patriei, care, în cele 6 puncte ale sale, cuprindea cereri
precum:unirea Moldovei și Țării Românești, abolirea privilegiilor, desființarea
clăcii și împroprietărirea țăranilor fără despăgibire. Tot in exil, dar la Cernauti,
Mihail Kogălniceanu elaborează Dorintele partidei nationale in Moldova, in
august 1848. Acest program va fi dezvoltat ulterior intr-un Proiect de constitutie.
Intre obiectivele inscrise retin atentia: independenta si unirea Principatelor
("unirea Moldovei si Valahiei intr-un stat neatarnat românesc" din programul
de la Brasov si unirea considerata "cheia boltii fără de care s-ar prăbusi tot
edificiul national" din programul de la Cernauti). Apar deosebiri in solutiile
pentru rezolvarea problemei agrare: emanciparea si improprietărirea tăranilor
clacasi (fara despăgubire la Brasov si cu despăgubire la Cernauti). Interventia
armatei tariste a pus capăt agitatiilor din Moldova in iulie 1848.

b. Tara Românească. Daca intrunirea de la Iasi, de la Hotelul Petersburg, din 27

martie 1848, cu greu poate fi considerate o veritabilă revolutie, domnitorul Mihail
Sturdza actionând rapid pentru inăbusirea protestelor, in Tara Românească,
miscarea revolutionara a dus la instaurarea unui regim revolutionar, care a durat
pana in septembrie 1848, cand trupele otomane au impus caimacamia boierului
conservator Constantin Cantacuzino.
In Tara Românească, evenimentele s-au desfasurat pe cale revolutionara, dupa
model francez. Principalele forte participante au fost: Societatea Secretă Fratia;
grupul de exilati romani aflati la Paris; negustori, intelectuali, boierime liberală;
ofiteri si populatie urbana. Revolutia urmarea răsturnarea regimului existent si
edificarea unuia nou, modern.
La 9 iunie, la Islaz, s-a desfasurat o adunare populară, unde Ion Heliade
Radulescu a programul numit Proclamaţia de la Islaz (în 21 de puncte).
Programul revoluţiei a fost unul radical, cerând: desfiinţarea privilegiilor,
adunare reprezentativă aleasă din toate stările sociale, domn ales pe 5 ani din
toate stările sociale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, desfiinţarea clăcii şi
împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire, dezrobirea ţiganilor, libertate
religioasă, responsabilitatea miniştrilor, libertatea presei, gardă naţională.
La 11 iunie a avut loc o insurecţie armată în Bucureşti, în urma căreia
populaţia a luat cu asalt palatul domnesc. Domnitorul Gheorghe Bibescu s-a văzut
silit de mulţime să aprobe Proclamaţia de la Izlaz, care a avut rol de constituţie.
Peste două zile domnitorul a părăsit ţara de teama revoluţionarilor dar şi de
temea Rusiei şi Turciei. Puterea a fost preluată de un Guvern provizoriu din care
făceau parte: Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu,
Nicolae Bălcescu etc. Un rol important în guvern şi în succesul iniţial al revoluţiei
l-a avut Christian Tell care era ofiţer în armată şi a organizat garda naţională.
Guvernul a încercat să aplice programul revoluţionar, luând mai multe măsuri
reformatoare:
 abolirea Regulamentului Organic şi desfiinţarea privilegiilor boiereşti;
 înfiinţarea unei Gărzi Naţionale (o armată revoluţionară) şi a unor
Comisari de Propagandă (care să meargă în fiecare judeţ să explice
scopurile guvernului revoluţionar);
 înfiinţarea unei Comisii a proprietăţii care să facă o reformă agrară; din
această comisie au făcut parte reprezentanţi ai ţăranilor şi ai boierilor şi a
funcţionat în luna august, fără a ajunge la un rezultat concret;
 adoptarea tricolorului ca steag naţional, trimiterea unor agenţi diplomatici
pe lângă marile puteri.raporturilor dintre proprietari si clacasi, nu a reusit
sa-si duca la bun sfarsit misiunea din cauza opozitiei inversunate a
proprietarilor si a interventiei otomane, fiind desfiintată in august 1848.
.
c. Transilvania, Banat, Bucovina. In aceste provincii, aspectele sociale si
politice au fost amplificate de dorinta romanilor de a obtine emanciparea
nationala. La miscarea revolutionara a participat elita burgheza, ecleziastica si
intelectuala, alaturi de taranime.
In Transilvania s-a manifestat un conflict etnic intre români si maghiari,
determinat de programul national al revolutionarilor maghiari, care isi
propuneau restaurarea Ungariei medievale. De fapt, disensiunile intre
revolutionarii romani si cei maghiari s-au ivit inca de la inceput, ca urmare a
abordarii diametral opuse a problemei nationale. In timp ce românii solicitau
"drepturi pentru natiunea romana", maghiarii condusi de Lajos Kossuth nu
recunosteau decat drepturile si libertatile pentru conationalii lor. Ei au hotarat, in
martie 1848, sa nu recunoasca individualitatile nationale din Ungaria, sa impuna
folosirea exclusiva a limbii maghiare in stat si sa proclame uniunea Transilvaniei
si a Comitatelor din Partium cu Ungaria.
Protestele românilor au luat forma celor trei Adunări Populare de la Blaj:
 18 aprilie: adunarea care a testat atitudinea populației fața de
programul politic național, pregătind totodată adunarea din mai;
 3-5 mai: Marea Adunare Națională de pe Campia Libertății de la Blaj
(40.000 de participanți), care a proclamat independența națiunii romane
si a adoptat Petițiunea Națională, un program in 16 puncte redactat de
Simion Bărnuțiu. In Petițiunea Națională se cerea: independența
națiunii române, reprezentare proporțională în toate instituțiile țării,
dreptul de a folosi limba română în legislație și administrație,
independența Bisericii Ortodoxe Romane, înființarea de școli
românești în toate satele și orasele, precum și a unei universități,
desființarea iobăgiei fără răscumparare și improprietărirea țăranilor,
asigurarea drepturilor și libertăților cetățenești, elaborarea unei noi
Constituții a Transilvaniei și respingerea ideii de "uniune" cu
Ungaria. Adunarea propunea și inființarea unui organ executiv,
Comitetul Național de la Sibiu, condus de Andrei Șaguna, care să
coordoneze acțiunea politica românească. Mai multe petiții au fost
trimise Dietei din Cluj și Curții Imperiale din Viena. La 18 mai 1848,
Dieta din Cluj cu preponderență maghiară, a votat pentru unirea, de
fapt, anexarea Transilvaniei la Ungaria, masură sancționată de împărat
la 29 mai 1848. Astfel se anula autonomia Principatului. Eșecul
misiunilor românești și sancționarea uniunii cu Ungaria de către
împărat au determinat trecerea de la faza legalistă a revoluției la cea
armată. Datorită rezistenței românilor, unificarea politică și
administrativă a Transilvaniei cu Ungaria a eșuat, iar colaborarea
dintre autoritățile maghiare și cele austriece a încetat.
 3-16 septembrie: a treia Adunare de la Blaj, care a hotarat: organizarea
militara a provinciei pentru a apara suveranitatea teritoriilor romanesti
(obiectiv national al revolutiei romane din Transilvania); inarmarea
 poporului; formarea a 15 legiuni romanesti; preluarea cu forta armata a
administratiei provinciei din mainile maghiarilor si organizarea
administrativa a 15 prefecturi sub conducerea Comitetului National de
la Sibiu. Intre lunile octombrie 1848 si iulie 1849 s-a declansat un
război civil intre trupele austriece si cele maghiare, ultimele conduse de
generalul polonez Iosif Bem. Românii s-au retras in Muntii Apuseni, sub
conducerea lui Avram Iancu. Armata guvernului de la Budapesta a
reusit să restabilească controlul maghiar in teritoriile deschise ale
Transilvaniei. Totusi, nici o armata maghiară nu a putut să pătrundă în
zona Muntilor Apuseni apărată de motii condusi de Avram Iancu.
Soarta revolutiei a fost decisa de contraofensiva trupelor celor două Imperii,
Austriac si Tarist: la 1/13 august 1849, la Siria, langa Arad, armata maghiară a
capitulat in fata armatei tariste, chemată in ajutor de Curtea vieneză. Impăratul a
anulat promisiunile făcute românilor.
In Bucovina, românii au actionat pentru păstrarea caracterului istoric al
provinciei si respectarea natiunii romane. La 8/20 mai 1848, adunarea populara
de la Cernauti condusa de E. Hurmuzaki, convocată din initiativa Comitetului de
Actiune, a precizat obiectivele revolutiei, cuprinse ulterior in Petitia tarii,
redactata in luna iulie: separarea Bucovinei de Galiția si organizarea sa pe baze
autonome; o Dietă care să cuprindă reprezentanți ai tuturor stărilor și o
conducere proprie în administrație, justiție si politică; independenta Episcopiei
Bucovinei; alegerea episcopului de un Congres local din clerici și mireni;
conservarea naționalității române și infiintarea de școli nationale; egalitatea in
fața legii; libertatea comerțului; desființarea clăcii si dijmei.
In Banat, provincie integrată Ungariei la sfarsitul secolului al XVIII-lea,
miscarea de eliberare natională a imbrăcat tot forma unor adunări populare. In
fruntea bănătenilor s-a remarcat Eftimie Murgu, adept al unirii Banatului cu
Transilvania. La 15/27 iunie 1848, Adunarea de la Lugoj, prezidată de Eftimie
Murgu, a adoptat Petitia neamului romanesc din Ungaria si Banat, prin care se
cereau: respectarea nationalitatii romanesti, oficializarea limbii romane,
inarmarea poporului si autonomia provinciei.
Nevoia de reorganizare internă era recunoscută și în principalele acte
internaționale referitoare la Principate. Tratatul de la Adrianopol (1829) consacra
individualitatea politică a Țărilor Române, instituia oficial (de jure) protectoratul
rusesc asupra acestora și prevedea reorganizarea administrativă internă în temeiul
unor noi reglementari, viitoarele Regulamente Organice.
Tratatul de la Adrianopol a impus de jure protectoratul rus asupra celor doua
principate si a deschis calea infaptuirii de sus a unor reforme care raspundeau
numeroaselor proiecte inaintate de romani Curtii de la Petersburg. Doua comisii
de boieri munteni si moldoveni, conduse de consulul general rus Minciaki au
elaborat textul Regulamentelor Organice, care au fost primele constitutii moderne
ale Principatelor. Aprobate de Rusia si de Adunarile obstesti, aceste acte au fost
ratificate de Poarta si au ramas in vigoare pana la Conferinta de la Paris (1858),
cu o scurta intrerupere in Tara Romaneasca in 1848. Ele au incercat sa reformeze
Vechiul Regim in spiritul despotismului luminat, introducand principii si forme
moderne de organizare, dar pastrand vechiul continut al puterii. La baza statului
s-au stabilit, in "spiritul veacului", suveranitatea poporului, separarea puterilor si
bugetul modern.
 Puterea executiva revenea domnului, care era ales pe viata de o Adunare
Obsteasca Extraordinara. Acesta ii numea si ii revoca pe ministrii, avea
drept de initiativa si sanctiune a legilor si era ajutat de un Sfat administrativ
compus din sase ministri. De asemenea, putea dizolva Adunarea Obsteasca,
dar numai cu acordul puterilor protectoare si suzerana.
 Puterea legislativa revenea Adunarii Obstesti, compusa in majoritate din
boieri si inalti functionari si prezidata de mitropolit. Adunarea adopta legile
si prezenta domnului rapoarte despre starea tarii, numite anaforale.
Regulamentele organice pot fi considerate "actul de nastere al
parlamentarismului in Romania", fiind primele legiuiri care instituie
adunari formate pe baza de sufragiu, care, prin participare la activitatea
legislativa, limitau puterea sefului statului.
 Puterea judecatoreasca era exercitata de organele de judecata, instanta
judecatoreasca suprema fiind reprezentata de Inaltul Divan Domnesc.
O contributie reala au adus Regulamentele Organice in modernizarea
instituțiilor. Au fost infiintate tribunalele, corpul de avocati, serviciul
procuraturii, arhivele statului, notariatele. S-a reorganizat invatamantul si a
fost constituita armata nationala. Actele de stare civila au fost scoase de sub
controlul Bisericii, s-au modernizat serviciile publice (serviciul sanitar, posta,
pompieri) si s-a preconizat fondarea unei Banci Nationale cu drept de emisiune
monetara. Reforma sistemului fiscal a statornicit un impozit unic ("capitatia"
pentru tarani si "patenta", calculata pe venit, pentru burghezie), dar a pastrat
vechile privilegii fiscale, a desfiintat vamile interne si breslele si a adoptat
principiul bugetului. Un pas important in directia unor relatii agrare moderne
s-a facut prin transformare rezervei domeniului in proprietate absoluta a
boierului. Regulamentele aveau, insa, si aspecte negative, care explica lipsa lor
de popularitate. Ele pastrau vechile privilegii si scutirile de impozite pentru
boieri si cler si nu rezolvau problema agrara: claca era sporita la 12 zile pe an
si, in plus, se introducea nartul (norma zilnica de lucru). Mai mult, o treime din
fiecare mosie era considerata proprietatea absolută a boierului.
Acte fundamentale pentru Principate, Regulamentele Organice au fost puse
in aplicare la 1 iulie 1831 in Tara Romaneasca si la 1 ianuarie 1832 in
Moldova si inlocuite in 1858 cu Conventia de la Paris. Cu toate limitele lor,
Regulamentele Organice au contribuit la modernizarea societatii si statului si
au apropiat structurile legislative si administrative ale Principatelor in vederea
unirii lor. Astfel organizate, cele doua state ar fi fost integrate mai usor
stapanirii ruse. Reflectand influenta si tendintele expansioniste ale Rusiei,
Regulamentele au starnit o vie ostilitate din partea tinerilor boieri care se
impregnasera, in decursul studiilor lor pariziene, de noi idei politice si de
gusturi occidentale. Aceste tendinte au devenit evidente in 1833, atunci cand
Rusia a incercat sa impuna articolul aditional. Boierimea munteana s-a
coalizat atunci in "Partida nationala" condusa de Ion Campineanu, opunandu-
se in anii 1837-1838 adoptarii acestui articol care incalca autonomia tarii.
Actul de unire si independenta si Osabitul act de numire a suveranului
romanilor, redactate de Partida nationala, schitau un proiect de eliberare, de
unire si organizare a monarhiei constitutionale.
In 1834, au fost numiti domni de catre Rusia si Turcia (nu alesi, asa cum
prevedeau Regulamentele), Alexandru Ghica in Muntenia si Mihail Sturdza in
Moldova. Acuzat de proasta gestiune si de lipsa de autoritate, Alexandru Ghica
a fost destituit si inlocuit cu Gheorghe Bibescu, singurul domn ales in
conformitate cu prevederile Regulamentului organic. Aceste trei domnii poarta
denumirea de regulamentare. Desi au aplicat programe reformatoare la nivel
institutional si de crestere a gradului de civilizatie, domnii regulamentari au
fost vehement contestati in epoca si s-au confruntat cu opozitia
cvasipermanenta a clasei politice.
 II. CONSTITUIREA STATULUI ROMÂN
MODERN
A.Unitate, modernizare și independent
Proiectele politice au jucat un rol important în conştientizarea românilor cu privire
la necesitatea înfăptuirii statului modern, independent şi unitar, precum şi la cea a
modernizării societăţii româneşti.

