Civilizația geto-dacă C.
Civilizația daco – romană
Geto-dacii erau organizați în triburi și uniuni de triburi.
În fruntea statului se afla regele, ajutat de aristocrația gentilică
Religia era politeistă, întâlnindu-se și sincretismul htoniano-uranian.
A. Statul la geto-daci – caracter militar și teocratic.
a. Burebista (82-44 î.Hr.) – confederație de triburi, nu avea administrație
centralizată.
Uniunea statului era asigurată de rege și de marele preot Deceneu
După moartea lui Burebista s-a destrămat.
b. Decebal (87-106 d.Hr.)
- maximă înflorire a civilizației geto-dace. A fost mai restrâns decât statul lui
Burebista, dar mai bine organizat.
- centrul politic, administrativ și religios era în munții Șureanu, capitala la
Sarmisegetuza Regia.
- a purtat războaie cu romanii, Domițian și Traian.
Cauze – dorința romanilor de a lua sub stăpânire bogățiile Daciei
- dorința de glorie a împăraților romani
a. războaiele cu Domițian
- În iarna anului 85-86 d.Hr. sub conducerea lui Duras, dacii au întreprins o expediție
la sud de Dunăre. În 87 d.Hr. trupele romane sub conducerea lui Cornelius Fuscurs
întreprind o expediție la N de Dunăre, dar sunt înfrânți. În 88 d.Hr. Tetius Iulianus
conduce o altă armată romană, îi înfrânge pe daci al Tapae, dar din cauza
problemelor de pe alte fronturi, romanii încheie cu dacii o pace, prin care Dacia
devine provincie clientelară. Primește bani, arme și meșteri pentru consolidarea
cetăților și în schimb trebuia să apere granița imperiul de atacul popoarelor barbare.
b. războaiele dintre Traian și Decebal
izvoare Columna lui Traian
Monumentul de la Adamclisi (Tropaeum Traiani)
Memoriile lui Traian
- fragmente din scrierile unor scriitori antici (Casius Dio)
B. Etapele războaielor
Au fost de fapt două războaie (101-102 și 105-106). În urma lor Dacia
devine provincie romană.
- În 106 d. Hr. Dacia devine provincie roman imperială. Cuprindea Banatul, Oltenia,
Transilvania și pentru o perioadă de timp, Moldova centrală și Sudică și Muntenia..
- restul teritoriului rămâne locuit de dacii liberi. Dobrogea aparținea de Moesia
inferior, încă din 46 d. Hr.
Provincia Dacia era administrată de un guvernator Legatus Augusti pro
Praetore
- capitala va fi colonia Ulpia Traiana Sarmisegetuza, un oraș de rang superior la 40
de km de vechea capitală.
- aparat administrativ numeros.
- a fost reorganizată de 3 ori.
Exploatarea provinciei
- s-au consolidat granițele și ordinea internă cu ajutorul armatei;
- armata era formată din legiuni și trupe auxiliare.
- s-au constituit castre și limesuri
- romanii au colonizat Dacia. Caracterul colonizării a fost masiv, organizat.
Coloniștii proveneau din toate colțurile imperiului, dar toți vorbeau limba latină.
Dacia a fost integrată în circuitul economic al imperiului roman. S-a
dezvoltat agricultura, meșteșugurile, comerțul, după model roman. Meșteșugarii au
fost organizați în colegii, în funcție de meserie sau religie. S-au construit drumuri, s-
a intensificat urbanizarea după model roman.
Viața culturala – a pătruns cultura romană de tip occidental. S-a dezvoltat
învățământul (se scria pe tăblițe cerate de tip roman). S-au ridicat construcții de tip
roman (terme, temple, edificii publice, locuințe private).
Religia – rămâne politeistă, dar pătrund zeități romane și ale altor popoare
din imperiu prin sincretismul religios.
Concluzie
Toate elementele civilizației romane s-au răspândit în limba latină, ceea ce a
contribuit la romanizarea geto-dacilor.
Retragerea aureliană – reprezintă procesul istoric prin care din ordinul
împăratului Aurelian (271-275 d.Hr.) provincia Dacia este abandonată de
administrație și armată. populația rămâne să locuiască în continuare, contribuind la
adâncirea procesului de romanizare.
Etnogeneza românească
- cunoaște două abordări: științifică
politică
A. Teoria științifică
- presupune răspunsul la întrebările: unde ?, cum?, când? s-a format poporul
român.
1. Unde? Poporul român s-a format în spațiul carpato-danubiano-pontic, la N și Sud
de Dunăre, aproximativ pe teritoriul locuit de români astăzi.
2. cum?
Printr-o dublă asimilare etnolingvistică:
- asimilarea dacilor de către pop. romanizată
- asimilarea de către daco-romani a dacilor liberi și a migratorilor (slavilor).
Într-o primă etapă, daco-geții au fost asimilați de romani, prin procesul de
romanizare = proces istoric de lungă durată prin are pop. autohtone cucerite de
romani, au preluat cultura materială, spirituală, obiceiurile, tradițiile și limba
romanilor.
- romanizarea daco-geților s-a realizat în două etape: romanizarea daco-
geților din provincia romană și romanizarea daco-geților din afara provinciei, după
retragerea aureliană.
Condițiile romanizării: - cucerirea Daciei de către romani;
- superioritatea civilizației romanilor;
- conviețuirea pașnică dintre autohtoni și migratori;
Factorii romanizării – în perioada stăpânirii romane: administrația, armata,
coloniștii, veteranii, cultura romană, religia, dreptul roman, viața economică etc.
După retragerea aureliană – romanizarea se extinde asupra dacilor liberi, datorită
superiorității civilizației daco-romane și a legăturilor permanente dintre populația
daco-romană li dacii liberi, a legăturilor dintre populația nord-dunăreană și populația
sud-dunăreană (revenirea la Nordul Dunării și refugierea în vremuri de pericol);
- răspândirea creștinismului în limba latină (existența a numeroase obiecte paleo-
creștine, Donariul de la Biertan, prezența în limba română a terminologiei creștine de
bază latină, edictul de la Milano);
3. cand? Început înainte de cucerirea Daciei, manifestat sistematic din 106 până în
secolul VIII.
Etapele romanizării: - etapa preliminară (dinainte de 46/106)
- etapa stăpânirii romane (106-271)
- perioada migrațiilor
Formarea limbii române:
- este o limbă neolatină, înrudită cu franceză, spaniola, retoromana, italiana etc.
Are trei elemente : substrat dacic, stratul latin și adstratul slav.
Prin adstratul slav, limba română face parte din romanitatea orientală, care a fost
despărțită prin așezarea slavilor și bulgarilor asiatici în romanitatea nord dunăreană
și sud-dunăreană (aromânii, meglenoromânii, istroromânii).
B. Abordarea politică (Romanitatea în viziunea istoricilor)
1. Evul Mediu și Renașterea (sec VII-XVI)
În această perioadă românii sunt menționați de o întreagă serie de autori ai
acelor vremuri: - în lucrarea bizantină „Strategikon” (sec VII), este menționat
elementul romanic la Dunăre;
- împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul îi menționează pe
români în lucrarea sa „Despre administrarea imperiului”;
- în lucrarea maghiară „Gesta Hungarorum (sec XIII) sunt menționate
formațiunile prestatale românești din Transilvania secolului IX;
- în secolele XV-XVI românii sunt menționați în lucrările umaniștilor Flavio
Biondo, Enea Silvio Piccolomini (viitorul papa Pius al II-lea, acesta răspândind n
Europa teoria despre originea romană a poporului român), și alții;
- cronicarul maghiar Ștefan Szamoskozy susține înainte de unirea din 1600
că românii sunt descendenții romanilor, dar după acest eveniment susține contrariul;
- românul Nicolaus Olahus, în lucrarea sa „Hungaria” susține uniunea de
neam, limbă și religie a românilor, argumentată tot prin originea lor comună”
2. Sec XVIII-XIX – disputa în jurul romanității românilor se acutizează.
- are ca scop justificarea dominației străine asupra teritoriilor locuite de români. A
fost fundamentată de pseudo istoricii habsburgi.
- în secolul XVIII, în Transilvania se naște mișcare românească a intelectualilor, care
cereau aceleași drepturi pentru români ca și națiunile privilegiate (sași, secui și
maghiari).
a. Lupta de emancipare națională din Transilvania (valabil și pentru
capitolul Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari)
Context istoric
- prin pacea de la Karlowitz (1699), Transilvania a intrat în component Imperiului
Habsburgic. Habsburgii au luat o serie de măsuri, pentru consolidarea stăpânirii lor
în Transilvania. Astfel prin Diploma Leopoldină din 1701 s-a realizat unirea
Bisericii Ortodoxe cu Biserica Catolică => Biserica Greco-catolică. Deși mare parte
din români nu au trecut la noua religie, cu timpul greco-catolicii au preluat steagul În secolul XVIII și XIX, ideile imigraționiste au fost combătute de
luptei de emancipare națională. reprezentanții Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior etc.), dar
Obiective – recunoașterea românilor ca națiune (drepturi politice pentru și de istorici precum Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hașdeu – „Pierit-au
români). dacii” – 1860, „ A.D. Xenopol – „Teoria lui Röesler. Studiu asupra stăruinței
Principalele momente: românilor în Dacia Traiana” - 1884, Dimitrie Onciu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga
Activitatea episcopului greco-catolic Inochentie Micu Klein etc.
- în 1744 acesta a elaborat un memoriu, Supplex Libellus. El își baza revendicările
pe baza dreptului istoric (vechimea românilor) și drepturi naturale (românii Principalele idei ale celor două „teorii”:
reprezentau populația majoritară).
Se cerea: dreptul de a participa la viața politică, desființarea iobăgiei, dreptul la Teoria imigraționistă Teoria continuității românilor
învățătură, scutirea preoților români de taxe.
- dacii au fost exterminați - argument contestat prin scene de pe Columna lui
Supplex Libellus Valachorum – elaborat de Școala Ardeleană. Relua
în războaiele cu romanii Traian, care arată reîntoarcerea dacilor la casele lor,
argumentele și cerințele lui Inochentie Micu, sintetizându-le în patru puncte mari:
prezența dacilor în trupele romane (în cohorte)
- ștergerea denumirilor jicnitoare de tolerați sau admiși și reașezarea națiunii române
în uzul tuturor drepturilor;
- toponimia dacică a - toponimia dacică a dispărut abia după retragerea
- clerul, nobilimea și plebea română să se considere la nivelul stărilor celor trei
dispărut aureliană, orașele fiind abandonate. Hidronimia s-a
națiuni privilegiate;
păstrat, pentru că toate așezările umane sunt situate
- reprezentarea proporțională în funcții și dietă;
de-a lungul apelor.
- unităților administrative majoritare românești să li se acorde denumiri românești
sau mixte.
- 165 de ani de stăpânire - romanizarea a fost posibilă datorită mai multor
b. Teoria imigraționistă și teoria continuității
romană nu sunt de ajuns factori ai romanizării, nefiind neapărat nevoie de un
În aceste condiții, pentru a justifica refuzul acestor drepturi, o serie de
pentru a se produce anumit număr de ani. Romanizarea s-a produs de
istorici austrieci elaborează teoria imigraționistă, potrivit căreia românii nu s-ar fi
romanizarea asemenea prin contacte între daci și romani
format ca popor în spațiul românesc, ci ar fi migrat în Transilvania în sec. XIII, după
anterioare cuceririi romane, dar și după retragerea
cucerirea maghiară.
aureliană. Mai mult, alte provincii romane au fost
- această teorie a fost elaborată în principal de Robert Roesler (1871 – prin lucrarea
romanizate în mai puțin timp: Galia a fost
Studii românești. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor), pe baza unor idei mai
romanizată în 155 de ani.
vechi ale lui Franz Sulzer, Christian von Engel și alții.
Această teorie este combătută atât prin strădaniile unor istorici români, dar și
- Aurelian a retras din - Aurelian a retras din Dacia doar armata și
de o serie de cărturari români și străini, din secolele precedente. Astfel o serie de
Dacia toată populația administrația. Nici un izvor antic nu confirmă
cărturari umaniști italieni (Enea Silvio Piccolomini, Flavio Biondo) notează că
retragerea întregii populații.
românii sunt urmași ai romanilor, atât prin numele pe care și-l dau lor înșile
(romani), dar și prin asemănările limbii române cu limba latină.
- românii sunt un popor de - românii nu sunt un popor de păstori nomazi, ei
Ideea romanității românilor este recunoscută și de cărturari precum Nicolaus Olahus,
păstori nomazi practicând doar transhumanța
Stefan Szamosközi (care afirma ca românii descind din dacii romanizați), Grigore
Ureche („De la Râm ne tragem), Miron Costin, Constantin Cantacuzino.
 - lipsa izvoarelor scrise - astfel de izvoare există, ele sunt foarte puține
pentru această perioadă pentru că nivelul de cultură al autohtonilor era
scăzut, iar ei nu se mai aflau în centrul atenției
romanilor.

3. Teoria pseudoistoricilor comuniști

După instaurarea comunismului în România, a fost elaborată o nouă teorie
care trebuia să corespundă noii situații politice din România. Astfel Mihai Roller,
în noul manual de istorie nega romanitatea românilor, exagerând rolul slavilor în
etnogeneza românilor. Influența caracterului roman a fost diminuată, ajungându-se la
a fi văzut drept asupritor. Mai mult anumiți pseudoistorici au susținut că poporul
român era deja format înainte de cucerirea romană.
După distanțarea față de Moscova, ideea romanității românilor a fost
relansată, dar s-a susținut că poporul român s-a format numai pe teritoriul țării
noastre, din dorința de a se sublinia soluția independenței României, susținută de
Nicolae Ceaușescu.
 Secolul XX între democrație și totalitarism
I. Caracteristici generale
De-a lungul secolelor, statele s-au organizat din punct de vedere politic sub
doua forme de guvernământ:
Monarhie = stat condus de un monarh (rege), în care puterea este transmisă
ereditar, sau prin alegerea unui succesor.
Republică = stat condus de un președinte, ales de către Parlament, sau prin
vot universal de către cetățeni.
Existența uneia dintre formele de mai sus, nu înseamnă automat și un
anumit regim politic, democratic sau totalitar. Regimurile politice democratic,
totalitar sau absolutist pot exista în oricare formă de guvernământ.
Regim politic = ansamblu de metode prin care se exercită puterea și
relațiile dintre autorități și cetățeni. Există astfel regimuri politice democratice,
autoritare și totalitare.
Ideologie politică = idei, credințe și atitudini despre regimul politic și
despre rolul oamenilor în raport cu acestea.
Partid politic = un grup de oameni cu idei, interese comune, care își propun
accederea la puterea politică
a. regimuri autoritare:
Are o serie de elemente comune cu cele totalitare: - puterea este exercitată
în mod nedemocratic de o persoană sau un grup de persoane, executivul are atribuții
mai mari decât celelalte puteri ale statului;
- desființarea partidelor politice și înființarea partidului unic
- limitarea drepturilor cetățenilor;
- existența unor anumite libertăți în viața privată;
- opoziția politică este înăbușită, dar deseori liderii ei nu sunt persecutați;
Evoluția regimurilor autoritare
În Europa, în sec. XX; principalele regimuri totalitare au fost în Portugalia și
în Spania. În Portugalia, Antonio de Oliveira Salazar a preluat puterea în 1932 și a
pus accent pe valorile tradiționale portugheze și catolicism. A interzis partidele
politice, a introdus cenzura și poliția politică.
În Spania, generalul Francisco Franco a preluat puterea în 1939 după
victoria din războiul civil spaniol. A fost un regim fascist, care a rezistat până la
moartea lui Franco, în 1975. După moarte acestuia, Spania a revenit la un regim
democratic, prin reinstaurarea monarhiei.
- în România regele Carol al II-lea a introdus un regim de autoritate monarhică
în 1938. A durat până în septembrie 1940, când Carol a abdicat, iar țara a fost
condusă de mareșalul Antonescu (a condus țara purtând titlul de
„Conducător”, deși rege era Mihai I).
b. regimuri democratice: principalele caracteristici sunt:
- separarea puterilor în stat;
- pluralism politic
- puterea este obținută prin intermediul alegerilor, organizate periodic;
- se bazează pe economia liberă;
- se bazează pe respectarea drepturilor omului;
- presa are libertate deplină; nu există cenzura.
Democrația este exercitată în cadrul statului de drept (bazat pe respectarea
principiilor legalității și drepturilor individului);
Principalele practici politice democratice sunt:
- respectarea separației puterilor în stat;
- organizarea de alegeri libere – ele se realizează periodic, iar prin ele cetățenii au
posibilitatea să decidă direcția de dezvoltare a statului. Alegerile respectă astfel
interesele majorității cetățenilor.
- competiția electorală dintre partidele politice: Scopul unui partid politic este să
ajungă la putere, iar acest lucru se realizează prin alegeri, în urma unei competiții
electorale.
- respectarea drepturilor fundamentale ale omului:
c. regimuri totalitare (comuniste, fasciste, naziste)
Principalele caracteristici (practici politice) sunt:
- întreaga putere aparține unei singure persoane sau unui grup restrâns, care o
exercită prin intermediul unei singure formațiuni politice;
- puterea este exercitată prin teroare, cu ajutorul poliție politice (Gestapo – Germania
nazistă, NKVD sau KGB în URSS, Securitatea în România)
- dușmanii politici erau aruncați în închisori sau lagăre de muncă (exterminare)
- statul controlează presa, prin intermediul cenzurii;
- economia este controlată de stat
- drepturile și libertățile cetățenești sunt încălcate;
- este admisă o singură ideologie politică;
 II. Evoluția regimurilor democratice
Termenul de „democrație” își are originea în Grecia Antică (demos = popor
și cratos = putere)., mai precis în Atena, în secolul VI-V î.Hr. Aici au apărut primele
principii moderne precum: luarea hotărârilor prin vot, sau voința majorității.
Ideologia democratică modernă se bazează pe ideile iluministe din sec.
XVIII: toți oamenii se nasc liberi și sunt egali în fața legii, sistemul politic ar trebui
să se bazeze pe separarea puterilor în stat, oamenii nu trebuie discriminați pe bază de
sex, religie sau etnie.
Crearea Statelor Unite ale Americii, destrămarea imperiilor multinaționale
după Primul Război Mondial au dus la creșterea numărului de state democratice.
Numărul lor a crescut și în perioada interbelică, deși un număr de state Europa au
trecut la regimuri autoritare sau totalitare (Italia – 1922, Germania – 1933, Portugalia
– 1932, România – 1938, Spania - 1939 etc.). Statele democratice au încercat
limitarea expansiunii totalitarismului, printr-o serie de tratate (Liga Națiunilor,
Pactul Briand – Kellog) sau alianțe internaționale (Mica Înțelegere – 1921,
Înțelegerea Balcanică (1934).
