Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în evul mediu şi

la începuturile modernităţii

I. Secolele XIV-XVI
A. Cadrul internațional în secolele XIV-XVI.
Secolul al XIV-lea marchează intrarea pe arena politică central și sud-est europeană a românilor ca
subiect internațional, cu un cadrul politic propriu recunoscut, prin afirmarea statelor românești.
Evoluția lor spre o politică de sine stătătoare s-a lovit permanent de tendințele hegemonice manifestate
de regatele creștine vecine, Ungaria și Polonia, care încercau să-și impună suzeranitatea asupra lor.
Ungaria, respectiv Polonia promovau o politică de expansiune teritorială sub pretextul răspândirii
catolicismului în teritoriile ”schismatice”, ortodoxe.
Cel mai mare pericol venea însă din partea otomanilor, după ce aceștia ocupaseră cea mai mare parte
a Peninsulei Balcanice, atingând linia Dunării la sfârșitul secolului al XIV-lea. La mijlocul secolului al XIV-
lea, otomanii pătrund în Europa (în 1354 ocupă primul teritoriu european, cetatea Gallipoli), începând o serie
de cuceriri care se vor opri doar după mai bine de 300 de ani. În tot acest timp, Europa creştină simte
ameninţarea turcilor musulmani. Statele cele mai expuse sunt cele din Peninsula Balcanică (care vor fi
dealtfel cucerite până la sfârşitul secolului al XV-lea), Ţările Române, Ungaria, apoi, din secolul XV, Polonia
şi, din secolul XVI Austria (Imperiul habsburgic). Aceste state au încercat să facă faţă pericolului otoman fie
prin lupte directe cu turcii, fie prin realizarea unor alianţe diplomatice şi coaliţii militare împotriva lor.
Războiul din estul şi centrul Europei împotriva turcilor a fost numit cruciada târzie, deoarece nu era doar
lupta pentru apărarea graniţelor statelor, ci şi lupta creştinilor împotriva musulmanilor. Presiunea otomană
asupra hotarelor Țărilor Române a avut un curs ascendent și s-a exercitat mai întâi asupra celor ale Țării
Românești. De aici și angajarea domnilor acesteia în alianțele creștine încă de la sfârșitul secolului al XIV-
lea. Incursiuni otomane asupra teritoriului Moldovei au avut loc câteva decenii mai târziu (1420), iar în a
doua jumătate a secolului al XV-lea acestea au luat forma unor campanii pustiitoare. Puterea otomană devine
predominantă în Balcani și în zona de nord a Mării Negre după cucerirea Constantinopolului (1453), când
statele fie devin provincii otomane (pașalâcuri), fie ajung tributare statului otoman. În fața acestui pericol,
domnii români și-au propus două obiective majore de politică externă: menținerea autonomiei Țărilor
Române și apărarea integrității teritoriale a spațiului românesc. Tratatele încheiate între turci şi statele

1
creştine se numeau, în limba turcă, ahdname (pact, legământ). Creştinii le numeau capitulaţii (de la faptul că
erau redactate pe capitole). Aceste tratate se încheiau şi cu statele independente dar şi cu statele plătitoare de
tribut sau vasale. Ele reglementau relaţiile comerciale, regimul străinilor, diverse obligaţii ale părţilor (ex.:
plata tributului, navigaţia liberă într-o anumită zonă etc.), având şi rolul unor tratate de pace. O astfel de
înţelegere dura atâta timp cât era respectată de statele semnatare.Tratatele specificau obligaţiile financiare şi
militare ale românilor faţă de turci dar şi dreptul românilor de a se guverna singuri. Otomanii îi acuzau pe
români de trădare deoarece ei erau cei care încalcă primii aceste tratate, prin refuzul de a plăti tribut sau prin
atacul militar, care însemna încălcarea păcii. În secolul XVIII şi românii îi acuzau pe turci că au încălcat
vechile capitulaţii, deoarece îi obligau pe locuitorii Ţărilor Române să presteze prea multe serviciu
economice faţă de Imperiul otoman şi nu le respectau dreptul de a-şi alege conducătorul.
Tipul de război purtat de Ţările Române cu otomanii a fost un „conflict asimetric”, deoarece
inferioritatea armată i-a obligat pe români să ducă un război de uzură, îndelungat, al cărui rezultat final a fost
silirea adversarului să accepte o pace care le este ralativ favorabilă. Strategia folosită a fost defensivă, în
general. Disproporţia de forţe i-a determinat pe români:
 să evite bătăliile decisive (deci, evitarea ciocnirilor/luptelor directe între forțe inegale aflate faţă în
faţă, ceea ce ar da câştig de cauză, fără drept de apel, celei mai importante dintre aceste forţe -de
regulă forţa agresoare- şi găsirea, utilizarea, de partea celeilalte forţe, aflată în inferioritate calitativă
şi cantitativă, a unor metode de ripostă neconvenţionale -riposta asimetrică);
 să prefere luptele de hărţuire pentru a împiedica adversarul să-şi valorifice superioritatea numerică;
 să folosească tactica „pământului pârjolit”, prin care erau distruse recoltele, vegetaţia, locuinţele, iar
populaţia se retrăgea în locuri greu accesibile, pentru a lipsi armata invadatoare de posibilităţi de
aprovizionare şi de obţinere de informaţii.;
 să organizeze atacuri de noapte, de tipul celui realizat de Vlad Ţepeş împotriva taberei sultanului
Mehmed al II-lea (1462).
Succesul unei astfel de tactici depindea de mai mulţi factori:
 de forţa militară pusă în joc;
 de angajarea tuturor factorilor interni în efortul de apărare;
 de sprijinul extern, din partea marilor puteri.
Marea boierime conştientă de ceea ce însemna războiul a reacţionat diferit, în funcţie de context:
 când pericolul transformării ţării în paşalâc era iminent, a sprijinit domnia în efortul militar;
 când păreau posibile negocieri cu turcii sau când pericolul continuării luptei părea mult prea mare,
prefera soluţia diplomatică;
2
  totuşi, boierimea şi domnia au avut acelaşi obiectiv, de salvare a identităţii politice a ţării, doar că
mijloacele pe care le-au folosit unii sau alţii au fost uneori diferite.
În ceea ce priveşte sprijinul extern, acesta trebuie plasat în contextul cruciadei târzii, organizată de
puterile creştine împotriva înaintării musulmane în Europa; Ţările Române s-au aflat uneori singure în faţa
forţelor otomane (mult superioare numeric), ajutorul cerut nefiind la nivel aşteptat, datorită:disensiunile
dintre marile puteri ale epocii; incapacităţii practice a unora de a acţiona militar.
În lupta antiotomană din sec. XIV-XV, Tările Române au avut tendinţa de a face front comun, dincolo de
hotarele politice de moment, pornind de la:
 raţiuni militare şi diplomatice;
 conştiinţa de neam şi limbă;
 dorinţa de a-şi apăra religia, element de unitate mult mai puternic în Evul Mediu decât cel etnic sau
lingvistic
Datorită diplomaţiei şi rezistenţei armate, Ţara Românească şi Moldova au reuşit să-şi salveze existenţa
statală şi să asigure continuitate unei vieţi politice româneşti autohtone. Se adaugă și faptul că Țările Române
nu se aflau pe direcţia de înaintare a Imperiului Otoman şi de aceea turcii au preferat să păstreze autonomia
Ţărilor Române şi să nu le transforme în paşalâc.

B.Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Afirmarea independenței Țării Românești s-a desfășurat în împrejurări politice de mare complexitate,
prin luptă aprigă atât împotriva tendințelor coroanei maghiare de a-și impune autoritatea supremă, cât și
împotriva statului otoman aflat, după bătălia de la Kossovopolje (1389), în plină ascensiune.
Acestor acțiuni ostile, Mircea le-a răspuns prin constituirea ,,blocului românesc”, expresie a unui
adevărat program politic de strânsă colaborare cu domnii moldoveni, Petru I Mușat și Alexandru cel Bun.
Alianța cu domnul Moldovei răspunde îngrijorărilor produse la Târgoviște de intenția regelui Ungariei,
Sigismund de Luxemburg (1387-1437), de a impune ambelor țări române dominația sa efectivă. Soluția
propusă de Petru I a fost încheierea unei alianțe cu Polonia, în sensul politicii tradiționale a domnitorului
Moldovei, silit să contracareze pretențiile de suzeranitate, mai vechi, ale maghiarilor. Astfel, prin intermediul
lui Petru Mușat, Domnul Țării Românești încheie cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, un tratat la Radom
(10 decembrie 1389) și ratificat la Lublin ( 20 ianuarie 1390). Cele două părți încheie o alianță al cărei
obiect îl constituie ajutorul reciproc împotriva regelui maghiar. Astfel, Mircea cel Bătrân urma să acorde
regelui polon ajutor ,,cu toată puterea și cu toată putința”, atunci când acesta îl va cere. Împotriva altor
3
dușmani, domnitorul român urma a-l ajuta pe regele polon ,,după buna plăcere”, ,,cum se cuvine prietenului
să facă”. La rândul său, regale polon urma să-l ajute pe Mircea, la cererea sa, ,,cu toată puterea și cu toată
putința”, împotriva regelui maghiar și a supușilor săi.
Confruntările directe ale Țării Românești cu statul otoman au început, propabil, încă din 1388 când
Mircea a unit ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră cu Țara Românească. După înfrângerea de la
Kossovopolje și vasalizarea Serbiei, confruntările militare sporesc în intensitate. În 1391, bandele prădalnice
ale akingiilor trec Dunărea sub comanda lui Firuz-bey și jefuiesc Țara Românească. În scopul lichidării
bazelor de atac ale akingiilor, Mircea întreprinde în o expediție la Karinovasî, în sudul Munților Balcani.
Cum primejdia otomană amenința nu doar pe Mircea, ci și pe Sigismund, apropierea celor doi
conducători s-a impus în cele din urmă. Astfel, la 7 martie 1395, la Brașov, se încheie un tratat între Mircea
și Sigismund, considerat a fi prima alianță antiotomană din sud-estul Europei. Clauzele tratatului evidențiază
mobilul său și anume alianța împotriva otomanilor. Pe de altă parte, aceleași clauze evidențiază poziția de
deplină egalitate între părți. Sunt cuprinse prevederi precise cu privire la modul de a acționa în cazul unui
conflict cu otomanii. Astfel, dacă la un asemenea conflict ar participa direct regale maghiar, atunci și
domnitorul român trebuia să participle la luptele respective în persoană. Se stipula că oștirile maghiare
puteau trece liber prin Țara Românească spre teritoriul de dincolo de Dunăre, iar domnitorul român se angaja
să asigure oștii maghiare hrana necesară, în schimbul plății. Mircea este recunoscut cu titlurile sale de duce
de Făgăraș și ban de Severin, anterior contestate de regele maghiar.
Politica de alianțe promovată de Mircea l-a determinat pe sultanul Baiazid (1389-1402) să organizeze o
expediție la nord de Dunăre. Campania otomană în Ţara Românească, soldată cu înfruntarea de la Rovine, a
avut probabil un caracter de pedepsire, atât din cauza sprijinirii de către Mircea a rezistenţei sârbilor, la
Kosovopolje (1389), cât şi a alungării garnizoanei otomane din Karinovasî (azi Karnobat, la sud de Munţii
Balcani), când domnul român a fost încurajat în acţiunea sa de conflictul existent între Baiazid şi unii emiri
din Asia Mică. Bătălia s-a dat la Rovine ( 10 octombrie 1394/17 mai 1395; fie s-au purtat două bătălii la
datele menționate), zonă neindentificată (într-un loc cu șanțuri pline cu apă-,,rovine”). Obiectivele
otomanilor erau: întărirea hotarului dunărean; îndepărtarea influenței maghiare din regiune și așezarea Țării
Românești sub control otoman). Confruntarea de la Rovine are caracterul unui ,,război asimetric”: armata
otomană în fruntea căreia se afla însuși sultanul Baiazid număra 40.000 de oameni-cărora li s-au adăugat
detaşamentele vasalilor sârbi Ştefan Lazarević (1402 – 1427), Konstantin Dragas (1355 – 1394/95) şi Marko
Kraljević (1371 – 1394/95) (totalizând c. 8 000 de oameni)-, în timp ce Mircea a adunat o oaste de
aproximativ 10.000 de oameni. Mircea foloseste tactica " pământului pârjolit" și atrage oastea otomană într-
un loc mlăștinos, la Rovine. Cronicarul turc Orudj consemnează că „s-a dat o mare bătălie”, că „din