1.Unirea Principatelor
Prima etapă în procesul de constituire propriu-zisă a statului național
român modern a fost Unirea Principatelor prin dubla alegere a lui Alexandru
Ioan Cuza în 1859.

a. Mişcarea unionistă şi pregătirea Unirii

In timpul Revolutiei de la 1848-1849, ideea de unitate a fost formulată diferit
de la o provincie la alta, in functie de contextul intern si extern. Ea a apărut cu
claritate in gazetele Pruncul roman si Poporul Suveran de la Bucuresti, in
documentele redactate de revolutionarii moldoveni refugiati la Brasov (mai 1848)
sau Cernauti (august 1848), precum si in cadrul Marii Adunări Nationale de la Blaj
din 3-5 mai 1848, unde s-a strigat "Noi vrem să ne unim cu tara!".
Pentru 34 de fruntaşi ai revoluţiei, înfrângerea acesteia a însemnat exilul,
plecând fie la Paris, Londra, Viena, Constantinopol etc., unde vor continua
activitatea. La Paris, din iniţiativa lui C.A. Rosetti, se înfiinţează Comitetul
Democratic Român, care se afiliază la „Comitetul Central Democratic European”,
cu sediul la Londra, condus de Giuseppe Mazzini, care urmărea declanşarea
revoluţiei europene cu ajutorul preşedintelui francez Ludovic Napoleon Bonaparte.
Cum însă în 1852 acesta devine împărat sub numele de Napoleon al III-lea, nu se
mai poate vorbi despre o revoluţie continentală. Revoluționarii români aflați în exil
au jucat un rol important în pregătirea unirii pe plan internațional: trimiterea de
memorii cercurilor politice franceze și engleze; publicarea de reviste care au făcut
cunoscută cauza românilor ( ,,România viitoare”, ,,Junimea română”, ,,Republica
română”). Deoarece le era interzisă întoarcerea în țară, revoluționarii români din
exil au întreținut legături permanente cu patrioții din principate. În anul 1856, la
Iași, lua naștere ,,Societatea Unirea”, cu scopul acțiunii de unire a Moldovei cu
Țara Românească. În lupta pentu unire un rol important l-au avut publicațiile de la
București și Iași : ,,Românul”, ,,România literară”, ,,Timpul”, ,,Steaua Dunării”.
Astfel, în ajunul Congresului de Pace de la Paris, problema românească devenise
cunoscută cercurilor politice europene.
După înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849, în Ţările Române se revine la
vechea stare de lucruri. Astfel, Turcia (puterea suzerană) şi Rusia (puterea
protectoare) semnează Convenţia de la Balta Liman (aprilie 1849), valabilă pe 7
ani, care contribuie la grava ştirbire a autonomiei. Domnii sunt consideraţi înalţi
funcţionari ai Porţii, fiind numiţi de sultani pe o perioadă de 7 ani şi confirmaţi de
ţarul Rusiei. Adunările Obşteşti sunt înlocuite de Divanuri, se reintroduc
Regulamentele Organice, se prelungeşte ocupaţia militară până la restabilirea
ordinii. Sunt numiţi domni regulamentari Barbu Ştirbey în Muntenia şi Grigore
Ghica în Moldova, ambii domnind până în 1856.
Propaganda revoluționarilor a dat roade în momentul întâlnirii înteresului
național cu interesele Marilor Puteri, cu ocazia Războiului Crimeii (1853-1856),
când s-a dorit stabilirea unui echilibru strategic între Rusia și Turcia prin crearea
unui ,,stat tampon” în calea expansiunii ruse. Evoluţia „problemei orientale” se
dovedea una fericită pentru români, Unirea Principatelor devenind o problemă de
nivel european. La Paris, cele șapte țări participante au avut atitudini diferite, în
funcție de propriile interese. Franța sprijinea unirea, pentru ca astfel împăratul
Napoleon al III-lea, prin ministrul său de externe, contele Walewski, spera să-și
refacă prestigiul european; Sardinia și Prusia considerau că prin unirea
Principatelor Romane își vor "deschide drum" pentru constituirea propriilor state
naționale - italian și, respectiv, german; Rusia, înfrântă în Războiul Crimeii, "juca"
după "muzica" Franței; Anglia s-a arătat inițial favorabilă unirii, apoi și-a schimbat
atitudinea; Austria și Turcia erau împotrivă, deoarece nu doreau să-și piardă
influența în teritoriile românești.
Deciziile referitoare la români, adoptate prin Tratatul de pace de la Paris
(18/30 martie 1856) erau următoarele:
 inlocuirea protectoratului Rusiei asupra Principatelor cu garantia
colectiva a marilor puteri.
  mentinerea suzeranitatii otomane, garantarea independentei
administrative, revizuirea legilor fundamentale (Regulamentele
Organice).
 integrarea in granitele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei
(Cahul, Bolgrad, Ismail).
 trimiterea in Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a
propune "bazele viitoarei lor organizari".
 libertatea navigatiei pe Dunare, a comertului si a cultelor.
 în privinţa Unirii Principatelor, congresul a hotărât alegerea unor
adunari consultative speciale -numite Adunari ad-hoc - în fiecare
Principat, care aveau misiunea de a face cunoscută unei comisii
internaționale părerea românilor asupra unirii și problemelor importante.
Rezoluțiile acestor adunări urmau să fie prezentate conferinței Marilor
Puteri, organizată la Paris, unde urmau să se ia deciziile finale, comunicate
ulterior românilor sub forma unui decret promulgat de sultan.
Miscarea unionistă s-a intensificat pe plan intern după ce revoluționarii exilați
au putut să revină in tară. După 1856, majoritatea emigranţilor se întorc în
Principate şi se organizează în aşa numita „Partida Naţională”, editând publicaţii
la Iaşi şi Bucureşti ca „Steaua Dunării”, „Timpul”, „România Literară” etc. Se
creează Comitete ale Unirii la Iaşi şi Bucureşti şi se întreţine o intensă propagandă
unionistă, sprijinită în Moldova şi de domn, fost revoluţionar la 1848.
In locul celor doi domni, al căror mandat expirase în 1856, Poarta a numit
caimacami (locţiitori de domni), pe fostul domn regulamentar Alexandru Ghica în
Ţara Românească, iar în Moldova, pe Todiriţă Balş, apoi, pe Nicolae Vogoride. Ei
trebuiau să se ocupe de organizarea alegerilor pentru adunările ad-hoc. În
primăvara anului 1857, Comisia Europeană vine în Principate, iar trupele austriece
sunt obligate să se retragă.
Alegerile pentru Adunarile Ad-hoc au evidențiat disputa dintre partizanii
unirii ("partida națională") și forțele ostile care se bazau pe sprijinul Austriei,
Angliei și Turciei. In aceste alegeri clerul, marea proprietate și orasenii votau
direct, iar micii proprietari și țăranii indirect, prin delegați. Pentru prima oară in
Tările Române prevederile electorale se întemeiau pe avere, nu pe originea socială,
iar adunările care se constituiau în temeiul lor aveau un anume grad de
reprezentativitate. Alegerile din Muntenia au decurs fără incidente, unioniştii
impunându-se cu uşurinţă. Falsificarea alegerilor din Moldova de către
caimacamul Nicolae Vogoride (cu sprijinul Turciei), a creat o stare de tensiune
internă și internațională. Fruntașii unioniști au adus la cunostința Comisiei
europene de la București falsificarea alegerilor in Moldova. In august 1857, prin
întâlnirea de la Osborne dintre Napoleon al III-lea si regina Victoria, situația
s-a dezamorsat, încheindu-se un compromis: Anglia a acceptat organizarea unor
noi alegeri în Moldova (în care forțele unioniste au obținut victoria), iar Franța a
renunțat la principiul unirii depline sub un principe străin. Adunările ad-hoc nu
puteau lua hotărâri, ci doar făceau propuneri marilor puteri.
În septembrie 1857 se deschid la Iaşi şi Bucureşti lucrările Adunărilor Ad-hoc,
în rândurile cărora se află şi deputaţi ţărani (Ion Roată în Moldova, Tănase
Constantin şi Mircea Mălăieru în Ţara Românească). Discuţiile sunt aprinse,
deputaţii ţărani cerând şi împroprietărirea, dar vor renunţa la această doleanţă, care
urma a fi rezolvată după unire.Ambele adunări se pronunţă în favoarea unirii, iar la
Iaşi Mihail Kogălniceanu citeşte programul „Partidei Naţionale”, a cărui
îndeplinire va fi urmărită de conducătorii românilor şi, în cea mai mare parte, va fi
realizată în anii următori:
 unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
 aducerea pe tronul țării a unui principe străin, dintr-o familie
domnitoare europeană care să-și crească moștenitorii în religia țării;
 respectarea autonomiei, neutralitatea și inviolabilitatea teritoriului
noului stat;
 adunare legislativă și guvern constituțional reprezentative, sub
garanția colectivă a Marilor Puteri.
Dupa exprimarea românilor, adunarile s-au dizolvat, iar marile puteri s-au
întrunit în cadrul Conferinței de la Paris (1858), unde au fost luate în dezbatere
aceste documente. În ultima zi a lucrărilor conferinței (7/19 august) s-a semnat
actul numit Convenția de la Paris care stabilea viitorul statut politic, social și
administrativ al Principatelor dunărene:
 Conventia de la Paris oferea Principatelor o nouă organizare internă,
înlocuind Regulamentele Organice.
 Conventia de la Paris menținea suzeranitatea Porții otomane și garanția
colectivă a celor sapte puteri semnatare ale Tratatului de la Paris.
 Noul stat se numea Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei;
  Se menținea separația politico-administrativă a Principatelor: existau doi
domni aleşi pe viaţă, două guverne, două adunări legislative şi două capital.
Domnii (aleși pe viață de Adunarea electivă din fiecare principat)
reprezentau puterea executivă și nici un act al lor nu avea valoare dacă nu
era contrasemnat de ministrul de resort. Puterea legislativă se exercita
colectiv de către domn, adunarea legislativă a fiecărui principat și Comisia
Centrală de la Focșani. Adunările functionau ca un parlament unicameral,
care dezbătea și adopta legile, fără a avea însă initiațivă legislativă.
Guvernele erau alcătuite din miniștri numiți de domnitori, responsabili în
fața acestora și a Adunărilor elective.
 În afara instituțiilor separate existau și instituții comune: Comisia Centrală
de la Focșani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Inalta Curte
de Justițe și Casație (cu sediul tot la Focșani).
 Conventia de la Paris prevedea principii de organizare și modernizare a
viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă,
egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală,
accesul liber la funcțiile publice, garantarea proprietății); de asemenea, se
sublinia necesitatea reglementării raporturilor dintre proprietari și țărani.
 Conventia era completată de un act electoral, care stabilea sistemul de
alegeri pentru cele două adunari; alegatorii se împarteau, în funcție de venit
(vot cenzitar), în alegatori direcți si alegători indirecți (votau prin
intermediul unor delegați).
Acest act constițutional adoptat la Paris nu împlinea, dar nici nu anula speranța
de unire a românilor. Prin actul adoptat la Conferința de la Paris din 1858 s-au
creat condițiile realizării unității naționale prin însăși voința românilor. Din fericire
pentru români, această Convenţie nu are niciun articol care să prevadă măsuri
punitive, în cazul încălcării ei, lucru de care românii au profitat din plin. Unirea s-a
infăptuit prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza și ca
domn al Tarii Romanesti.

b. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza

Până la alegerea domnitorilor, la Iaşi şi la Bucureşti au luat fiinţă două
căimăcămii, formate din câte trei persoane, care trebuiau să organizeze alegerile
pentru Adunările elective (cele care îi alegeau pe domni). În ambele adunări se vor
forma două tabere: una pentru unire deplină şi alta conservatoare (dorea unirea în
spiritul Convenţiei de la Paris).În Moldova reprezentanţii unirii depline aveau o
majoritate largă, dar nu se deciseseră asupra unui candidat, în timp ce conservatorii
erau împărţiţi între fostul domn Mihail Sturdza şi fiul acestuia Grigore Sturdza. În
cele din urmă unioniştii îl propun candidat pe Alexandru Ioan Cuza. Ştiind că nu
au nicio şansă, conservatorii, ca minoritari, îl vor vota pe acelaşi domnitor. Acesta
este ales pe 5 ianuarie 1859, pentru o mai bună imagine în faţa puterilor garante.
În Ţara Românească conservatorii aveau majoritate în Adunarea electivă, o parte
susţinându-l pe Gheorghe Bibescu şi o alta pe Barbu Ştribey, ambii foşti domni.
Aflată în drum spre Constantinopol pentru a face cunoscută alegerea lui Cuza în
Moldova, delegaţia moldoveană se opreşte la Bucureşti şi propune unioniştilor din
„Partida Naţională”, alegerea ca domnitor tot a lui Alexandru Ioan Cuza. Deoarece
conservatorii majoritari în adunare nu-l acceptă pe Cuza, în zilele de 22 şi 23
ianuarie 1859, clădirea din Dealul Mitropoliei este înconjurată de o mulţime
agresivă, care cere delegaţilor alegerea unui domn potrivit. Sub presiunea
populaţiei, pe 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului Vasile Boerescu, este
ales domn tot Alexandru Ioan Cuza. În felul acesta au fost încălcate prevederile
Convenţiei de la Paris, care stipulau alegerea a doi domnitori (nu preciza însă dacă
aceeaşi persoană putea fi aleasă în ambele ţări).
Acest act politic a inaugurat politica faptului implinit. Alegerea aceluiasi
domn in ambele Principate a produs uimirea Curtilor europene, dar si admiratia
cercurilor progresiste.

