Organizarea instituțională a statelor

medievale românești

Principalele instituții ale statului medieval românesc sunt:

 Domnia
 Sfatul Domnesc
 Adunările de Stări
 Armata
 Biserica
 Administrația
 Instanțele judecătorești.

I. Domnia.
 În Țara Românească și Moldova instituția politică centrală era domnia,
reprezentată de domn, care își asuma și titlul de mare-voievod. Termenul
“domn” provine din limba latină (”dominus” –titlu purtat de şefii statului roman
în timpul Dominatului) şi desemnează stăpânul suprem al ţării şi supuşilor.
Sintagma mare voievod provine din slavonă şi înseamnă comandant militar
 Domn=prin ungere
 Mare-voievod=prin alegere
 se considera că puterea domnului venea de la Dumnezeu, fapt marcat în
titlul oficial prin formula “din mila lui Dumnezeu” (monarhie de drept divin).
Acest aspect era subliniat de ceremonia încoronării și ungerii cu mir sfințit de
către Mitropolit, ceea ce semnifica transmiterea voinței divine și harului divin
asupra noului domn („din mila lui Dumnezeu”). Puterea divină mai este
 subliniată și de prezența particulei „Io” care preceda titlul domnesc și semnifica
„cel ales de Dumnezeu” sau „cel dăruit de Dumnezeu” (prescurtare de la
numele sacru “Ioannes”).
 Succesiunea la tron se baza pe sistemul viager (pe viață) și ereditar-electiv
(întemeiat pe drepturile ereditare ale unei familii domnitoare -Basarabii în Țara
Românească, Mușatinii în Moldova-, dar și pe dreptul de a alege al boierilor și
păturilor libere care alcătuiau țara).
 Domnul avea atribuții:
 executive/administrative: numea și revoca dregătorii, înființa noi
dregătorii; acorda ranguri și privilegii boierești. De asemenea, domnul avea
drept superior de proprietate asupra întregului pământ al țării -„dominium
eminens”. De aceea, orice exercitare sau schimbare de proprietate era
aprobată de domn și întărită prin act domnesc. Astfel, domnul conducea
întrega administrație a țării.
 legislative: adopta acte cu caracter obligatoriu pentru toți locuitorii.
 judecătorești: scaunul de judecată al domnului era instanța juridică supremă.
 religioase: domnul confirma episcopii și mitropolitul.
 militare: era comandantul suprem al armatei, singurul care, în caz de
primejdie, putea să cheme sub arme ,,oastea cea mare” a țării.
 fiscale: stabilea sistemul de impozite, acorda imunităţi şi privilegii fiscale
bisericii şi proprietarilor laici, controla vistieria domnească (cu toate că era şi
un dregător special – vistiernicul), bate monedă.
 politică externă: el declara război și încheia pace; tot el încheia tratate de
prietenie cu statele vecine, tratate care în acea vreme îmbrăcau forma
specifică de suzeranitate-vasalitate. Astfel de tratate se încheiau cu
asentimentul Sfatului domnesc, care garanta că domnul avea să-și
îndeplinească obligațiile față de suzeranul său. De asemnea, domnul are
drept de legaţie (trimite şi primeşte soli).
 Modificări:
 Secolele XVI-XVII: la mijlocul secolului al XVI-lea, Țările Române au
trecut de la regimul tributar la regimul de vasalitate al dominației
otomane. Aceasta trecere a semnificat și o serie de mutații în
funcționarea instituției centrale:
domnii sunt acum numiți de sultan, de regulă din rândul familiei
domnitoare. Puterea domnului nu mai este expresia voinței divine,
ci a voinței sultanului, deşi domnii se considerau şi se declarau
„unşii lui Dumnezeu”, dăruiţi cu autoritate „din mila lui
Dumnezeu”. În concepția otomană, domnia a devenit încă din
doua jumatate a secolului al XVI-lea o funcție administrativă ca
oricare alta din imperiu, iar domnul un înalt dregător al Porții,
ocupând un anumit grad în ierarhia administrativă otomană.
Așadar,a fost anulată eligibilitatea și a fost alterat principiul
eredității.
Domnia este obținută acum în schimbul unor mari sume de bani,
cărora li se adaugă cele pentru confirmarea în domnie la un an sau