4
amândouă părţile au murit mulţi oameni” şi că, la sfârşit, sultanul „se retrăgea plin de demnitate”. La rândul
lor, cronicile slave arată că „lănci nenumărate s-au frânt şi s-au tras atâtea săgeţi, încât cerul nu se putea
vedea de mulţimea lor”, adăugând că, din cauza pierderilor suferite, Baiazid „s-a spăimântat şi a fugit. Iar
râul acela curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute”. Cronicarul bizantin Moxa nota şi
el că „fu război mare, cât se întuneca văzduhul de mulţimea săgeţilor, aşa de mult sânge se vărsa, cât erau
văile crunte şi mai pierdu Baiazid oastea lui cu totul”. Mircea nu a putut beneficia cum se cuvine de
rezultatul victoriei, tronul său fiind pus în discuţie de un nepot sau văr de-al său, Vlad, susţinut de noul domn
al Moldovei, Ştefan, de Polonia şi de otomani. Pentru scurt timp, Mircea şi Vlad I (1396 – 1397) îşi vor
împărţi ţara, având fiecare o reşedinţă proprie, pentru ca, ulterior, Mircea să-l înlăture definitiv pe Vlad.
Cucerirea aproape în totalitate a Peninsulei Balcanice în a doua jumătate a sec. XIV şi intenţiile
expansioniste ale otomanilor au determinat pe regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437), să
încerce mobilizarea principilor occidentali, sub steagul Papalităţii, pentru a opri înaintarea musulmanilor şi
a-i alunga din Balcani. În primăvara anului 1396, chemarea regelui maghiar şi a Papei a adus în sud-estul
Europei cavaleri din Franţa (mai ales din ducatul burgund), Germania, Italia şi Anglia (circa 2.000). Grosul
trupelor era furnizat însă de Ungaria (circa 5.000 de oameni) şi Transilvania (circa 4.000). Erau prezenţi
conţii Philippe d’Artois şi Jean de Nevers, ultimul numit conducător al cruciadei. Aceştia s-au adunat la
Timişoara, unde a sosit şi regele Sigismund cu oastea sa. Ulterior, Mircea cel Bătrân s-a alăturat cruciaţilor
cu un corp de 1.000 de ostaşi. Forţele creştine au trecut Dunărea pe la Orşova, au ocupat Vidinul şi Rahova şi
au început asediul cetăţii Nicopole. Venit să despresoare cetatea (după un asediu de 16 zile), Baiazid (1389 –
1402) avea o armată comparabilă ca număr şi dotare cu cea creştină. Oastea sa era întărită cu contingentele
sârbe ale viitorului despot Ştefan Lazarević (1402 – 1427), vasalul său.
Lupta s-a dat la 25 septembrie 1396. O parte a trupelor otomane nu era vizibilă, fiind ascunsă în spatele
unui deal împădurit. Crezând că vor lupta doar cu un număr mic de spahii, cavalerii occidentali au şarjat,
neştiind că vor fi întâmpinaţi de o reţea de pari ascuţiţi, de care caii se vor împiedica. Neputând riposta din
cauza armurilor grele, aceştia au fost o pradă uşoară pentru turci, fiind măcelăriţi. Sigismund a atacat atunci
cu grosul armatei, iar balanţa s-a înclinat uşor în favoarea creştinilor, când atacul sârbilor, păstraţi ca rezervă
de sultan, a decis soarta bătăliei, determinând retragerea în dezordine a cruciaţilor.
Bătălia a însemnat un dezastru pentru cruciaţi şi sfârşitul unei epoci, cea a cavaleriei grele, incapabile să
reziste atacurilor cavaleriei uşoare şi pedestrimii. Important pentru victoria turcilor s-a dovedit şi refuzul
căpeteniilor apusene de a accepta un plan de coordonare a acţiunilor pe câmpul de luptă. În ziua bătăliei,
Sigismund propusese să-i fie acordat lui Mircea un rol mai important în desfăşurarea operaţiunilor (eventual,
primul atac), dată fiind experienţa dobândită în luptele cu turcii. Mândrii cavaleri occidentali, obişnuiţi să

5
acorde importanţă calităţilor individuale, şi nu strategiei şi oastei în ansamblu, au fost spulberaţi de corpurile
de ieniceri şi spahii, disciplinaţi, organizaţi şi cu o mobilitate mai mare. Dezastrul de la Nicopole a descurajat
pentru aproape 50 de ani orice încercare a creştinilor de a-şi uni eforturile pentru alungarea otomanilor din
Europa. Greul luptelor a rămas pe seama statelor aflate în prima linie, Ungaria şi Ţările Române. După
victorie, Baiazid desfiinţează statul bulgar de la Vidin (ţarul Stracimir trecuse de partea cruciaţilor),
confiscând moşiile bisericeşti şi boiereşti pe care le-a dăruit spahiilor, şi transformă cetăţile de pe malul drept
al Dunării în puncte de sprijin pentru incursiunile de pradă la nordul Dunării. Îngrijorate de creșterea puterii
otomane, forțele politice interne îl vor abandona pe Vlad, iar în iarna 1396-1397 Mircea este din nou singurul
stăpânitor al țării.
Apogeul politicii externe a lui Mircea îl reprezintă amestecul direct în luptele interne pentru tron din
Imperiul Otoman, după moartea lui Baiazid, susținând succesiv doi dintre fiii lui Baiazid, pe Musa Çelebi și
pe Mustafa. De asemenea, voievodul Țării Românești a reocupat Dobrogea, stăpânită vremelnic și înainte de
campania lui Baiazid la nord de Dunăre. Din această perioadă datează faimosul hrisov care consemnează
maxima întindere teritorială a Țării Românești: ”Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și
cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă
și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe
amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.
Timp de doi ani, cât a durat domnia lui Musa (1411-1413) asupra Rumeliei, partea europeană a
Imperiului Otoman, Ţara Românească a avut asigurată liniştea la frontiera sa dunăreană. Colaborarea dintre
cei doi conducători a fost întărită şi printr-o alianţă matrimonială. În loc să-şi consolideze stăpânirea, Musa a
continuat lupta, atacându-l pe Ștefan Lazarevic şi pe împăratul bizantin Manuel al II-lea, ultimul cerând
sprijin lui Mehmed, un alt fiu al lui Baiazid I, ce stăpânea partea asiatică a Imperiului Otoman. O primă
bătălie dintre cei doi fraţi a avut loc în 1412 la Incegiz, încheindu-se cu victoria lui Musa. Anul următor,
Mehmed a revenit cu o nouă armată şi în apropiere de Sofia, la Ceamurlia, l-a învins pe fratele său Musa,
care a fost prins şi ştrangulat în timp ce încerca să se refugieze în Ţara Românească. În anii 1415-1416, în
paralel cu desfășurarea unor tratative de armistițiu cu noul sultan, Mehmed I (1413-1421), regele Ungariei și
domnul român au sprijinit un contracandidat, pe Mustafa. Trupe româno-maghiare au încercat să îl impună ca
sultan. Eșecul acestei noi tentative de a-și impune pe tronul otoman propriul favorit l-a costa pe Mircea un
atac al sultanului Mehmed I în primăvara anului 1417, când trupele turcești au reocupat Dobrogea și au intrat
în Țara Românească. Potrivit cronicilor turcești, în urma acestei intervenții Mircea a fost nevoit să accepte
plata unui tribut anual și a promis să își trimită fiul ca ostatic la Poartă și să îl sprijine pe sultan în campaniile
militare. La scurt timp o oaste din Transilvania a încercat să îl readucă pe domnul român în sfera de influență

6
a regelui maghiar. Moartea domnitorului în ianuarie 1418 a lăsat țara sub presiunea celor două puteri cu
pretenții suzerane – Regatul Ungariei și Imperiul Otoman.

Urmașii lui Mircea cel Bătrân

Între anii 1418-1456, tronul Țării Românești a fost disputat între urmașii lui Mircea cel Bătrân și cei ai
fratelui său, Dan I. Aceste lupte politice au intrat în istorie ca având loc între Drăculești și Dănești. Datorită
acestor dispute, schimbările de domnie au fost numeroase (18 domnii, 9 domnitori), fapt care a încurajat
intervenția Ungariei sau a statului otoman pentru susținerea unuia sau altuia dintre pretendenții la tron.
Mihail I (1418-1420)=fiul legitim al lui Mircea cel Bătrân. A continuat politica tatălui său, menținând
unitatea teritorială a Țării Românești și alianța cu Ungaria și Transilvania. În timpul marii campanii otomane
din 1419-1421, Mihail moare în luptele care au loc (august 1420).
Dan al II-lea (1420-1421; 1421-1423; 1423-1424; 1426-1427; 1427-1431)=fiul lui Dan și nepot al lui
Mircea cel Bătrân. Deși ajunge la tron cu ajutorul otomanilor, Dan al II-lea intră în curând în alinațele
creștine împotriva acestora. Pentru păstrarea scaunului domnesc, se aliază cu transilvănenii și cu Filippo dei
Scolari ( sau Pippo Spano, Ban al Severinului și Comite al Timișoarei). Cu acest sprijin, îi înfrânge pe
otomani în 1423. În 1425 participă la marea campanie împotriva otomanilor, aceștia suferind o gravă
înfrângere la Vidin. În ultima sa domnie se alătură oastei maghiare și ardelene într-o acțiune ofensivă în
Balcani, încheiată, însă, cu un eșec în lupta de la Golubac ( 1428).
Radu al II-lea Prasnaglava (1421; 1423; 1424-1426; 1427)=fiul nelegitim al lui Mircea cel Bătrân.
Susținut de otomani împotriva lui Dan al II-lea, este înfrânt și ucis de acesta în 1427.
Alexandru Aldea (1431-1436)=se pretindea fiu al lui Mircea cel Bătrân.
Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447)=fiul nelegitim al lui Mircea cel Bătrân. Ajunge la tron cu ajutorul
Ungariei, dar recunoaște suzeranitatea otomanilor. În încercările de a relua relațiile cu regele maghiar, atrage
neîncrederea otomanilor, care-l închid la Adrianopol. Un mai târziu este readus la domnie, dar își lasă doi fii
ostatici (Vlad și Radu). În cea de-a doua domnie, îl sprijină militar pe Iancu de Hunedoara: ,,campania cea
lungă”, cruciada de la Varna, campania de la Dunăre din 1445. Bănuit de legături ascunse cu otomanii, intră
în conflict cu Iancu de Hunedoara. În 1447, Iancu intervine în Țara Românească și îl înfrânge pe Vlad care,
urmărit de Dănești, este ucis împreună cu fiul său Mircea.

7
 C.Alexandru cel Bun (1400-1432)

Lunga domnie de 32 de ani a lui Alexandru cel Bun în Moldova a corespuns unei perioade de liniște și
stabilitate, grație abilei politici de echilibru între Polonia și Ungaria.
Prin recunoașterea suzeranității Poloniei ( 12 martie 1402), reînnoită în câteva rânduri, Alexandru cel
Bun s-a pus la adăpost de intențiile lui Sigismund de Luxemburg de a revigora suzeranitatea maghiară asupra
Moldovei și de a controla Chilia. Credicios alianței polone, Alexandru cel Bun a trimis trupe în sprijinul
regelui Vladislav Jagello în marea confruntare cu Ordinul teutonic, care desfășura acțiuni agresive și de
expansiune în zona Mării Baltice. În 1410, la Grünwald, aceștia din urmă, sprijiniți de regele maghiar,
sufereau o grea înfrângere. În 1422, Alexandru cel Bun a participat la asediul cetății Marienburg.
Cu ocazia expediției otomane din 1419-1421, are loc și prima implicare a Moldovei în frontul
antiotoman. Atacate de pe mare, Chilia și Cetatea Albă sunt apărate cu forțe proprii de către Alexandru cel
Bun (1420).
Pericolul ce plana asupra Moldovei din partea celor două regate, Polonia și Ungaria, și-a găsit expresia în
tratatul de la Lublau (15 martie 1412), care prevedea împărțirea Moldovei în cazul neparticipării domnului
moldovean la lupta antiotomană: nord-estul ( cu Suceava, Iași, Cetatea Albă) ar fi revenit regelui Poloniei, iar
sud-vestul ( cu Roman, Bârlad, Bacău, Chilia) ar fi revenit regelui Ungariei, interesat să ia în stăpânire gurile
Dunării.

D. Iancu de Hunedoara

Iancu de Hunedoara a fost una dintre marile personalități pe care le-a dat lumii medievale poporul român.
Ca voievod al Transilvaniei ( 1441-1456), guvernator al Ungariei (1446-1453) și căpitan general al Ungariei
și Transilvaniei ( 1453-1456), întreținând legături cu domnii români din Țara Românească și Moldova, Iancu
de Hunedoara a reușit, timp de aproape două decenii, să susțină ultimele mari cruciade împotriva expansiunii
otomane. Prin lupta și acțiunile sale diplomatice, a apărat lumea creștină și civilizația europeană împotriva
otomanilor, întârziind pentru trei sferturi de veac pătrunderea acestora în Europa Centrală.
Seria marilor acțiuni antiotomane a început în octombrie 1441 cu o victorie repurtată asupra beiului de
Semendria. Turcii răspund cu o incursiune rapidă în Transilvania, asediază Sibiul și, la 18 martie 1442,
înfrâng oastea ardeleană la Sântimbru (lângă Alba Iulia). În retragerea lor, otomanii sunt urmăriți și înfrânți
la Sibiu (22 martie 1442). Schimbarea de domnie făcută de voievodul Transilvaniei în Țara Românească
8
determină intervenția unui corp de oaste otoman, condus de beilerbeiul Rumeliei, Șehabeddin. Acesta este
înfrânt și ucis în lupta de la Ialomița (2 septembrie 1442).
Victoriile lui Iancu determină reluarea cruciadelor antiotomane, mai ales că Bizanțul se afla într-o
situație foarte grea și cerea insistent ajutor. Puterile occidentale ezită, dar regele Ungariei și Iancu își asumă
riscul, inițiind cu forțe proprii ,,campania cea lungă” (1443-1444, cu participarea sârbilor și a unui
contingent muntean). Forțele creștine obțin mai multe victorii ( ocuparea orașului Niș, a Sofiei). Pe acest
fond, popoarele din Balcani încep să freamăte în speranţa eliberării, iar în tabăra regelui sosesc tot mai mulţi
bulgari, bosniaci, sârbi şi albanezi. Oraşe din Bulgaria se predau direct lui Iancu, în Albania şi în ţinutul
minier Novo Brdo din Serbia au loc răscoale antiotomane, iar vestitul albanez Scanderberg fuge din armata
turcă pentru a se pune în fruntea luptei de eliberare din Albania. În ciuda acestor evoluţii, turcii nu au nici o
intenţie să cedeze atât de uşor. Sultanul dispune o puternică apărare a trecătorilor din Balcani şi aşteaptă
venirea lui Iancu. Înaintarea acestuia către Adrianopol şi Constantinopol devenise tot mai dificilă din cauza
iernii şi a reliefului muntos. La trecătoarea puternic apărată de la Zlatiţa, pe 12 decembrie 1443, armata sa
trece printr-un moment greu atunci când turcii atacă prin surprindere. Trecătoarea devine aproape imposibil
de trecut, iar pe la 23 decembrie are loc un atac puternic condus de sultan. Atunci Iancu este nevoit să bată în
retragere. Turcii pleacă în urmărirea lui, dar calculează greşit puterea şi moralul trupelor şi se avântă cu
câteva armate direct în luptă. Iancu îi surprinde şi îi înfrânge. Retragerea era deosebit de grea, iarna era în toi,
caii muriseră şi alimente nu se mai găseau. La 2 ianuarie 1444 are loc confruntarea de la Ialovăţ. Înainte de a
ajunge la Niş, turcii au trimis o solie pentru a-i oferi lui Vladislav pacea, în condiţii destul de favorabile, dar
rămase fără nici un rezultat. La 2 februarie 1444, Vladislav I, Iancu şi armata intrau în Buda. Vestea
victoriilor repurtate de armatele lui Vladislav I în „campania cea lungă” s-a răspândit în tot Occidentul.
Turcii suferiseră o grea înfrângere, cum nu mai avusese loc niciodată de la venirea lor în Europa. Fuseseră
nevoiţi să părăsească Serbia şi vestul Bulgariei, iar acum încercau să-şi repoziţioneze armatele pentru a-şi
apăra imperiul. Faima lui Iancu s-a răspândit în toată Europa, ca şi în rândurile inamicului. Occidentul credea
că momentul este cel mai potrivit pentru a-i scoate pe turci din Europa. Neîncrezător în proiectele de cruciadă
ale occidentalilor, regele Ungariei acceptă pacea de la Seghedin. Prin acest tratat, sultanul se angajează:
 să înceteze conflictele militare pe o perioadă de 10 ani;
 să-și retragă trupele din Serbia și nordul Albaniei;
 să elibereze prizonierii și să plătească o importantă despăgubire de război.
Încheierea păcii a grăbit trecerea la acțiune a venețienilor, care-și trimit flota spre Constantinopol. La
insistențele legatului papal, lipsit de experiență, regele Ungariei denunță tratatul de la Seghedin și începe
pregătirile pentru cruciadă. În septembrie 1444, oastea regală ( căreia i se alătură forțele militare ale lui Iancu

