Regimul habsburgic în Transilvania

În 1683 are loc asediul eșuat al Imperiului Otoman asupra Vienei, moment care
marchează intrarea în defensivă a Portii Otomane și expansiunea Imperiului Habsburgic în
Ungaria și Transilvania.
În 1686 austriecii au obținut o victorie asupra turcilor la Buda, iar în 1687 la Mohacs,
Imperiul Habsburgic reușește după o nouă victorie asupra turcilor, să anexeze Ungaria. În
octombrie 1687 se semnează Tratatul de la Blaj între principele Transilvaniei, Mihail Apafi și
împăratul Leopold I. Prin acesta Imperiul Habsburgic acorda protecție militară Transilvaniei
împotriva turcilor și este acceptată instalarea armatei austriece în 12 orașe din Transilvania.
În 1688, Dieta de la Sibiu, sub presiunea austriecilor, a hotărât acceptarea protecției
imperiale austriece împotriva turcilor și renunțarea la suzeranitatea otomană.
La 4 decembrie 1691 a fost emisă Diploma Leopoldină, act ce a jucat rol de constituție.
Erau stabilite organizarea Transilvaniei și statutul său in cadrul Imperiului Habsburgic, astfel:
 erau menținute vechile legi feudale reglementate prin Tripartitum-ul lui Werbőczi,
Compilatae Constituones și Aprobatae Constituones;
 erau menținute vechile privilegii ale sașilor și secuilor;
 se menținea sistemul „celor trei națiuni privilegiate” (unguri, secui, sași); românii erau
considerati tolerați în Transilvania și nu aveau dreptul să participe la viața politică a
țării;
 nu existau decât patru confesiuni recepte (oficiale: catolică, calvină, luterană si
unitariană); confesiunea ortodoxă nu era acceptată;
 Transilvania devenea provincie a Imperiului Habsburgic, guvernată în numele
împăratului de un guvernator ajutat de un guberniu cu atribuții politice, administrative
și juridice;
 se mentinea Dieta Transilvaniei, dar avea atributii limitate (nu avea dreptul de a alege
guvernatorul, acesta fiind numit de imparat);
 comandantul armatei era austriac;
 În 1694 se înființează, la Viena, Cancelaria Aulică a Transilvaniei cu scopul integrării
provinciei în Imperiul Habsburgic și consolidării stăpânirii habsburgice în Transilvania.
În 26 ianuarie 1699 s-a incheiat Pacea de la Karlowitz, Imperiul Otoman renunțând la
pretențiile de suzeranitate asupra Transilvaniei.
Între 1692 și 1701 a fost organizată Biserica Greco-Catolică prin unirea unei părți a
românilor ortodocși cu Biserica Catolică, acest lucru contribuind la dezvoltarea culturii și a
limbii române, la emanciparea românilor din Transilvania. După cucerirea treptată a
Transilvaniei, noile autorități au căutat să-i atragă la unirea cu Biserica Romei pe credincioșii
de confesiune ortodoxă. Prin patenta imperial din 1692, Leopold I recunoștea clerului
orthodox care recunoștea unirea aceleași drepturi pe care le aveau catolicii. Uniții trebuiau să
aceepte cele 4 principii obligatorii ale unirii cu Roma: recunoașterea supremației papale,
existența Purgatoriului (alături de Rai și Iad), împărtășirea cu azimă și Filioque (Duhul Sfânt
vine și de la Fiul). Prin primirea acestor conditii se garanta românilor uniți (greco-catolici)
păstrarea ritualului tradițional, respectarea sărbătorilor ortodoxe, alegerea episcopilor de către
sinod (urmând să fie după aceea recunoscuți de Papa și împărat), egalitatea în drepturi a
clerului și a credincioșilor uniți cu clerul și credincioșii Bisericii Romano-Catolice. Pe baza
manifestelor și a promisiunilor imperiale, în Sinodul de la Alba Iulia din 27 martie 1697,
convocat de Mitropolitul Teofil, este acceptată unirea , dar actul nu a intrat în vigoare datorită
morții lui Teofil și a contestării lui de către protopopii potrivnici unirii. La 7 octombrie 1698,
noul Mitropolit Atanasie Anghel și 38 de protopopi, întruniți la Alba Iulia, au semnat actul
de unire a Bisericii românești din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică. Documentul
cuprindea cerea de unire , precum și condițiile menținerii vechilor canoane ( slujba
bisericească, liturghia, calendarul, posturile) și acordării acelorași drepturi pe care le aveau
preoții catolici. La 16 februarie 1699 era adoptată prima Diplomă leopoldină, prin care se
confirma înființarea Bisericii Greco-Catolice și se recunoșteau clerului unit drepturile celui
catholic. Biserica este organizată printr-o a doua Diplomă leopoldină din 19 martie 1701.