După Al Doilea Război Mondial, regimuri democratice au existat în
principal în Vestul și Nordul Europei, separate de statele din Estul Europei,
comuniste. S-a încercat o limitare a expansiunii comunismului (politica de
containment), inițiată de președintele american Harry Truman. A fost lansat Planul
Marshall, pentru ajutorarea economică a țărilor din Vestul Europei ruinate de război
(statele din Est, sub influența URSS au refuzat acest ajutor). Pe plan militar, statele
democratice constituie NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord - 4
aprilie 1949).
După 1989, fostele state comuniste din Estul Europei au trecut la regimuri
democratice. Ultima țară comunistă din Europa, URSS s-a dezintegrat în 1991, iar
țări țările componente s-au îndreptat către regimuri democratice.
III. Regimul comunist Europa
Originile ideologiei comuniste, o constituie lucrările lui Karl Marx și
Friedrich Engels (Manifestul Partidului Comunist – 1848), care fundamentează
principiul luptei de clasă. Aceștia considerau că capitalismul se îndreaptă spre
distrugere și va fi înlocuit de comunist
Principiile comunismului:
- se dorea o societate fără clase sau diferențe de avere, deci proprietatea privată
trebuia desființată și înlocuită cu proprietatea publică;
- se dorea dictatura proletariatului (clasa muncitoare), care trebuia să distrugă
burghezia, cea care de secole exploatase clasa muncitoare => ideea luptei de clasă
- în realitate deținătorii de funcții în partid au format o clasă privilegiată
(nomenclatura), al cărei nivel de viață era net superior celorlalți.
Evoluția regimului comunist în Rusia și în Europa
Comunismul s-a instaurat pentru prima oară în Rusia, o societate înapoiată,
agrară, cu o clasă muncitoare slab dezvoltată. Vladimir Ilici Lenin, conducătorul
bolșevicilor a preluat puterea prin revoluția din octombrie 1917.
Sunt luate o serie de măsuri precum:
- crearea poliției politice;
- naționalizarea mijloacelor de producție;
- ieșirea Rusiei din război și emiterea decretului pentru colectivizarea pământurilor;
- crearea URSS (1922)
Stalin, urmașul lui Lenin, preia puterea în 1924 și a instaurat imediat o
politică de represiune împotriva tuturor pe care îi considera dușmani politici, real sau
închipuiți (Marea Teroare – 1936-1938). Este continuată colectivizarea forțată și
sunt instituite primele planuri cincinale (planificarea economiei pe cinci ani).
Urmașul lui Stalin, Nikita Hrușciov promovează destalinizarea, iar ultimul
conducător al URSS Mihail Gorbaciov va lua o serie de măsuri pentru salvarea
URSS (Glasnost și Perestroika), dar în final URSS se va destrăma în 1991.
Regimul comunist în Europa
- după 1945, țările din Europa de Est au intrat în sfera de influență sovietică, prin
instaurarea regimului comunist în: România, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia,
Bulgaria, RDG, dar și în Albania și Iugoslavia.
- mișcările de rezistență din RDG (1953), Polonia, Ungaria (1956) și Cehoslovacia
(1968) au fost înăbușite prin forță armată.
- eliberarea de comunism va veni în 1989. Mișcarea va fi pașnică în majoritatea
țărilor, cu excepția României, unde se va solda cu peste 1000 de morți.
IV. Regimul nazist în Europa
- termenul de „nazist” provine de la numele complet al partidului nazist: Partidul
Muncitoresc German Național – Socialist, ideologia nazistă fiind o variantă a
fascismului, impusă în Germania sub conducerea lui Adolf Hitler (ianuarie 1933).
Principiile nazismului:
- au fost exprimate în lucrarea lui Hitler, Mein Kampf (1925);
- are la bază teoria rasei ariene (germană), care trebuia să se impună asupra raselor
inferioare (slavii și asiaticii). Rasele impure (evreii și țiganii) trebuiau exterminate;
- pentru a se dezvolta, rasa ariană are nevoie de crearea așa numitului „spațiu vital”
(Lebensraum), pe care trebuia să îl obțină prin supunerea raselor inferioare.
Evoluția regimului nazist
Hitler obține puterea în Germania în 1933, pe fondul gravelor probleme
economice pe care țara le înfrunta, ca urmare a Marii Crize Economice. După
moartea președintelui Hindenburg (1934), Hitler preia întreaga putere în stat,
proclamându-se führer. În anii următori își va consolida puterea printr-o serie de
măsuri:
- desființarea partidelor politice și a sindicatelor;
- înregimentarea maselor, în principal a tineretului;
- înființarea poliției politice (Gestapo)
- eliminarea opozanților politici (eliminarea lui Ernst Rohm și a trupelor sale
paramilitare (S.A., 30 iunie 1934)
- începerea programului de expansiune teritorială, prin anexarea:
- Zonei Demilitarizate Renane (1936)
- Anexarea Austriei => Anschluss (martie 1938)
- Anexarea zonei Sudete din Cehoslovacia (septembrie 1939)
- dezmembrarea Cehoslovaciei (martie 1939)
=> TOATE REPREZINTĂ ÎNCĂLCĂRI FLAGRANTE ALE TRATATULUI DE
LA VERSAILLES (1919).
La 1 septembrie 1939, Hitler atacă Polonia, ceea ce va declanșa Al Doilea
Război Mondial. În prima partea a marii conflagrații, armata germană va ocupa
întinse zone din Europa, dar după înfrângerea din fața Moscovei din iarna lui 1941
va pierde teren în fața aliaților (americani, sovietici și britanici) și în final va pierde
războiul.
Acțiunile antisemite au ocupat și ele un loc important în acțiunile lui Hitler.
Acestea au debutat încă din 1935 prin Legile de la Nürenberg, care cuprindeau
prevederi antievreiești. În 1938 are loc Noaptea de Cristal, în care peste 30.000 de
evrei au fost uciși.
În timpul războiului a fost aplicată „soluția finală”, ceea ce presupunea
trimiterea evreilor în lagăre de exterminare (Auschwitz, Treblinka, Maidanek,
Dachau tc.), unde vor pieri peste 6 milioane de oameni.
Regimul nazist va lua sfârșit în 1945, prin înfrângerea Germaniei în război și
sinuciderea lui Hitler (30 aprilie 1945).
V. Regimul fascist în Europa
A apărut în Italia, sub conducerea lui Benito Mussolini., numele provenind
de la termenul latin „fascii”, simbolul lictorilor romani.
Principiile fascismului
- promovează naționalismul, fasciștii visau să recreeze Imperiul Roman;
- susțineau primatul națiunii în fața individului;
- neagă valorile liberale și se pronunță împotriva comunismului, democrației,
parlamentului și capitalismului;
- promovează corporatismul (susținea necesitatea desființării sindicatelor și
înlocuirea lor cu corporații, din care să facă partea atât salariații cât și patroni).
Evoluția fascismului în Italia
A apărut în Italia, după Primul Război Mondial, pe fondul nemulțumirii
italienilor, față de prevederile Tratatelor de la Paris. Benito Mussolini, preia puterea
în acest context, dar și pre fondul dificultăților economice ale Italiei.
În 1922 organizează „Marsul asupra Romei”, în urma căreia este numit prim
– ministru. În anii următori instituie un regim totalitar, desființează partidele
politice, instituie cenzura, desființează parlamentul, înființează poliția politică
(OVRA). Pe plan economic, statul controlează economia și este introdusă autarhia
(economia închisă, care se bazează pe propriile resurse). Mussolini, va conduce
Italia, până la răsturnarea sa din 1943. În 1945 va fi executat.
VI. Ideologii democratice și totalitare în România
1. Construcția democrației
A fost inițiată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după unirea
Moldovei cu Țara Românească, în timpul domniilor lui Al. I. Cuza și Carol I.
a. Caracteristici
- s-a bazat pe introducerea unei legi fundamentale (Constituția din 1866), considerată
una din cele mai democratice din Europa acelor vremi.
- viața politică nu a cunoscut tensiuni prea puternice, cu excepția asasinării în 1862 a
primului ministru Barbu Catargiu
- din 1895 s-a introdus rotativa guvernamentală (alternanța la putere) a celor două
partide PC și PNL
- guvernul nu era emanația parlamentului ci a executivului;
- democrația românească era limitată de participarea redusă a cetățenilor la viața
politică (votul cenzitar).
 După război, democrația a cunoscut o evoluție prin introducerea votului a. Extrema dreaptă – Legiunea Arhanghelului Mihail (1927, condusă de Corneliu
universal, dar și prin rezolvarea problemei agrare (după reforma din 1921). Zelea Codreanu și Horia Sima. În 1930 devine Garda de Fier.
Partide politice democratice - ca și practici politice se remarcă asasinatul dușmanilor politici (I.G. Duca – 1933,
a. Partidul Național Liberal Armand Călinescu – 1940, Nicolae Iorga – 1940).
- înființat în 1875, reprezenta interesele burgheziei românești; Caracteristici – s-a inspirat din ideologia fascistă
Lideri: Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza, Ion I.C. Brătianu, C.A. Sturdza, Dumitru - A pus un mare accent pe tradiția ortodoxă
Brătianu, Vintilă Brătianu, Ion Gh. Duca, Constantin I.C. Brătianu (ultimii trei în - naționalism excesiv
perioada interbelică); - caracter antisemit și antidemocratic.
b. Partidul Conservator b. Extrema stângă – Partidul Comunist Român - creat în 1921, a fost scos în afara
- înființat în 1880, reprezenta interesele marilor proprietari de pământuri; legii în 1924, deoarece se pronunța împotriva Marii Uniri.
Lideri: Manolache Costache Epureanu, Lascăr Catargiu, Ion Emanuel Florescu, P.P. - a fost un fidel executant al ordinelor de la Moscova
Carp, Titu Maiorescu - după 23 august 1944 este repus în legalitate, la ordinele Armatei Roșii și începe
Alți lideri: Alexandru Lahovari, Take Ionescu, Gheorghe Grigore Cantacuzino, lupta pentru preluarea puterii. La 6 martie 1945 este format primul guvern comunist
Alexandru Marghiloman. (condus de dr. Petru Groza)
- a dispărut după 1918, în principal datorită diminuării bazei politice, prin - A avut loc naţionalizarea bunurilor şi colectivizarea.
introducerea votului universal. - Printre practicile politice: cultul personalităţii, supravegherea populaţiei, eliminarea
c. Partidul Național Țărănesc dușmanilor politici şi cenzura.
- s-a format în 1926, prin fuziunea dintre Partidul Țărănesc și Partidul Național
Român din Transilvania;
- reprezenta interesele țărănimii;
Lideri: Iuliu Maniu, Ion Mihalache
Alți lideri: Alexandru Vaida Voevod, Vasile Goldiș, Ștefan Cicio – Pop, Virgil
Madgearu, Nicolae Lupu.

2. Regimuri autoritare
a. Regimul carlist
- instaurat în 1938, sub conducerea regelui Carol al II-lea. Acesta a schimbat
constituția, mare parte din putere fiind atribuită regelui.
- au fost interzise partidele politice, cu excepția Frontul Renașterii Naționale
(Partidul Națiunii), construit în jurul regelui.
- regele s-a înconjurat de o camarilă regală, a fost introdusă cenzura și desființat
parlamentul. În septembrie 1940 a fost obligat să abdice și să plece din țară.
b. regimul Antonescu
- instaurat în septembrie 1940, a fost un regim de dictatură militară.
- a durat până la arestarea mareșalului Antonescu pe 23 august 1944.
3. Partide totalitare
 Constituțiile din România
A. Documente cu rol de constituție
Constituție = legea fundamentală a unui stat, care stabilește modul de funcționare a
instituțiilor statului și raporturile dintre cetățeni și autorități.
În spațiul românesc, primele proiecte de constituție apar la sfârșitul secolului
XVIII, fiind opera boierilor reformiști.
Proiecte de constituție:
Constituția Cărvunarilor (1822)
Cererile Norodului Românesc (1821)
Proclamația de la Izlaz (1848)
Primele documente cu rol de constituție, au fost realizate în secolul XIX, sub
supravegherea și cu aprobarea puterilor străine:
1. Regulamentele Organice
- instituite în 1831 și 1832, în Țara Românească și Moldova, în timpul
Protectoratului Rus
- au rămas în vigoare până în 1858, cu o scurtă întrerupere în 1848.
- introduc pentru prima oară separarea puterilor în stat:
- puterea executivă era deținută de domn, ales pe viață de Adunarea
Obștească Extraordinară, ajutat de un sfat format din 6 miniștri.
- puterea legislativă – Adunarea Obștească formată din boieri.
- puterea judecătorească – instanțele de judecată, instanța supremă: Înaltul
Divan Domnesc.
Alte prevederi: - instituirea bugetului țării, introducerea unui impozit unic,
înființarea Arhivelor Statului și a armatei.
Deși au reprezentat un factor pozitiv în modernizarea spațiului românesc,
prin prevederile lor, Regulamentele Organice au avut și limitări importante. Spre
exemplu erau menținute privilegiile boierești.
2. Convenția de la Paris (1858)
- avea rol de constituție, fiind elaborată la Paris de Marile Puteri și stabilea că
principatele rămâneau sub suzeranitate otomană, dar intrau sub garanția colectivă a
Marilor Puteri. Convenția instituia statul de drept și principiul separării puterilor în
stat:
Puterea executivă – 2 domni și două guverne
Puterea legislativă era deținută de o Adunare legislativă, în fiecare țară. Exista o
Comisie Centrală la Focșani.
Puterea judecătorească Înalta Curte de Justiție și Casație de la Focșani
3. Statul Dezvoltător al Convenției de la Paris (1864)
- instituit prin lovitura de la stat a lui AL. I. Cuza (mai 1864), impunea o domnie
autoritară a domnului, ales pe viață, care putea să numească miniștrii, să sancționeze
legile și să dizolve Adunarea legislativă. A introdus un nou sistem electoral și un nou
corp legislativ, Senatul => parlamentul a devenit bicameral.
B. Constituția din 1866
- prima constituție autentică românească, adoptată în iulie 1866, după urcarea pe tron
a lui Carol I.
- este o constituție democratică și liberală, care aer drept model Constituția Belgiană
din 1832. A fost adoptată fără aprobarea Marilor Puteri
- are 8 titluri și 133 de articole, și a stat la baza funcționării statului român până în
1923.
I. Premise și cauze:
- urcarea pe tron a lui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen (10 mai 1866)
- nevoia unei constituții de origine internă, care să stea la baza organizării și
modernizării statului român.
II. Statul român
- teritoriul său era inalienabil și indivizibil. Numele statului era România, iar ca
formă de guvernământ era monarhia constituțională ereditară.
- statul de vasalitate față de Imperiul Otoman nu era menționat în constituție =>
afirmare a independenței.
III. Drepturi fundamentale:
Drepturi politice (doar pt. creștini – art. 7): de a alege și de a fi ales
Drepturi și libertăți cetățenești: dreptul de întrunire și asociere, libertate conștiinței,
libertatea de exprimare, libertatea presei.
Dreptul la proprietate – proprietatea era sacră și inviolabilă
IV. Principii generale
- separarea puterilor în stat, guvernare reprezentativă suveranitatea națiunii,
monarhie ereditară, principiul „regele domnește, dar nu guvernează”.
V. Separarea puterilor în stat
a. Puterea executivă – aparținea domnului (regelui din 1881). Acesta avea
drepturi și puteri extinse:
- numește și revocă miniștrii, poate dizolva parlamentul;
- sancționează și promulgă legile, dar are drept de veto absolut
- are inițiativă legislativă (dreptul de a propune legi)
- este capul armatei, încheie tratate de pace sau declară război;
- are dreptul de a bate monedă
- convoacă/amână/dizolvă parlamentul etc.
Alături de domn, puterea executivă este deținută și de guvern, condus de un
prim - ministru, care avea rolul de apune în aplicare legile și de a administra țara.
b. puterea legislativă – împărțită între domn și Parlament (Adunarea
Deputaților și Senat). Parlamentul avea următoarele atribuții:
- elabora, discuta și aproba legile;
- puteau interpela miniștrii, și putea cere desfășurarea unor anchete asupra activității
miniștrilor.
c. puterea judecătorească – exercitată prin Curți de judecată și Tribunale.
Instanța supremă era Înalta Curte de Casație. Hotărârile judecătorești se pronunțau în
numele domnului.
VI. Sistemul de vot – votul era cenzitar, electoratul era împărțit pe colegii în funcție
de veniturile acestora (2 colegii pentru senat și 4 pentru cameră). Alegători erau
considerați doar cei care desfășurau o activitate utilă societății și realizau astfel un
venit. Țăranii puteau vota doar în colegiul al patrulea de la camera, dar nu direct ci
prin delegați (1 la 50);
- nu puteau vota servitorii, cerșetorii, cei condamnați pentru anumite delicte, precum
și cei care nu aveau o educație de minim 4 clase.
VII. Modificări ale constituției. – a fost modificată de mai multe ori:
- în 1878 a fost modificat articolul 7 din constituție, ca și o condiție recunoașterii
independenței de către Marile Puteri
- în 1884 a fost modificată, după ce România a devenit regat, prin proclamarea lui
Carol I ca rege al României în 1881. De asemenea a fost redus numărul colegiilor de
la cameră (la trei), precum și înlăturarea censului pentru cei care absolviseră clasele
primare.
- în 1917 a existat un proiect de revizuire pe două probleme: votul universal și
reforma agrară.
VIII. Importanța constituției
- a fost un act de afirmare politică, deoarece a fost promulgată de domn, fără a ține
cont de suzeranitatea otomană sau de garanția colectivă a celor șapte mari puteri.
- a fost esențială în stabilirea și consolidarea instituțiilor statului. Constituția
reprezintă momentul de început al constituirii instituțiilor moderne ale României.
- realizează pentru prima oară în istoria României, un echilibru stabil între puterile
statului, în principal între cea executivă (reprezentată de domn) și cea legislativă
(reprezentată de parlament).
C. Constituția din 1923
- s-a bazat pe Constituția din 1866, păstrând mai mult de jumătate din articole. Avea
8 titluri și 138 de articole;
- forma de guvernare era monarhia constituțională. Proclama statul național, unitar,
indivizibil, teritoriul său fiind inalienabil. Numele statului era Regatul României;
- a fost realizată în timpul guvernării liberale, fiind promulgată de regele Ferdinand I
la 28 martie 1923.
