Și am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa; și am încălecat pe roată și v-am spus materia

toată, în anul Domnului 2021, în luna lui prier, 18, intr-o dupa amiază de duminica
morocănoasă....ca mine, când am preferat să vă termin materia, decât să ies afară la picnic! Dar daca
„Andreii” sau „Andree” (adică prieteni și prietene), lene, mașini plimbări, lene sub forma unei
aparente oboseli intelectuale va împiedică să munciți, faceți bine și nu vă mai chinuiți și lăsați-o
baltă. Dacă nu, trageți tare, ca să fiți mândri de voi, la fel și părinții voștri, să merite efortul pe care l-
ați făcut și voi și noi, profesorii voștri. Implicați-vă pe deplin 100%, nu pe jumătate sau pe trei
sferturi. Creați-vă o mentalitate de învingători!!!!☺☺☺☺☺☺☺☺☺. Așa am încheiat când am
terminat predarea. Vouă vă pun acest text la început, să fie ca o mantră, atunci când aveți de gând să
chiuliți și să reduceți motoarele.

CAP. I Romanitatea românilor

Definiție: romanitatea românilor constă în originea latină a poporului român și continuitatea sa

la nord de Dunăre. Politizarea ei/ a devenit o problemă politică din secolul al XVIII-lea odată cu
apariția conceptului de națiune care punea accentul pe origine, pe dreptul istoric (dreptul primului
venit). Prin urmare s-au constituit două teorii istoriografice (scrieri cu caracter istoric) cu privire la
originea poporului român și prezența sa la nordul Dunării: teoria continuității, care se referă la
continuitate și originea latină a românilor și teoria imigraționistă, cea care susține că poporul
român s-a format la sud de Dunăre unde s-a creștinat și s-a stabilit la nord de Dunăre abia în secolele
XII –XIII, cu argumente neștiințifice, urmărește scopuri politice.

Teoria continuității este demonstrată cu argumente și cercetări științifice, care au arătat că

etnogeneza românească s-a desfășurat la nordul Dunării, între secolele II-I î. Hr. și sfârșitul secolului
al VIII-lea d.Hr. și constă în romanizarea geto-dacilor și amestecul dintre daco-romani și migratori;
cei mai importanți migratori care au influențat formarea poporului român au fost slavii. Ulterior, s-
a definitivat limba română în secolele IX-X, atunci când primește influența slavă, devenind limbă
liturgică și de cult. Astfel, componentele limbii române sunt: substratul de origine traco-dacică-
aproximativ 200 cuvinte, precum barză, copil, moș, grumaz, buză; stratul de origine latină-60% din
vocabularul fundamental și gramatica limbii române; adstratul slav-aproximativ 20% din
vocabularul fundamental- stareț, târg, vamă, utrenie, Cernavodă, Dâmbovița, Bistrița etc.
Prima expresie a fost consemnată în secolul al IX-lea, într-o limbă străromânească: Torna,
torna, fratre! într-o cronică bizantină, Theophanes Confessor, Chronografia. Astfel, apare o limbă
romanică/neolatină de factură orientală.

Geto-dacii
1

Indo-europenii au constituit mai multe neamuri precum: ibericii, celții, germanii, tracii, perșii și
Page

indienii-aproximativ 1500 î.Hr-epoca bronzului, iar geto-dacii s-au diferențiat ca popor din rândul
 tracilor, în jur de 800 î. Hr.-prima epocă a fierului. Tracii erau cei mai numeroși din lume după inzi
(Herodot- 514 î.Hr.) Tot el susține că dintre traci, “cei mai drepți si mai viteji” sunt geto-dacii.
Aceștia au fost numiți geți de către greci și daci de către romani (primul care a utilizat numele de
dac a fost Cesar). Strabon susținea că sunt unul și același popor, geto-dac.
Sub influența celților în Transilvania și a grecilor în Dobrogea, ca urmare a apariție coloniilor
grecești Histria, Tomis și Calatis (sec. VII-IV î.Hr.), organizarea politică și socială se diversifică.
Triburile cunoșteau o stratificare socială, nobilii se numeau tarabostes/pileati, iar oamenii de rând
comati. Cel care a reușit să unească, în aproximativ 80 î.Hr. toate triburile geto-dacice a fost
Burebista, în contextul amenințării romane. El este cel care „cu o armată de 200. 000 soldați i-a
supus pe celți, sciți și pe grecii de la Pontul Euxin” (Strabon). În consecință, o mare putere, care se
întindea de la Carpații Păduroși, în nord până la Munții Balcani în sud și din Moravia, în vest, până
la râul Bug în est. Sub stăpânirea lui Burebista intra întreg litoral vest-pontic, unde se aflau
coloniile grecești de la Olbia la Apollonia.
Burebista s-a implicat în războiul civil de la Roma dintre Cezar si Pompei. A fost probabil
asasinat in anul 44 (î. Hr), după uciderea lui Cezar la Roma. Ulterior, statul dac s-a destrămat, fiind
împărțit în patru-cinci formațiuni politice, cea mai importantă era cea cu reședința în Munții
Șureanu, unde documentele istorice au indicat o continuitate dinastică: Deceneu, Duras, Decebal.
Din cauza amenințării romane, s-a refăcut statul dac, cu centrul la Sarmizegetusa Regia (87 d.Hr-
106).
Statul lui Decebal era mult mai mic, pentru că teritorii au fost cucerite de romani, precum
Dobrogea, care a fost inclusă în provincia romană Moesia (46 d. Hr.). În a doua jumătate a secolului
I d. Hr. romanii intră în conflict cu dacii, în timpul împăraților romani Vespasian (69-79) și
Domițian (81-96).

Războaiele daco-romane

Dacii au organizat mai multe expediții la sudul Dunării pentru a prăda sau destabiliza
provincia Moesia. În replică, romanii au organizat în 87 o expediție condusă de Cornelius Fuscus
care a eșuat și au revenit în 88 cu o expediție condusă de Tetius Iulianus, expediție ce a determinat
pacea din 89, favorabilă dacilor., Decebal clientul Romei. Împăratul Marcus Ulpius Traianus (98-
117) a revenit cu o armată la nordul Dunării în anul 101 și după lupta de la Tapae a încercat să ocupe
capitala, însă dacii au organizat o diversiune în Dobrogea și au luptat cu romanii la Adamclisi, fiind
obligați să ceară pace. După pacea din 102 ce a fost de fapt un armistițiu, Traian a revenit în Dacia în
105 și a înaintat spre capitala lui Decebal pe cinci coloane, a asediat Sarmizegetusa, iar Decebal a
reușit să fugă, a fost prins la munții Apuseni, sinucindu-se (106). O parte din Dacia devine provincie
romană (Banatul, Oltenia și Transilvania propriu-zisă). Restul Daciei a rămas locuită de daci liberi în
Crișana, Maramureș, Moldova de Nord și Centrală. Imperiul Roman a atins maxima expansiune
teritorială la sfârșitul domniei lui Traian, în 117. Principalul izvor istoric al războaielor daco-romane
2

este Columna lui Traian, ridicată în 113.

Page

Astfel, statul roman a schimbat destinul multor popoare antice, care vor purta sigiliul Romei,
după cum afirma Nicolae Iorga.
 Dacia romană (106-275)- a doua etapă a romanizării

Romanizarea reprezintă un proces complex și îndelungat prin care civilizația romană

pătrunde în toate compartimentele vieții unei provincii încât determină înlocuirea modului de viață
autohton cu modul de viață roman și chiar limba populației devine limba latină. Romanizarea s-a
desfășurat în trei etape:
1. Etapa preliminară cuceririi romane (sec. II înainte de Hristos - sec. I d. Hr) constă în contactele
spontane, economice, culturale și diplomatice între daci și romani.
2. Etapa propriu-zisă (106 – 271/275) atunci când au acționat factorii oficiali ai romanizării,
organizată. Factorii romanizării se manifestă în perioada stăpânirii romane în Dobrogea (46 – 602) și
Dacia romană (106 – 271).
3. Etapa finală (271/275 – 602) când împăratul Aurelianus retrage administrația și armata romană
din Dacia (retragerea aureliană) până la stabilirirea masivă a slavilor la sud de Dunăre.

Romanizarea a avut în Dacia romană un caracter oficial și s-a făcut prin intermediul mai multor
factori: administrația, armata, dreptul roman, învățământul și religia.

1. Armata si veteranii: Dacia era o provincie imperială (10% era cantonată în Dacia-romană) adică
subordonată direct împăratului (55.000 soldați); după terminarea stagiului militar (25 de ani)
militarii rămâneau pe loc (în Dacia) și primeau cetățenie, pământ, funcții administrative și militare.
2. Coloniștii: vorbeau limba latină indiferent de proveniență (dovadă peste 3000 de inscripții în
limba latină), din toată lumea romană, susține Eutropius.
3. Orașele: construite după modelul Romei, erau două tipuri: municipii (rang inferior) precum
Dierna și colonii (rang superior) precum Drobeta, Appulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa;
romanizarea se extinde în zona rurală prin intermediul satelor-villa rustica.
4. Religia: se extinde cultului împăratului și se manifestă interpretatio romana (zeități dacice adorate
sub chip romanic) și sincretismul religios (divinități de origine diferită). Sunt adorate sub un singur
nume.
Dacii au fost integrați în lumea romană și numeroase izvoare demonstrează acest lucru/continuitate
dacică sub stăpânire romană, cu atât mai mult cu cât prin constutuția antoniană antoniană 212 se
acordă drept de cetătenie tuturor locuitorilor din Imperiul Roman.
Desăvârșirea procesului de romanizare/romanitate și creștinism 275-602

Provincia Dacia a fost părăsită de romani (271-275), în contextul anarhiei militare din Imperiul
Roman. Aurelian a retras armata, administrația și o parte din populație la sud de Dunăre, unde a
3

înființat Dacia Ripensis, pentru a masca pierderea unui teritoriu. O parte a populației părășește
Page

Dacia din proprie inițiativă, însă cea mai mare parte a populației romanizate continuă să trăiască la
nord de Dunăre (descoperirile arheologice din secolulul al IV-lea demonstrează aceasta).
 Romanizarea continuă și după retragerea aureliană din Dacia, stimulată fiind de prezența Dobrogei,
care rămâne sub stăpânire romană până în 602 și joacă un rol important în întărirea romanității
nord-dunărene.
Consecințele retragerii aureliene: decăderea vieții urbane în fosta provincie Dacia; o parte a
locuitorilor vechilor orașe s-au retras spre ținuturile rurale din cauza migratorilor și au întemeiat noi
asezări; procesul de romanizare a dacilor liberi se intensifică, o parte din ei s-au stabilit pe teritoriul
fostei provincii romane Dacia; contactele cu romanitatea sud-dunăreană sunt intense. Izvoarele
istorice arată că Dacia romană a fost locuită în continuare de o populație romanică, idiomul latin era
dominant.
Continuitatea daco-romană este dovedită printre altele de răspândirea religiei creștine în limba
latină la nord de Dunăre. Inițial, creștinismul a fost persecutat în Imperiul Roman, mai ales în
vremea lui Dioclețian (284-306), cel care a reorganizat Dobrogea sub denumirea de Scythia Minor,
atunci când a devenit împărat. De aceea, vestigii paleocreștine sunt destul de rare și, de obicei,
poartă simboluri romane, precum cele din secolele II-III de la Micia, Porolisum și din secolul III,
stela funerară de la Cășeiu. Creștinarea masivă a daco-romanilor s-a făcut în secolele IV – V (d.
Hr), ca urmare a faptului că în 313 d. Hr., împăratul C-tin cel Mare (306-337) dă libertate de cult
creștinismului, alături de culte păgâne. Religie unică, de stat creștinimul/ interzicerea cultelor
păgâne a devenit în timpul lui Teodosie, (391). La nord de Dunăre s-a răspândit un creștinim
popular, în variantă niceeană, fără o ierarhie politică sau religioasă, prin intermediul misionarilor
veniți din Dobrogea, în timpul împăratului Valens (daco-romanii se deosebeau de migratorii
germanici, care au fost creștinați în variantă arianistă-secta lui Arie, o erezie creștină timpurie)..
Descoperiri arheologice și izvoare demostrează acest lucru: donariul de bronz de la Biertan (Sibiu)
cu inscripția în latină „Eu, Zenovie am pus acest dar” (secolele IV-V)-descoperit în secolul al
XVIII, un desen fiind trimis la Roma în 1780; descoperirea unor bazilici din secolele IV – VI (d.
Hr) la Drobeta, Sucidava etc, folosirea termenului de biserică, care este întâlnit în limbile romanice
doar în română și în retoromană pentru desemnarea locului de cult, ce provine din latinescul
basilica; a fost folosit doar până în secolul IV, folosirea terminologiei fundamentale creștine: botez,
cruce, D-zeu, înger etc. Din secolul al VI-lea este crucea de aur de la Histria, care atestă răspândirea
timpurie a creștinismului la nord de Dunăre. Un alt izvor istoric, care prezintă existența unei
populații romanice la nordul Dunării, este Priscus Panites scrie Istoria goților, unde prezinta solia
sa la curtea hunului Attila, în secolul al V-lea. Împărații romani nu și-au pierdut interesul față de
teritoriul de la nord de Dunăre, aspect dovedit de reluarea stăpânirii romane la nordul Dunării, în
timpul lui Constantin cel Mare (306-337) și Iustinian (527-565).
Slavii au intrat în teritoriul țării noastre în sec VI d Hr în număr foarte mare au pătruns în toate
regiunile țării: Transilvania, Câmpia română, Oltenia etc. Slavizarea spațiului românesc nu s-a
realizat, pentru ca în 602 a fost o răscoală la Constantinopol ceea ce a determinat căderea graniței
(limes-ului) de pe Dunăre. Slavii s-au stabilit masiv la sud de Dunăre, acest eveniment având
numeroase consecințe:
4

1. Se pune capăt procesului de romanizare

Page

2. Slavii rămași pe loc au fost asimilați de către daco-romani (secolele VI-VII d Hr)
 3. Romanitatea orientală (teritoriul locuit de romanici în Europa Centrală și de Est) a fost împărțită
în două: romanitatea nord-dunăreană (poporul român) și romanitatea sud-dunăreană care au fost
istroromâni, aromâni, meglenoromâni. Până la sfârșitul secolului al VIII-lea, s-a format poporul
român la nordul Dunării, iar la sud de Dunăre, în Balcani, istro-români, megleno-români, aromâni.
La divizarea romanității orientale în două au contribuit alături de slavi și bulgarii. Românii din
Peninsula Balcanică au fost dislocați și s-au regrupat în zone montane sub numele de vlahi sau
aromâni, vorbind o limbă română arhaică.

Romanitatea românilor in izvoare istorice medievale timpurii

Românii si-au spus întotdeauna romani sau rumâni. În schimb sursele istorice străine au utilizat un
termen imprumutat de la romani: vlah si variantele sale ex: voloh (slavi rasariteni) blach și olah
(maghiar) ulak sau uluk la populațiile turcice și valah la slavii sudici. Termenul de vlah provine de la
Volcae un trib gal sau celt care trăia în Franței de astăzi, el a fost denumit astfel de Cezar în lucrarea
De bello gallico (sec 1 î. hr). Termenul a fost apoi utilizat de germani pentru a ii indica pe slavi
romanizați (Walcher) și, ulterior, a ajuns, în urma contactelor cu slavii a germanilor din secolul al
IX-lea d hr, în limba slavă, indicându-i astfel cu numele de vlah pe străini romanici, neslavi.
În mileniul întunecat (secolele III -XIII) izvoarele istorice scrise îi menționează, în general,
pe migratori pentru că aveau organizare militară și erau cei care conduceau un anumit teritoriu; de
obicei, băștinașii sau autohtonii erau mai puțini importanți și de aceea, ignorați de izvoarele istorice
scrise.Așa se explica faptul ca romanicii și, ulterior, românii nu au fost menționați prea des de
izvoare istorice scrise pentru aceasta perioada. Există însă o serie de surse care confirmă
continuitatea de locuire a unui popor romanic sau neolatin la nord de Dunăre.
Cea dintâi atestare a elementului romanic la nord de Dunăre în izvoarele medievale aparține
împăratului bizantin Mauricius, care în sec VII scrie un tratat militar intitulat Strategikon, populația
de la nord de Dunăre este numita după Mauricius, romani.
Cea de-a doua atestare aparține armeanului Moise Chorenati, care în Geografia amintește de o țară
necunoscută, Balak Valahia in secolul al IX-lea.
3. Tot în sec IX o cronică turcească intitulată Legenda lui Oguz Han sau Oguz-name, care
menționează o țară a vlahilor intitulată Ulak Ili.
4. Împăratul bizantin, din dinastia macedoneană, Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959)
scrie lucrarea Despre administrarea imperiului, unde îi desemneaza romani pe cei de la nord de
Dunăre, pentru ca au venit din Roma și poarta acest nume pana-n ziua de azi și îi numește romei pe
bizantini, diferențiindu-i de cei de la nord de Dunăre. De asemenea, în această lucrare Porfirogenetul
menționează întrepătrunderea lumii paleoslave cu cea protoromânească.
5. Sfârșitul secolului al X-lea si începutul secolului al XI-lea, împăratul bizantin Vasile al II-lea
Macedoneanul (976-1025) menționează în două rânduri, într-o corespondență din 980 și într un
5

decret imperial 1020, existența unei populații romanice cu termenul de vlahi.

Page

6. Cronicarul bizantin Kekaumenos în lucrarea “Sfaturile și povestirile lui Kekaumenos” sec XI, îi
menționează pe vlahii sud-dunăreni pe care îi plasează între Dunăre și Saos (Sava).
 7. La mijlocul secolului al XI-lea este și lucrarea persanului Gardizi “Podoaba istoriilor” el spune ca
românii impreuna cu slavii (bulgari) cu rușii și unguri se aflau între Dunăre și un munte mare
(probabil, munții Carpați).
8. Ioan Kynnamos scrie lucrarea “Epitome” aici pomenește de o expediție bizantină împotriva
maghiarilor (1167) și, în acest context, îi amiteste pe romanii nord-dunăreni cu termenul de vlahi,
spunând că “se zice ca sunt coloni veniți de demult din Italia” (1167). Kynnamos era secretarul
împăratului bizantin Manuel I Comnenul.
9. Cronica lui Nestor, o cronică rusească din secolul al XII-lea, îi menționează pe volohi în munții
Carpații Păduroși la trecerea maghiarilor către Panonia la sfârșitul secolului IX.
10. Un alt cronicar bizantin Nicetas Choniates povestește despre rascoala Asăneștilor (vlahi sud-
dunărenilor) care a avut loc între 1185-1186.
11. Fratele mai mic al Asăneștilor, Ioniță cel Frumos sau Ioniță Caloian, pentru a primi sprijin
împotriva bizantinilor, s-a convertit la catolicism. Elementul comun dintre Ionita Caloian (1197-
1207) si Papa Inocentiu al III-lea a fost romanitatea românilor, precizata într-o corespondența între
cei doi din 1204. Drept urmare, papalitatea i-a recunoscut lui Ioniță titlu de țar al vlahilor și
bulgarilor.
12. Anonymous, Gesta Hungarorum – Faptele ungurilor, o cronica maghiara de la sfârșitul sec XII,
început sec XIII, din timpul regelui maghiar Bela al III-lea. Este cea mai completă relatare
medievală despre români prezentând organizarea Transilvaniei la sfârșitul secolului al IX-lea.
Astfel. el spune că erau săraci, ca aici trăiau o populație formată din slavi, bulgari si blachi, iar
despre blachi spunea ca sunt păstorii romanilor, adică că au o origine latină. În ceea ce privește
organizarea politică, el este cel care da informațiile despre Gelu, Glad, Menumorut, precizând etnia
vlahă a lui Gelu.
13. La sfârșitul secolului al XIII-lea, Simon de Keza, cel care a trăit între români, scrie Gesta
Hunnorum et Hungarorum (Faptele hunilor și a ungurilor) el susține, ca și Anonymous, că românii
sunt păstori romanilor și mai mult îi plasează în Câmpia Panonică încă din sec IV-V, atunci cand
hunul Attila și a determinat aristocrația romană să se refugieze în Italia, în schimb romanicii au
rămas pe loc.
14. Rudolf din Ems, în jur de 1250, utilizează termenul de Rumunia sau Rumânia, referitor la spațiul
romînesc.

Romanitatea românilor în secolele XIV-XVII

Datorită interesului umaniștilor italieni vis a vis de Antichitatea greco-romană și din cauza
6

integrării voievozilor români în luptele împotriva turcilor în secolele XIV-XVI (cruciadele târzii)
Page

alături de papalitate, romanitatea românilor a devenit un subiect de studiu pentru umaniștii italieni.
 Primul dintre aceștia care își manifesta interesul pentru romanitatea românilor este Poggio
Bracciolini, la jumătatea secolului al XV-lea. El afirma continuitatea elementului roman la nordul
Dunării și transformarea limbii latine în limba română. Este prima oară cand s-a argumentat
latinitatea limbii române cu probe culese direct din spațiul românesc de cunoscători ai limbii latine.
Contemporan cu Bracciolini a fost Flavio Biondo, care spune despre românii cu care s-a întâlnit la
Roma că invocau cu mândrie originea lor romană.
Tot la jumătatea secolului al XV-lea, aprox 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de
turci, Demetrie si Laonic Chalcocondil se refugiază în Italia (probabil erau frați sau veri). Ei susțin
originea comună a românilor, numindu-i daci pe cei de la nord de Dunăre și vlahi pe cei de la sud de
Dunăre. De asemenea, Laoonic e acela care revine la teoria antică grecească/elină, care identifica
limba cu neamul.
Papa Pius al II-lea (1458-1464)/ Enea Silvio Piccolomini a fost o mare personalitate
umanistă. Este cel care a răspândit în mediul științific european informații despre romanitatea
românilor. El obține informațiile despre romanitatea românilor de la călugării dominicani și
franciscani, însă utilizează în mod eronat originea termenului de vlah, ca provenind de la generalul
roman Flaccus. Cea mai importantă lucrare a sa este Cosmografia, publicată în 1501.
Ideile umaniștilor italieni s-au răspândit la curțile regilor Poloniei și Ungariei. Astfel,
Antonio Bonfini a trăit la curtea regelui maghiar Matei Corvin la sfârșitul secolului al XV-lea, unde
a scris o istorie a ungurilor intitulată “Decadele”. Aici el arată descendența lor romană și își exprima
admirația pentru modul în care a supraviețuit vechea limbă a Romei printre români. Un alt umanist
italian care a trăit la curtea regelui polon Vladislav Iagello, acesta se numea Filippo Buonaccorsi,
care a călătorit în Moldova ca sol al polonilor în tratativele de la Hârlău (1499 cu Ștefan cel Mare).
El aici a aflat despre descendența românilor din coloniștii romani.
La începutul secolului al XVI-lea, episcopul de Gnezno (Gdansk), Jan Laski a participat la
conciliul de la Lateran (1514), unde spune ca moldovenii sunt oștenii de odinioară ai romanilor.
Tot la începutul secolului al XVI-lea se afirma un mare umanist transilvănean de origine
română Nicolae Olahus. El a corespondat cu mari oameni de cultură, precum Erasmus din Rotterdam
și a ocupat funcții importante în ierarhia bisericii catolice: arhiepiscop de Strigoniu și primat al
Ungariei (1562). Cea mai importantă lucrare a sa este “Hungaria” (1536), când pentru prima oară se
afirma unitatea de neam, limbă, obiceiuri și religie a românilor. Aceeași idee este susținută de
Johannes Honterus (1542), cand pe harta sa scrie numele de Dacia pe întreg teritoriul locuit de
români.
Secolul al XVI-lea mai este considerat secolul afirmării limbii române, al apariției tiparului și
secolul europenizării cunoștințelor despre originea romană a românilor. Un rol important în acest
sens l-au avut pe de o parte tipăriturile în limba română, iar pe de altă parte, călătorii străini în
spațiul românesc, care își fundamentează afirmațiile despre romanitate, pe cunoașterea directă a
românilor.
Francesco Della Valle (1532) – scrie o lucrare intitulată “Însemnări despre originea,
7

obiceiurile și orașele românilor”. El aici folosește pentru prima oară o propozitie în limba română
Page

“Ști românești?”aflată de la români și observă asemănarea între limba română și limba italiană. Un
alt călător în spațiul românesc a fost Anton Veransicz(s) de origine dalmată (sârb), arhiepiscop de
 Strigoniu, secretar al conducătorului Transilvaniei, Ioan Zapolya (1531). El a locuit la Alba-Iulia, a
corespindat cu Erasmus din Rotterdam și în 1549 a publicat o carte intitulată “Descrierea
Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești”. El aici afirma descendența romană a românilor, popor
provenit din coloniștii romani și argumentează numeroase cuvinte comune între români și italieni.
Cărți tipărite în spațiul românesc au fost de Diaconul Coresi (1570) “Psaltirea”, acolo unde el
spune că toate neamurile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi nu avem.
Secolul al XVII-lea este considerat apogeul culturii medievale românești, marcat prin
scrierile cronicarilor umaniști Grigore Ureche și Miron Costin, precum și desprinderea de slavonism
și de tiparele bizantine. Ambii au studiat în Polonia și acolo au aflat informații despre romanitatea
românilor. Printr-o listă impresionantă de cuvinte, ei au demonstrat originea romană a românilor prin
expresia: “De la Rîm de tragem si cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul”. Ambii scriu Letopisețul
Moldovei, primul e Grigore Ureche, al doilea Miron Costin, însă Costin acorda o atenție deosebită
românilor în lucrarea “De neamul moldovenilor”, primul tratat savant dedicat exclusiv originii
românilor. De asemenea, Costin considera că istoria românilor începe cu cea a dacilor antici cuceriți
de Traian, considerat primul descălecător al românilor.
În aproximativ aceeași perioadă cu Miron Costin a trăit și stolnicul Constantin Cantacuzino,
care a scris Istoria Țării Românești, unde așează la originea etnogenezei românilor elementele de
bază: dacii și romanii. Ce aduce nou stolnicul Cantacuzino este exprimarea mai clară a conștiinței
romanității la români. Astfel, el susține că românii se mândresc cu descendența lor glorioasă romană.
În secolul al XVII-lea apare o teorie în mediul german, conform căreia geții (dacii) sunt goți
și, în consecință, românii sunt romani. Drept urmare se afirma teoria originii pur romană a
românilor. Astfel, un foarte bun cunoscător al românilor este Martin Opitz, care a găsit o confirmare
a originii romane a românilor în limba română, considerată cea mai apropiată de latină dintre
limbile romanice. Istoricii sași I. Troster și Laurentius Toppeltinus au susținut și ei originea pur
romană a românilor. Deși aceasta teorie a fost demonstrată ca eronată la sfârșitul secolului al XVII-
lea de comitele sașilor Valentin von Frankenstein, ea s-a păstrat în mediul românesc în sec al XVIII-
lea și chiar în secolul al XIX-lea.
Secolul al XVII-lea începe timid să conteste romanitatea românilor. Primul este Istvan
(Ștefan) Szamoskozy, care în 1593 acceptă că românii sunt de origine romană. După domnia lui
Mihai Viteazul, el spune că românii nu pot fi urmașii coloniștilor romani, deoarece au fost mutați la
sudul Dunării în vremea împăratului Gallienus. În acest sens el a scris “Nero Verus”descriindu-l pe
Mihai Viteazul că Nero cel Rău, obsedat de bani. Szamoskozy a fost criticat de cărturarii sași Troster
si Toppeltinus.
Neîncrederea față de romanitatea românilor a manifestat-o Jan Lucius în 1666 la Amsterdam,
unde a scris o istorie a Croației si Dalmației. El nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia
Traiană, dar a susținut că a fost sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari (secolul VII) de la
sud la nord de Dunăre. Lucrarea sa a apărut în contextul rivalității dintre austrieci si otomani din a
doua jumătate a secolului al XVII-lea.
8

În secolul al XVII-lea unii istorici maghiari au acceptat romanitatea românilor fără

Page

probleme. Astfel, Nicolae Istvanffy (episcop catolic), istoric și diplomat al împăratului austriac
 Rudolf al II-lea nu considera că românii ar amenința știrbirea privilegiilor tradiționale ale națiunii
maghiare.

