Așezarea slavilor la sudul Dunării

După anul 350, teritoriul românesc de astăzi a fost supus trecerii popoarelor
migratoare,

fără a influența prea mult civilizația daco-romană.

Însă în secolele VI – VII în acest teritoriu vin neamurile slave și protobulgarii,

care trec Dunărea și separă cele două comunități, de la nord și de la sud de
fluviu.

Populația aflată la sud de Dunăre, influențată de numărul mare de slavi, se

slavizează și se formează astfel noi popoare: bulgar, sârb, croat etc.

Comunitățile romanizate aflate la sud de Dunăre sunt izolate din cauza așezării
slavilor și au o evoluție singulară, limba vorbită transformându-se în dialecte
ale limbii române: macedoromân, meglenoromân sau istroromân.

Trecerea Dunării în anul 602 de către slavi a izolat romanitatea nord-dunăreană

şi a întrerupt cu totul acţiunea factorilor romanizării.

Slavii rămași la nord de Dunăre au fost asimilați în masa autohtonilor. Influența

lor poate fi remarcată în toponime (de exemplu, Bran, Predeal), în hidronime
(de exemplu, Ialomița, Bistrița) și în vocabular, fără a afecta caracterul romanic
al limbii care se alcătuia.

Realitatea nord-dunăreană de după migrația popoarelor reflectă existența unei

romanități orientale, prin prezența unui popor de origine romană vorbitor al
unei limbi neolatine.

Autohtonii romanizați vor constitui un popor nou, poporul român, cu trăsături

proprii ce îi asigură individualitatea între popoarele europene.