la 3 ani.
Datorită acestei concepții și a venalității dregătorilor turci, durata
domniilor a început să se scurteze, schimbările devenind și aici la
fel de dese ca și în cazul celorlalte slujbe din imperiu.
Sultanul interzice acțiunile de politică externă, limitând initiațiva
domnului la aceea de a informa Poarta. Domnii nu au respectat
aceasta interdicție. Atribuțiile de politică internă ale domnilor
rămân intacte.
 Secolul al XVIII-lea : Instaurarea domniilor fanariote aduce modificări
substanțiale în evoluția domniei. Deşi toate sursele sunt de acord că anul
1711 este momentul oficial în care eroziunea graduală a instituţiilor
tradiţionale a atins stadiul final, caracteristici care sunt proprii perioadei
fanariote s-au făcut simţite cu mult timp înainte.
Domnitorii sunt numiţi de către sultan din supuşii săi şi
consideraţi înalţi dregători ai Porţii Otomane, având un rang
egal cu cel al unui paşă cu două tuiuri. Înainte de a fi domni în
Principatele Române -statut pe care îl obțineau cu sume
considerabile de la Înalta Poartă (un obicei care era mai vechi) -,
fanarioții (greci sau români grecizați) îndepliniseră funcția de mari
dragomani ai Porții. Odată ce noul principe era numit, el era
escortat la Iaşi ori Bucureşti de o suită formată din familia sa,
favoriţi şi creditori (de la care împrumutase bani pentru ploconul
oferit la investire). Domnul şi cei din suită urmăreau să-şi
recupereze cât mai repede cu putinţă investiţiile făcute cu prilejul
numirii şi în plus să strângă suficienţi bani cât să trăiască
îndestulat după încheierea scurtului mandat domnesc.
Domniile sunt de scurtă durată, astfel încât au existat nu mai
puţin de 40 de domnii în Muntenia şi 36 în Moldova. Turcii, de
altfel, fixaseră în practică încă demult la trei ani durata unei
domnii; pentru înnoirea ei trebuia plătită o sumă importantă
numită mucarer. Era şi un mucarer mic care se plătea în fiecare an.
Domnii se schimbau dintr-o ţară în alta: astfel, Constantin
Mavrocordat a domnit de 6 ori în Muntenia şi de 4 ori în Moldova.
Dispar, ca atare, acum în epoca fanariotă cele două principii
traditionale: ereditatea și electivitatea.
Este desființată armata țării și este interzisă promovarea unei
politici externe proprii. Domnii fanarioți sunt reduși la rolul unor
informatori ai Porții. Toate tratatele privind interesele Moldovei și
Țării Românești erau încheiate, în numele lor, de către Poartă. Cu
 toate aceste limitări evidente, Țările Române și-au păstrat parțial
autonomia (dreptul de a se conduce singure în interior).
a. Voievodul Transilvaniei
 În Transilvania, instituția principală în secolele XII-XVI a fost voievodatul,
reprezentată de voievod. Transilvania a fost organizată după cucerire ca un
voievodat autonom, făcând parte din regatul Ungariei.
 Voievodul era numit și revocat de regele Ungariei, fiind un mare dregător al
regatului. Voievodul își alegea subalternii (de la vicevoievod și comiți până la
notari) dintre ,,familiarii” săi, oameni aflați în slujba sa personală, care
depindeau de el și răspundeau numai față de el, în virtutea acelei ,,familiaritas”,
formulă a raporturilor vasalice în regatul Ungariei.
 Voievodul întrunea în mâinile sale cele mai multe atribuții administrative,
militare și judecătorești. Autoritatea sa a fost limitată treptat la cele șapte
comitate aflate sub propria jurisdicție. Teritoriile sașilor și ale secuilor nu se
aflau în jurisdicția obișnuită a voievodului, care nu putea interveni în treburile
acestor comunități etnice decât în temeiul împuternicirii regale, care era dată de
la caz la caz. În timp ce sașii au reușit să-și consolideze autonomia față de
autoritatea voievodală, autonomia secuilor a devenit iluzorie de la începutul
secolului al XV-lea, de când voievozii dețineau și demnitatea de comite al
secuilor.