Secolul al XVIII-lea

În secolul iluminist se marchează locul românilor în istoria universală, prin lucrările lui
Dimitrie Cantemir. El tratează în trecăt problema romanității românilor în lucrarea “Descrierea
Moldovei “(1714-1716) iar, exclusiv, problemei originii românilor este dedicată lucrarea “Hronicul
româno-moldo-vlahilor “(1719-1722). Este cea mai amplă lucrare referitoare la subiectul romanității.
Elementele de bază ale concepției lui Cantemir despre originea românilor erau: originea pur romană
a românilor (dacii au fost exterminați), Traian a fost considerat săditorul și răsăditorul nostru, el
afirma continuitatea romanicilor la nordul Dunării, după retragerea aureliană și unitatea tuturor
românilor în spațiul românesc. Pentru prima oară informațiile despre români și despre romanitate vor
fi oferite cercetării europene printr-o lucrare românească. Până la Cantemir, informațiile despre
romanitate proveneau din surse externe (străine).
Numeroși oameni politici și istorici au acceptat romanitatea românilor în secolul al XVIII-
lea. Cel care a contribuit cel mai mult la răspândirea în afara mediului românesc a teoriei originii
romane a românilor a fost Martin Schmeitzel (Brașov), cel care a scris un curs despre istoria
Transilvaniei la universitatea din Halle. Un alt istoric sas, David Hermann arăta despre români, că
atât cei de dincolo de Carpați, cât și cei din Transilvania își trag originea și numele, ba chiar și limba
română din coloniștii aduși de Traian.
Tot la începutul secolului al XVIII-lea într-o scriere iezuită despre secui. Astfel, în două
rânduri, se susține că toți românii din cele trei țări române sunt urmașii romanilor.
În 1778, Benko Ioszef scrie lucrarea “Transilvania sive magnus Transilvaniae Principatus”
unde arată ca la abandonarea provinciei traiane, mulți romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe
loc.
Michael Lebrecht, un alt invățat sas în timpul răscoalei lui Horea (1784) spunea ca românii,
ca urmași ai romanilor, sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.
În 1787, istoricul englez Edward Gibbon scrie o lucrare despre Imperiul Roman, unde
demonstrează continuitatea romanicilor la nord de Dunăre după retragerea aureliană. El spunea că o
parte însemnată din locuitorii ei avea mai mare frică de migrare decât de stăpânitorul got. De la
acești locuitori, migratori au deprins agricultura și plăcerile lumii civilizate.
Împăratul Austriei, Iosif II (1780-90) îi socotea pe români cei mai vechi și mai numeroși
locuitori ai Transilvaniei. Românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei a fost susținută de
contele Teleki, președinte Cancelariei Aulice a Transilvaniei, (1791). În același an (1791) sau la
mijlocul secolului al XVIII-lea, istoricul maghiar Huszti Andras în lucrarea “Vechea și noua Dacie”,
spunea că: nicio națiune nu are limba atat de apropiată de acea veche romană, ca națiunea
valahilor și, prin urmare, sunt urmașii vechilor colonii romane.
9
Page

Sec al XVIII-lea marchează însă și politizarea romanității românilor.

 Teoria imigrationistă a fost formulată de Franz Sulzer (ofițer austriac), care a scris lucrarea
“Istoria dacilor transalpini” (1781). El susținea că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre,
unde s-au creștinat și s-au stabilit la nord de Dunăre de abia în secolele XII-XIII. La teoria lui Sulzer
au aderat I.C.Eder, I.Ch. Engels și Bolla Marton. Dintre aceștia, I.Ch.Engel a preluat teoria lui
Lucius la care a adăugat teoria peiorativă umanistă polonă (creată de Martin Bielski, în lucrarea
Cronica lumiii întregi-1550), care spunea că în Dacia au fost aduși hoți și marginali, exilați (teoria
exilaților și a răufăcătorilor). Astfel, Engels dorea să demonstreze lipsa de fundament a teoriei
continuității.
Netemeinicia teoriei lui Sulzer a fost demonstrată de Școala Ardeleană. Școala Ardeleană a
apărut în (1778) din secolul al XVIII-lea. Are caracteristici iluministe și prin lucrări științifice,
filologice a creat teoria puristă sau teoria originii pur romană a românilor. Categoria socială care a
promovat aceasta teorie în Transilvania și care, totodată, a cerut drepturi politice tuturor românilor a
fost clerul greco-catolic.
Biserica greco-catolică a fost creată ca urmare a transformării Transilvaniei în provincie
habsburgică, la sfârșitul secolului al XVII-lea. Astfel în 1698, 38 de protopopi ortodocși în sinodul
de la Alba-Iulia au acceptat unirea Bisericii Ortodoxe cu Biserica Catolică. S-a creat, în urma a două
diplome leopoldine dat de împăratul austriac Leopold I: 1699 - prima diploma leopoldină, care spune
că ortodocșii își mențineau ritul, ritualul și calendarul în schimb, acceptau patru puncte doctrinare
catolice. În a doua diplomă, teoretic toți românii care se converteau la greco-catolicism primeau
drepturi politice, însă practic preoții greco-catolici au căpătat aceste drepturi (1701).
Două consecințe sunt:
- pe termen scurt, o mică parte din români devin greco-catolici, intrând în conflict cu românii
ortodocși.
- pe termen lung, s-a creat o elită politică românească formată din copii și nepoții preoților greco-
catolici, care au putut studia la Roma și Viena și care au susținut necesitatea ca românii să
primească drepturi politice.
Ex: Ioan Inochentie Micu Klein.- Acesta a fost numit în 1728 și instalat în 1732 ca episcop greco-
catolic, drept urmare a fost singurul român membru în Dieta Transilvaniei. Imediat după numirea sa,
a trimis numeroase memorii autorităților habsburgice, prin care cerea drepturi tuturor românilor,
nu doar celor greco-catolici/uniți. Cel mai important memoriu a fost adresat împărătesei Maria
Tereza (1740-1780), intitulat “Supplex Libellus” (1744). În aceste memorii, el invoca originea pur
romană a ROMÂNILOR, inspirându-se de la Dimitrie Cantemir, vechimea, continuitatea și
importanța economică a românilor în Transilvania, pentru a cere drepturi politice. Ca urmare, Ioan
Inochentie Micu Klein a fost exilat la Roma (1751), unde a și murit.
Ideile lui Inocențiu Micu Klein a inspirat Școala Ardeleană, care a alcătuit primul program
politic românesc modern, intitulat “Supplex Libellus Valachorum” (1791). Documentul a fost
alcătuit de Samuil Micu, Iosif Meheși, Iosif Para etc, și a fost trimis împăratului habsburgic Leopold
al II-lea. Se cerea: ștergea rușinoasă a denumirii de tolerați și drepturi politice invocând originea pur
10

romană a românilor, vechimea, numărul și importanța lor în Transilvania. Împăratul a trimis

Page

documentul Dietei de la Cluj care l-a respins, considerând că încalcă ordinea tradițională a
Transilvaniei.
 La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, apar lucrări ale Școlii
Ardelene. Prima lucrare aparține lui Samuil Micu, în 1778 intitulată “Scurtă istorie a românilor”.
Doi ani mai târziu, același autor scrie o lucrare intitulată “Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae” (1780). Lipsa de fundament a teoriei imigraționiste a fost demonstrată de lucrările lui
Gh. Șincai și Petru Maior. Primul scrie “Hronicul românilor și a mai multor neamuri” (1808), iar cel
de al doilea scrie “Istoria pentru începutul românilor în Dacia” (1812).
În acest timp istoricii greci din Principate, în timpul regimului fanariot, considerau fuziunea
daco-romană ca un fapt natural. Astfel, istorici români precum Ienăchiță Văcărescu și Naum
Râmniceanu și istorici greci precum Dionisie Fotino și Daniel Philipide demonstrau acest fapt
istoric. Mult timp s-a acceptat că cel care folosește pentru prima oară numele de România este
Daniel Phiplippide, în 1816, însă istoricul A. Armbruster a demonstrat că Martin Felmer (1760-
1810) este cel care folosește pentru prima oară numele de România, într-o lucrare apărută 100 de ani
mai târziu.
Ideile Școlii Ardelene s-au răspândit în Principate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
prin intermediul Școlii latiniste, al cărei principal reprezentant este August Treboniu Laurian, care
scrie Dicționarul limbii latine (1871-1876), cu scopul de a da o formă latizantă tuturor cuvintelor,
inclusiv celor străine și care considera că etnogeneza românească începe cu fondarea Romei (secolul
VIII î.Hr.).
În sec al XIX-lea începe să atragă atenția elementul dac, fără însă a fi repus în valoare ca
element etnic, care contribuie la formarea poporului român și a limbii române. Astfel, romantici
precum Mihail Kogălniceanu vorbesc în 1843 despre Decebal, ca fiind cel mai important rigä
barbar. Un an mai târziu, marele slavist Paul Iosef Schafarik (1844) susține că “valahi de la nord și
sud de Dunăre au toți aceeași origine, evoluând din amestecul tracilor și geto-dacilor cu romanii”.
Cel care a repus în valoare elementul dac a fost primul care a criticat teoria imigraționistă, a
fost B.P Hasdeu. Astfel, în 1860 în articolul intitulat “Pierit-au dacii?”, el spune ca substratul dac în
limba română nu poate fi contestat; de asemenea, în 1873 el formulează teoria circulației cuvintelor,
arătând că structura unei limbi nu este dată de numărul brut al cuvintelor, ci de circulația, de
folosirea acestora. Practic, el spune că se pot alcătui fraze întregi numai cu cuvinte de origine latină,
dar nici o propoziție cu cuvinte care nu sunt de origine latină.
Tot acum la jumătatea secolului al XIX-lea, în perioada domniei lui A.I.Cuza, conștiința
romanității se generalizează în societatea românească, prin faptul ca se renunță la alfabetul chirilic și
se utilizează cel latin și că la școală se preda istoria națională. Tot în această perioadă, se formează
limba literară română, ca urmare a amestecului dintre graiul muntenesc și operele literare ale
cronicarilor moldoveni.
Un moment important în controversa legată de romanitate îl are crearea dualismului austro-
ungar (1867). Pentru a justifica stăpânirea maghiară asupra Transilvaniei, istoric austriac/german
Robert Roesler încearcă să dea o formă științifică teoriei imigraționiste. El scrie “Daci și romani”
(1868) și “Studii românești”(1871). Dintre argumentele teoriei roesleriene, numărăm: dacii au fost
11

exterminați, după Eutropius un istoric roman din secolul al IV-lea, care spunea ca toți
Page

bărbații/oamenii au fost exterminați în Dacia. De asemenea, Roesler susținea că romanizarea a durat

doar 165 de ani și că, după retragerea aureliană, toată populația a părăsit Dacia romană. Asemănarea
 dintre cuvinte din limba română și limba albaneză este un alt argument și precum și lipsa cuvintelor
de origine germanică în limba română. Practic, Roesler susținea că suntem un popor de păstori
nomazi, care nu este menționat în izvoare istorice scrise până în secolul al XIII ca locuind la nordul
Dunării.
Cel care a dat un răspuns complet argumentelor lui Roesler a fost A.D. Xenopol membru al
Academiei franceze, reprezentat al curentului pozitivist (pune accent doar pe informații concrete).
Lucrarea sa, scrisă în 1884, s-a intitulat “Teoria lui Roesler”. El a folosit argumente de ordin logic,
rațional, izvoare narative și arheologice, a folosit comentariile autorilor creditați științific pentru a
contraargumenta teoria imigraționistă. Argumente de ordin logic a folosit și Dimitrie Onciul în
lucrarea “Scrieri istorice” (1885). Ambii consideră că poporul român are teritoriul de formare atât la
nord cât și la sud de Dunăre.
La începutul secolului al XX-lea, o nouă teorie referitoare la originea românilor cea dacistă
sau autohtonistă formulată de Nicolae Densușianu în lucrarea “Dacia preistorică”(1913). El spunea
că au apărut pe teritoriul țării noastre, în 6000 î. Hr. o populație pelasgică, care a stat la originea
civilizațiilor lumii. Prin această lucrare, el punea accent pe elementul dac în formarea poporului
român. Ideile sale au fost preluate în perioada interbelică de extremă dreaptă, care promova un
naționalism exagerat.
După 1918, în mediul maghiar, mai apare o nouă teorie, cea care susține inferioritatea
civilizației rurale românești față de civilizația urbană sau aulică a maghiarilor. Această teorie ca și
cea imigraționistă erau prezente în manualele maghiare din secolele XIX-XX.
Cele mai importante scrieri apar în perioada interbelică (despre romanitatea românilor):
Vasile Pârvan care scrie două lucrări importante: Începuturile vieții romane la gurile Dunării
(1923) și Getica (1926). Este cel mai important arheolog român, membru al Academiei române, a
alcătuit prima hartă arheologică a României, folosește atât informații literare/scrise cât și
arheologice, pentru a demonstra că românii sunt în cel mai înalt grad și daci și romani. El practic a
reușit să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect.
Cea mai bună lucrare din perioada interbelică despre romanitatea romanilor aparține lui Gh.
I. Brătianu: O enigmă și un miracol istoric, formarea poporului român - 1937, ediția franceză și
1940 ediția românească. El a folosit informații literare/arheologice/geografice/economice/etnografice
pentru a demonstra romanitatea românilor.
Alți autori care au tratat romanitatea românilor ca subiect de studiu au fost: Al.Rosetti,
Nicolae Iorga, istoricul Constantin Giurescu, care în 1935 susținea că majoritatea locuitorilor Daciei
romane au constituit-o dacii și că romanismul a biruit in Dacia, fiindcă el a câștigat pe autohtoni
(aceeași idee a fost reiterată de Giurescu în 1973 în lucrarea”Formarea poporului român și a limbii
române).
Istorici străini au creditat romanitatea românilor precum:
 Teodor Mommsen
 I.Jung
12

 C.Patsch
Page

 Paul McKendrick
  L.Homo, considerând că românii sunt urmașii daco-romanilor din fosta provincie Dacia
Traiană.
Politizarea nu s-a sfârșit în perioada interbelică, pentru că în a doua jumătate a secolului al XX-
lea se instalează regimul comunist în România după model stalinist. Prin urmare, a fost exagerată
influența slavă în istoria românilor, iar istoria națională a fost total negată și rescrisă de Mihai Roller,
intr-un manual de istorie a României, scris în 1947. Se punea accent pe contribuția elementului slav
la formarea limbii române, a statului kievean la formarea statelor medievale românești și se
considera că societatea romană era o societate de tip sclavagist, după modelul impus de Marx în
studierea istoriei.
Reînvierea sentimentului național s-a petrecut după 1965, în timpul lui Nicolae Ceaușescu în
perioada național-comunistă. Însă, din nou, pentru a susține cultul personalității lui Ceaușescu se
exagerează elementul dac, încercând să distragă, prin elemente naționaliste, atenția de la problemele
economice și politice ale României. Se absolutiza tradiția traco-getică (David Prodan, Din istoria
națiuni române și) acest fapt fiind accentuat de polemica dintre istoricii români, maghiari și bulgari
din anii 80 (Mircea Mușat și Istoria Transivaniei-1987), cu privire la originea românilor.
După căderea regimurilor comuniste, și, mai ales, a aderării la UE, problema originilor
românilor nu a mai fost relevantă din punct de vedere politic. Prin urmare, au apărut lucrări istorice
științifice obiective care au au tratat romanitatea românilor:
-Adolf Armbruster “Romanitatea românilor” 1972;1993.
-Lucian Boia “Istoria în conștiința românească” 1996
-Vlad Georgescu, “Istoria romanilor”1992
-C. Duradin, Istoria românilor 1998 drama istoriei românești, că românii se află vecinătatea
maghiarilor
Șerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea (1993), Geneza statului medieval (1988).

CAP. II Autonomii locale. Instituții medievale.State medievale

La sfârșitul mileniului I (secolele VII-IX)-începutul mileniului al II-lea, forma de

organizare specifică românilor a fost obștea sătească (la randul lor au devenit romanii populare,
numite de Nicolae Iorga) sau obștea teritorială. Sub influența unor factori interni și externi, apar
formațiuni politice prestatale sau autonomii locale, complexe ca organizare (politică, militară,
ecleziatică) și care de multe ori depindeau de alte centre de putere, precum Imperiul Bizantin,
Regatul Maghiar, Hanatul Hoardei de Aur etc.
Factorii interni și externi care au determinat apariția autonomiilor locale și unificarea lor
13

sunt: creșterea demografică, dezvoltarea economică, diferențierile sociale, drumurile comerciale

care făceau legătura dintre Marea Neagră și nordul și centrul Europei, și anume drumul
Page

moldovenesc și drumul muntenesc, care fac legătura între Europa de Nord și Centrală și Marea
 Neagră. Factorii externi: prezența migratorilor (secolele X-XIII), din secolul al X-lea (pecenegi,
uzi, cumani), iar din 1241-1242 pe mongoli. Sub protecția migratorilor, autonomiile locale au
devenit mai întinse și mai bine organizate, fiind capabile după decăderea puterii mongolilor să
facă față cuceririi maghiare.Un alt factor extern este criza regatului maghiar generată de stingerea
dinastiei Arpad!*(Arpad i-a adus pe maghiari in Câmpia Panonică în 896)* în 1301. Ultimul
reprezentant al dinastiei Arpad, a fost regele Andrei al III-lea (1291-1301), după care s-au
declanșat lupte pentru putere (1301-1308) și care s-au finalizat cu instaurarea dinastiei de Anjou
sau angevină, pe tronul Ungariei, și anume Carol Robert de Anjou (1308-1342).
Statele medievale. Transilvania
Formatiuni prestatale au fost menționate pentru secolul al IX-lea, de Anonymus:
voievodatul lui Gelu (cu cetatea la Dăbâca, centrul Transilvaniei), Glad (cu cetatea la Cuvin,
Banat) și Menumorut (în Crișana, cetatea Biharea). Aceste formațiuni prestatale se aflau la est de
Tisa și au intrat într-un conflict cu maghiarii. Pentru a face față maghiarilor. Menumorut
stabilește legături cu bizantinii, însă teritoriul său este cucerit, iar Gelu a fost ucis de Tuhutum.
Cucerirea maghiară nu începe cu aceste prime conflicte.
Secolul al XI-lea legenda Sfântului Gerard, un izvor istoric hagiografic (viața
sfinților): voievodatul lui Gyla cu cetatea la Bălgrad (Alba Iulia, 1002-1004, mitropolie
ortodoxă), în centrul Transilvaniei și voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu cetatea la Morisena.
Ahtum avea legături cu bizantinii, *la Morisena au existat biserici ortodoxe*, în încercarea de a
de a se opune maghiarilor. Ahtum a fost ucis de Sunad, conform cronicii lui Nestor.
Cucerirea spațiului intracarpatic de către maghiari
Cucerirea propriu-zisă a avut loc între secolele XI-XIII, treptat dinspre N-V spre S-E,
secuii (de origine turcică sau necunoscută) au jucat rol de avangardă. S-a făcut în cinci etape
susține Kurt Horedt: în anul 900 ajung pe Someșul Mic, pe valea Mureșului în jur de 1000, în
anul aproximativ 1100 pe Târnava Mari, în jur de 1150 se atinge linia Oltului, iar aproximativ
1200 ating limita estică a Carpaților.
Momentul decisiv, pentru cucerirea Transilvaniei, l-a constituit convertirea maghiarilor de
către Papă (1001) în timpul lui Ștefan 1.Totodată, mai primesc titlul de regat apostolic, adică
regat care are menirea să convertească la catolicism după 1054. Imediat Ștefan 1, supranumit cel
Sfânt, în 1002-1003, intră în conflict cu Geula cel Tânăr, urmașul lui Gelu, din cauză că
Geula/Gyla nu dorea să se convertească la catolicism și a fost luat prizonier. Astfel, a început
cucerirea Transilvaniei și, în paralel, sub urmașii lui Ștefan cel Sfant începe organizarea spațiului
intracarpatic după modelul apusean. Din punct de vedere administrativ apare comitatul, primul
fiind Bihorul (1111); din punct de vedere religios s-a organizat biserica catolică, fiind atestată o
episcopie catolică în 1111 la Bălgrad, condusă de episcopul Simion, ce înlocuia Mitropolia
ortodoxă din 1003-1004 tot la Alba-Iulia/Bălgrad; instituția politică era principatul după modelul
apusean (1111-1113), fiind menționat la conducerea acestuia princeps Mercurius. Modelul
apusean/occidental se păstrează, cu excepția instituției politicecentrale și anume principatul,
14

reintroducându-se voievodatul în 1176, când este atestat Leustachius voievod, cel care anterior
Page

fusese menționat de documente maghiare drept comite de Dăbâca (1164). Primul voievod
propriu-zis, atestat permanent de regalitatea maghiară a fost în 1199. Astfel, revenirea la
 voievodat s-a datorat rezistenței românilor la cucerire, precum și importanței lor în viața politică.
Cucerirea maghiară s-a încheiat în 1222. Transilvania a rămas voievodat autonom sub
stăpânire/suzeranitate maghiară până in 1541, când Ungaria se transformă în provincie
otomană/pașalâc.
Autoritatea voievodului Transilvaniei s-a exercitat asupra centrului Transilvaniei, și
anume asupra celor șapte comitate (în Transilvania au fost atestate comitate precum: Dăbâca,
Crasna (1164), Cluj, Alba, Timiș (1175), Arad, Zarand, Târnave (sec.XIII)). Regele Ungariei
numea voievodul, care era vasal acestuia, avea o autonomie juridică, militară și administrativă și
era sprijinit de un vicevoievod și o cancelarie domnească. La sfârșitul secolului al XIII și
începutul secolului al XIV-lea, voievozii în contextul crizei regatului maghiar, au avut o libertate
mare: în timpul lui Roland Borșa 1282, 1284-1285, 1288-1293 și Ladislau Kan 1294-1315/1319.
În timpul lui Roland Borșa, în Transilvania s-au constituit noi instituții ca o dovadă a puterii sale.
Astfel, la Deva, în 1288, s-a creat prima Adunare generală a nobililor sau prima Congregatie
generală, o adunare de stări din care au făcut parte și românii până-n 1355, ba chiar în 1291
românii erau cei mai de vază reprezentanți ai acestei adunări. Puterea voievozilor Transilvaniei a
fost din nou limitată în timpul angevinilor, care readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal
regelui maghiar.
În secolele XI-XIII, maghiarii au colonizat cu scopuri militare sau economice diverse
populații in Transilvania. primii au fost secuii, care s-au stabilit în cele din urmă în colțul de S-E
al Transilvaniei, acolo unde s-au organizat în scaune din punct de vedere administrativ, conduse
de un căpitan și un jude, care aveau autonomie administrativă, politică și militară. Ca și voievodul
Transilvaniei, secuii erau supuși direct regelui maghiar și, împreună cu românii, au apărat
trecătorile transilvane împotriva tătarilor în 1241-1242.
Cavalerii teutoni au fost aduși în Țara Bârsei (S-V Transilvaniei) de regele maghiar
Andrei al II-lea (1205-1235), cu scopul de a stăvili atacurile cumanilor și de a răspândi
catolicismul. Cavalerii teutoni au fost un ordin călugăresc și militar, creat de cruciații germani în
1198, atinge apogeul puterii în secolul al XIV-lea, începe să decadă odată cu Reforma protestantă
în secolul al XVI-lea și este desființat de Napoleon Bonaparte în 1809. Teutonii au fost aduși în
Țara Bârsei in 1211 și, chiar dacă au largi libertății fiind scutiți de plata vămilor (1222) și chiar
dacă au contribuit decisiv la catolicizarea cumanilor, prin înființarea episcopiei cumane de la
Odobești, ei au fost alungați de Andrei al II-lea în 1225, pentru că nu s-au supus regalității
maghiare.
Tot Andrei al II-lea, cu scopul de a intemeia orașe și de a încuraja dezvoltarea economică,
îi colonizează pe sași în Transilvania. Ei s-au stabilit în zona Orăștiei, Bistriței și sud-estul
Transilvaniei, au întemeiat orașe precim Brașov, Sibiu, Bistrița. De asemenea, teritoriul din zona
Sibiului nu putea fi înstrăinat prin danii. Aceștia s-au organizat în scaune și districte, care în 1486
s-au reunit sub termenul de Universitatea sașilor; erau conduse de doi juzi și aveau autonomie
fiscală, juridică și administrativă prevăzută în documentul intitulat "Andreanum"
15

(1222,1224,1225). Sașii, ca și secuiii și voievodul Transilvaniei, depindeau direct de regele

Page

maghiar.
 Românii au rămas majoritari în Transilvania, dar pe măsură ce maghiarii inaintau în
Transilvania, într-o primă fază s-au retras în țările din margine (Țara Bârsei-Terra Borza 1222),
în Țara Maramureșului (1299), care în 1300 este numită terra, iar în 1326 districtus, Țara
Făgărașului-Terra Blachorum (1222) și Țara Hațegului (Harszoc-1247). Aici românii și-au păstrat
conducătorii, religia, autonomia, însă, treptat, drepturile lor au fost eliminate, pe criteriul religios.
În 1291, Andrei al III-lea a făcut o vizită în Țara Făgărașului, unde a confirmat autonomia sașilor,
secuilor, maghiarilor, dar a anulat autonomia românilor. Angevinii elimină drepturile românilor,
organizând, în secolele XIV-XV, țările sub forma unor districte românești conduse de demnitari
numiți de coroană. În 1366, regele Ludovic cel Mare (1342-1382) dă două diplome (perioada
aprilie - octombrie) prin care susține că nobilii sunt doar catolici. Românii dacă își mențineau
religia ortodoxă, deveneau țărani și își pierdeau titlul de nobil. Acesta a fost primul pas de
excludere a românilor din Transilvania, următorul fiind eliminarea completă a tuturor românilor,
prin documentul intitulat "Unio Trium Nationum" 1437, prin care erau stările privilegiate erau
maghiari, sași, secui, care erau catolici, românii rămânând tolerați (criteriul de includere în Evul
Mediu nu era etnic, ci religios).