c. Activitatea pentru desăvârşirea Unirii (1859-1862)

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a reprezentat o perioadă
hotaratoare pentru consolidarea unirii si modernizarea statului. Principalele
obiective ale noului domn erau recunoasterea internationala a dublei alegeri,
realizarea uniunii politice si administrative depline si recunoasterea ei, precum si
alcatuirea unui plan de reforme care sa modernizeze societatea romanească.
În prima etapă a domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1862) au fost
realizate: unificarea administrativă și legislativă a Principatelor Unite și s-au
adoptat primele reforme corespunzătoare statului modern.
 Pe plan intern, a fost initiat un amplu program de consolidare a unirii: in
domeniul administrativ s-au unificat serviciile de vamă; de asemenea, s-a
centralizat administratia telegrafului, s-au unificat armatele (reunite in
 tabara de la Floresti) și cursul monetar. Capitala a fost stabilită la
București, s-a adoptat noua stemă (vulturul și zimbrul), s-a extins
administrația romanească și în cele trei județe din sudul Basarabiei; pentru
uniformizarea legislației, Comisia Centrală de la Focșani (care si-a
desfășurat activitatea între ianuarie 1859 - ianuarie 1862) a elaborat un
proiect de Constituție și proiecte de lege agrară și electorală. De
asemenea, Cuza a promovat elemente ale burgheziei în aparatul de stat, a
numit funcționari moldoveni în Țara Românească și invers, s-a preocupat de
uniformizarea armatei, creându-se primul minister unic - cel de război
(1860), condus de generalul Ioan Emanoil Florescu.
 Pe plan extern, prin Conferinta organizată în martie 1859 la Paris,
Franta, Anglia, Rusia si Sardinia au recunoscut actul de la 24 ianuarie;
Austria si Turcia si-au dat acordul in septembrie 1859, dar numai pentru
perioada domniei lui Cuza. Se consacra astfel uniunea personală a celor
două Principate, prima etapă spre realizarea deplină a unirii. De asemenea,
puterile europene reunite in cadrul Conferintei de la Constantinopol
(septembrie- noiembrie 1861), au recunoscut deplina unire politică a
Principatelor. Firmanul emis de sultan (,,Firmanul de organizare
administrativă a Moldovei și Valahiei”, 22 noiembrie 1861) sublinia că
unificarea deplină a institutiilor era valabilă numai pe timpul domniei lui
Cuza. In acest context favorabil au urmat importante evenimente politice:
la 11 decembrie 1861, Cuza a proclamat unirea si nasterea natiunii
romane; la 22 ianuarie 1862 s-a constituit primul guvern unic, in frunte
cu Barbu Catargiu, iar peste doua zile si-a deschis lucrarile Adunarea
legislativa a Principatelor Unite şi cu acest prilej Cuza declară „Unirea
este aşa cum românii au vrut-o”. La 24 ianuarie 1862, prima Adunare unica
a Principatelor Unite adopta numele de România pentru noul stat și proclama
Bucureștiul capitala țării.

d. Epoca marilor reforme (1862-1866)

Unificarea deplină la nivelul instituțiilor statale crea condiții mult mai
favorabile adoptării de reforme, care să consolideze organizarea internă a
Principatelor Unite. În activitatea sa reformatoare, care a atins practic toate
domeniile, domnitorul a avut patru direcţii principale: o nouă lege electorală, legea
rurală, legea instrucţiunii publice şi legea pentru secularizarea averilor
mănăstireşti.
O parte din aceste legi nu puteau fi făcute cu un guvern conservator, condus de
Barbu Catargiu, care susţinea emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea cu 2,5 ha
din terenurile comunale şi ale statului, fără să fie atinse marile moşii boiereşti. Al.
I. Cuza acceptase acest guvern la indicaţia puterilor garante, care doreau linişte în
ţară şi-i îndepărtase pe liberaliiradicali, care cereau reforme rapide, realizate pe
orice cale. Sfătuit de liberalii-radicali, Mircea Mălăieru, fost deputat în Adunarea
ad-hoc de la Bucureşti, pleacă cu un grup de ţărani spre capitală pentru a-l ajuta pe
domnitor să facă reforma agrară, dar aici intervine armata şi 200 de ţărani sunt
arestaţi. În iunie 1862, Barbu Catargiu a fost asasinat. Nici de această dată
domnitorul nu-i aduce la guvernare pe liberalii-radicali, ci pe moderatul doctor N.
Kretzulescu (1862-1863), sub care se unesc serviciile sanitare, se reorganizează
Şcoala de silvicultură şi Arhivele statului. În octombrie 1863 este aduc în fruntea
guvernului M. Kogălniceanu şi începe perioada marilor reforme.
Legea secularizării averilor mănăstireşti (17/29 decembrie 1863): a
reprezentat una dintre reformele fundamentale adoptate de Alexandru Ioan Cuza
pentru modernizarea României; prin această măsură “toate averile mănăstirești din
România sunt şi rămân ale statului”, în continuare legea prevăzând în mod expres
şi că toate veniturile realizate de mănăstirile din România devin venituri ale
bugetului de stat. Pană la această dată, aproximativ un sfert din suprafata arabila a
tarii a apartinut manastirilor si bisericilor "inchinate" unor patriarhii sau mănăstiri
din Grecia sau Orientul Apropiat. Aceste proprietăţi generau anual venituri de circa
7 milioane de franci, bani care luau calea străinilor şi pe care călugării greci
instalaţi în mănăstiri îi cheltuiau după bunul plac, fără să aducă un folos real
românilor. Pentru a nu determina opoziţia Imperiului otoman faţă de această lege
care ar fi fost discriminatorie, în final s-a hotărât preluarea de către stat a tuturor
averilor mănăstireşti. Aceeași lege prevedea ca statul să ofere grecilor o
compensatie banească de 82 de milioane de lei, din care, după plata tuturor
datoriilor restante către stat, mai rămâneau 31 de milioane de lei. Refuzând suma
alocată, ierarhii greci mizat pe un ajutor venit din partea otomanilor sau a rușilor,
însă acest ajutor nu a mai venit, iar călugarii greci au pierdut și suma respectivă.
Proiectul de lege rurală a fost alcătuit de guvern, în martie 1864, şi prevedea
împroprietărirea ţăranilor în funcţie de numărul de vite, în schimbul unei
despăgubiri eşalonate pe 20 de ani cu dobândă 5%. Proiectul conservator susţinut
de Adunare prevedea împroprietărirea egală cu 2 ha, cu despăgubire plătită în 7 ani
şi cu o dobândă de 8%. Când în aprilie 1864 guvernul Kogălniceanu prezintă
Adunării dominate de conservatori proiectul legii rurale, primeşte din partea
acesteia vot de blam. Conform procedurilor existente, Kogălniceanu prezintă
demisia sa domnului, care trebuia să o accepte. Cuza dă însă pe 2 mai 1864 o
lovitură de stat dizolvând Adunarea şi introduce Statutul Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris şi o nouă Lege electorală, ambele aprobate de populaţie
prin plebiscit.
Statutul Dezvoltător modifică substanţial Convenţia de la Paris:
 Domnul cu putere sporită, avea şi iniţiativă legislativă, numea un sfert
din membri noucreatului Corp Ponderator şi pe preşedintele Camerei
(Adunării);
 Consiliul de Stat era format din specialişti pe domenii de activitate şi
elabora legile;
 Parlamentul devine bicameral: Adunarea era formată din membrii aleşi şi
avea acum regulamentul de funcţionare, alcătuit de guvern, iar Corpul
Ponderator (Senatul) cu un sfert din membrii numiţi de domn, verifică
legile, primeşte petiţii, veghează respectarea Statutului Dezvoltator.
Legea electorală lărgea dreptul de vot prin scăderea censului, alegătorii fiind
împărţiţi în două categorii: direcţi (ştiutori de carte şi cu un venit anual de cel puţin
două sute de lei) şi primari (neştiutori de carte, cu un venit mai mic şi care votau
prin delegaţi).
Opoziţia marilor puteri este domolită după o altă vizită a lui Al. I. Cuza la
Constantinopol, unde, în urma unor discuţii aprinse, reuşeşte să impună
recunoaşterea Statului Dezvoltator şi a noii Legi electorale şi implicit dreptul
românilor de a-şi elabora singuri legi, deci dreptul la autonomie deplină.
În noile condiţii create după 2 mai 1864, pe 14 august acelaşi an, Legea rurală
este aprobată cu prevederile: desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor,
împărţiţi în trei categorii: fruntaşi (patru boi, două vaci), mijlocaşi (doi boi şi o
vacă) şi pălmaşi sau toporaşi (fără vite). Fruntaşii vor primi între 7 şi 9 ha în
funcţie de regiune (mai mult în cele trei judeţe din sudul Basarabiei), iar pălmaşii
nu mai puţin de 2 ha, indiferent de regiune. Pământul dat ţăranilor nu trebuia să
depăşească 2/3 din suprafaţa moşiei expropriate şi nu putea fi vândut timp de 30 de
ani. De asemenea, foştii clăcaşi trebuiau să plătească o despăgubire eşalonată pe 15
ani. Legea mai prevedea că văduvele şi ţăranii, care nu fuseseră clăcaşi, să
primească grădinile şi lotul pe care se afla casa lor, iar însurăţeii să fie
împroprietăriţi din pământurile statului. Prin această lege peste 500.000 de ţărani
vor primi aproape 2.000.000 ha de pământ.Aplicarea legii s-a făcut greu, datorită
abuzurilor, lipsei specialiştilor în domeniu, iar efectele ei imediate au fost
dezastruoase. Pe de o parte, boierii, fiind lipsiţi de forţa de muncă a clăcaşilor,
restrâng cultivarea moşiilor, pe de altă parte fărâmiţarea în loturi mici şi lipsa
inventarului agricol al ţăranilor au făcut ca multe terenuri să rămână necultivate.
Din 1867 situaţia se ameliorează şi apar efecte pozitive ale legii, chiar dacă
pământul dat ţăranilor este totuşi insuficient. Prin legea agrară s-a îndeplinit unul
dintre obiectivele de la 1848, prevăzut în majoritatea programelor revoluţiei.
O altă lege însemnată a fost cea a instrucțiunii publice, promulgată la 7
decembrie 1864, prin care învățământul (public și privat) devenea unitar, structurat
pe trei cicluri: primar (care era gratuit și obligatoriu), secundar și superior. Se
stabilea durata studiilor: primar de 4 ani, secundar de 7 ani, universitar de 3 ani.
Legea instituia principiile libertății, obligativității și gratuității învățământului,
unitatea școlii elementare de sat și oraș, egalitatea sexelor în materie de
învățământ, laicizarea învățământului. Legea introducea învățământul tehnic
profesional prin școlile de agricultură, de arte și meserii, de comerț. Se prevedea
necesitatea pregătirii pedagogice a cadrelor didactice și obligativitatea probelor de
admisibilitate în post. Legea instituia principiul inamovibilității profesorilor
universitari titulari. Învățământul era pus sub jurisdicția Ministerului cultelor și
instrucțiunii publice. Tot în domeniul învătămantului este de remarcat înființarea,
în octombrie 1860, a Universității din Iași, cu patru facultăți: drept, filozofie,
științe, teologie. La 4 iulie 1864 se înființa și Universitatea din București, care avea
secții de drept, științe și filosofie (litere).
În 1864-1865 au fost adoptate și alte reforme care au contribuit la constituirea
unui cadru nou de organizare a societății:
 în administrație (legea comunală, legea pentru înființarea consiliilor
județene);
 în justiție: elaborarea Codului penal ( promulgat la 2/14 decembrie 1864 și
intrat în vigoare la 1/13 mai 1865); adoptarea noului Cod civil, în 1865.
Codul civil era alcătuit după modelul Codului napoleonean şi al Codului
civil italian, având la bază şi unele prevederi ale vechiului drept românesc.
Codul civil cuprindea dispoziţii progresiste care au fost relevate ca atare de
 presa străină: instituia căsătoria civilă, singura obligatorie, cea religioasă
devenind facultativă; instituia, de asemenea, divorţul civil, în locul celui
religios; prevedea modalităţile acordării progresive de drepturi politice
evreilor etc. Noul Cod civil, care moderniza sistemul juridic, a constituit şi
un instrument important de unificare a Principatelor Române. Cele două
coduri dădeau o organizare modernă statului și în materie juridică. Se
înlătura jurisdicția consulară, cetățenii străini fiind judecați potrivit legilor
românești.
 în domeniul organizării bisericesti: legi care au diminuat rolul Bisericii în
treburile civile și au sporit dominația statului în structura administrativă a
acesteia; Legea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (decembrie 1864)
prin care biserica română devine de sine stătătoare, legătura cu
Constantinopolul menţinându-se doar prin dogmă.
 în domeniul comercial: elaborarea Codului comercial; înființarea Camerei
de Comerț; adoptarea sistemului unic de măsuri și unități (septembrie 1864).
 în domeniul armatei: Legea pentru organizarea puterii armate (decembrie
1864) pune bazele armate române, formată din patru divizii, toţi bărbaţii
între 20 şi 50 de ani, putând fi mobilizaţi în caz de război, iar domnul este
comandantul suprem al armatei.
Pe lângă aceste legi, s-au mai înfiinţat Curtea de Conturi, Casa de Economii şi
Consemnaţiuni, iar în august 1864 guvernul Kogălniceanu obţine de la Banca
Otomană şi Banca Stern împrumuturi cu dobândă de 12% destinate iniţial
despăgubirii mănăstirilor secularizate, dar folosite apoi pentru finanţarea creării
instituţiilor moderne ale statului.
În ianuarie 1865, Cuza se desparte de principalul său colaborator M.
Kogălniceanu. Din acest moment el se înconjoară de o camarilă de speţă joasă,
devine tot mai autoritar faţă de Parlament şi de Guvern, suspendă periodicele
conduse de C. A. Rosetti, „Românul” şi „Libertatea”, duce o viaţă din ce în ce mai
dezordonată, îşi înfiază un fiu natural, lăsând impresia că vrea să instaureze o
dinastie. De asemenea, el nu ia în considerare manevrele „monstruoasei coaliţii”,
formată încă din 1863 din conservatori şi liberalii-radicali. Când pe 15 august 1865
la Bucureşti se trage în demonstranţi din ordinul domnului aflat în străinătate, Cuza
pierde sprijinul lui Napoleon al III-lea şi al sultanului, iar în decembrie 1865, în
mesajul adresat Parlamentului îşi exprimă intenţia de a renunţa la tron.
 Pe acest fundal, în noaptea de 11 februarie 1866, în urma unui complot, Al. I.
Cuza este obligat să abdice şi să plece în străinătate. În locul său, până la
aducerea unui prinţ străin, ţara este condusă de o locotenenţă domnească, formată
din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie.