b. Principatul Transilvaniei
 Secolele XVI-XVII: după bătălia de la Mohacs din 1526, cea mai mare
parte a Ungariei (centrul și sudul) este transormată în pașalâc (capitala la
Buda). Părțile vestice și nordice intră sub dominație habsburgică. În acest
context, Transivania devine principat autonom sub suzeranitate otomană
(1541). Cuprindea Transilvania propriu-zisă, Banatul până în 1552,
 precum și comitatele din Partium (Crișana și Maramureș). Instituțiile
principatului erau:
 Principele era ales de Dietă și confirmat de sultan. Avea largi
prerogative, mai ales în politica internă: convoca Dieta, aproba
legi, numea în funcții ale statului, conferea titluri nobiliare, era
comandantul oștirii, era judecătorul suprem al țării. Deși interesele
otomane în politica externă era mari, principele avea importante
atribuții și în acest domeniu: încheia tratate, declara răboi, încheia
pace, primea trimișii altor state în misiune diplomatică.
 În exercitarea acestor atribuții, principele își alcătuia un Sfat
(Consilium), care avea atribuții precum: administra Curtea
principelui, conducea cancelaria statului, administra finanțele țării
etc.
 Dieta Transilvaniei era cea care hotăra în probleme importante de
politică internă și externă. Era alcătuiră din reprezentanții celor
,,trei națiuni” (maghiari, sași, secui), ai celor patru confesiuni
recepte (catolică, luterană, calvină, unitariană), ai unor cetăți și
orașe, reprezentanți al principelui, funcționari superiori ai statului,
judecători. Și în noua organizare a Transilvaniei românii ortodocși
au avut acces limitat la funcțiile în stat.