Țara Românească
Despre organizarea politică și religioasă a Țării Românești înainte de diploma cavalerilor
ioaniți sunt puține informații. De exemplu, o bulă papală din 1234, ce aparținea papei Grigore al
IX-lea, menționa existența unor elemente de ierarhie religioasă ortodoxă la sud de Carpați. De
asemenea, izvoarele istorice menționează marea invazie tătară, care a pulverizat formațiunile
românești chiar dacă împreună cu secuii au încercat sa apere Carpații. Aceeași invazie tătară a
destabilizat și regatul maghiar ceea ce probabil i-a permis lui Mișelau/ Seneslau să înlăture
suzeranitatea maghiară. Cele mai complete informații privind organizarea politică, socială și
politică a teritoriului de la sud de Carpați sunt în Diploma cavalerilor ioaniti (1247), semnată de
regele Bela al IV-lea (1235-1270), care a încercat să îi colonizeze, în Țara Severinului până la
Olt, pe cavalerii ioaniți la sud de Carpați, cu scopul de a-și extinde stăpânirea. A fost de scurtă
durată/efemeră, însă a lăsat informații referitor la formațiunile prestatale
Din punct de vedere politic, au fost menționate cinci formațiuni
-Banatul din Severin, întemeiat încă din 1230 de către Andrei al II-lea, ca marca de apărare
împotriva cumanilor și cu scopul de a răspândi catolicismul.
-Voievodatul lui Litovoi, care și-a extins stăpânirea la nord și sud de Carpați, inclusiv în Țara
Hațegului.
-Cnezatul lui Farcaș din Subcarpații Vâlcei.
-Cnezatul lui Ioan, N Oltului (toate patru sub suzeranitate maghiară).
-Voievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului, în nord-vestul Munteniei!!!!!!-a înlăturat
suzeranitatea maghiară
Diploma mai prezenta și organizarea socială, menționându-se pe majores terrae (mai marii
16

pământului-boierii) și rustici, care erau țăranii. Cavalerii ioaniți au fost un ordin de călugări
Page

militari, apărut in sec.al XI-lea, creat, ca și cel al teutonilor, cu scopul de a elibera Ierusalimul (în
acest scop au fost organizate opt cruciade între 1096 și 1270).
 Din dreapta Oltului pornește o încercare de unire a formațiunilor prestatale, sub
conducerea lui Litovoi, probabil același din diplomă. Astfel, după 1272, el refuză să mai
recunoască suzeranitatea maghiară, este ucis în lupta cu maghiarii, fratele sau Bărbat, este luat
prizonier și răscumpărat cu o suma mare de bani; Bărbat este nevoit să recunoască suzeranitatea
maghiară, pentru a urmat la conducerea formațiunii lui Litovoi.
Centrul unificării s-a mutat în stânga Oltului, pe Argeș la sfârșitul secolului al XIII-lea, în
perioada în care tradiția istorică (legenda) ne povestește despre Negru-vodă; el pleacă din Țara
Făgărașului și se stabilește pe Argeș, la Câmpulung (Argeș) din cauză că fusese desființată
autonomia românilor din Țara Făgărașului (1290). Legenda lui Negru-vodă nu este confirmată de
izvoare istorice scrise, narative, însă istoricul Ghe.I. Brătianu a recuperat aceasta legendă și a
demonstrat că ea reflectă un adevăr istoric, și anume că, în contextul desființării drepturilor
românilor din Țara Făgărașului de către regele maghiar Andrei al III-lea (1291), în urma unei
vizite a acestuia în zonă, românii transilvăneni au contribuit la întemeierea Țării Românești cu
capitala la Câmpulung (Argeș), prima capitală a Țării Românești.
Întemeierea propriu-zisă o face tot din stânga Oltului, Basarab I, aproximativ în 1310,
nu se știe cum; este în perioada în care regatul maghiar trecea în criza generată de stingerea
dinastiei Arpad. Basarab (se susține, de unii istorici, că ar fi de origine cumană și că ar fi din Țara
Făgărașului) și-a luat titlul de mare voievod, extinzându-și autoritatea la vest de Olt/ dreapta
Oltului asupra căpeteniilor din zonă. În aceasta perioadă, Basarab stabilește bune relații și cu
maghiarii, astfel că în 1324 depune un jurământ de vasalitate față de Carol Robert de Anjou
(1308-1342), primind, în schimb, Banatul de Severin și titlul de voievodul nostru transalpin
(practic, se recunoaște astfel existența unui conducător independent la sud de Carpați). De
asemenea, în 1327 papa Ioan XXII îl recunoaște pe Basarab drept unic conducător.
În 1323 și 1330, Basarab participă la luptele împotriva sârbilor și bizantinilor,
alături de bulgari!
Stăpânirea Banatului de Severin 9â a fost și pretextul neînțelegerii dintre Carol Robert și
Basarab 1. Astfel, Carol Robert la îndemnul nobililor maghiari începe organizarea unei campanii
împotriva Țării Românești, cu scopul de a cuceri teritoriul de la sud de Carpați. Basarab încearcă
să prevină campania lui Carol Robert, prin faptul că se oferă să restituie Banatul de Severin
(cedat banului Dionisie) maghiarilor și să plătească 7000 de mărci de argint. Carol Robert refuză,
iar campania se sfârșește cu un dezastru, deoarece este prin ambuscada la Posada (9-12
noiembrie, 1330).Victoria lui Basarab este prezentată de Cronica pictată de la Viena. Semnificația
victoriei lui Basarab: recunoașterea existenței primului stat medieval românesc. Spre sfârșitul
domniei sale, se aliază cu ungurii împotriva tătarilor și eliberează sud-estul Moldovei, teritoriul
care s-a numit, ulterior, Basarabia.
Consolidarea statului medieval Țara Românească s-a făcut în timpul urmașilor lui Basarab.
Nicolae Alexandru a fost asociat la domnie cu tatăl sau până în 1352, când moare Basarab
și condus singur țara în 1352-1364. Pentru a face față prozelitismului catolic și a dorinței
17

maghiarilor de a cuceri Țara Românească, în 1359 și-a luat titlul domn autocrat (autokratos-
Page

greacă) (samodîrjeț-slavă) sau domn absolut (dominus-latină). De asemenea, în același an,

întemeiază Mitropolia Ungrovlahiei (Țara Românească) la Argeș, recunoscută de Patriarhia de la
 Constantinopol, primul mitropolit al Țării Românești a fost Iachint de Vicina. Prin aceste măsuri,
Nicolae Alexandru își afirma independența pe plan extern și se opune expansiunii maghiare.
Atât Vladislav Vlaicu și Nicolae Alexandru au fost în conflict cu regele maghiar Ludovic
I de Anjou (1342-1382). Fiul lui Nicolae Alexandru, Vladislav Vlaicu (1364-1377), se opune și el
pretențiilor angevinilor de a cuceri Țara Românească. Astfel, el respinge două atacuri ale
maghiarilor, din 1366 și 1368 și, drept urmare, maghiarii îi recunosc titlul (automat stăpânirea) de
ban de Severin și duce de Făgăraș în 1368-1369. Pentru a-și afirma independența, bate primele
monede de argint în 1365, iar pentru a limita răspândirea catolicismului, întemeiază a doua
mitropolie, la Severin, în 1370. El este cel care respinge primul atac al turcilor la Dunărea de Jos,
1369.

Întemeierea statului medieval – Dobrogea

Primele formațiuni prestatale sunt menționate în sec. al X-lea, atunci când își manifestă
Imperiul bizantin interesul către ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră, în condițiile în care, la
sfârșitul sec. al X-lea, Dobrogea revine sub stăpânirea bizantină. Un izvor epigrafic din 943 de la
Mircea-vodă îl menționează pe jupan Dimitrie, la conducerea unei formațiuni prestatale. La
sfârșitul sec. al X-lea (998), o altă inscripție de la Basarab, îl menționează pe jupan Gheorghe.
Cel care reușit reintroducerea Dobrogei în stăpânire bizantină a fost împăratul bizantin
Ioan Tsimiskes (969-976), care a organizat Dobrogea sub forma unui județ bizantin, intitulat
Thema Paristrion/Paradunavon (971-1204), până la cruciada a IV-a, atunci când Constantinopolul
a fost cucerit de către cruciații catolici. În acest context, informațiile despre români și despre
formațiunile prestatale sunt mai numeroase. De exemplu, împărăteasa bizantină Ana Comnena
(1094) scrie lucrarea Alexiada, unde enumeră o serie de conducători, probabil de origine
pecenegă:
- Tatos cu cetatea la Dârstor
- Seslav cu cetatea la Vicina.
- Satza cu cetatea la Preslav.
- vlahul Pudilă.
În secolul al XIII-lea, este menționat nucleul Dobrogei, Țara Cavarnei (1230), aflată între
Mangalia și Varna. Majoritatea populatiei din aceasta zonă era ortodoxă, drept urmare, în 1285, s-
a organizat Arhiepiscopia de la Vicina, care devine Mitropolie în 1300.
La jumătatea secolului al XIV-lea este atestat Balica (1346-1354) la conducerea Țării
Cavarnei, ce avea capitala la Caliacra; i-a urmat Dobrotici, cel care s-a implicat în războiul civil
din statul bizantin și a primit mai intâi titlul de strateg și apoi de despot, în 1357. Între 1360 și
1365, Dobrotici reușește unificarea Dobrogei, care va fi consolidată de fiul său Ivanco (1386-
1388). El bate monedă, pentru a demonstra independența față de bizantini, însă este ucis în 1388,
în luptele cu turcii. Drept urmare, Dobrogea intră în componența Țării Românești, în 1388, în
18

timpul lui Mircea cel Bătrân. A fost pierdută în favoarea turcilor in 1417 sau, probabil, de fiul său
Page

Mihai I, probabil în 1420.

 Statul medieval- Moldova

Teritoriul de la est de Carpați a purtat în izvoarele istorice diverse denumiri în funcție de

migratorii care au trecut prin zonă: Patzinakia in secolul X de la pecenegi, Cumania în secolele
XII-XIII de la cumani și Tartaria secolul XIII de la tătari. Chiar dacă migratorii sunt pomeniți mai
des de izvoare istorice, asta nu înseamnă că nu există formațiuni politice autohtone. Astfel, în jur
de 1000, sunt precizate de legenda/tradiția istorică Țara Șipenițului și Codrii Cosminului, care
sunt confirmate arheologic de așezări în jurul orașului Cernăuți, atestate în secolele IX-XI. De
asemenea, legenda Oguz-name menționează că o țară vlahilor se afla la est de Carpați.
Alte formațiuni prestatale de la est de Carpați, menționate de diverse izvoare istorice sunt:
Codrii Lăpușnei și Codrii Orheiului (între Prut și Nistru), cobâle la Vaslui, Neamț, Bacău,
Dorohoi, iar ocoale la Câmpulung și la Vrancea. La acestea se adaugă Câmpul lui Dragoș și
Câmpul lui Vlad.
Conducătorii autohtoni români sunt menționați și în contextul catolicizării cumanilor.
Astfel, o diploma papală menționează în 1227, Civitas Milcoviae acolo unde se afla o episcopie
catolică (Odobești). O altă diplomă menționează, imediat, că locuitorii români, de rit grec-
ortodox, au propriile structuri bisericești. Aceasta episcopie a fost desființată in 1332, atunci când
"puternicii acelor locuri" se opun catolicizării.
La nord de Moldova, letopisețele rusești menționeata existența cnezilor boholoveni. Mai
sunt amintiți berladnicii și brodnicii, în secolul al XIII-lea.
După invazia din 1241-1242, regiunile dominate de turanici au fost preluate de mongoli,
iar pozițiile Hoardei de aur au fost menținute în sud-estul Moldovei pînă în 1370. Drept urmare,
nu au apărut formațiuni prestatale românești în sud-estul spațiului carpato-nistrean.
În timpul celei mai importante campanii împotriva tătarilor (1347-1352), organizată de
regele maghiar Ludovic 1 de Anjou, avut loc descălecatul lui Dragoș, voievod din Țara
Maramureșului, la est de Carpați, care a organizat o marcă de apărare cu capitala la Baia (1347-
1352), aflată sub suzeranitate maghiară și îndreptată împotriva tătarilor. De asemenea, este cel
care construiește o biserică la Putna, pe ruinele căreia a ridicat o biserică Ștefan cel Mare.
În aceasta perioadă, un alt voievod al Maramureșului, Bogdan, era în conflict cu
regalitatea maghiară, deoarece Ludovic de Anjou a anulat autonomia românilor în 1326, Țara
Maramureșului a devenit districtus. Prin urmare, povestește cronica lui Ioan de Târnave, Bogdan
trece în secret munții, în aproximativ 1359, se alătură revoltei fruntașilor moldoveni, ii înlătură pe
urmașii lui Dragos, Sas si Balc și întemeiază Moldova Mică, cu capitala la Baia. O diplomă
maghiară din 1365, arăta că regele Ludovic 1 a fost obligat să recunoască existența și
independența celui de al doilea stat medieval românesc, Moldova.
Consolidarea s-a făcut în timpul urmașilor lui Bogdan I, Lațcu este cel care se convertește
la catolicism, pentru a neutraliza pretențiile de cucerire ale maghiarilor. Astfel, în 1370,
organizează o episcopie catolică, la Siret, unde mută capitala, și drept urmare, primește titlul de
19

dux, adică duce al Moldovei, papalitatea recunoscând statul medieval.

Page

Petru I Mușat (1376-1391) revine la ortodoxie, mută capitala la Suceava și întemeiază

Mitropolia ortodoxă în 1386, care nu este recunoscută de patriarhia de la Constantinopol decât în
 vremea lui Alexandru cel Bun, în 1401 sau 1402. Pentru a găsi aliați împotriva ungurilor, depune
jurământ de vasalitate în 1387, față de regele Poloniei, Vladislav Iagello. Un an mai târziu, acordă
un împrumut acestuia și va primi Pocuția, un teritoriu care va provoca conflicte între Moldova și
Polonia.
Cel care unifică Moldova de Sus și Moldova de Jos este Roman I, alungând resturile stăpânirii
tătare, care în 1393 își ia titlul de dominus și transformă Moldova în stat riveran Mării Negre.

Țaratul vlaho-bulgar-primul stat aparține vlahilor sud-dunăreni

Primul țarat vlaho-bulgar la sfârșitul secolului al X-lea cucerit de împărații bizantini, Ioan
Tsimiskes si Vasile al II-lea Macedoneanul. Al doilea țarat vlaho-bulgar s-a format ca urmare a
răscoalei vlahilor Petru și Asan (1185-1186), prezentată de cronica lui Nicetas Choniates;
sprijiniți de cumani, împotriva împăratului bizantin Isaac al II-lea Anghelos, care mărise taxele. O
răscoală asemănătoare a avut loc în 1066, când s-au revoltat vlahii din Thessalia.
Fratele mai mic al lui Petru și Asan, Ioniță Caloian (1197-1207), s-a convertit la
catolicism și a primit titlul de țar al vlahilor și al bulgarilor de la Papa Inocențiu al III lea (1204).
Țaratul vlaho-bulgar atinge apogeul în timpul lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241), care revine la
ortodoxie, își extinde vremelnic stăpânirea asupra Dobrogei și în timpul căruia elementul bulgar
devine dominant în defavoarea acelui vlah. La jumătatea secolului al XIII-lea țaratul a fost cucerit
de bizantini.

Instituții medievale
Instituția centrală în spațiul extracarpatic este domnia. Este organizată după model
bizantin și a apărut în etapa consolidării statelor medievale românești, prin faptul ca voievozii și-
au luat titlul de dominus (in latina, domn absolut) sau autocrator (greceste/bizantină) samodîrjeț
(în slavă). Uns de moitropolit, marele voievod adopta odată cu coroana semnificatia de dominus
atribuit împăraților romani în timpul dominatului. Prin urmare, el dobândea titlul de Ioannes,
alesul lui Dumnezeu, în cadrul ceremoniei ungerii cu mir și a încoronării, care le tranfera harul
divin și confirma protecția divinității în exercitarea puterii. Organizarea instituțională și, mai ales,
ceremonialul de la curete erau de inspirație bizantină. Însemnele domniei erau coroana, sceptrul și
buzduganul. Puterea domnului era absolută, el având numeroase atribuții:
-sef al bisericii
-șef al administrației
-comandant militar (voievod)
20

-singurul proprietar al pământului în calitate de dominus eminens (cedează pământul boierilor și

țăranilor liberi prin danii și hrisoave).
Page
 -este instanța supremă, având drept de viață și de moarte asupra supușilor, inclusiv asupra
boierilor, care puteau fi uciși în caz de hiclenie (trădare).
Puterea absolută este o putere teoretică, pentru că pe de o parte domnii trebuiau să respecte
cutuma, o lege nescrisă (obiceiul pământului-jus valachicum), pe de altă parte din cauza
principiului de transmitere a puterii:
- ereditar (toți fiii de domn, legitim si nelegitim-os domnesc, au dreptul egal la tron)
- electiv unul dintre ei este ales fie de boieri, fie de Adunarea Țării, ceea ce a generat lupte pentru
putere dintre diverși pretendenți, susținuți de diverse grupări, iar pe de altă parte, s-a accentuat
dominația otomană, deoarece turcii au profitat de acest sistem și și-au impus pretendenți dispuși
să colaboreze cu ei.
În Transilvania, instituția centrală în secolele XII-XVI a fost voievodatul. În 1442,
voievodul Transilvaniei a căpătat o funcție în plus și anume cea de comite al secuilor, primul care
obține această funcție este Iancu de Hunedoara.

Biserica
Dezvoltarea și organizarea BOR s-a realizat prin oblăduirea Bizanțuluui, cunoscând,
totdată, certe influențe sud-slave. Biserica avea relații de colaborare cu domnitorii români, era
supusă din punct de vedere dogmatic Patriarhiei de la Constantinopol, însă administrativ
depindeau de domn. Prin urmare, domnul, în calitate de șef al bisericii, numea mitropolitul, iar
mitropolitul era al doilea om în stat și făcea parte din sfatul domnesc.
Dezvoltarea și organizarea bisericii ortodoxe române, s-a realizat sub protecția Imperiului
Bizantin, cunoscând totodată certe influențe sud-slave. La sfârșitul secolului al XIV-lea
mitropoliții Țării Românești (doar) aveau un titlu în plus, și anume exarh al plaiurilor, adică îsi
exercita activitatea spirituală asupra ortodocșilor din Transilvania. Acest titlu era primit de la
Patriarhia de la Constantinopol.

Sfatul domnesc
Era inițial alcătuit din mari boieri, iar de la sfărșitul secolului al XIV-lea din boierii cu
dregătorii; primele dregătorii au apărut la sfârșitul secolului al XIV-lea în vremea lui Mircea cel
Bătrân în Țara Românească și Alexandru cel Bun în Moldova. Principala funcție în sfatul
domnesc aparținea mitropolitului, iar după acesta cei mai importanți boieri din Țara Românească,
respectiv Moldova, erau Banul Olteniei si Portarul Sucevei. Logofătul era șeful cancelariei
domnești, paharnicul responsabil cu pivnițele domnești, vornicul care era șeful administrației sau
curții domnești, care avea ca atribuții judecătorești în plus în calitate de mare vornic, ca și
postelnicul care era responsabil cu camerele domnești, dar avea și atribuții diplomatice pentru ca
primea străini, împreuna cu marele portar sau cu marele ușar.
Atribuțiile sfatului domnesc erau următoarele:
21

-participau la încheierea tratatelor (ex. tratatul de la Radom, încheiat în 1389)

Page

-asistau domnul la scaunul de judecată, cele mai importante hotărâri ale domnului erau acceptate
de sfatul domnesc.
 Alte două importante dregătorii sunt hatmanul (hatmanul Șendrea-la Dolhasca) în
Moldova, respectiv spătarul în Țara Românească-atribuții militare, Din cauza accentuării
dependenței față de Poartă, la sfârșitul secolului al XVI-lea, sfatul domnesc este redenumit cu
termenul turcesc de Divan.

Adunarea Țării
A apărut la jumătatea secolului al XV-lea, era o instituție cu caracter nepermanent. Se
compunea din marii boieri, din mari preoți (clerul înalt), din curte. Una din principalele atribuții
era alegerea domnului, acesta este motivul pentru care este reunită mai frecvent în secolul al XVI-
lea.
Marea Adunare a Țării și-a definit atribuțiile mai ales în timpul lui Matei Basarab (1632-
1654) în prima jumătate a secolului al XVII-lea, când se conturează deosebirile dintre sfatul
domnesc al marilor boieri și soborul preoților. Ultima reuniune a Adunării țării cu privire la
alegerea domnului a avut loc în 1730, iar ultima sa reunire a avut loc în 1746, în Țara
Românească, respectiv 1749 în Moldova, când domnul fanariot Constantin Mavrocordat,
desființează șerbia.
Adunarea Țării s-a refăcut într-o formă modernă între 1831 și 1848 sub denumirea de
Adunare Obștească.
Armata este alcatuită din oastea cea mare și oastea cea mică (curteni și boieri). În secolul
al XVI-lea dispare oastea cea mare, deoarece țăranii nu mai aveau obligația să participe la oaste.
În ceea ce privește organizarea administrativă Țara Românească era organizată în
județe, iar Moldova în ținuturi.
Prima reprezentare a spațiului romînesc a fost precizată în Tractus de re militari et
machinis bellicis (1394-1396).
22
Page
 Capitolul III Politica externă a voievozilor români, sec. XIV-
XVI

Turcii au intrat în Europa la chemarea Imperiului Bizantin în 1346 sau 1354 și au ajuns până-
n 1390 cu cuceririle pe linia Dunării, transformând în pașalâc teritorii de la sud de Dunăre,
inclusiv Țaratul de Vidin (1396) si Țaratul de Târnovo (1393) și statul sârb, care, anterior, în
vremea lui Ștefan Dușan (1331-1355) atinsese apogeul puterii. Politica externă a fost dominată de
relația cu statul otoman, însă relevante au fost și relațiile cu Ungaria și Polonia. Practic, domnitorii
români au utilizat alternativ diplomația și conflictul, cu rolul de a păstra autonomia (conducător,
instituții) în raport cu statele vecine. În relația cu turcii, statele românești s-au aflat fie în Casa
Războiului, atunci când se aflau în conflict, fie în Casa Păcii, atunci cand plăteau tribut. Prima dată
au plătit tribut turcilor după 1413 Mircea cel Bătrân în Țara Românească, iar în 1456 Petru Aron în
Moldova (închinarea de la Vaslui).
Statele românești nu se aflau pe direcția de înaintare a turcilor în Europa: Niș-Sofia-Belgrad-
Viena (teorie susținută de istoricul P.P.Panaitescu). Aceste teritorii erau prioritar transformate în
pasalâcuri, prin urmare, Moldova și Țara Românească, care nu erau pe această direcție, nu s-au
transformat în pașalâcuri și s-a preferat varianta dominației otomane: numirea domnului, creșterea
obligațiilor materiale și financiare față de Poartă.Totuși, la sfârșitul domniei lui Neagoe Basarab
(1521) și în timpul lui Mihai Viteazul (1595), spațiul românesc au fost foarte aproape de a fi
transformate in pașalâc. Pentru a face față turcilor, domnitorii români, fie au participat la luptele
creștinilor împotriva turcilor, (cruciada1 târzie sec.XIV-XVI), fie au intrat în conflict și atunci au
aplicat tactica războiului asimetric (termen utilizat de istoricul Florin Constantiniu), adică tactică
23
Page

1
termenul de cruciadă provine de la luptele pentru eliberarea Ierusalimului sau a Locurilor Sfinte. Au fost opt cruciade în
intervalul anilor 1096-1270
 prin care o armata mai mică, aflată în defensivă (Țările Române) înfrunta o armată mai mare, aflată
în ofensivă (Imperiul Otoman): otrăvirea fântânilor, hărțuirea armatei, alegerea locului bătăliei.
Sultanii au organizat împotriva Țărilor Române șapte expediții sultanale, conduse de aceștia:
trei în Moldova, trei în Țara Românească și una în Transivania.