2. Instaurarea principelui străin pe tronul României

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866) s-au creat
condiţiile instalării pe tronul României a unui principe străin. Ideea oferirii tronului
unui principe străin s-a conturat de la începutul secolului al XIX-lea şi a fost
expusă în rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din Ţara Românească şi Moldova, din
1857. În România, în aprilie 1866, s-a organizat un plebiscit prin care populaţia cu
drept de vot a acceptat venirea principelui străin în fruntea statului.
La 10/22 mai 1866, principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a
depus jurământul solemn, la Bucureşti, ca monarh al României (1866-1914). Ideea
aducerii prințului străin nu era nouă, căci ea fusese formulată în memoriile
boierești și în Rezoluțiile Adunărilor ad-hoc din 1857. Pentru România anului
1866, aceasta idee avea multiple semnificații:
 era o soluție pentru consolidarea statului național (căci puterile europene
recunoscuseră unirea doar pe timpul lui Cuza). Înlăturarea lui Cuza a atras
reacția puterilor europene. În rândul acestora, întrunite în cadrul Conferinței
de la Paris din martie 1866, se auzeau voci care cereau desfacerea unirii:
Rusia și Turcia foloseau prilejul pentru a cere separarea și ocupația militară.
Apărea chiar propunerea ca românii să fie întrebați din nou asupra viitorului
lor, ca în 1857, Poarta insistând pentru organizarea unor noi alegeri sub
supravegherea comisarilor otomani. Austria a acționat și ea deschis pentru
desfacerea unirii. În aceste condiții, cercurile politice românești au mers pe
varianta "faptului împlinit". Din cauza conflictului austro-prusac, prințul a
călătorit cu un pașaport fals până la Turnu Severin, fiind insotit de Ion C.
Brătianu. In dimineata zilei de 10 mai, Carol intra în București, pe Podul
Mogoșoaiei, îndreptandu-se spre Mitropolie, unde a fost proclamat domn de
către Adunare, in fata căreia a jurat să păzească legile României, drepturile
și integritatea sa. Marile Puteri, dezbinate de interese contradictorii, l-au
acceptat în mod formal pe Carol. In urma unei vizite făcute la Istanbul, în
octombrie 1866, Poarta dădea firmanul de învestitură a lui Carol I, prin care
 renunța implicit la "nota restrictivă" de recunoaștere a unirii doar pe timpul
lui Cuza și accepta unirea deplină, indiferent de domnitor.
 se miza pe asigurarea stabilității interne, înlăturându-se lupta pentru
domnie și încetarea rivalităţilor politice dintre diversele grupări interne
(principele urmând să joace rolul de „arbitru” al vieţii politice);
 prezența pe tronul țării a unui reprezentant dintr-o mare familie domnitoare
europeană putea să întărească prestigiul extern al țării, reprezentând o
garanție pentru consolidarea autonomiei și pentru pregătirea terenului în
vederea dobândirii independenței de stat a României.
Prin Constituţia din 1866, se instituia monarhia constituţională ereditară.
După 1866, viaţa politică din România a trecut printr-o perioadă de instabilitate
guvernamentală (1866-1871), urmată de procesul consolidării treptate a
monarhiei. Carol I a domnit ca principe între anii 1866 şi 1881.

3. Cucerirea independentei de stat

a. Problema independenței între 1866-1875

Obiectivul obținerii independenței țării rămăsese una dintre marile probleme
nerezolvate ale tânărului stat român, constituit în deceniile de la mijlocul secolului
al XIX-lea. Clasa politică românească a încercat, pe toate căile, să obțină realizarea
acestui fapt. În privința căilor de urmat au existat, firesc, o multitudine de puncte
de vedere. În timp ce oamenii politici liberali, mai ales grupările radicale, urmăreau
să atingă acest deziderat inclusiv prin acțiuni militare, grupările de nuanță
conservatoare optau mai ales pentru calea diplomatică, preferabilă deoarece nu
punea în pericol stabilitatea și integritatea țării și era mai puțin costisitoare material
și uman.
În intervalul 1866-1877, responsabilii politici ai României au căutat să
folosească toate ocaziile ivite în viața politică internațională pentru a obține
independența statului român. Astfel, Vasile Boerescu și Gheorghe Costaforu
considerau că războiul franco-prusac di n 1870-1871 putea constitui o ocazie
favorabilă pentru a se conferi României un statut de neutralitate și independență
sub garanția marilor puteri. În 1873, domnitorul Carol I a pus în discuția
guvernului conservator problema independenței de stat a României. Legăturile de
suzeranitate în raport cu Poarta deveniseră simbolice în deceniile de la mijlocul
secolului al XIX-lea. Intrarea sub garanția colectivă a marilor puteri europene
diluase și mai mult această suzeranitate. După unirea Principatelor, diverse măsuri
întreprinse de statul român au evidențiat clar tendința desprinderii de Turcia:
lichidarea jurisdicției consulare, deschiderea primelor agenții diplomatice ale
Românei în străinătate, înființarea Băncii Naționale și a unui sistem de credit,
încheierea convențiilor comerciale, telegrafice și poștale cu state precum Serbia,
Austro-Ungaria, Franța, Rusia, Anglia, Italia, ca și participarea României la
,,Expoziția universală de la Viena”.
Constituția din 1866 realizase printr-un act de curaj instituții moderne și nu
menționa legăturile României cu Poarta. O intensă activitate diplomtică urmărea să
sensibilizeze guvernele marilor puteri și opinia publică internațională cu privire la
dezideratul românesc al independenței de stat.

b. 1875-1876: redeschiderea ,,crizei orientale”

Redeschiderea în viața politică internațională a dosarului "chestiunii orientale"
în 1875, prin răscoalele antiotomane din Bosnia și Herțegovina, a oferit ocazia
unei acțiuni politice si militare pentru dobândirea independenței.
Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate față de conflictele
de la sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea
independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o
notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt
separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul
român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a
teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu
puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale.
După formarea guvernului de către o nouă coaliție liberală, în frunte cu primul
ministru I. C. Brătianu, activitatea diplomatică în vederea modificării statutului
internațional se intensifică. În calitate de ministru de externe, Mihail
Kogălnicceanu a emis la 28 iunie 1876 o notă diplomatică în care solicita
recunoașterea de către marile puteri a individualității noului stat român și a
numelui oficial de România, integritatea teritoriului, recunoașterea pașapoartelor
românești, ca și încheierea unei convenții economice și juridice cu Poarta otomană.
În vara anului 1876, criza orientală s-a adâncit. La Reichstadt, în Boemia, a
avut loc la 28 iunie/8 iulie 1876 o întâlnire între împăratul austro-ungar (Franz
Joseph) și țarul Rusiei, Alexandru al II-lea, între cei doi monarhi ajungându-se la
un acord în privinţa declansării războiului, cu preţul unor anexiuni teritoriale
(Bosnia şi Herţegovina urmau revină Austro-Ungariei, iar sudul Basarabiei urma să
reintre în componenţa Rusiei).

c. Pregătirea politică și militară a războiului

Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat guvernul
român să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia, în Crimeea
(septembrie/octombrie 1876), condițiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul
național în drumul lor spre Dunăre (delegația României condusă de I.C. Brătianu și
M. Kogălniceanu a purtat tratative cu țarul Alexandru al II-lea și cancelarul
Gorceakov).
În decembrie 1876, Dimitrie Brătianu iniția un demers diplomatic la
Constantinopol, cerând "garanții speciale pentru neutralitatea veșnică a teritoriului
românesc". Tratativele romano-otomane eșuau însă, ca urmare a adoptării
Constituției lui Midhat-pașa prin care statul român era declarat "provincie
privilegiată" a imperiului. În aceste condiții, calea obținerii independenței prin
luptă devenea tot mai evidentă. Austro-Ungaria și Rusia se întelegeau prin
convenția de la Budapesta, semnată la 3 ianuarie 1877, cu privire la schimbările
teritoriale pe care ar fi trebuit să le aducă un eventual război ruso-turc (Rusia ar fi
anexat sudul Basarabiei, revenind la gurile Dunării, iar Austro-Ungaria s-ar fi
mulțumit cu Bosnia și Herțegovina).
După tratative îndelungate, s-a semnat la București, la 4/16 aprilie 1877,
convenția prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în
condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale
a României. Conventia a fost semnată de baronul Dmitri Stuart, reprezentantul
Rusiei în România și de Kogălniceanu, ministrul nostru de externe și stabilea
trecerea armatelor ruse pe teritoriul românesc în regimul rezervat armatelor
prietene, cheltuielile fiind suportate de guvernul rus. Actul fixa într-o anexă drumul
pe etape spre Dunăre (drumul ocolea Bucureștiul) și numea comisarii pentru
raporturile cu instituțiile românești. Rusia se angaja să respecte statutul țării și "să
mențină și să apere integritatea actuală a României".
Conventia din 4/16 aprilie 1877 reprezenta un eveniment important pe calea
afirmării de sine stătătoare a statului român. Imediat, decretul de mobilizare a
chemat sub arme 100.000 de persoane, din care 58.000 formau armata operative, la
care se adăugau garda civică și alte formațiuni militare. Deși statul făcuse eforturi
financiare deosebite pentru a asigura o dotare corespunzătoare, armata era slab
inarmată si echipată. Armata română intra în acțiune preluând apărarea Dunării pe
linia Turnu Severin-Calarași.
La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război otomanilor și armatele sale au
început traversarea României. Luând act de noua realitate, otomanii au bombardat
localitățile Bechet, Islaz, Corabia, Calafat, Giurgiu; românii au ripostat
bombardând Vidinul și Turtucaia. Starea de război între România și Turcia
devenise efectivă.