I. Premise:
- înfăptuirea Unirii din 1918, înglobarea unor noi teritorii și minorități în statul
român;
- înfăptuirea unor reforme (votul universal și reforma agrară);
- noul context european, dar și necesitatea respectării tratatelor de pace de după
Primul Război Mondial;
II. Drepturi și libertăți cetățenești:
- aceleași ca și în 1866. Este modificat regimul proprietății. Aceasta era garantată de
stat, dar se introducea principiul de expropriere, în caz de utilitate publică. Statul
român primește dreptul de proprietate asupra bogățiilor subsolului.
III. Separarea puterilor în stat (ca și în 1866)
IV. Sistemul electoral
- votul era universal (pentru bărbați peste 21 de ani); erau excluși militarii,
magistrații;
- în 1926 sistemul electoral a fost modificat, prin introducerea primei electorale de
50%, pentru partidul care obținea cel puțin 40% din voturi;
V. Importanță
- s-au consacrat hotărârile luate de poporul român în anul 1918, prin realizarea Marii
Uniri.
- consolida separația puterilor în stat;
- a asigurat funcționarea sistemului democratic în România;
- era considerată cea mai avansată din Europa la acea vreme.
D. Constituția din 1938
- a instaurat regimul de autoritate monarhică a lui Carol al II-lea;
- a fost promulgată de rege, la 27 februarie 1938;
I. Statul român
- stat național, unitar, indivizibil, teritoriul său fiind inalienabil
II. Drepturi fundamentale:
- erau mult mai restrânse și menținute formal. Partidele politice erau desființate.
III. Sistemul electoral
- dreptul de vot era atribuit doar celor care știau să citească. Pentru Adunarea
Deputaților dreptul de vor era atribuit persoanelor peste 30 de ani. Se acorda dreptul
de vot și femeilor, dar ele nu puteau fi eligibile.
IV. Principii
- principiul supremației regelui;
- era desființată in realitate separarea puterilor în stat, puterea fiind concentrată în
mâinile regelui;
- puterea executivă – era deținută de rege, care putea numi și revoca guvernul.
Guvernul nu mai răspundea în fața Parlamentului, ci în fața regelui.
- puterea legislativă – o exercita regele prin intermediul Parlamentului bicameral.
Deputații și senatorii depuneau jurământ în fața regelui, care numea jumătate din
numărul senatorilor. Țara era guvernată în fapt prin decrete regale.
- puterea judecătorească – hotărârile se executau în numele regelui.
E. Constituțiile comuniste
Au existat trei constituții (1948,1952,1965), toate având ca model constituția
sovietică din 1936. Ele rup legătura cu constituțiile anterioare, având drept scop
legitimarea schimbărilor politice produse în România, după Al Doilea Război
Mondial.
- prevedeau principiul separării puterilor în stat, dar în realitate acesta era doar pe
hârtie, toate deciziile aparținând unei mici grupări de la vârful Partidului Comunist.
a. puterea legislativă – Marea Adunare Națională, parlament unicameral,
nu avea decât un rol formal având rolul de a vota legile stabilite deja de partid. Între
sesiuni deciziile erau luate de Prezidiul Marii Adunări Naționale (din 1961 s-a
înființat Consiliul de stat).
Atribuții MAN – alegerea prezidiului MAN, forma guvernul, modifica
constituția, vota bugetul, acorda amnistia.
Atribuții prezidiul MAN – convoca MAN în sesiuni extraordinare, emitea
decrete, conferea decorații și medalii, reprezenta statul în relații internaționale,
numea și revoca miniștrii între sesiunile MAN.
b. puterea executivă – Consiliul de Miniștrii (format exclusiv din membrii
de partid)
- în 1974 este modificată Constituția din 1965 și se creează funcția de Președinte al
Republicii Socialiste România, care cumula și atribuțiile legislative ca președinte al
Consiliului de stat, dar era și secretar general al P.C.R.
c. puterea judecătorească
- aparținea unui Tribunal Suprem al Republicii Populare Române și instanțelor
inferioare, toate subordonate partidului.
I. Constituția din 1948
- elaborată în contextul preluării puterii de către comuniști și al abdicării forțate a
regelui Mihai I (30 decembrie 1947).
A fost adoptată în aprilie 1948 și legitima regimul de Republică populară
Conținut
- formă de stat republică populară. Numele statului era Republica Populară România.
Statul era unitar, independent și suveran
- menținea formal drepturile omului (care în fond nu erau respectate), suveranitatea
poporului și separarea puterilor în stat.
- dreptul de vot era universal (de la 18 ani), eligibil de la 23 de ani.
- bogăţiile subsolului, pădurile, apele, poşta, telefonia, telegraful, radioul aparţin
statului şi urmează să fie naţionalizate.
Sistemul electoral – vot universal de la 18 ani (dreptul de a fi ales de la 23
de ani). Erau excluse persoanele lipsite de drepturi civile și politice, persoanele
nedemne.
II. Constituția din 1952
A fost elaborată ca urmare a realizării naționalizării mijloacelor de producție
(1948), dar și a începutului colectivizării (1949).
- statul era democrat popular, bazat pe dictatura proletariatului. România era stat
unitar, independent, suveran.
Principii
- principiul suveranității naționale, înlocuit cu puterea populară
- centralism democratic
- planificare naționale
- rolul conducător al PMR etc.
Importanță II. Drepturi fundamentale - libertatea individuală, libertatea de exprimare,
- reliefează procesul de stalinizare și sovietizare a țării. dreptul la învățătură, dreptul la vot (universal la cetățenii peste 18 ani)
- dreptul la proprietatea este inviolabil. Este totuși permisă exproprierea.
III. Constituția din 1965 III. Principiul separării puterilor în stat
Context – a fost elaborată în contextul încheierii procesului de colectivizare a. puterea legislativă – Parlamentul bicameral (Senat și Camera
(1962), dar și a preluării puterii de către Nicolae Ceaușescu (1965). Deputaților), ales prin vot universal
a. Conținut - legile votate de Parlament trebuie ratificate de președinte pentru a intra în vigoare.
- adoptarea numelui de Republica Socialistă România. Forța conducătoare era PCR. b. puterea executivă – președintele ales prin vot universal, are ca principală
Drepturi și libertăți cetățenești atribuție de a media între puterile statului, între autorități și cetățeni.
- proprietatea socialistă Veghează la respectarea Constituției, având și importante atribuții pe plan extern.
- sistemul de vot universal, direct, egal și secret de la 18 ani. Nu mai sunt restricții - Guvernul (primul ministru este desemnat de președinte). Guvernul are și
privind votul. inițiativă legislativă.
- libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, demonstrațiilor cu condiția să nu fie c. puterea judecătorească – instanțele judecătorești. Instanța supremă este
folosite împotriva societății și a celor care muncesc. Curtea Supremă de Justiție.
Modificări IV. Modificări și importanță
- 1968 – au fost introduse județele în organizarea administrativ – teritorială A fost modificată în 2003. Principalele modificări erau eliminarea
- 1974 – a fost introdusă funcția de președinte al României obligativității serviciului militar și mărirea mandatului unui președinte de la 4 ani la
Atribuții 5 ani.
- ales de MAN Este importantă deoarece a asigurat revenirea la regimul democratic. A
- reprezenta țara în relațiile interne și internaționale instaurat „statul de drept”, asigurând suportul unei dezvoltări democratice.
- prezida Consiliul de miniștri
- comandant suprem al armatei
- numea și revoca miniștri, președinții altor instituții ale administrației de stat;
- conferea decorații

F. Constituția din 1991

- a fost elaborată în 1991, în contextul trecerii la o societate democratică, în urma
revoluției din Decembrie 1989 și a căderii regimului comunist. A fost revizuită în
2003 (în contextul pregătirii de aderarea la NATO și UE) și este în curs de revizuire.
- cuprinde 8 titluri și 156 de articole.
I. Statul român
- stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. Teritoriul său este
inalienabil.
- forma de guvernământ este republica. Este un tip de republică semiprezidențială,
cu președintele ales de populație, dar fără puteri extinse.
 Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc - de asemenea sunt menționate autonomii locale sub numele de câmpuri , codrii,
(secolele IX-XVIII) ocoale și cobâle.
A. Românii după retragerea aureliană 4. Dobrogea
I. Obștea sătească - în sec. X este atestat un anume jupân Gheorghe
După retragerea aureliană, românii s-au retras în mediul rural, părăsind - în sec. XI, în lucrarea Anei Comnena Alexiada sunt menționate formațiunile
orașele, mult mai expuse atacurilor migratoare. Au apărut astfel Obștile sătești conduse de Tatos, Satza și Sestlav
(comunitate cu o organizare social-economică proprie și un teritoriu bine delimitat).
- se aflau de obicei în locuri greu accesibile (în văile unor râuri, între dealuri sau în B. Formarea voievodatului Transilvaniei.
aproprierea pădurilor) și majoritatea erau fortificate. I. Cucerirea maghiară
- la început ele grupau urmașii unui strămoș comun (moș) - s-a realizat în condițiile cuceririi maghiare (sporadică – sec. IX-XI și sistematică –
- proprietatea în cadrul obștii era atât comună cât și individuală. după sec. XI). Această cucerire s-a desfășurat dinspre NV spre SE și s-a încheiat în
- erau conduse de persoane care purtau numele de cneaz sau jude, cu atribuții sec. XIII.
administrative, judiciare, politice și militare. - pentru consolidarea cuceririi, regii maghiari au luat o serie de măsuri:
Cu timpul s-au format uniunile de obști (romanii populare – Nicolae Iorga). 1. organizarea administrativ – teritorială specifică feudalității apusene
Dezvoltarea economică, nevoia de apărare și stratificarea socială au dus la gruparea (comitatul și episcopia catolică)
uniunile de obști în formațiuni politice prestatale mai mari, conduse de un voievod 2. încercarea eșuată de înlocuire a voievodatului cu principatul
sau duce. 3. colonizarea unor populații de religie catolică:
II. Autonomii locale în spațiul românesc a. sașii – de origine germanică, au avut un rol economic și militar. Au întemeiat
1. Transilvania marile orașe ale Transilvaniei: Brașov, Bistrița, Cluj, etc. Regii maghiari le-au
Pentru secolele IX-XI, în spațiul transilvan sunt menționate mai multe formațiuni acordat privilegii extinse, inclusiv dreptul de organizare administrativă proprie
prestatale, în diferite cronici maghiare: (scaunele)
a. menționate în Gesta Hungarorum: b. secuii – popor de origine necunoscută, au fost maghiarizați și așezați în colțul de
- voievodatul lui Glad sud estic al Transilvaniei, având rol militar.
- voievodatul lui Gelu c. cavalerii teutoni – rol militar și religios (de extindere a catolicismului) au fost
- voievodatul lui Menumorut așezați în Țara Bârsei de regele Andrei al II-lea (1211). Din cauza unor neînțelegeri
b. Legenda Sfântului Gerard cu regalitatea maghiară au fost alungați în 1225.
- voievodatul lui Gyla în centrul Transilvaniei II. Organizarea voievodatului Transilvaniei
- voievodatul condus de Ahtum în Banat - s-a menținut din sec. XIII, până în 1541.
2. Țara Românească - conducerea revenea unui voievod, ajutat de un vicevoievod și de cancelarie
Voievodatele lui Litovoi și Seneslau menționate în voievodală și de adunarea nobilimii. Voievodul era numit de regele Ungariei și avea
Cnezatele lui Ioan și Farcaș „Diploma cavalerilor Ioaniți” - 1247 atribuții militare, administrative și juridice.
3. Moldova - la început din adunările nobiliare făceau parte și românii. După 1366 calitatea de
- cronicile rusești menționează o „țară Berlad” (sec XII) și o „țară a nobil este condiționată de apartenența la catolicism, iar după 1437 (Unio Trium
bolohovenilor” Nationum) românii sunt excluși de la viața politică. În sec. XVI se instituie sistemul
- cronicile maghiare și papale menționează o „țară a brodnicilor” religiilor recepte (recunoscute oficial) catolică, lutherană, calvină și unitariană).
- din punct de vedere administrativ, Transilvania era împărțită în comitate, scaune și
districte. Sașii aveau și 2 districte, care împreună cu cele 7 scaune formau
Universitatea Sașilor.
III. Legislația
- principalele coduri de legi erau Tripartitumul lui Verbötzi (1514) și Aprobatele și
Compilate (în perioada principatului, după 1541)
C. Formarea statelor românești extracarpatice
I. Context istoric
1. Factori externi
Formarea statelor medievale românești se desfășoară într-un context extern
favorabil. La sfârșitul secolului XIII, Regatul Maghiar întră într-o perioadă de criză,
datorată stingerii dinastiei Arpadiene. În plus, la Est crește influența Hoardei de Aur
(formațiune politică a tătarilor), care se opune maghiarilor, ceea ce permite
formațiunilor prestatale de la Est și Sud de Carpați să încerce ieșirea de sub
dominația maghiară. De asemenea, tătarii, își încetează după 1241 marile expediții
de cucerire înspre Vest.
La Sud de Dunăre, Imperiul Bizantin era încă o forță destul de puternică și
păstra destule pretenții asupra spațiului românesc.
La întemeierea statelor românești extracarpatice au avut un rol important și
românii din Transilvania, nemulțumiți de creșterea presiunii maghiare, care au trecut
munții pentru a se elibera de aceste presiuni.
2. Factori interni
- dezvoltarea economică, atestată de izv. istorice, care menționează pe lângă
practicarea agriculturii și a mineritului, numeroase turme de vite și herghelii de cai.
- sporul demografic
- ierarhizarea socială
II. Formarea Țării Românești
Procesul de întemeiere a Țării Românești cuprinde mai multe etape:
a. la sfârșitul secolului XIII (1275-1277?) se unifică formațiunile politice din dreapta
Jiului în jurul voievodatului lui Litovoi. Acesta luptă împotriva regalității maghiare,
pt. a eliberarea de sub suzeranitatea acesteia. Este ucis, iar fratele său Bărbat cade
prizonier, se răscumpăra, dar devine vasal al regelui Ungariei.
b. „descălecatul” lui Negru Vodă din Făgăraș.
Descălecat este un termen folosit de cronicari, pentru a desemna procesul de
formare a statelor medievale românești. Este un proces istoric real prin care
voievozii români din Transilvania nedorind să recunoască suzeranitatea regilor
maghiari trec la sud și est de Carpați, „descalecă” și contribuie la întemeierea statelor
medievale românești, atât sub spor demografi, cât și instituționali.
c. Domnia lui Basarab I Întemeietorul (1310-1352)
- unificarea are loc în zona Argeșului, în jurul formațiunii conduse de Seneslau. Nu
se cunoaște modul în care s-a realizat unificarea, dar se știe că la începutul sec. XIII,
în zona Argeșului exista o cetate de scaun și un mare voievod și domn. Basarab I
stăpânea teritoriul cuprins între Banatul de Severin și Dunărea inferioară; între zona
Carpaților și în Sud Dunărea. Stăpânea și zona de la Nord de gurile Dunării.
Stăpânirea Banatului de Severin îl aduce în conflict pe Basarab cu regele
Ungariei. Acțiune de cucerire a regelui Ungariei se încheie însă printr-o înfrângere la
Posada (9-12 noiembrie 1330), fapt ce duce la constituirea statului independent Țara
Românească.
d. Urmașii lui Basarab
- aceștia definitivează procesul de coagulare statală, fie obținând recunoașterea
externă, fie consolidând instituțiile noului stat. Nicolae Alexandru (1352-1364)
întemeiază Mitropolia Țării Românești, cu sediul la Curtea de Argeș, iar Vladislav
Vlaicu (1364-1377) respinge atacurile regelui Ungariei, dar și al turcilor otomani
asupra Țării Românești.
III. Întemeierea Moldovei
Etape:
a. prima etapă a organizării Moldovei o constituie descălecatul lui Dragoș. Voievod
român din Maramureș, supus al regelui Ungariei, acesta ia parte la expediția lui
Ludovic I d Anjou împotriva tătarilor. Pentru protejarea Ungariei, regele Ungariei
întemeiază o marcă de apărare în Nordul Moldovei pe care o pune sub conducerea
lui Dragoș (în jurul anului 1350);
b. a doua etapă îl are în centrul său pe Bogdan și el voievod român din Maramureș,
nemulțumit de stăpânirea ungară, trece munții în Moldova, îi alungă pe urmașii lui
Dragoș (Balc) și întemeiază Moldova independentă. Bogdan și urmașii săi reușesc să
reziste atacurilor regelui Ungariei.
c. Roman I (1392-1394) eliberează Sudul Moldovei de sub stăpânire tătară și pune
bazele Moldovei Mari.

IV. Întemeierea Dobrogei
- s-a realizat în jurul formațiunii Țara Cavernei. În prima jumătate a sec. XIII este
atestat Balica, la conducerea acestei formațiuni, care se implică până și în luptele
pentru tronul de la Constantinopol.
- urmașul său Dobrotici reușește să unifice teritoriul dintre Dunăre și Mare și este
recunoscut de Imperiul Bizantin, dându-i-se titlul de despot.
- fiul său Ivanco, încearcă să se opună turcilor, dar este ucis în jurul anului 1388.
Dobrogea este anexată de Mircea cel Bătrân, dar este cucerită de turci în 1417, care
o vor păstra până în 1878.
D. Instituțiile statelor medievale românești
I. Domnia – reprezintă instituția centrală în Țara Românească și Moldova
- avea caracter ereditar-electiv = tronul se transmitea din tată în fiu, dar este ales
unul din fii domnului de către Adunarea Țării. Putea fi ales și un fiu nelegitim, dar
trebuia să fie fost recunoscut de tatăl său.
a. Titlul domnesc: „Io……. Mare voievod și domn, din mila lui Dumnezeu, singur
stăpânitor a toată …”
Io – Ioan, Ioannes, alesul lui Dumnezeu
Mare voievod – comandantul suprem al oștirii
Domn – (lat. Dominus = stăpân) conducătorul politic al țării, stăpânul tuturor
pământurilor și al oamenilor.
Din mila lui Dumnezeu – consacră ființa divină, ceea ce îi conferea domnului
autoritate asupra supușilor
Singur stăpânitor – conducător al unei țări independente.
b. Atribuții – executive, legislative, judecătorești, militare și religioase.