Mircea cel Bătrân (1386-1418) în timpul său Țara Românească a cunoscut maxima
extindere teritorială, deoarece el stăpânea Banatul de Severin, Amlașul, Făgărașul, Dobrogea
(Podunavia), sudul Basarabiei și cetatea Dârstor (Silistra); aceste teritorii apar într-o titulatură din
1406.
În prima parte a domniei, a intrat în conflict cu Ungaria și anume cu regele Sigismund de
Luxemburg (1387-1437). Din acest motiv, prin intermediul domnilor Moldovei, Petru Mușat și, mai
târziu, Alexandru cel Bun a încheiat un tratat, în deplină egalitate, cu regele Vladislav Iagello la
Radom (1389), ratificat de boieri la Lublin (1390), care era îndreptat împotriva regelui Ungariei.
Imediat politică externă a lui Mircea cel Bătrân se orientează către alianța cu Ungaria, din cauza
pericolului otoman. Astfel, în 1388 după moartea lui Ivanco Mircea cel Bătrân preia Dobrogea; de
asemenea, în 1389 trimite un corp de oaste în sprijinul sârbilor, în timpul bătăliei de la Câmpia
Mierlei sau Kossovopolje; de asemenea, el a intervenit în favoarea lui Strațimir, țarul de la Vidin,
ceea ce a declanșat conflictul cu statul otoman.
Elementul decisiv care a înrăutățit relațiile dintre Mircea cel Bătrân și sultanul Baiazid I,
(1389-1402) a fost faptul că Mircea, pentru a contracara atacurile turcilor, a atacat bazele
achingiilor în 1393-1394. Mircea cel Bătrân îl atrage pe sultan la Rovine, 1394-1395, unde obține o
victorie importantă, însă boierii trădează și îl recunosc ca domn pe Vlad, supranumit Uzurpatorul
(1395-1397), care plătea tribut turcilor. Înainte sau după bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân a
încheiat prima alianță antiotomană din sud-estul Europei și anume cea cu regele maghiar Sigismund
de Luxemburg, prin tratatul de la Brașov, 7 martie, 1395. Acest tratat prevedea: sprijin militar
reciproc împotriva turcilor, Mircea cel Bătrân primea Banatul de Severin, în schimb se angaja să
participe la cruciada târzie la Nicopole. La inițiativa lui Sigismund de Luxemburg cavalerii
burgunzi, germani, domnul Țării Românești, voievodul Transilvaniei au pornit campania împotriva
turcilor, cu scopul de a-i alunga din Europa. Bătălia a avut loc la Nicopole în septembrie 1396, fiind
povestită de Johann Schiltberger. Creștinii au fost învinși de Baiazid, însă consecințele nu au fost
negative pentru Țara Românească (Mircea cel Bătrîn își recuperează țara în întregime), deoarece
atenția sultanului otoman a fost atrasă de un stat din Asia, condus de Timur Lenk. Bătălia s-a dat la
Ankara, în 1402, Baiazid a fost luat prizonier și, în cele din urmă, ucis, declansandu-se lupte pentru
putere între fiii săi.
Acest moment îi oferă domnului Țării Românești posibilitatea de a-i susține pe doi dintre fiii
lui Baiazid, Musa, respectiv Mustafa. De asemenea, el a sprijinit și o răscoala condusă de un
agitator social, trimis de Mircea cel Bătrân în Asia, Bedreddin (1413). Implicarea domnului Țării
Românești în luptele pentru putere din Imperiul Otoman arată puterea și influența de care se bucura
24

Mircea cel Bătrân în sud-estul Europei. Sprijinul acordat lui Musa începe în 1409 și în 1411,
Page

reușește, împreună cu despotul Serbiei Ștefan Lazarevici, să-l impună pe Musa sultan în partea
europeană a Imperiului Otoman. Perioada în care Musa a fost sultan (1411-1413) este perioada de
 apogeu diplomatic și politic al lui Mircea cel Bătrân. Din nefericire, Musa este înfrânt de fratele său
Mahomed I și aceeași soartă a avut-o și Mustafa în 1416. Drept urmare, Mahomed I (1413-1421)
face o campanie împotriva Țării Românești, obligându-l pe Mircea să plătească tribut, să cedeze
Dobrogea (1417),*Mihai 1 1420*, și a transformat cetățile Turnu și Giurgiu în raiale. Mircea moare
în ianuarie 1418 și este înmormântat la Cozia, ctitoria lui din 1388.

Alexandru cel Bun (1400 - 1432)

A primit sprijinul lui Mircea cel Bătrân pentru a obține tronul și cea mai mare parte din
domnie a avut relații bune cu Polonia. Astfel, el depune nenumărate jurăminte de vasalitate față de
Polonia, începând cu martie 1402. În virtutea acestor tratate, Alexandru cel Bun acordă sprijin
militar Poloniei împotriva cavalerilor teutoni în bătăliile de la Grunwald (1410), Marienburg
(1422). Polonia trădează în martie 1412, când încheie un tratat secret cu Ungaria la Lublau, pe care
aceste două țări intenționează să împartă în două Moldova, dacă nu participă la luptele împotriva
turcilor. Cu toate acestea, în 1419-1420, Alexandru cel Bun respinge singur primul atac otoman
împotriva Moldovei la Chilia și Cetatea Albă. Moare în 1432 și este înmormântat la Bistrita.

Iancu de Hunedoara-despre personalitatea sa vorbește cronicarul bizantin Laoonic Chalcocondil,

în lucrarea Expuneri istorice
Funcții-1438 ban de Severin
-1441 voievod al Transilvaniei și 1442 comite al secuilor (funcție apărută la începutul sec. al XIV-
lea)
-1446 guvernator al Ungariei- apogeul politic
-1453 căpitan general (comandantul armatei) al Ungariei.
Principii ale politicii sale externe:
- ofensivă față de turci, adică să atace turcii la sudul Dunării, să-i alunge din Europa.
- politica blocului românesc, adică să impună domni favorabili politicii sale în Moldova și-n Țara
Românească, precum Vlad Țepeș în Țara Românească sau Bogdan al II-lea în Moldova
- aplica strategii de bătălie avansate pentru timpul respectiv, precum înconjurarea taberei militare cu
"CARE" după model husit.
În 1442 este învins la Sântimbru, lângă Arad, de beiul Vidinului Mezid, însă imediat reușește
să obțină o victorie la Sibiu și trece în Țara Românească unde îl învinge pe Sehabeddin, beilerbeiul
Rumeliei, într-o luptă la Ialomița în 1442. Drept urmare, îl impune ca domn în Țara Românească pe
Vlad Dracul (cu întreruperi a fost domn în Țara Românească 1436-1447), tatăl lui Vlad Țepeș. Pune
în aplicare politica ofensivă față de turci și organizează campania cea lungă, în 1443-1444,
ajungând pană la granița Turciei de azi (aproape de Adrianopol) și cucerind orașe, precum Niș și
Sofia. Pacea s-a încheiat la Seghedin, iulie 1444, cerută de sultanul Murad al II-lea. A fost o pace
avantajoasă pentru creștini, deoarece a fost încheiată pe o perioadă de 10 ani.
25

Însă prezența armatei otomane în Asia Mică pentru înăbușirea unei răscoale și o flotă
Page

venețiană în Strâmtori îi determină pe regele Ungariei și Poloniei și pe Papa Eugeniu al IV-lea să

rupă pacea și să organizeze o cruciadă, care se va sfârși dramatic pentru creștini, la Varna, 10
 noiembrie 1444. Regele a fost ucis, creștinii au fost înfrânți, iar Iancu de Hunedoara încearcă în
anul următor, 1445 împreună cu Vlad Dracul și cu o flotă burgundă, să organizeze o expediție pe
Dunăre, în urma căreia s-a cucerit cetatea Giurgiu.
Regele Ungariei a murit fără urmași la tron, ceea ce îi oferă oportunitatea lui Iancu de
Hunedoara să devină guvernator al Ungariei în 1446. Iancu își subordonează cele două țări
românești, punând domni favorabili luptei sale antiotomane: la tronul Moldovei pe Bogdan al II-
lea/Petru al II-lea-cel care i-a cedat lui Iancu cetatea Chilia drept răsplată (1448-aici s-a aflat o
garnizoană maghiară până când Ștefan cel Mare cucerește cetatea); relația dintre Vlad Dracul
(1436-1447) și Iancu s-a rupt din cauza recunoașterii suzeranității otomane de către domnul Țării
Românești și, în consecință, Vlad Dracul a fost ucis de Iancu de Hunedoara și a fost impus în Țara
Românească Vladislav al II-lea (1447). Anul următor Iancu de Hunedoara a organizat o nouă
cruciadă, care s-a sfârșit din nou cu o înfrângere la Câmpia Mierlei sau Kossovopolje 1448.
Un an decisiv pentru creșterea puterii Imperiului Otoman a fost cucerirea Constantinopolului
1453 de către Mahomed al II-lea (1451-1481). Următorul punct strategic era cucerirea Belgradului,
pe care Mahomed l-a atacat în 1456, deoarece era considerat cheia regatului Ungariei sau cheia
Europei Centrale. Printr-un atac surpriză, Iancu de Hunedoara a reușit înlăturarea asediului otoman,
întârziind cu 70 de ani transformarea Ungariei în pașalâc. Papa Calixt III a considerat înlăturarea
asediului otoman asupra Belgradului cel mai fericit eveniment al vieții sale. Din păcate, ca urmare
epidemiei de ciumă declanșată în timpul bătăliei, Iancu de Hunedoara moare în august 1456, în
tabăra de la Zemun. A fost înmormântat la Alba-Iulia, pe piatra sa de mormânt se scrie ”S-a stins
lumina lumii”. În cinstea victoriei sale de la Belgrad, bisericile catolice din toată lumea trag
clopotele AT NOON.

Vlad Țepeș (1448;1456-1462;1476) În prima domnie a fost impus de către otomani pe tronul
Ț.R.
În 1459 s-a alăturat apelului Papei Pius al II-lea la cruciadă, refuzând să mai plătească tribut
turcilor. Drept urmare, pare-se că a încheiat un tratat antiotoman (1460) cu regele Ungariei Matei
Corvin (1458-1490). Turcii au încercat să-l asasineze la Giurgiu prin Hamza-beg, au eșuat și, drept
urmare Vlad Țepeș a atacat întreaga linie de apărare otomană de pe Dunăre, provocând mari
pierderi turcilor în iarna lui 1461-1462. Prin urmare, Mahomed al II-lea organizează o campanie
împotriva Țării Românești, prezentată de M. Ducas în lucrarea Istoria turco-bizantină (1341-1462).
Scopul său era cel de a-l impune ca domn pe Radu cel Frumos, fratele vitreg al lui Vlad Țepeș.
Acesta folosește atât tactica pământului pustiit și pârjolit, cît și arma psihologică pentru a slăbi
armata otomană și încearcă să-l asasineze pe sultan prin Atacul de noapte de la Târgoviște 16-17
iunie 1462. Eșuează, se retrage pentru a primi sprijinul lui Matei Corvin, însă acesta îl considera
trădător, îl arestează și va sta închis la Vișegrad 13 ani. Sultanul Mahomed l-a impus ca domn în
locul lui Vlad Țepeș pe fratele său Radu cel Frumos. Boierii l-au recunoscut ca domn și au acceptat
mărirea tributului, accentuându-se astfel dominația otomană în Țara Românească. Prin urmare,
26

Vlad Țepeș a fost eliberat la inițiativa lui Ștefan cel Mare în 1476, însă la scurt timp a fost ucis de
Page

boieri.
 Ștefan cel Mare (1457-1504)-cel mai important domnitor din Evul Mediu românesc

În politică sa externă a urmărit să evite conflictul cu două state în același timp, a pus în
aplicare blocul românesc (prin impunerea pe tron în Țara Românească a lui Laiotă Basarab, Basarab
Țepeluș sau Vlad Țepeș-politică ce nu a avut succes), după modelul lui Iancu de Hunedoara și a
reușit să transforme Moldova, din obiect de dispută între puterile vecine în subiect al relațiilor
internaționale.
Prima etapă a domniei lui Ștefan cel Mare a fost cea a conflictului cu Ungaria. Ștefan cel
Mare este primul domn ales de Adunarea Țării în 1457 și, pentru a-și consolida tronul, a plătit în
continuare tribut turcilor (Moldova a plătit pentru prima oară tribut turcilor, în timpul lui Petru Aron
predecesorul său, în 1456, supranumită închinarea de la Vaslui). În 1459, la Overchelăuți, depune
jurământ de vasalitate față de regele polonez Cazimir al IV-lea, reușind să-l alunge pe Petru Aron
din Polonia în Transilvania.
În 1462, profitând de expediția sultanului Mahomed al II-lea împotriva Țării Românești, a
atacat Chilia. A reușit să cucerească cetatea abia în 1465, alungând garnizoana maghiară, lovind în
interesele comerciale ale ungurilor și ale Țării Românești, determinând campania lui Matei Corvin
(1458-1490) împotriva Moldovei. Bătălia s-a dat la Baia, 14-15 decembrie 1467, unde Ștefan
obține o victorie importantă, cel puțin așa susține cronicarul polonez Jan Dlugosz. El a scris că
bătălia s-a soldat cu un uriaș dezastru pentru maghiari.Victoria lui Ștefan a însemnat și sfârșitul
pretențiilor de suzeranitate ale Ungariei asupra Moldovei.
A doua etapă a domniei lui Ștefan a fost marcată de declanșarea luptei antiotomane. Politica
antiotomană a domnitorului Moldovei s-a afirmat în contextul luptei venețienilor cu turcii în
războiul turco-venețian (1463-1479/1469-1479), a genovezilor din Caffa si Mangop și a hanului
turcoman Uzun Hassan, a Ungariei împotriva turcilor. După ce a început să-și pună în aplicare
politica blocului românesc, prin alungarea lui Radu cel Frumos din Țara Românească și prin
înscăunarea lui Laiotă Basarab (după 1470), în 1473 refuză să mai plătească tribut turcilor și, drept
urmare, sultanul îl trimite pe beilerbeiul Rumeliei, Soliman-pașa cu o mare armată otomană de
aproximativ 120.000 oameni, cu scopul de a-l înlătura pe Ștefan din Moldova. Bătălia s-a dat la
Vaslui/Podul Înalt, 10 ianuarie 1475 când Ștefan aplica tactica războiului asimetric și obține o mare
victorie, ce este anunțată printr-o scrisoare adresată regelui Ungariei la 25 ianuarie 1475. Prin
această scrisoare consideră că Moldova este o poartă a creștinătății și dacă Moldova va cădea, toată
creștinătatea va avea de suferit și, din acest motiv, cerea ajutor militar.
Singurul rezultat concret a fost tratatul cu Matei Corvin din iulie 1475, Iași, unde se încheie
un tratat de pace dintre Moldova și Ungariei, prin care își promiteau sprijin reciproc împotriva
turcilor. Ștefan recunoștea privilegiile negustorilor brașoveni și, în schimb, primea azil politic în
Transilvania.
În vara anului 1475 turcii cuceresc Caffa si Mangop, cetăți genoveze și bizantine de pe malul
nordic al Mării Negre, precum și Hanatul Crimeii și atacă Moldova anul următor, fiind conduși de
27

sultanul Mahomed Cuceritorul. În același timp tătarii atacă dinspre est, iar Ștefan cel Mare este
Page

nevoit să îl infrunte pe Mahomed al II-lea cu aproximativ 6.000 de oameni la Războieni sau la

Valea Albă (iulie 1476)., deoarece și-a demobilizat oastea cea mare, pentru a-și proteja familiile din
 calea tătarilor. Ștefan a fost înfrânt, însă nu a fost înlăturat de pe tron, cu atât mai mult cu cât
sultanul nu a reușit să cucerească nici Suceava, nici cetățile din interiorul Moldovei (Roman, Neamț
etc). Practic, expediția sultanului s-a sfârșit cu un eșec destul de usturător, pentru că a fost nevoit să
se retragă fără să-și îndeplinească obiectivul politic. În consecință, prestigiul lui Ștefan în lumea
creștină se mărește. Campania din 1476 a fost relatată de italianul G.M. Angiolello.
Ca urmare a importanței lui Ștefan în lupta antiotomană, Moldova a avut din 1478 un
reprezentant permanent la Veneția, fiind ambasador Grigore Ioan Țamblac. Cu toate acestea
venețienii fac pace cu turcii 1479 și, câțiva ani mai târziu, Ungaria în 1483. Se presupune ca Ștefan
ar fi încheiat pacea cu turcii încă din 1480, dar nu este sigur. Cert este ca Mahomed al II-lea este
urmat la tron de un alt sultan, Baiazid al II-lea (1481-1512), care cucerește cetățile Chilia (iulie) și
Cetatea Albă (august), transformând Marea Neagră în lac otoman (1484). Pentru a recupera cetățile,
Ștefan depune un nou jurământ de vasalitate, cu sufletul frânt (cronicarul polon Wapowski) față de
regele Cazimir al IV-lea, la Colomeea, în 1485 și înfrânge pe turci în două bătălii la Cătlăbuga
(1485) și Șcheia (1486). Aceste bătălii nu recuperează cetățile pontice, cu atât mai mult cu cât și
Polonia a făcut pace în 1486 cu turcii, iar Ștefan cel Mare este obligat să accepte plata tributului,
mărit de la 2000 la 3000 de galbeni (1486/1487/1489).
A treia etapă a domniei lui Ștefan este reprezentată de conflictul cu Polonia. A fost generat
încă din 1490 din cauza stăpânirii Pocuției (un teritoriu din Ucraina de azi) și, drept urmare, Ștefan
cel Mare a stabilit legături cu cneazul Moscovei, Ivan cel Groaznic.
Situația s-a agravat în 1492, când rege al Poloniei a devenit Ioan Albert, fiul lui Cazimir al
IV-lea. Acesta intenționa să recucerească Chilia și Cetatea Albă, să impună un prinț polon pe tronul
Moldovei și, de aceea, dorea ca Ștefan să depună un nou jurământ de vasalitate. El a refuzat, iar
Ioan Albert organizează o expediție împotriva Moldovei. Sprijinit de turci și de unguri, Ștefan cel
Mare obține o mare victorie la Codrii Cosminului, 1497, care a fost urmată de tratatul de la Hârlău
(1499). Era un tratat în deplină egalitate, înlăturându-se orice pretenție de suzeranitate a Poloniei
asupra Moldovei. Un tratat asemănător a fost încheiat cu Ungaria, 10 ani mai devreme, în 1489,
când domnitorul moldovean primea Ciceiul, Cetatea de Baltă, teritorii în Transilvania în care putea
să se refugieze, în caz de primejdie.
Practic, la sfârșitul domniei, Ștefan cel Mare era independent față de Polonia și Ungaria, însă
plătea în continuare tribut turcilor. Moldova, alături de Țara Românească, era inclusă în tratatul
ungaro-otoman din 1503, prin care era obligată să plătească tribut turcilor. Moare, este
înmormântat la Putna, 2 iulie 1504, unde devine sfânt. O altă ctitorie a sa a fost ridicată la Voroneț
în 1486.

Țările Române în secolul al XVI-lea

Imperiul Otoman atinge apogeul în vremea lui Soliman Magnificul (1520/1521-1566). El

cucerește în 1521 Belgrad, îi înfrânge pe maghiari la Mohacs 1526, asediază Viena în 1529, pe care
28

nu o cucerește, transformă Ungaria centrală în pașalâc 1541 (transformându-se în Pașalâcul de la

Page

Buda sau Pașalâcul de la Oradea), partea de vest revenind Imperiului Habsburgic, iar Transilvania
devine principat autonom sub suzeranitate otomană. În ciuda creșterii puterii otomane, în
 Transilvania suzeranitatea otomană era mult diminuată, tributul era simbolic, pentru că Transilvania
era mai îndepărtată de turci și pentru că era în vecinătatea Imperiului Habsburgic. Succesul otoman
în Europa a determinat acceptarea ca partener în concertul politic european și nu se mai utilizează
criteriul religios, pentru a fi considerat un stat dușman. În consecință, Franța (Francisc I) a încheiat
un tratat cu Soliman Magnificul în martie 1536 împotriva Imperiului Habsburgic. De asemenea,
Polonia încheie tratat cu Soliman Magnificul în 1533 (Polonia începând cu secolul al XVI-lea trece
printr-o criză accentuată, cu atât mai mult în 1572 se stinge dinastia Iagellonilor).
În 1521, otomanii au intenționat să transforme Țările Române în pașalâcuri la sfârșitul
domniei lui Neagoe Basarab și în timpul domniei lui Mihai Viteazul, renunță, pentru că era mai
profitabil economic, militar, politic decât transformarea în provincii otomane. În schimb, se extinde
transformarea unor puncte strategice în raiale/khazale, prin garnizoane otomane; el transformă o
parte mare din teritoriu în raiale, Tighina/Bender 1538, ocupă orașul Brăila în 1540, pe care îl
transforma în raia în 1542, iar în 1552 transformă Banatul în pașalâc.
Dominația otomană se explică prin faptul că la sfârșitul secolului al XVI-lea domnitorul
devenea un înalt funcționar otoman, pentru că el obținea această funcție, datorată exclusiv voinței
sultanului. Prin urmare, se pierde, în această perioadă, originea divină a domnului. De asemenea,
domniile erau relativ scurte, ele erau confirmate prin plata mucarerului, la un an-mic și la trei ani-
mare.
Însă ceea ce demonstrează accentuarea dominației otomane a fost exploatarea economică a
Țărilor Române prin faptul că s-a mărit considerabil valoarea tributului/haraciului (a explodat), la
care s-au adăugat peșcheșuri-daruri oficiale, rușfeturi- daruri neoficiale/mită, mucarer-ul mic și
mare la un an, respectiv trei ani-sume de confirmare ale domniei și monopolul comercial otoman,
adică comerțul Țările Române să se facă doar cu turcii.
Domnitorii români, începând din secolul al XVI-lea, nu au putut duce o politică externă
activă împotriva turcilor, datorită transformării țăranilor liberi (obligați să participe la oastea cea
mare) în țărani dependenți a determinat desființarea oastei mari, iar domnitorii români au pierdut
instrumente extrem de importante în rezistența antiotomană.

Neagoe Basarab (1512-1521)

Domn al Țării Românești, a căutat să crească prestigiul internațional al țării prin exemplu la
ceremonia de sfințire a bisericii de la Argeș 1517 au fost prezente mari personalități religioase,
inclusiv Patriarhul ecumenic de la Constantinopol. Avea bune relații cu Ungaria, Veneția, Polonia,
Imperiul Romano-German, Moldova și Transilvania. Intenționau să participe la o cruciadă
antiotomană și este primul care scrie o lucrare cu caracter politic și diplomatic: Învățăturile lui
Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. La sfârșitul domniei, turcii au avut intenția de a
transforma țara Românească în pașalâc, dar nu s-a concretizat.
29

Radu de la Afumați (1522-1529) tot domn al Țării Românești, a evitat transformarea țării în
Page

pașalâc, ducând aproape 20 de lupte (1522-1525) împotriva pașei de Vidin, Mehmed. După
înfrângerea Ungariei la Mohacs (1526), unde regele Ungariei Ludovic al II-lea a fost ucis, s-a
 implicat în luptele pentru tron, sprijinind diverși pretendenți. A fost asasinat de boieri și
înmormântat la Curtea de Argeș.

Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546)-domn al Moldovei

A fost considerat predecesor/precursor al lui Mihai Viteazul, deoarece a cucerit mari teritorii
din Transilvania (Ciceiul, Cetatea de Baltă, Ungurașul, Rodna, Bistrița) ca urmare a victoriei de la
Feldioara în 1529 împotriva unuia din pretendenții la tronul Ungariei,
Ca și tatăl său a intrat în conflict cu Polonia din cauza Pocuției, dar spre deosebire de tatăl
sau a fost înfrânt la Obertyn (1531). A reușit să-și păstreze tronul, deoarece i-a împiedicat pe
venețienii din familia Gritti să-l alunge de pe tron.
O altă acțiune pripită a făcut-o în 1535, când s-a declarat vasalul lui Ferdinand de Habsburg
și adera la o coaliție împotriva turcilor formată din Imperiul Romano-German, Ungaria, Veneția.
Asta este motivul pentru care Soliman atacă Moldova, cucerește Suceava și îl obligă pe Petru Rareș
să se refugieze în Transilvania. Revine pe tron după ce crește valoarea tributului în 1541 și acceptă
prezența unei garnizoane otomane la Suceava, însă el are numai realizări culturale; în timpul sau se
fac picturile de la mănăstiri Probota, Arbore, Moldovița.

Ioan-vodă cel Viteaz (1572-1574)

S-a revoltat împotriva turcilor care au dublat tributul, a fost victorios la Jiliște 1574, însă
trădat de boieri-pârcălabul Ieremia Movilă- este infrânt pe 10 iunie, 1574, Roșcani. A fost ucis de
turci.

Mihai Viteazul
-ban de Mehedinți
-ban al Craiovei-a fost cât pe ce să fie executat de Alexandru cel Rău (1592-1593).
A obținut domnia prin cumpărarea tronului de la Constantinopol.
Domnia lui coincide cu organizarea Ligii Sfinte/Creștină 1592, alianță antiotomană, o
expresie a cruciadei târzii, inițiată de Papa Clement al VIII-lea; Liga Sfântă era formată din statul
papal, Imperiul Habsburgic, Spania, Mantua, Toscana și Ferrara și era condusă de Imperiul
Habsburgic (Rudolf al II-lea). Imediat s-a declanșat Războiul cel Lung (1593-1606), în care au fost
cooptate și statele românești. Astfel, emisarii Ligii Sfinte au atras Transilvania (februarie 1594) și
Moldova (august 1594) în această cruciadă, respectiv pe Sigismund Bathory și Aron Vodă (1590/1-
1595). Mihai Viteazul, fiind considerat omul turcilor, a fost ocolit de acești emisari.
Revolta antiotomană a început, din proprie inițiativă în Țara Românească, în 13 noiembrie
1594 prin uciderea garnizoanei de la București și a creditorilor levantini. Drept urmare a acestei
revolte, Mihai Viteazul ataca garnizoanele otomane de pe linia Dunării în decembrie 1594:
Hârșova, Giurgiu, Silistra; în ianuarie 1595, Mihai Viteazul respinge atacul tătarilor și turcilor de la
30

Putineiu, Stănești, Șerpătești, iar în martie 1595, împreună cu ardelenii și moldovenii, cuceresc
Page

Brăila și Ismail.
 Conștient că va urma o campanie otomană împotriva sa, Mihai Viteazul încheie un tratat cu
principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, prin intermediul unei delegații de boieri, la Alba Iulia,
20 mai 1595. Boierii își depășesc atribuțiile și încheie un tratat defavorabil domnului Țării
Românești. Domnul devenea locțiitor lui Sigismund Bathory pe tronul țării, puterea revine unui sfat
domnesc din 12 mari boieri, care nu puteau fi uciși pentru trădare de către domn; acești boieri
făceau parte și din Dieta Transilvaniei. Mitropolitul de la Târgoviște primește titlul de exarh al
plaiurilor, adică își exercită autoritatea asupra ortodocșilor din Transilvania. Cu toate acestea el își
atinge obiectivul aceste alianțe: sprijin militar împotriva turcilor, cu atât mai mult cu cât încă din
mai-iunie 1595 sultanul a declarat pașalâcuri Moldova și Țara Românească și l-a trimis pe Sinan-
pașa să pună în aplicare organizarea lor ca provincii otomane.
Prima bătălie s-a dat la Călugăreni 13/23 august 1595, unde Mihai câștigă o victorie în fața
de Sinan-pașa !!!!!!!!!!!!!!!, dar nu reușește să împiedice armata otomană să ocupe Țara
Românească și să înceapă organizarea sa ca provincie otomană. Între timp, Mihai Viteazul se
retrage spre munți la Stoenești, unde așteaptă sprijinul de la Sigismund Bathory; în Moldova, Ștefan
Răzvan, care participase la bătălia de la Călugăreni, este înlocuit cu Ieremia Movilă, care este
susținut de cancelarul polonez Zamoyski. După ce a primit sprijinul lui Sigismund, Mihai
recuperează Târgoviște și București și obține o mare victorie la Giurgiu, 15-20 octombrie 1595,
evitându-se astfel transformarea țării în pașalâc.
După bătăliile de la Calugăreni-Giurgiu, domnul e nevoit să ia o hotărâre nepopulară între
țărani, legându-i pe țărani de glie (așezământul lui Mihai-1596).
În iarna lui 1595-1596 Mihai Viteazul continuă să atace garnizoanele otomane de la sud de
Dunăre, până la Plevna și Sofia, ceea ce îi determină pe turci să ceară pace. Tratatul se încheie în
1597 în condiții avantajoase pentru Țara Românească: Poarta recunoștea domnia lui Mihai pe viață,
autonomia Țării Românești și scăderea considerabilă a tributului. Anul următor un tratat asemănător
încheie la Mănăstirea Dealu (ctitoria lui) cu Imperiul Habsburgic. Prin acest tratat, împăratul Rudolf
al II-lea îi recunoștea domnia ereditară și îi dădea bani pentru plata a 5000 de lefegii/mercenari. Prin
aceste tratate sau dubla suzeranitate austro-otomană, practic Mihai Viteazul anulează vasalitatea
față de Sigismund Bathory și Mihai redevine domnul de drept al Țării Românești. După acest tratat,
luptele cu turcii au reînceput la sudul Dunării, ceea ce a dus la colonizarea a 16000 de țărani sârbi și
bulgari înȚara Românească.
Contextul internațional se schimbă în 1599, când și Transilvania va părăsi Liga Sfântă,
deoarece principele Sigismund Bathory a renunțat la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei
Bathory, cel care era adeptul politicii pro-otomane și pro-poloneze. Drept urmare, domnul Țării
Românești trimite în iulie 1599 o solie la Praga, prin care solicita aprobarea lui Rudolf al II-lea de a
interveni în Transilvania, ca să îl înlocuiască pe Andrei, primind aprobare. Lupta se dă pe 18
octombrie 1599 la Șelimbăr, unde Andrei Bathory e decapitat. La 1 noiembrie 1599, Mihai intra
triumfal în Alba Iulia.
Statutul lui a fost perceput diferit:
31

- împăratul habsburgic l-a considerat doar:guvernator al Transilvaniei

Page

- Dieta l-a acceptat drept locțiitor al împăratului/ principelui.