d. Proclamarea independenței
Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a
luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la
Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale,
bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ș.a.
În această situație, ministrul de război român, Alexandru Cernat, a ordonat
trupelor române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a
Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a
doua zi, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul
Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două state.
Pe 9/21 mai 1877, sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților a
proclamat independența României, Mihail Kogălniceanu ținând un discurs
memorabil. „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem
independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de
declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie
turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am
zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi
frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă
şi independentă”.
Proclamarea independentei semnifica atât înlăturarea suzeranității otomane cât
si a garanției colective a marilor puteri. Independența, salutată cu entuziasm de
populație, a fost receptată de Marile Puteri în mod diferit, în funcție de propriile
interese: Rusia a acceptat-o ca pe un fapt împlinit, dar nu și de jure; Italia și-a
arătat simpatia; Franța, Germania și Austro-Ungaria au rămas în expectativă;
Marea Britanie a privit-o cu ostilitate, iar Poarta a ripostat prin război.
e. Participarea României la războiul pentru independență (1877 -
1878).
La inceputul razboiului, Rusia a refuzat cooperarea cu armata română, deoarece
nu dorea să-și creeze "obligații" față de o țara de la care urmărea să răpească cele
trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail).
Concentrată în zona sudică a țării, armata rusă a traversat Dunărea la 14-
15/26-27 iunie 1877,începând o înaintare pe trei direcții pe teritoriul inamic: spre
Nicopole, Târnovo, Biala-Rusciuk. În luptele de la Dunare, ei au fost sprijinți de
armata română prin diverse forme: bombardarea flotilei turcești; bombardamente
asupra pozițiilor inamice de pe malul drept al Dunării etc. După un atac energic, au
cucerit pe 4 iulie cetatea Nicopole.
Rezistența opusă de armata otomană s-a dovedit însă mult peste așteptările
rușilor. Cheia victoriei în Balcani era cucerirea Plevnei, un puternic sistem de
fortificații cu o poziție strategică însemnată (aici se încrucișau mai multe căi de
comunicație importante care legau Nicopole, Rusciuk, Sofia, Târnovo și Plovdiv),
apărat de o garnizoană formată din 50.000 soldați, condusă de generalul Osman
Pașa; de aici otomanii puteau surprinde și inconjura coloana principală rusă ce se
îndrepta spre pasul Șipka și Balcani. Ignorând forța armatei otomane, armata rusă a
declanșat, în iulie, un atac total nepregătit și cu un efectiv militar mic. Înaintarea în
Balcani, condusă de arhiducele Nicolae, s-a oprit la Plevna, unde primele două
atacuri rusești au fost respinse.
Situatia critica din Balcani l-a determinat pe arhiducele (marele duce) Nicolae,
comandantul frontului rusesc din Balcani, să adreseze principelui Carol cunoscuta
telegrama din 19/31 iulie 1877, prin care solicita cooperarea armatei române,
neacceptată până atunci de partea rusă: „Turcii, adunând cele mai mari mase de
trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se
poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia
demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor
mele.”
Insistențele românești privind încheierea unei convenții care să reglementeze
participarea armatei române n-au dat rezultate. Deși nu exista o convenție militară
între cele două țări, după noi apeluri ale comandamentului rus, armata română a
trecut în sudul Dunarii (Divizia 4 și o parte din Divizia 3). În plus, Armata Română
a fost reorganizată pe 23 iulie în vederea îndeplinirii noilor sarcini. Astfel, a fost
creată Armata de Operațiuni de sub comanda generalui Alexandru Cernat, (43.414
militari, 7.170 cai, 110 tunuri). Pentru apărarea frontierei dunărene a fost creat
Corpul de observație 11.380 militari, 1.350 cai, 74 tunuri), iar milițiile din Oltenia
au fost mobilizate.
Deși România insista în continuare să se incheie o convenție militară de
colaborare care să precizeze individualitatea armatei române, în cursul tratativelor
dintre țar, arhiduce și principele României, din august 1877, s-a acceptat doar
constituirea unui front românesc la Plevna, fiind respinsă convenția scrisă. În urma
discuțiilor celor două părți, s-a hotărât ca la baza cooperării să fie pusă respectarea
unității de comandă a armatei române, iar la Plevna să se constituie o singură
grupare ruso-română numită „Armata de vest”, pusă sub comanda principelui
Carol I. Până pe 25 august, trei divizii române s-au alăturat Armatei de vest.
În această zi, consiliul de război aliat a hotărât ca să fie lansat un al treilea
asalt asupra Plevnei pe 30 august/11 septembrie 1877, de ziua de naștere a
țarului. Asalturile Armatei de vest s-au desfășurat în condiții extrem de grele: în
afara terenului accidentat, a fortificațiilor foarte puternice, serviciile de
contrainformații nu obținuseră toate datele necesare despre plasarea în teren a
redutelor otomane. La sfârșitul primei zile a celui de-al treilea asalt al Plevnei
singurul câștig a fost ocuparea redutei Grivița I de către români. Această unică
victorie - cucerirea redutei Grivița I - a fost scump platita, caci au murit aproape
1.000 de ostasi romani, între care maiorul George Șonțu și căpitanul Valter
Mărăcineanu.
Noile încercări de cucerire a Plevnei s-au soldat tot cu pierderi. În luna
octombrie 1877, s-a decis încercuirea Plevnei, pentru a-l oblige pe Osman Pașa să
capituleze. Situația trupelor otomane a devenit critică, dar Osman Pașa a refuzat
oferta aliată de capitulare. În schimb, în condițiile crizei de muniție, alimente și
furaje, comandamentul otoman a hotărât părăsirea Plevnei și retragerea spre Sofia.
În noaptea de 27-28 noimebrie 1877, otomanii au încercat să părăsească Plevna la
adăpostul întunericului și ceței. Manevrele unei mase de aproximativ 50.000 de
oameni (militari și civili care doreau să plece odată cu armata) nu au rămas
neobservate. Românii au fost cei care au remarcat primii, că otomanii au părăsit
reduta Grivița II. După acest moment a urmat o avalanșă de evenimente, care au
culminat cu capitularea necondiționată a lui Osman Pașa în fața colonelului
Mihail Cerchez. Gruparea otomană, care a capitulat în frunte cu Osman Pasa a mai
numărat 10 generali, peste 130 de ofițeri superiori, 2.000 de ofițeri inferiori și
aproximativ 40.000 de soldați. Au fost capturate peste 70 de tunuri și un mare
număr de arme de infanterie.
Capitularea Plevnei a avut o influență hotărâtoare asupra desfașurării ulterioare
a războiului, permițând dezvoltarea acțiunilor militare româno-ruse. Armata rusă a
continuat ofensiva pe direcția Sofia - Adrianopol, până aproape de Constantinopol.
Trupelor române le-a revenit misiunea de a cuceri cetățile turcești din vestul
Bulgariei, printre care Vidin și Belogradcik.
Vidinul reprezenta un centru de comunicații important, care asigura accesul
spre interiorul Peninsulei Balcanice. Otomanii au construit o serie de poziții
întărite pentru a-și asigura legătura cu exteriorul la Tatargik, Novoselce, Rupcea,
Rainovcea, Inova și Kapitanovcea, aliniament care constituia centura principală
exterioară de apărare a Vidinului. Astfel organizată pentru aparare, cetatea Vidin
dispunea de 12.000 de militari bine înarmați, aflați sub comanda lui Izzet Pașa,
cunoscut ca un general energic și inteligent. Garnizoana otomană era pregătită
pentru o rezistența de lungă durată, dispunând de suficiente cantități de alimente și
muniții; pozițiile inaintate, mai ales cele de la Smârdan, scoteau practic Vidinul de
sub bătaia artileriei adverse amplasată dincolo de centura fortificațiilor exterioare.
Pentru nimicirea grupării turcești de la Vidin și cucerirea acestei cetăți, a fost ales
Corpul de vest sub comandamentul lui Nicolae Haralambie. Comandamentul
român a hotărât să atace pentru început centura de fortificații din jurul Vidinului.
În perioada 12-14 ianuarie, cea mai mare parte dintre satele întărite din jurul
Vidinului (Tatargik, Novoselcea, Rupcea, Rainovcea, Smârdan, Inova și
Capitanovcea) au fost atacate și cucerite. După cucerirea centurii de fortificații
exterioare, armata română s-a pregătit pentru asaltul final al Vidinului. Artileria
română a bombardat neîncetat pozițiile otomane până pe 22 ianuarie, când s-a
comunicat încheierea unui armistițiu ruso-turc. Pe 12 februarie 1878, trupele
române au pătruns în Vidin, iar a doua zi în cetatea Belogradcik. Cucerirea
Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de
Independență. Armata română avea să-și facă intrarea triumfală în București pe 8
octombrie 1878. Înfrânți pe toate fronturile, otomanii au capitulat în ianuarie 1878,
semnând armistițiul.
f. Tratatele de pace
În ultima parte a războiului, Rusia a arătat o atitudine neprietenoasă,
comunicând autorităților române că dorește să obțină cele trei județe din sudul
Basarabiei; acest fapt a atras, în ianuarie 1878, protestul Parlamentului României.
În perioada tratativelor de pace de la San Stefano, relațiile româno-ruse s-au
înrăutățit și mai mult, urmare a neadmiterii reprezentantului român la negocieri și
mai ales a hotărârii Rusiei de a ocupa din nou sudul Basarabiei (aceasta declarând
deschis că îsi rezervă dreptul de a schimba cele trei județe cu Dobrogea). În țară
dezbaterile parlamentare au respins însă soluția rusă, sustinând menținerea
integrității teritoriale. Tratatul de pace semnat la San Stefano (19 februarie/ 3
martie 1878), fără acceptarea României la dezbateri, prevedea:
 independența Serbiei, României și Muntenegrului, autonomia Bosniei și
Herțegovinei;
 organizarea Marelui Principat al Bulgariei î care staționau trupe ruse), care
se întindea de la Dunare la Marea Mediterană și avea statut de autonomie;
 strâmtorile Bosfor și Dardanele erau deschise circulației tuturor navelor;
Rusia "oferea" Dobrogea în schimbul anexării sudului Basarabiei.
Toate acestea prevederi oglindeau politica de forță a Rusiei, fapt ce a
nemultumit statul român. Relatiile româno-ruse au devenit deosebit de încordate.
În aprilie 1878, erau aduse din Balcani în România trupe și începea aplicarea
planului de ocupație militară. Trupele ruse au ocupat orașul Giurgiu și au ajuns în
apropierea capitalei. În aceste condiții, domnitorul Carol I a ordonat regruparea
armatei în nordul Olteniei și Munteniei pregătindu-se pentru rezistența în cazul
unei agresiuni militare din partea Rusiei.
Tratatul de la San-Stefano nemulțumea și mari puteri ca Anglia (îngrijorată de
poziția căștigată de Rusia în Balcani) și Austro-Ungaria, care nu primea Bosnia și
Herțegovina. Germania a preluat misiunea de reconciliere și a organizat noi
tratative de pace.
Ca urmare, în vara anului 1878 au avut loc noi tratative de pace, finalizate în
cadrul Congresului de pace de la Berlin, la care au participat cele șapte state
semnatare ale tratatului din 1856. Nici de data aceasta, România nu a fost invitată;
după lungi insistente, primul ministru Ion C. Bratianu și ministrul de externe
Mihail Kogălniceanu au fost primiți într-o ședință unde au prezentat un memoriu
prin care solicitau recunoașterea independenței și a integrității naționale, garantarea
neutralității țării, acordarea unor despăgubiri de război, precum și interzicerea
trecerii trupelor ruse pe teritoriul României. Reflectand lupta de interese dintre
Marile Puteri, Tratatul de pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) prevedea:
 principatul Bulgariei era micsorat si se infiinta in sudul sau provincia
autonoma Rumelia;
 Bosnia si Hertegovina intrau sub administratia Austro-Ungariei;
 insula Cipru revenea Angliei, Serbia si Muntenegru deveneau independente.
 În privința României, independența ii era recunoscuta in anumite conditii:
 modificarea articolului 7 din Constituție în sensul acordării cetățeniei
române pentru locuitorii de altă religie decât cea creștină;
 răscumpărarea de către guvernul român a acțiunilor fostei societăți
care construise drumurile de fier din România (societatea Strousberg
cu capital german creată în 1872).
 Statul român primea Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, dar
pierdea sudul Basarabiei, luat de Rusia. Ingerințele și amenințările Rusiei
au determinat o tensionare a relațiilor româno-ruse. Dincolo de anumite
prevederi dezavantajoase, rămânea faptul esențial și anume recunoașterea
internațională a independenței de stat a României. Prin tratatul final semnat
la 1/13 iulie, independența era recunoscută imediat de Rusia, Imperiul
Otoman, Serbia, Austro-Ungaria și abia în 1880 de către Franța, Anglia și
Germania.