 Secolele XVII-XVIII: la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Transilvania

intră sub dominație habsburgică.
La 4 decembrie 1691 a fost emisă Diploma Leopoldină, act ce a jucat
rol de constituție. Erau stabilite organizarea Transilvaniei și statutul său
in cadrul Imperiului Habsburgic, astfel:
 erau menținute vechile legi feudale reglementate prin Tripartitum-ul
lui Werbőczi, Compilatae Constituones și Aprobatae Constituones;
 erau menținute vechile privilegii ale sașilor și secuilor;
 se menținea sistemul „celor trei națiuni privilegiate” (unguri, secui,
sași); românii erau considerati tolerați în Transilvania și nu aveau
dreptul să participe la viața politică a țării;
 nu existau decât patru confesiuni recepte (oficiale: catolică, calvină,
luterană si unitariană); confesiunea ortodoxă nu era acceptată;
 Transilvania devenea provincie a Imperiului Habsburgic, guvernată în
numele împăratului de un guvernator ajutat de un guberniu cu atribuții
politice, administrative și juridice;
 se mentinea Dieta Transilvaniei, dar avea atributii limitate (nu avea
dreptul de a alege guvernatorul, acesta fiind numit de imparat);
 comandantul armatei era austriac.
În cadrul Imperiului Habsburgic, Transilvania a fost organizată ca
principat, condus de un principe. Din 1712 aceată demnitate a fost
deținută de către împărat, care își exercita atribuțiile prin intermediul
unui guvernator. În acest fel, monarhul cumuli funcțiile de împărat, rege
al Ungariei și principe al Transilvaniei. Din anul 1765, Transilvania este
ridicată la rangul de Mare Principat. Instituțiile Transilvaniei erau
următoarele:
 Guvernatorul era locţiitor al împăratului, principalul organ
executiv, cel care se ocupa de administrarea provinciei. Era ales de
către Dietă şi confirmat de împărat, dar mai adesea el a fost numit
de împărat dintre persoanele propuse de Dietă (în unele cazuri
împăratul a numit guvernatori fără să consulte Dieta). În practică
guvernatorii Transilvaniei au fost aleşi dintre personalităţile
catolice favorabile Curţii de la Viena sau dintre generalii
comandanţi ai provinciei. Cel mai adesea au fost persoane din
afara provinciei şi mai puţin personalităţi transilvănene. Cel mai
 adesea a avut titlul de „guvernator”, însă titlul a variat, fiind numit
şi preşedinte al ţării, preşedinte al guvernului, Supremus Status
Director. Reşedinţa guvernatorului s-a aflat iniţial la Alba Iulia,
apoi la Sibiu iar din 1790 şi până la revoluţia de la 1848 la Cluj.
Guvernatorul administra Transilvania cu ajutorul Guberniului, la
indicaţiile şi sub supravegherea Curţii de la Viena şi a Cancelariei
Aulice Transilvane. În 1867 Transilvania a fost alipită Ungariei,
astfel că funcţia de guvernator a fost desfiinţată.
 Guberniul Transilvaniei a fost un organ colectiv compus din 12
membri, care avea rolul de a-l ajuta pe guvernatorul Transilvaniei
să administreze provincia. Guberniul a fost înfiinţat prin diploma
imperială de la 16 octombrie 1690, premergătoare Diplomei
Leopoldine (din 1691), care instaura dominaţia habsburgică în
Transilvania. Cei 12 membri activau pe post de consilieri ai
guvernatorului şi se constituiau din trei catolici iar restul din
celelalte religii „recepte” (luterani, calvini, unitarieni). Sediul
Guberniului, ca şi cel al Guvernatorului, s-a aflat iniţial la Alba
Iulia, apoi la Sibiu şi în fine la Cluj. Oficial s-a numit Regium
Gubernium, Crăescul gubernium, Consiliul gubernial regal
(Consilium Regium Guverniale) sau Consiliul provincial, şi
reprezenta o formă de continuitate faţă de Consiliul principelui (tot
cu 12 membri), care a activat în perioada când Transilvania era
principat autonom. Alături de Guvernator, Guberniul a fost cel mai
important organ administrativ local din Transilvania, dar,
împreună cu Guvernatorul, era subordonat Împăratului şi
Cancelariei Aulice Transilvane. El se ocupa cu chestiunile de
natură politică, administrativă, religioasă, şcolară şi în parte
financiară. În paralel, Guberniul avea şi atribuţii judecătoreşti, ca
 instanţă de apel în procesele care depăşeau suma de 3.000 de
florini. Tot el judeca crimele de lezmajestate sau trădare de patrie.
Guberniul se întrunea periodic în şedinţe la care participau, de
regulă, Guvernatorul, Tezaurarul, Generalul-comandant,
preşedintele Tablei regale şi cancelarul provinciei. Hotărârile se
luau prin vot, cu majoritate. Românii, ortodocşi, nu aveau acces la
conducerea Transilvaniei.
 Cancelaria Aulică Transilvană (Cancelaria Caesareo-Regia
Transilvania-Aulica) înfiinţată la Viena în 1694, a fost un organ
central de conducere care făcea legătura între guvernul vienez şi
autorităţile locale din Transilvania habsburgică. Iniţial a fost
gândită ca un loc de coordonare între monarh şi autorităţile
transilvănene, însă ea s-a transformat curând într-un instrument
prin care Curtea de la Viena îşi impunea puterea absolută, dirija şi
controla administrarea provinciei. Astfel, Guvernul Transilvaniei a
devenit un simplu organ executiv al Cancelariei. Ea era totodată
cea mai înaltă înstanţă juridică pentru Transilvania. Cancelaria era
condusă de un cancelar aulic, în subordinea căruia se aflau mai
mulţi consilieri aulici şi referenţi, precum şi personal administrativ
inferior: secretari, registratori etc. Competenţele Camerei se
extindeau asupra mai multor aspecte organizatorice ale statului:
administraţia generală, justiţia, biserica, diverse probleme
camerale. Pentru ocuparea funcţiilor de conducere se aplica în
teorie criteriul proporţionalităţii confesionale, la propunerea
Dietei, însă în realitate monarhul se folosea de dreptul său de
validare prin care alegea de fapt persoanele preferate de el în
poziţiile cheie. Printre revendicările românilor transilvăneni din
acea perioadă s-a numărat şi cererea de a ocupa o parte din
 posturile Cancelariei Aulice, la care nu aveau acces. Instituţia a
funcţionat la Viena din 1694 până la 1867, când Transilvania a fost
anexată Ungariei, cu o întrerupere de 12 ani după Revoluţia de la
1848.
 Tezaurariatul (regius thesaurariatus) era instituţia care
administra veniturile statului în Transilvania. Asemănătoare cu
vistieria din Moldova şi Ţara Românească, avea în fruntea ei un
tezaurar (echivalentul vistierului, asistat de mai mulţi consilieri),
care făcea aparte din consiliul ţării. În secolul XVIII, Tezaurariatul
s-a organizat în două secţii: thesaurariatus in camerabilus - se
ocupa de venitul din exploatarea sării, de vămi, de domeniile
fiscale şi de dijme; thesaurariatus in monetaris et montanisticis - se
îngrijea de mine, de baterea monedelor şi de chestiunile silvice.
Tezaurariatul avea sediul la Sibiu şi era direct subordonat
Cancelariei aulice transilvane din Viena. Stările aveau dau dreptul
formal de a-şi spune cuvântul cu privire la ocuparea funcţiilor din
Tezaurariat. Astfel funcţionarii erau numiţi de Viena, fiind loiali
acesteia. Din acest motiv Tezaurariatul scăpa controlului
Guvernului şi intra deseori în conflict cu acesta.