- turcii îl recunoșteau ca atare, conducător al Transilvaniei și i-au trimis steag de domnie
 Dintre măsurile luate de Mihai în Transilvania remarcăm scutirea preoților ortodocși de
robotă (obligația în muncă), încep demersurile pentru a organiza o mitropolie ortodoxă, a pus
căpitani români în fruntea cetăților.
În primăvara anului 1600 M.V. atacă Moldova, îl alungă pe Ieremia Movilă în Polonia și pe
27 mai 1600 se intitula domn al Țării Românești, Ardealului și a toată Țara Moldovei. S-a realizat
unirea, care nu a fost un plan prestabilit, ci un rezultat al acțiunilor domnitorului.
Bineînțeles că acțiunea lui Mihai a stârnit ostilitatea marilor Puteri: habsburgii pierdeau
Transilvania, Poarta cam toate cele trei țări române, Polonia pierdea Moldova, iar nobilii maghiari
erau nemulțumiți de taxele impuse de Mihai. Prin urmare, nobilii maghiari, împreună cu austriecii,
îl înving la Mirăslău pe Mihai la 18 sept. 1600, pierzând Transilvania. Rând pe rând pierde și
Moldova și Țara Românească, pentru că Polonia, prin hatmanul Zamoyski l-a impus pe tronul
Moldovei pe Ieremia Movilă și, pe fratele său, Simion Movilă în Țara Românească (sept-oct 1600).
Mihai Viteazul este nevoit să ia calea exilului, plecând la Praga și Viena în decembrie 1600, ca să
ceară sprijin din partea împăratului austriac. A fost primit cu mare fast la curtea lui Rudolf al II-lea,
reprezentat în tabloul pictorului flamand Frans Francker cel Tânăr, Cresus arătându-și comorile.
În februarie 1601, Mihai Viteazul primește sprijin de la împărat, deoarece nobilii maghiari s-
au revoltat împotriva austriecilor și l-au readus pe tron pe Sigismund Bathory. Bătălia pentru
recucerirea Transilvaniei s-a dat la Guruslău în 3 august 1601, unde Sigismund Bathory a fost
înfrânt. Imediat se redeschidea perspectiva unirii și, din acest motiv, pe 9 august 1601 a fost
asasinat, la Câmpia Turzii. Capul lui a fost găsit de frații Buzești/ soția lui, a fost înmormântat la
Mănăstirea Dealu. Principalul izvor istoric cu privire la domnia lui Mihai Viteazul a fost cronicarul
Balthasar Walther. Cea mai cunoscută imagine a lui Mihai Viteazul este gravura lui Aegidius
Sadeler, Praga, 1601.
Domnia lui cunoaște numeroase consecințe:
- se diminuează dominația otomană și exploatarea economică a Țărilor Române până la sfârșitul
secolul al XVII-lea
- acțiunea lui Mihai a fost model pentru alți domni sau principi: principele Transilvaniei Gabriel
Bethlen (1613-1629), într-o scrisoare adresată unui ambasador englez de la Constantinopol,
Thomas Roe, (1627) propunea crearea unui regat al Daciei de confesiune protestantă, alcătuit din
Moldova, Transilvania și Țara Românească, pentru care a cerut sprijinul Patriarhului din
Constantinopol/turci/habsburgi; tot ca model politic a fost luat de domni din Muntenia, precum
Radu Șerban sau Mihnea al III-lea, Gh. Rakoczy, principe al Transilvaniei.
- acțiunea lui Mihai deși a fost uitată timp de 200 ani, a fost valorificată de pașoptiști pentru a
justifica Unirea Principatelor.

Transilvania în secolele XVI-XVII/ Organizarea principatului Transilvania

32

După transformarea Ungariei în pașalâc Transilvania a devenit principat autonom sub

Page

suzeranitate otomană (1541). Cu toate acestea, suzeranitatea otomană era nominală/tributul

mic/exploatare minimă economică, deoarece Transilvania era îndepărtată de otomani și pentru că
 erau vecini cu austriecii. Drept urmare, principii transilvăneni aveau o putere mare, mai ales că, din
1543, Dieta a primit de la sultan dreptul de a alege principele, ulterior confirmă alegerea principelui
(Dieta este Adunarea nobiliară sau Congregațiile nobiliare din perioada voievodatului). Apare și un
cod de legi, intitulat Tripartitum-ul lui Werboczi (1517).
Principii au avut o putere foarte mare atat pe plan intern, cât și pe plan extern. Pe plan extern,
principii transilvăneni au participat la Războiul de 30 ani (1618-1648), care se termină cu pacea din
Westfalia. De asemenea, pentru a găsi sprijin împotriva Imperiului Habsburgic au încheiat tratate cu
Franța. Astfel, Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) încheie un tratat cu regale Franței Ludovic al XIV-
lea în anul 1645, iar în 1677, pentru a preintâmpina ocuparea Transilvaniei de către habsburgi, au
încheiat tratatul de la Făgăraș, tot cu Franța. Pe plan intern, Gabriel Bethlen (1613-1629) este cel
care introduce absolutismul princiar cu scopul de a-și păstra autonomia, tot din cauza
țelurilor/scopurilor expansioniste ale habsburgilor. Astfel, Dieta i-a acordat lui Gabriel largi
posibilități de a dispune de domeniile nobilimii.
Dieta a fost un factor permanent de co-guvernare alaturi de principe, ea dezbătea probleme
importante de politică externă care erau hotărîte în principiu de Dietă. Ea se întrunea periodic avea
atribuții permanente și un statut bine precizat. Odată cu creșterea rolului principelui, importanța ei a
scăzut in materie legislativă, armată și în alegerea Consiliului princiar.
După declanșarea crizei orientale, în 1687 armatele imperiale au intrat în Transilvania, iar la
4 decembrie 1691 a apărut diploma care stabilea organizarea Transilvaniei ca provincie habsburgică.
Autonomia ei s-a diminuat, împăratul și-a luat titlul de principe și era reprezentat în Transilvania de
un guvernator militar. Prin aceasta diplomă se menținea statutul de tolerați al românilor și faptul ca
stările privilegiate proveneau din randul protestanților și catolicilor. Pentru a diminua autonomia
acestora, s-a creat Biserica Greco-Catolică, prin diplomele din 1699 și 1701.
Instituțiile principatului erau: Guberniul format in 1693, Dieta care pierde o serie din atribuții
precum alegerea principelui (dar conform unui manual Dieta este cel care alege un guvernator
militar), armata, tezauriatul și Cancelaria Aulică a Transilvaniei cu sediul la Viena, condusă de un
președinte sau un cancelar aulic și 6 consilieri, având statutul unui adevărat guvern. Pe la jumătatea
secolului al XVIII-lea, principatul Transilvaniei a devenit Mare Principat. După declanșarea crizei
orientale 1683, deși Transilvania și Ungaria au fost ocupate de habsburgi a fost nevoie de un nou
război și de o mare victorie la Zenta (1697), care i-a obligat pe turci să încheie pacea de la Karlowitz
(1699), prin care recunoșteau că Transilvania și Ungaria aparțineau austriecilor.
33
Page
 Cap. IV Statul român modern, de la proiect politic la
realizarea României Mari
Criza orientală s-a declanșat ca urmare a celui de al doilea asediu otoman asupra Vienei în
1683, la ridicarea căruia a contribuit și regele polonez Ian Sobieski. Ea s-a menținut până în 1914,
deoarece turcii dețineau strâmtorile Bosfor și Dardanele, un punct strategic de acces în Marea
Mediterană. Din acest motiv, criza Imperiului Otoman nu a rămas o problemă internă a statului
otoman, ci a devenit o problemă a relațiilor internaționale și, în consecință, marile puteri s-au
poziționat diferit față de problema orientală: Rusia și Austria doreau să împartă teritoriile europene
ale otomanilor, în schimb Anglia și Franța acționau în vederea menținerii integrității teritoriale a
statului otoman, deoarece doreau să păstreze echilibrul european, ca să împiedice Rusia să ajungă la
Strâmtori și să controleze astfel continentul european. Inițial, Anglia și Franța au sprijinit cu
armament Turcia, însă o dată cu Războiul Crimeei (1853-1856) ele s-au implicat direct pentru
sustinerea și menținerea imperiului.

Politica de echilibru a domnilor români la sfârșitul secolui al XVII-lea începutul

secolului al XVIII-lea

Din cauza declanșării Crizei Orientale, domnitorii români, de la sfârșitul secolului al XVII-
lea și începutul sec. al XVIII-lea, au dus o politică de echilibru între marile puteri, cu scopul de a-și
extinde autonomia și de a obține chiar independența. Cel care a inițiat acest tip de politică externă a
fost Șerban Cantacuzino (1678-1688), domn al Țării Românești. Deși a participat la asediul Vienei
de partea turcilor, în 1684 a început negocierile unui tratat cu Austria, care a fost încheiat în 1688,
dar care nu a fost pus în aplicare, deoarece a fost asasinat. Tot în 1688, prin intermediul
arhimandritului Ioan, a semnat un tratat cu țarii Rusiei Ioan și Petru, în vederea organizării unei
campanii militare antiotomane. A urmat Constantin Brâncoveanu (1688-1714), cel care în politică sa
externă a folosit pe de o parte un adevărat cabinet diplomatic, iar pe de alta parte de sume mari de
bani, pentru a încheia alianțe favorabile cu marile puteri. Cabinetul era format din stolnicul C-tin
Cantacuzino, David și Teodor Corbea, Gh. Castriota, Anton Maria del Chiaro, Iacob Pylarinos. De
asemenea, el a stabilit legături cu Franța, Veneția, Statul Papal, Rusia, Polonia, în paralel fiind
recunoscut domnitor pe viață de către turci, după 1699 (după Pacea de la Karlowitz). În secret, în
urma unor negocieri antiotomane, a obținut protecția împăratului habsburgic Leopold I (1701).
Politica sa îndrăzneață a eșuat, deoarece otomanii au aflat despre tratativele sale cu Rusia, a fost
acuzat de trădare și decapitat cu cei patru fii ai săi (1714).
În Moldova, Dimitrie Cantemir, devine domn în 1710, obținând tronul de la sultan, contra
34

unor sume mari de bani. Însă în 1711 încheie un tratat la Luțk cu Imperiul Țarist, cu caracter
Page

antiotoman: domnul Moldovei se obligă să participa la lupte împotriva turcilor, în schimb țarul
Rusiei Petru cel Mare îi recunoștea domnia ereditară pe viață. Turcii au reacționat imediat, au trimis
 o armată, iar bătălia a avut loc la Stănilești pe Prut (1711). Victoria a fost de partea turcilor, Dimitrie
Cantemir fiind nevoit să se refugieze în Rusia sub protectia țarului. Drept urmare, pacea s-a
încheiat la Vadu Hușilor (1711) în urma căreia Hotinul a devenit raia, iar în Moldova s-a instalat
regimul fanariot.
Regimul fanariot nu s-a impus în Țara Românească imediat după moartea lui Brâncoveanu,
ci doi ani mai târziu, în 1716. Primul domn fanariot în ambele state a fost Nicolae Mavrocordat.

Domnia în secolul 18/Domnia fanariotă/Instituție centrală din

secolul al XVIII-lea
În urma introducerii regimului fanariot, domnii erau numiți de către Poartă, erau înalți
funcționari otomani, pașă cu două tuiuri, urmand funcției de Mare Dragoman al Porții. Termenul
fanariot provine de la Fanar, un cartier din Constantinopol, de unde proveneau domnii numiți de
către sultan. Au fost, în general, domnii fanarioți de origine greacă, dar au fost și de origine română
și albaneză. Autonomia principatelor a fost drastic limitată, domnul pierzând numeroase atribuții:
 nu mai are drept de politică externă proprie, chiar dacă are reprezentanți la Constantinopol
care poartă denumirea de capuchehăi (un soi de ambasadori).
 nu mai este comandant al armatei, deoarece este total desființată armata și este înlocuită cu o
gardă de arnăuți.
 singura atribuție mai importantă care rămâne domnitorului este cea de șef al bisericii, care
demonstrează existența unei autonomii a teritoriilor principatelor.
În timpul regimului fanariot, se accentuează exploatarea economică a principatelor: crește
valoarea tributului, obligațiilor materiale față de Poartă, monopolul comercial devine total, și practic
principatele au fost jefuite de către fanarioți, care au devenit un fel de agenți fiscali pentru otomani.
O altă modalitate de a jefui principatele este cel al venalității funcțiilor (vânzarea funcțiilor), ceea ce
a determinat înlăturarea boierilor români din viața politică, pentru că nu aveau resurse pentru a
obține dregătorii, care anterior regimului fanariot erau obținute în virtutea poziției sociale
Perioada regimului fanariot a însemnat o perioadă de conflicte între cele trei mari puteri
vecine, Imperiul Rus, Austriac și Otoman, cauzate de Criza Orientală. Aceste conflicte s-au
desfășurat pe teritoriul principatelor, determinand distrugeri materiale, scăderea populației, regres
economic și pierderi teritoriale-turcii atunci când încheiau o pace și pierdeau războiul, cedau părți
din teritoriul principatelor statelor învingătoare. Astfel, au fost șase războaie în timpul regimului
fanariot datorită Crizei Orientale:
1) războiul austro-turc (1716-1718) care s-a încheiat cu pacea de la Passarowitz, în urma
căreia Austria a devenit putere balcanică, iar Banatul și Oltenia au fost cedate Imperiului Austriac,
prin urmare granița întra Țara Românească și Austria ajunge pe râul Olt.
2) un alt război ruso-austro-turc s-a desfășurat între 1735-1739, se încheie cu pacea de la
35

Belgrad 1739, când Oltenia se întoarce în posesia Țării Românești.

Page

3) Un nou război ruso-turc s-a desfășurat între 1768-1774, care s-a încheiat cu pacea de la
Kuciuk-Kainargi (1774). Aceasta pace marchează în mod neoficial (de facto- practic) introducerea
 protectoratului rusesc asupra Principatelor, sub pretextul protejării creștinilor din Imperiul Otoman.
Totodată, aceasta pace marchează primele semne ale modernizării în principate/ manifestarea
influenței occidentale. Pacea de la Kuciuk-Kainargi prevedea autonomia principatelor și scutirea de
tribut pe timp de doi ani. Un an mai târziu, pentru ca a fost neutră în conflict, Austria, prin convenția
de la Constantinopol, a primit teritoriul Bucovinei (1775). Domnul fanariot Grigore Dimitrie Ghica
al III-lea s-a opus cedării Bucovinei, drept urmare a fost ucis de către otomani în 1777. În această
perioadă intră în criză și este împărțită între Marile Puteri, Polonia.
4) Un nou război ruso-austro-turc a fost generat de imposibilitatea de a ajunge la o înțelegere
Rusia și Austria cu privire la împărțirea teritoriului otoman. Astfel, în 1768 țarina Ecaterina a II-a a
propus două proiecte de reorganizare a statului otoman și se internaționalizează problema orientală:
-proiectul dacic prin care urma să se creeze un stat din unirea principatelor, stat tampon între cele
două imperii, sub numele de Dacia și condusă de un principe creștin.
-proiectul grecesc care propunea refacerea Imperiului Bizantin și împărțirea teritoriilor europene al
Imperiului Otoman între Austria și Rusia. Astfel, între 1787-1792, s-a desfășurat războiul ruso-
austro-turc, care s-a încheiat cu pacea la Șiștov-1791 cu Austria și pacea de la Iași 1792 cu Rusia.
Prin pacea de la Iași, Rusia a ajuns cu granița pe Nistru, devenind vecina Moldovei și cucerind
teritoriile nord-pontice (Crimeea).
5) La începutul secolului al XIX-lea Rusia dorea să impună controlul asupra strâmtorilor Mării
Negre, drept urmare are loc un nou război ruso-turc (1806-1812), încheiat cu pacea de la București,
prin care Basarabia/ ținutul dintre Prut și Nistru/partea de răsărit a Moldovei a intrat în posesia
Rusiei.
Regimul fanariot nu a avut doar aspecte negative. În ciuda faptului că domniile erau scurte, ele
alternau în Moldova și în Țara Românească, ceea ce a determinat pe de-o parte apariția ideii unirii
principatelor, iar unii domni puteau strânge numeroși ani de domnie. De exemplu, Constantin
Mavrocordat a avut alternativ în Moldova și în Țara Românească a avut 10 domnii între 1730-1769;
Alexandru Ipsilanti a avut doar trei domnii, între 1774-1782, 1786-1788 (M.) și 1796-1797.
Un alt aspect pozitiv este că fanarioții au aplicat acțiuni de modernizare a principatelor după
model iluminist. Astfel, Constantin Mavrocordat este cel care face reforme de natură economică,
socială, juridică și administrativă; cele mai importante au fost cele sociale, deoarece a desființat
șerbia/ servitutea personală în 1746, în Țara Românească și 1749, în Moldova.
Alte măsuri cu caracter modern din timpul domniilor fanariote este că s-au adoptat codurile
de legi scrise: Pravilniceasca Condică (1780) în timpul lui Alexandru Ipsilanti în Țara Românească,
înlocuit în 1818 de Legiuirea Caragea, iar în Moldova a fost adoptat în 1816-1817 Codul Callimachi.
Chiar dacă domnitorii erau numiți de către Poartă, Țările Române aveau un statut distinct ăn
cadrul stutului otoman. La Constantinopol existau capuchehăi, un fel de ambasadori ai fanarioților.
Pe măsură ce interesul Marilor Puteri crește pentru spațiul românesc, s-au deschis primele consulate
străine la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.. Mai mult, în 1752
ambasadorii Franței îi considerau suverani ai principatelor, cu titlul de Alteță.
36

Unii domnitori fanarioți și-au afirmat individualitatea prin încheierea unor convenții
Page

comerciale, încheiate prin intermediul capuchehăilor: Alexandru Mavrocordat (1782-1785), în

 Moldova, în 1784, a acordat privilegii comerciale negustorilor din Imperiul Habsburgic, iar
Alexandru Ipsilanti (1786-1788) a încheiat o conveție comercială cu austriecii în 1787.

Memorii și proiecte politice boierești din timpul regimului fanariot

Cele mai multe astfel de memorii au fost trimise după 1769 și până în 1830 Marile Puteri au
primit peste 200 memorii și proiecte politice, Cauza principală a acestei activități politice a fost
faptul ca boierii români au fost excluși din viața politică în timpul regimului fanariot, fiind înlocuiți
cu boieri greci. Nu a fost un conflict de natură etnică, ci unul care ține de interese diferite în ceea ce
privește avantaje de natură materială. Prin urmare, ei cereau prin aceste memorii înlăturarea
regimului fanariot, autonomie și revenirea la vechile privilegii, invocându-se capitulațiile.
Aceste cereri nu s-au limitat doar la revenirea situații de dinainte, ci au conținut și prevederi
moderne. De exemplu, 40 din ele cereau desființarea regimului fanariot, iar 10 cereau independența.
Aceste memorii se trimiteau de obicei în timpul tratativelor de pace în urma războaielor
austro-ruso-turce din criza orientală. Unul din primele memorii sau documente trimise austriecilor, a
fost adresat Curții de la Viena din 1716-1718, când se cerea desprinderea Țării Românești de turci
și revenirea la domnii păământene.
Un nou memoriu a fost trimis în 1769 de către mitropolitul Moldovei Gavril Calimachi, care
dorea organizarea unei republici aristocratice condusă de 12 mari boieri (cu toate că se întâlnește
destul de des în memoriile prezentate în manual, cea preferată de boieri este monarhia în varianta
românească).
Pentru prima oară este precizată într-un document unirea principatelor într-un memoriu
boieresc cu ocazia tratativelor de pace de la Focșani-București în 1772-1773. Două delegații de
boieri și înalt cler din Moldova și Țara Românească revendicau desființarea regimului fanariot,
autonomie, revenirea la vechile privilegii, invocându-se pentru prima oară capitulațiile. Tot în 1772
boierul muntean Ienăchiță Văcărescu prefera într-un memoriu adresat marelui vizir, suzeranitatea
otomană, considerată mai sigură decât protectoratul rusesc. El mai cerea: înlăturarea abuzurilor
fanarioților, respectarea vechilor tratate și revenirea la domnii pământene. Un alt memoriu muntean
aparține boierilor care în 1787 cereau Austriei recunoașterea neutralității Țării Românești.
Unul dintre cele mai importante memorii este cel de la Șiștov din 1791, adresat de boierii
munteni diplomatilor ruși și austrieci. Principalele revendicări ale acestui memoriu s-au regăsit în
prevederile tratatului de la Adrianopol. Se cerea:
-desființarea raialelor și, prin urmare, granița pe talvegul/mijlocul Dunării între Țara Românească și
Imperiul Otoman;
-desființarea obligațiilor față de Poartă, cu excepția tributului;
-libertatea comerțului;
-autonomia principatelor sub garanția Austriei și Rusiei.
În 1802 Dumitrache Sandu Sturdza alcătuiește un proiect politic intitulat Plan sau formă de
37

oblăduire (guvernare) republiceasca aristo-democraticească. Boierul moldovean propunea un fel de

Page

proiect de constituție: forma de guvernământ-republica, se punea în aplicare separarea puterilor în

 stat, se cerea adoptarea unor drepturi și libertăți cetățenești precum libertatea individuală și libertatea
economică.
Un alt memoriu care cerea unirea principatelor a fost adresat de moldoveni în 1807
împăratului francez Napoleon I; un alt boier moldovean Iordache Rosetti Roznovanu a alcătuit în
1818 numai puțin de 8 proiecte de reformă, în care se susținea organizarea unei monarhii/ domnii
controlate de către boieri (boierii se organizau într-un divan, sau adunare obștească care avea rolul
de supraveghere și control asupra domniei).

Mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu

Mișcarea lui Tudor Vladimirescu s-a declanșat în ianuarie 1821, ca urmare a morții lui
Alexandru Șuțu, ultimul domn fanariot. Astfel, la 23 ianuarie 1821 se aprobă Proclamația de la
Padeș, unde se organizează Adunarea Norodului, care are la bază un principiu iluminist,
suveranitatea poporului. În paralel cu revolta lui Tudor Vladimirescu a izbucnit războiul de
independență al grecilor, care pornea în principate și se extindea în Balcani. Ea era organizată de o
societate secretă de tip francmason Eteria (se traduce Frăția-nu are legătură cu cea românească),
condusă de Alexandru Ipsilanti.
În drum spre București Tudor Vladimirescu (ofițer de panduri, un fost ofițer în armata
rusească) își prezintă programul politic, care urma să joace rol de constituție, adică de lege
fundamentală, deoarece domnul urma să jure pe acest document: Cererile norodului românesc, 16
februarie 1821. A fost un program moderat, care nu cerea înlăturarea regimului fanariot, ci doar
limitarea abuzurilor acestora; conținea și o serie de principii moderne, precum desființarea
privilegiilor, suveranitatea poporului, funcții după merit etc. Prevederi: înființarea armatei, alcătuită
din 4000 de panduri și 200 de arnăuți pe cheltuiala mănăstirilor, reforma fiscală prin revenire la un
impozit unic, plătit în patru rate, desființarea scutelnicilor, poslușnicilor, desființarea vămilor interne,
reforma justiției ș.a.m.d
Eteria a dat publicității faptul ca grecii și românii beneficiau de sprijinul Rusiei, ceea ce l-a
obligat pe țarul Rusiei Alexandru I să condamne (dezavueze) aceste mișcări naționale, pentru că se
afla la un Congres al Sfintei Alianțe (o alianță militară și politică ce a fost creată în 1815 în timpul
Congresului de la Viena, tocmai cu scopul de a reprima/înlătura mișcări naționale și mișcări
democratice). Prin urmare, s-a făcut loc intervenției militare turcești. Din acest motiv, Tudor
Vladimirescu se retrage în Oltenia, grecii îl acuză însă de trădare și îl ucid. Imediat mișcarea eteristă
a fost învinsă și principatele au fost ocupate de trupe turcești între 1821-1822, perioadă în care
boierii au transmis 75 de memorii Marilor Puteri, în special rușilor, austriecilor și turcilor, unde cer
înlăturarea regimului fanariot/domni pământeni și alte drepturi naționale. Prin urmare, în septembrie
1822, sunt impuși ca domni în Moldova Ioniță Sandu Sturdza, iar în Țara Românească Grigore
Dimitrie Ghica IV, otomanii renunțând la domniile fanariote. Au fost domni până în 1828.
38
Page
 Statutul internațional al Principatelor în prima jumătate al secolului a XIX-lea

Statutul internațional al Principatelor a fost rediscutat în 1826, atunci cand s-a încheiat
Convenția de la Akkerman, considerată actul adițional al păcii de la București din 1812; a fost
încheiată între Rusia și Turcia. Este momentul în care începe emanciparea rapidă a principatelor.
Prevederi:
-alegerea domnilor dintre boierii pământeni pe o durată de 7 ani
-libertatea comerțului, după achitarea obligațiilor față de Poartă
-tributul fix ca și celelalte dări etc.
Aceasta conventie nu a fost respectată de Turcia, ceea ce a generat un nou război dintre Rusia și
Turcia în 1828-1829, care s-a încheiat cu victoria Rusiei. (În urma acestui război grecii obțin
independența față de turci). Odată cu declanșarea războiului, principatele au intrat sub ocupație
rusească (1828-1834). Pacea s-a încheiat la Adrianopol (1829), iar prevederile referitoare la
principate erau cuprinse în Actul osăbit pentru principatele Moldova și Valahia/Țara
Românească. Se prevedea: autonomie reală, desființarea raialelor de pe malul stâng al Dunării
(Turnu, Giurgiu și Brăila) și, prin urmare, stabilirea graniței cu Imperiul Otoman pe
mijlocul/talvegul Dunării, alegerea domnilor pe viață, libertatea comerțului/desființarea monopolului
comercial otoman și, ca o consecință a libertății comerțului, scutirea principatelor de obligația de a
aproviziona Constantinopolul, drept de navigație pe Dunăre, cu vase proprii, îngrădirea dreptului de
intervenție a imperiului Otoman în principate, alcătuirea unor regulamente administrative, interne,
ale principatelor. Prin tratatul de la Adrianopol se schimba statutul internațional al principatelor, prin
faptul ca de jure, se accepta protectoratul rusesc oficial și, prin urmare, practic suzeranitatea
otomană este redusă la o forma pur nominală. Nu este desființată suzeranitatea otomană!!!!!, dar se
pune capăt dominației exclusive a otomanilor. !!!!!!!
În timpul ocupației rusești (1828-1834), conducătorul Moldovei și al Țării Românești a fost
generalul rus Pavel Kiseleff, care a fost președinte plenipotențiar al divanelor celor două state
românești. Ocupația rusească a încetat abia în 1834, atunci când au fost numiți domni în Moldova și
Țara Românească de către Rusia și Turcia, după ce s-au adoptat Regulamentele Organice.