Independenta a avut urmări dintre cele mai importante pentru statul român.
 A creat condiții pentru întărirea regimului politic si accelerarea progresului
economic și social.
 Reintegrarea Dobrogei dădea o noua perspectivă legăturilor economice cu
lumea.
 După cucerirea independentei, România devenea stat cu drepturi depline în
relațiile internaționale.
 Suveranitatea națională a ingăduit afirmarea unei politici externe proprii, a
permis instituirea unui sistem protecționist necesar dezvoltării economice, a
creat condiții pentru consolidarea sistemului politico-instituțional.
 Obtinerea și recunoasterea independenței a avut drept principală consecință
proclamarea principelui Carol ca rege, la 14 martie 1881. România a devenit
astfel regat, ridicandu-și in mod substanțial statutul și poziția internațională.
4. Principalele instituții ale statului român modern și
partidele politice
În epoca modernă, progresul înregistrat de societatea românească s-a reflectat
în modul de organizare și funcționare a unor instițutii fundamentale: domnia
(monarhia), Adunarea obștească (Parlamentul), guvernul, justiția, biserica, armata.
Sistemul politic al României moderne a avut la baza Constituția din 1866, care a
creat fundamentul democratic al vieții politice. România a intrat in rândul
monarhiilor constituționale, în cadrul cărora suveranul era doar arbitru și factor de
echilibru. Rolul principal îl aveau partidele politice, care din 1895 au venit la
putere prin mecanismul alternanței la guvernare. Parlamentul, ales prin vot
cenzitar, a fost spațiul consacrat al disputelor pe seama legilor propuse de partidele
politice.
4.1. Monarhia. Rolul monarhiei în istoria României moderne a fost
fundamental. Aceasta instituție centrală a avut un rol important în anii 1859-1918,
contribuind la procesul de afirmare si de modernizare a statului român. Atributiile
domnului, specifice perioadei medievale, au fost modificate printr-o serie de acte
fundamentale: Regulamentul Organic (1831-1832), Conventia de la Paris (1858),
Constitutia din 1866. In timpul lui Cuza, atributiile domniei au crescut, trecandu-se
la un regim autoritar
Monarhia a fost cea mai importantă dintre institutiile statului din această
perioadă, instituție a carei funcționare a fost reglementată prin Constitutie. Actul
fundamental din 1866 avea la bază principiul conform căruia suveranul "domnește,
dar nu guvernează". Prin Constituția din 1866, era consacrată, ca formă de
guvernamant a statului roman, monarhia constitutionala. Modelul îl constituiau
monarhiile parlamentare din Occident (Belgia, Marea Britanie s.a.) și nu imperiile
conservatoare cu care se învecina România. Instituția monarhică a avut un rol
major in accelerarea procesului de modernizare - occidentalizare a societatii
românești. Conform Constituției din 1866, domnul (din 1881, regele) exercita
impreună cu Parlamentul ("reprezentațiunea națională") puterea legislativă și,
împreună cu guvernul, pe cea executivă. Intre prerogativele sale se numărau:
sanctionarea si promulgarea legilor, dreptul de amnistie, dreptul de a bate moneda,
reprezentarea statului roman in politica externa. EI era șeful armatei, avea inițiativa
legilor si dreptul de veto absolut, putandu-se opune punerii in aplicare a unor legi
votate de Parlament. In schimb, actele domnitorului nu aveau autoritate, dacă nu
erau contrasemnate de un ministru, care purta astfel responsabilitatea lor. Domnul
îl numea pe primul-ministru, care, la randul sau, forma guvernul si organiza noile
alegeri. Aceasta stare de lucruri era cauzata de situatia concreta a societatii
romanesti, in care cei mai multi dintre locuitorii de la sate nu erau stiutori de carte
si nu aveau drept de vot (îl vor primi dupa război). Atribuțiile domnitorului erau pe
viață și ereditare.
Simbolul monarhiei constituționale românești a fost Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen. Prin aducerea unui principe strain se implinea o
dorinta mai veche a clasei politice, al carei scop era de a stinge rivalitatile dintre
marile familii boieresti si de a ridica prestigiul international al statului roman.
Desigur, descendența sa dintr-o prestigioasă dinastie germană a contat mult in
dezvoltarea legaturilor politice, economice si militare dintre regatul roman si cea
mai insemnata putere europeana din acea vreme, Germania wilhelmiană. De-a
lungul intregii sale domnii de 48 de ani - cea mai lunga din istoria romanilor (1866
- 1914) - Carol a jucat un rol important in evolutia statului roman, fiind figura
politica centrala. Devenit principe al României in 1866, Carol, disciplinat si
perseverent, descinzând dintr-o prestigioasă dinastie germană, și-a implinit
menirea de monarh constitutional. Carol I s-a atasat de tara al cărei domnitor (rege)
a devenit, apărandu-i interesele. Primii ani de domnie au insemnat o perioada de
adaptare din care n-au lipsit dificultatile determinate de diversi factori: disputele
dintre conservatori si liberali-radicali, simpatia francofilă a opiniei publice,
evidentă in timpul razboiului franco-prusac din 1870-1871. Dupa anii 1870-1871,
cand au loc manifestări antidinastice, Carol a cautat sa impuna o domnie autoritara
cu acordul Puterilor garante si al conservatorilor. Dificultătile de la inceputul
domniei au fost treptat depăsite, urmand, indeosebi dupa cucerirea independentei
de stat, etapa de consolidare a dinastiei: la 9 septembrie 1878 Carol si-a luat
titlul de Alteță Regală, in martie 1881 a fost proclamat Regatul, iar pe 10 mai
1881, Carol I a fost incoronat (coroana folosita fiind confectionata din otelul
tunurilor capturate la Plevna); pe 18 mai 1881 s-a incheiat "pactul de familie",
prin care era reglementata succesiunea la tron, mostenitor fiind proclamat
printul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul de frate al lui Carol I;
in 1884 s-a legiferat crearea Domeniilor Coroanei, ale caror venituri completau
lista civila a regelui.
Personalitate echilibrata si cu o educatie deosebita, integru din punct de vedere
moral, disciplinat si riguros, regele Carol a reusit sa modereze disputele politice
dintre liberali si conservatori, a protejat sistemul bipartit, a incurajat modernizarea
statului si a sprijinit miscarea nationala a romanilor din afara granitelor. De la
inceputul domniei s-a sprijinit pe conservatori. A conlucrat si cu liberalii, aflati mai
mult timp la guvernare, deoarece acestia erau dornici sa adopte masuri cu caracter
reformator in folosul statului roman.
Pe plan intern, Carol a incurajat formarea partidelor politice, a cultivat un
climat de ordine, disciplina si rigoare, a staruit pentru modernizarea structurilor
economice si a fost un arbitru al vietii politice. EI a instituit in 1895 sistemul
rotativei guvernamentale. Prin atributia sa constitutionala de numire a primului
ministru, regele avea un rol cheie in determinarea rezultatului alegerilor
parlamentare, deoarece fiecare guvern actiona in asa fel incât obtinea victoria
electorală. Suveranul a arătat preocupare pentru dezvoltarea învățământului, a
culturii, precum și pentru formarea tinerelor generatii de intelectuali; in 1891 a
sprijinit infiintarea Fundatiei culturale "Carol I".
Chemat pe tronul României pentru a consolida pozitia tarii pe plan
international, Carol I a desfasurat o intensa activitate in politica externa; s-a dedicat
cuceririi independentei; a alaturat România Triplei Aliante (1883) si a implicat-o in
razboaiele balcanice. In timpul razboiului de independenta a avut merite
importante in desfasurarea operatiunilor militare. Dupa Congresul de pace de la
Berlin (1878) a respins cu curaj cererea Rusiei de libera trecere a armatei tariste
prin Dobrogea. In contextul deteriorarii relatiilor romano-ruse, dupa 1878 s-a
orientat spre Puterile Centrale sau Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania si
Italia), cu care a incheiat Tratatul din 1883 (secret). Aceasta orientare externa n-a
fost determinată in primul rând de originea germană a regelui, ci de presiunea
panslavismului, sustinut de Rusia. In plus, orientarea spre Puterile Centrale era o
reactie la atitudinea neprietenoasă a Rusiei din 1878, când armatele rusesti au
intarziat retragerea lor de pe teritoriul Romaniei, după incheierea razboiului cu
Turcia. Un puternic impact l-a avut faptul că, după ce prin Conventia din aprilie
1877 Rusia s-a angajat să apere integritatea teritorială a României, in 1878, prin
Tratatul de la Berlin, a ocupat trei judete din sudul Basarabiei. In timpul regelui
Carol I, Romania s-a afirmat ca un factor de echilibru in Balcani. Ca urmare a
participarii tarii noastre la al doilea razboi balcanic, incheiat cu pacea de la
Bucuresti (1913), Cadrilaterul a revenit statului roman.
Carol I a incurajat lupta românilor din teritoriile aflate sub dominatie straina,
folosind diverse modalitati: interventia regelui pe lângă curtea de la Viena pentru
eliberarea conducătorilor miscarii memorandiste condamnati in procesul de la Cluj
din 1894; sprijinul financiar pentru scolile românesti etc. Totusi, in această
chestiune el a avut o atitudine prudentă, pentru a nu provoca puternicele imperii
vecine, Rus si Austro-Ungar. In timpul primului razboi mondial suveranul a
acceptat neutralitatea Romaniei, hotarare adoptata in cadrul Consiliului de Coroana
de la Sinaia din 21 iulie / 3 august 1914. Dupa moartea lui Carol I (27 septembrie
1914), i-a urmat la tron conform "Pactului de familie" din 1881, Ferdinand I (1914-
1927). Acesta si-a legat numele de participarea României la primul război mondial
(1916-1918), de realizarea Marii Uniri precum si de infăptuirea unor importante
reforme (agrară, electorală).
4.2. Reprezentanța Națională (Parlamentul). Parlamentul reprezenta puterea
legislativă. In baza Statutului dezvoltător al Conventiei de la Paris (1864) s-a
inaugurat in România parlamentul bicameral: Adunarea Electivă (Adunarea
Deputatilor) si Corpul Ponderator (Senatul). Constitutia din 1866 a stat la baza
vietii parlamentare din anii 1866-1914, precizând importantele prerogative pe care
le avea parlamentul: dezbaterea si adoptarea legilor, a bugetului, controlul
activității guvernamentale prin intrebari, interpelari, anchete, moțiuni de cenzură.
Potrivit Constitutiei, Reprezentanța Națională era un parlament bicameral format
din Senat si Adunarea Deputatilor.
De regulă, Parlamentul iși desfasura activitatea pe durata a 4 -5 luni pe an, timp
in care erau discutate și votate legile. In mod normal, lucrarile se deschideau la 15
noiembrie. La deschidere se citea "Mesajul Tronului" adresat de rege legislativului.
Activitatea parlamentară se încheia în fiecare an cu "raspunsul Corpurilor
Legiuitoare la mesajul tronului". Parlamentul iși exercita dreptul de a controla
puterea executivă, urmărind modul în care se aplicau legile. Deputații și senatorii,
mai ales cei din opoziție, se foloseau de dreptul de interpelare, cerând unor miniștri
să răspundă pentru anumite decizii sau acte politice și câteodată obligându-i chiar
să demisioneze. Parlamentul a avut o contribuție esențială în crearea cadrului
legislativ al modernizării. In activitatea lor, guvernanții aveau de înfruntat opoziția
parlamentară care era extrem de activă.
4.3. Guvernul, ca institutie reprezentând puterea executivă, este o creatie a
epocii moderne, avand ca act de nastere Regulamentul. In baza Constitutiei din
1866, regele incredinta guvernul unui lider de partid, dupa care dizolva
parlamentul si se organizau alegeri generale. Prin acest sistem, executivul isi
construia majoritati parlamentare, autoritățile locale fiind puse în slujba partidului
aflat la putere. Astfel, guvernul "facea" Parlamentul, ceea ce însemna o alterare a
regimului constitutional. In 1895, regele Carol I a introdus sistemul "rotativei
guvernamentale" care consta in alternarea la guvernare a celor două partide
importante: Partidul Național Liberal și Partidul Conservator. "Rotativa
guvernamentală" nu a exclus disputele și patimile politice. Conform Constituției
din 1866, executivul era răspunzator în fața parlamentului pentru activitatea
desfășurată, dar în practică era factorul decisiv în conducerea țării.
4.4. Armata a avut un rol major in evolutia României moderne, aducându-și
contribuția la cucerirea independenței de stat și la înfaptuirea Marii Uniri. Ea a
evoluat ca structură si organizare: în 1860 s-a inființat Ministerul de Război, iar
legea privind organizarea puterii armate (1868) a introdus principiul mobilizării
generale.
4.5. Biserica era o importantă institutie, care se bucura de respect si de
prestigiu moral. Cuza a secularizat averile mănăstiresti (1863) și a încercat să
diminueze rolul clericilor în treburile civile. Prin intelegerea dintre guvern si
Patriarhie (1885), Biserica Română rămânea independența, păstrându-și
administratia in conformitate cu canoanele răsăritene. Tot acum, Biserica Ortodoxă
si-a proclamat autocefalia față de Patriarhia de la Constantinopol, fapt care avea
urmări pozitive asupra suveranității naționale. Ea a contribuit la dezvoltarea
culturii, la unitatea spirituală și națională a românilor.