9
și ale lui Vlad Dracul) trece Dunărea, îndreptându-se spre Nicopole și Varna. În bătălia ce se dă la 10
noiembrie 1444 la Varna, regele maghiar moare, cruciații fiind înfrânți. Eșecul cruciadei de la Varna l-a
convins pe Iancu de necesitatea unei alianțe antiotomane cu participarea Ungariei, Țărilor Române și a
despoților din Balcani. În 1445 se desfășoară ,,campania de la Dunăre”. Campania este întreprinsă cu
ajutorul flotei burgundo-papale conduse de Walerand de Wavrin şi de cardinalul veneţian Francesco
Condulmer, obiectivul principal al acesteia fiind destabilizarea Imperiului Otoman prin înlocuirea sultanului
Mehmed II cu Daud Celebi. La această acţiune antiotomană după dezastrul de la Varna au răspuns şi cei doi
voievozi români care doreau să obţină poziţii importante în regiunea Dunării de Jos. Flota face o escală în
portul Panguala (Mangalia), navigând apoi spre Chilia şi Brăila, unde aşteaptă trupele muntene. Intuind
beneficiile participării la luptă, Vlad Dracul împreună cu fiul său Mircea, în fruntea a 5 000 de oşteni, se
alătură creştinilor, cuceresc Turtucaia şi Giurgiu (august 1445) şi incendiază Rusciuk, Nicopole şi Turnu.
Despre cucerirea Giurgiului precum şi despre armamentul folosit, domnul înştiinţează pe braşoveni: „… mi-a
dat Dumnezeu şi norocul creştinilor acea cetate ce era în mâinile păgânilor; drept aceea, fiindcă întăriturile ce
erau în ea au ars toate, şi de iznoavă o întărim, de aceea vă rugăm să ne ajutaţi, cu arce şi săgeţi şi puşti,
precum şi cu salitră [silitră – azotat de potasiu] ca să facem praf, să-l punem în cetate, căci ea e tăria şi vouă
şi nouă şi tuturor creştinilor”. Scrisoarea este prima menţiune despre folosirea de către armatele române a
bombardelor. Oştile muntene şi cele ale lui Iancu trec, sub protecţia flotei, în dreptul Rahovei (pe care o
cuceresc în septembrie 1445), pe malul drept al Dunării, pentru a-i alunga pe otomani. Aceştia se retrăseseră
în interiorul teritoriului controlat de ei. Din lipsă de provizii, creştinii renunţă la urmărire şi, implicit la
expediţie (1 octombrie 1445). În ciuda câtorva succese, destul de însemnate, campania nu şi-a atins însă
scopurile precise, pe de o parte datorită faptului că flota era puţin numeroasă, iar pe de altă parte datorită
faptului că intervenţia lui Iancu a fost destul de tardivă şi cu forţe insuficiente. Din 1446, Iancu devine
guvernator al Ungariei, ceea ce reprezintă apogeul carierei sale politice.
La începutul anului 1448, Iancu a impus ca domn al Moldovei pe Petru al II-lea, după ce în prealabil îl
instalase ca domn în Țara Românească pe Vladislav al II-lea. Odată refăcut ,,blocul românesc”, în septembrie
1448 oastea creștină condusă de Iancu trece Dunărea, dar este înfrântă în bătălia de la Kossovopolje (17-19
octombrie 1448).
Căderea Constantinopolului (1453) a constituit o grea lovitură dată creștinătății, Mehmed al II-lea
trecând la lichidarea centrelor de rezistență antiotomană din Balcani. Acțiunea militară de cea mai mare
rezonanță europeană întreprinsă de Iancu a fost apărarea cu succes a Belgradului (iulie 1456), considerat a fi
„cheia” Europei Centrale. Sultanul Mehmed al II-lea mobilizează, pentru cucerirea Belgradului, forţe
impresionante: c. 100.000 de soldaţi, o artilerie de asediu superioară celei folosite împotriva

10
Constantinopolului şi o flotă ce urma să acţioneze pe Dunăre (60 – 65 de galere şi c. 150 de vase mai mici).
Voievodul Transilvaniei întăreşte garnizoana cetăţii, comandată de Mihail Szilágyi şi de fiul său, Ladislau de
Hunedoara, cu 5.000 de mercenari. Concomitent, el îşi mobilizează forţele proprii şi întăreşte legăturile cu
Skanderbeg, care, în Albania, trebuia să declanşeze o mişcare antiotomană. Cu sprijinul călugărului
franciscan Ioan de Capistrano, care a desfăşurat o intensă propagandă pentru o nouă cruciadă antiotomană,
Iancu a reuşit să ridice o oaste de circa 30.000 de soldaţi şi o flotă improvizată formată din c. 200 de vase.
Din 4 iulie 1456, timp de câteva zile, artileria otomană (c. 300 de tunuri) bombardează zidurile oraşului,
încercând blocarea aprovizionării acestuia pe Dunăre, cu ajutorul flotei fluviale. La 14 iulie, flota creştină
atacă vasele otomane distrugând şapte galere mari şi mai multe mici, provocând dispersarea acestora şi
reuşind aprovizionarea cetăţii. În zilele următoare, forţele terestre comandate de Iancu reuşesc spargerea
blocadei otomane în zona Zemunului, ocupând poziţii favorabile. La 21 iulie, sultanul încearcă să forţeze
victoria printr-un asalt general. De două ori turcii reuşesc să pătrundă în oraş, dar sunt respinşi. Al treilea atac
asupra podului care asigura intrarea în fortăreaţă a fost respins de trupele comandate de Capistrano. Asupra
turcilor care puseseră scări de asalt pe ziduri a fost aruncată apă clocotită şi materiale inflamabile. Noi şi noi
detaşamente de „cruciaţi” soseau pe Dunăre în cetate şi, spre seară, au trecut la contraatac, oraşul fiind
despresurat. La 22 iulie, armata creştină a trecut Sava, dezlănţuind atacul general. Tunurile turcilor au fost
capturate şi folosite împotriva armatei sultanului, care a fost rănit de o săgeată, fiind salvat de aga ienicerilor,
Hassan, care şi-a dat viaţa protejându-l pe sultan cu propriul trup. La 23 iulie, turcii s-au retras în
degringoladă, părăsind tabăra, lăsând în urmă o pradă uriaşă şi foarte mulţi morţi (c. 24.000, după sursele
creştine, în timpul asediului, cărora s-au adăugat alţii, în timpul retragerii) şi prizonieri (c. 4.000). Creştinii au
pierdut relativ puţini oameni, c. 3.000 – 4.000. Victoria de la Belgrad întârzie pentru aproape 70 de ani
cucerirea Ungariei de către turci şi redresează moralul europenilor, zguduit după căderea Constantinopolelui.
Victoria de la Belgrad obțiuntă în fața cuceritorului Constantinopolului a fost primită cu mare bucurie de
lumea creștină, însuși papa Calixt al III-lea considerând-o ,,evenimentul cel mai fericit al vieții” sale. Iancu
de Hunedoara moare răpus de ciumă în tabăra sa de la Zemun (11 august 1456) și este înmormântat în
Catedrala de la Alba Iulia, pe sarcofacul său fiind încrustate cuvintele care ilustrează cel mai convingător
faptele sale: ,, S-a stins lumina lumii”.

11
 E. Vlad Țepeș (1448; 1456-1462; 1476)

După o scurtă domnie ca interpus al turcilor (octombrie 1448), Vlad Țepeș ocupă a doua oară tronul în
primăvara anului 1456, având concursul lui Iancu de Hunedoara. Luptele interne dintre Dănești și Drăculești
aduseseră Țara Românească sub o dublă suzeranitate: otomană și maghiară.
Pe plan intern, Vlad Țepeș a promovat o politică autoritară care i-a permis să consolideze puterea
centrală, creând premisele obținerii independenței țării.
Pe plan extern, în 1459 refuză plata tributului (10.000 de galbeni) și, în perspectiva luptelor cu turcii,
încheie o alianță cu regele Ungariei, Matia Corvin (1460). După ce dejoacă o tentativă otomană de a-l
captura prin vicleșug, Vlad Țepeș atacă și nimicește garnizoanele otomane de la gurile Dunării până la
Vidin ( iarna 1461/1462).
În anul 1462, Mehmed al II-lea declanșează o vastă campanie împotriva Țării Românești. Cauzele
campaniei sunt refuzul plăţii tributului (din 1459) şi mai cu seamă atacurile lui Vlad Ţepeş împotriva
posesiunilor turceşti, la începutul anului 1462, când acesta cucerise Giurgiu şi trecuse prin foc şi sabie o serie
de localităţi şi cetăţi de la Sudul Dunării, omorând 23 884 de oameni, după o scrisoare adresată de Vlad
Ţepeş regelui maghiar. În fața armatei otomane, Vlad Țepeș aplică tactica ,,pământului pârjolit”, atrăgând
spre interiorul țării forțele turcești pe care le macină prin atacuri neîntrerupte. În apropiere de Târgoviște, are
loc vestitul atac de noapte al lui Ţepeş, varianta unei bătălii deschise fiind exclusă din cauza disproporţiei de
forţe. Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil, favorabil domnului muntean, arată cum acesta, în fruntea
unui corp de 7 000 – 10 000 de oşteni îmbrăcaţi turceşte şi cu torţe aprinse, a năvălit în noaptea de 16/17
iunie 1462 în tabăra turcilor, care, înspăimântaţi, „se socoteau cu totul pierduţi”. Oastea munteană, acţionând
„în ordine desăvârşită şi bine închegată”, a încercat să ajungă la cortul sultanului pentru a-l ucide, dar a
nimerit la cele ale vizirilor Mahmud şi Isaak, unde s-a dat „o luptă mare”. Un alt izvor creştin arată că
sultanul, „pierzând în acea noapte încredere în privinţa armatei sale... a părăsit pe ascuns tabăra, luând-o la
fugă în chip ruşinos”. În realitate, oastea rumeliotă şi garda imperială au reuşit să-l protejeze pe sultan, scopul
principal al atacului nefiind atins. Pagubele în rândul turcilor au fost însă însemnate, iar cele ale muntenilor,
minime. În imposibilitatea de a-l atrage pe Vlad Țepeș într-o luptă decisivă, sultanul ordonă retragerea peste
Dunăre. El îl lasă însă domn pe Radu cel Frumos, căruia i se raliază boierimea, scăpată de pericolul ocupației
otomane. Vlad Țepeș, care se retrage în Transilvania pentru a primi sprijinul lui Matia Corvin, este însă
arestat de acesta sub pretextul unei înțelegeri cu turcii (octombrie 1462) și închis la Vișegrad până în 1476,
când a fost repus pe tronul Țării Românești, la cererea lui Ștefan cel Mare. Această domnie a fost însă scurtă

12
și lipsită de importanță (noiembrie-decembrie 1476), Vlad Țepeș căzând victimă lui Laiotă Basarab, un
interpus al turcilor.