Regulamentele Organice

Au fost elaborate de două comisii de boieri munteni și moldoveni, conduse de consulul

general Minciaki. Textul Regulamentelor Organice a fost dezbătut la Petersburg, supus Adunării
Obștești de la București și Iași și ratificat de către Poartă. Regulamentele Organice au fost primele
acte cu caracter constituțional, sunt considerate actele de naștere ale parlamentarismului în România
(vechea Adunare a Țării din perioada medievală), deoarece au fost primele documente care stabileau
alcatuirea unor instituții legislative pe baza de sufragiu (vot), chiar dacă aveau la bază originea
39

socială (reprezentanți doar boieri), Regulamentele Organice conțineau principii moderne precum
suveranitatea poporului, separarea puterilor în stat și bugetul modern.
Page

*Completare-explicații la separarea puterilor în stat

 În structura unei constituții ai niște puncte importante: contextul, principiile, tip de stat, se detaliază
separarea puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească), drepturi și libertăți cetățenești,
modificări.
Puterea executivă (guvern, propune legi și a le aplica.Guvernul NU ESTE ALES, primul ministru
este numit de rege sau președinte, el își face echipa guvernamentală. Miniștrii și prim-ministrul pot fi
revocați de președinte/rege/domn și de parlament); puterea legislativă (puterea care propune,
dezbate, adoptă și anulează/abrogă legi, parlamentul controlează guvernul prin moțiune de cenzură
sau vot de blam/de neîncredere. Parlamentul mai adoptă bugetul și are o atributie foarte
importantă, aceea de a ratifica legi, tratate. Puterea judecătorească verifica constituționalitatea
legilor. Președintele/ regele/domnul este cel care semnează legile/ le promulgă, pe care le poate
suspenda prin veto (mă opun) absolut suspensiv.
Puterea executivă revenea domnului, care era ales de o Adunare Obștească Extraordinară.
El numea și revoca miniștri, avea drept de sancțiune (juridic a sancționa înseamnă a aproba!!!!!) și
inițiativă a legilor și era sprijinit de un Sfat Administrativ, alcătuit din doi-șase miniștri. Domnul
putea dizolva parlamentul, numit Adunarea Obștească, dar numai cu acordul puterilor suzerană și
protectoare.
Puterea legislativă revenea Adunărilor Obștești alcătuite din boieri, adopta legi și prezintă
domnului anaforale (rapoarte cu privire la starea principatelor).
Puterea judecătorească a fost modernizată, secularizată, iar instanța supremă purta numele de Înaltul
Divan Domnesc. Prin Regulamentele Organice s-au înființat tribunalele, avocați, procuratura,
arhivele, notariatele.
Alte instituții create de Regulamentele Organice: armata națională, serviciul sanitar, poșta si
pompieri. Se propunea în viitor/preconiza crearea unei bănci naționale cu drept de emisiune
monetară. Ca urmare a adoptării actului constituțional, a apărut impozitul unic, intitulat capitația
pentru țărani și patenta pentru burghezie. Se desființează vămile interne, precum și breslele precum
și o serie de dregătorii. În același timp, însă, se păstrează privilegiile fiscale pentru boieri, adică
boierii nu plătesc taxe.
Regulamentele Organice păstrează însă o serie de aspecte negative pe lângă privilegiile
pentru boieri si cler: se înrăutățește situația țăranilor prin faptul ca se mărește claca, numărul zilelor
de muncă și apare nartul, adică norma zilnică de muncă. De asemenea, proprietatea nu devine una
modernă, ci rămâne cea de tip medieval, pentru că boierii devin proprietari doar pe o treime din
moșie.
Regulamentele Organice au fost puse în aplicare la 1 iulie 1831 în Țara Românească și 1
ianuarie 1832 în Moldova; au fost valabile până la Convenția de la Paris din 1858 (următoarea
constituție).
Pe baza Regulamentelor Organice au fost numiți ca domni (domni regulamentari) de către
Rusia și Turcia: Alexandru Ghica din Țara Românească și Mihail Sturdza în Moldova în 1834,
încălcându-se o prevedere a Regulamentelor Organice și anume alegerea domnului de către
40

Adunarea Obștească Extraordinară. Dacă Mihail Sturdza si-au păstrat tronul până-n 1849, nu același
Page

lucru s-a intamplat cu Alexandru Ghica, care în 1842 a fost demisionat pentru corupție și abuzuri și
 înlocuit de Gheorghe Bibescu, singurul domn ales în conformitate cu prevederile Regulamentului
Organic din Țara Românească.
Prin aceste documente, Rusia a permis modernizarea parțială a principatelor și creșterea
autonomiei lor. Totuși, în perioada imediat următoare, a căutat să restrângă autonomia principatelor
prin introducerea unor articole adiționale la Regulamentele Organice: în 1835 Moldova și 1838 în
Țara Românească. Deși aceste acte constituționale au contribuit masiv la modernizare, ele au fost
extrem de criticate, pentru că mențineau privilegiile și ofereau creșterea influenței Rusiei și Turciei
în principate.

Memorii și proiecte politice în prima jumătate a secolului al XIX-lea

După 1821 se adâncesc diferențele între liberali și conservatori. În deceniile 3-4 ale secolului
al XIX-lea, boierimea reformatoare a redactat zeci de proiecte și au alcătuit proiecte de constituție
prin care își propunea modernizarea statului. Totodată, în aceasta perioadă, încep să se constituie în
spațiul românesc și numeroase societăți secrete, multe din acestea cu caracter masonic, care au
pregătit revoluția de la 1848.
Un proiect politic extrem de important este Constituția Cărvunarilor sau Proiectul celor 77
de ponturi (termenul de cărvunar provine de la carbonarii italieni conduși de G Mazzini, care
urmăreau crearea statului național modern italian); a fost creat în 1822 de Ionică Tăutu, consilier al
domnului Ioniță Sandu Sturdza, secretar al capuchehaiei Moldovei. Este un proiect de constituție al
micii boierimi, ce cuprinde idei de factură liberală, deoarece s-a inspirat din Declarația drepturilor
omului și ale cetățeanului (26 august 1789) și din actele și memoriile din perioada 1821-1822.
Documentul propunea ca formă de guvernământ crearea unei monarhii constituționale, o monarhie
mărginită și moștenitoare, autonome, în care se afirma, indirect, principiul separării puterilor în stat.
Domnul era ales dintre pământeni de o Adunare Obștească formată din toți boierii, iar puterea
executivă ar aparține unui Sfat Obștesc, care avea puteri mai mari decât domnul. Se mai cerea:
reorganizare financiară, respectarea proprietății, libertatea personală.
În 1826, Dinicu Golescu-boier din Țara Românească, cărturar iluminist, ce a participat la
revoluția din 1821- scrie Însemnare a călătoriei mele propune organizarea Daciei Mari, o republică
sprijinită de Franța. A deschis la Golești o școală pentru toate categoriile sociale
În 1829 un alt document intitulat Așezământul politicesc creat de Simion Marcovici, susținea
necesitatea organizării unui stat pe baza separării puterii unui stat.
Idei burgheze au fost susținute și de Eufrosin Poteca, primul profesor de filozofie în Țara
Românească, el susținea libertatea tiparului, impozit progresiv pe avere, egalitatea la numirea în
funcții. El a predat la Colegiul Sfântul Sava, prima școală românească creată de iluministul
transilvănean Gheorghe Lazăr, cel care a înființat primele școli în Moldova și Țara Românească.
În contextul impunerii în Țara Românească a articolului adițional la Regulamentele
Organice, Partida Națională, condusă de Ion Câmpineanu, a alcătuit, în 1837-1838, două documente
41

intitulate: "Act de unire și independență" și "Osăbitul act de numire a suveranului". Acestea

Page

formează un proiect de constituție, care cerea înlăturarea suzeranității otomane și a protectoratului

 țarist, unirea principatelor într-un regat independent al Daciei. Forma de guvernământ era monarhia
constituțională, se cerea libertatea persoanei, a cuvântului, a presei, vot universal etc.
Dintre societățile acestei perioade remarcăm 1834, la Sibiu, "Societatea revoluționară secretă
româno-polonă" condusă de Adolf David, în 1839 "Conjurația confederativă" condusă de Leonte
Radu, în 1840 o societate secretă condusă de Dimitrie Filipescu, care prevedea instaurarea unei
republici democratice, cu idei fundamentale precum libertate și egalitate, autonomie, independența.
Ideile sale au fost preluate de "Frăția" tot în Țara Românească, creată la București în 1843.
Conducătorii ei erau Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C.A. Rosetti, C. Tell, deviza Frăției era "Dreptate
și frăție"; ideile sale au fost răspândite prin intermediul revistelor, publicațiilor, precum Propășirea,
Arhiva istorică, Dacia literară, (Mihail Kogălniceanu redactor) și Magazin istoric pentru Dacia
(1845), redactori Nicolae Bălcescu și August Treboniu Laurian. Unele din aceste idei ale Frăției au
fost susținute de Bălcescu într-un discurs, în cadrul Societății studenților români de la Paris, în
decembrie 1846.

Revoluția de la 1848

Supranumită primăvara popoarelor din cauză că au fost revoluții în toată Europa din Franța
până în Moldova, de aceea marchează trimful ideii de națiune. Conștiința națională se conturase încă
de la jumătatea secolului al XVIII-lea, 1750 !!!!!în Basarabia NU au fost mișcări revoluționare în
1848!!!!!
Revoluția de la 1848 a promovat ideile burgheziei că și clasa socială, adică egalitate,
libertate, proprietate, Iar din punct de vedere național se cerea unirea principatelor și independența
unui nou stat, în Moldova și în Țara Românească, iar în Transilvania, Bucovina și Banat se cerea
recunoașterea națiunii române.

Moldova
La 27 martie 1848 într-o mică adunare de la Iași se prezintă Petiția proclamațiune, un
program moderat în 35 de puncte redactat de Vasile Alecsandri. Astfel a început revoluția de la
1848 în spațiul românesc. A fost un program moderat, deoarece revoluționarii moldoveni voiau să
evite intervenția trupelor rusești. Prin urmare, programul cerea: Sfânta păzire a Regulamentului
Organic, îmbunătățirea situației țăranilor (articolul 4), reforma învățământului, desființarea cenzurii
etc. Domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) a ordonat arestarea revoluționarilor moldoveni, tot de
teama Rusiei; 13 dintre ei au evadat, s-au refugiat în Transilvania și au participat la Marea Adunare
de la Blaj a revoluționarilor transilvăneni (3-5 mai 1848), sub influența căruia au alcătuit cel mai
radical program al revoluției din 1848: Prințipiile noastre pentru reformarea patriei (12 mai 1848,
Brașov). Este un program neoficial, a fost redactat de Vasile Alecsandri și Costache Negri și
propunea unirea principatelor, independența lor (stat neatârnat românesc), desființarea boerescului (a
clăcășiei) fără despăgubire și împroprietărirea țăranilor, drepturi și libertăți cetățenești precum
42

egalitatea în fața legilor/desființarea privilegiilor.

Page

Cu toată opoziția domnitorului Mihail Sturdza față de mișcările revoluționare, Moldova a

fost ocupată de trupe rusești în iunie 1848.
 30 august 1848 la Cernăuți, Mihail Kogălniceanu a redactat un proiect de constituție, intitulat
Dorințele Partidei Naționale din Moldova. Se cerea unirea principatelor, considerată cheia de boltă
fără de care s-ar prăbuși întreg edificiul național, desființarea clăcășiei cu despăgubire și
împroprietărirea țăranilor, drepturi și libertăți cetățenești etc.

Țara Românească
Revolta s-a declansat la 9 iunie 1848 la Islaz, unde în cadrul unei mari adunări, unde au
participat aproape 9000 de oameni s-a citit Proclamația de la Islaz, redactată de Ion Heliade
Rădulescu. Era un document oficial și moderat în 21 de puncte, care a jucat rol de constitutie în
intervalul iunie-iulie 1848. Documentul nu preciza clar separarea puterilor în stat, deoarece nu
făcea distincția între puterea executivă și cea legislativă, însă afirma clar principiul suveranității
poporului, prin faptul că domnul este ales de o Adunare Generală.
Prevederi:
- independența administrativă și legislativă=!AUTONOMIE!!!; emanciparea mănăstirilor închinate
(obiective naționale)
- din punct de vedere politic se vor desființarea privilegiilor sau egalitatea în fața legii.
- o adunare generală, compusă din reprezentanți ai tuturor categoriilor sociale
- domnul responsabil ales din toate categoriile sociale pe cinci ani- forma de guvernământ, republica
- dezrobirea țiganilor, emanciparea israeliților
- armată națională
- emanciparea clăcașilor prin despăgubire și împroprietărirea țăranilor.
La 13 iunie 1848 domnitorul Gheorghe Bibescu abdica, iar puterea este preluată de un
guvern provizoriu, în fruntea căruia se afla Mitropolitul Neofit. Din guvernul provizoriu făceau
parte: N. Bălcescu, colonelul Ioan Odobescu, Constantin Alexandru Rosetti, Gh. Magheru, Ion
Heliade Rădulescu, N. Golescu St. Golescu. Dintre măsurile guvernului provizoriu remarcăm:
desființarea rangurilor boierești/egalitatea în fața legii (14 iunie), desființarea cenzurii, adoptarea
drapelului național cu deviza "Dreptate și Frăție", au organizat Comisia proprietății cu scopul de a
pune în aplicare reforma agrară.
Rusia intervine ca guvernul provizoriu să fie înlocuit, ceea ce a făcut Suleyman-pașa, care în
29 iulie 1848 înlocuiește guvernul provizoriu cu o locotenență domnească, alcătuită din Ion Heliade
Rădulescu, Nicolae Golescu și Cristian Tell. Nici așa Rusia nu a fost mulțumită, deoarece a
considerat că atitudinea lui Suleyman-pașa a fost mult prea tolerantă, ceea ce a dus la schimbarea lui
Suleyman-pașa cu Fuad-pașa, care intervine militar, ocupând Bucureștiul în urma înfrângerii unei
unități de pompieri la Dealul Spirii (13 septembrie 1848). Drept urmare, două zile mai târziu este
restabilit Regulamentul Organic în Țara Românească. Între timp armatele rusești intrase în Moldova
din iunie 1848, iar în Țara Românească din septembrie 1848 (era condusă de un caimacam=locțiitor
de domn), Moldova și Țara Românească au rămas sub ocupație rusească și turcească până în 1849.
43

Transilvania
Page

La 15 martie 1848 s-a declanșat revolta maghiară condusă de Lajos Kossuth. Maghiarii își
propuneau refacerea Ungariei medievale, ceea ce înseamnă că Transilvania intra în componența
 Ungariei, nu se recunoșteau drepturile minorităților naționale, însă ca și în spațiul românesc,
revoluția de la 1848 era o revoluție burgheză adică promovarea, valorilor specifice burgheziei. Drept
urmare, a avut loc prima adunare de la Blaj, 18 aprilie 1848. Aici s-a hotărât organizarea celei de a
doua adunări de la Blaj 3-5 mai 1848. La Marea Adunare de la Blaj au participat 40.000 de oameni,
aici s-a adoptat Petiția Națională, un document în 16 puncte, redactat de Simion Bărnuțiu. Prevederi:
 independența națiunii române
 reprezentarea românilor în Dietă
 desființarea iobăgiei fără despăgubire și împroprietărirea țăranilor
 recunoașterea limbii române, a bisericii ortodoxe
 respingerea unirii Transilvaniei cu Ungaria.
Pentru a promova aceste idei, s-a creat un Comitet Național condus de Andrei Șaguna, cu
sediul la Sibiu. Documentul a fost înaintat împăratului, care l-a retrimis Dietei de la Cluj, însă la 18
mai 1848 Dieta de la Cluj a votat anexarea Transilvaniei la Ungaria, iar împăratul a sancționat-o (a
aprobat-o) la 29 mai 1848.
Din cauză că misiunea politică a eșuat, s-a făcut trecerea de la etapa legalistă la cea armată.
În consecință, se organizează cea de a treia adunare de la Blaj, septembrie 1848, când se
organizează 15 legiuni, conduse de Avram Iancu și Axente Sever, care s-au retras în munții Apuseni.
Totodată în septembrie-octombrie 1848 s-a declanșat un război civil dintre trupele austriece și țariste
contra celor maghiare. Ca urmare a declanșării acestui război civil, austriecii își schimbă poziția față
de români și la 4 martie 1849, în constituția austriacă, se recunoaște autonomia Transilvaniei.
(Habsburgii au aplicat politică divide et impera/separă si stăpânește, profitând de interesele
contradictorii ale românilor și ale maghiarilor/ungurilor). În aceste condiții, se încearcă o apropiere
între revoluționarii maghiari și revoluționarii români, însă într-o primă fază Ion Dragoș a fost ucis,
iar cel care reușește stabilirea unui compromis a fost Nicolae Bălcescu, care prin Proiectul de
pacificare de la Seghedin, 2 iulie 1849, obține neutralitatea românilor în conflictul dintre austrieci si
maghiari. Această înțelegere a venit mult prea târziu, deoarece de la 1/13 august 1849, trupele
maghiare sunt înfrânte de austrieci și ruși, la Șiria. Astfel s-au sfârșit revoluția maghiară și cea
românească.
În Bucovina a existat o mare adunare la Cernăuți, unde s-a prezentat documentul intitulat
Petiția Țării, redactat de Eudoxiu Hurmuzachi, 8/20 mai 1848. Se cerea autonomia Bucovinei,
recunoașterea națiunii române, desființarea clăcășiei etc. Prin constituția austriacă din martie 1949
Bucovina a devenit ducat autonom.
O altă adunare populară a avut loc în Banat, la Lugoj, s-a prezentat programul intitulat
Petiția neamului românesc din Ungaria și Banat, redactat de Eftimie Murgu (15/27 iunie 1848).
Se cerea recunoașterea națiunii române, autonomia provinciei etc.
.
44

Importanța revoluției de la 1848

Page

A creat un program politic românesc care a fost împlinit obiectiv cu obiectiv, în a doua a
jumătatea a secolului al XIX-lea, mai ales în principate.
 S-a subliniat necesitatea unirii principatelor, însă în programe neoficiale, la Cernăuți sau
Brașov, sau in ziare, precum Poporul suveran, Pruncul român etc. De exemplu, în ziarul Pruncul
român, la 11 iunie 1848 C. A. Rosetti scria articolul Către frații noștri din Moldova, unde făcea un
apel la unire. Aceeași idee este susținută la Blaj cînd s-a strigat, în cadrul Marii Adunări, Noi vrem
să ne unim cu țara! Ideea unirii principatelor a fost susținută și de Ioan Maiorescu, în cadrul
parlamentului de la Frankfurt, unde se exprimă dorința creării unui regat al României, sub garanție
europeană. Unirea principatelor nu a fost prevăzută în programele moderate și oficiale de la Iași,
Islaz, (București) și Blaj, pentru a nu irita imperiile vecine.
Ca urmare a Revoluției de la 1848 s-a adoptat Convenția de la Balta Liman (4 aprilie 1849),
unde Rusia și Turcia au restrâns autonomia principatelor, au reintrodus Regulamentele Organice, au
numit pe 7 ani ca domni pe Grigore Alexandru Ghica în Moldova și Barbu Știrbey în Țara
Românească, au inlocuit Adunarea Obștească cu Divanul domnesc, cu membrii numiți de domni
dintre marii boieri și au dat posibilitatea ocupării militare a Moldovei și a Țării Românești, în cazul
unei noi revolte. Prin această convenție se dorea să se suprime răspândirea ideilor liberale.
Cei doi domni au fost adepții unui etatism reformist de tip iluminist, cel care a permis mai
multe reforme fiind Grigore Alexandru Ghica, care a permis întoarcerea pașoptiștilor, ceea ce a
dezvoltat mișcarea unionistă în Moldova. Barbu Știrbey a evitat eventuale conflicte cu Rusia și
Turcia. Domni până în 1856.

Transilvania în secolul XVII-XIX

După declanșarea crizei orientale, în 1687 armatele imperiale au intrat în Transilvania, iar la
4 decembrie 1691 a apărut diploma care stabilea organizarea Transilvaniei ca provincie habsburgică.
Autonomia ei s-a diminuat, împăratul și-a luat titlul de principe și era reprezentat în Transilvania de
un guvernator militar. Prin aceasta diplomă se menținea statutul de tolerați al românilor și faptul că
stările privilegiate/stări recepte/stari regnicolare proveneau din rândul protestanților (calvini,
luterani, unitarieni) și catolicilor. Pentru a diminua autonomia acestora, s-a creat Biserica Greco-
Catolică prin diplomele din 1699 și 1701.
Instituțiile principatului erau: Guberniul format in 1693, Dieta care pierde o serie din atribuții
precum alegerea principelui (dar conform unui manual Dieta este cel care alege un guvernator
militar), armata, tezauriatul și Cancelaria aulică a Transilvaniei cu sediul la Viena condusă de un
președinte sau un cancelar aulic și șase consilieri, având statutul unui adevărat guvern. Pe la
jumătatea secolului al XVIII-lea, principatul Transilvaniei a devenit Mare Principat,
După declanșarea crizei orientale 1683, deși Transilvania și Ungaria au fost ocupate de
habsburgi a fost nevoie de un nou război și de o mare victorie la Zenta in 1697, care i-a obligat pe
turci să încheie pacea de la Karlowitz 1699, prin care recunoșteau că Transilvania și Ungaria
aparțineau
austriecilor.
45

Netemeinicia teoriei lui Sulzer a fost demonstrată de Școala Ardeleană, care a apărut în
(1778) din secolul al XVIII-lea. Are caracteristici iluministe și prin lucrări științifice, filologice a
Page

creat teoria puristă sau teoria originii pur romană a românilor. Categoria socială care a promovat
 aceasta teorie în Transilvania și care, totodată, a cerut drepturi politice tuturor românilor a fost clerul
greco-catolic.
Biserica greco-catolică a fost creată ca urmare a transformării Transilvaniei în provincie
habsburgică, la sfârșitul secolului al XVII-lea. Astfel în 1698, 38 de protopopi în sinodul de la Alba-
Iulia au acceptat unirea Bisericii Ortodoxe cu Biserica Catolică. S-a creat, în urma a două diplome
leopoldine dat de împăratul austriac Leopold I: 1699 - prima diploma leopoldină, care spune că
ortodocșii își mentineau ritul, ritualul și calendarul în schimb, acceptau patru puncte doctrinare
catolice. În a doua diplomă, teoretic toți românii care se converteau la greco-catolicism, primesc
drepturi politice, însă practic preoții greco-catolici au căpătat aceste drepturi (1701). Două
consecințe sunt:
-Pe termen scurt, o mica parte din români devin greco-catolici.
-Pe termen lung, s-a creat o elită politică românească formată din copii și nepoții preoților greco-
catolici, care au putut studia la Roma și Viena și care au susținut necesitatea ca românii să
primească drepturi politice.
Ex: Ioan Inochentie Micu Klein.- Acesta a fost numit în 1728 și instalat în 1732 ca episcop greco-
catolic, drept urmare a fost singurul român membru în Dieta Transilvaniei. Imediat după numirea sa,
a trimis numeroase memorii autorităților habsburgice, prin care cerea drepturi tuturor românilor, nu
doar celor greco-catolici/uniți. Cel mai important memoriu a fost adresat împărătesei Maria Tereza
(1740-1780), intitulat “Supplex Libellus” (1744). În aceste memorii, el invoca originea pur romană a
ROMÂNILOR, inspirându-se de la Dimitrie Cantemir, vechimea și importanța economică în
Transilvania. Ca urmare acestui memoriu, Ioan Inocențiu Micu Klein a fost exilat la Roma (1751)
unde a și murit.
Ideile lui Inocențiu Micu Klein a inspirat Școala Ardeleană, care a alcătuit primul program
politic românesc modern, intitulat “Supplex Libellus Valachorum” (1791). Documentul a fost
alcătuit de Samuil Micu, Iosif Meheși, Iosif Para etc, și a fost trimis împăratului habsburgic Leopold
al II-lea. Se cerea: ștergea rușinoasă a denumirii de tolerați și drepturi politice invocând originea pur
romană a românilor, vechimea, numărul și importanța lor în Transilvania. Împăratul a trimis
documentul Dietei de la Cluj care l-a respins, considerând că încalcă ordinea tradițională a
Transilvaniei.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea apar lucrări ale Școlii
Ardelene. Prima lucrare aparține lui Samuil Micu, în 1778 intitulată Scurtă istorie a românilor. Doi
ani mai târziu, același autor scrie o lucrare intitulată Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae (1780). Lipsa de fundament a teoriei imigraționiste a fost demonstrată de lucrările lui
Petru Maior și Gh. Șincai. Primul scrie Hronicul românilor și a mai multor neamuri (1808), iar cel
de al doilea scrie Istoria pentru începutul românilor în Dacia (1812).
În secolul al XVIII-lea au fost făcute reforme cu caracter iluminist în timpul împărătesei Maria
Tereza (1740-1780) și în timpul lui Iosif al II-lea (1780-1790):
- 1754 primele școli românești la Blaj
46

- 1759 Edictul de restaurare a ortodoxiei, prin care se permite libertate de cult ortodocșilor
Page

- 1777 Ratio Educationis, înființarea școlilor.