4.6. Partide si grupari politice.

Pluralismul a fost o trăsătură a sistemului politic din România în această
perioadă. Viața politică a fost dominată de Partidul National Liberal constituit in
1875 și de Partidul Conservator, infiintat in 1880. Ambele au participat la
guvernarea țării și, cu toate deosebirile de idei, au actionat în vederea modernizarii
societatii romanesti. In viața politică au mai existat si disidente liberal-radicale,
conservatoare, partide de orientare social-democrată sau socialistă.
Liberalii. Reprezentand îndeosebi burghezia, liberalii ii aveau ca reprezentanți
de seamă pe I. C. Bratianu, C. A. Rosetti, D.A. Sturdza, Ion I.C. Bratianu. Ei se
pronuntau pentru respectarea regimului parlamentar constitutional si "domnia
legilor", fiind adeptii politicii "prin noi insine". Deosebirile de opinii au determinat
cristalizarea unor grupari sau dizidente. Astfel, s-au afirmat liberalii radicali
condusi de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti care sustineau libertatea presei, largirea
dreptului de vot prin formarea unui colegiu unic de alegatori, reforma agrara
radicala. In cadrul P.N.L., in 1884, s-a creat gruparea radicala condusa de C.A.
Rosetti, iar dupa moartea sa de Gheorghe Panu, care milita pentru introducerea
votului universal, impozit progresiv pe venit, reforma agrara si o legislatie eficienta
a muncii; in 1886 s-au desprins tinerii liberali condusi de Nicolae Fleva. Dupa
1895, s-a constituit gruparea condusa de P.S. Aurelian, numita "drapelista" dupa
oficiosul acestuia, "Drapelul". Totusi, aceste disidente nu au afectat decisiv
unitatea partidului: dupa 1890, odată cu afirmarea tinerilor politicieni în frunte cu
Ion I. C. Bratianu, partidul si-a consolidat pozitia. In 1913, în programul liberal au
fost inscrise două reforme importante: reforma agrară (vizând crearea unei
proprietăți mijlocii puternice) și reforma electorală (acordarea dreptului de vot
pentru stiutorii de carte). Principalele publicatii liberale erau "Românul", "Voința
națională" și " Viitorul".
Conservatorii. Din ândul acestora făceau parte marii proprietari de pământ,
intelectuali, elemente ale burgheziei comerciale si bancare. Adepti ai politicii
"pasilor mărunti", ei se străduiau sa mentină vechile traditii politice si marea
proprietate. Intre liderii de seamă s-au remarcat Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu,
Petre P. Carp, Gheorghe Gr. Cantacuzino. Publicatiile centrale conservatoare erau
"Timpul", "Conservatorul", "Epoca". Acest partid nu a fost ocolit de fuziuni sau
disidențe: in 1907, conservatorii s-au unit cu junimiștii conduși de Petre Carp, iar
în 1908 gruparea lui Take Ionescu a părăsit partidul și a inființat Partidul
Conservator Democrat, promotor al accelerării ritmului de modernizare a țării. De
asemenea, Nicolae Filipescu impreuna cu adeptii sai au parasit Partidul
Conservator in 1915, datorita politicii lor filoantantiste.
Alte orientari politice. Pe scena politică au apărut si alte orientari politice, dar
de mai mică intindere. Dupa 1890 s-a incercat constituirea unui Partid Țărănesc,
evidențiindu-se Constantin Dobrescu Argeș, Vasile Kogălniceanu, Ion Mihalache.
Eforturile acestora s-au concretizat in octombrie 1895, atunci cand s-a constituit
Partida Țărănească. Aceasta va avea, insă, o existență efemeră, un adevarat Partid
Țărănesc constituindu-se abia dupa Primul Război Mondial. Miscarea socialista s-a
afirmat la sfarsitul secolului al XIX-lea prin intelectualii cu vederi de stanga si prin
publicatii precum "Contemporanul", "Lumea Nouă" sau "Emanciparea". Un
teoretician al miscării a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea, autorul primului
program socialist din România, intitulat "Ce vor socialistii români?". In 1893 s-a
infiintat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România care sustinea
introducerea votului universal, garantarea drepturilor politice si economice ale
muncitorilor, răscumpărarea marilor proprietati si arendarea lor la tarani. In 1899,
prin "trădarea generoșilor", care s-au orientat spre liberali, P.S.D.M.R., bazat pe
ideile socialiste ale epocii, s-a dizolvat. Miscarea socialistă a supravietuit in
cercurile socialiste si in organizatiile sindicale. In 1910, a fost organizat Partidul
Social Democrat din România, iar istoricul Nicolae Iorga a pus bazele Partidului
Nationalist Democrat.
4.7. Politica externă. După experienta Congresului de la Berlin, regele Carol I
si Ion C. Bratianu au căutat să incadreze România intr-un sistem de aliante care
să-i asigure protejarea integrității teritoriale si a intereselor sale externe. Era vorba,
in primul rând, de a se apăra in fața tendintelor expansioniste ale Imperiului Rus,
pentru care regatul roman constituia o piedica in calea aspiratiilor hegemonice in
Europa de Sud-est. Tripla Alianta, formata din Germania, Austro-Ungaria si Italia,
reprezenta o uriasa forta politica, economica si militara, sub auspiciile careia
regatul roman isi putea mentine stabilitatea si se putea dezvolta in continuare.
Romania s-a alaturat Triplei Aliante printr-un tratat bilateral incheiat cu Austro-
Ungaria (18/30 octombrie 1883), la care a aderat, in aceeasi zi, si Germania.
Aceasta aderare a Romaniei la Tripla Alianta a fost tinuta secreta, datorita
puternicelor sentimente francofile ale majoritatii opiniei publice romanesti. Trebuie
precizat, insa, ca in acea epoca, Franta nu putea oferi statului roman garantii
suficiente de sustinere externa.
Politica guvernului maghiar față de românii din Transilvania, față de fruntasii
memorandisti a slăbit alianta României cu Puterile Centrale si a influentat opinia
publică din regat, care a devenit din ce in ce mai ostilă Austro-Ungariei. Treptat,
politica externă a României s-a reorientat spre Antanta, formată din Franța, Marea
Britanie si Rusia. In acest sens, semnificativă a fost vizita țarului Nicolae al II-lea
la Constanța in iunie 1914. De asemenea, legăturile diplomatice cu Franta s-au
intensificat, creându-se, astfel, premisele pentru participarea României la Primul
Război Mondial de partea Antantei. Dacă România nu a participat la primul război
balcanic, izbucnit in 1912, in cel de-al doilea război balcanic ea s-a aflat de partea
celor victoriosi, deci alături de Serbia, Grecia si Turcia, impotriva Bulgariei. Prin
Tratatul de la Bucuresti (28 iulie/10 august 1913), Bulgaria a cedat Romaniei sudul
Dobrogei (Cadrilaterul, format din judetele Durostor si Caliacra). Cel de-al doilea
război balcanic a sporit rolul României de garant al echilibrului in Balcani, deci de
putere importanta in sud-estul continentului.
 5. Statul-agent al modernizării până la Primul Război
Mondial
5.1. Agricultura. Problema țărănească. Până in anul 1914, agricultura a rămas
cea mai importantăă ramură economică. Principalul progres in agricultură a fost
cresterea suprafetelor cultivate mai ales cu cereale. Marea proprietate reprezenta in
jurul anului 1900 aproximativ 50% din suprafata arabilă a tarii. In acelasi timp,
aproape 80% din totalul țărănimii nu poseda pământ suficient. După anul 1900,
agricultura a fost inzestrată cu masini si utilaje, care nu au determinat insa o
crestere insemnata a productivității. La baza relatiilor agrare au rămas invoielile
agricole. Sistemul arenzilor in muncă si produse si munca la tarla au complicat
situatia țăranilor. Interventia statului in domeniul agriculturii a pornit de la
realitățile specifice anilor 1859 - 1918: ponderea importantă a acestei ramuri in
cadrul economiei nationale (in 1900 contribuia cu doua treimi la produsul national
si asigura trei patrimi din exportul tarii), insuficiența pământului pentru tarani,
analfabetismul, inventarul agricol modest, credite putine, tensiunile sociale
(rascoalele din 1888, 1894, 1898 -1899, 1907). După legea rurală din 1864, au
urmat alte măsuri ameliorative: in martie 1866 s-a adoptat legea invoielilor
agricole, care reglementa raporturile dintre tarani si mosieri; in 1881 s-a infiintat
Creditul Agricol; constituirea bancilor populare; adoptarea in 1904 a legii care
permitea taranilor sa formeze obsti satesti in vederea cumpararii de pamant; dupa
rascoala din 1907 a fost limitata arendarea, s-a elaborat o noua lege a invoielilor
agricole si s-au adoptat noi masuri care sa faciliteze cumpararea de pamant.
Asemenea măsuri nu au abordat insa problema esentiala si anume cea privind
redistribuirea pamantului. In 1907, a avut loc o mare răscoală a țăranilor care s-a
extins din nordul Moldovei până in Muntenia si Oltenia; a fost nevoie de
interventia armatei pentru inăbusirea acesteia, numerosi țărani fiind omorati sau
arestati. Răscoala a aratat acuitatea problemei agrare si a generat o semnificativă
mutatie in atitudinea clasei politice față de țărănime. Imediat după răscoala au fost
adoptate unele masuri vizand rezolvarea problemei agrare: legea invoielilor
agricole (1907); infiintarea Casei Rurale (1908). In ciuda acestei legislatii,
agricultura a ramas in mare masură asemănătoare structural cu ceea ce fusese la
jumatatea secolului precedent. In 1907, circa o treime dintre familiile de țărani
aveau mai putin de 3 ha, astfel ca pentru a-si asigura existența, erau nevoite să se
"invoiasca" pentru a lucra pe mosiile marilor proprietari. Relațiile agrare nu s-au
schimbat substantial, iar productivitatea era relativ modesta; predomina cultura
cerealelor. Schimbări sesizabile au apărut in organizarea productiei pe marile
proprietăți, in sensul că a crescut numărul masinilor agricole si al muncitorilor
agricoli.
5.2. Industria. Industria a fost domeniul in care progresul a avut o evoluție
lenta, dar continua, accelerându-se ritmul acestuia în ultimul deceniu al secolului
trecut. Dacă până in deceniile 7-8 ale secolului al XIX-lea activitățile industriale
erau susținute mai ales de ateliere si manufacturi, neimplicarea statului printr-o
politica de incurajare si protejare a productiei interne a avut drept urmare un
parcurs lent spre modernitate. Intervenția statului s-a realizat după ce România a
devenit independentă și după ce a expirat convenția comercială încheiată cu
Austro-Ungaria in 1875. Totusi, imediat după obținerea independenței, industria
era lipsită de capital autohton, de cadre tehnice bine calificate, de mașini și materii
prime. In consecință, politicieni, economiști, oameni de cultură au susținut că
incurajarea industriei naționale se putea realiza printr-un program de măsuri
protecționiste. Cadrul legislativ a vizat mai ales dezvoltarea principalelor ramuri
industriale: industria alimentară, forestieră, petrolieră și metalurgicăa. Ca urmare,
industria a cunoscut un proces de modernizare, in dauna producției mesteșugărești.
Acest fapt a fost determinat, în bună masură, de initiativele în plan legislativ
adoptate de Parlamentul roman: legea de incurajare a industriei naționale din 1887,
care viza industria mare, acorda înlesniri, pe timp de 15 ani, celor care înființau
întreprinderi mari, cu cel puțin 25 de lucrători și cu un capital minim de 50.000 lei.
Legea generală a tarifelor din 1886 iniția protecționismul, aplicând unele taxe de
import la produse care concurau cu produsele industriei nationale. In 1895,
conservatorii au adoptat legea minelor prin care bogătiile subsolului, cu exceptia
petrolului au trecut in proprietatea statului, creându-se condiții mai bune pentru
exploatarea lor. Aceste măsuri au favorizat un ritm mai accentuat de dezvoltare a
industriei. Industria usoara era cel mai bine reprezentată, deoarece necesita
capitaluri mici, dispunea de materie primă din abundență si ieftină, procurată din
agricultură și aducea câstiguri imediate.

Dupa anul 1900, cea mai dezvoltatț era industria petrolieră, care beneficia de
cele mai moderne rafinarii din lume, astfel încât România era, in 1914, a doua țară
producătoare de petrol din Europa. Progrese au inregistrat industria forestiera si
alimentara. In preajma primului război mondial, industriile dominante erau
industria petrolieră si cea de cherestea. Lacunele din structura industriei românesti
sunt evidente. Absenta unei industrii siderurgice si constructoare de masini,
precum si caracterul rudimentar al industriei chimice erau indicii că nivelul
industrializării se afla cu mult in urma Europei apusene. In plus, industria
contribuia doar cu 17 % la realizarea produsului intern brut (în preajma primului
război mondial). Industria constructoare de masini era inexistentă, astfel țara
rămânea dependentă de importuri in acest sector vital. O trăsătură specifică a
constituit-o pătrunderea capitalului străin in diverse ramuri (petrol, gaz,
electricitate, zahar), indeosebi după adoptarea legii minelor (1895), care acorda
numeroase facilități investitorilor. Ponderea cea mai importantă o avea capitalul
englez, olandez, francez si belgian.
5.3. Transporturile. Progresele in domeniul industriei și accesul la piața
internațională au fost posibile si datorită modernizării mijloacelor de transport și de
comunicații. Mecanizarea comunicațiilor, utilizarea telegrafului și telefonului au
favorizat tranzacțiile, iar extinderea rețelei feroviare si a soselelor a influențat
cresterea volumului transporturilor. Statul a acordat o mare atentie dezvoltării
căilor de transport: în 1869 a fost inaugurata calea ferată Bucuresti-Giurgiu, prima
din România, iar în 1872 s-a dat in folosință Gara de Nord; in 1879 a inceput
construirea căii ferate Buzau-Mărășești, prima cale ferată executată de statul
român. Ca si in alte domenii ale dezvoltării economice, statul român și-a asumat
responsabilitatea pentru administrarea intregului sistem feroviar. După obtinerea
independenței, căile ferate devin monopol de stat prin răscumpararea liniilor
construite de acționarii străini. In 1895 s-a dat in folosință podul peste Dunăre de la
Cernavodă, construit de inginerul român Anghel Saligny, la acea vreme cel mai
lung pod din Europa.
5.4. Comerțul si sistemul bancar. Ca expresie a progresului economic,
România a incheiat acorduri comerciale cu Austro-Ungaria (1875), Franța, Marea
Britanie, Italia (1876), Germania (1877). Finanțele publice și creditul au constituit
un alt sector in care statul a intervenit activ in scopul dezvoltării relațiilor
capitaliste. Mutații importante au apărut in sistemul bancar: in 1867 s-a instituit
noul sistem financiar bazat pe moneda națională (leul); a luat ființă Casa de
Economii si Consemnațiuni (1864). Prima emisiune de hârtie - monedă a fost
realizată in 1877. Ea a impus ordinea monetară si a contribuit la incurajarea
investițiilor interne. Un moment important l-a constituit inființarea Băncii
Naționale a României (1880) cu dreptul de a emite monedă. Proiectul de lege
prevedea că pentru inființarea băncii nu putea fi folosit decât capitalul românesc,
din care două treimi urmau să provină din surse particulare, iar o treime de la stat.
Capitalul particular al băncii a fost cel liberal. La inceputul secolului XX, sistemul
bancar era deja format si răspundea necesităților de credit ale societății românești.
Ca o expresie a dezvoltării economice, in 1881 se inființează Bursa din București,
prima bursă de valori din România.
5.6. Invățământul. Organizarea invățământului pe principii moderne a inceput
inca din prima jumătate a secolului al XIX-lea prin activitatea cărturarilor
Gheorghe Asachi si Gheorghe Lazăr. Invățământul public s-a introdus prin
Regulamentele Organice. Legea instrucțiunii publice din 1864 a fixat cadrul
organizatoric si de dezvoltare pentru învățământul primar, secundar si universitar.
Introducând obligativitatea si gratuitatea învățământului primar de 4 clase si
stabilind un sistem unitar de învățământ, legea situa Romania alaturi de tari
avansate ca Franta, Italia, Elvetia, Tarile Scandinave. Populatia scolara era in
crestere, deși analfabetismul continuă sa fie o problemă pentru România.
Dezvoltarea învățământului a mai facut un pas in 1893, când a fost votat proiectul
de lege propus de Take Ionescu. Acest proiect reorganiza învățământul primar si ii
dadea un caracter practic. De asemenea, s-a reorganizat instrucțiunea publică,
punându-se accent pe frecvența elevilor si pe pregătirea noilor dascali, s-a
dezvoltat rețeaua scolară, crescând numărul stiutorilor de carte. Cel mai important
rol in modernizarea învățământului românesc de toate gradele l-a avut pedagogul,
matematicianul si astronomul Spiru Haret. Ca ministru al instrucțiunii publice, el a
inițiat culturalizarea și alfabetizarea în mediul rural și a organizat programe
speciale de pregătire a învățătorilor. Totodată, s-a afirmat învățământul superior si
s-a format un corp profesoral valoros, s-au creat laboratoare si au apărut publicații
stiintifice. Dupa inființarea Universităților din Iasi (1860) si Bucuresti (1864), au
fost organizate si alte noi instituții de învățământ superior: Facultatea de Medicină,
Scoala de Arte Frumoase, Scoala Superioară de Poduri si Sosele (1881), Scoala
Superioară de Arhitectura, Universitatea din Cluj (1872) Universitatea din Cernăuți
(1874) etc. In această perioadă au apărut primele organizații ale corpului didactic,
publicații consacrate scolii si problemelor pedagogice, primele asociații
studențesti. In celelalte teritorii românesti, situația învățământului era dificilă
datorită atitudinii imperiilor care le stăpâneau: lipsa ajutorului financiar, impunerea
predării in limba maghiară (in Transilvania dupa 1867), in germană (Bucovina) si
rusă (Basarabia). In Transilvania, limba română era admisă ca limbă de predare in
învățământul primar și confesional. Insă în timpul regimului dualist, limba
maghiară a devenit obligatorie pentru predarea tuturor obiectelor de studiu. In
învățământul superior exista câte o catedră de limba română la Universitățile din
Cluj și Budapesta, cu subvenții pentru studenții români acordate de biserică și de
fundațiile particulare; de asemenea, s-a inființat o catedră de limba și literatura
română la Universitatea din Cernăuți.
5.7. Cultura a fost un alt aspect de seamă al modernizării României. Literați,
artisti, oameni de știință au deschis drumuri noi și au inființat instituțiile culturale
fundamentale pentru un stat modern. Ei au cultivat valorile artistice si stiintifice
care au sincronizat si integrat Romania in lumea civilizată. Secolul al XIX-lea
poate fi considerat cel mai spectaculos in istoria românilor datorită trecerii de la
Evul Mediu la modernitate. In acest proces, rolul hotărâtor revine culturii care a
schimbat mentalități si a orientat societatea românească spre un model european.
Academia Română. Inființată ca "Societatea literară română" (1866), ulterior
Societatea Academică Română (1867), Academia Română primeste aceasta
titulatura in anul 1879. Ea avea trei secții: literatură, istorie, științe. Din initiativa
unor oameni de cultura din toate provinciile locuite de romani se forma, in 1866, o
societate literara care avea ca scop initial stabilirea ortografiei, gramaticii și
editarea dictionarului limbii romane. Treptat, s-au alaturat nu numai filologi și
istorici, ci si personalitati din domeniul economiei, medicinei, stiintelor naturale
etc. Din 1879, scopul principal al Academiei Române a fost promovarea "culturii,
limbii și istoriei naționale, a literelor, științelor și artelor frumoase". Din acest for
au facut parte importanți oameni de cultură Academia a rămas până astăzi cea mai
importantă instituție de cultură a României. Incă de la întemeiere, membrii
Academiei proveneau din toate ținuturile locuite de români (din Transilvania,
Bucovina, Basarabia și de la sudul Dunării), fapt semnificativ pentru politica
culturală a statului român. In aceeați direcție pan-românească a acționat și "Liga
pentru unitatea culturală a tuturor românilor", inființată la București in 1890, al
cărei suflet a fost Nicolae Iorga. Prin filialele ei, deschise în diferite orașe ale țării
și în unele capitale occidentale, au fost incurajate si făcute cunoscute eforturile de
emancipare culturală si politică ale românilor transilvăneni.
Academia Română a devenit treptat principalul for de coagulare a forțelor
culturii și științei, contribuind la afirmarea spiritualității românești din toate
provinciile. Au luat ființă diverse societăți si asociații culturale. Una dintre cele
mai importante a fost Societatea "Junimea" (Iasi 1863), avându-i ca fondatori pe
Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor si Petre P. Carp. Publicația acesteia,
"Convorbiri Literare" a promovat valori autentice, bazându-se pe criteriul estetic,
afirmand insemnatatea si valoarea literaturii. Junimea a reunit nume ilustre ale
culturii și vieții politice românești: Eminescu, Alecsandri, Creangă, Xenopol,
Slavici etc. Alături de aceasta au activat si alte societăți: Societatea Culturală
"Ateneul Român" (București, 1865).
In literatură s-au format mai multe curente, caracterizate printr-o anumită
viziune asupra conținutului creației literare și a rolului creatorului în cadrul
societății: romantismul se întemeia pe evocarea trecutului, a virtuților înaintașilor
ca model de redeșteptare a spiritului național, pe evocarea naturii și a iubirii;
samanatorismul, care prezenta satul românesc ca un mediu ideal de viață, susținea
valorificarea folclorului și a literaturii originale; poporanismul iși propunea
orientarea literaturii spre reflectarea problemei rurale. Reprezentanții acestui curent
nu credeau in viitorul industrial al României si preconizau dezvoltarea lumii
satelor, militând pentru votul universal și reforma agrară.