F. Ștefan cel Mare (1457-1504)

Domnia lui Ștefan cel Mare reprezintă epoca cea mai glorioasă din istoria Țărilor Române. În primăvara
anului 1457, susținut de boierimea din Țara de Jos și de o oaste de 6000 de oameni, Ștefan cel Mare l-a
învins pe Petru Aron la Doljești (Dolhești) la 12 aprilie 1457, fiind aclamat domn ,,la locul ce se cheamă
Direptate”, pe Siret (14 aprilie 1457).
Pe plan intern, obiectivele politicii sale au vizat:
 întărirea autorității domnești și a instituțiilor statului;
 organizarea militară a țării;
 refacerea domeniului domnesc;
 dezvoltarea economică
 sprijinirea artei și culturii.
Politica externă poate fi urmărită în trei etape:

a. 1457-1470
La începutul domniei, Ștefan cel Mare s-a orientat spre normalizarea raporturilor cu Polonia, care-i
oferea adăpost lui Petru Aron. După o incursiune în sudul Poloniei (1458), Ștefan cel Mare încheie cu regele
Poloniei, Cazimir al IV-lea, tratatul de la Overchelăuți (4 aprilie 1459), prin care regele polon recunoaște
domnia lui Ștefan cel Mare în Moldova. Tratatul înscria și obligația celor două părți de a se sprijini militar în
caz de nevoie. Pentru a da mai multă autoritate actului, Ștefan recunoaște formal suzeranitatea regală și îi
cedează regelui polon cetatea Hotin. O consecință a acestei înțelegeri a fost și îndepărtarea de la hotarul
Moldovei a rivalului său, Petru Aron.Tratatul a fost reînnoit în 1462 și 1468.
Relațiile cu Matia Corvin, care i-a acordat azil lui Petru Aron, au fost încordate. În 1461, Ștefan cel Mare
întreprinde o incursiune în zona secuiască, iar în 1465 ocupă Chilia, apărată de o garnizoană maghiară. În
replică, în toamna anului 1467, are loc expediția maghiară în Moldova. În noiembrie 1467, regele maghiar
trecea pasul Oituz, în fruntea unei armate de circa 40.000 de oameni (după alte surse, de circa 25.000),
îndreptându-se spre Suceava. Poposind la Târgu Trotuş, la 19 noiembrie, iar apoi la Roman, căruia îi dă foc
la 7 decembrie, Matia Corvin părăseşte Valea Siretului, pentru a înainta pe sub munţi. Înainte de ultima etapă
a campaniei, care viza Suceava, regele maghiar îşi stabileşte tabăra la Baia, unde se afla sediul unei episcopii
13
catolice şi o colonie de saşi. După lupte de hărţuire pe traseul urmat de oastea maghiară, Ştefan decide să dea
bătălia decisivă la Baia (14/15 decembrie 1467), pentru a opri înaintarea regelui maghiar. După unele surse,
domnul dispunea de circa 20.000 de luptători, iar după altele, de circa 12.000. Inferioritatea numerică a
moldovenilor nu poate fi pusă la îndoială. Atacul s-a produs noaptea, iar cronicarul polon Jan Długosz
povesteşte cum Ştefan „gândind că a venit momentul în care cu puţini să-i bată pe mulţi, lăsând caii şi
bagajele în tabără, a sosit la Baia doar pedestru şi uşor şi, incendiind oraşul din câteva laturi, în noaptea de 15
decembrie a năvălit peste unguri, ţinând lupta amestecată până în revărsatul zorilor, iar mulţi unguri
căzând...; craiul Matiaş, rănit în trei locuri, dar nu mortal, ca să nu cadă în mâinile românilor, a fost scos din
locul bătăliei. Partea cea mai mare a oştilor ungureşti revenind la munţi şi aflând drumurile înţesate cu arborii
care fuseseră tăiaţi de moldoveni, a ars carele şi bogăţia şi îngropând 500 de bombarde, pentru ca moldovenii
să nu se poată folosi de ele, a trecut în fugă în Ardeal... Se spune că în acea bătălie au pierit 10.000 de unguri:
au fost prinse şi câteva steaguri ostăşeşti, pe care Ştefan vodă le-a trimis regelui polon Cazimir prin solii săi,
în semn de biruinţă”.” Relatarea lui Jan Długosz se apropie considerabil de modul cum însuşi Ştefan a descris
lupta de la Baia, într-o scrisoare adresată regelui Cazimir, fiind foarte probabil ca Długosz să fi avut acces la
aceasta, pentru redactarea cronicii sale. Victoria lui Ştefan de la Baia a aşezat pe baze noi relaţiile moldo-
maghiare şi a întărit prestigiul intern (față de boieri) şi internaţional al domnului. Ștefan ripostează prin două
incursiuni în estul Transilvaniei ( 1468 sau 1469; 1470), Petru Aron fiind prins și executat.

b. 1470-1485=cu domnia consolidată, Ștefan declanșează lupta antiotomană

Primul său obiectiv l-a constituit scoaterea Țării Românești din orbita politică a Imperiului Otoman.
Acțiunea sa a început prin arderea Brăilei (1470). Incapabil de ripostă, Radu cel Frumos s-a plâns turcilor,
determinând o puternică incursiune a tătarilor, zdrobiți de Ștefan la Lipnic/Lipinți/Lipniți ( 20 august
1470). În 1471, Radu cel Frumos năvălește în Moldova, dar este înfrânt la Soci. În același an, Ștefan refuză
plata tributului și în 1472 stabilește relații cu Veneția și cu hanul turcoman Huzun Hassan, aflat în conflict
cu turcii. Ștefan face mai multe încercări de a instala în Țara Românească un domn fidel atitudinii sale
antiotomane. Acesta încercări s-au dovedit zadarnice, întrucât Laiotă Basarab, Basarab Țepeluș, Vlad
Călugărul au trecut de partea turcilor, iar Vlad Țepeș a fost ucis în confruntarea cu Laiotă Basarab.
Atitudinea ostilă față de Poartă manifestată de Ștefan l-a determinat pe sultan să pregătească expediția de
înlăturarea a domnului moldovean. În decembrie 1474, o mare armată otomană atacă Moldova, dar este
zdrobită de Ștefan în bătălia de la Podul Înalt (Vaslui), la 10 ianuarie 1475. Evenimentul are loc atât ca
urmare a întreruperii plăţii tributului de către Ştefan, cât şi a încercărilor domnului Moldovei de a scoate Ţara
Românească de sub influenţa Porţii, prin înlăturarea lui Radu cel Frumos. În acelaşi timp, otomanii doreau

14
extinderea influenţei la Marea Neagră, prin dobândirea Chiliei şi a Cetăţii Albe. Spre sfârşitul anului 1474,
oastea turcească, alcătuită din trupele din Rumelia (c. 30 000 de oameni), trupe de ieniceri şi un contingent
din Ţara Românească (c. 17 000), pătrunde în Moldova. Sursele moldoveneşti arată că oastea invadatoare
număra în total c. 120 000 de oameni, cifră considerată exagerată. La rândul său, Ştefan dispunea de c. 40
000 de luptători, între care se aflau 5 000 de secui, 1 800 de unguri şi 2 000 de poloni. Domnul moldovean îşi
aşteaptă adversarul la sud de Vaslui, în valea îngustă a Bârladului, într-un loc numit Podul Înalt. Valea era
mlăştinoasă şi flancată pe ambele laturi de dealuri împădurite, făcând imposibilă o desfăşurare largă a
trupelor invadatoare. Ştefan şi-a întărit tabăra cu şanţuri, iar în pădurile de pe flancuri a plasat artileria. Lupta
s-a dat în dimineaţa de 10 ianuarie 1475, în condiţii de ceaţă. Un detaşament dotat cu buciume, trâmbiţe şi
tobe, i-a atras pe otomani într-o mlaştină, apoi artileria a început să tragă. La momentul potrivit, Ştefan a
atacat cu cavaleria, în flancul drept al inamicului, stârnind panică şi învălmăşeală. Valea strâmtă a Bârladului
nu a permis otomanilor să se desfăşoare, iar atacul pedestrimii, în flancul stâng al otomanilor, a decis soarta
bătăliei. O parte însemnată a oastei inamice a fost nimicită (c. 40 000, după unele surse), fiind capturate 100
de steaguri şi toată artileria. Resturile au fost urmărite timp de trei zile, lăsând alte victime. Cronicarul polon
Jan Długosz arăta că „foarte puţini turci şi-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit
şi au ajuns până la Dunăre, au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi de
valuri. Aproape pe toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, i-a tras în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a
ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sunt mărturia eternă a unei victorii atât de
însemnate... Toată oastea lui s-a îmbogăţit foarte tare din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai şi
alte obiecte preţioase”. De asemenea, o cronică ardeleană contemporană menţiona că „Ştefan... s-a împotrivit
bărbăteşte turcilor în mijlocul ţării sale, ca un bun părinte al patriei şi al neamului său, fiind gata să moară
pentru ai săi şi având timp de trei zile şi trei nopţi cele mai grele lupte cu ei; ajutându-l şi mila dumnezeiască,
a biruit şi a dat pe turci cu totul pieirii”.
Revenit la Suceava, Ştefan îşi anunţa victoria principilor creştini (scrisoarea din 25 ianuarie 1475),
arătând că „am mers împotriva duşmanilor Creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am
trecut prin ascuţişul sabiei noastre”. El îndemna, totodată, la continuarea luptei, turcii fiind slăbiţi în urma
dezastrului de la Vaslui, domnul Moldovei temându-se de reacţia sultanului, care nu putea lăsa nerăzbunată o
asemenea înfrângere. Domnul Moldovei aştepta replica sultanului chiar în primăvara aceluiaşi an şi cerea
ajutor lumii creştine, subliniind că Moldova este ,,poarta creştinităţii” şi că o dată cucerită de turci ,,atunci
toată creştinătatea va fi în primejdie”.
Doar cu Matia Corvin este încheiat un tratat de alianță (12 iulie 1475). Tratatul era îndreptat, în primul
rând, împotriva Imperiului Otoman. Ștefan recunoștea, din considerente strategice, suzeranitatea regelui

15
maghiar, obligându-se să-i acorde ajutor împotriva oricărui dușman, ”în afară de craiul Poloniei…, cu care
înaintașii noștri au avut pace și alianțe” . Matia Corvin făgăduia să nu adăpostească în țara sa nici un dușman
al Moldovei. Totodată printr-un act, emis la Buda la 15.08.1475, M.Corvin se obliga să-l ajute pe Ștefan în
luptele împotriva turcilor. Încheierea acestui tratat pune capăt unei stări tensionate dintre cele două state,
generată de bătălia de la Baia din 1467.
Atacul otoman s-a produs în anul 1476, în fruntea oastei otomane aflându-se acum însuşi sultanul
Mehmed al II-lea. În cursul anului precedent, el cucerise Caffa și-fapt cu urmări grave pentru Moldova-
adusese în dependenţa sa Hanatul tătarilor din Crimeea. Ei au devenit de atunci un instrument militar de mare
eficacitate împotriva Moldovei, fie ca forţă de atac independentă, fie ca parte într-o acţiune conjugată turco-
tătară. În 1476, Mehmed a folosit cea de-a doua variantă. Atacul tătarilor l-a obligat pe Ștefan să îngăduie
oştenilor-ţărani, chemaţi sub arme pentru a respinge invazia otomană, să-şi apere gospodăria şi după ce tătarii
luaseră o mulţime de robi să-i elibereze pe captivi. Împotriva sultanului, Ștefan a utilizat din nou ,,tactica
pământului pârjolit”, producând astfel mari dificultăţi devvaprovizionare oştii otomane, iar prin atacuri de
hărţuială a creat o stare de nesiguranţă. Cu toate că efectivele sale erau împuţinate, Ștefan a încercat să-i
oprească pe invadatori în bătălia de la Valea Albă sau Războieni (26 iulie 1476), terminată cu înfrângerea
moldovenilor, aşa cum spune Ștefan însuşi în pisanta bisericii ridicată acolo ,,S-a ridicat puternicul împărat
MeHmed, împărat turcesc, cu toate puterile sale răsăritene şi încă şi Basarab voievod, numit Laiotă, a venit
cu el toată ţara sa basarabească. Și au venit să prade şi să ia Ţara Moldoveişi au ajuns până aici, la locul
numit Valea Albă. 1ar noi, Ștefan voievod şi cu fiul nostru, Alexandru, am ieşit înaintea lor şi am făcut mare
război cu ei, în luna iulie 26 şi cu voia lui Dumnezeu, am fost înfrânţi de păgâni. Și am căzut aici mulţime
mare de oşteni ai Moldovei. Tot atunci şi tătarii au lovit Ţara Moldovei de ceea parte”. Victoria lui Mehmed
al II-lea a rămas nefructificată- nici una din cetăţile Moldovei şi, în primul rând Suceava, nu a putut fi
cucerită. Oastea otomană, slăbită de lipsuri şi privată de aportul tătarilor, siliţi să revină în Crimeea, în urma
unui atac al Hoardei de pe Volga, alăturată coaliţiei antiotomană, a început retragerea, mai ales că din
Transilvania venea, în sprijinul lui Ștefan, un corp de oaste. Campania lui Mehmed al II-lea s-a soldat aşadar
cu un eşec politic, dar Moldova a suferit mari distrugeri şi pierderi umane însemnate.
Instalarea noului sultan, Baiazid al II-lea, agravează relațiile moldo-otomane. Pierderea Chiliei și Cetății
Albe (1484) reprezenta o mare primejdie pentru sistemul defensiv al Moldovei și constituia o grea lovitură
pentru comerțul țării.