 - 1781 se adopta Edictul de toleranță, prin care se dă libertate de cult religiilor necatolice, păstrându-
se primatul religiei catolice
-1785 patenta de desființarea iobăgiei, ca urmare a revoluției lui Horea din 1784.
-1790 toate măsurile au fost anulate ca urmare a Revoluției Franceze.
În secolul al XIX-lea ca urmare a înfrângerii Austriei de către Prusia (1866), Transilvania și
Banatul au intrat în componența Ungariei, iar Bucovina a rămas în componența Austriei (1867-
crearea dualismului austro-ungar).
În Transilvania și Banat s-a dus o politică intensă de maghiarizare prin legea naționalităților
(1868), singura națiune acceptată, cea maghiară, prin legea Trefort (1879), interzicându-se editarea
ziarelor românești ș.a.m.d. Drept urmare, în Transilvania și Banat s-au constituit partide politice
românești: Partidul Național Român din Transilvania, respectiv Partidul Național Român din Banat
care în a doua jumătatea a secolului a XIX-lea s-a remarcat prin adoptarea a două documente:
Pronunciamentul de la Blaj 1868, redactat de George Barițiu și Memorandumul, 1892. Ambele
cereau respingerea unirii Transilvaniei cu Ungaria și autonomia Transilvania. Semnatarii
memorandului au fost condamnați la ani grei de închisoare și au fost eliberați la intervenția regelui
Carol I, condiționând prelungirea tratatului cu Puterile Centrale de eliberarea lor.

Crearea statului modern/unirea Principatelor

Trupele rusești după revoluția de la 1848 s-au retras din principate abia în 1851, numeroși
pașoptiști au fost nevoiți să ia calea exilului. Unul dintre ei este Nicolae Bălcescu, cel care în 1850
scria, la Paris, Mersul revoluției în istoria românilor, unde spunea că revoluția viitoare va fi o
revoluție națională.
Majoritatea pașoptiștilor românii plecați în străinătate au făcut cunoscută problema
românească, sensibilizând, în acest sens, o serie de mari personalități intelectuale, politice, precum
Jules Michelet, Eduard Quinet. Situația externă se schimba în Europa, odată cu faptul că nepotul lui
Napoleon I, Napoleon al III-lea se declara împărat în 1852 și, pentru a mări prestigiul Franței, una
dintre direcțiile sale de politica externă a fost, susținerea creării statelor naționale și, prin urmare, atât
mișcarea națională din Italia condusă de Giuseppe Mazzini, cat și mișcarea națională românească au
fost sprijinite de Franța.
Redeschiderea crizei orientale a oferit oportunitatea creării statului național modern român.
Astfel, în iunie 1853 Rusia ocupa principatele, iar domnii români se refugiază în Austria. Drept
urmare, se declanșează războiul Crimeii în care, teoretic, se confruntă Rusia și Turcia, dar practic în
sprijinul Turciei, se implică militar Anglia și Franța în 1854 și Sardinia în 1855. Rusia a fost
înfrântă, iar negocierile de pace au avut loc la Viena și la Paris, s-a încheiat, iar tratatul de pace s-a
finalizat în cadrul Congresului de pace de la Paris, 30 martie 1856.
La Paris problema românească a devenit problema europeană, în sensul că s-a propus de
47

către ministrul de externe francez, contele Walewski, unirea principatelor sub conducerea unui prinț
străin, pentru a împiedica expansiunea Rusiei către Balcani. Propunerea franceză a fost acceptată de
Page
 Rusia, pentru că era înfrântă în război, de Prusia, de Sardinia, pentru că voiau să-și creeze propriile
state naționale. În schimb, s-au opus Austria, Turcia și, mai târziu, Anglia.
Din cauză că poziția Marilor Puteri nu a fost aceeași în cadrul Tratatului de la Paris, s-a
hotărât alcătuirea unei adunări ad-hoc, cu rol consultativ, în principate, în care să se pronunțe dacă
vor sau nu unirea. Aceste adunări ad-hoc erau alcătuite pe principiul averii și nu al originii sociale și
conțineau reprezentanți din toate categoriile sociale, inclusiv țărani.
Tot în cadrul Tratatului de la Paris s-a schimbat statutul internațional al principatelor:
- s-a înlăturat protectoratul rusesc (deoarece Rusia a fost înfrântă), s-a menținut suzeranitatea
otomană!! și s-a adăugat garanția colectivă a celor șapte mari puteri (Franța, Anglia, Prusia, Sardinia,
Prusia, Imperiul Otoman și Austria).
*garanție colectivă=toate hotărârile erau luate in unanimitate.
-s-a prevăzut revizuirea Regulamentelor Organice, alcătuirea unui raport european cu privire la
starea principatelor, neutralitatea Mării Negre, alcătuirea Comisiei Europene a Dunării și, pentru a
elimina Rusia din aceasta comisie, sudul Basarabiei, adică județele Cahul, Ismail, Bolgrad, au fost

cedate MOLDOVEI!!!!!!!
La conducerea principatelor au fost numiți locțiitori de domni și anume caimacami, de către
Poartă. Ei aveau rolul de a organiza alegeri pentru adunările ad-hoc, adunări cu caracter consultativ
și nu decizional, referitor la unirea principatelor. Caimacamul Moldovei, Nicolae Vogoride, a
falsificat alegerile, pentru că partida unionistă era extrem de puternică în Moldova. Alexandru Ioan
Cuza, Vasile Alecsandri au obținut dovezile fraudării alegerilor și le-au dat publicității. Drept
urmare, Marile Puteri, după o perioada încordată, au ajuns la un compromis în 1857, când Franța a
renunțat la ideea unirii principatelor, iar Anglia a acceptat refacerea alegerilor. După ce a ținut un
discurs la 6 octombrie 1857 Mihail Kogălniceanu, în 7 octombrie 1857, adunările ad-hoc și-au
exprimat dorințele/rezoluții aproape identice:
 unirea principatelor sub numele de România
 autonomia și neutralitatea noului stat
 print străin, crescut în religia țării.
 organizare modernă
Pe baza raportului european (8 oct. 1857 V. Place) și al hotărârilor adunărilor ad-hoc s-a alcătuit, în
cadrul Conferinței de la Paris, în august 1858, noul act constituțional care înlocuia Regulamentele
Organice și anume, Convenția de la Paris.
În cadrul conferinței Marilor Puteri din august 1858 s-a adoptat noul act constituțional,
Convenția de la Paris. Ea a fost alcătuită pe baza rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc și a raportului
european prevăzut la Congresul de Pace de la Paris din 1856. Acest act constituțional înlocuia
Regulamentele Organice.
Convenția de la Paris are la bază principii ale statului de drept, remarcându-se o ruptură radicală față
48

de guvernarea autoritaristă, specifică perioadelor de dominație rusească și otomană:

 separarea puterilor in stat
Page

 egalitatea în fata legii (dispar privilegiile sau rangurile boierești)

  drepturi și libertăți cetățenești
 monarhie constituțională.
Prevederi:
 unirea Principatelor prevăzută doar în titulatură: Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei;
statele erau separate, fiecare aveau câte o capitală, câte un domnitor, câte un guvern și câte o
Adunare unică (parlament). Instituții comune erau totuși armata, puterea judecătorească
(Înalta Curte de Justiție și Casație) și Comisia Centrală de la Focșani, singura instituție care
avea dreptul de a propune legi (ambele aveau sediu la Focșani).
 Puterea executivă aparține celor două guverne, care erau alcătuite din miniștri numiți de
domni; deci, puterea executivă aparține domnului și guvernului.
 Puterea legislativă aparține domnilor, celor două Adunări Elective și Comisiei Centrale de la
Focșani
 Puterea judecătorească, Înalta Curte de Justiție și Casație-instanță supremă
Convenția mai propunea garantarea proprietăților, votul cenzitar, revizuirea relațiilor dintre țărani și
proprietari.
Ca urmare a adoptării Convenției de la Paris, la conducerea principatelor au fost numiți câte
trei caimacami și s-au organizat alegeri pentru Adunările Elective, acele adunări care alegeau
domnul:
- la 5 ianuarie 1859 Adunarea Electivă din Moldova, dominată de unioniști, l-a ales pe domn pe
Alexandru Ioan Cuza (inițial a fost propus V. Alecsandri, însă a renunțat în fața fostului pârcălab de
Galați/Covurlui, colonelul Cuza);
- la 24 ianuarie 1859, la presiunea maselor și a delegaților moldoveni, Adunarea Electivă de la
;

București, dominată de conservatori (care intenționau să-l aleagă pe Barbu Știrbey, ca domn), l-a
ales tot pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești. Este așa-numita politică a faptului
împlinit, deoarece Marile Puteri au fost nevoite să accepte alegerea aceluiași domn în ambele
Principate, oamenii politici români profitând de faptul ca nu era interzis alegerea de două ori a\
aceeași persoană la conducerea Moldovei și a Valahiei.Se realizeează, astfel, unirea de facto, a
Principatelor.

Domnia lui A. Ioan Cuza (1859-1866)

Se împarte în trei etape:

Prima etapă este cea a uniunii personale (1859-1862), cea în care avem același domn, dar
se păstrează două guverne, două parlamente, două capitale.
Principalele obiective erau, pe de o parte recunoașterea dublei alegeri, pe de altă parte
recunoașterea unirii depline a principatelor. Astfel, prin Conferința de la Paris din martie 1859, cinci
state Franța, Anglia, Rusia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere a lui Cuza; Austria și
Turcia au acceptat dubla alegere abia în septembrie 1859, ca urmare a unei intense activități din
49

partea diplomaților, prieteni personali ai domnitorului: Vasile Alecsandri la Paris, Londra, Torino;
Page

principele Obolenschi la Sankt Petersburg; Ludovic Steege la Viena și Berlin; Costache Negri la
Constantinopol.
 Pe plan intern s-a realizat unificarea administrativă. Primul minister unic, cel de
război/armata s-a unificat în 1860. De asemenea, s-au unificat serviciile de vamă, telegraf și cursul
monetar (sunt aspecte administrative).
În septembrie 1860 Al. I. Cuza face o vizită la Constantinopol, acolo unde se întâlnește cu
sultanul Abdul Aziz al III-lea (1839-1861). Dimitrie Bolintineanu descrie ca domnitorul român nu s-
a ploconit în fața sultanului). Ca urmare a vizitei lui Cuza, se recunoște pașaportul românesc (1860),
iar puterile garante s-au întâlnit într-o Conferință la Constantinopol, în septembrie-noiembrie 1861.
Aici ele au recunoscut unirea deplină/unirea politico-administrativă a principatelor, însă printr-un
firman sultanul sublinia faptul că unirea principatelor era recunoscută doar pe timpul domniei lui
Cuza.
Ca urmare a recunoașterii internaționale a unirii Principatelor, Al. Ioan Cuza a proclamat
unirea și nașterea națiunii române la 11/23 decembrie 1861, iar la 22 ianuarie 1862, s-a constituit
primul guvern unic în frunte cu conservatorul Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 s-a constituit
prima Adunare unică (dominată de conservatori) a Principatelor Unite, cu capitala la București,
stemele celor două state s-au contopit (se susține că numele de România a apărut acum în 1862,
utilizat de Kogălniceanu în acte interne în 1863, în mod oficial însă apare în 1866).
A doua etapă a domniei lui Cuza este cea a monarhiei constituționale, adică se guvernează
respectându-se reglementările Convenției de la Paris.
Primul guvern unic era dominat de conservatori. Una din măsurile luate de acest guvern este
și desființarea Comisiei Centrale de la Focșani și elaborarea unei legi a presei. În iunie 1862, Barbu
Catargiu este asasinat și locul i-a fost luat de liberalul moderat N. Kretzulescu. Dintre măsurile sale
administrative remarcăm unificarea serviciilor sanitare, înființarea Consiliului superior a instrucțiunii
publice, Direcția generală a arhivelor statului și primele demersuri referitoare la secularizarea
mănăstirilor închinate la muntele Athos. Kretzulescu este cel care înființează ministerul de externe la
8 august 1862,
În octombrie 1863, N. Kretzulescu a fost înlocuit cu un alt liberal moderat, Mihail
Kogălniceanu, și a început să folosească în acte interne numele de România. În decembrie 1863,
parlamentul a adoptat în unanimitate legea secularizării averilor mănăstirești, iar în februarie 1864 a
înființat Consiliul de stat, care avea rolul de a propune legile.
În martie 1864, Kogălniceanu a trimis Adunării Elective proiectul reformei agrare. Acest
proiect a fost respins de Adunare, considerând că suprafața dată țăranilor era prea mare. Totodată,
Adunarea a dat un vot de blam (vot de neîncredere/moțiune de cenzură). Conform separării puterilor
în stat, primul ministru trebuia sa fie demisionat de către domnitor, ca urmare a votului de
neîncredere dat de parlament guvernului, însă domnitorul a respins demisia primului ministru și în
schimb a dizolvat Adunarea. A avut loc astfel lovitura de stat de la 2 mai 1864. În același timp cu
dizolvarea parlamentului, s-a dat o proclamație către armată și popor, iar la 10-14 mai 1864 s-a
adoptat un nou act constituțional, intitulat Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, aprobat prin
plebiscit, cu declarație verbală. Astfel, cu lovitura de stat, începe a treia etapă a domniei lui Cuza.
50

A treia etapă a domniei lui Cuza este cea a monarhiei autoritare (1864-1866)
Page

Prin Statutul Dezvoltător se trece la un regim autoritar, în care puterea executivă și anume
puterea domnului era sporită în defavoarea puterii legislative-parlamentului. Teoretic, noul act
 constituțional a menținut principiul separației puterilor în stat, însă a precizat modificări esențiale în
organizarea puterii legislative:
- parlamentul devine bicameral, înființându-se Corpul Ponderator/Senatul cu membrii numiți de
Cuza; de asemenea, domnitorul numea și președintele Adunării/parlamentului. Singurul care avea
drept de a propune legi era Cuza, care avea, totodată, drept de veto.
- a doua lovitură dată parlamentului este noua lege electorală, care mărea numărul de alegători, prin
stabilirea unui cens mai mic pentru a putea vota mai mulți cetățeni (domnitorul a mărit baza și
numărul de alegători, ca sa lovească în conservatori).
În iunie 1864, Marile Puteri au recunoscut modificările aduse Convenției de la Paris, acordând pe
viitor Principatelor Unite dreptul de a schimba legile, care se refereau la organizare internă a statului.
Prima lege adoptată în etapa domniei autoritare a fost legea agrară elaborată de Consiliul de
stat, îmbunătățită de guvern și promulgată de domnitor la 14 august 1864. Prevederi:
- era desființată prin despăgubire clăcășia, plătită timp de 15 ani;
- suprafața de pământ cu care erau împroprietăriți țăranii era în funcție de numărul de vite al țăranilor
(fruntași, pălmași, mijlocași)
- legea limita la 2/3 exproprierea de pe moșia proprietarului
-30 de ani nu putea fi vândut pământul.
Prin aceasta lege, aproximativ 500.000 de familii au fost împroprietăriți cu 1.800.000 de
hectare de pământ. Prin desființarea clăcășiei s-au introdus elemente capitaliste în agricultură, însă
suprafață de pământ primită de țărani era foarte mică și, mai puțin de două generații nu mai puteau
oferi resure proprietarilor, deoarece se împărțea între toți moștenitorii.
În iulie 1864 a inaugurat cea de-a doua Universitate, cea de la București, după ce în
octombrie 1860 se înființase cea de la Iași. În septembrie 1864 Al. Ioan Cuza, introduce legea
sistemului de unități și măsuri metrice. La 1 decembrie 1864 Cuza înființează C.E.C (Casa de
Economii și Consemnațiuni), iar la 7 decembrie 1864 se adopta legea instrucțiunii publice, prin care
învățământul primar devine pentru fete și băieți, pentru prima oară în Europa, gratuit si obligatoriu.
În această etapă a domniei lui Cuza se adoptă și legea organizării armatei (noiembrie 1864) și
codul civil din 1865 care s-a inspirat din Codul Civil Francez din 1810 și cel prusac (1851). Codul
penal fusese anterior adoptat în martie 1864. Mihail Kogălniceanu a demisionat în ianuarie 1865,
însă reformele moderne au continuat să fie adoptate. Una din reformele care nu a fost aplicată, este
încercarea lui Cuza de a adopta o monedă națională, intitulată romanatul; ea a fost concretizată în
1867, în timpul lui Carol, atunci când apare moneda națională leul.
Politica externă a domnitorului a avut realizări remarcabile în timpul lui Cuza, care au
pregătit drumul spre obținerea independenței: pașaporul românesc (1860), crearea ministerului de
externe (1862), reglementarea graniței dintre Turcia și România, României nu i se aplică prevederile
convențiilor comerciale încheiate de Turcia cu Marile Puteri.
De asemenea, Cuza a susținut mișcările de independență ale națiunilor poloneză și maghiară
aflate sub stăpânire străină, fără a pune în pericol interesele naționale ale României. Astfel, în 1863
51

tratativele cu ungurii au fost întrerupte din cauza statutului românilor în Transilvania, pentru că
Page

oamenii politici maghiari doreau anexarea Transilvaniei la Ungaria. Tot în 1863, un detașament
polonez a fost capturat de armata română deoarece punea în pericol securitatea statului român.
 Relații bune, însă, statul român avea cu sârbii: în 1862 a permis trecerea unui transport cu arme, în
ciuda protestelor Austriei, Imperiului Otoman, Angliei și chiar ale Franței. De asemenea, a sprijinit
emigrația bulgărească, dându-i ajutor material și posibilitatea de a studia în Principatele Unite.
Reformele lui Cuza, lovitură lui de stat și introducerea monarhiei autoritare au generat și-au
dezvoltat o puternică opoziție politică, care s-a înființat încă din ianuarie 1863. Era intitulată
"monstruoasa coaliție" alcatuită din liberali radicali și conservatori. Ei erau nemulțumiți de ritmul
reformelor și regimul autoritar al lui Cuza și voiau sa impună un prinț străin pe tronul statului român,
așa cum se ceruse în rezoluțiile Adunărilor ad-hoc din 1857. Din aceste motive, se organizează
lovitura de stat prin care la 11 februarie 1866, Cuza este obligat să abdice/ să renunțe la tron și să
părăsească țara. A murit în exil în Florența în 1873. Puterea a fost preluată de o locotenență
domnească, care pentru a împiedica destrămarea unirii, care fusese recunoscută doar pe timpul
domniei lui Cuza, a fost obligată sa ia două măsuri rapide:
- impunerea unui prinț străin
- adoptarea unei constituții

Impunerea prințului străin în România

Ideea prințului străin apare în memoriile boierești, în 1802, oferea stabilitate pe plan intern, prestigiu
pe plan extern.
În martie 1866 Rusia, Austria, Turcia cereau separarea Principatelor Unite. Din acest motiv
locotenența domnească a oferit tronul României fratelui regelui Belgiei, Filip de Flandra. Acesta a
refuzat, iar cel care a acceptat a fost Carol de Hohenzollern, văr cu regele Prusiei și cu împăratul
Franței Napoleon al III-lea. În aprilie 1866, prințul este acceptat de cetățeni prin plebiscit și, din
cauză că era război dintre Austria și Prusia, Carol a călătorit spre România cu un pașaport fals. El a
fost însoțit de I.C Brătianu și a intrat în țară pe la Turnu Severin. Carol depune jurământul ca domn
al statului român la 10 mai 1866, iar anularea recunoașterii unirii doar pe timpul domniei lui Cuza s-
a realizat în octombrie 1866, ca urmare a unei vizite a lui Carol la Constantinopol.

Constituția din 1866

În aprilie-1 mai 1866, parlamentul se transformă în Adunare Constituantă, adică parlament

care are rolul de a adopta o constituție. Parlamentul era dominat de conservatori, cu toate acestea se
adopta una din cele mai liberale constituții din Europa, modelul urmat fiind constituția belgiană din
1831. Nouă lege fundamentală a fost promulgată de domn la 1 iulie 1866, publicată în Monitorul
Oficial nr.142.
A fost prima constituție internă, românească elaborată de reprezentanții legitimi ai țării. Prin
constituție forma de guvernământ era monarhia constituțională (art.35), iar prin articolul 82 se
introduce caracterul ereditar al monarhiei. Se face trecerea de la monarhie electivă la monarhia
52

ereditară.
Page

Principii:
 separarea puterilor in stat (art 32-35)
  suveranitatea poporului (art 31)
 guvernarea reprezentativă și responsabilă
 drepturi și libertăți cetățenești.
Constituția NU specifica independența țării, dar unele articole pot sugera indirect caracterul suveran
al poporului:
Art 1.România este un stat indivizibil; Art 2 și 3 din constituția din 1866 menționau
inviolabilitatea teritoriului statului, care nu putea fi modificat decât în virtutea
unei legi
Art.123 Nicio trupa străină ... nu poate ocupă teritoriul României.
Numele oficial de România este adoptat prin constituția din 1866 în articolul 1, când Principatele
Unite devin România.
Puterea executivă aparținea domnului și guvernului. Domnul putea numi și revoca miniștri,
era comandantul armatei, avea drept de amnistie politică, grațiere, conferea decorații, încheia pace și
declara război, putea semna tratate, dar pentru a deveni valabile ele trebuiau ratificate (aprobate) de
parlament etc.
Domnul numea primul ministru înainte de alegeri, care ulterior erau câștigate de noul prim-
ministru și, prin urmare, guvernul nu este rezultatul alegerilor, ci al voinței domnului. Guvernul
intitulat și Consiliu de Miniștri are inițiativă legislativă (propune legi), aplică legi, răspunde politic în
fața parlamentului prin faptul că era invocat principiul separării puterilor în stat (parlamentul putea
sa pună întrebări guvernului-interpelare și parlamentul putea demisiona guvernul prin vot de
neîncredere (vot de blam). Șeful guvernului (primul ministru) este șeful administrației.
Puterea legislativă aparține domnului și parlamentului. Domnul putea convoca, dizolva
parlamentul (cu obligația de a organiza alegeri în maxim o lună), propune legi prin intermediul
miniștrilor sancționa (aproba) o lege, si promulga (semna) legi; avea drept de veto absolut (dreptul
de a se opune la aprobarea unei legi) fără a o modifica (art.93-95). Parlamentul era bicameral,
format din Camera Deputaților și Senat, vota, modifica sau abroga/anula legi. Apare dreptul
exclusiv al Camerei Deputaților de a adopta bugetul-prevedere liberală a constituției.
Puterea judecătorească este reprezentată prin curți de judecată și tribunale, instanța supremă
era Înalta Curte de Justiție și Casație, sentințele, hotărârile se pronunțau în numele legii și se aplicau
în numele domnului; judecătorii erau inamovibili. Conform constituției din 1866, apar curțile cu juri,
care erau convocate în caz de crime, delicte politice și de presă. Aceste curți cu juri se organizează
printr-o lege organică, în 1868, în fiecare județ al țării.
Conform constituției se acceptau largi drepturi și libertăți cetățenești, aici se evidențiază caracterul
liberal al noului act fundamental:
- egalitatea în fața legii (art. 10)
-libertatea individuală (art.13)
-libertatea conștiinței (art.21)
53

-secretul corespondenței (art.25)

Page

-se interzice cetățenilor români să între în serviciul altui stat fără autorizația guvernului (art.30)
 Conform articolului 19, proprietatea este sacră și inviolabilă, iar dreptul de vot era censitar, în fucție
de avere. Conform art.7, votul este acordat doar celor de religie creștină. Conform acestui articol
sunt excluși (nu au drepturi politice) evreii și musulmanii.
Constituția conținea și o lege electorală (lege de organizare a alegerilor); ea împărțea alegătorii în 4
colegii pentru Adunarea Deputaților și 2/3 colegii pentru Senat. Primele două colegii ale Adunărilor
Deputaților erau dominate de mari proprietari de pământ sau moșieri, pentru că se cerea un cens
ridicat. În colegiul al treilea erau moșieri cu venituri mai mici, iar în colegiul al 4-lea erau cei care
dădeau o dare cât mai mica si cei care nu aveau educației, care aveau drept de vot indirect; cei care
au profesiunile liberale (ofițeri, profesori), aveau drept de vot direct. Senatul era compus din două
colegii cu un cens foarte ridicat, exista instituția senatorilor de drept (moștenitorul tronului,
mitropolitul, episcopii), iar senatorii puteau avea un mandat mai lung.
Prima modificare a constituției- în octombrie 1879, când s-a refăcut articolul 7, prin care drept de vot
se acorda indiferent de religie, dar individual, nu colectiv. Articolul 7 a fost modificat în contextul în
care independența României a fost recunoscută condiționat în cadrul Congresului de la Berlin din
1878.
Cea de-a doua modificare a constituției a avut loc în iunie 1884, cînd se introduce în
constituție titulatura de regat și se reduce numărul de colegii electorale pentru Camera Deputaților de
la 4 la 3 colegii, s-a scăzut censul și s-a oferit drept de vot direct pentru cei ce absolviseră clasele
primare. Aceste modificări nu au mărit substanțial numărul alegătorilor.
A treia modificare s-a petrecut în iunie 1917, în timpul Primului Război Mondial, unde s-au
modificat articolele 57 și 67, cu scopul de a da drept de vot țăranilor soldați, o revizuire incompletă.
Constituția de la 1866 instituia un guvernământ mixt, prin faptul că în interiorul
Parlamentului ponderea Camerei Deputaților, care reprezenta majoritatea alegătorilor, era echilibrată
sau compensată de camera superioară/Senat. Constituția din 1866 a fost considerată un act de
independență, deoarece nu preciza statutul internațional al României, articolele erau caracteristice
unui stat independent și pentru a intra în vigoare nu a fost aprobată de Marile Puteri.