• de politică internă şi externă (declara război şi încheia pace, semna tratate cu
ţările vecine);
• militare: comandant supreme al armatei
• administrative: conducea întreaga administraţie, numea dregătorii (funcţii
deţinute de boieri);
funciare: - dreptul de preemțiune asupra pământului (stăpânul tuturor pământurilor;
• financiare: bate monedă şi instituie sistemul de impozite;
• judecătoreşti: este instanţa supremă de judecată, dar judecata era făcută
împreună cu sfatul boierilor;
• religioase: confirma episcopii şi mitropolitul, întemeia mănăstiri şi biserici;
• legislative: emite aşezăminte sau hrisoave (acte cu valoare de lege), acordă
privilegii negustorilor.
c. Evoluţia instituției domniei
Spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi în secolul al XVII-lea, otomanii asociază
domnia în ţările române cu o funcţie administrativă, iar pe domn unui înalt dregător
al Porţii. Principiul ereditar pentru ocuparea funcţiei la tron este din ce în ce mai
mult abandonat. Accentuarea dominaţiei otomane aduce cu sine sistemul numirii
domnilor direct de către Poartă, fără consultarea boierimii.
Noi modificări intervin în organizarea instituţiei centrale odată cu instaurarea
regimului fanariot în Ţările Române (1711, în Moldova şi 1716, în Ţara
Românească).
Domnii sunt numiţi direct de către Poartă, greci sau români, fără consultarea
ţării. Perioadele de domnie sunt scurte, domnii fiind degradaţi la nivelul unor
funcţionari ai Porţii, schimbaţi dintr-o ţară în alta după bunul plac al sultanului.
Lipsiţi de iniţiativă în politica externă, ei ajung executori fideli ai însărcinărilor
otomane în raport cu marile puteri.
Limitările puterii centrale şi presiunea otomană nu anulează însă autonomia
ţărilor române, chiar dacă este grav ştirbită.
Domnia în țările române în sec. XVIII
Secolul XVIII este în spațiul românesc extracarpatic secolul domnilor
fanarioți, numiți direct de către sultan în schimbul unor sume mari de bani. În același
timp se constată o creștere accentuată a obligațiilor fiscale către Imperiul Otoman.
În aceste condiții, domnitorii fanarioți încearcă realizarea unor reforme, în
principal fiscale, care să le mărească veniturile:
- Reglementează cuantumul și modalitățile de plată ale obligațiilor către
domnie;
- Să încurajeze dezvoltarea meșteșugurile locale, etc.
De multe ori, aceste reforme au avut un impact modest, secolul fanariot
rămânând o perioadă de înapoiere pentru țările române.
Instituția principatului în Transilvania
Principatul a apărut în Transilvania, după transformarea acesteia în Principat
autonom sub suzeranitate otomană (1541), păstrându-și propria organizare, deși se
afla sub o puternică influență otomană. Otomanii se impun în spațiul transilvan,
după înfrângerea Ungariei la Mohacs (1526) și transformarea acesteia în pașalâc 1386/1387 - Mitropolia Moldovei (Suceava - Petru I Muşat; 1401 -
(provincie otomană), după 1541. recunoscută de patriarhul de la Constantinopol în timpul lui Alexandru cel
- principele era ales de Dietă (adunarea națiunilor privilegiate, sașii, secuii și
Bun.
maghiarii) și avea privilegii extinse, atât pe plan extern, cât și în politica internă.
- Dieta Transilvaniei se întrunea anual, sau chiar de mai multe ori pe an și a fost un
MITROPOLITUL - şeful bisericii ortodoxe; locţiitor al domnului în caz de vacanţă.
factor permanent de coguvernarea, alături de principe.
Atribuţii: - consacra episcopii numiţi de domn;
- după cucerirea austriacă a Transilvaniei, provincia va fi guvernată conform
- încorona domnul şi-1 ungea cu mir;
Diplomei Leopoldine, emisă de împăratul Leopold I în 1691. Acesta menținea
- participa la alegerea domnului şi la luarea principalelor decizii;
reglementările anterioare privind sistemul națiunilor privilegiate și sistemul religiilor
- raporturi de colaborare şi de sprijin reciproc cu domnia.
recepte, împăratul preluând și titlul de principe.
- din a doua jumătate a sec. XVIII, Transilvania va devenii Mare Principat, fiind
IV. Adunarea Stărilor Privilegiate (Adunarea Țării)
condusă de un guvernator (trimis al împăratului) și un guberniu (guvern format din
- formată din: mari boieri, clerul înalt, boierimea mică şi mijlocie, târgoveți și uneori
12 consilieri). Deciziile importante erau însă luate la Viena, în cadrul Cancelariei
reprezentați ai țărănimii libere. Era întrunită la cererea domnului;
Aulice.
Atribuții: - alegerea domnului; vota impozitele;
Evoluții: 1749 - a fost convocată pentru ultima dată în forma medievală.
II. Sfatul domnesc
1831-1848 se reînfiinţează sub numele de Adunarea Obştească.
- alcătuit din marii boieri şi apoi din boierii cu dregătorii;
dregătorii: - vornicul = şeful curţii domneşti,
V. Armata: era formată din:
logofătul = şeful cancelariei domneşti
- oastea cea mică - armata permanentă (membrii claselor privilegiate)
vistiernicul = şeful finanţelor;
- oastea cea mare - populaţia aptă să poarte arme.
spătarul = purtătorul spadei, ţinea locul domnului în luptă
Un rol important în apărarea teritoriului țărilor române l-au avut și cetățile
postelnicul = coordona activitatea diplomatică;
de la hotare, sau din interiorul țării: Neamț, Suceava, Hotin, Turnu, Giurgiu, etc.
- cele mai importante funcţii: Ban al Craiovei (Țara Românească), Portarul Sucevei
(Moldova).
VI. Organizarea administrativ-teritorială
Atribuţii:
- judeţe - Ţara Românească;
- rol consultativ şi atribuţii juridice;
- ţinuturi - Moldova; - conduse de dregători locali cu atribuţii fiscale, administrative,
- participa la încheierea tratatelor;
judecătoreşti.
- acordul asupra deciziilor domniei

VII. Organizarea judecătorească

VI. Biserica: - putere supremă în plan spiritual, instituție fundamentală în țările
- în Țara Românească și Moldova se judeca în principal după obiceiul pământului
române;
(norme juridice nescrise). Mai târziu au apărut și codurile de legi scrise, de inspirație
- rol important în viaţa socială, juridică, culturală. S-a organizat după model bizantin
bizantină. Instanța supremă se judecată era domnul, ajutat de Sfatul Domnesc, care
cu influenţe slave;
participa la judecată dar hotărârea aparținea domnului.
Organizare: 1359 Mitropolia Ţării Româneşti – Nicolae Alexandru
- în Transilvania se vor aplica codurile de legi ale juristului Werboczi, cunoscut ca
- între 1370-1402 a funcționat o mitropolie la Severin
Tripartitumul lui Werboczi (1514).
 Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu
și la începuturile modernității
A. Context istoric
Încă de la începuturi, țările române au evoluat într-un context internațional
marcat de interesele dintre Marile Puteri vecine (Imperiul Otoman la Sud, Polonia
(la Est) și Ungaria (la Vest). În secolele următoare, alte puteri vor lua locul celor
decăzute (Imperiul Habsburgic la Vest și Imperiul Rus la Nord și Est).
Obiectivele domnilor români au fost:
- apărarea independenței sau a autonomiei
- apărarea integrității teritoriale
Pentru îndeplinirea acestor obiective, domnii țărilor române vor utiliza atât
mijloace diplomatice (tratate de alianță care vizau anihilarea influenței puterilor
vecine) sau mijloace militare (tactica pământului pârjolit și importanța acordată
cetăților de apărare).
B. Etape
I. Sec. XIV-XV = în această perioadă voievozii au luat parte la „cruciada
târzie”, care urmărea izgonirea turcilor din Europa.
1. Mircea cel Bătrân (1386-1418) – domn al Țării Românești
a. sistemul de alianțe
- la începutul domniei încheie un tratat de alianță cu regele Poloniei Vladislav
Iagello, care urmărea să înlăture influența Ungariei. Mircea va renunța la tratat după
câțiva ani
- în martie 1395 încheie un tratat antiotoman cu regele Ungariei Sigismund de
Luxemburg (primul tratat antiotoman din Sud-estul Europei). Tratatul prevede ajutor
antiotoman al regelui Ungariei și participarea de către Mircea la o viitoare cruciadă
împotriva turcilor.
b. lupta antiotomană
- la începutul domniei acordă ajutor sârbilor în lupta pierdută la Câmpia Mierlei
împotriva turcilor. După bătălie, Mircea va ocupa Dobrogea.
- în 1394/1395 are loc o expediție a sultanului Baiazid împotriva Țării Românești,
care se încheie prin victoria lui Mircea de la Rovine. După bătălie, Mircea se va
confrunta cu un oponent la tron, Vlad Uzurpatorul pe care îl va înfrânge cu sprijinul
regelui Ungariei.
- cruciada antiotomană se va încheia cu înfrângerea creștinilor la Nicopole.
După 1402 se va implica în lupta pentru tronul otoman dintre fii lui Baiazid.
Spre sfârșitul domniei pierde Dobrogea (1417) și va plăti tribut turcilor.
2. Alexandru cel Bun (1400-1432) – domn al Moldovei
- încheie tratate de alianță cu Polonia, împotriva Ungariei. Va participa la
luptele Poloniei împotriva Cavalerilor Teutoni de la Grunwald (1410) și Marienburg
(1422).
- prin tratatul de Lublau (1412) regii Poloniei și ai Ungariei au convenit să-și
împartă Moldova, dacă Alexandru nu participa la lupta antiotomană.
3. Iancu de Hunedoara (1441-1456) – voievod al Transilvaniei. Din 1446 a fost și
guvernator al Ungariei.
a. pe plan diplomatic a fost preocupat de constituirea unui front antiotoman
comun, cu domnii Țării Românești și ai Moldovei.
b. lupta antiotomană
1442 este învins de turci la Sântimbru, dar îi va înfrânge în apropiere de Sibiu.
1442 – îi înfrânge pe turci pe râul Ialomița și îl pune pe tronul Ț.R. pe Vlad Dracul.
1443-1444 – Campania cea Lungă în care eliberează orașele Niș si Sofia. Se încheie
cu pacea de la Seghedin, pe 10 ani
1444 – Cruciada antiotomană se sfârșește prin bătălia de la Varna. Regele Ungariei
Vladislav I este ucis, iar doi ani mai târziu Iancu devine guvernator al Ungariei.
1456 – Bătălia de la Belgrad = Iancu câștigă Bătălia, salvează Ungaria, dar moare la
scurt timp după bătălie.
4. Vlad Țepeș (1456-1462)- domn al Țării Românești
a. pe plan diplomatic încheie un tratat cu regele Ungariei Matei Corvin.
b. pe plan militar – luptă împotriva turcilor. În contextul refuzului de a plăti tributul
și a unor campanii la Sud de Dunăre, Mahomed al II-lea atacă atacă Ț.R., dar este
înfrânt în atacul de noapte de la Târgoviște.
- trădat de boieri, Vlad, va fugi în Transilvania, dar va fi întemnițat de Matei Corvin.
Va reveni pe tron în 1476, fiind asasinat la scurt timp.
5. Ștefan cel Mare (1457-1504) – domn al Moldovei
De-a lungul domniei, Ștefan a încercat să se elibereze de sub tutela
puterilor vecine (Polonia și Ungaria), dar și de sub influența turcilor.
Etapele domniei:
a. eliberarea de sub suzeranitatea maghiară
- în 1459 încheie tratatul de la Overchelăuți cu Polonia, îndreptat împotriva
Ungariei. Ștefan recunoștea suzeranitatea Poloniei, iar aceasta îl alunga pe fostul
domn Petru Aron Vodă;
- Ștefan ocupă cetatea Chilia, deținută de Ungaria
- în 1467 îl înfrânge pe Matei Corvin la Baia și se eliberează de sub influența
maghiară
b. lupta antiotomană
A fost declanșată de refuzul lui Ștefan de a plăti tribut, dar și de refuzul de a
ceda Chilia și Cetatea Albă, în condițiile în care Imperiul Otoman era interesat de
Marea Neagră.
- în ianuarie 1475 câștigă Lupta de la Vaslui. După bătălie, Ștefan încearcă să
realizeze o coaliție antiotomană și adresează o scrisoare principilor creștini (numea
Moldova „poartă a creștinătății”)
- în iulie 1475 încheie un tratat cu Ungaria, prin care aceasta obținea libertatea
comerțului în Moldova și se obliga să acorde Moldovei ajutor militar, dar și să nu îl
ajute pe Petru Aron.
- în 1476 I.O atacă, în alianță cu tătarii. Ștefan este înfrânt la Războieni, Valea Albă,
dar cetățile Moldovei rezistă iar Mahomed al II-lea este nevoit să se retragă;
- în 1484 turcii cuceresc Chilia și Cetatea Albă
- 1485, Ștefan depune jurământul vasalic la Calomeea, în fața lui Cazimir al IV-lea
al Poloniei. În același an, primește ajutor polonez în lupta de la Cătlăbuga;
- 1487 încheie pace cu Imperiul Otoman și acceptă să plătească tribut.
c. emanciparea de sub influență poloneză
- Moldova ocupă Pocuția în 1490, iar în 1497, noul rege al Poloniei, Ioan Albert
atacă Moldova, dar este înfrânt la Codrii Cosminului.
În 1499 încheie un tratat cu Polonia, de pe poziții de egalitate.
II. sec. XVI
După Moartea lui Ștefan cel Mare, Imperiul Otoman a devenit din ce în ce
mai interesat de țările române, din rațiuni economice.
- țările române au plătit tribut constant turcilor (care a crescut fulminant în sec. XVI,
în special în cazul Ț.R. și M.).
- după 1541, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană,
plătind și ea tribut. Principele era ales de nobilii transilvăneni, dar confirmat de
sultan.
În țările extracarpatice regimul otoman devine apăsător. Țările române
aveau:
- obligații militare: tributul/haraciul (anual), peșcheșurile anuale (daruri pentru
reconfirmarea domniei), daruri ocazionale, obligații de aprovizionare a Porții cu
alimente și materii prime.
- obligații militare (soldați în perioada campaniilor militare)
I. Otoman a cucerit o serie de cetăți în spațiul românesc (raiale):
- Tighina – 1538, Brăila – 158, Giurgiu – 1546, Turnu, Lipova etc.
- în spațiul românesc au fost organizate o serie de pașalâcuri: pașalâcul Timișorii,
Oradiei etc.
Domnitori importanți:
1. Țara Românească
a. Neagoe Basarab (1512-1521) – construiește Mănăstirea Curtea de Argeș, dar
scrie și lucrarea „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.
b. Radu de la Afumați (1522-1529 – cu întrerupei) – poartă o serie de lupte
antiotomane, care împiedică cucerirea Țării Românești și transformarea în pașalâc.
Este asasinat în 1529 de un complot boieresc.
2. Moldova
a. Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546)
- se implică în luptele din Transilvania, unde îl sprijină pe Ioan Zapoloya (lupta de
Feldiora – 1529)
- încheie o alianță antiotomană cu Imperiul Romano-German, Ungaria, Veneția, dar
este înfrânt în 1538 de Soliman Magnificul
b. Ioan Vodă cel Viteaz (1572-1574)
- luptă împotriva turcilor și obține victoria de la Jiliște. Este înfrânt în 1574 în lupta
de la Roșcani și executat.
III. Mihai Viteazul (1593-1601) – domn al Țării Românești
La începutul domniei aderă al Liga Sfântă (alianță antiotomană compusă din
Statul papal, statele italiene, Spania, I.H,). La această alianță aderă și principele
Transilvaniei Sigismund Bathory și domnii Moldovei.
a. lupta antiotomană
- încheie in mai 1595 un tratat la Alba Iulia cu Bathory, dezavantajos pentru Mihai.
Acesta devenea locțiitorul lui Bathory pe tronul Ț.R, autoritatea lui Mihai era
subordonată marilor boieri, iar biserica ortodoxă din Tr. Era pusă sub autoritatea
mitropolitului Ț.R.
- în noiembrie 1594, la Târgoviște îi ucide pe creditorii turco-levantini, atacă
garnizoana otomană din București și atacă cetățile turcești de la Dunăre.
- victorii la Putineiu, Stănești, Șerpătești.
- invazia otomană este respinsă prin bătăliile de la Călugăreni (23 august 1595) și
Giurgiu (octombrie 1595);
b. tratate de alianță
- în 1597 Mihai încheie pace cu turcii, prin care este recunoscută autonomia și
obligațiile materiale sunt reduse.
- în 1598 încheie un tratat cu Rudolf al II-lea, prin care Mihai primea recunoașterea
domniei ereditare și o armată de 5000 de oameni. Acest tratat îl anulează pe cel de la
Alba Iulia.
c. unirea țărilor române
- alianța otomană a celor trei țări se destramă, iar singura soluție rămâne unirea.
Mihai atacă Tr. În octombrie 1599 și îl înfrânge pe Andrei Bathory la Șelimbăr.
- în primăvara lui 1600, Mihai cucerește fără luptă Moldova.
- aceste acțiuni au stârnit furia habsburgilor, care îl trimit în Tr. Pe generalul Basta.
Acesta, cu sprijinul nobililor maghiari îl înfrânge pe Mihai la Mirăslău (septembrie
1600).
- Sigismund Bathory, care revenise pe tronul Tr. Se alătură turcilor, iar împăratul îi
oferă lui Mihai o armată. Mihai câștigă lupta de la Guruslău și plănuiește o nouă
unire, dar este ucis de gen. Basta la Câmpia Turzii.
să aducă o prosperitate economică și culturală. Conflictul militar dintre cei doi s-a
terminat cu înlăturarea lui Vasile Lupu de pe tron.
- în a doua jumătate se remarcă domnii precum: Șerban Cantacuzino (1678-1688),
C-tin Brâncoveanu (1688-1714) și Dimitrie Cantemir (1710-1711).
Șerban Cantacuzino încearcă o politică diplomatică atât cu austriecii, cât și
cu rușii. A participat la asediul Vienei din 1688, de partea turcilor, dar în secret i-a
ajutat pe austrieci.
Constantin Brâncoveanu are relații diplomatice cu Franța, Veneția, Rusia,
Polonia, I.H. etc. după 1698 se îndepărtează de austrieci, datorită presiunii acestora
asupra Ț.R. și se orientează spre ruși. În cele din urmă a fost îndepărtat de turci în
1714 și executat.
Dimitrie Cantemir, se orientează spre Rusia și încheie în 1711 un tratat la
Luțk cu țarul Petru cel Mare. Prevedea lupta împotriva I.O. În plus Cantemir obținea
o serie de promisiuni printre care domnie ereditară, restabilirea vechilor hotare ale
Moldovei, țara trecea sub protecția Rusiei, care se obliga să nu se amestece în
treburile interne etc.
Cei doi aliați sunt din păcate înfrânți în bătălia de la Stănilești. În urma
bătăliei, Cantemir își pierde tronul și se refugiază în Rusia.