II. Sfatul Domnesc

 Începând cu secolul al XIV-lea, domnul era ajutat în exercitarea
autorității sale de un Sfat Domnesc, în care intrau marii boieri ca
deținători ai domeniilor funciare. Membrii Sfatului domnesc nu erau
remuneraţi pentru activitatea realizată, aceasta fiind o obligaţie (,,
consilium et auxilium”) faţă de domnul și suzeranul țării. După 1450, în
 Sfatul Domnesc intrau numai dregătorii, numiți de domn dintre rudele
sale sau oamenii de încredere.
 Hotărârile obișnuite ale Sfatului se luau în numele tuturor boierilor mari
și mici ai țării, toți având prin urmare răspundere solidară în ceea ce
privește cârmuirea țării. Numărul membrilor Sfatului era mai mare în
Moldova (20-30 boieri) decât în Țara Românească (10-15 boieri).
 Sfatul Domnesc avea atribuții:
 judecătorești: Sfatul era implicat ca element de consiliere a
domnitorului, dar şi de soluţionare a unor procese importante.
Membrii Sfatului erau aceia care cunoşteau normele dreptului
consuetudinar sau al pravilelor, asigurând, prin intervenţia lor,
acurateţea şi obiectivitatea actului de drept. Sfatul domnesc nu era
o instanţă de judecată. Membrii săi ajutau pe domnitor în
cercetarea şi judecarea cazurilor “pe rol”. Ei nu votau, nu hotărau,
ci îşi dădeau doar cu părerea (vot consultativ).
 fiscale: supraveghea modul în care erau cheltuite veniturile
statului, deşi domnul putea dispune de ele cum considera el.
Împreună cu domnul, membrii Sfatului fixau cuantumul
impozitelor, ţineau sub control activitatea marelui vistiernic.
 politica externă: contribuia împreună cu domnitorul la încheierea
tratatelor cu alte ţări şi chiar semnându-le alături de şeful statului.
În cele mai multe situaţii, domnitorul se consulta cu membrii
Sfatului în privinţa direcţiilor de orientare a politicii externe.
Menționarea acestora ca martori sau atârnarea peceților lor la
actele emise de cancelaria domnească reprezentau încredințarea
dată de aceștia că erau de acord cu măsura luată sau cu acțiunea
inițiată prin actul respectiv.
 Modificări: Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu creşterea influenţei
otomane în Ţările Române, termenul de sfat a fost înlocuit cu termenul turcesc
Divan (prima amintire în actele din Ţara Românească în 1587, în actele din
Moldova în 1603). Uneori, în actele interne din Moldova secolului al XVII-lea
întâlnim şi termenul Poartă. Din secolul al XVII-lea, la şedinţele Sfatului
domnesc care primeau solii străine asistau şi câţiva reprezentanţi ai Porţii. De la
începutul secolului al XVIII-lea, în Sfatul domnesc era prezent un împuternicit
permanent al Porţii – divan-efendi.