16
 c. 1485-1504
Domnul Moldovei nu se putea resemna cu pierderea Chiliei și a Cetății Albe. În speranța recuceririi lor,
Ștefan strânge relațiile cu Polonia. La 15 septembrie 1485, la Colomeea, el prestează omagiul de vasalitate
regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea. Ultimele confruntări cu turcii au loc la Cătlăbuga (1485) și Șcheia
(1486). Rămas singur, Ștefan încheie pace cu turcii, obligându-se la plata tributului în valoare de 3000 de
florini venețieni ( 1486).
Spre sfârșitul domniei, relațiile cu Polonia se deteriorează, mai ales după moartea lui Cazimir al IV-lea.
Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) a marcat emanciparea lui Ştefan cel Mare de sub
suzeranitatea Poloniei. Relaţiile domnului Moldovei cu Polonia erau tensionate încă din 1490 – 1491, când
oştile moldovene au întreprins acţiuni în Pocuţia şi Podolia, cucerind cetăţile Snyatin şi Halici şi asediind
Colomeea. Devenit rege al Poloniei în 1492, Ioan Albert s-a simţit dator să readucă Moldova sub dependenţa
Poloniei. Totodată, intenţiona să-l instaleze pe fratele său, Sigismund, lipsit atunci de apanaj, pe tronul
Moldovei.
Asupra scopului real al campaniei din 1497, soldată cu bătălia de la Codrii Cosminului, specialiştii nu s-
au pus de acord. Unii consideră că aceasta a avut ca pretext eliberarea Chiliei şi Cetăţii Albe de sub stăpânire
turcească, fiind în realitate îndreptată împotriva Moldovei, în timp ce alţii susţin că, pornind împotriva
turcilor, Ioan Albert s-a văzut sabotat de Ştefan şi de aceea a decis, chiar în timpul campaniei, schimbarea
acestuia. Cert este că, pornit la mijlocul lunii august 1497 pe Nistru (în jos) în fruntea a c. 80.000 de soldaţi,
Ioan Albert schimbă brusc direcţia şi ajunge sub zidurile Sucevei (24 august), pe care o asediază. Aflat cu
oastea Moldovei la Roman (nu se cunoaşte efectivul acesteia), Ştefan primeşte un ajutor consistent din partea
regelui Ungariei, Władisław II Jagiełło (1490 – 1516), care-i trimite 12.000 de oşteni sub comanda
voievodului transilvănean Bartolomeu Drágffy (1494 – 98). Domnul Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1495
– 1508), trimite şi el în sprijinul lui Ştefan un corp de cavalerie, iar turcii, care concentraseră importante
efective la Dunăre, trimit circa 2.000 de oameni, câţi solicitase domnul Moldovei. Cetatea Suceava, apărată
sub comanda lui Luca Arbore, a rezistat eroic timp de trei săptămâni, până la 18 octombrie 1497, când
atacatorii au fost înconjuraţi de forţele principale ale lui Ştefan. Sub medierea voievodului Transilvaniei,
mandatat de regele Ungariei să-i împace pe beligeranţi, Ştefan acceptă încheierea unui armistiţiu, punând
însă condiţia ca armata polonă să se retragă pe acelaşi traseu pe care venise, pentru a evita devastarea şi a
altor regiuni.
La 19 octombrie, deşi nemulţumit de atitudinea fratelui său, Władisław II al Ungariei, Ioan Albert începe
retragerea. De la Siret, el preferă un alt drum, mai scurt decât cel convenit, spre Cernăuţi. Profitând de
această abatere, folosită mai mult ca pretext, Ştefan urmăreşte oastea polonă prinzând-o într-o ambuscadă, în

17
Codrii Cosminului, la 26 octombrie 1497. Polonii au suferit pierderi grele, mii de morţi şi prizonieri, după
cele mai multe surse (c. 4.000, după Letopiseţul de la Novgorod). Ştefan a urmărit în continuare oastea
polonă, până la Cernăuţi, atacând-o şi hărţuind-o permanent, astfel încât campania din Moldova a fost un
adevărat dezastru pentru Ioan Albert.
Seria conflictelor continuă până în 1499, când cele două părți semnează tratatul de Hârlău (12 iulie
1499), care marca înlăturarea oricăror pretenții de suzeranitate din partea Poloniei. Încheierea acestui tratat
reprezintă cel mai de seamă succes diplomatic al lui Ştefan cel Mare, consfinţindu-se astfel independenţa
Moldovei faţă de Polonia. Astfel, la sfârşitul domniei sale, Ştefan a reuşit să pună capăt oricărei forme de
dependenţă faţă de Ungaria şi Polonia şi a impus Porţii recunoaşterea autonomiei Moldovei, care se afla la
apogeul prestigiului şi puterii sale. Statutul internațional al Moldovei era confirmat și de tratatul maghiaro-
otoman din 1503. Ștefan a încetat din viață la 2 iulie 1504 și a fost înmormântat la Putna, ctitoria sa.

II. Diplomaţie şi conflict în secolele XVI - XVII

Secolul al XVI-lea prezintă în cele trei principate române o complexitate de structuri de civilizaţie
care lasă să se întrevadă zorii lumii moderne pe un fond social încă puternic feudal. In acest timp istoria
europeană a înregistrat efectele marilor descoperiri geografice şi ale expansiunii pe alte continente. A fost un
secol al Renaşterii şi Umanismului, al apariţiei tiparului, al Reformei, Contrareformei şi Reformei catolice,
cu efecte pozitive asupra societăţii. Noua dinamica continentală a cuprins în sfera ei şi Ţările Române, care
înregistrează influenţe determinate de civilizaţia modernă. Ele sunt antrenate în vârtejul confruntărilor
politice dintre puterile competitoare: Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman şi Polonia, în care se reflectă şi
rivalităţi general europene. Izolarea faţă de Europa Occidentală se accentuează odată cu mutarea căilor
comerciale din Mediterana în Atlantic, ca urmare a marilor descoperiri geografice.
Imperiul Otoman a atins în această perioadă maxima expansiune, în timpul sultanului Soliman
Magnificul (1520- 1566). In 1541 partea centrală şi sudică a Ungariei au devenit paşalâc otoman, nordul şi
vestul Ungariei au intrat sub administrate habsburgică, iar Transilvania a fost organizată ca principat
autonom sub suzeranitatea otomană.
Imperiul habsburgic, după ce încercase fără succes să-i alunge pe otomani din Ungaria cu forţe
proprii, caută noi aliaţi. De aceea, în anii 1590 - 1592 iniţiază o alianţă antiotomană numită Liga Sfântă, la
care au participat Statul Papal, Spania, Austria şi ducatele italiene Toscana, Mantova şi Ferrara.

18
 Polonia se afla într-o perioada de criză politică, datorită stingerii dinastiei Jagiellonilor (1572). Ea se
apropie de Imperiul Otoman şi revine la politica pontică, redeschizând rivalitatea medievală din această zonă,
numai că locul Ungariei este asumat, în noile împrejurări, de Habsburgi.

Mihai Viteazul (1593-1601). Unirea politică a Țărilor Române

1.Țările Române în secolul al XVI-lea
Țările Române au fost și în acest secol angrenate îm disputele politico-militare dintre puterile
competitoare: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia. La începutul secolului, Imperiul Otoman
reprezenta cea mai mare forță militară din Europa, atingând apogeul în timpul sultanului Soliman Magnificul
( 1520-1566).
Țările Române se mențin în continuare în sfera intereselor economice ale Imperiului Otoman,
suzeranitatea otomană devenind tot mai evidentă. Criza Imperiului Otoman, acutizată în ultimele decenii ale
secolului al XVI-lea, s-a răsfrânt și asupra Țărilor Române, conducând la agravarea dominației otomane.
Această situație a determinat o sporire fără precedent a obligațiilor tradiționale ale Țărilor Române față de
Imperiul Otoman, haraciul și peșcheșurile. Pe plan politic, amestecul Imperiului Otoman este tot mai evident
prin nesocotirea tradiției dinastice și introducerea arbitrariului în numirea domnilor. Desele schimbări de
domnie, cumpărarea tronului cu sume în continuă creștere și-au pus amprenta asupra condiției economice a
Țărilor Române, prin destabilizarea gospodăriei libere țărănești și accentuarea rumâniei, consecință a
fiscalității excesive. În 1541, statelor românești extracarpatice li se adaugă, sub suzeranitate oromană și
Transilvania, care se organizase în Principat.
În preajma ocupării tronului de către Mihai Viteazul, se produc importante mutații în exercitarea puterii
politice. Boierimea este confruntată cu un fapt fără precedent: pătrunderea boierilor greci în instituțiile
reprezentative ale statului. Alături de boierimea de veche tradiție se cristalizează o boierime nouă, potrivnică
elementului grecesc și colaborării cu turcii. Aceasta va constitui suportul domniei, mai ales prin atitudine
ostilă manifestată față de Poartă.

2. Domnia lui Mihai Viteazul

În toamna anului 1593, cu acordul Porții, susținut de boierii Buzești și de Cantacuzinii din
Constantinopol, Mihai devine domn al Țării Românești. În momentul preluării tronului, dependența țării față
de turci se agravase, dar situația internațională era favorabilă declanșării luptei antiotomane. În Balcani,
mișcările de eliberare se intensificau, iar mai multe state apusene constituiseră, la inițiativa Casei de Austria,
19
Liga Creștină, la care aderaseră atât principele Transilvaniei (Sigismund Báthory), cât domnul Moldovei
(Aron Vodă). Urmărind eliberarea țării, Mihai aderă din proprie inițiativă la Ligă.

a. Campania antiotomană din 1594-1595

Lupta antiotomană a fost declanșată la 3/13 noiembrie 1594, când Mihai lichidează creditorii turco-
levantini și o unitate militară otomană din București. Ulterior, teritoriul țării a fost lichidat de cei 6000-8000
de turci care staționau aici.
În campania din decembrie 1594-martie 1595, oștile muntene ( la care se adaugă corpuri de oaste
ardelene și moldovene) îi înfrâng pe otomani în mai multe lupte de-a lungul Dunării. Astfel, la 10 decembrie
1594 are loc lupta de la Piua Petrii, la 1 ianuarie 1595 este atacată Hârșova, iar la 8 ianuarie 1595, otomanii
sunt înfrânți la Silistra. Tătarii sunt înfrânți la Putineiu (14 ianuarie 1595) și Stănești (15 ianuarie), iar la
Șerpătești (23 ianuarie), tabăra turco-tătară este atacată și risipită. Trupele lui Mihai avansează pe tot malul
drept al Dunării, ridicând la revoltă pe localnicii creştini. Localitatea Turtucaia este arsă, Babadagul jefuit de
moldoveni, iar la 25 ianuarie este atacată și arsă cetatea Rusciuc. Campania se încheie în martie 1595, când
este cucerită Brăila.
Iminenta confruntare cu turcii l-a silit pe Mihai să încheie un tratat de alianță cu Sigismund Báthory
(20 mai 1595), negociat la Alba Iulia de o delegație de boieri, tratat prin care Ţara Românescă era
subordonată principelui Ardealului […]. Potrivit tratatului, domnului i se retrag prerogativele domniei, ţara
urmând să fie guvernată de un sfat restrâns, alcătuit din 12 boieri, iar domnul degradat la calitatea de
,,locţiitor” al principelui Ardealului (domnul trebuia astfel să accepte tutela clasei dominante autohtone și a
instituțiilor politice de peste munți, cărora li se cedau toate prerogativele politice interne și externe ale
statului). Tratatul, prin clauzele lui constituia o victorie pentru Sigismund Báthory și mare boierime
munteană. Constrâns de pericolul otoman, Mihai a trebuit să primească tratatul, având nevoie de sprijinul
militar al principelui transilvănean, pentru a opri valul ce amenința cu cotropirea și desființarea politică a
țării. In iulie 1595 domnitorul se destăinuia solului polonez Lubieniecki, zicând că boierii n-au făcut ce aveau
în instrucțiuni, ci ceea ce era spre folosul lor. Un tratat similar semnau la Alba Iulia, pe 3 iunie 1595 și
reprezentanții marii boierimi din Moldova. Se crease astfel o alianță a Țărilor Române împotriva Imperiului
Otoman, sub suzeranitatea lui Sigismund Báthory, dar în care Mihai avea rolul principal, prin calitățile
militare și prin faptul că Țara Românească era cea dintâi expusă intervenției otomane.
Oastea otomană trece Dunărea între 4-7 august 1595 sub comanda bătrânului vizir Sinan-pașa, obiectivul
principal fiind transformarea Ţării Româneşti şi Moldovei în vilâyete otomane, conducători ai acestora fiind
numiţi Cafer paşa (înlocuit cu Haydar paşa), pentru Boğdan (Moldova) şi Satırcı Mehmed paşa, pentru Iflâk

20
(Ţara Românească). Otomanii dispuneau de o armată alcătuită din 50.000 – 60.000 de oameni, la care se
adaugă personalul auxiliar, în timp ce sub comanda lui Mihai Viteazul se găseau între 10.000 şi 16.000 de
oşteni, plus 12 tunuri. Alături de steagurile boierilor şi câteva unităţi ţărăneşti, domnul muntean se mai baza
pe un detaşament de mercenari cazaci, precum şi pe 4.000 de maghiari şi secui, aflaţi sub comanda lui Albert
Király. Trupele ardelene au fost trimise de principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, în baza tratatului de
la Alba Iulia (20 mai 1595), prin care, în schimbul acceptării suzeranităţii sale de către domnul muntean,
acesta se obliga să-l ajute împotriva otomanilor. Confruntarea decisivă are loc la Călugăreni (13/23 august
1595). Mihai a ales Călugăreni, pe Neajlov, ca loc de bătălie pentru că era o zonă mlăştinoasă şi putea să
blocheze uşor flancurile armatei otomane. Oastea munteană a fost aşezată la nordul localităţii, lângă o
pădure, în timp ce patrulele ţineau sub observaţie malurile Neajlovului şi Câlniştei. Mihai Viteazul atacă în
zorii zilei de 13 august 1595 cu grosul oştirii sale (circa 10.000 de oameni), în timp ce Albert Király cu
oamenii săi alcătuiau rezerva. Atacul iniţial al muntenilor a ajuns până la tabăra de corturi a turcilor. În jurul
orei 11 dimineaţa a pornit un atac puternic al ienicerilor, care i-au respins pe oştenii lui Mihai. Ienicerii trec
Neajlovul şi capturează unsprezece tunuri creştine. Hasan paşa, cu aproximativ 10.000 de oşteni, încearcă o
învăluire largă prin partea de vest, iar Mehmet paşa face acelaşi lucru prin est. Trupele lui Mihai se retrag
puţin, în ordine. Armata creştină e dispusă în formă de triunghi, cu vârful spre inamic. După ce reuşesc să se
regrupeze, aproape de locul unde se afla rezerva lui Király, oştenii lui Mihai resping efectivele lui Mehmed
paşa şi ale lui Hassan paşa, provocându-le pierderi considerabile şi datorită celor două tunuri păstrate cu
trupele de rezervă. Otomanii se retrag în dezordine, mulţi cad în mlaştină şi mor înecaţi, situaţie care dă
posibilitatea lui Mihai să contraatace. Sunt recuperate tunurile şi este creată o stare de degringoladă pe malul
sudic al Neajlovului. Au fost ucise patru paşale, şapte sangeaci şi 3.000 combatanţi turci. S-au recuperat cele
unsprezece tunuri pierdute şi s-a capturat un steag turcesc verde, al profetului Mahomed şi cinci tunuri.
Inferioritatea numerică şi apariţia trupelor lui Hasan paşa, l-au obligat pe domn, în cele din urmă, să se
retragă la lăsarea întunericului. Domnul muntean se retrage spre Valea Prahovei pentru că Bucureştiul şi
Târgovişte au fost ocupate imediat de către otomani. În tabăra de la Stoeneşti se aşteaptă ajutoarele de la
aliaţi. În tot acest timp, Sinan paşa începe procesul de transformare a ţării în vilâyet.
Bătălia de la Călugăreni rămâne un episod semnificativ, dar nu decisiv, din marea confruntare dintre
creştini şi otomani, înscrisă sub semnul Ligii Sfinte. Ea nu a fost o victorie hotărâtoare a lui Mihai Viteazul,
ci o victorie de moment a creştinilor, care se aliaseră tocmai ca să dea o replică turcilor. Dacă termenul de
victorie pare prea puternic, se poate vorbi de o replică creştină demnă şi fermă, cu mari pierderi pentru
otomani, rămaşi dezorientaţi la finele bătăliei.