Acțiunile acestor ultimi domnitori au determinat Poarta să instaureze
un nou regim în țările române, regimul fanariot (1711 – M. și 1716 – Ț.R.).

IV. sec XVII- începutul sec. XVIII

- în această perioadă începe declinul I. O., ceea ce duce la izbucnirea „crizei
orientale”. Spre sf. sec. tr. Este cucerită de I.H. (pacea de la Karlowitz – 1699);
- domnii țărilor române abandonează marile acțiuni militare împotriva otomanilor,
mulțumindu-se cu acțiuni diplomatice.
1. Transilvania
- se remarcă pers. precum: Gabriel Bethlen (1613-1629), Ghe. Rakoczi I (1630-
1648) și Ghe. Rakoczi al II-lea (1648-1650). Aceștia s-au amestecat în Războiul de
30 de ani, dar au menținut și relații cu domnii țărilor române extracarpatice.
2. Țara Românească și Moldova
- în prima jumătate a sec. se remarcă Matei Basarab (1632-1654) și Vasile Lupu
(1634-1653). Au întreținut relații diplomatice cu principii Transilvaniei și au reuști
 Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele
XVIII-XX)
A. Reformismul domnesc 1. Context istoric
a. Țara Românească și Moldova (principatele române)
Secolul XVIII este cunoscut în istoria românească drept secolul fanariot.
Este perioada în care domnii țărilor române sunt numiți direct de sultan, de regulă
din rândul boierilor greci (denumirea regimului provine de la cartierul „Fanar” al
Constantinopolului, de unde proveneau majoritatea domnilor.
Regimul fanariot s-a instaurat în 1711 în Moldova și 1716 în Țara
Românească, ca urmare a acțiunilor antiotomane ale lui Dimitrie Cantemir și
Constantin Brâncoveanu. Regimul s-a caracterizat prin: autonomia țărilor este grav
afectată; domnii sunt numiți direct de către sultan; domnia se ocupă pe sume mari de
bani, și pe o durată foarte scurtă. Domnii sunt de multe ori mutați dintr-o țară în alta;
- obligațiile față de Poartă cresc excesiv, se instituie monopolul comercial otoman.
b. Transilvania
Curtea imperială de la Viena a realizat o serie de reforme în Transilvania, în
principal în timpul Mariei Tereza și a fiului ei Iosif al II-lea.
Aceste reforme au vizat domenii diverse:
- educația (Ratio Educationis a urmărit creșterea nr. de școli rurale și confesionale. A
avut urmări importante și în rândul românilor.
- reglementarea sistemului clăcii (nr. zilelor de muncă pe care țăranii îl munceau pe
pământul nobililor). În 1744 claca s-a redus la 3-4 zile pe săpt.;
- Edictul de toleranță (1781) acordă libertate religioasă și credincioșilor necatolici.
II. Reformismul domnesc în Ț.R. și M.
O serie de domnitori fanarioți au încercat realizarea unor reforme în
principatele române.
a. Constantin Mavrocordat – a domnit de 6 ori în M. și de 4 ori în Ț.R. (între
1730-1769). Reformele sale au viat mai multe domenii:
- reforma socială – desființarea șerbiei (starea de dependență a țăranilor față de
boieri). A stabilit claca la 12 zile pe an în Ț.R. și 24 în M.
- reforme fiscală – desființarea dărilor multiple și înlocuite cu o singură dare, plătita
în 4 rate/an;
- reforma administrativă prin care a introdus leafa pentru dregători;
b. Alți domnitori au realizat o serie de reforme juridice:
Alexandru Ipsilanti – Pravilnicească condică (1781);
Ion Caragea – Legiuirea Caragea (1818);
Scarlat Calimachi – Codul Calimachi (1817);
B. Reformismul boieresc
La sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, boierii au redactat o
serie de memorii, prin care cereau înlăturarea domniilor fanariote sau independență.
Cele mai importante au fost cele din:
1769 – se cerea republică aristocratică condusă de 12 mari boieri.
1772 - cu ocazia tratativelor de la Focşani ( din cadrul războiul ruso-austriac, 1768-
1774). Se cerea domnii pământene, unirea Ţării Româneşti cu Moldova sub
garanţia Rusiei, Austriei, Prusiei.
1791 – în cadrul tratativele de la Şiştov. Se cerea desfiinţarea raialelor, domn
pământean, neutralitate şi independenţă sub protectoratul Austriei, Rusiei.
Proiecte boierești în prima jumătate a sec. XIX
La începutul sec. XIX,memoriile boierilor români, către Marile Puteri, vor
continua, reluând unele cereri mai vechi, dar remarcându-se și printr-o serie de idei
noi, preluate din mediile occidentale.
a. Proiecte în timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu (1821)
Proclamația de la Padeș (ianuarie 1821) – mai mult o chemare la luptă, enunța o
serie de cauze generale ale mișcării lui Tudor.
Cererile norodului românesc (februarie 1821) 0 adevăratul program politic al
mișcării;
Cereri: domn ales de țară;
- Afirmarea principiului suveranității poporului – prin Adunarea norodului
(poporului);
- desființarea privilegiilor boierești;
- promovarea în funcții pe bază de merit;
- reînființarea armatei naționale;
- desființarea vămilor interne;
După înfrângerea mișcării lui Tudor, s-a revenit totuși la domnii pământeni
(prin Grigore al IV-lea Ghica – în Țara Românească și Ioniță Sandu Sturdza în
Moldova)
 b. Constituția cărvunarilor (1822) document elaborat de Ionică Tăutul. Se
cerea:
- domn pământean, Adunarea obștească, autonomie față de Poartă, drepturi și
libertăți cetățenești (inspirate din ideile Revoluției Franceze);
c. Regulamentele Organice (a se vedea introducerea la tema Constituțiile din
România)
În 1834, după încheierea ocupației militare rusești a principatelor, sunt
numiți primii domni regulamentari: Alexandru Ghica (Ț.R) și Mihail Sturdza (M). în
1842, Alexandru Ghica este înlocuit cu Gheorghe Bibescu, singurul domn ales în
conformitate cu Regulamentele Organice.
Acești domni s-au confruntat însă cu o serie întreagă de contestatari. Boierii din Țara
Românească se organizează într-o „partidă națională”, condusă de Ion Câmpineanu.
- în 1843 a luat ființă societatea secretă „Frăția”, alcătuită de din tineri intelectuali,
fii de boieri, instruiți la universități din străinătate, care își propuneau înlăturarea
regimului politic printr-o revoluție și unirea românilor. Membrii: Nicolae Bălcescu,
Al. I. Cuza, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Christian Tell, Ion C. Brătianu.
d. lupta de emancipare națională din Transilvania (a se vedea capitolul
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor)
C. Revoluția de la 1848
Cauze generale
1848 a fost un an revoluționar în întreaga Europă. Revoluția din țările
române a fost influențată de evenimentele din Europa, dar a fost determinată de
cauze interne.
Cauze proprii:
a. Politice – menținerea sistemului feudal;
b. Sociale – menținerea privilegiilor boierești; starea de dependență a țărănimii;
c. Cauze economice – menținerea monopolului boierilor asupra economiei;
d. Cauze naționale - dominația străină în Moldova și Țara Românească;
stăpânirea habsburgică în Transilvania; lipsa drepturilor pentru românii din
Transilvania
Obiective generale: - înlăturarea sistemului feudal
- desființarea privilegiilor feudale;
- emanciparea și împroprietărirea țăranilor (cu sau fără despăgubire);
- instaurarea unor regimuri constituționale, realizarea unor reforme economice care
să contribuie la modernizarea societății românești;
- unele programe revoluționare cereau independența țărilor române și unirea
Moldovei cu Țara Românească;
Desfășurarea revoluției:
Revoluția română s-a desfășurat pe provincii în etape succesive, sau uneori
mergând în paralel. La baza revoluțiilor a stat de fiecare dată, un program bine
definit, menționat în mai multe documente programatice:
a. documente ale revoluționarilor moldoveni:
1. Petiţiunea - proclamaţiune;- martie 1848 elaborat de Vasile Alecsandri.
- a fost cel mai moderat pentru că revoluționarilor moldoveni le era teamă de o
intervenție a trupelor străine.
2. Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, 12 mai 1848, Brașov, a fost cel mai
radical program;
3. Dorinţele partidei naţionale din Moldova, august, 1848, Cernăuţi, Bucovina
b. documente ale revoluționarilor din Țara Românească
1. Proclamaţia de la Izlaz, elaborat de un grup de revoluționari munteni și prezentată
la Izlaz pe 9 iunie 1848
c. documente ale revoluționarilor români din Imperiul Habsburgic
1. Petiţia Naţională, elaborată de revoluționarii transilvăneni și prezentată în cadrul
Marii Adunări de la Blaj din 3-5 mai 1848;
2. Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat, prezentat la Lugoj
3. Petiţia Ţării, program al revoluționarilor bucovineni, elaborat la Cernăuți în
mai 1848;
Construirea statului român modern
Etape: 1859 – unirea principatelor române M și Ț.R;
1859-1866 – domnia lui Alexandru Ioan Cuza și epoca marilor reforme;
1866 – instaurarea prințului străin;
1866 – Constituția României;
1877-1878 – cucerirea independenței de stat a României;
1881 – proclamarea României ca regat;
1918 – Marea Unire
A. Unirea principatelor române
I. Context istoric
După înfrângerea revoluției de la 1848, revoluționarii români din exil au
încercat să obțină sprijinul Marilor Puteri, pentru unirea principatelor române.
Momentul prielnic a apărut cu ocazia Războiului Crimeii, care a opus Rusia,
Imperiului Otoman sprijinit de Anglia, Franța, Prusia și Sardinia. În urma înfrângerii
Rusiei s-a întrunit un Congres de pace la Paris, în 1856 care a luat în discuție și
problema unirii principatelor:
Atitudinea Marilor Puteri față de Unire a variat:
- pentru unirea s-au pronunțat Franța, Prusia, Sardinia și Rusia;
- împotriva unirii s-au pronunțat: Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și Anglia
(la început a fost pentru unire)
Franța – pe plan extern promova o politică liberală și democratică și sprijinea lupta
de emancipare a popoarelor;
Rusia – izolată pe plan diplomatic, încerca să se aproprie de Franța;
Prusia și Sardinia – aveau și ele aceleași dorințe, de a se forma ca state mai mari;
Imperiul Otoman - de teama de a nu pierde țările române;
Imperiul Habsburgic – de teamă ca românii din provincii să nu dorească și eu unirea;
Anglia – din motive economice;
II. Rezoluția Congresului de la Paris (1856) – a hotărât:
- convocarea adunărilor ad-hoc, care să consulte opinia publică din principate în
problema unirii;
- se menține suzeranitatea otomană, dar protectoratul rusesc este înlocuit cu garanția
colectivă a celor 7 Mari Puteri. Nici una din acestea nu putea lua decizii privitoare la
principate, fără consultarea celorlalte.
- județele din Sudul Moldovei sunt redate Moldovei. Granița cu Imperiul Otoman se
stabilește pe talvegul Dunării.
- este instituită o comisie europeană, care să urmărească lucrările adunărilor ad-hoc.
După aceste adunări, se va convoca o conferință a Marilor puteri care să ia decizii
definitive.
III. Lucrările Adunărilor ad-hoc - sunt adunări constituite cu un scop
anume. Au un caracter consultativ și reprezentativ. Erau formate din reprezentați au
tuturor categoriilor sociale.
Alegerile inițiale sunt falsificate în Moldova de caimacanul Nicolae
Vogoride, fiind câștigate de antiunioniști. Se cer noi alegeri și în acest context este
organizată la Osborne o întâlnire între regina Angliei și impăratul Franței. Anglia
acceptă noi alegeri, cu condiția ca Franța să accepte o unire formală a principatelor.
Rezoluția adunărilor ad-hoc – unirea principatelor sub numele de România
- prinț străin, ales dintr-o familie domnitoare și ai cărei urmași să fie crescuți în
religia țării;
- neutralitatea pământului românesc;
- adunare legislativă reprezentativă din toate categoriile sociale;
- respectarea autonomiei principatelor;
IV. Conferința de la Paris (1858) a elaborat Convenția de la Paris, cu rol
de constituție. Aceasta prevedea unirea principatelor sub numele de Principatele
Unite ale Moldovei și Țării Românești.
- principatele erau conduse de doi domni, două guverne și două adunări legiuitoare;
- se crea o comisie centrală cu sediul la Focșani, care trebuia să elaboreze legi
comune. Se prevedea și o Curte de Justiție și Casație comune;
- reforme democratice, între care și reforma agrară;
- se desființează privilegiile feudale. Astfel boierimea dispare ca și clasă socială,
fiind înlocuită de marii proprietari funciari;
- nici un articol nu prevedea că în funcția de domn nu poate fi aleasă aceeași
persoană, ceea ce a oferit românilor posibilitatea să pună Marile Puteri în față
faptului împlinit, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.
V. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza
(5 ian. 1859 – Iași, 24 ian. 1859 – București)
VI. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
Domnia lui Cuza a avut mai multe obiective: 1. recunoașterea dublei alegeri,
2. realizarea unei uniri depline a principatelor și 3. modernizarea societății românești
prin reforme democratice
Etapele domniei:
1. 1859-1862 – lupta pentru realizarea unității depline - cuprinde
următoarele etape:
a. lupta pentru recunoașterea dublei uniri. Unirea a fost recunoscută în cadrul
unei noi conferințe, la Paris la 1859. Marile puteri au discutat legitimitatea dublei
alegeri al lui Cuza. La început Turcia și Austria s-au împotrivit dublei alegeri, dar
ulterior au acceptat cu condiția ca după moartea lui Cuza să fie aleși din nou doi
domnitori.
b. măsuri pentru realizarea unității depline. Între 1859-1861 Cuza a unificat o
serie de instituții, printre care: armata, serviciul vamal, telegraful, poșta. De
asemenea capitala a fost stabilită la București, a fost unificată stema și a fost trimisă
o singură agenție diplomatică la Constantinopol. Au început de asemenea lucrările
Comisiei centrale de la Focșani care a eliberat primele proiecte de legi.
 Pe plan extern a promovat o politică activă de sprijinirea a românilor din
teritoriile aflate sub dominația Imperiului Habsburgic.
c. lupta pentru unificarea deplină. S-a desfășurat pe cale diplomatică. Cuza a
solicitat dreptul de a unifica guvernul și adunările. În cadrul Conferinței de la
Constantinopol, Marile Puteri au acceptat unirea deplină. Turcia și Austria s-au
împotrivit din nou, dar au cedat sub amenințarea lui Cuza că va pune Marile Puteri
în fața faptului împlinit și sultanul a dat firmanul prin care recunoaște unirea deplină.
La 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern unic, condus de Barbu
Catargiu. La 24 ianuarie s-au deschis lucrările primei adunări unice (Parlament).
2. 1863-1865 – epoca marilor reforme
- a început în 1863 când prim ministru a devenit Mihail Kogălniceanu. Până atunci
reformele au avut un caracter moderat datorită opoziției elementelor conservatoare.
Principalele reforme:
a. legea secularizării averilor mănăstirești (1863) prin care proprietățile
mănăstirești treceau în proprietatea statului (ele reprezentau 25% din fondul funciar)
b. Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris (1864) – a se vedea tema
Constituțiile din România
c. legea agrară (august 1864) – prevedea emanciparea țăranilor și împroprietărirea
în funcție de avere și în funcție de numărul de vite deținute. Țăranii erau împărțiți în
trei categorii: fruntași, mijlocași și pălmași. Primeau pământ mai mult fruntașii (care
aveau și posibilitatea să-l lucreze).
Răscumpărarea trebuiau plătită timp de 15 ani și timp de încă 15 (în total 30
de ani) țăranii nu aveau voie să vândă pământul.
d. legea instrucțiunii (învățământului) introducea învățământul obligatoriu și gratuit
de 4 clase. Învățământul se separă de biserică. România a fost printre primele țări din
Europa care a introdus învățământul primar gratuit. De asemenea s-au deschis
universitățile de la Iași și București.
e. codul civil – elaborat după model napoleonian a contribuit la modernizarea
justiției.
3. sfârșitul domniei lui Cuza
- a fost determinat de „monstruoasa coaliție” constituită încă din 1863. Era
constituită din liberali radicali (care considerau că reformele lui Cuza erau prea
moderate) și conservatori (care considerau reformele prea radicale). Obiectivul
comun al celor două grupări era detronarea lui Cuza. Astfel în noaptea de 10/11
februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza este nevoit să abdice.
B. Instaurarea prințului străin (10 mai 1866)
Condiții istorice
- abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza
- puterea politică era preluată de o locotenență domnească
- exista pericolul separării principatelor. Această idee era susținută de Imperiul
Otoman și Rusia țaristă (Rusia a sprijinit chiar o mișcare de separare a principatelor
care aluat ființă la Iași).
Instaurarea prințului străin
Inițial tronul i–a fost propus lui Filip de Flandra, dar acesta l-a refuzat.
Atunci liberalii (prin I.C. Brătianu) s-au orientat spre Carol de Hohenzollern von
Sigmaringen, nepotul de frate al regelui Prusiei și văr cu Napoleon al III-lea,
împăratul Franței. Rolul important i-a revenit lui Ion C. Brătianu, care a reușit să îl
convingă pe Carol. Acesta a călătorit incognito spre România.
Alegerea prințului străin a fost supusă plebiscitului (votului poporului). La
10 mai, Carol a fost proclamat domn și a depus jurământul de credință. În felul
acesta printr-o nouă politică a faptului împlinit, unitatea principatelor era salvată.
La 1 iulie 1866 Carol a promulgat prima constituție românească.
C. Constituția din 1866 - a se vedea tema Constituțiile din România
D. Cucerirea independenței de stat a României (1877-1878) – a se vedea tema
Relații internaționale
C. Proiectul partidelor politice – principalele partide politice au fost
Partidul Național Liberal și Partidul Conservator
1. Partidul Național Liberal – s-a constituit în 1875 pe baza coaliției de la Mazar
Pașa (alianță între liberalii radicali din jurul lui Ion C. Brătianu și moderații din jurul
lui Mihail Kogălniceanu);
- reprezenta interesele burgheziei
Lideri: Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza, Ion I.C. Brătianu, C.A. Sturdza, Dumitru
Brătianu, Vintilă Brătianu, Ion Gh. Duca, Constantin I.C. Brătianu (ultimii trei în
perioada interbelică);
Organe de presă: Românul, Voința Națională, Viitorul
Doctrină economică: „prin noi înșine” – susțineau dezvoltarea capitalismului pe
baze proprii.