Curtea vieneză confirma drepturile, privilegiile, libertățile acordate clerului unit; aceleași
avantaje erau promise și credincioșilor ortodocși de rând care acceptau unirea. Atanasie
Anghel era hirotonisit episcop și se crea Episcopia unită, dependent de Arhiepiscopia de la
Esztergom (Strigoniu).
În perioada 1703-1711 a avut loc răscoala condusă de Francisc Rakoczi al II-lea care a
cuprins o mare parte a Transilvaniei. Se urmărea înlăturarea staăpânirii habsburgice în
Transilvania. Inițial, răsculații au obținut câteva victorii ce au culminat cu proclamarea lui
Rakoczi ca principe al Transilvaniei. Apoi neînțelegerile dintre răsculați au dus la înfrângerea
răscoalei încheiată cu Pacea de la Satu Mare.
Regimul habsburgic a însemnat pentru Transilvania nu numai înlăturarea suzeranității
otomane, ci și sfârșitul unui sistem politic conservator și închis și începutul unei perioade
reformatoare în toate planurile vieții interne. Politica reformistă a absolutismului luminat,
practicată de Habsburgi în toate provinciile imperiului, se extinde și asupra Transilvaniei.
Potrivit acesteia, rolul monarhului și al statului trebuie să se exercite mai activ în organizarea
instituțională, viața economică, culturală, rezolvarea disputelor religioase.
În cadrul Imperiului Habsburgic, Transilvania a fost organizată ca principat, condus de un
principe. Din 1712 aceată demnitate a fost deținută de către împărat, care își exercita
atribuțiile prin intermediul unui guvernator. În acest fel, monarhul cumuli funcțiile de
împărat, rege al Ungariei și principe al Transilvaniei. Din anul 1765, Transilvania este
ridicată la rangul de Mare Principat.
Guvernatorul era locţiitor al împăratului, principalul organ executiv, cel care se ocupa de
administrarea provinciei. Era ales de către Dietă şi confirmat de împărat, dar mai adesea el a
fost numit de împărat dintre persoanele propuse de Dietă (în unele cazuri împăratul a numit
guvernatori fără să consulte Dieta). În practică guvernatorii Transilvaniei au fost aleşi dintre
personalităţile catolice favorabile Curţii de la Viena sau dintre generalii comandanţi ai
provinciei. Cel mai adesea au fost persoane din afara provinciei şi mai puţin personalităţi
transilvănene. Cel mai adesea a avut titlul de „guvernator”, însă titlul a variat, fiind numit şi
preşedinte al ţării, preşedinte al guvernului, Supremus Status Director. Reşedinţa
guvernatorului s-a aflat iniţial la Alba Iulia, apoi la Sibiu iar din 1790 şi până la revoluţia de
la 1848 la Cluj. Guvernatorul administra Transilvania cu ajutorul Guberniului, la indicaţiile şi
sub supravegherea Curţii de la Viena şi a Cancelariei Aulice Transilvane. În 1867
Transilvania a fost alipită Ungariei, astfel că funcţia de guvernator a fost desfiinţată.
Guberniul Transilvaniei a fost un organ colectiv compus din 12 membri, care avea rolul
de a-l ajuta pe guvernatorul Transilvaniei să administreze provincia. Guberniul a fost înfiinţat
prin diploma imperială de la 16 octombrie 1690, premergătoare Diplomei Leopoldine (din
1691), care instaura dominaţia habsburgică în Transilvania. Cei 12 membri activau pe post de
consilieri ai guvernatorului şi se constituiau din trei catolici iar restul din celelalte religii
„recepte” (luterani, calvini, unitarieni). Sediul Guberniului, ca şi cel al Guvernatorului, s-a
aflat iniţial la Alba Iulia, apoi la Sibiu şi în fine la Cluj. Oficial s-a numit Regium Gubernium,
Crăescul gubernium, Consiliul gubernial regal (Consilium Regium Guverniale) sau Consiliul
provincial, şi reprezenta o formă de continuitate faţă de Consiliul principelui (tot cu 12
membri), care a activat în perioada când Transilvania era principat autonom. Între anii 1709-
1713, Guberniul a fost temporar înlocuit cu o „Deputaţiune a ţării” (Landesdeputation), cu
câte patru membri din fiecare religie receptă. Alături de Guvernator, Guberniul a fost cel mai
important organ administrativ local din Transilvania, dar, împreună cu Guvernatorul, era
subordonat Împăratului şi Cancelariei Aulice Transilvane. El se ocupa cu chestiunile de
natură politică, administrativă, religioasă, şcolară şi în parte financiară. În paralel, Guberniul
avea şi atribuţii judecătoreşti, ca instanţă de apel în procesele care depăşeau suma de 3.000 de
florini. Tot el judeca crimele de lezmajestate sau trădare de patrie. Guberniul se întrunea
periodic în şedinţe la care participau, de regulă, Guvernatorul, Tezaurarul, Generalul-
comandant, preşedintele Tablei regale şi cancelarul provinciei. Hotărârile se luau prin vot, cu
majoritate. Românii, ortodocşi, nu aveau acces la conducerea Transilvaniei.
