Etnogeneza românească

Dacia romană. Romanizarea. Creștinismul

Dacia romană

Dacia devine provincie romană sub conducerea împăratului Traian, statut ce îi

oferă toate avantajele apartenenței la Imperiul Roman, care impune un model
propriu de organizare.

Fostul stat geto-dac suferă modificări teritoriale: provincia romană Dacia

cuprinde doar Transilvania, Banatul, Oltenia și vestul Munteniei de astăzi. Sudul
Moldovei, alături de centrul și estul Munteniei erau încorporate provinciei
romane Moesia, iar Maramureșul, Crișana și nordul Moldovei se aflau în
continuare sub controlul dacilor liberi. Capitala provinciei, Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, este stabilită la aproximativ 40 de kilometri de fosta capitală a
dacilor, Sarmizegetusa

Romanizarea

După anul 106 începe romanizarea, ca rezultat al acţiunii factorilor de civilizaţie

şi cultură romană/latină regăsiți în provincia romană Dacia.

În toate domeniile începe să fie folosită limba latină, utilizată de autoritățile

romane, dar și de coloniști și învățată treptat de autohtoni. Factorii care au
susținut acest proces au fost: administrația, armata, coloniștii,
veteranii,urbanizarea, viața religioasă și educația.

Din punct de vedere administrativ, Dacia a fost împărțită după moartea lui
Traian în trei unități: Dacia Apulensis, cu centrul la Apulum, Dacia Malvensis, cu
centrul la Malva, și Dacia Porolissensis, cu centrul la Porolissum.
Odată cu stăpânirea provinciei Dacia, romanii au adus aici modelul lor urban.
Așezările urbane au fost organizate în colonii, locuite de cetățeni romani, și
municipii, în care puteau locui și necetățeni.

În acest context, un rol foarte important îl au coloniștii, deoarece a fost nevoie

să conviețuiască cu autohtonii și singura limbă în care puteau comunica era
latina.

Organizarea unei noi provincii la marginea imperiului a presupus și proiectarea

unei apărări pe măsură. Astfel, Dacia a fost apărată de o armată formată din
legiuni (cetățeni romani) și de trupe auxiliare (necetățeni cantonați în centre
militare defensive, numite castre), dacii putându-se înrola doar în trupele
auxiliare. După efectuarea serviciului militar (25 de ani), mulți soldați preferau
să rămână în provincia pe care o apăraseră.

Astfel, veteranii au avut un rol important în organizarea așezărilor rurale au

contribuit la răspândirea limbii latine în zona lor de locuire.

În domeniul spiritual s-au înregistrat două fenomene ce au facilitat adoptarea

limbii latine:sincretismul religios și „interpretatio romana“.

Limba latină era utilizată pentru comunicare și în activitățile economice și în

cele juridice. Alături de toți locuitorii imperiului, dacii au primit și ei cetățenie
romană prin edictul emis în anul 212 de împăratul roman Caracalla, ceea ce a
ușurat adoptarea limbii latine și a obligat la asumarea regulilor dreptului
roman. Romanii au susținut funcționarea unor școli cu predare în limba latină
care asigurau răspândirea culturii romane.

În secolul al III-lea, Imperiul Roman s-a confruntat cu o criză internă, accentuată

de migrațiile popoarelor barbare; granița dacică nu mai putea fi apărată. În
271, împăratul Aurelian a a început retragerea la sud de Dunăre a
administrației și a armatei din Dacia, Dobrogea rămând sub administrație
romană până în secolul al VII-lea. După părăsirea Daciei, romanizarea a
continuat într-un alt context istoric și în lipsa unora dintre factorii importanţi ai
romaniză-rii: armata şi administraţia. În același timp, s-au intensificat relațiile
cu dacii liberi, care treptat au fost și ei romanizați
Creștinismul

Romanizarea a fost impulsionată și de răspândirea creștinismului în limba latină

la nord de Dunăre. După anul 313, când prin Edictul de la Milano este legalizată
religia creștină, aceasta cunoaște o răspândire deosebită.

Una din cele mai vechi urme ale manifestărilor creștine pe teritoriul fostei Dacii
este donariul descoperit în anul 1775 la Biertan (Sibiu), care cuprindea două
piese: placa superioară, cu o inscripție, și un disc. Partea de sus este prevăzută
cu torți, cu ajutorul cărora se prindea de un candelabru, iar discul se prindea de
donariu. Cele două piese sugerează existența unui locaș de cult. Inscripția în
limba latină de pe donariu și monograma lui Hristos de pe disc demonstrează
prezența unei comunități creștine.

O altă dovadă a existenței creștinismului pe teritoriul românesc de astăzi o

constituie termenii creștini de origine latină care au pătruns în limba română
(Dumnezeu, cruce, înger, a boteza).

Toate aceste elemente au constituit tot atâtea puncte de sprijin pentru

succesul procesului de romanizare în Dacia.