Principalele idei ale programului: - respectarea legii, a păcii și a tratatelor;
- apărarea libertății presei;
- reformarea învățământului și a armatei;
- descentralizarea administrativă
- întărirea rolului statului; etc.
După 1900, în contextul consolidării influenței lui Ion I.C. Brătianu,
programul devine mai radical. Liberalii militează pentru lărgirea dreptului de vor, iar
mai apoi pentru votul universal și reforma armatei.
Principalele realizări: - au guvernat de mai multe ori înainte de primul Război
Mondial (1876-1888 - cea mai lungă guvernare liberală), fiind responsabili de
marile realizări ale României moderne:
- cucerirea independenței de stat;
- declararea regatului României;
- adoptarea legii electorale (1884)
- s-au creat domeniile coroanei (1884)
- s-a elaborat legea pentru protejarea industriei naționale (1887)
2. Partidul Conservator – s-a constituit în 1880; în 1907 a fuzionat cu Junimea
condusă de P.P. Carp. Reprezentau în special pe marii proprietari funciari;
Lideri: Manolache Costache Epureanu, Lascăr Catargiu, Grigore
Cantacuzino, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Lahovari, Take Ionescu;
Organe de presă: Timpul, Conservatorul, Epoca;
Doctrină și program: a adoptat teoria junimistă a „formelor fără fond”, doctrină ce
susținea că noul cadru juridic și instituțional din România, nu corespundea
structurilor social-economice a țării. Susținea totodată și teoria „pașilor mărunți”,
adept al progresului lent, în raport cu tradițiile istorice.
Activitatea partidului: în perioada când a condus țara, conservatorii s-au
preocupat de problema agrară, bogățiile naturale și statul clerului. Principalele legi
au fost: Legea minelor (1895), Legea pentru încurajarea industriei (1912) etc.
Partidul s-a confruntat cu o serie de disidențe:
Partidul Conservator Democrat (1908 – Take Ionescu) susținea accelerarea ritmului
de modernizare a României prin: respectarea proprietății mari și mijlocii, crearea de
forme moderne, reforme pentru ridicarea stării țărănimii, reducerea colegiilor
electorale la două;
Gruparea proantantistă (Nicolae Filipescu – 1915-susținea alianța României cu
Antanta;
Partidul Conservator Naționalist (1916)
D. Proiectul instituțiilor țării : domnia, guvernul, parlamentul
1. Domnia – instituție monarhică. Între 1859-1918 monarhia a contribuit la procesul
de afirmare și de modernizare a statului român. În sec. XIX atribuțiile monarhului au
fost modificate de mai multe ori, prin proiectele de constituții, sau Constituția din
1866.
Domnul (regele din 1881) avea rolul de a asigura stabilitatea întregului
sistem constituțional, fiind deasupra partidelor și de a menține echilibrul între
puteri.
Atribuțiile domnului – a se vedea Constituția din 1866.
Aspecte privind istoria monarhiei
Monarhia avea caracter constituțional, titlul monarhului fiind de:
- domn până în 1879; alteță regală (1879-1881), rege (după 1881)
Monarhia făcea parte din familia de Hohenzollern, tronul se ocupa pe linie
bărbătească, fiind ocupat de primul născut. În lipsa urmașilor direcți, tronul revenea
nepotului de frate (cazul lui Ferdinand I).
Regii României: Carol I – 1866-1914 – domnia sa cuprinde mai mult etape:
1866-1881 – perioada dificilă
1881-1914 – perioadă de stabilitate favorabilă progresului
Realizări – pe plan intern a încurajat formarea partidelor politice. A cultivat un
climat de ordine, disciplină și rigoare. A stăruit pentru modernizarea structurilor
economice. A fost arbitrul vieții politice
- pe plan extern – la început a acționat pentru afirmarea autonomiei, iar apoi pentru
afirmarea independenței. În 1883 a încheiat un tratat secret de alianță cu Puterile
centrale (Germania și Austro-Ungaria). În 1914 a acceptat neutralitatea țării, deși
voia să o angajeze în război alături de Puterile Centrale.
Ferdinand I (1914-1927) – în timpul său, România a participat la război alături de
Antanta, cu scopul întregirii neamului. A susținut adoptarea unei legislații moderne
(1919 – votul universal, 1921 – reformă agrară, 1923 – constituție).
2. Guvernul – reprezenta puterea executivă.
- în 1862 s-a format primul guvern unic al României. Guvernul era răspunzător în
fața Parlamentului. În 1895 s-a instituit sistemul rotativei guvernamentale, prin care
cele două partide politice alternau la guvernare.
3. Parlamentul – a se vedea Constituția din 1866
Alte instituții: Justiția, Biserica și Armata
E. Marea Unire din 1918
I. Context istoric
a. Contextul extern – afirmarea ideii autodeterminării popoarelor în urma revoluției
bolșevice din Rusia și a publicării celor „14 puncte” ale președintelui Woodrow
Wilson;
- victoriile militare ale Antantei;
- izbucnirea revoluției de la Viena și Budapesta în octombrie 1918, care au
determinat dezmembrarea Imperiului Austro-ungar.
b. Context intern – eforturile militare și diplomatice ale statului român;
- acțiunile pentru autodeterminare națională ale românilor din teritoriile aflate sub
stăpânire străină.
II. Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918)
A fost pregătită de Partidul Național Moldovenesc, creat în 1917. Principalul
lider politic a fost Ion Inculeț. Basarabia, la fel ca și celelalte provincii românești, a
urmat o serie de etape în drumul spre unire: autonomie, independență și unirea cu
România.
1. lupta pentru autonomie
- în octombrie 1917 Congresul Ostașilor Români proclamă autonomia Basarabiei și
alege Sfatul Țării ca adunare reprezentativă.
- în decembrie 1917, Sfatul Țării proclamă Republica Democratică Moldovenească;
2. la 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării proclamă independența Basarabiei. Armata
română (la solicitarea guvernului basarabean) intră în provincie pentru menținerea
ordinii.
3. la 27 martie 1918 Sfatul Țării a proclamat unirea cu România
III. Unirea Bucovinei (28 noiembrie 1918)
Lideri: Ion Nistor, Sextil Pușcariu, Iancu Flondor.
- s-a realizat în condițiile dezmembrării Imperiului Austro-ungar.
- în octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Național Român, care în numele națiunii
române a solicitat dreptul la autodeterminare. La 14 octombrie 1918 Adunarea
Națională de la Cernăuți a votat unirea Bucovinei cu celelalte provincii românești
din Imperiul într-un stat național
- în contextul încercării ucrainenilor de încorporare a Bucovinei, românii au cerut
sprijinul armatei române. La 15 noiembrie/28 noiembrie 1918 Congresul General al
Bucovinei a hotărât unirea cu România.
III. Unirea Transilvaniei
1. Condiții istorice – la sfârșitul anului 1918, Austro-Ungaria era în pragul
dispariției ca stat. În acest context în aprilie 1918 Congresul Națiunilor din Imperiul
Austro-ungar a proclamat dreptul fiecărei națiuni de a se constitui în stat național
independent sau de a se uni cu statul său național existent.
- apelul împăratului Carol I „Către popoarele mele credincioase”, care propunea
constituirea a șase regate independente sub autoritatea habsburgilor (Transilvania,
Banatul și Partiumul rămâneau în componența Ungariei). a rămas fără rezultat.
Românii au accentuat lupta pentru unitate națională.
2. Etapele unirii
a. Declarația de la Oradea – a fost redactată la Oradea, de către Vasile Goldiș la o
întrunire a Partidului Național Român. A fost prezentată în Parlamentul de la
Budapesta de Alexandru Vaida – Voevod. Prevedea următoarele:
- libertatea națiunii române;
- separare politică de Ungaria
- asumarea suveranității națiunii în teritoriul său național.
b. Activitatea Consiliului Național Român Central (CNRC) – s-a constituit la
Budapesta în 18/31 octombrie 1918, condus de Ștefan Cicio – Pop și era organul
politic unic al românilor din Transilvania. Ulterior și-a mutat sediul la Arad. Era
format din 6 membrii ai PNR și 6 membrii ai PSD.
- în noiembrie 1918, după modelul CNRC s-au format consilii locale care au preluat
controlul politic și administrativ în întreaga regiune. În paralel s-a format Garda
Națională, cu sediul central la Arad și gărzi locale ca și organe de apărare.
c. Tratativele româno-maghiare – 13-15 noiembrie 1918, Arad. S-au desfășurat
între reprezentanții CNRC și reprezentanții guvernului maghiar. Au eșuat pentru că
maghiarii recunoșteau doar autonomia Transilvaniei, nu și despărțirea de Ungaria.
În aceste condiții CNRC a hotărât convocarea unei mari adunări naționale la
Alba Iulia care să hotărască asupra viitorului națiunii române din Transilvania.
d. Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (18 nov./1 decembrie 1918).
Au participat 1228 de delegați oficiali și peste 100000 de persoane.
Rezoluția Marii Adunări Naționale a fost redactată de Vasile Goldiș și prevedea:
- unirea Transilvaniei, Banatului și Partiumului cu România;
- drepturi egale pentru toate națiunile;
- constituirea instituțiilor care să conducă Transilvania până la integrarea în
România: Marele Sfat Național (organ legislativ) și Consiliul dirigent (organ
executiv) cu sediul la Sibiu. Aceste organe și-au desfășurat activitatea până în aprilie
1920, când Transilvania a fost integrată României.
IV. Recunoașterea Unirii
 Pe plan intern a fost recunoscută oficial la 23 decembrie 1919, când s-a
adoptat legea de ratificare a unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu
România.
Pe plan extern a fost recunoscută în cadrul Conferinței de la Paris din 1919-
1920, unde s-au semnat tratatele de la sfârșitul Primului Război Mondial:
- la 10 decembrie 1919 prin tratatul de la Saint-Germain cu Austria s-a recunoscut
unirea Bucovinei
- la 4 iunie 1920 prin tratatul de la Trianon cu Ungaria s-a recunoscut unirea
Transilvaniei
- la 28 octombrie 1920 prin tratatul de la Paris dintre România și puterile
participante la Conferința de la Paris s-a recunoscut unirea Basarabiei. URSS nu a
recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu Român.
 România și concertul european: de la criza orientală la marile alianțe
ale secolului XX
A. Spațiul românesc în contextul internațional al secolului XVIII și
începutul secolului XIX
I. Secolul XVIII a fost marcat în Europa de est, de chestiunea orientală
(criza orientală) = lupta dintre marile puteri, pentru soarta Imperiului Otoman, aflat
într-o perioadă de criză. Imperiul Rus și Imp. Habsburgic doreau împărțirea
Imperiului Otoman, iar Franța și Anglia menținerea lui.
Spațiul românesc a fost afectat atât prin pierderi economice și materiale, dar
mai ales prin pierderi teritoriale:
1718 – pacea de la Passarowitz – Banatul și Oltenia intrau în componența Imperiului
Habsburgic;
1939 – pacea de la Belgrad – Vestul Olteniei revenea Țării Românești;
1774-1775 – Pacea de la Kuciuk-Kainargi – Bucovina intra în componența
Imperiului Habsburgic;
1812 – pacea de la București – Rusia ocupa Basarabia;
II. Începutul secolului XIX
Statutul internațional al țărilor române suferă modificări importante. Ele
rămân sub suzeranitate otomană, dar Rusia devine puterea dominanță în spațiul
românesc. Formal acest lucru devine oficial, după Convenția de la Ackerman și
Tratatul de la Adrianopol.
a. Convenția de la Ackerman (1826)
- se statua restabilirea domniilor pământene și numirea domnilor pe 7 ani (în fapt
domniile pământene au fost restabilite încă din 1822);
- libertatea comerțului pentru țările române, cu condiția aprovizionării Porții cu
grâne;
- scutirea țărilor române de plata tributului pe doi ani.
b. Tratatul de la Adrianopol (1829) a urmat războiului ruso-turc din 1828-1829: -
Imperiul Otoman recunoștea oficial protectoratul rusesc asupra țărilor române;
- numirea domnilor pământeni pe viață (18229-1834 – regim de ocupație militară
rusească sub Pavel Kiseleff_;
- libertatea deplină a comerțului;
- fostele raiale erau redate Țării Românești;
- se preconiza elaborarea unor regulamente organice;
c. Convenția de la Balta-Liman – după înfrângerea revoluției de la 1848:
- domnii aleși de Rusia și Imperiul Otoman pe timp de 7 ani;
- Adunările Obștești au fost înlocuite cu divane (membrii erau numiți de domn și
otomani);
B. Cucerirea independenței de stat a României (1877-1878)
I. Premisele proclamării independenței
a. pe plan intern – Constituția din 1866 nu menționa nimic despre raporturile
României cu Poarta;
b. pe plan extern – înființarea Ministerului Afacerilor Străine și încheierea unor
tratate cu alte țări (convenție comercială cu Austro-Ungaria – 1875, tratat de
colaborare cu Serbia – 1868, etc.)
II. Condiții istorice
a. pe plan intern – în România existau două tendințe în obținerea independenței de
stat: liberală (se avea în vedere lupta armată pentru cucerirea independenței) și
conservatoare (se avea în vedere calea diplomatică). Liberalii au adoptat legea
privind modernizarea armatei (1876), iar conservatorii au trimis numeroși diplomați
și note diplomatice la Marile Puteri, cărora le solicitau sprijinul.
b. pe plan extern – în 1875 s-a redeschis „chestiunea orientală” prin răscoale
antiotomane în Serbia și Muntenegru. În 1876 în Bulgaria se declanșează o răscoală
antiotomană. Rusia intervine în sprijinul popoarelor ortodoxe din Pen. Balcanică.
c. tratativele româno-ruse – se desfășoară în contextul în care Rusia se pregătea de
o intervenție la Sudul Dunării. Tratativele s-au referit la condițiile trecerii armatei
ruse a teritoriului României și s-au purtat la Livadia, în Pen. Crimeea.
- convenția româno-rusă s-a semnat la 4 aprilie 1877 la București și prevedea:
- Rusia se obliga să recunoască integritatea teritoriului României;
- Rusia se obliga să ocolească Bucureștiul;
- Rusia se obliga să suporte cheltuielile legate de transport și aprovizionare;
În aceeași perioadă se desfășoară tratative între Rusia și Austro-Ungaria. În
schimbul neutralității A.U. Rusia se obligă să-i acorde Austro-Ungariei spre
administrare Bosnia și Herțegovina.
La 12 aprilie 1877 trupele rusești au trecut Prutul și au înaintat spre Dunăre.
Turcii bombardează malul stâng al Dunării, iar armata română ripostează
bombardând cetățile de pe malul drept al Dunării, creându-se astfel o stare de război
nedeclarat între România și Turcia. Rușii nu au acceptat ajutorul român, fin convinși
că vor câștiga războiul singuri și bor revendica județele din Sudul Basarabiei.
 III. Proclamarea independenței de stat
- a avut loc la 9 mai 1877, de către Mihail Kogălniceanu, a interpelarea în Parlament
a lui Nicolae Fleva. O zi mai târziu actul de independență a fost semnat de Carol I.
IV. Desfășurarea războiului – armata rusă trece Dunărea și înaintează în Balcani.
Înaintarea ei este oprită însă la Plevna, unde armata rusă este încercuită de trupele
conduse de Osman Pașa. La 19 iulie 1877 marele duce Nicolae, comandantul rus din
Balcani, cere ajutor armatei române. Pe baza unui acord verbal, sub comanda lui
Carol I, trupele române trec Dunărea și înaintează spre Plevna.
- Plevna este asediată de armatele ruse și române. În noiembrie 1877, aceasta
capitulează, iar armata rusă înaintează spre Constantinopol, în timp ce românii
înaintează spre Vest cucerind Vidinul, Nicopole și Smârdan. În ianuarie 1878
războiul ia sfârșit cu înfrângerea Imperiului Otoman.
V. Tratativele de pace – s-au încheiat în februarie 1878 la San Stefano și în iulie
1878 la Berlin. Cel de-al doilea tratat s-a încheiat pentru că prin prevederile celui de
la San Stefano a crescut foarte mult influența Rusiei în Balcani. În privința României
se prevedea: - recunoașterea independenței cu condiția modificării articolului 7 din
Constituție și a schimburilor teritoriale cu Rusia;
- România ceda Rusiei cele trei județe din Sudul Basarabiei și primea la schimb
Dobrogea și Insula Șerpilor.
VI. Urmări – se creează un cadru favorabil pt. dezvoltarea economică a Rom.
- crește prestigiul internațional al României;
C. Relațiile internaționale ale României după cucerirea independenței
România a stabilit relații diplomatice de pe picior de egalitate cu alte state.
Aceste relații s-au concretizat prin: deschiderea de reprezentanțe diplomatice în alte
țări, stabilirea de relații diplomatice cu Austro-Ungaria, Rusia și Franța.
În 1883, România încheie un tratat de alianță secret cu Tripla Alianță
(Germania, Austro-Ungaria și Italia). Tratatul a avut un caracter stric defensiv și a
fost menținut secret datorită faptului că Austro-Ungaria stăpânea teritorii românești.
După 1900, România se implică activ în relațiile internaționale din Estul
Europei. Astfel în 1913 se implică în Al Doilea Război Balcanic, împotriva
Bulgariei, alături de Serbia, Grecia și Turcia. Prin tratatul de pace de la București,
România ocupa Cadrilaterul (Sudul Dobrogei).
D. Participarea României la Primul Război Mondial (1914-1916)
Primul Război Mondial s-a declanșat la 14/28 iulie 1914, după asasinarea în
iunie 1914 la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-
ungar. S-a desfășurat între Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) și
Antanta (Franța, Rusia și Anglia).
I. Poziția României față de război
- s-a hotărât la Consiliu de coroană de la Sinaia (21 iulie/3august 1914). Regele
Carol, P.P. Carp și alți conservatori s-au pronunțat pentru intrarea în război alături de
Puterile Centrale pe baza tratatului din 1883. Liberalii, prințul Ferdinand și în
general majoritatea celor prezenți s-au pronunțat pentru neutralitate. În această
perioadă, România urma să sondeze opinia internațională pentru sprijin în vederea
întregirii teritoriului național.
II. Perioada neutralității
În perioada neutralității România a întreprins o serie de acțiuni menite sa o
pregătească pentru război. Era evident că România nu va putea rămâne neutră
definitiv datorită poziției sale strategice și resurselor naturale.
În țară existau două opinii în rândul opiniei publice:
- filoantantiștii (N. Iorga, O. Goga, N. Filipescu);
- filogermanii (P.P. Carp, Titu Maiorescu);
a. acțiuni militare desfășurate de România – s-au luat măsuri pentru modernizarea
armatei;
b. acțiuni politice desfășurate de România – în sept. 1914 încheie o convenție cu
Rusia, prin care în schimbul unei neutralități prietenoase, României i se recunoștea
dreptul asupra Transilvaniei și Bucovinei. România poartă tratative cu Franța și
Anglia.