Cancelaria Aulică Transilvană (Cancelaria Caesareo-Regia Transilvania-Aulica)
înfiinţată la Viena în 1694, a fost un organ central de conducere care făcea legătura între
guvernul vienez şi autorităţile locale din Transilvania habsburgică. Iniţial a fost gândită ca un
loc de coordonare între monarh şi autorităţile transilvănene, însă ea s-a transformat curând
într-un instrument prin care Curtea de la Viena îşi impunea puterea absolută, dirija şi controla
administrarea provinciei. Astfel, Guvernul Transilvaniei a devenit un simplu organ executiv
al Cancelariei. Ea era totodată cea mai înaltă înstanţă juridică pentru Transilvania. Cancelaria
era condusă de un cancelar aulic, în subordinea căruia se aflau mai mulţi consilieri aulici şi
referenţi, precum şi personal administrativ inferior: secretari, registratori etc. Competenţele
Camerei se extindeau asupra mai multor aspecte organizatorice ale statului: administraţia
generală, justiţia, biserica, diverse probleme camerale. Pentru ocuparea funcţiilor de
conducere se aplica în teorie criteriul prporţionalităţii confesionale, la propunerea Dietei, însă
în realitate monarhul se folosea de dreptul său de validare prin care alegea de fapt persoanele
preferate de el în poziţiile cheie. Printre revendicările românilor transilvăneni din acea
perioadă s-a numărat şi cererea de a ocupa o parte din posturile Cancelariei Aulice, la care nu
aveau acces. Instituţia a funcţionat la Viena din 1694 până la 1867, când Transilvania a fost
anexată Ungariei, cu o întrerupere de 12 ani după Revoluţia de la 1848.
Tezaurariatul (regius thesaurariatus) era instituţia care administra veniturile statului în
Transilvania. Asemănătoare cu vistieria din Moldova şi Ţara Românească, avea în fruntea ei
un tezaurar (echivalentul vistierului, asistat de mai mulţi consilieri), care făcea aparte din
consiliul ţării. În secolul XVIII, Tezaurariatul s-a organizat în două secţii: thesaurariatus in
camerabilus - se ocupa de venitul din exploatarea sării, de vămi, de domeniile fiscale şi de
dijme; thesaurariatus in monetaris et montanisticis - se îngrijea de mine, de baterea
monedelor şi de chestiunile silvice. Tezaurariatul avea sediul la Sibiu şi era direct subordonat
Cancelariei aulice transilvane din Viena. Stările aveau dau dreptul formal de a-şi spune
cuvântul cu privire la ocuparea funcţiilor din Tezaurariat. Astfel funcţionarii erau numiţi de
Viena, fiind loiali acesteia. Din acest motiv Tezaurariatul scăpa controlului Guvernului şi
intra deseori în conflict cu acesta.
În politica economică practicată de Habsburgi a predominat spiritual mercantilismului,
potrivit căruia economia nu înseamnă numai satisfacerea trebuințelor individuale, dar și cele
ale întregii societăți. În acest scop au fost introduce reglementări noi în folosirea rațională a
resurselor natural ale principatului. Exploatarea resurselor subsolului a fost un domeniu
prioritar pentru Curtea de la Viena, devenind monopol al statului. Înființările de topitorii,
manufacturi, companii comerciale au însemnat tot atâtea mijloace de dezvoltare economică a
teritoriului. Manufacturi pentru prelucrarea minereurilor sunt înființate la Bocșa și Reșița, de
hârtie la Făgăraș, de prelucrare a pieilor la Timișoara. În 1719 este înființată Compania
oriental de comerț, iar în 1723 o societate comercială la Timișoara.
Pe plan cultural și religios sunt adoptate măsuri foarte importante. Astfel, în timpul
împărătesei Maria Tereza (1740-1780) este adoptat un edict prin care este restaurată
Mitropolia ortodoxă (1759). În 1777 este publicat actul numit ,,Ratio educationis”, prin care
se încurajează și se reorganizează învățământul. Înființarea de școli a permis multor români
să-și continue studiile în universitățile din Roma și Viena, venind în contact cu ideile
înaintate ale Europei Occidentale și angajându-se în țară în mișcarea pentru acordarea
drepturilor lor naționale. După desființarea organizațiilor plăieșilor și a pușcașilor, care se
ocupau cu paza granițelor Transilvaniei, Curtea Imperială de la Viena a hotărât militarizarea
regiunilor transilvănene de la granița cu Moldova și Țara Românească, prin înființarea pe
aceste teritorii a unor regimente grănicerești formate din rândurile populației locale. La 16
aprilie 1762, printr-un decret imperial se înființează regimentele grănicerești românești:
Regimentul I la Orlat și Regimentul II la Năsăud. Începea, pentru comunităţile româneşti
militarizate din Transilvania, o perioadă de modernizare, care va influenţa pozitiv evoluţia
naţiunii românești din Transilvania.