III. Adunările de Stări: Adunarea Țării și Congregațiile

generale
 Simbolizau „ţara legală” şi îi reuneau pe trimişii grupurilor privilegiate; se
dezvoltă în special în secolul al XIV-lea (Transilvania) şi secolul al XV-lea (la
sud şi est de Carpaţi).
 În Ţara Românească şi Moldova denumirea este cea de mare adunare a
țării, componența fiind: boieri, clerul înalt, curteni, uneori și orășeni și țărani
liberi; se întruneau când trebuiau luate decizii importante pentru ţară: alegerea
domnilor, abdicarea lor, declaraţii de război, încheierea păcii, judecarea unor
cauze de importanţă majoră, stabilirea obligaţiilor populaţiei faţă de stat şi
trimiterea de solii foarte importante. Adunarea avea un caracter consultativ și se
convoca periodic.
 În Transilvania, existența adunărilor generale ale țării (numite congregații
generale), distincte de ale Ungariei și, câteodată, opuse lor, evidențiază
autonomia Transilvaniei. Aveau atribuții juridice, administrative, legislative.
Ele hotărau subsidii, decideau chemarea la oaste a populației, acordau anumite
prerogative nobilimii în vederea menținerii ordinii statornicite etc. Spre
deosebire de lumea occidentală, stările Transilvaniei, adică grupurile
privilegiate, au căpătat o componentă etnică. Comitatele apusene își aveau
adunările lor proprii, cu atribuții asemănătoare.
 Prima atestare documentară a „adunării generale a nobilimii țării
Transilvaniei” datează din 1288, când voievodul Roland Borșa (1282-
1293, cu întreruperi), în anii de criză de la sfârșitul domniei regelui
Ladislau IV Cumanul, afirma manifest calitatea de regnum (țară
distinctă) a Transilvaniei. Este menționată și prezența românilor care, în
secolele XIII-XIV, aveau încă un rol politic în calitate de grup distinct,
erau recunoscuți ca factor „constituțional” la nivelul central al
voievodatului (deși, ca popor cucerit, sunt plasați pe ultimul loc).
 Românii sunt menționați și cu ocazia întrunirii adunării din 1291 (când
regele Andrei al III-lea prezidează, la Alba Iulia, o adunare formată din
reprezentanții tuturor nobililor, sașilor, secuilor și românilor, dar și cu
ocazia adunării din 1355 de la Turda („ toți prelații, baronii, nobilii,
secuii, sașii, românii și ceilalți oameni, de orice stare și treaptă, așezați și
aflați în amintitele părți ale Transilvaniei”).
 Din 1366, Ludovic I al Ungariei condiționează calitatea de nobil de
apartenența la catolicism, ceea ce a însemnat eliminarea elementului
românesc din viața politică a Transilvaniei. După 1437 se formează Unio
Trium Nationum (nobilimea maghiară, fruntașii sașilor, fruntașii
secuilor), din care românii vor fi excluși (îndepărtați dintre factorii
politici ai țării).
 Ulterior, congregațiile generale vor fi cunoscute sub denumirea de
„Dietă”. Până la instituirea principatului, Dieta nu pare să fi jucat un rol
major în viaţa voievodatului şi a Transilvaniei decât în planlegislativ.
După 1541 ea devine principalul organism legislativ şi de politică internă
şi externă, luând hotărâri împreună cu principele sau independent de
acesta, dar pe care el trebuia să le respecte. Cu toată dominaţia otomană
 asupra Transilvaniei,sistemul a funcţionat, Dieta căpătând puteri sporite
în secolul al XVI-lea după adoptarea legilor constitutive ale
Principatului: Approbatae și Compillatae Constitutiones.

IV. Dregătoriile
Caracteristici:
 Dregătorii erau, de regulă înalţi demnitari ai țării, numiţi de către domnitor din
rândul marilor boieri, mulţi dintre ei, având un exerciţiu îndelungat în Sfatul
Domnesc și având atribuţii administrative, judecătoreşti, militare.
 Dregătoriilor le lipsea o specializare absolută de atribuții . În afara
atribuțiilor principale, fiecare dregător putea îndeplini, din porunca domnului,
diverse alte însărcinări: solii peste hotare, comandă de oaste, strângeri de dări,
hotărnicii, judecarea unor pricini etc. Cel trimis ca executor al unei porunci
domnești, îndeplinea o delegație dată ad-hoc de către domn și Sfatul domnesc,
care precizau în documentul respectiv limitele competenței administrative a
dregătorului.
 Sistemul dregătorilor s-a stabilit în Ţara Românească sub domnia lui
Mircea cel Bătrân, iar în Moldova sub domnia lui Alexandru cel Bun. Cele
două sisteme prezintă asemănări vizibile şi poartă amprenta organizării
administrative a Imperiului Bizantin.
 În cursul veacurilor, atribuţiile unor dregători au căpătat o importanţă mai mare,
ale altora au scăzut în importanţă ori s-au schimbat.
 Principalii dregători erau: vornic, logofăt, vistier şi ban (cârmuitor al
Olteniei). Alături de aceştia mai erau şi alţi dregători mari: spătar, stolnic,
paharnic, comis, postelnic. În fine, mai erau şi dregători cu diverse atribuţii:
clucer, jitnicer, sluger, pivnicer, cămăraş, medelnicer, portar, armaş, aprod,
şătrar, ploscar, pitar şi alţii.
  Marii dregători aveau şi subalterni, denumiţi după numele şefului lor: vornicei,
logofeţei, păhărnicei, stolnicei, postelnicei sau precizând gradul: al doilea
logofăt (vtori), al treilea logofăt (treti).