- la 4 august 1916 guvernul condus de Ionel Brătianu semnează o convenție și un
tratat de alianță cu Antanta. Prin tratat România se obliga să intre în război alături de
Antanta și să participe la operațiuni până la sfârșitul războiului. Antanta garanta
României integritatea teritorială și reîntregirea cu teritoriile din Austro-Ungaria.
Prin Convenția militară se prevedea ca România să intre în război până la 15
august, să declare război Austro-Ungariei. Statele Antantei se obligau să sprijine
România cu muniții, alimente, medicamente și să deschidă un nou front la Salonic.
Rusia trebuia să sprijine armata Română pe linia Dunării și să deschidă un nou rnt în
Bucovina.
La Consiliul de coroană din 14 august de la Sinaia sa hotărât intrarea
României în război alături de Antanta.
 III. Campania din 1916 – armata română a fost împărțită în patru armate de
operațiuni, trei armate în ofensivă în Tr., iar o a patra în defensivă pe linia Dunării.
- în primele două săptămâni, în Transilvania au fost eliberate câteva localități din Tr,
dar la 24 august armata română a fost înfrântă la Turtucaia de trupele germane și
bulgare. În același timp, ofensiva în Tr. A fost oprită de trupele germane și austro-
ungare;
- în oct-nov. 1916 s-au dat lupte pe Jiu, Olt, Neajlov-Argeș. În sud, Dobrogea a fost
ocupată. În noiembrie 1916 2/3 din teritoriul României au intrat sub ocupație
germană. Autoritățile, armata și o parte a pop. civile s-au retras în Moldova.
IV. România în 1917 – în teritoriul ocupat s-a instaurat un regim sever de
exploatare a tuturor bogățiilor țării. În Moldova s-au răspândit foametea și bolile.
Totuși armata româna a fost refăcută cu sprijinul Antantei.
- în vara lui 1917 (iulie-august) s-au reluat luptele. Armata română a obținut
victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz.
Spre sfârșitul anului situația României s-a înrăutățit datorită ieșirii Rusiei din
război (ca urmare a revoluției bolșevice). Ca urmare la 24 aprilie 1918 România
semnează pacea de la București (pace separată cu Puterile Centrale):
- partea de Sud a țării rămânea sub ocupația germană;
- Dobrogea este ocupată de Bulgaria. Ieșirea la mare este asigurată prin portul
Constanța și printr-un culoar;
- pe linia Carpaților granița se modifică în favoarea Austro-Ungariei;
- bogățiile solului și subsolului intră sub exploatarea sistematică a Germaniei.
Pacea semnată de guvernul Marghiloman nu a fost ratificată (semnată de
rege).
Primul Război Mondial s-a încheiat pe 11 noiembrie 1918. România
denunțase deja pacea de la București și reintrase în război (10 noiembrie 1918).
IV. Urmările războiului pentru România
- după război, s-a realizat unificarea teritorială a românilor. Marile puteri au
recunoscut în cadrul Congresului de la Paris Marea Unire din 1918.
E. România în politica externă în prima jumătate a sec. XX
I. Relațiile internaționale ale României în perioada interbelică (1918-1939)
Relațiile internaționale în perioada interbelică sunt caracterizate de două
atitudini: - revizionistă (dusă de statele nemulțumite de tratele încheiate la Paris și
doreau refacerea lor) și conciliatoristă (promovată de Anglia, Franța în scopul
menținerii păcii, prin acordarea de concesii statelor revizioniste).
Astfel politica externă a României se va concentra pe două obiective:
menținerea situației existente și a păcii.
În 1919 România devine membră a Societății Națiunilor, organizație
mondială care avea scopul de menține pacea în lume. Un rol important l-a jucat
diplomatul român Nicolae Titulescu.
1. Participarea la conferința de la Paris ( a se vedea partea despre
recunoașterea Marii Uniri, la tema Statul român modern).
2. Alianțe regionale încheiate de România
Au fost încheiate de România, în perioada interbelică, cu scopul menținerii
statu-qou-ului de după 1918. De asemenea au avut rolul de a oferii României o
protecție împotriva atitudinii revizioniste Ungariei și Bulgariei, dar și a pretențiilor
URSS asupra Basarabiei. Cele două alianțe regionale încheiate de România au fost:
a. Mica Înțelegere (România, Cehoslovacia și Iugoslavia – 1921) – avea drept
scop acordarea de ajutor militar reciproc în cazul unui atac provocat de
Ungaria. A fost realizată datorită eforturilor lui Take Ionescu.;
b. Înțelegerea Balcanică (România, Grecia, Turcia, Iugoslavia – 1934) –
avea drept scop garanția securității frontierelor, dar și prevenirea acțiunilor
antirevizioniste în S-E Europei.
3. Relații diplomatice cu alte state – fidelă orientării sale spre Vestul Europei,
România a încercat între 1918-1939 o apropiere de Franța și Anglia. Acțiunile
concrete au fost însă limitate. Un tratat formal de alianță cu Franța a fost semnat abia
în 1926, fără clauze militare concrete, iar un tratat cu Anglia nu a fost semnat
niciodată, în principal datorită interesului scăzut al acestor puteri față de Estul
Europei.
În ceea ce privește relațiile cu URSS, acestea au fost încordate. S-au încercat
negocieri între Nicolae Titulescu și Maxim Litvinov, fără însă a se ajunge vreodată
la recunoașterea unirii Basarabiei cu România.
În ani 1930, în condițiile anexărilor teritoriale ale Germaniei și creșterii
influenței acestei țări, politica externă a României se va concentra asupra unei alianțe
cu această țară. România a încheiat în 1919 un tratat economic valabil pe 5 ani.
Din nefericire în cadrul Pactului de neagresiune Ribbentrop – Molotov semnat
între Germania și URSS la 23 august 1939, exista și o clauză secretă privitoare la
Basarabia. Astfel URSS primea permisiunea de a anexa această provincie. La 1
septembrie 1939, Germania atacă Polonia și astfel începe Al Doilea Război Mondial.
 II. Pierderile teritoriale din 1940
a. pierderea Basarabiei (iunie 1940) – la 26 iunie 1940, guvernul sovietic,
adresează guvernului român un ultimatum prin care îi solicita predarea Basarabiei, a
Nordului Bucovinei. Izolată din punct de vedere diplomatic și fără nici un ajutor din
partea Germaniei, România este silită să accepte. Sunt pierduți aprox. 50.000 de km2
și 3,7 milioane locuitori.
b. pierderea NV. Transilvaniei (peste 43.000 km2 și 2,6 milioane loc.)
- s-a realizat prin Dictatul de la Viena, din 30 aug. 1940, impus de Germania,
prin care susțineau pretențiile revizioniste ale Ungariei. Dictatul a fost precedat de
tratativele de la Turnu Severin, care au eșuat datorită pretențiilor prea mari ale
Ungariei.
c. pierderea Cadrilaterului (6900 km2 și 400.000 loc.) – a fost cedat Bulgariei
prin tratatul de la Craiova din 7 sept. 1940.
Urmări: a slăbit capacitatea de apărare a țării. A fost accentuată criza regimului
carlist, ceea ce adus la abdicarea regelui Carol al II-lea pe 6 sept. 1940. În locul său a
fost numit un guvern condus de generalul Ion Antonescu, care va conduce România
până în 1944.
Participarea României la Al Doilea Război Mondial
Etape: 1. Participarea României la războiul antisovietic alături de Germania (22 iunie
1941-23 aug. 1944):
a. iunie-august 1941 – România participă la războiul antisovietic pentru eliberarea
Basarabiei.
b. august 1941-23 august 1944 România participă la război luptând dincolo de
Nistru, în speranța ca va câștiga simpatia lui Hitler și acesta va anula dictatul de la
Viena.
2. participarea României la războiul antihitlerist (23 august 1944-9 mai 1945):
a. august 1944-25 oct. 1944 – România luptă pentru eliberarea teritoriului țării de
sub ocupație trupelor fasciste.
b. 25 oct. 1944-9 mai 1945 – România luptă alături de armata sovietică pentru
eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei, Austria.
 România postbelică.
Stalinism, național-comunism și disidență anticomunistă.
Construcția democrației postdecembriste.
În perioada 1945-1989, România va face parte lagărul comunist, alături de
alte state din Europa de Est: Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia.
România comunistă va cunoaște puternice transformări, care vor schimba cu totul
fața României. După 1989 se va încerca revenirea la sistemul democratic și
orientarea prooccidentală a României va lua locul orientării estice în politica externă.
A. Instaurarea regimului comunist în România (1944-1947) – a fost favorizată de
o serie de factori, atât externi, cât și interni:
a. factori externi: interesele marilor puteri învingătoare în cel de-Al Doilea Război
Mondial (SUA, Marea Britanie, URSS). Neînțelegerile dintre acestea privitor la
viitorul Europei au dus la împărțirea continentului. În România va fi impus modelul
sovietic, conform înțelegerii de la Moscova dintre Stalin și Churchill (9 oct. 1944).
- tratatul de pace de la Paris (februarie 1947), prin care România era obligată să
plătească despăgubiri de război către URSS, ceea ce a mărit controlul sovietic asupra
țării.
b. factori interni: - prezența armatei sovietice, care va avea rolul principal în
ascensiunea comuniștilor la putere. Acest partid se va transforma în scurt timp dintr-
o mică grupare politică într-un deținător al întregii puteri;
- înlăturarea opozanților politici;
- controlul presei și a celorlalte mijloace mass-media;
I. Etapele cuceririi puterii de către comuniști
a. etapa precomunizării (1944-1945)
La 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu este arestat de regele Mihai I,
iar România se retrage din alianța cu Germania, trecând de partea aliaților
occidentali și a URSS. Perioada aceasta este caracterizată prin reintroduceri
Constituției din 1923, dar și prin ascensiunea comuniștilor la putere. Partidul
Comunist a ocupat poziții în primele guverne ale României din 1944-1945:
- primul guvern condus de generalul Constantin Sănătescu a avut un singur
reprezentant PC – Lucrețiu Pătrășcanu la Ministerul Justiției;
- al doilea guvern Sănătescu (nov-dec 1944) sprijinit de Frontul Național Democrat
(PC, PSD, Frontul Plugarilor), PNȚ – Maniu și PNL – Brătianu. Petru Groza devine
vicepreședinte al Consiliului de Miniștri;
- guvernul condus de gen. Nicolae Rădescu (dec 1944-martie 1945) – numărul
comuniștilor crește, ei deținând poliții cheie: justiție, interne, armata, educație,
comunicații;
La 6 martie 1945, la presiunea sovieticilor (prin Andrei Vîșinski, adjunctul
ministrului de externe al URSS), regele Mihai este nevoit să îl numească la
conducerea guvernului pe Petru Groza. Guvernul era compus în totalitate din
comuniști.
b. etapa preluării puterii de către comuniști (1945-1947);
Regele Mihai va declanșa greva regală împotriva presiunilor sovietice de a
numi guvernul Groza (va refuza să contrasemneze actele guvernului, până la demisia
lui Groza). Greva va eșua, deoarece Petru Groza nu va demisiona, dar va accepta
introducerea în guvern a unor miniștrii fără portofoliu al PNȚ și PNL (ei nu vor avea
însă nici o putere) și organizarea unor alegeri libere cât mai curând (în realitatea
alegerile vor fi amânate mai bine de un an).
Guvernul Petru Groza va lua mai multe măsuri pentru consolidarea puterii:
- realizarea unei reforme agrare limitate prin care va încerca să atragă sprijinul
țărănimii;
- epurarea angajaților din întreprinderi și instituții care nu erau favorabili
comuniștilor;
- realizarea unei noi legi electorale, prin care orice persoană suspectă de a fi
colaborat cu regimul fascist a fost exclusă de la vot;
- organizarea alegerilor din noiembrie 1946: partidul Comunist s-a aliat cu alte
grupări rupte din partidele istorice (PNL – Gheorghe Tătărescu și PNȚ- Gheorghe
Alexandrescu). Campania electorală este caracterizată, pe lângă o puternică
propagandă prin intermediul mass-mediei, și de un lung șir de violențe împotriva
opoziției (prin violențe asupra membrilor, interzicerea manifestărilor electorale ale
opoziției, arestarea susținătorilor opoziției etc.). după ce rezultatul inițial al votului a
arătat că PC a pierdut, comuniștii au falsificat rezultatul votului, ieșind astfel
câștigător.
- desființarea partidelor istorice și eliminarea oricărei rezistențe politice.
Primul vizat a fost Partidul Național Țărănesc (datorită puternicului sprijin electoral
intern, dar și a influenței liderului său, Iuliu Maniu, atât în țară cât și străinătate.
Pentru a desființa PNȚ a fost organizată Operațiunea Tămădău (mai mulți lideri ai
partidului care vroiau să plece în străinătate au fost arestați de poliția politică).
Liderii partidului au fost acuzați de trădare, judecați si condamnați la închisoare pe
viață (Maniu va muri în 1953 în închisoarea din Sighet, iar Ion Mihalache în 1963 la
Râmnicu Sărat).
Celălalt mare partid, PNL se va autodizolva. Liderii săi vor fi și ei arestați în
următorii ani. Mulți vor muri în închisori sau lagăre de muncă.
- înlăturarea monarhiei prin obligarea regelui Mihai să abdice pe 30 decembrie 1947.
În urma acestui act va fi proclamată republica.
B. regimul stalinist în România (1948-1965) – perioada Ghe. Gheorghiu
Dej;
Prima parte a regimului comunist a fost marcată de conducerea lui
Gheorghiu Dej și de impunerea forțată a PC în toate sferele societății. Astfel PC s-a
impus în plan politic, economic și cultural.
I. stalinizarea în plan politic: La începutul perioadei comuniste, România depindea
total de URSS. Astfel ea a încheiat în 1948 un tratat de prietenie și ajutor reciproc cu
URSS. Dependența față de URSS era asigurată și de prezența Armatei Roșii în
România, până în 1958.
Pentru a legitima noul regim, a fost adoptată noua constituție din 1948,
urmată de cea din 1965. Pentru eliminarea dușmanilor politici și menținerea
regimului a fost constituită Direcția Generală a Securității Poporului (Securitatea) în
august 1948. În ianuarie 1949 s-a înființat Miliția, care a înlocuit vechile instituții ale
Poliției și Jandarmeriei.
De asemenea în februarie 1948 s-a înființat și Partidul Muncitoresc
Român (PMR), partid unic format din fuziunea Partidului Comunist din România
cu Partidul Social Democrat. Primul secretar general a fost ales Gheorghe Gheorghiu
Dej. La conducerea partidului au existat trei linii de putere:
- linia moscovită (formată din cei care în perioada războiului s-au aflat în
URSS: Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnăraș);
- linia locală - care era divizată și ea în două facțiuni:
- cei care în perioada războiului au fost în închisoare (Ghe. Gh. Dej,
Nicolae Ceaușescu, Ghe. Apostol etc.)
- cei care au acționat în ilegalitate (Lucrețiu Pătrășcanu)
Gheorghe Gheorghiu Dej le-a eliminat pe amândouă, reușind astfel să
fie singurul conducător al României și al PMR:
- în 1948 l-a arestat pe Lucrețiu Pătrășcanu (executat în 1954);
- în 1952 a eliminat linia moscovită;
- în 1957 a eliminat ultima opoziție din partid formată din Miron Constantinescu și
Iosif Chișinevschi;
În ceea ce privește dependența de URSS, pot și identificat câteva etape
distincte:
a. 1948-1960 – subordonare totală și susținerea politicii cerute de Moscova. A
fost condamnat regimului lui Tito din Iugoslavia și a fost acordat sprijin sovieticilor
în înfrângerea revoluției anticomuniste din Ungaria (1956).
b. 1960-1965 – detașarea față de linia moscovită. S-a tradus în plan intern prin
relativă liberalizare din învățământ și culturii, dar și prin eliberarea deținuților
politici (1962-1964). În plan extern a însemnat reluarea discuțiilor cu Occidentul, dar
și cu Iugoslavia, dar și respingerea planului Valev. Declarația din aprilie 1964 a
însemnat noua orientare a comunismului românesc, prin introducerea unei linii
naționale.
II. stalinizarea în plan economic. S-a realizat printr-o serie de momente
importante precum:
a. realizarea proprietății colective – prin Legea Naționalizării (11 iunie 1948), prin
care au fost trecute în proprietatea statului întreprinderile industriale, miniere,
bancare, transporturi etc. în 1950 au fost naționalizate locuințele și clădirile.
b. introducerea planificării – în 1949 și 1950 au fost introduse primele planuri
economice anuale. Între 1951-1956 a fost aplicat primul plan cincinal
c. industrializarea forțată – s-a caracterizat prin
- accentul pus pe industria grea,;
- principalele direcții de industrializare au fost: electrificare, mecanizare,
automatizare;
- dezvoltarea industriei constructoare de mașini;
- organizarea de șantiere naționale.
Industrializarea forțată a avut o serie de consecințe negative precum:
creșterea extensivă și nu calitativă, subordonarea față de interesele Moscovei (prin
companiile mixte româno-sovietice „sovromuri”).
d. colectivizarea (1949-1962) – se va urmării trecerea proprietății țărănești în
proprietatea statului. S-a realizat practic prin crearea GAS (Gospodării Agricole de
Stat) și GAC (Gospodării Agricole Colective. Mai târziu transformate în
Cooperative Agricole de Producție).
Colectivizarea s-a realizat prin confiscări, arestări, campanii de presă,
izolare. În 1962 s-a raportat un procent de cooperativizare de peste 96%.
 Consecințele colectivizării au fost: distrugerea satului românesc, criza
producției agricole (productivitate scăzută, nivel mecanizat redus), transformări
sociale la sate, prin exodul populației în mediul urban.
III. stalinizarea în plan cultural: s-a realizat prin: impunerea de noi direcții
în cultură,
ruperea contactelor cu Occidentul,
- desființarea Academiei Române și înlocuirea ei cu Academia RPR, subordonată
PMR (1948), instituirea cenzurii etc.
- legea învățământului - 1948 (desființarea formelor de învățământ privat,
organizarea învățământului după model sovietic);
- legea cultelor – 1948(desființarea Bisericii greco-catolice prin unirea ei cu Biserica
Ortodoxă. Clericii greco-catolici care au refuzat unirea vor fi aruncați în închisori)
C. Regimul național – comunist al lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989)
- în martie 1965, Gh. Gheorghiu Dej s-a stins din viață. A fost succedat de Nicolae
Ceaușescu, care a continuat politica mentorului său de autonomie față de Moscova.