Reformele inițiate de Maria Tereza sunt continuate de împăratul Iosif al II-lea (1780-
1790), în timpul căruia este adoptată o nouă lege a învățământului (,,Norma regia”, 1781),
prin care învățământul primar devenea obligatoriu. Tot în 1781 este emis Edictul de
toleranță religioasă, prin care confesiunea ortodoxă este decretată legală. În baza sa, în 1783
este înlăturat criteriul apartenenței la o confesiune recunoscută pentru ocuparea funcțiilor
în stat. Tot Iosif al II-lea adoptă o nouă lege de organizare administrative (1784) prin care
teritoriul principatului era împărțit în 10 apoi 12 comitate. Au fost separate atribuțiile
administrative de cele judecătorești, introducându-se astfel principiul separației puterilor în
stat. După înfrângerea răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, la 22 august 1785, o patentă
imperială a desființat legarea de glie a iobagilor și servitutea personală. Țăranii au căpătat
dreptul de a se muta de pe un domeniu pe altul, de a învăța meserii, de a-și vinde bunurile.
Patenta nu a putut fi aplicată în întregime, mai ales că după moartea lui Iosif al II-lea,
nobilimea a solicitat repunerea sa în drepturile de care se bucurase anterior.
Politica inaugurată de Habsburgi a favorizat începutul luptei de emancipare politică și
națională a românilor din Transilvania. Formând majoritatea populației din principat,
românii deveneau principalii contribuabili ai statului austriac, poziție în virtutea căreia și-
au cerut drepturile legitime în viața politică. Mișcarea națională din Transilvania, care și-
a aflat centre de referință la Blaj, Oradea, Cluj, Sibiu, s-a sprijinit pe intelectuali, pe
ierarhi ai Bisericii Unite și Ortodoxe, militarii și mica nobilime românească.
Cel care formulează primul program de revendicări ale românilor este Inochentie Micu
Klein ( Ioan Micu). El este inițiatorul luptei pentru drepturile românilor, cel care cuprinde,
într-un program coerent și argumentat, obiectivele politice ale acestora. Prin memoriul trimis
Curții de la Viena în 1732, cerea respectarea drepturilor acordate clerului unit prin Diplomele
leopoldine. În anii 1736-1737 sunt trimise două memorii Dietei, în care se cereau drepturi
egale pentru națiunea română cu cele ale maghiarilor, sașilo și secuilor. Dieta nu recunoaște
existent românilor ca națiune respinge memoriile. În 1741, un nou memoriu este trimis
Curții de la Viena, în care revendicările erau susținute cu argumente istorice: vechimea
românilor în Transilvania, numărul și contribuția lor mai mari în viața principatului.
Revendicările cuprinse în memoriu sunt următoarele:
 românii să fie reprezentați în govern, Dietă și în toate funcțiile de stat;
 să nu se mai hotărască nimic în privința românilor fără consultarea lor (,, Să nu se
hotărască nimic despre noi, fără noi și în absența noastră”);
 să se șteargă toate legile potrivnice românilor;
 să se desființeze iobăgia pe pământurile împărătești;
 dreptul la învățătură și la practicarea tuturor meșteșugurilor.
Activitatea sa este continuată de alți episcopi și au loc numeroase acțiuni anticatolice în
satele românești. În aceste condiții, Curtea de la Viena este nevoită să reorganizeze Biserica
Ortodoxă prin crearea Mitropoliei Ortodoxe a românilor care nu au acceptat unirea (1759).