21
 În septembrie 1595, forțele lui Mihai reunite cu cele ale principelui Transilvaniei și ale lui Ștefan Răzvan
(domnul Moldovei) încep alungarea otomanilor din țară. La 6 octombrie 1595 a început asediul fortificaţiilor
turceşti ale Târgoviştei, iar la 8 octombrie cetatea a căzut în mâinilor creştinilor. Armata turcă s-a retras spre
Bucureşti, urmărită de oastea creştină. La 12 octombrie Bucureştiul a fost ocupat de oastea moldoveană, în
timp ce oastea condusă de Mihai urmărea turcii spre Giurgiu. Aici, Mihai a atacat ariergarda turcă, a rupt cu
artileria podul peste Dunăre, a eliberat peste 8.000 robi luaţi de turci şi a început asediul cetăţii Giurgiu. La
20 octombrie 1595 a fost cucerită cetatea Giurgiu, luându-se o pradă enormă. Sinan Paşa a fost destituit din
funcţia de mare vizir, armatele moldo-transilvănene s-au retras în țările lor, Brăila a fost luată de la turci,
Țara Românească rămânând devastată după campania anul 1595.

b. Măsuri interne și tratate de alianță

Mihai Viteazul acționează pentru întărirea ordinii interne, tulburată ca urmare a campaniei din 1594-
1595. Astfel, în noiembrie-decembrie 1595, adoptă ,,Așezământul lui Mihai”/„Legătura” lui Mihai, act prin
care interzicea dreptul de strămutare al rumânilor, aceștia rămânând pe moșia pe care se aflau atunci. Era o
măsură menită să împiedice desele „risipiri” de sate și să asigure veniturile necesare.
Concomintent, Mihai continuă luptele cu turcii. Au fost atacate Babadagul, Vidinul, Plevna, trupele
ajungând până la Sofia. În octombrie 1596 a avut loc un atac prin surprindere al tătarilor. Au fost distruse
Buzăul, Gherghiţa şi Bucureştiul, după care tătarii s-au retras fără a se confrunta cu oastea lui Mihai, care
pornise împotriva lor. După ce nu a reuşit să lupte cu tătarii, Mihai a pornit împotriva cetăţii Turnu şi
Nicopole, unde i-a înfrânt pe turci. Comandantul turc s-a oferit să medieze pacea dintre Mihai şi sultan, lucru
pe care Mihai l-a acceptat ca soluţie de moment, pentru că aliaţii săi creştini nu i-au furnizat ajutorul promis,
iar finanţele sale erau secătuite. Înainte însă de a accepta pacea cu turcii, Mihai a plecat spre Ardeal pentru a
discuta cu Sigismund al Transilvaniei. La 9/19 decembrie 1596 cei doi s-au întâlnit la Alba Iulia, fără ca
Sigismund să se poată decide dacă vrea sau nu să lupte împotriva turcilor.
La 9/19 iunie 1598 a fost semnat la mănăstirea Dealu tratatul dintre Rudolf al II-lea şi Mihai Viteazul.
Împăratul austriac se obliga să finanţeze un corp de oaste de 5.000 soldaţi, eventual încă 5.000 în plus, iar
Mihai îl recunoştea pe împărat ca suzeran.
La scurt timp de la semnarea tratatului, aflând turcii de existenţa acestuia, au atacat Țara Românească.
Paşa de la Silistra a fost înfrântă de Dumitru vornicul, iar Mihai trece el însuşi Dunărea, asediază Nicopole la
10 septembrie 1598, îi bate în două rânduri pe turcii din Vidin şi pradă până în Balcani. La 5/15 noiembrie
1598 Mihai a trecut Dunărea înapoi în Țara Românească.

22
 c. Unirea Țărilor Române
Campania antiotomană din 1594-1595 și evenimentele din 1596-1597 au creat și întărit convingerea lui
Mihai că suzeranitatea otomană nu poate fi înlăturată decât prin acțiunea unită a forțelor militare ale celor trei
Țări Române. Colaborarea acestor forțe se desfăcuse însă, ca urmare a renunțării lui Sigismund Báthory la
tronul Transilvaniei și a intervenției polone în Moldova. La 29 martie 1599 a fost ales principe al
Transilvaniei Andrei Báthory, în locul vărului său Sigismund Báthory. Acest fapt schimba situaţia politică
pentru Mihai, pentru că noul principe al Transilvaniei dorea pacea cu turcii, exact opusul a ceea ce urmărea
Mihai. Moldova avea aceeaşi înclinaţie ca şi Transilvania, astfel că Mihai se găsea înconjurat de neprieteni.
Neavând încotro, Mihai înnoieşte cu Andrei Báthory tratatul pe care îl semnase cu Sigismund în 1595. Încă
înainte de înnoirea tratatului, Andrei, care dorea de fapt înlăturarea lui Mihai, îl somează pe acesta din urmă
să părăsească tronul Munteniei în favoarea lui Simion Movilă. Mihai, nefiind de acord cu această cerere a
principelui Transilvaniei, care era în înţelegere cu turcii, refuză să părăsească tronul Munteniei şi îi sesizează
lui Rudolf al II-lea intenţiile reale ale lui Andrei Báthory. În luna august Mihai primeşte răspunsul
imperialilor, că aceştia sunt şi ei împotriva lui Andrei.

 Campania din Ardeal (1599)

Pentru că oastea imperială întârzia să intre în acţiune împotriva lui Andrei, Mihai trece singur, cu oastea
sa, munţii în Transilvania, prin pasul Buzău, la 5 octombrie 1599. Un al doilea corp de oaste a lui Mihai a
trecut munţii pe Turnu Roşu, joncţiunea făcându-se la 16/26 octombrie la Tălmaciu. Secuii s-au alăturat lui
Mihai, iar saşii s-au declarat neutri.
La 17/27 octombrie 1599 oastea lui Mihai se afla la Şelimbăr, lângă Sibiu. Andrei Báthory a încercat o
împăcare de ultim moment, dar fără rezultat. Bătălia de la Şelimbăr a avut loc la 18/28 octombrie 1599 şi s-
a soldat cu victoria lui Mihai Viteazul şi moartea lui Andrei Báthory. Mihai Viteazul dispunea de circa
20.000 de oameni şi 180 de tunuri (în mare parte mercenari, oaste de ţară, haiduci balcanici şi secui), pe care
i-a dispus pe trei linii. În prima linie, Baba Novac şi haiducii lui apărau aripa stângă, corpul de oaste condus
de aga Leca, pe cea dreaptă, iar în centru era corpul de călăreţi ai banului Mihalcea. Linia a doua era alcătuită
din 8 000 de călăreţi, iar cea de-a treia, din care făceau parte cetele boierilor şi garda domnului, asigura
rezerva. Andrei Báthory dispunea doar de circa 16.000 de oşteni, puşi sub comanda lui Gáspár Kórnis
(căpitan general al oştirii transilvănene), dispuşi tot în trei linii. Prima, avea aripile asigurate de infanterie, în
mijlocul acestora era corpul de cavalerie condus de Moise Székely, a doua linie era formată din pedestraşi şi
era comandată de Melchior Bogáthi. Cea de-a treia linie era alcătuită din corpurile de oaste nobiliare. Spatele
armatei ardelene era apărat de zidurile Sibiului, pe care erau amplasate 45 de tunuri, dispuse în faţa

23
dispozitivului. Primul atacă Baba Novac, care destabilizează flancul drept al oastei lui Báthory. După
contraatacul oştirii inamice, este atacat centrul transilvan aflat sub comanda lui Moise Székely, care cedează
şi pierde drapelul cel mare al principelui. După respingerea aripii stângi a muntenilor de către Petru Huszar,
este rândul domnului să intre personal în luptă cu trupele de rezervă obligându-i pe ardeleni să se retragă în
dezordine. Principele fuge, încercând să se refugieze în Moldova, dar este prins şi decapitat de secui.
La 22 octombrie/1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, „călare pe roibul său de sânge nobil…, plin de
demnitate, mândru şi îmbrăcat prea împodobit chiar”, a pătruns în Transilvania, unde, după ce a pus „stările
să jure [credinţă] întâi împăratului, pe urmă lui însuşi şi apoi fiului său” (cronicarul maghiar István
Szamosközy), începe introducerea administraţiei româneşti.

 Campania din Moldova (1600)

Mihai Viteazul plănuia să atace Moldova încă din anul 1597, din cauza atitudinii ostile faţă de el a
domnului acesteia. În primăvara anul 1600 oştile lui Mihai au trecut din Transilvania şi Muntenia în
Moldova. Trupe polone, trimise împotriva lui Mihai, au fost înfrânte. Ieremia Movilă, domnul Moldvovei, s-
a retras la Hotin. Cetatea Neamţ şi Suceava s-au predat lui Mihai, iar la Hotin Ieremia a pierdut o bătălie în
favoarea primului. Printr-o campanie care a durat trei săptămâni, Mihai a cucerit întreaga Moldovă.

 Unirea și interesele străine

Înfăptuirea politică a lui Mihai se realiza însă în împrejurări externe grele, compromițând planurile de
dominație asupra Țărilor Române ale Habsburgilor, Imperiului Otoman și Poloniei. Ostilității celor trei puteri
i se adăuga cea a nobilimii maghiare din Transilvania, care, în septembrie 1600, se răscoală împotriva
domunului român, iar în același timp polonii intrau în Moldova. La 18/28 septembrie 1600 a avut loc bătălia
de la Mirăslău, dintre Mihai Viteazul şi oastea generalului Basta. Mihai a suferit o gravă înfrângere şi abia a
scăpat cu viaţă fugind de pe câmpul de luptă. În aceeaşi perioadă în care s-a dat bătălia de la Mirăslău, în
Moldova au intrat trupele polone, care au ocupat-o.
Mihai s-a retras pe la Alba Iulia, Sibiu, Făgăraş, Ţara Bârsei. Ajuns aici, el şi-a strâns o nouă oaste, de
cca 16.000 oameni, cu care a trecut munţii înapoi prin valea Buzăului, aşezându-şi tabăra la Bucov, pe
Teleajen. Aici a aşteptat trupele promise ca ajutor de către generalul Basta, care confruntat cu pericolul
polon, reluase relaţiile cu Mihai. Ajutorul promis de Basta nu a sosit, iar într-o luptă dată la 20 octombrie cu
polonii, Mihai a trebuit să se retragă. Simion Movilă a fost pus domn de către turci în locul lui Mihai. Retras
dincolo de Olt, la Craiova, Mihai încă aştepta ajutor de la imperiali. Turcii au întreprins o incursiune la nord
de Dunăre în septembrie, iar spre sfârşitul anului 1600 au încercat o nouă pătrundere spre Craiova. Mihai i-a

24
înfrânt pe turci, dar situaţia generală a sa nu s-a îmbunătăţit. A mai încercat încă o dată să întoarcă sorţii în
favoarea sa, dar o luptă dată la 25 noiembrie lângă Curtea de Argeş i-a fost defavorabilă, fiind câştigată de
către poloni. Astfel, Mihai a fost obligat să se retragă, împreună cu familia şi cu restul de oaste, în
Transilvania. A mers pe ruta Deva-Beiuş-Oradea-Debreţin-Tokay-Caşovia-Bratislava, ajungând la Viena la
12 ianuarie 1601.