Clasificare:
Încercând o clasificare a dregătoriilor după atribuţiile îndeplinite curent se obţin trei
categorii de dregătorii:
 Dregătorii publice, cu atribuţii administrative şi fiscale: bănia, logofeţia,
vornicia, pârcălabia, vistiernicia, armăşia, portăria, uşăria;
 Dregătorii militare: spătăria, hătmănia, agia, serdăria, şetrăria;
 Dregătorii de curte: postelnicia, medelniceria, păhărnicia, stolnicia, cluceria,
jitniceria, pităria, slugeria, comişia.

Dregătorii principale:
 Banul (iniţial al Severinului, apoi al Olteniei): era conducătorul administraţiei
la vest de Olt; avea roluri administrative, militare şi judecătoreşti în Oltenia;
marele ban era denumit „domnul cel mic”. Marele ban era cea mai înaltă
funcţie în Ţara Românească, îşi avea reşedinţa la Craiova şi, real, dispunea de
atribuţiile domnului de la Târgovişte sau Bucureşti. Dregătoria lipseşte în
Moldova până la începutul secolului al XVIII-lea. În timpul celei de-a doua
domnii a lui Antioh Cantemir (1705-1707), dregătoria de mare ban a fost
instituită şi în Moldova.
 Vornic=Mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curții,
conducerea treburilor interne ale țării, având și atribuții judecătorești. Mare
vornic (sau vornic mare) = cel dintâi boier din divan, având sarcina de
cârmuitor și de înalt judecător al curții domnești și al întregii țări. Marele vornic
 a avut şi atribuţii militare – după domni, ei erau comandanţii supremi ai armatei
din Moldova.
 Logofătul (cancelarul): atribuțiile logofătului erau acelea de a emite, verifica
și păstra actele domnești şi ale Sfatului; ţinea corespondenţa externă, se îngrijea
de actele vistieriei, înscria în condici speciale hotărârile.
 Vistiernicul=avea atribuţiuni în domeniul strângerii veniturilor statului, asigura
mijloacele necesare pentru întreţinerea curţii şi a armatei, păstra catastifele
visteriei, judeca procesele cu privire la stabilirea şi perceperea dărilor, iar după
instaurarea dominaţiei otomane coordona şi activitatea de strângere a
haraciului.
 Spătarul=dregător la curtea domnească care purta la ceremonii sabia și
buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei. Mare spătar =
comandant suprem al armatei în lipsa domnului.
 Postelnicul=titlu dat unui mare boier, membru al sfatului domnesc, care avea
în grijă camera de dormit a domnului și organiza audiențele la domn.
 Paharnicul se ocupa de aprovizionarea cu vin a pivniţelor domneşti; marele
paharnic sau ceaşnic controla perceperea desetinei din vin cuvenită domnului.
El dădea aprobarea pentru începutul culesului viilor din apropierea oraşelor
Huşi, Hârlău şi Cotnari. Judeca pricinile de proprietăţi de vii.
 Stolnicul=dregător care purta grija mesei domnești, fiind șeful bucătarilor, al
pescarilor și al grădinarilor.
 Comis=mare dregător în Moldova și în Țara Românească, care avea în sarcina
sa caii și grajdurile curții domnești, precum și aprovizionarea cu furaje.
V. Organizarea teritorial-administrativă și
locală
Din punct de vedere teritorial-administrativ:
 Ţara Românească a fost împărțită în unități administrative numite judeţe,
împărțite în unități administrative mai mici, numite plaiuri sau plăși.
Județele erau conduse de reprezentanți ai puterii domnului, numiți județi
(sudeți, ispravnici de județ), recrutaţi dintre foştii mari dregători sau dintre
dregătorii de rangurile doi-trei. Din secolul XVII apar câte doi ispravnici de
judeţ, cu atribuţii administrative şi judecătoreşti. Ei trebuia să înainteze
domnului rapoarte periodice (anaforale) privind hotărârile luate şi
îndeplinirea poruncilor. Din secolul al XVI-lea, la conducerea judeţelor apar
căpitanii de judeţ, cu rosturi militare şi judecătorești, ei fiind cei care
efectuau arestările, mențineau ordinea în județ, apărau orașele și satele.
 Moldova era împărțită în ținuturi, împărțite în unități administrative mai
mici, numite ocoale. Ținuturile cu cetati erau administrate de pârcălabi, iar
cele fără cetăți erau administrate de județi ( sau staroști ). Pârcălabii erau
administratori domneşti şi comandanţi militari, ajutaţi de patru judecători,
juzi de ţinut, numiţi de voievod, asemănători cu biloţii (juzii regali) din
Ungaria, de unde fusese luat modelul.
 Pe teritoriul Transilvaniei existau mai multe unități teritorial-
administrative:
 comitatele maghiare=forma de organizare teritorial-administrativă,
care i-a cuprins şi pe români în perioadele voievodatului şi
principatului, organizate după modelul apusean. Fiecare comitat era
condus de un comite ajutat de un vicecomite, numiţi iniţial de rege, iar
mai târziu aleşi de adunările comitale (congregaţii) și confirmaţi de
rege. Ei au fost recrutaţi din rândurile baronilor regatului, apoi din
 rândurile nobililor din voievodat şi, în cele din urmă, numai din
comitat. Comitele şi vicecomitele aveau atribuţii juridico-
administrative şi militare şi conduceau adunările nobililor din comitat,
în prezenţa lor fiind făcute judecăţile. Deasemenea, conduceau şi
adunările cnezilor români din comitat şi asistau la judecăţile acestora
pentru pricini care nu depăşeau competenţa lor. Pentru comitatele din
cadrul voievodatului, comitia și vicecomiții erau ajutați de doi
judecători (juzi) ai comitatului, aleși de congregația locală și
confirmați de voievod și de rege. Comitatele regale erau în număr de
șapte. În secolele XII-XIII apar și comitate nobiliare.
 districtele românești, conduse de voievozi, cnezi și juzi, cu rosturi
administrative, judecătorești și militare. Între 1248-1597 sunt amintite
documentar 50 de districte românești răspândite pe tot cuprinsul
Transilvaniei, în Maramureş, Bihor, Banat, dar şi în partea de nord-est
a Ungariei. Cele mai vechi districte atestate documentar sunt Făgăraș (
1222 ) și Hațeg (1247). La nivelul districtelor funcționau adunări
districtuale mixte, ale românilor şi etnicilor din jur. Acestea alegeau
juzii, confirmaţi de comiţi, voievod şi rege, hotărau în probleme
administrative, fiscal şi militare ori de hotărnicii. Hotărârile lor erau
confirmate de instanţele superioare: comiţi, voievod, rege sau principe.
Unităţile teritoriale ale românilor au reprezentat o formă de autonomie
limitată care s-a menținut până la sfârșitul secolului al XVII-lea, după
care ea s-a pierdut sub stăpânirea austriacă.
 scaunele săsești (ex. Sibiu, Sebeș, Mediaș, Orăștie) și secuiești ( ex.
Odorhei, Ciuc, Mureș, Arieș) , conduse de doi juzi scăunali ( unul ales
de comunitate și celălalt numit de regele Ungariei ), având atribuţii
fiscale, militare şi judecătoreşti. La sași existau și districte: Brașov
și Bistrița. Cele sapte scaune sășesti s-au constituit într-o comunitate
 teritorială și politică numită „Universitatea sașilor”, care a căpătat
importanță începând cu secolul al XVI-lea.