 Mişcarea naţională românească din Transilvania este reluată în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea. Acest fapt avea loc în condițiile răspândirii ideilor Şcolii Ardelene,
curent cultural şi ideologic bazat pe concepţia europeană iluministă, care susţinea latinitatea,
vechimea, continuitatea românilor, emanciparea naţională, contribuind la formarea conştiinţei
naţio nale româneşti. Samuil Micu, Ioan Budai Deleanu, Petru Maior, Gheorghe Şincai au
fost membri de seamă ai Şcolii Ardelene. În 1791, a fost redactat primul program politic
modern al românilor din Transilvania, Supplex Libellus Valachorum. La elaborarea sa au
participat reprezenții Școlii Ardelene, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, medical
Ioan Molnar-Piuariu, cei doi episcopi români (unit și ortodox), Ioan Bob și Gherasim
Adamovici. Memoriul era semnat ,,clerul, nobilimea, starea militară și cetățenească a întregii
națiuni române din Transilvania” și începea cu o largă argumentație istorică prin care se
dovedea prioritatea națiunii române fașă de celelalte din principat. Națiunea română nu putea
fi ,,admisă” pentru că ea era mult mai veche decât celelalte și ca urmare ea le-a admis pe
acestea pe teritoriul ei. Revendicările înscrise în memoriu erau următoarele:
 să se șteargă denumirile rușinoase de ,,tolerați” și ,,admiși” date românilor;
 națiunea română să capete dreptul de a ocupa funcții civile;
 națiunea română să se bucure de aceleași beneficii ca toate celelalte stări ale
principatului;
 românii să fie reprezentați în Dietă și în funcții proportional cu numărul lor;
 unitățile administrative cu majorități românești să poarte și denumiri românești;
 toți locuitorii principatului să se bucure de aceleași libertăți și să poarte aceleași
sarcini.
Memoriul, adresat împăratului Leopold al II-lea, este trimis de acesta Dietei de la Cluj,
care îl studiază și îl respinge cu următoarele ,,argumente”: românii se bucură de aceleași
drepturi cu celelalte națiuni, românii nu pot fi o națiune politică pentru că nu au fost nici
înainte și s-ar răsturna sistemul constitutional al principatului. Singurul punct acceptat a fost
liberal exercițiu al confesiunii ortodoxe, dar fără să o considere printer confesiunile
recunoscute.
 Al doilea Supplex este întocmit în 1792, în care sunt reluate argumentele anterioare,
considerând că, întrucât românii formează două treimi din locuitorii principatului, suportând
în aceeași măsură sarcinile țării, atunci două trimi din deputații Dietei să fie aleși dintre
români. Se cerea încă o data ca drepturile românilor să fie apărate printr-o Adunare națională,
în care să fie discutate problemele care interesează întreaga națiune română. Nici acest
memoriu nu a dus la rezultate mai bune. Măsurile luate de împărat împotriva oricărei mișcări
sociale, în deceniile următoare, au determinat intelectualitatea română din Transilvania să
activeze mai departe prin intermediul scrierilor. Reprezentanții Școlii Ardelene publică
numeroase opera în care evidențiază originea latină a românilor, vechimea lor ca locuitori ai
principatului.
La începutul secolului al XIX-lea, printr-un nou Supplex (1804) sunt reafirmate drepturile
românilor și istoria glorioasă în timpul lui Mihai Viteazul. Revendicările se extend și asupra
țăranilor, încercându-se angajarea lor în lupta pentru drepturi politice și libertăți naționale.
Mișcarea Supplex-ului a avut o importanță deosebită în formarea conștiinței naționale
și în redeșteptarea mândriei apartenenței la națiunea română. Sub impulsul ei s-a produs
participarea masivă a românilor la revoluția de la 1848-1849, când programul politic este
reafirmat prin cererile susținute pe Câmpia Libertății de la Blaj.

Răscoala din 1784, numită și „Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan”, a fost o
importantă acțiune de revoltă a țărănimii iobage din Transilvania împotriva constrângerilor
feudale la care era supusă. La ea au participat iobagi români, maghiari, sași de pe domeniile
nobililor și statului, mineri din Munții Apuseni și ocnele din Maramureș, meșteșugari, preoți
etc. Programul răscoalei a fost iniţial unul social, având ca scop nivelarea diferenţelor de
clasă socială şi instaurarea unei echităţi sociale. Datorită faptului că cea mai mare parte a
nobililor din Transilvania era de origine maghiară a fost necesar doar un mic pas pentru a se
trece de la scopul social al răscoalei la scopul naţional al acesteia, răsculaţii din Zărand şi
Munţii Apuseni fiind în majoritate români.
 1.Cauzele izbucnirii răscoalei
Fiscalitatea apăsătoare. După înfrângerea curuţilor (partida maghiară anti-habsburgică)
la începutul secolului al XVIII-lea, se instalează şi în partea centrală a Transilvaniei
administraţia austriacă. Stăpâni ai pământului din zonă rămân în continuare nobilii maghiari,
dar peste autoritatea acestora se suprapune cea a statului austriac. Iobagii români ajung de
multe ori să fie impozitaţi de două ori, prima dată de nobilul care îi era stăpân, a doua oară de
statul austriac. În scurt timp, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul
acestuia, deci într-o perioadă de numai 60 ani, impozitele impuse iobagilor români au crescut
de câteva ori, ajungând la sume importante, foarte greu de suportat de către aceştia. În mod
particular, în centrul Munţilor Apuseni, unde iobagii români erau supuşi ai fiscului austriac,
iniţial impozitele erau mici, mai ales din cauza inaccesibilităţii zonei. Impozitele au crescut
însă masiv după ce un dezertor de origine română din armata austriacă, Macavei Bota, după
ce s-a adăpostit la românii din Munţii Apuseni mai mulţi ani şi a cunoscut zona în detaliu,
fiind prins de autorităţi şi condamnat la moarte pentru dezertare, pentru a-şi salva viaţa, a
denunţat faptul că românii din munţi sunt impozitaţi mult sub posibilităţi şi că de la ei s-ar
putea stoarce sume de bani mult mai mari. Acest fapt a concentrat atenţia autorităţilor fiscale
asupra munţilor, împovărând extraordinar de mult populaţia, care şi aşa trăia greu în
condiţiile climatului aspru din Munţii Apuseni, contribuind în timp la adunarea
nemulţumirilor şi a creat condiţii favorabile pentru răscoală.
