Iluminism și reformism.

Transilvania sub Habsburgi

După bătălia de la Mohács (1526), otomanii transformă Regatul Ungariei în provincie otomană,
cu centrul la Buda. În acest context, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate
otomană (1541). După înfrângerea otomanilor la Viena (1683), Imperiul Habsburgic instaurează
la sfârșitul secolului al XVII-lea propriul regim politic în Transilvania, recunoscut oficial de
otomani prin pacea de la Karlowitz (1699).

Instaurarea și consolidarea regimului habsburgic

Un prim pas în organizarea Transilvaniei de către Habsburgi a fost Diploma leopoldină din 1691,
prin care principele era înlocuit cu un guvernator subordonat direct împăratului. Se confirmau
privilegiile maghiarilor, sașilor și secuilor și erau recunoscute patru religii recepte: catolică,
calvină, luterană și unitariană. Românii, deși majoritari în Principatul Transilvaniei, nu aveau
reprezentanți în Dietă și în instituțiile administrative și juridice, religia ortodoxă nu era
recunoscută.
Diplomele leopoldine din 1699 și 1701 organizau, în Transilvania, Biserica Greco-Catolică sau
Biserica Unită. Prin acest demers, autoritățile le promiteau românilor ortodocși care vor trece la
catolicism recunoașterea drepturilor cetățenești asemenea catolicilor. La presiunea națiunilor
privilegiate, autoritățile austriece nu au acordat însă drepturile promise.
Începând din anul 1765, Transilvania a devenit Mare Principat. Astfel, împăratul habsburg avea
și titlul de principe al Transilvaniei.

Mișcarea de emancipare națională și socială

Odată pătrunse în Transilvania ideile iluministe, acestea i-au încurajat pe români să lupte pentru
drepturi politice, economice și religioase. Elita culturală și religioasă românească a cerut
autorităților recunoașterea națiunii române și acordarea de drepturi și libertăți cetățenești egale cu
ale națiunilor privilegiate. Ca argumente, invocau originea nobilă (latină) a poporului român,
vechimea și continuitatea de locuire în spațiul intracarpatic, dar și faptul că românii reprezentau
majoritatea locuitorilor.

Principalele acțiuni care au vizat emanciparea națională și socială au fost:

Acțiune Lideri Revendicări Urmări

1744 Supplex Episcopul greco- - recunoașterea Inocențiu Micu-

Libellus – înaintat catolic Inocențiu națiunii române; Klein a fost exilat
împărătesei Maria Micu-Klein - românii să fie la Roma, dar
Terezia reprezentați în ideile lui au fost
 Dietă; preluate de
- școli în limba Școala Ardeleană.
română;
- acordarea de
pământuri
țăranilor iobagi.
Răscoala din Horea, Cloșca și - desființarea Patenta imperială
1784 – cea mai Crișan iobăgiei; din 1785
importantă - împroprietărirea
acțiune socială cu pământ;
din secolul al - impozite egale.
XVIII-lea
1791 Supplex Reprezentanții - desființarea Dieta de la Cluj
Libellus Școlii Ardelene denumirii respinge cererile
Valachorum – jignitoare de românilor.
transmis tolerați;
împăratului - egalitate în
Leopold al II-lea drepturi a
românilor cu
națiunile
privilegiate.

Reformism
Sub influența ideilor iluministe, împărații Imperiului Habsburgic, Maria Terezia și Iosif al II-lea,
au realizat o serie de reforme care au vizat modernizarea statului. Aceste reforme priveau
modernizarea instituțiilor, reducerea taxelor și încurajarea dezvoltării economice, extinderea și
eficientizarea învățământului, toleranța religioasă, desființarea privilegiilor și îmbunătățirea
situației țăranilor.
După urcarea pe tron, Maria Terezia abordează o politică de toleranță religioasă. Prin Edictul
de toleranță din 1759, se recunoștea statutul legal al ortodoxiei în Transilvania. În domeniul
social, prin Certa puncta (1769) se reglementau relațiile nobili-ţărani și obligaţiile celor din
urmă.
Maria Terezia elaborează și Ratio Educationis (1777), prin care se extinde rețeaua de școli
rurale, înlăturându-se astfel monopolul bisericii asupra sistemului de învățământ, românii având
astfel acces mai ușor la educație. În urma acestei reforme, se va forma o elită politică și
ecleziastică românească, promotoare a emancipării naționale.
Iosif al II-lea a continuat politica reformatoare a mamei sale, Maria Terezia.
A urmărit centralizarea instituţiilor statului: a unit Cancelaria aulică a Ungariei şi Transilvaniei
și a reorganizat administraţia celor două. Prin funcționari numiți, a exercitat un control strict
asupra comitatelor, afectând astfel autoritatea nobilimii.
 În domeniul religios, prin Edictul de toleranță din 1781 a asigurat liberul exercițiu al religiilor
necatolice, alături de cele catolice. Prevederile edictului nu afectau însă primatul catolicismului
în Transilvania.
Încă de la urcarea pe tron, Iosif al II-lea a promovat o politică de protejare a țărănimii, a cărei
situație îl preocupă în urma vizitelor sale în Transilvania (1773, 1783), dar și în urma rapoartelor
primite de la funcționarii imperiali. Influențat și de mișcarea țăranilor iobagi din 1784, în anul
1785 emite o patentă imperială de desființare a iobăgiei. Patenta se referea la libertatea de
mișcare a fostului iobag, nu și la împroprietărirea acestuia.