 Ultima încercare de unificare

De la Viena a fost trimis la Praga pentru a intra în audienţă la împăratul Rudolf al II-lea. Acesta avea
nevoie de Mihai pentru a recâştiga Transilvania pentru sine, pentru că generalul Basta o pierduse în favoarea
nobilimii maghiare, Sigismund Bathory ajungând din nou principe al Ardealului.Împăratul a pus la dispoziţia
lui Mihai 100.000 taleri, pentru a-şi face o oaste de mercenari, cu care să pornească recucerirea Transilvaniei.
La 3 aprilie 1601 Mihai a plecat din Praga spre Viena, iar de aici spre Transilvania. Armata lui Mihai s-a
concentrat la Debreţin, iar a generalului Basta, care îi era dat drept ajutor de către imperiali, la Satu Mare.
Joncţiunea celor două armate s-a făcut în satul Moftin. Bătălia cu oastea lui Sigismund s-a dat la Guruslău,
pe valea Someşului. Bătălia de la Guruslău a avut loc la 3 august 1601 şi a fost câştigată de Mihai Viteazul.
Generalul Basta ştia că imperialii nu doreau ca Transilvania să fie condusă de o personalitate puternică
precum Mihai Viteazul. Mai mult, Basta ar fi dorit pentru sine puterea, ca reprezentant al împăratului. La
9/19 august 1601, în dimineaţa în care Mihai se pregătea să plece din tabăra de la Turda spre Făgăraş, un
detaşament de 300 mercenari au fost trimişi să îl aresteze pe Mihai. Acesta s-a opus arestării, moment în care
un mercenar valon l-a împuşcat, un altul l-a înjunghiat în piept, iar alţii l-au lovit cu halebardele, după care i-
au tăiat capul. Corpul lui Mihai Viteazul a rămas dezbrăcat şi aruncat în praful taberei. După trei zile câţiva
sârbi l-au îngropat pe furiş. Comisul Radu Florescu a luat capul şi l-a dus în Muntenia, unde a fost
înmormântat la mănăstirea Dealu.

III. Secolul al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea

Secolul al XVII-lea a reașezat raporturile internaționale din spațiul central și est european. Ca urmare a
afirmării Rusiei, teritoriul românesc a intrat în zona de influenţă a patru mari puteri: Imperiul Habsburgic,
Polonia, Imperiul Otoman şi Rusia. În această perioadă în care diplomaţia a rămas cea mai importantă
activitate, s-au afirmat câteva personalităţi proeminente: Vasile Lupu, Matei Basarab, Dimitrie Cantemir,
Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.
25
 Întârziată în Ţara Românească de rezistenţa lui Radu Şerban, continuator al politicii lui Mihai Viteazul,
sprijinit de o parte a boierimii, suzeranitatea otomană s-a reinstaurat durabil o dată cu înscăunarea în domnie
a lui Radu Mihnea (1611-1615). Restauraţia otomană în Moldova a început efectiv după înlăturarea dinastiei
Movileştilor, care guvernase ţara în timpul domniilor lui Ieremia Movilă (1601-1606), a fratelui său Simion
Movilă (1606-1607) şi a fiilor lor, în strânsă colaborare cu Polonia. Readucerea ţării sub obedienţa Porţii
Otomane a început o dată cu domnia lui Ştefan Tomşa (1611-1615), care a reprimat cu cea mai mare cruzime
opoziţia marii boierimi, care, apelând la sprijinul polon, a încercat să-l înlăture din domnie (1612). Când, în
cele din urmă, o nouă răzvrătire sprijinită de o intervenţie polonă l-a înlăturat pe Ştefan Tomşa din domnie,
Poarta l-a impus ca domn pe Radu Mihnea (1616-1619).
În Transilvania, imperialii, care reuşiseră să-şi asigure controlul după uciderea lui Mihai Viteazul, sunt în
cele din urmă alungaţi din ţară de principele Ştefan Bocskai (1604-1606). Exponent al intereselor nobilimii şi
ale protestantismului, el a desfăşurat o politică de echilibru între cele două imperii rivale, a încheiat pacea cu
Habsburgii (2 iunie 1606), care au recunoscut autonomia Transilvaniei şi a contribuit la încheierea păcii din
acelaşi an dintre turci şi imperiali. Politica autoritară a lui Gabriel Báthory (1608-1613), care s-a manifestat
dur în raporturile cu nobilimea, cu saşii şi secuii, a declanşat o împotrivire generală. încercarea sa de a
coaliza cele trei principate, în care scop a întreprins o expediţie în Ţara Românească (1611), s-a lovit de
împotrivirea turcilor. Noul principe, Gabriel Béthlen (1613-1629), înscăunat şi cu concursul domnilor din
Ţara Românească şi Moldova, a inaugurat, contrar aşteptărilor nobilimii, o politică de consolidare a
absolutismului princiar, care avea să precumpănească în viaţa principatului timp de aproape o jumătate de
secol. El a extins considerabil baza materială a puterii princiare, a întărit puterea armatăa principatului şi a
redus rolul Dietei. Politica sa externă s-a desfăşurat în general în limitele dictate de respectarea suzeranităţii
otomane. În 1616 Béthlen a sprijinit expediţia turcă împotriva Poloniei şi a mijlocit pacea între cele două
puteri. În prelungirea ciocnirilor sale anterioare cu Habsburgii, care au încercat să-i submineze cu mijloace
militare şi politice domnia, principele angajează ţara în marea conflagraţie a Războiului de 30 de ani,
declanşat de politica curţii imperiale de suprimare a protestantismului în Boemia. În speranţa de a obţine
coroana ungară, Béthlen aderă la alianţa antihabsburgică (august 1619), cu asentimentul tacit al Porţii
Otomane. Evoluţia generală a operaţiunilor militare l-a silit însă să încheie pacea la Nikolsburg (decembrie
1621); în schimbul renunţării la coroana regală, principele a primit din partea împăratului, cu titlu viager,
şapte comitate din Ungaria. Eforturile sale de asociere a celor trei principate sub conducerea sa, în cadrul
hegemoniei otomane, s-au lovit de opoziţia Porţii Otomane şi au eşuat.

26
 În timp ce Transilvania se remarca în politica europeană prin participarea la Războiul de 30 de ani (1618-
1648), Ţara Românească şi Moldova îşi consolidează autonomia internă în timpul domniilor lui Matei
Basarab (1632-1654) şi Vasile Lupu (1634-1653).
Politica externă desfășurată de Matei Basarab s-a caracterizat printr-un echilibru cu Poarta, caracterizată
prin cumpărarea dregătorilor otomani, prin mari sume de bani, în vederea prevenirii problemelor legate de
anumiţi pretendenţi şi participarea la luptele otomane cu creştinii. Cu Transilvania a avut relaţii foarte bune
în timpul principilor Gheorghe Rákóczi I şi Gheorghe Rákóczi II, recunoscându-se, însă, vasalul acestora. Cu
vecinul de la nord, Moldova, Matei Basarab a fost într-un conflict permanent. Vasile Lupu a atacat în mai
multe rânduri Ţara Românească cu intenţia de a ocupa el tronul acestei ţări (1635, 1637, 1638, 1639 sau
1653), toate încheindu-se cu victoria domnului muntean. Astfel, în anul 1639, a înfrânt oastea lui Vasile
Lupu, în bătăliile de la Nenișori și Ojogeni. In anul 1653, Matei Basarab l-a mai învins încă o dată pe Vasile
Lupu, în lupta de la Finta (17/27 mai 1653). Relaţiile tensionate dintre cei doi, cauzate, între altele, de
dorinţa lui Vasile Lupu de a-şi instala fiul pe tronul Ţării Româneşti, au dus la campania din 1653, când
Matei Basarab şi principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi II (1648 – 1660), au încercat îndepărtarea lui
Vasile Lupu de pe tronul Moldovei. Un sprijin important vine din interior, unde logofătul Gheorghe Ştefan
conducea un complot boieresc împotriva domnului. La 25 martie/4 aprilie 1653, oşti ardeleneşti şi muntene
pătrund în Moldova şi-l înlocuiesc pe Vasile Lupu cu Gheorghe Ştefan (1653 – 1658). Fostul domn caută
sprijin la ginerele său, Timuş Hmelniţki, fiul hatmanului cazacilor zaporojeni, cu ajutorul căruia revine şi
învinge la Popricani oastea lui Gheorghe Ştefan şi Ioan Kemény (21 aprilie/1 mai), recăpătându-şi tronul.
Domnul Moldovei nu se opreşte aici, şi cu aprobarea marelui vizir continuă campania în Ţara Românească,
unde se retrăsese Gheorghe Ştefan, cu această ocazie dorind să-l înlocuiască pe Matei Basarab cu unul dintre
fiii săi. Bătălia are loc la Finta (jud. Dâmboviţa), la jumătatea drumului dintre Bucureşti şi Târgovişte, la
17/27 mai 1653. Vasile Lupu dispunea de c. 24 000 de oameni, între care 12 000 de cazaci, 8 000 de
moldoveni, iar restul, mercenari germani, în timp ce Matei Basarab se baza pe c. 30 000 de oameni,
majoritatea lefegii. Ambele armate dispuneau de pedestrime cu arme de foc şi de artilerie. Matei Basarab şi-a
rânduit trupele în dispozitivul clasic al vremii, cu pedestrimea în centru şi călărimea pe flancuri. Acţiunea sa
a fost uşurată de refuzul lui Timuş Hmelniţki de a ataca odată cu forţele moldovene, dorind ca acestea să
atace primele. Într-o primă fază, atacul impetuos al călăreţilor şi mercenarilor din oastea Moldovei obligă
aripa dreaptă a dispozitivului muntean să bată în retragere. Matei Basarab restabileşte însă ordinea
înlocuindu-i pe roşii (călăreţi uşor înarmaţi) cu seimeni cu arme de foc. În faza a doua a luptei s-a produs
atacul pedestrimii căzăceşti asupra centrului muntean. Spre seară, când soarta bătăliei nu fusese încă decisă, o
ploaie puternică udă praful de puşcă al cazacilor, făcându-le inutilizabile armele de foc. În sfârşit, soarta

27
bătăliei este decisă de atacul forţelor muntene, conduse personal de Matei Basarab, chiar dacă era rănit la
picior, ceea stârneşte admiraţia lui Miron Costin (prezent în armata lui Vasile Lupu), care l-a socotit pe acesta
„harnic la războaie”, şi chiar unul dintre „marii oşteni ai lumii”. Principala urmare a biruinţei de la Finta o
constituie reluarea domniei de către Gheorghe Ştefan şi înlăturarea definitivă a lui Vasile Lupu, cu sprijinul
lui Matei Basarab şi al lui Gheorghe Rákóczi II, în cadrul unei noi campanii în Moldova.
Politica externă preconizată de domnul Moldovei, Vasile Lupu, a fost dominată, sub impulsurile Porţii,
de ostilitatea faţă de sistemul de alianţă dintre Ţara Românească şi Transilvania; el a urmărit să obţină
domnia munteană pentru fiul său sau pentru el însuşi. Ostilitatea faţă de Ţara Românească exprimă şi
interesele levantine în dezacord cu politica lui Matei Basarab. În esenţă, orientarea lui Vasile Lupu reflectă
tendinţa sa de supremaţie asupra ţărilor române, urmărită prin apelul la ajutorul Porţii, la alianţa cu Polonia
sau la legătura fortuită cu cazacii zaporojeni. În ansamblu, politica externă a lui Vasile Lupu a fost
neinspirată şi adeseori contradictorie. Moldova obţine totuşi un succes temporar în 1638, când încheie un
tratat cu Gheorghe Rákoczi I, încercând să izoleze Ţara Românească pentru a prejudicia funcţionarea alianţei
acesteia cu Transilvania. Aceste tendinţe politice oglindeau interesele Porţii şi se sprijineau pe elementul
grec, ceea ce le-a făcut neviabile. Nici alianţa cu Polonia nu s-a arătat mai sigură, iar apropierea de cazaci a
avut darul să trezească suspiciuni. Domnul este înlocuit în 1653 cu Gheorghe Ştefan (1653-1658) prin
colaborarea forţelor interne cu cele externe, transilvano-muntene. Încercările sale de a reveni la domnie se
năruie în urma campaniei neizbutite din Ţara Românească, astfel că, învins, este obligat să părăsească ţara.
În Principatul Transilvaniei, politica de consolidare a autorităţii puterii centrale cunoaşte o puternică
dezvoltare sub principii Gheorghe Rákoczi I (1630-1648) şi Gheorghe Rákoczi al II-lea (1648-1657). Cel
dintâi a înfruntat cu succes atât încercarea nobililor din principat de a anula rezultatele domniei anterioare,
cât şi tendinţele nobilimii catolice din Ungaria Superioară care năzuia să încorporeze Transilvania.
Consolidarea domeniului princiar, sporit prin masive confiscări de pământ de la nobilii infideli, a oferit un
reazem economic însemnat puterii centrale, permiţându-i să readucă la supunere Stările. Domnia lui
Gheorghe Rákoczi I s-a stabilizat după biruinţa câştigată la Salonta asupra turcilor (1636) care, neîncrezători
în politica lui, au încercat să-l înlocuiască de la conducerea ţării. Urmărind direcţia antihabsburgică şi
anticatolică a predecesorului său, Gheorghe Rákoczi I a reactivat intervenţia Transilvaniei în Războiul de 30
de ani. În urma alianţei încheiate la Alba Iulia cu Suedia şi Franţa (16 noiembrie 1643) el cucereşte, cu
asentimentul Porţii, o mare parte a Ungariei Superioare. După operaţiuni militare cu succese alternative,
Rákoczi încheie la Linz pacea cu Habsburgii (29 august 1645), care confirmă apartenenţa la principat a celor
şapte comitate din nord-vestul Transilvaniei. Un indiciu însemnat al consolidării puteri princiare, a fost
preluarea fără dificultăţi a succesiunii de către fiul său. Aureolat de prestigiul câştigat în Războiul de 30 de