La impozitele foarte mari s-a adăugat creşterea numărului de zile de lucru datorate
nobililor sau statului de către iobagi. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le
aveau din strămoşi, cum ar fi dreptul asupra pădurilor, care iniţial au fost ale lor, fiind luate
de la ei prin înşelăciune de către nobili sau administraţia austriacă.
2. Programul răscoalei
La puţine zile de la izbucnirea răscoalei, Horea a trimis nobilimii maghiare, reprezentată
prin Tabla comitatului Hunedoara, un ultimatum care cuprinde de fapt scopurile izbucnirii
răscoalei. Punctele acestui program sunt:
 „1. Ca nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să pună
jurământul sub cruce!”
„2. Nobilime (nemeşime) să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo
slujbă împărătească, să trăiască din aceea.”
„3. Stăpânii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobilitare.”
„4. Că dânşii (nobilii) încă să plătească dările întocmai ca poporul contribuabil
plebeu.”
„5. Pământurile nemeşeşti să se împărţească între poporul plebeu, în înţelesul poruncii
ce o va da Maiestatea Sa Împăratul.”

3. Desfășurarea răscoalei
Scânteia care a declanșat răscoala a fost reprezentată de conflictul dintre un grup de țărani
din regiunea Zarandului, care se îndrepta spre Alba Iulia, și nobilii maghiari care au încercat
să-i oprească cu forța, pe 1 noiembrie, în localitatea Curechiu, astăzi în județul Hunedoara.
Conduși de Gheorghe Crișan, fost soldat în armata imperială, țăranii din Zarand au
început să atace conacele din zona Bradului. Răscoala s-a extins cu repeziciune în zona
Apusenilor și regiunile învecinate, în nord până în Maramureș și Sătmar, iar în est până în
scaunele secuiești, la revoltă luând parte și țărani maghiari și sași.
Mișcarea a fost rapid organizată sub conducerea lui Horea, prin numirea de căpitani și
formularea unui program care exprima țelurile răsculaților. Pe 5 noiembrie răscoala a ajuns la
marginea Devei, însă țăranii nu reușesc să cucerească orașul. Pe 11 noiembrie, răsculații le
adresează nobililor refugiați în oraș un ultimatum, în numele lui Horea. Prin conținutul său,
acest document este cel mai radical act din timpul răscoalei. Ultimatumul cerea ca nobilii să
„părăsească pentru totdeauna moșiile”, să fie și ei „plătitori de dare, tot așa ca poporul”, iar
„pământurile nobiliare să se împartă între poporul de rând, potrivit poruncii împăratului, ce va
urma”.
 4. Înfrângerea răscoalei
La mijlocul lunii noiembrie, au avut loc mai multe negocieri între liderii răsculaților și
comandanții militari imperiali, care au condus la stabilirea unor armistiții, care au câștigat
timp pentru organizarea forței de represiune. Importante efective militare din Transilvania și
Ungaria au fost trimise în zona răscoalei pentru a risipi cetele de țărani. Horea realizează însă
care este tactica austriecilor și le poruncește răsculaților să se ridice din nou la luptă. Aceștia
reușesc să învingă trupele imperiale într-o serie de atacuri surpriză, la sfârșitul lunii
noiembrie, la Brad, Râmeț și Lupșa, însă pe 7 decembrie au fost înfrânți la Mihăileni.
În acest context, Horea le-a cerut oamenilor din jurul său să se retragă la casele lor pe
timp vor putea să repornească răscoala în primăvara următoare. Au fost interogați de o
comisie numită de împărat, însărcinată să afle cauzele răscoalei. Înainte de judecată,
suveranul de la Viena a stabilit ca liderii răscoalei să fie executați spectaculos, în fața
mulțimii, pentru a servi drept exemplu. După ce au fost purtați în lanțuri timp de două
săptămâni prin satele de pe Mureș, pentru a fi arătați țăranilor, Horea și Cloșca au fost
executați prin tragere pe roată, pe 28 februarie 1785. Crișan s-a spânzurat pe 13 februarie, în
închisoarea din Alba Iulia.