Ceaușescu a încercat să acrediteze ideea unei căi specific românești de dezvoltare a
socialismului, legitimându-se prin apel la tradițiile și istoria românilor. Astfel
regimul său s-a numit național – socialism.
Etapele regimului lui Ceaușescu:
- 1965-1971 – etapa unei anumite liberalizări și a consolidării puterii lui Ceaușescu;
- 1971-1989 – revenirea la practicile comuniste și practicarea unui cult al
personalității conducătorului;
I. Evoluții în plan politic
Etape: 1. 1965-1971 – consolidarea puterii
Această etapă a fost caracterizată în plan intern de o anumită liberalizare,
câștigând prin acest fapt sprijinul populației și reușind să-și consolideze puterea și să
își elimine potențialii rivali la conducerea statului. Principalele acțiuni ale acestei
perioade au fost:
- abuzurile Securității de la începuturile regimului au fost parțial recunoscute chiar
de Ceaușescu.
- au fost redeschise dosarele lui Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș, aceștia fiind
reabilitați;
- în 1965 a fost elaborată o nouă Constituție, iar Partidul Muncitoresc Român își
schimbă numele în Partidul Comunist Român (PCR)
- prestigiul lui Ceaușescu a crescut, atât în plan intern cât și extern, atunci când în
august 1968 a condamnat invazia trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia și
înăbușirea „Primăverii de la Praga”. Cu un an mai devreme, România reluase
legăturile cu Republica Democrată Germană și Israel.
- în plan cultural controlul cenzurii s-a diminuat, crescând accesul românilor la
cultura occidentală
Consecințe: - aceste lucruri i-au permis lui Ceaușescu să-și elimine potențialii rivali:
Alexandru Drăghici, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica.
- a crescut prestigiul internațional al României, văzută ca o posibilă breșă D. în
sistemul comunist. Ceaușescu a fost primit de mai mulți lideri din Occident
(președintele Americii, regina Angliei). De asemenea mai mulți lideri occidentali au
vizitat România (Richard Nixon, Gerarld Ford, Charles de Gaulle)
II. 1971-1989 – stalinismul dinastic (regimul familiei Ceaușescu)
Această perioadă a debutat în 1971, după vizita lui Ceaușescu în țările
asiatice, printre care China și Coreea de Nord. La revenirea în țară, el a formulat
„tezele din iulie” 1971, care reprezintă debutul revoluției culturale și a cultului
personalității. Principalele caracteristici au fost:
- controlul extins asupra mass-mediei, învățământului, întărirea cenzurii. Cultura
avea rolul de a preamări cuplul prezidențial;
- abandonarea deschiderii spre Occident;
- istoria este rescrisă pe coordonate naționale. S-a pus accent pe faptul că Ceaușescu
ar fi urmașul marilor conducători ai românilor, de la Burebista și până la voievozii
sec. XIV-XVI.
- în plan politic a fost impusă rotația cadrelor, ca nimeni să nu acumuleze prea multă
putere.
- pe plan economic a fost impusă industrializarea forțată, realizarea unor obiective
uriașe și de multe ori nerentabile (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Combinatul de la
Galați, Transfăgărășanul, Metroul de București, Casa Poporului și altele)
- a fost realizat un plan de sistematizare a satelor, ceea dus la dispariția a mii de sate,
mutarea populației în orașe;
- a fost acumulată o datorie uriașă, iar decizia lui Ceaușescu de a plăti această datorie
începând cu 1980 a dus la agravarea crizei economice, introducerea raționalizării,
scăderea nivelului de trai al populației.
 În 1974, Ceaușescu devine președinte al României și cumulează această
funcție cu cea de secretar general al PCR și de președinte al Consiliului General de
Apărare Națională. Astfel el controlează toate pârghiile puterii. De asemenea, după
acest moment, sunt promovați membrii familiei în funcții de stat și de partid,
inaugurând socialismul dinastic.
D. Disidența anticomunistă
Forme ale represiunii:
- anihilarea fizică a duşmanilor poporului:
- oameni politici: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin I. C. Brătianu, Gh.
I. Brătianu, Constantin Argetoianu și alții
- oameni de cultură: Mircea Vulcănescu, Nechifor Crainic, Petre Țuțea și
alții
- oameni ai bisericii: Vladimir Ghica, Iuliu Hossu, și alții
- domiciliu forţat; - internarea în spitale de psihiatrie;
Gulagul românesc (totalitatea închisorilor și lagărelor de muncă de pe teritoriul
României, în care erau ținuți dușmanii politici):
- închisori: Sighet, Gherla, Galaţi, Râmnicu-Sărat, Aiud, Piteşti (Fenomenul
reeducării de la Piteşti);
- şantiere naţionale: Canalul Dunăre - Marea Neagră;
- colonii de muncă: Cavnic, Baia Sprie, Periprava, Salcia.
- deportări: -1951 - în Bărăgan din Banat (pe fondul conflictului Stalin -
Tito) - 40 000 de oameni.
Etape şi forme ale disidenţei:
1) 1944-1956 - formele de disidenţă au avut în vedere răsturnarea regimului
comunist cu ajutor american („vin americanii"):
- rezistenţa armată: Banat, Oltenia, Bucovina, Munții Apuseni, Muscel -
Făgăraş (Haiducii Muscelului, Col. Arsenescu şi fraţii Arnăuţoiu), Munţii Făgăraş
(Ion Gavrilă Ogoranu). Alte grupuri de rezistență au activat pe tot teritoriul
României; => această formă a fost violent reprimată de regimul comunist;
- sprijin rezistenţei armate acordat de populaţia civilă: Maria Plop (grupului
Arsenescu - Arnăuţoiu), Elisabeta Rizea (Nucşoara - Muscel).
- rezistenţa faţă de colectivizare;
2) după 1960
Forme: - critici ale intelectualilor la adresa regimului (Paul Goma, Doina
Cornea, Mihai Botez, Vlad Georgescu) cu privire la: cultul personalităţii,
nerespectarea drepturilor cetăţeneşti, socialismul dinastic.
- propuneri de reformare a sistemului (Paul Goma - Carta 77). Acesta
propunea: reforme de structură, alegeri libere.
- scrisori deschise;
- mişcări greviste şi demonstraţii: -1977: Valea Jiului - greva minerilor; -
1987 - demonstraţiile muncitorilor braşoveni.
- critici la posturi de radio - Europa Liberă (München), Vocea Americii
(Washington);
- o altă formă de rezistență a fost disidenţa în interiorul nomenclaturii
comuniste: -„Scrisoarea celor 6": (Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu,
Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan, Gh. Apostol). Aceștia
cereau: respectarea drepturilor omului şi a Constituţiei, încetarea sistematizării
teritoriului, încetarea exportului de alimente, restabilirea prestigiului internaţional al
comunismului.
E. Construcția democrației postdecembriste
I. Revoluția din decembrie 1989
1. Context istoric
- în 1985, conducerea URSS este preluată de către Mihail Gorbaciov care
inaugurează o perioadă de reforme. Cele mai cunoscute reforme sunt: glasnost
(deschidere în relațiile internaționale) și perestroika (restructurarea sistemului
economic comunist). Nicolae Ceaușescu refuză aplicarea acestor reforme și în
România.
- de-a lunugul anului 1989, statele comuniste din Estul Europei au trecut pe cale
pașnică la un sistem democratic,organizându-se alegeri libere;
2. Desfășurarea evenimentelor din decembrie 1989
- revoluția a început la Timișoara, pe 16 decembrie 1989 și a continuat în zilele
următoare prin mari manifestații de stradă. În zilele următoare manifestațiile se
extind și în alte județe.
- pe 21 decembrie oamenii ies în stradă și în capitală, iar o zi mai târziu Nicolae
Ceaușescu și soția sa sunt nevoiți să părăsească cu un elicopter Bucureștiul. Sunt
capturați Târgoviște, judecați și executați pe 25 decembrie 1989.
- puterea este preluată de Frontul Salvării Naționale (FSN), condus de Ion Iliescu.
II. România postdecembristă
- la 31 decembrie 1989, este emis decretul-lege privind revenirea la pluripartitism.
Pe baza acestui decret reapar (în legalitate) vechile partide istorice PNL și PNȚ-CD,
PSD. Pe lângă acestea reapar și multe altele noi: FSN, PUNR, UDMR etc. Cu timpul
aceste partide vor fuziona sau se vor desființa și astfel viața politică românească de
după 1989 este dominată de câteva partide importante.
- primele alegeri democratice au loc în mai 1991. Deși promisese că nu va participa
la alegeri, FSN participă și le câștigă detașat. Ion Iliescu este ales președinte al
României.
- printr-o serie de legi sistemul comunist este înlăturat din România în toate
domeniile societății. Noua constituție din 1991 avea la bază principii democratice.
- au apărut o serie de Organizații non-guvernamentale: Alianța Civică, Grupul pentru
dialog social.
România însă a întâmpinat și o întreagă serie de dificultăți în implementarea
democrației. Cele mai importante au fost:
- mineriadele (iunie 1990, septembrie 1991, 1999) – reprezintă manifestații (de
multe ori violente) ale minerilor, care la cererea autorităților au venit în București,
unde au reprimat violent manifestații ale celor care protestau împotriva rămânerii la
putere a vechilor structuri ale PCR, în frunte cu Ion Iliescu .
- martie 1990 – conflictele interetnice de la Târgu-Mureș;
Pe plan extern principalele obiective ale României au fost integrarea în
Uniunea Europeană și NATO. În cele din urmă România a fost admisă în 2004 în
NATO și 2007 în Uniunea Europeană.

EVOLUŢIA POLITICĂ A ROMÂNIEI DUPĂ 1989

-1990 - alegeri câştigate de FSN. Preşedinte este ales Ion
Iliescu;
- 1992 - alegeri câştigate de FDSN. Preşedinte este ales Ion Iliescu;
- 1996 - alegeri câştigate de Convenţia Democrată Română (CDR). Preşedinte este
ales Emil Constantinescu.
- 2000 - alegeri câştigate de PDSR. Preşedinte este ales Ion Iliescu. Prim-ministru
este desemnat Adrian Năstase.
- 2004 - alegeri câştigate de Alianţa Dreptate şi Adevăr (PD şi PNL). Preşedinte este
ales Traian Băsescu. Prim ministru este desemnat Călin Popescu Tăriceanu.
- 2008 - alegeri în urma cărora este învestit un guvern condus de Emil Boc.
- 2009 - alegeri prezidenţiale câştigate de Traian Băsescu;
- 2012 - alegeri câştigate de Uniunea Social - Democrată (PSD-PNL). Prim-ministru
este desemnat Victor Ponta.
- 2014 – alegeri prezidențiale. Klaus Iohannis devine președintele României.

ROMÂNIA ÎN PERIOADA ,,RĂZBOIULUI RECE”
Prin Războiul Rece (1947-1991) se înţelege confruntarea dintre cele două
superputeri, SUA şi URSS, pe plan politic, strategic, ideologic şi economic, care însă
n-a degenerat într-un război propriu-zis. Războiul rece s-a datorat, în primul rând,
diferenţei de sistem politic, economic şi social, între cei doi mari rivali.
Acest război s-a caracterizat şi prin apariţia unor alianţe militare:
a) NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) creat în 1949, de către
statele occidentale şi SUA, formarea NATO fiind cauzată de pericolul expansiunii
sovietice spre Europa Occidentală.
b) Tratatul de la Varşovia – a apărut în 1955, ca o replică la NATO, fiind
alcătuit din ţările Europei Răsăritene aflate în sfera de influenţă a URSS.
O altă formă de manifestare a Războiului Rece o constituie cea economică:
URSS – economia centralizată, dirijată, spre deosebire de SUA care era adepta
economiei capitaliste, libere, de piaţă. Fiecare sistem politic şi-a configurat şi
instituţii reprezentative în acest sens:
a) Planul Marshall – 1947, prin care SUA acorda un sprijin material consistent
statelor europene pentru a-şi reveni din criza cauzată de cel de-al Doilea Război
Mondial, dar şi pentru a opri ofensiva sovieticilor.
b) CAER – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (1949) – a apărut ca o replică
la Planul Marshall.
Războiul Rece nu a degenerat într-un război propriu-zis între cele două
puteri postbelice, ci doar prin intermediari. Cele mai importante momente au fost:
a) războiul din Coreea (1950-1953) – Coreea de Nord comunistă versus Coreea
de Sud democratică
b) războiul din Vietnam (1959-1975) – Franța, și mai apoi SUA împotriva
Vietnamului de Nord
c) conflictele israeliano-arabe (1967)
În ceea ce priveşte atitudinea României faţă de URSS, istoricii identifică
trei etape definitorii:
a) etapa subordonării totale faţă de Moscova - coincide aproape în totalitate
cu perioada lui Gheorghe Gheorghiu Dej, exceptând ultimii ani în care poate fi
observată o minimă încercare de liberalizare a regimului.
b) Distanţarea faţă de Uniunea Sovietică – cuprinde ultimii ani din perioada
lui Gh. Gh. Dej şi perioada lui Nicolae Ceauşescu aproximativ până la venirea la
putere a lui Mihail Gorbaciov (1985)
c) izolarea internaţională a României – perioada 1985-1989.
I. ETAPA SUBORDONĂRII TOTALE FAȚĂ DE MOSCOVA
În perioada 1948-1958 România se caracterizează printr-o supunere totală
faţă de Moscova. În ceea ce priveşte prima perioadă, menţionăm următoarele acţiuni
de politică externă:
 Iulie 1947 – România denunţă planul Marshall.
 În februarie 1948 România semnează Tratatul de prietenie şi asistenţă mutuală
cu URSS, ceea ce permite amestecul URSS în problemele de securitate a României.
 1948- Conflictul ideologic dintre Tito şi Stalin, România se va posta de partea
URSS.
 1949 România a devenit membră CAER. Acest organism cuprindea doar
statele aflate sub subordonarea totală faţă de URSS. Statele fondatoare au fost:
URSS, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, România.
- Obiectivele CAER urmăreau schimburile de mărfuri dintre ţările membre şi
colaborarea lor economică, colaborarea tehnico-ştiinţifică în cazul proiectelor de
mare amploare: sistem de irigaţii, canale, de transport, construirea de hidrocentrale,
căi ferate, şosele, porturi, uzine, combinate
- în 1950, la inițiativa URSS a început construcția podului peste Dunăre Giurgiu –
Ruse.
 1955 – România este membru fondator al Pactului de la Varşovia şi în acelaşi
an devine membră şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU)
 1956 – revoluţia din Ungaria – România a susţinut poziţia Moscovei, liderul
revoluţionar Imre Nagy fiind reţinut şi judecat la Bucureşti.
 1958 – Trupele sovietice vor fi retrase din România. Acest moment permite o
distanțare a României față de URSS.
II. DISTANŢAREA FAŢĂ DE MOSCOVA  În anul 1979, România a adus critici URSS pe fondul agresiunii sovietice din
 Începând cu anul 1960 sunt vizibile încercările de liberalizare a regimului, de Afganistan
distanţare faţă de Moscova şi de orientare spre Occident. În 1961 legaţiile Marii  În anul 1980 România va semna un acord comercial cu CEE (Comunitatea
Britanii şi ale Franţei sunt ridicate la rangul de ambasadă. Economică Europeană.
 În anul 1964, prin declaraţia din aprilie poziţia de independenţă a României
faţă de Moscova devine evidentă. Conducerea românească a susţinut dreptul fiecărui III. ETAPA IZOLĂRII INTERNAŢIONALE A ROMÂNIEI
partid comunist de a conduce ţara în funcţie de condiţiile specifice din fiecare stat. Această etapă va debuta cu anul 1985, an în care liderul sovietic Mihail
 Tot în 1964, România a condamnat şi Planul Valev, de integrare economică a Gorbaciov, propune statelor comuniste o reformă a întregului sistem: glasnost
ţărilor comuniste, prin care se propunea ca zone din SE României, NE Bulgariei şi (deschidere, transparenţă în relaţiile internaţionale) şi perestroika (reforme în
părţi din URSS să se specializeze în producţia agricolă. sistemul economic).
La întâlnirea din 1987 dintre M. Gorbaciov şi N. Ceauşescu pe tema
Politica de distanţare faţă de URSS este continuată mai puternic de Nicolae reformării sistemului, N. Ceauşescu refuză, fiind singurul care a exprimat o
Ceaușescu. asemenea atitudine în blocul comunist. România, prin demersurile luate în acest
 În ceea ce priveşte Războiul de şase zile (5-10 iunie) 1967 dintre statele arabe context se va autoizola din punct de vedere diplomatic, acţiune care va conduce în
şi Israel, România a avut o atitudine diferită faţă de cea adoptată de celelalte state cele din urmă la revoluţia din 1989 şi la căderea regimului comunist.
agresor. România nu a fost de acord cu această propunere, declaraţia finală nefiind Sfârșitul Războiului Rece a dus la autodizolvarea Consiliului de Ajutor
semnată de România. Mai mult, România a fost singurul stat comunist care nu a rupt Economic Reciproc şi a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în anul 1991.
legăturile cu Israelul, devenind chiar un fel de mediator al conflictului arabo-
În concluzie, până în 1989 România a făcut parte din sfera de influenţă
israelian.
 În 1968, în contextul invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la sovietică. După 1990, politica externă românească a urmărit integrarea în structurile
Varşovia, România nu doar că refuză participarea, dar şi critica atitudinea URSS- euroatlantice (în 2004 va fi admisă în NATO şi din 2007 având loc integrarea ei în
ului, ceea ce a condus la creşterea popularităţii liderului Ceauşescu în Occident. UE).
Astfel, în perioada 1965-1974 creşte prestigiul României pe plan internaţional. În
consecinţă, România va fi vizitată de preşedintele Franţei Charlles de Gaulle
(1968), preşedinţii americani Richard Nixon (1969) şi Gerarld Ford (1975).
 În 1971 consemnăm vizita lui N. Ceauşescu în China şi Coreea de Nord,
rămânând impresionat de cât de vizibil era prezent cultul personalităţii, ceea ce a
condus la implementarea şi în România a acestui model.
 În 1972 România va deveni membră a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar
Internaţional.
 În 1975 România participă la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în
Europa de la Helsinki. Aici au fost afirmate unele principii în ceea ce priveşte
relaţiile internaţionale: respectarea integrităţii teritoriale a statelor, nerecurgerea la
forţă în soluţionarea conflictelor, neamestecul în treburile interne, respectarea
drepturilor omului. SUA va acorda României clauza naţiunii celei mai favorizate
până în 1988.