28
ani şi de participarea Transilvaniei la pacea din Westfalia (1648) ca stat independent, Gheorghe Rákoczi al
II-lea a făcut proiecte grandioase care aveau să se dovedească nerealiste. El s-a străduit să-şi subordoneze
Ţara Românească şi Moldova, iar apoi a încercat să obţină, cu forţa armelor, coroana polonă. Eşecul
expediţiei lui Rákoczi în Polonia (1657) şi intervenţiile otomanilor pentru a pune capăt acţiunilor sale care îi
ameninţau interesele au declanşat criza domniei sale în Transilvania. Intervenţia militară otomană a readus
ţara într-o mai strânsă dependenţă faţă de Poartă şi a deschis calea reafirmării puterii nobiliare. încercarea lui
Ioan Kemeny (1661) de a continua în colaborare cu Habsburgii, politica antiotomană a expus ţara unei
intervenţii militare a puterii suzerane, care s-a încheiat cu desemnarea unui nou principe în persoana lui
Mihail Apafi (1661-1690), prin reprezentanţii sultanului şi simulacrul unei alegeri dietale în 14 septembrie
1661.
La mijlocul secolului al XVII-lea se manifestă din nou, în forme specifice, tendinţa încercatăşi de Mihai
Viteazul, de solidarizare a Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei, de integrare a lor într-un sistem politic
comun. Locul central al Transilvaniei în acest sistem se menţine; el fusese marcat şi în cadrul planurilor şi
acţiunilor lui Gabriel Báthory şi Gabriel Béthlen menite să aducă sub controlul lor ţările româneşti de dincolo
de Carpaţi. În Dieta ardeleană din 3 octombrie 1636 se exprimă fără echivoc că „buna vecinătate a fost un
reazem pentru trăinicia ţărilor, cunoscând noi împreună cu întreaga ţara noastră buna lor voinţă şi vecinătate”
şi când se angajează să ajute Ţara Românească în orice împrejurare. Aparţinând aceluiaşi cadru politic,
aflându-se sub suzeranitate otomană şi bucurându-se de statut autonom, ţările române creează un sistem
particular de raporturi politice. Alianţa dintre Transilvania şi Ţara Românească a fost statornicită în 1635 şi
reînnoită în repetate rânduri. Dar prevederile diplomelor nu atestă caracterul lor defensiv, antiotoman, însă
formulările din 1636 presupun această posibilitate. De altminteri, când turcii l-au atacat pe Gheorghe Rákoczi
I, Matei Basarab şi-a manifestat solidaritatea cu principele Transilvaniei, încercările de a atrage şi Moldova
în această alianţă s-au încheiat cu un eşec, în pofida tratatului moldo-transilvănean din 1638. Pentru a
submina alianţa dintre Transilvania şi Ţara Românească, Poarta a încurajat iniţiativele lui Vasile Lupu
îndreptate împotriva lui Matei Basarab. După încercările nereuşite din 1637 şi 1639 ale lui Vasile Lupu de a-l
înlătura din domnie pe Matei Basarab, urmează o lungă perioadă de acalmie în raporturile lor, interval în
care, la mijlocul deceniului al cincilea, e proiectată o ligă antiotomană cu colaborarea celor trei ţări. Sfârşitul
domniilor lui Vasile Lupu şi Matei Basarab şi anii următori au prilejuit noi manifestări ale tendinţei de
grupare a Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei în efortul de apărare a autonomiei şi chiar a eliberării
lor de sub suzeranitatea otomană. Ostilităţile redeschise între Matei Basarab şi Vasile Lupu, sprijinit de
cazacii hatmanului Bogdan Hmelniţki, s-au încheiat cu victoria celui dintâi la Finta (mai 1653). Susţinut de
Rákoczi şi de Matei Basarab, boierul moldovean Gheorghe Ştefan ia domnia în Moldova (1653-1658), în

29
vreme ce în Ţara Româneascăse instalează în scaun Constantin Şerban (1654-1658), care şi el se orientează
spre Transilvania. Unitatea de acţiune a celor trei ţări a fost astfel restabilită. Ea s-a manifestat şi în timpul lui
Gheorghe Rákoczi al II-lea, în încercarea de a obţine, cu forţa armelor, coroana polonă, pentru a crea condiţii
favorabile acţiunii antiotomane. În aceste împrejurări, marele vizir înlocuieşte în Transilvania pe Rákoczi, iar
în Moldova şi Ţara Românească îi numeşte pe Gheorghe Ghica (1658-1659) şi respectiv pe Mihnea al III-lea
(1658-1659). Încercările de rezistenţă împotriva planurilor otomane continuă, în condiţiile în care în
Transilvania revine la tron învinsul din Polonia. În aceste circumstanţe se produce intervenţia turcilor în
Transilvania şi a noilor domni numiţi de ei în Moldova şi Ţara Românească. În Transilvania, greu lovită de
pierderile teritoriale pe seama turcilor - cetăţile Ineu, Caransebeş şi Lugoj - marele vizir îl numeşte principe
pe Acaţiu Barcsai (1658-1660). O nouă încercare de răscoală antiotomană, iniţiată de Mihnea al III-lea în
1659, în colaborare cu Rákoczi şi Constantin Şerban, care doreau să-şi recâştige tronurile, a fost anulată de
turci cu concursul tătarilor. Deşi înfrânte, acţiunile antiotomane atestă tendinţa celor trei ţări de a-şi uni
forţele în lupta de eliberare politică.
După un secol de politică defensivă, care urmează sultanului Soliman Magnificul, turcii au reluat
ofensiva spre Europa Centrală, în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, culminând cu asediul Vienei
(1683). Înfrângerea turcilor la Viena a avut consecinţe deosebite, iar Tratatul de la Karlowitz (1699) a
consacrat pierderea de către Imperiul Otoman a Ungariei şi Transilvaniei, care au trecut în stăpânirea
habsburgică. Victoria coaliţiei austro-polone a determinat crearea unei noi Ligi, alcătuită prin participarea
statului papal, a Austriei, Poloniei şi Veneţiei, la care se asociază şi Rusia. Imperiul austriac, victorios în
Ungaria, a recuperat prin bătăliile de la Buda (2 septembrie 1686) şi Mohács (12 august 1687) teritoriile ce
fuseseră mai bine de un veac şi jumătate sub stăpânirea otomană. Politica Imperiului năzuia, cu sprijinul
Contrareformei, la vaste proiecte de cucerire în Sud-Estul Europei pe seama Imperiului otoman. Retragerea
turcilor peste Dunăre (1688) întărea convingerea succesului în continuare în Sud-Est. Triumful Ligii Sfinte,
recucerirea Ungariei şi penetraţia în Transilvania pe fondul recesiunii otomane, determină în Ţara
Românească şi Moldova un curent de opinie la nivelul forţelor politice favorabile ieşirii din orbita de
dominaţie a Porţii. Reconquista a contribuit la declanşarea crizei orientale datorită schimbării raportului de
forţe în estul Europei. În noul cadru creat de redimensionarea continentului, de metamorfozarea geografiei
politice continentale apar indicii care lăsau să se întrevadă posibile succese pentru o acţiune generalizată
antiotomană.
Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Ţara Românească ilustrează încercarea de recâştigare a
independenţei prin apropierea de Imperiul habsburgic, care părea o posibilă soluţie. Tratativele cu Viena
reprezintă în anii de până la denunţarea suzeranităţii otomane în 1688 de către Dieta Transilvaniei, ce

30
coincidea cu anul morţii domnului, o etapă semnificativă în tendinţele de schimbare a statutului internaţional
al Tării Româneşti. Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Ţara Românească marchează încercarea
de recâştigare a independenţei prin apropierea de Imperiul Habsburgic. Orientarea spre Austria a fost
echilibrată însă de raporturile stabilite cu Polonia şi Rusia, ca o măsură de contracarare a expansionismului
imperial şi a ţelurilor Contrareformei. Planurile sale politice se îndreptau spre ideea unei răscoale
generaleantiotomane în Peninsula Balcanică, prin atragerea bulgarilor şi sârbilor şi vizau chiar mai departe,la
stăpânirea Constantinopolului. Dacă răscoala antiotomană balcanică nu devine o realitate, succesele
armatelor imperiale din 1688 sunt de natură să contribuie la hotărârea de acceptare a suzeranităţii austriece pe
baza principiilor programului său de guvernare. Le reafirmă în tratativele cu Viena, accentuând ideea de
independenţă a Ţării Româneşti, autoritatea internă absolută, libertatea religioasă, respectarea vechilor
obiceiuri ale ţării şi restituirea raialelor. Austriecii nu au fost dispuşi să accepte integral acest program, fiind,
în politica faţă de Ţara Românească, partizanii regimului nobiliar. Recunoscând însă independenţa, pe
această bază, Şerban Cantacuzino trimite o delegaţie pentru a încheia alianţa.
Moartea domnului schimbă însă din nou termenii problemei, lăsând noii domnii, a lui Constantin
Brâncoveanu (1688-1714), alte posibilităţi de tratative în avantajul ţării. Perioada în care a domnit
Constantin Brâncoveanu s-a caracterizat prin îndelungi lupte pentru supremaţie a Imperiului austriac
împotriva Imperiului otoman. Ambele imperii aveau interesul să atragă de partea lor Ţara Românească, din
varii motive, ea situându-se la limita dintre cele două puteri. Mai târziu se va implica în luptele pentru
dominaţie şi Rusia. Brâncoveanu a încercat să păstreze independenţa Țării Românești, încercând să evite
soarta Transilvaniei, cucerită şi ocupată de austrieci, acţionând împotriva acestora în alianţă cu turcii. Pe de
altă parte, a încercat să limiteze influenţa turcilor în Țara Românească, aliindu-se cu austriecii. A căutat
sprijinul Rusiei pentru a se menţine în acest joc, dar fără a primi ajutorul aşteptat. În preajma păcii dintre cele
două imperii, habsburgic şi otoman, Constantin Brâncoveanu face propuneri prin trimişii săi Rusiei în
vederea unui război antiotoman (1698). Frecvenţa trimişilor şi propunerile domnului făcute Rusiei atestă
dorinţa de eliberare prin noi alianţe şi acţiuni antiotomane. După victoria de la Zenta (1697) presiunea
austriecilor a sporit, astfel că domnul Ţării Româneşti caută o contrapondere în Rusia şi Polonia. Ocuparea
Transilvaniei şi prozelitismul catolic, în forma unirii bisericilor, erau prilejuri de îngrijorare pe măsură ce
imperiile îşi dezvăluiau intenţiile. Întreaga lui domnie, de peste 25 ani, s-a caracterizat prin jocuri politice şi
diplomatice cu cele trei mari puteri care se confruntau în această zonă a Europei.
Aceeaşi tendinţă spre alianţa cu Rusia se manifestă şi în Moldova în vremea lui Antioh Cantemir (1695-
1700; 1705-1707), Constantin Duca (1693-1695) şi Mihai Racoviţă (1703-1705; 1707-1709), tot mai decis
orientaţi spre soluţia ieşirii din sistemul dominaţiei otomane. În acest climat domnia lui Dimitrie Cantemir

31
(1710-1711), menită de turci să contracareze emanciparea Moldovei, dovedeşte, dimpotrivă, în concordanţă
cu orientarea factorilor politici interni, o hotărâtă atitudine antiotomană. Orientarea domnului Moldovei,
pregătită de o seamă de predecesori, exprimă starea de spirit profund antiotomană a unei părţi a boierimii.
Politica externă a lui Dimitrie Cantemir se înscrie în tradiţia ultimelor decenii, urmărind independenţa pe
baza programului formulat de Şerban Cantacuzino. Principele avea în vedere o acţiune în unire cu Ţara
Românească şi în alianţă cu Rusia şi popoarele din sudul Dunării. Urmărind o unire dinastică, obţinând chiar
diploma de învestitură pentru Ţara Românească, Dimitrie Cantemir se decide pentru soluţia antiotomană. La
cristalizarea deciziei au colaborat atitudinea unei mari părţi a boierimii, partizană a colaborării cu Rusia, şi
evenimentele militare şi politice ce indicau sorţi favorabili războiului antiotoman. Presiunea boierilor
favorabili alianţei cu Rusia, pe baza regimului boieresc, ostili programului domnesc de avantajare, în spirit
absolutist, a categoriilor sociale mijlocii, a contribuit în mare măsură la hotărârea de a încheia o convenţie
(pacta conventa) cu Petru cel Mare, la 13 aprilie 1711, la Luck. Înţelegerea stabilea emanciparea de sub
dominaţia otomană, în colaborare cu Rusia, asigurarea independenţei şi înlăturarea regimului nobiliar,
domnie ereditară în familia Cantemir. Clauza de ordin dinastic îşi are antecedente în tratatul cu austriecii
încheiat de Constantin Cantemir. Acest aspect al succesiunii ereditare învederează existenţa a două tendinţe:
una oligarhică a marilor boieri care preferau „alegerea” domnilor şi alta ce exprima punctul de vedere al
domniei interesată de stabilitate. Ratificată la 28 iunie, după intrarea trupelor ruseşti în ţară, înţelegerea de la
Luck ia forma unui tratat care a semnificat, prin clauzele de limitare a puterii domneşti, compromisul cu
boierimea, decisă, cu mici excepţii, în aceste condiţii să-l sprijine pe domn. Angajarea alături de Rusia
împotriva Imperiului otoman, în concepţia lui Dimitrie Cantemir, era legitimată de abuzurile săvârşite de
Poartă şi încălcările tratatelor încheiate în Evul Mediu între români şi turci. Principele, în spiritul ideilor
manifeste în gândirea politică europeană, a oferit cel dintâi text (Proclamaţia către ţară), care dă expresie
doctrinară evoluţiei raporturilor moldavootomane, destinat să justifice istoric, potrivit pragmatismului
secolului al XVIII-lea, acţiunea politică. Înfrângerea de la Stănileşti pe Prut, între 18-22 iulie 1711, şi
pacea încheiată la 22 iulie au însemnat sfârşitul unei tentative prin care Moldova a încercat, la nivelul unei
soluţii politice interne de expresie domnească, ieşirea din sistemul dominaţiei otomane. În consecinţă,
defecţiunea cantemiriană a determinat Poarta să apeleze la formula politică fanariotă.

32