5. Urmările răscoalei
În urma răscoalei conduse de Horea, Cloșca și Crișan, Curtea de la Viena a reluat acțiunea
de reformă socială în Transilvania. Patenta imperială publicată la 22 august 1785 a
desființat dependența țăranilor iobagi, care primeau dreptul să se mute în alt sat, pe alt
domeniu sau să se căsătorească, fără acordul nobililor. Se ștergea denumirea de ,,iobag”, fiind
înlocuită cu cea de ,,colon”.
 Regimul fanariot în Țara Românească și Moldova

Regimul fanariot a fost instaurat în Moldova în 1711şi în 1716 în Ţara Românească,

debutând cu acelaşi domnitor – Nicolae Mavrocordat. Instaurarea regimului fanariot în
Principatele Române a fost rezultatul unui proces de durată, ale cărui origini se plasează în
perioada anterioară începutului secolului al XVIII-lea. Această instaurare a constituit totodată
şi expresia transformărilor substanţiale care au avut loc în raportul de forţe pe plan politic din
centrul, estul şi sud-estul continentului. După pacea de la Karlowitz din 1699, Turcia cedează
Transilvania Imperiului Habsburgic, iar Rusia a devenit o putere europeană. În acest context,
problema orientală a intrat într-o nouă etapă, centrul ei de greutate fixându-se în zona
balcano-dunăreană. Trecerea de partea Rusiei a domnitorului Moldovei, Dimitrie Cantemir,
în 1711, în războiul lor cu Turcia, a constituit un semnal de alarmă ce nu putea fi ignorat la
Constantinopol. Se impuneau măsuri menite să împiedice desprinderea Moldovei şi Ţării
Româneşti de sistemul politic otoman. Urmarea a fost modificarea statutului lor juridic,
concretizat în instaurarea domniilor fanariote. Concluzia este că deteriorarea poziţiei
internaţionale a Imperiului Otoman a avut drept consecinţă agravarea dominaţiei otomane în
Principate, manifestată prin introducerea regimului fanariot, ce avea, în intenţia cercurilor
conducătoare otomane, menirea de a împiedica desprinderea acestora din sistemul politic
turcesc şi de a limita posibilităţile de realizare a politicii expansioniste pe seama Turciei a
celor două mari Imperii vecine cu aceasta, şi anume Imperiul Habsburgic şi cel Ţarist.
Pericolul a putut fi limitat într-o anumită măsură, dar cu preţul unor grave sacrificii impuse în
primul rând populaţiei din cele două Principate Române. Așadar, cauzele instaurării
regimului au fost:
 neîncrederea Porții în domnii și boierii pământeni;
 diplomația secretă antiotomană promovată de voievozii români;
 participarea domnilor români la luptele antiotomane;
 politica expansionistă a puterilor vecine.
Trăsăturile regimului fanariot
 reducerea gravă a autonomiei celor două principate, încălcată prin numirea
exclusivă a domnilor de către sultan, prin interzicerea unei politici externe proprii a
principatelor, prin desfiinţarea armatelor naţionale, prin impunerea monopolului
comercial otoman asupra principatelor etc. Deşi toate sursele sunt de acord că anul
1711 este momentul oficial în care eroziunea graduală a instituţiilor tradiţionale a atins
stadiul final, caracteristici care sunt proprii perioadei fanariote s-au făcut simţite cu
mult timp înainte.
 Domnitorii sunt numiţi de către sultan din supuşii săi şi consideraţi înalţi
dregători ai Porţii Otomane, având un rang egal cu cel al unui paşă cu două
tuiuri. Înainte de a fi domni în Principatele Române -statut pe care îl obțineau cu
sume considerabile de la Înalta Poartă (un obicei care era mai vechi) -, fanarioții
(greci sau români grecizați) îndepliniseră funcția de mari dragomani ai Porții.
Odată ce noul principe era numit, el era escortat la Iaşi ori Bucureşti de o suită
formată din familia sa, favoriţi şi creditori (de la care împrumutase bani pentru
ploconul oferit la investire). Domnul şi cei din suită urmăreau să-şi recupereze
cât mai repede cu putinţă investiţiile făcute cu prilejul numirii şi în plus să
strângă suficienţi bani cât să trăiască îndestulat după încheierea scurtului mandat
domnesc. Domniile sunt de scurtă durată, astfel încât au existat nu mai puţin
de 40 de domnii în Muntenia şi 36 în Moldova. Turcii, de altfel, fixaseră în
practică încă demult la trei ani durata unei domnii; pentru înnoirea ei trebuia
plătită o sumă importantă numită mucarer. Era şi un mucarer mic care se plătea
în fiecare an. Domnii se schimbau dintr-o ţară în alta: astfel, Constantin
Mavrocordat a domnit de 6 ori în Muntenia şi de 4 ori în Moldova. Regimul
fanariot a însemnat și limitarea dreptului domnitorilor de a desfășura o politică
externă proprie. Toate tratatele privind interesele Moldovei și Țării Românești
erau încheiate, în numele lor, de către Poartă.