Organizarea locală
 Orașele=unități administrative locale, mai mari decât satele:
 în Transilvania erau organizate după modelul apusean (atât în voievodat,
cât şi în restul regatului Ungariei), saşii fiind cei care au contribuit
decisiv la formarea şi organizarea lor: Sibiu, Brașov, Cluj, Alba Iulia
etc. Oraşele în general,dar în special cele săseşti, se bucurau de
autonomie, aceasta menţinându-se în mare măsură până în secolul
XVIII. Aveau ca organ administrativ un Sfat orășenesc ( format din 12
jurați ), în frunte cu un judex (jude).
 În Țara Românească, orașele erau conduse de un Sfat orășenesc( format
din 12 pârgari), în frunte cu un județ.
 În Moldova, orașele erau conduse de un Sfat orășenesc ( format din 12
pârgari), în frunte cu un șoltuz. Județul și șoltuzul își exercitau atribuțiile
sub controlul reprezentantului domnesc, vornicul sau pârcălabul.
 Satele=erau libere și aservite. Primele erau conduse de cnezi sau juzi, ajutați de
un sfat al „oamenilor buni și bătrâni”. Pentru satele aservite, proprietarii lor
( mănăstiri, boieri, domn ) desemnau conducatorii, numiți pârcălabi ( în Țara
Românească ) și vatamani ( în Moldova ).