III. Constituirea statului național unitar român

Desăvârşirea, în 1918, a statului national unitar român a fost favorizată de
următorii factori externi:
 recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare, în urma
Revoluţiei bolşevice din Rusia (1917) şi a publicării declaraţiei
preşedintelui american Woodrow Wilson privind reorganizarea
internaţională postbelică (1918);
 înfrângerea Puterilor Centrale şi victoria Antantei în 1918, alături de care
România a participat la Primul Război Mondial;
 prăbuşirea imperiilor multinaţionale (austro-ungar, rus).
Acţiunea factorilor externi s-a conjugat cu activitatea desfăşurată pe plan intern
în vederea Marii Uniri, în condiţiile în care participarea României la Primul Război
Mondial a avut ca obiectiv îndeplinirea unităţii statale.

a. Unirea Basarabiei cu România (27 martie /9 aprilie 1918)

Desfăşurarea revoluţiei ruse a creat cadrul prielnic pentru unirea Basarabiei cu
România. După ce ţarul a fost detronat, populaţia provinciei începe să se
organizeze. În primăvara anului 1917 apare Partidul Naţional Moldovenesc, care
va coordona lupta de eliberare naţională. Tot în acelaşi timp apare şi ziarul
„Cuvânt moldovenesc”, condus de Pantelimon Halipa, unul dintre cei mai înfocaţi
susţinători ai unirii cu România.
În octombrie 1917 la Chişinău are loc Congresul soldaţilor moldoveni care a
hotărât formarea primului parlament al provinciei - Sfatul Ţării, condus de Ion
Inculeţ şi alcătuit din 84 de deputaţi moldoveni. În noiembrie Sfatul Ţării anunţă
autonomia Basarabiei şi îşi alege ca organ executiv un Consiliu al Directorilor.
Situaţia în interior începe să fie tulburată de soldaţii ruşi, care se întorceau de pe
frontul din Moldova după încheierea armistiţiului cu Germania. De asemenea,
Ucraina, care urmărea separarea de Rusia, avea pretenţii de anexare a Basarabiei.
Pe 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării proclamă Republica Democratică
Moldovenească, cu statut de autonomie dar în cadrul Rusiei. Acum, ca şi alte
naţionalităţi din fostul imperiu ţarist, moldovenii vor profita de Declaraţia
drepturilor popoarelor din Rusia, dată de Lenin, declaraţie care acordă acestor
popoare dreptul la autodeterminare, mergând până la despărţirea de Rusia. În
ianuarie 1918 Ucraina îşi proclamă independenţa şi îşi sporeşte pretenţiile de
anexare a Basarabiei. Câteva unităţi militare ucrainene pătrund în provincie, iar
grupurile de soldaţi ruşi, retraşi de pe front, se transformă în bande care jefuiesc
populaţia şi creează dezordine. În această stare de nesiguranţă şi haos, Consiliul
Directorilor cere sprijinul armatei române, care, în ianuarie, pătrunde în provincie
şi face ordine. Pătrunderea armatei române în provincie şi dezarmarea printre altele
şi a unităţilor Rumcerod (trupe bolşevice din Basarabia) a făcut ca guvernul
comunist al lui Lenin să rupă relaţiile diplomatice cu România şi să confişte
tezaurul românesc, trimis spre păstrare în Rusia.
Pe 24 ianuarie 1918, în ziua în care se unise Moldova cu Ţara Românească,
Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Pe 27
martie/ 9 aprilie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România.

b. Unirea Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918)

Pe aproape toată perioada Marelui Război, Bucovina a fost teatru de operaţiuni,
fiind de trei ori cucerită de ruşi şi recucerită de autro-ungari. În toamna anului
1918, în lunile octombrienoiembrie, când Dubla Monarhie se dezintegra, lupta
naţională a românilor se intensifica. Dar aici situaţia demografică nu era aceeaşi ca
în Basarabia, politica de germanizare, dar mai ales de slavizare (cu ucraineni şi
ruteni) schimbase raportul între români şi alogeni. Partea de nord, dintre Nistru şi
Prut era populate mai ales de ucraineni, în timp ce populaţia românească era mai
densă în sud.Habsburgii doreau să anexeze Bucovina la Galiţia, iar ucrainenii
ţinteau anexarea ei la Ucraina, dacă nu toată, cel puţin partea de nord. Mai grav era
faptul că o parte a fruntaşilor români, conduşi de Aurel Onciul, susţinea ideea
împărţirii provinciei între România şi Ucraina, iar un alt grup, reprezentat de
parlamentarii bucovineni de la Viena, condus de Constantin Isopescu-Grecul,
milita pentru organizarea unui stat autonom, în cadrul unui Imperiu Habsburgic
federalizat. Cel mai puternic current era însă cel ce susţinea unirea întregii
provincii cu România, condus de Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, ultimul fiind şi
conducătorul ziarului Glasul Bucovinei, în care se cerea ca viitorul provinciei să se
hotărască în cadrul românismului.
Pe data de 14/ 27 octombrie 1918 la Cernăuţi, din initiativa celor doi fruntaşi
are loc o Adunare naţională a populaţiei româneşti din provincie. Aici se formează
un Consiliu Naţional Român şi un Comitet Executiv, condus de Iancu Flondor.
Adunarea Naţională a românilor a hotărât unirea Bucovinei cu celelalte teritorii
româneşti din Austro-Ungaria, fără să amintească deschis de unirea cu România,
deoarece Ucraina concentrase trupe în partea de nor a provinciei.
Mai mult, trupele ucrainene se pregăteau să ocupe şi partea sudică, în condiţiile
în care Dubla Monarhie se prăbuşea. Situaţia fiind destul de grea, Consiliul
Naţional Român cere ajutor militar României. Trupele române intră în Cernăuţi pe
11 noiembrie şi obligă soldaţii ucraineni să se retragă. Pe 15 /28 noiembrie 1918
are loc la Cernăuţi Congresul General al Bucovinei, la care participă şi
reprezentanţi ai populaţiei germane, polone şi ucrainiene, congress care a votat în
unanimitate Unirea Bucovinei cu România, în fruntea guvernului rămânând, până
la deplina unire administrativă, Iancu Flondor.

c. Unirea Transilvaniei cu România (18 noiembrie/ 1 decembrie

1918)
Făcând parte din Imperiul Austro-Ungar, Transilvania participă activ la război,
mulţi dintre locuitorii săi fiind înrolaţi în armată şi obligaţi să lupte împotriva
românilor. După retragerea armatei române din Transilvania în toamna lui 1916,
acţiunile represive ale autorităţilor maghiare se înăspresc. Mulţi români sunt
arestaţi, au domiciu forţat sau sunt puşi sub urmărire. Fruntaşii politici ai românilor
sunt ţinuţi sub o strictă supraveghere, presa românească este suspendată şi multe
şcoli sunt închise. Cu toate acestea au loc numeroase mişcări între 1916-1918 pe
Valea Jiului şi în oraşe ca Oradea, Cluj, Braşov şi Timişoara. În anul 1918, odată
cu înfrângerile suferite pe front, situaţia monarhiei austro-ungare se deteriorează
serios şi se creează condiţii pentru reluarea luptei naţionale. Această luptă trebuia
să se desfăşoare şi pe plan extern, deoarece unele dintre Marile Puteri nu cunoşteau
exact situaţia Transilvaniei şi drepturile României asupra ei.
Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor se transformă în Liga
pentru unitatea politică a tuturor românilor şi Bucureştiul devine punctul spre
care se îndreaptă atenţia românilor de pretutindeni. În aprilie 1918 se ţine la Roma
un Congres al popoarelor asuprite din Imperiul Austro-Ungar, la care participă şi
reprezentanţi ai românilor şi aici se decide continuarea luptei de eliberare
naţională.La începutul lunii octombrie 1918 se formează la Paris Consiliul
Naţional al Unităţii Româneşti, condus de Take Ionescu, care publică ziarul La
Roumanie. Foarte mulţi diplomaţi şi oameni politici români activează în marile
capitale europene, prezentând cauza unităţii românilor şi arătând că drepturile
României asupra Transilvaniei sunt legitime.În toamna anului 1918 întreg Imperiul
Austro-Ungar este cuprins de mişcări revoluţionare ale popoarelor supuse. În
Transilvania mişcările populaţiei româneşti sunt deosebit de puternice, chiar dacă
după asasinarea primului ministru Tisza şi preluarea puterii la Budapesta de către
Mihaly Karoly politca maghiară spre naţionalităţi este mult mai deschisă. Ungaria
era pe cale să se declare independentă, dar dorea între graniţele sale şi
Transilvania, la fel ca la 1848.
Pe acest fundal, în toamna anului 1918, Partidul Naţional Român îşi reia
activitatea şi pe 29 septembrie /12 octombrie 1918 Comitetul Executiv al său se
întruneşte la Oradea şi dă o declaraţie prin care contestă dreptul Parlamentului de
la Budapesta de a mai reprezenta Trasilvania. Declaraţia de independenţă a naţiunii
române este citită în şedinţa parlamentului maghiar de Alexandru Vaida-Voievod,
care susţine dreptul românilor la autodeterminare, declanşând furia parlamentarilor
maghiari care erau pe punctul de a-l linşa.
Pe 3 /16 octombrie 1918 împăratul Carol I face o ultimă şi disperată încercare
de a salva Imperiul, dând manifestul Către popoarele mele credincioase, în care
propune reorganizarea statului pe baze federale.
 Pe 18 /31 octombrie 1918, la iniţiativa fruntaşului social-democrat, Ion Flueraş,
se formează la Budapesta Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.) alcătuit
din 6 reprezentanţi ai P.N.R. şi 6 ai P.S.D. Social-democraţii români şi-au dat
seama că programul lor politic se poate realiza mai bine într-un stat naţional unitar.
După câteva zile de la înfiinţare, C.N.R.C. îşi mută sediul la Arad, de unde
coordonează lupta naţională a românilor. În luna noimebrie se creează în
Transilvania numeroase consilii naţionale locale româneşti sau chiar gărzi
naţionale pentru a-i apăra pe români de agresiunile trupelor şi autorităţilor
maghiare.
Pe 6 noiembrie C.N.R.C. înaintează un manifest naţiunii române, în care arată
că el reprezintă această naţiune care are dreptul la autodeterminare şi îndeamnă
populaţia românească să-şi organizeze gărzi înarmate pentru a se apăra de atacurile
gărzilor maghiare.
Pe 9 noiembrie 1918 C.N.R.C. anunţă autorităţile maghiare că a preluat puterea
în Transilvania.
Între 13-15 noiembrie la Arad se poartă tratative între reprezentanţi ai C.N.R.C.
şi ai guvernului maghiar. Delegaţia maghiară propune autonomia Transilvaniei, dar
în cadrul Ungariei în timp ce partea română dorea separarea, lucru exprimat cu
claritate de Iuliu Maniu. După eşuarea acestor tratative, C.N.R.C. cere României să
trimită trupe în Transilvania, deoarece gărzile maghiare trecuseră la atacarea
populaţiei româneşti. După intrarea trupelor române, C.N.R.C. preia puterea şi
controlul în Transilvania şi publică în străinătate manifestul Către popoarele lumii,
în care arată cauzele eşuării tratativelor de la Arad şi prezintă dorinţelor românilor
din Transilvania, Banat şi Ungaria. Apoi C.N.R.C. anunţă convocarea unei Mari
Adunări Naţionale la Alba Iulia pentru 18 noiembrie /1 decembrie 1918.
Pe 1 decembrie/ 18 noiembrie 1918 are loc Marea Adunare Naţională de la
Alba Iulia, la care participă 1228 de delegaţi. Alături de ei vin şi aproximativ
100.000 de locuitori din majoritatea aşezărilor Transilvaniei. Vasile Goldiş a citit
Rezoluţia de unire: „Adunarea naţională a românilor din Transilvania, Banat şi
Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua
de 18 noiembrie (1 decembrie), decreatează unirea acelor români şi a teritoriilor
locuite de dânşii cu România”.