  Dizolvarea oştirii pământene a făcut din armată o forţă simbolică, alcătuită
din: Garda personală de arnăuţi a domnitorului; „Oastea dinăuntru”, destinată
menţinerii ordinii publice (poliţia celor două capitale era asigurată de agie);
„Oastea dinafară”, creată pentru apărarea hotarelor. În cazul unor atacuri din
afară, aceste unități militare nu puteau opune rezistență și cu atât mai puțin să
împiedice desfășurarea lor. De aici și desele invazii și ocupații militare, mai ales
din partea Rusiei.
 după 1774, protectoratului otoman unilateral începe să i se subsituie un dublu
protectorat, prin legalizarea dreptului Rusiei de a interveni în favoarea Principatelor
Dunărene, prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi, fapt ce echivalează cu debutul
internaţionalizării statutului juridic al acestor ţări, proces finalizat în 1856 prin
instituirea statutului de protecţie colectivă. În articolul XVI al tratatului de la Kuciuk-
Kainargi se precizează că Rusia restituie principatele Molodovei şi Ţării Româneşti,
Porţii Otomane cu anumite condiţii, pe care Poarta se obligă să le respecte. Una dintre
aceste condiţii o găsim la punctul numărul 10 al acestui articol, care prevedea că
ambasadorul Rusiei poate să vorbească în favoarea Principatelor, Poarta obligandu-se
să asculte pledoaria acestuia. După 1774, Rusia şi-a deschis consulate la Iaşi şi la
Bucureşti, hatişeriful din 1802 recunoscând dreptul titularilor acestor consulate de a
supraveghea modul în care Poarta îşi îndeplinea angajamentele asumate în raport cu
Ţările Române. Dincolo de scopurile reale ale Rusiei (expansiunea spre Dunărea de Jos
şi Strâmtori), acţiunile ei au favorizat restabilirea autonomiei româneşti depline faţă de
Poartă.
 teritoriul Principatelor Române era considerat parte integrantă a Imperiului
Otoman, prin urmare părți din teritoriu puteau fi înstrăinate în funcție de interesele
Porții. Așa s-a întâmplat în 1718 când cedează Habsburgilor teritoriul Banatului și
Olteniei sau în 1775 când tot Habsburgilor le este cedată Bucovina. În 1812, Poarta
cedează Rusiei un alt teritoriu, cel al Basarabiei.
 regimul fanariot a însemnat și o creștere a obligațiilor financiare ale Țărilor Române
față de Poartă. Astfel, haraciul ajunge în 1774 la 309.000 lei pentru Țara Românească
și 68.000 lei pentru Moldova. Cele mai costisitoare erau cumpărările de domnie. Banii
urmau a fi înapoiați creditorilor din practicile obișnuite: taxe și dări multiple, vânzări
de funcții și ranguri boierești etc.;
 Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate
atât de nevoile otomane, cât şi de ambiţiile domnitorilor, care fiind conştienţi de statul
lor fragil, căutau să-şi plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se
îmbogăţească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a satisface nevoile crescânde ale
Porţii şi pentru a-şi asigura beneficii personale, domnitorii fanarioţi au iniţiat politici
dure de taxare a populaţiei, adusă rapid în stare de sărăcie lucie. Regimul fanariot a fost
prin excelenţă spoliator: spre sfârşitul său cheltuielile curente ale Principatelor erau de
35% în beneficiul turcilor, 25% pentru domnitor şi numai 40% din procente
eraurezervate ţării (din care o jumătate pentru plata dregătoriilor). Dările erau grele şi
deseori arbitrare. Principală sursă a visteriei statului era birul (impozit personalachitat
de populaţia masculina peste 16 ani, cu excepţia unor categorii). Cămara domnului se
alimenta din impozitele indirecte (ocne şi vămi) şi numeroase dări în natură:dijmăritul
(deseatina), vieritul (goştina), vinăriciul (vădrăritul) în Ţara Românească şi , respective
Moldova, pentru turme, porci, stupi şi vin, etc. Un obstacol major în sporirea
veniturilor statului şi aşezarea echitabilă a dărilor a fost scutireatotală sau partial a unor
grupuri privilegiate: boierii, neamul, clerul, posluşnicii şi scutelnicii (categorii de ţărani
care prestau numai pe pământul stăpânilor de moşii);