Cucerirea independenței de stat

Apare pentru prima oară ideea independenței principatelor în 1772. Ideea a fost reluată de
revoluționarii pașoptiști și în proiectele politice de la jumătatea secolului al XIX-lea, care propuneau
organizarea unor state federaliste. Astfel, în 1850-1851, Nicolae Bălcescu propunea crearea Statelor
Unite ale Dunării, alcătuite din români, iugoslavi și maghiari. Un alt proiect aparținea lui Ion Heliade
Rădulescu, care dorea o republică universală a Europei.
Politică externă a statului român a fost de multe ori independentă, încheind tratate sau
convenții comerciale fără aprobarea Porții. Astfel, în 1863 Cuza a stabilit relații diplomatice cu
Serbia, fără aprobarea Porții (turcilor), iar în 1868, s-a încheiat un tratat cu Serbia, în urma căruia
Serbia și România susțineau mișcarea revolutionarilor bulgari.
54

Alte acțiuni cu caracter independent au loc în 1866 și 1869, când oamenii politici români se
consultau cu cei greci în vederea stabilirii unei acțiuni comune antiotomane. Numeroase convenții au
Page

demonstrat caracterul suveran al României: în 1863 s-a încheiat o convenție de extrădare cu Serbia,
 iar în 1865 o convenție privind telegraful și poșta cu Austria. În 1875 s-a semnat convenții
comerciale cu Austro-Ungaria, respectiv Rusia, în 1876.
Deși era un obiectiv politic esențial, partidele politice abordat diferit obținerea independenței:
conservatorii considerau că independența se putea obține prin apropiere de Austro-Ungaria și
Germania și prin încheierea unor convenții comerciale favorabile țărilor garante (tarife vamale mici,
pe principii liber-schimbiste); liberalii, în schimb, voiau să obțină independența prin război în
colaborare cu Rusia (această atitudine se datorează faptului că Rusia fusese înfrântă în războiul
Crimeei și din cauză că se creează dualismul austro-ungar, iar românii din Banat și Transilvania erau
impuși unei intense politici de maghiarizare).
Problema independenței a fost deschisă de către principele Carol în 1873 într-o ședință a
Consiliului de miniștri/guvern.
În 1875 se declanșează o nouă criză în problema orientală din cauza răscoalelor antiotomane
ale bosniecilor și în 1876 sârbilor, muntenegrenilor la care s-au adăugat cele ale bulgarilor. Guvernul
român la momentul respectiv era un guvern de orientare politică conservatoare, condus Lascăr
Catargiu. Ei considerau că apropierea de Rusia era foarte riscantă și, drept consecință, în ianuarie
1876, guvernul Catargiu și-a declarat neutralitatea față de conflictul din Balcani, reafirmând,
totodată, respectarea individualității statului român.
La 4 iunie 1876 guvernul conservator este înlocuit de un guvern liberal condus de I.C
Brătianu, ca prim-ministru și Mihail Kogălniceanu-ministru de externe. Imediat el a adresat o notă
diplomatică agenților români, la 16/28 iunie 1876, prin care se revendica, practic, independeța
statului român.
Încep negocieri pentru participarea la lupta împotriva turcilor, cu atat mai mult ca Rusia
anunțase că intenționează să declanșeze un nou război împotriva Turciei, sub pretextul protejării
creștinilor ortodocși din Balcani. În 1876 august, au avut loc negocieri la Sibiu, împăratul austro-
ungar Franz Joseph însă ele au eșuat. Același eșec l-au întâmpinat reprezentanții guvernului în
negocierea cu Rusia, care a avut loc la Livadia în octombrie 1876, cu cancelarul Gorceakov și țarul
Rusiei, Alexandru al II-lea. Delegația românilor era condusă I.C Brătianu.
În iulie 1876, Dimitrie Brătianu cerea recunoașterea individualității statului român și a
numelui de România, iar în decembrie 1876, tot el inițiază un demers diplomatic la Constantinopol
în care cere neutralitatea veșnică a teritoriului românesc. Toate puterile garante au acceptat această
cerere, s-au opus însă Turcia care, mai mult, în decembrie 1876, se confruntă cu revolta junilor turci
și au adoptat o constituție a lui Midhat pașa, care declara România o provincie privilegiată a
Imperiului Otoman. Era evident că drumul către război este larg deschis.
La 3 ianuarie 1877, la Budapesta se încheie o convenție secretă între Austro-Ungaria și
Rusia. Austro-Ungaria rămânea neutră între conflictul dintre Rusia și Turcia și primea în schimb
Bosnia-Herțegovina, iar Rusia își manifestă interesul pentru sudul Basarabiei (Cahul, Ismail,
Bolgrad). Următorul pas pentru Rusia era trecerea trupelor rusești prin România și, prin urmare, la 4
aprilie 1877 se încheie convenția militară româno-rusă, fiind semnată de Mihail Kogălniceanu, din
55

partea autorităților românești și de baronul Dimitri Stuart, din partea autorităților rusești.
Page

Prevederi:
 trupele rusești treceau prin România la sud de Dunăre spre Balcani
  rușii se angajau sa plătească cheltuielile de deplasare
 să ocolească Bucurestiul
 să respecte integritatea teritorială a țării.
Războiul începe imediat la 12 aprilie 1877 dintre Rusia și Turcia, iar România deja declarase
mobilizarea generală pe 6 aprilie 1877.
Pentru că România permisese trupelor rusești sa treacă pe teritoriul său, Imperiul Otoman a
considerat-o un stat dușman și i-a bombardat localitățile Bechet, Islaz, Calafat, Giurgiu. Românii au
ripostat și au bombardat Vidinul și Turtucaia. Drept urmare, Adunarea Deputaților 29 aprilie și
Senatul 30 aprilie au votat starea de război a României cu Imperiul Otoman, fără a declara
independența.
Declararea independenței s-a făcut la 9 mai 1877, ca urmare a interpelării liberalului Nicolae
Fleva în cadrul Adunării Deputaților. Astfel, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a declarat,
într-un discurs, că suntem independenți, că suntem o națiune de sine stătătoare. A doua zi, Senatul
adopta aceeași moțiune. Din nou politicienii români au pus puterile garante în fața faptului împlinit,
ele preferând să-și expună opțiunile abia după încheierea conflictului.
Înaintarea rusească a fost oprită la Plevna (punct strategic de acces în Balcani) fortificat
militar, înconjurat cu 14 redute. După două atacuri rusești respinse de către turci, marele duce
Nicolae, trimite la 19 iulie 1877 o telegramă principelui român Carol I, cu scopul de a-i acorda ajutor
militar, în așa fel încât turcii să nu atace trupele rusești dinspre Dunăre.
Fără o înțelegere scrisă, Carol I acceptă și astfel are loc al treilea atac asupra Plevnei, atac
româno-rus (primul în care românii împreună cu rușii) la 30 august 1877. (Singura condiție pusă de
România pentru a participa la război, să fie pus sub autoritatea lui Carol I). Acest atac direct a ucis
1000 de oameni, printre care maiorul George Șonțu și căpitanul Valter Mărăcineanu. Singura reușită
a acestui atac a fost cucerirea redutei Grivița I. Ca urmare a acestui eșec, se schimbă strategia de
luptă și astfel se decide înconjurarea sau asedierea Plevnei, ceea ce s-a reușit după cucerirea Rahovei
(9 noiembrie 1877). În urma eșecului lui Osman-pașa de a ieși din încercuire la 28 noiembrie 1877 s-
a predat ofițerilor ROMÂNI, iar Plevna a fost cucerită.
În ianuarie 1878, armata română a înaintat pe direcția Vidin-Belogradcik a obținut victoria în
atacurile de la Smârdan și Vidin, iar în februarie 1878 au început tratativele de pace, după încheierea
armistițiului. Ele s-au desfășurat la San Stefano, unde reprezentanții români nu au fost primiți și, prin
urmare, pacea s-a încheiat între Rusia și Turcia la 19 februarie 1878 și prevedea:
independența Serbiei, României și Muntenegrului.
autonomiei Bosniei și Herțegovina
crearea Bulgariei Mari, care se întindea de la Dunăre până la Marea Mediterană, un stat
autonom în care se aflau trupe rusești, care făceau legătura cu Rusia prin România
Rusia primea sudul Basarabiei de la România și în schimb ceda Dobrogea, Delta Dunării și
Insula Șerpilor primite de la Imperiul Otoman, în schimbul despăgubirilor de război.
Marile puteri NU au fost multumite de creșterea puterii Rusiei în Balcani și de faptul că era
56

pus sub semnul întrebării echilibrul european.

Page

Marile puteri au convocat un nou Congres de pace, de data aceasta la Berlin, pentru a limita
puterea Rusiei și pentru a respecta principiul echilibrului european. La Berlin, Germania a încercat o
 înțelegere/negociere, însă aceasta a defavorizat Rusia, deși Bismarck a căutat să evite răcirea relației
cu Rusia.
În 12/24 iunie 1878, o delegație condusă de I.C. Brătianu și ministrul de externe Mihail
Kogălniceanu și-a prezentat doleanțele din cadrul Congresului de Pace de la Berlin, ea fiind primită
în cadrul tratativelor de pace și doar audiată.
Rezoluția Congresului s-a adoptat la 1 iulie 1878. Prevederi:
independența Serbiei, Muntenegrului și independența României (art.43), însă ea era acordată
condiționat de modificarea articolului 7, din constituția României (care spunea ca oferă drept de vot
doar creștinilor), de acceptarea schimbului teritorial și de despăgubirile acordate în afacerea
Strousberg.
se retrăgeau trupele rusești din Balcani
Bosnia Herțegovina intră sub administrarea Austro-Ungariei
Bulgaria este împărțită în două, o parte a rămas stat autonom, iar partea de sud, Rumelia
occidentală, intră în componența Imperiului Otoman.
insula Cipru revine Angliei.
Independența României a fost recunoscută în 1878 de către Rusia, Turcia și Austro-Ungaria.
Anul următor a recunoscută de Italia, iar Franța, Germania și Anglia au recunoscut-o de-abia în
1880, după ce România modificase în 1879 articolul 7 al constituției. Până în 1881, 18 state au
recunoscut independența României.
*În timpul războiului de independență (1877) au apărut distincțiile militare: Virtutea militară
și Steaua României.
În septembrie 1878 parlamentul a oferit titlul de Alteță Regală, titlu recunoscut de puterile
garante în 1879. După recunoașterea independenței pe plan extern, la 14 martie 1881 România a
devenit regat, iar principele Carol a devenit rege. Încoronarea ca rege și regina a lui Carol și
Elisabeta a avut loc la 10 mai 1881, când au fost încoronați cu coroane făcute din oțelul tunurilor de
la Plevna.

Instituții ale statului român modern și partide politice

Monarhia- atribuțiile sale sunt precizate în constituție; Carol I nu a fost acceptat foarte ușor
de opinia publică, de aceea s-a confruntat în 1870-1871 cu numeroase mișcări antidinastice anti-
monarhie, care au fost depășite mai ales după obținerea independenței. Monarhia s-a consolidat la 18
mai 1881, când s-a adoptat Pactul de familie prin care a fost reglementată succesiunea la tron,
moștenitor fiind declarat nepotul de frate, prințul Ferdinand de Hohenzollern; 1884 s-au creat
Domeniile coroanei ale căror venituri completează lista regelui.
Deoarece regele numea primul ministru înainte de alegeri, Carol a devenit un arbitru al vieții
publice. Astfel, în 1895, a introdus sistemul rotativei guvernamentale, adică alternativ 4 ani la putere
57

PNL și PC.
Carol I a acordat o atenție și sprijinirii românilor din provinciile aflate sub stăpânire străină,
Page

precum și politicii externe românești. Astfel, în 1883, a avut un rol important în încheierea tratatului
 cu Puterile Centrale, iar prelungirea acestui tratat i-a oferit posibilitatea de a contribui la eliberarea
memorandiștilor în 1895 (erau cei care au semnat Memorandumul-1892 (aniversa 101 ani de la
Supplex Libellus Valachorum), document în care cerea autonomia Transilvaniei; ei fuseseră
condamnați la ani grei de închisoare și muncă silnică în 1894.
O altă instituție importantă e parlamentul, care își are originea în adunările de stări nobiliare
din Evul Mediu românesc. Lucrările parlamentului se deschideau cu mesajul tronului, pe 15
noiembrie și se încheiau cu răspunsul corpurilor legiuitoare la mesajul tronului; două sesiuni
parlamentare, trei luni fiecare.
Biserica – importantă instituție în 1885 a devenit autocefală, adică independentă față de Patriarhia de
la Constantinopol.
Armata- a fost reorganizată în 1868 prin legea de organizare a PUTERII armate, se introducea
prin aceasta lege principiul mobilizării generale (cinci ani serviciul militar obligatoriu). Apare
armata permanentă și rezervele la care se adaugă dorobanți, grăniceri, militari, gardă civilă și gloate.
În 1872 se introduce o lege care urmărea ridicarea calitativă a nivelului oștirii în ansamblul ei.
Justiția – puterea judecătorească era exercitată de curți și tribunale; printr-o lege organică în iulie
1868 s-au creat curțile cu jurați apărute în fiecare județ, care judecau crimele grave, delictele de
presă și delicte politice
Din punct de vedere administrativ teritoriul României era împărțit în județe, plăși și comune urbane
și rurale- constituția din 1866
Partide politice:
-PNL și Partidul Conservator
Partidul Național Liberal – s-a înființat la 24 mai 1875, prin așa-numita Coaliție de la Mazar- pașa,
unde s-au reunit grupările radical liberale cu cele moderate (au fost acceptati în PNL și moderații
conduși de Kogălniceanu) O încercare de înființare a partidului a fost în 1867, este asa-numita
Înțelegere de la Concordia între liberali moderați și liberali radicali, însă nu s-a concretizat din cauza
faptului ca moderații au fost ignorați. În 1892 PNL a avut un congres, care susținea necesitatea
respectării legilor. În 1906 lărgirea dreptului de vot.
Ideologia liberală era exprimată prin deviza prin noi înșine formulată de I.C.Brătianu, care-și
propunea dezvoltarea industriilor cu capitalul autohton. Din acest motiv, ideologia liberală
românească permitea intervenția statului în economie, prin politici cu taxe vamale mari-tarife
protecționiste. Primul lider al PNL I.C. Brătianu intre anii 1875-1891, a urmat fratele său, Dimitrie
Brătianu 1891-1892, apoi conducător al partidului a fost Dimitrie Sturdza 1892-1909 și
I.I.C.Brătianu (Ionel) 1909-1927. Sub conducerea acestuia în 1913 au fost introduse programul
partidului două proiecte de reformă: vot universal și reforma agrară.
Partidul Conservator s-a înființat oficial la 3 februarie 1880, lider fiind Lascăr Catargiu până în
1899. Ideologia conservatoare pune accent pe valori naționale, biserică, muncă, adevăr, familie, rege
etc. De aceea, considerau că cei care trebuie sa conducă țara sunt clasele avute și luminate.
58

Conservatorii nu respingeau progresul, însă el trebuia să apară treptat fără a produce schimbări
bruște în societatea românească. În centrul ideologiei conservatoare stă teoria junimistă, cea a
Page

formelor fără fond. Junimiștii, conduși de Titu Maiorescu, susțineau că reformele care au modernizat
 România au imitat modelul occidental capitalist occidental, fără sa se potrivească cu fondul –
nivelul de dezvoltare al societății românești. De aceea, junimiștii susțineau ridicarea culturală a
societății românești și abia după aceea dobândirea și exercitarea libertăților politice. Drept urmare, în
1884, conservatorii s-au opus revizuirii constituției. Astfel, ei considerau că situația materială a
românilor lăsa de dorit și prin urmare ei nu aveau drepturi politice. Un rol important în
reorganizarea PC l-a avut Take Ionescu.
După 1899, la moartea lui Lascăr Catargiu la conducerea partidului au urmat: Gheorghe Grigore
Cantacuzino până în 1907, apoi lider a fost Titu Maiorescu (1907-1914), iar între 1914-1921,
Alexandru Marghiloman. În 1921, partidul s-a desființat din cauza introducerii votului universal și a
reformei agrare.
În 1910, Petre P Carp a prezentat un program politic unde se urmărea elaborarea unor măsuri în
favoarea țăranilor, a meseriașilor care erau considerați bază edificiului social.
Alte partide cu impact minim în viața politică românească la sfârșitul secolului al XIX-lea: Partida
Țărănească-1895, C-tin Dobrescu-Argeș și PSDMR-1893, C-tin Dobrogeanu Gherea, care s-a
desființat în 1899, ca urmare a trădării generoșilor, care au trecut la PNL.
Alte instituții:
-Banca Națională Română -1880, cu drept de emitere a monedei, monedă care a apărut în 1867
LEUL. (Alexandru Ioan Cuza a avut o tentativă de a impune o monedă națională, intitulată
romanatul).
În ceea ce privește politica vamală pentru obținerea independenței s-a încercat impunerea
protecționismului (1886). Taxe vamale mari, acesta a generat un război vamal cu Austro-Ungaria
1886-1891 (nu a mai existat comerț).
-Academia Română - A fost înființată în trei pași: prima etapă a fost aceea a Societății literare
române (1866). A urmat Societatea Academică Română în 1867, iar Academia Română a devenit în
1879.
Economia –ramura economica predominantă a fost agricultura. S-au luat o serie de măsuri care să
modernizeze agricultura, precum înființarea Creditului agricol (1881), vânzarea proprietăților
statului către țărani (1889), legea învoielilor agricole 1907 etc.
Industria a contribuit cu 17% la venitul țării, era dominată de industria petrolieră. În 1887 s-a adoptat
o lege de încurajare a industriei naționale.
Transporturile au contribuit la dezvoltarea României: s-au construit căi ferate din 1869, Gara de
Nord (1872), Podul de la Cernavodă (Saligny) 1895.
Cultura a înregistrat progrese în toate domeniile. Au apărut personalități, ziare și reviste (2000 de
periodice), s-au înființat instituții culturale precum Junimea (1863), s-a ridicat Ateneul Român, fiind
inaugurat în 1881 și, pentru a sprijini aspirațiile naționale ale românilor din provinciile aflate sub
stăpânire străină, s-au înființat instituții culturale precum Liga pentru unitatea culturală a tuturor
românilor la București (1890/1891), care avea rolul de a înființa școli românești, de a tipări cărți, etc.
Aceasta ligă, aflată sub coordonarea lui Nicolae Iorga, a devenit în 1914 Liga pentru unitatea tuturor
59

românilor.
Page

1880- Legea pentru organizarea Dobrogei

 Politică externă a României la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al
XX-lea

După 1877, în urma războiului ruso-turc pentru România, Rusia era un stat dușman și, prin
urmare, trebuiau găsite soluții, aliați, pentru a garanta frontierele stabilite în urma Congresului de
pace de la Berlin.
Pe plan european, centrii de putere s-au modificat după războiul Crimeii, în sensul că apar
noi state naționale, sprijinite de Franța (1859-Italia (în urma unui război între Franța și Austria)) și
România), dar se realizează și unificarea germană, cea care contribuie la decăderea Franței. Astfel,
unificarea germană a fost realizată de Otto von Bismarck (cancelarul Prusiei), prin sânge si
fier/război. Două din cele trei războaie de unificare ale Germaniei, au fost:
 războiul cu Prusiei cu Austria (1866), care are drept consecință apariția dualismului austro-
ungar (1867)
 războiul Prusiei cu Franța (1870-1871), care are drept urmare umilirea Franței la Sedan (în
acest context au loc manifestările antidinastice împotriva domnitorului Carol I) și Germania
se declară imperiu.
După realizarea unificării germane, obiectivul politicii externe a Germaniei era izolarea
diplomatică și militară a Franței (așa-numitul realpolitik). În acest sens, Germania a stabilit o alianță
cu Austro-Ungaria și Rusia, așa numita Alianță a celor trei împărați (1873).
Ca urmare a războiului ruso-turc din 1878, Rusia a fost nemulțumită de modul în care
Germania a mediat Congresul de Pace de la Berlin, pentru că a scăzut influența Rusiei în Balcani.
Prin urmare, Rusia a rupt Alianța celor trei împărați, iar Bismarck a fost obligat sa facă Dubla
Alianță dintre Austro-Ungaria și Germania (1879).
În 1882-1883 ea a devenit Tripla Alianță/Puterile Centrale pentru ca s-a alăturat Italia,
care reînnoiește în 1887, 1891, 1902, 1912, împotriva Franței și Rusiei. În 1883, România a
considerat că apropierea de Puterile Centrale este singura soluție pentru garantarea granițelor și
pentru consolidarea independenței.
După o vizită a regelui Carol la Berlin, autoritățile române au aflat că Germania
condiționează alianța Austro-Ungariei, tocmai pentru ca România să NU revendice teritoriile locuite
de români în Austro-Ungaria. Prin urmare, la 30 octombrie 1883 s-a semnat alianța dintre România
și Austro-Ungaria, iar din aceeași zi la această alianță a aderat și Germania. Italia a semnat și ea
acest tratat în 1887. Acest tratat avea un caracter defensiv, a fost secret (pentru că România renunța
la provinciile românești aflate sub stăpânire austro-ungară) și reînnoit în 1892, 1902, 1912.
Regele Carol I nu a abandonat totuși românii din Transilvania și Banat, prin faptul că el a condiționat
eliberarea memorandiștilor de reînnoirea alianței cu Puterile Centrale.
Al doilea bloc militar s-a creat după 1890, pentru că la conducerea Germaniei vine împăratul
60

Wilhelm al II-lea, cel care promovează weltpolitik (politică mondială), adică dorința Germaniei de a-
și forma un mare imperiu colonial. Această politică a avut importante consecințe:
Page

1. Franța a ieșit instant din izolare, pentru ca a stabilit o relație militară și politică cu Rusia
 2. Anglia a fost extrem de îngrijorată de creșterea puterii navale a Germaniei.
3. Crearea Antantei/Triplei Înțelegeri
Franta a ieșit, drept urmare, din izolarea impusă de Germania, stabilind o relație politică și
militară cu Rusia în 1891-1893. În continuare ea a reușit stabilirea unui tratat cu Anglia în 1904,
tratat denumit Antanta cordială. Tot Franța a intermediat și o înțelegere Rusia și Anglia, iar, astfel, în
1907 s-a creat Antanta sau Tripla Înțelegere.
Politica externă a României în acest nou context se modifică, mai ales după 1908, atunci
când Austro-Ungaria a anexat Bosnia și Herțegovina. Acest lucru determină ca Bulgaria să se
apropie de Austro-Ungaria (după ce își declarase independentă în 1908), iar Serbia se apropie de
Rusia, înrăutîțindu-se drastic relația cu Austro-Ungaria. În timpul crizei bosniace (1908),
I.I.C.Brătianu își exprima categoric ostilitate față de politică balcanică dusă de Austro-Ungaria.
La începutul secolului al XX-lea, România a avut o politică de echilibru în sud-estul Europei.
Ea și-a manifestat interes pentru români din munții Pindului și de pe valea Timocului, iar problema
aromânilor a tensionat relația cu Grecia. După obținerea independenței relațiile cu Turcia erau
inexistente, iar cu Bulgaria destul de tensionate din cauza politicii expansioniste a bulgarilor.
Singurul stat cu care România avea relații bune în Balcani era Serbia.
Desprinderea României cu Austro-Ungaria s-a accentuat după declanșarea Războaielor
Balcanice (1912-1913). În Primul Război Balcanic, Serbia, Muntenegru, Bulgaria și Grecia s-au aliat
împotriva Imperiului Otoman, care a fost înfrânt în 1912. România fiind neutră. Însă la tratatul de la
Londra (unde Albania devine independentă- 1912) Bulgaria nu a dorit să renunțe la teritorii obținute
în timpul războiului, ceea ce a determinat nemulțumirea statelor aliate cu Bulgaria. Aceste s-au aliat
cu Turcia și au declanșat al Doilea Război Balcanic, în 1913, împotriva Bulgariei. România care
avea la guvernare Partidul Conservator, prim-ministru și ministru de externe fiind Titu Maiorescu, s-
a implicat în război, a atacat Bulgaria, obligând-o să ceară pace. Tratatul semnat la București în
1913 a oferit României sudul Dobrogei/Cadrilaterul/ județele Durostor și Caliacra.
Atacul României asupra unei aliate a Austro-Ungariei arăta clar distanțarea României față de
Puterile Centrale. Referitor la războaiele balcanice, Nicolae Iorga spunea că ”noi luptăm în sudul
Dunării cu gândul la Transilvania”. În 1914 atât Puterile Centrale cât și Antanta încercau să atragă
România de partea lor.
La presiunea Germaniei, la sfârșitul anului 1913, fuseseră inițiate tratative între contele
Tisza, ministrul de externe al Austro-Ungariei și Comitetul Executiv al Partidului Național Român
din Transilvania, cu scopul de a diminua politica șovinistă în Transilvania, rămase fără rezultat.
Un pas important către alianța cu Rusia și Antanta s-a făcut în urma vizitei țarului Nicolae al
II-lea împreună cu familia și cu ministrul de externe Sazonov la Constanța (1-14 iunie 1914). Prim-
ministru între timp devenise liberalul I. I.C.Brătianu, care a făcut o excursie împreuna cu Sazonov la
Predeal, ceea ce a nemulțumit diplomația austro-ungară. Chiar dacă regele Carol I la împlinirea
vârstei de 70 de ani devenise feldmareșalul armatei Germaniei, România era pierdută pentru Puterile
Centrale.
61
Page

România în Primul Război Mondial

 A avut ca pretext asasinarea prințului Franz Ferdinand împreună cu soția lui, la Sarajevo-
capitala Bosniei, 15/28 iunie 1914, iar o lună mai târziu se declanșa Primul Război Mondial.
La 21 iulie/3 august 1914 a avut loc un Consiliu de Coroană de la Sinaia, prezidat de regele
Carol I, la care au participat prințul moștenitor Ferdinand al României, membri al guvernului I.I. C.
Brătianu și șefi de partide politice. El urma să decidă poziția României față de declanșarea
războiului. Vis a vis de declanșarea războiului au fost numeroase opinii:
 regele Carol I și Petre P.Carp cereau intrarea României în război de partea Puterilor Centrale
 Alexandru Marghiloman și o parte din conservatori erau de acord cu neutralitatea României
în război și menținerea relațiilor cu Puterile Centrale
 Take Ionescu, care crease Partidul Conservator Democrat, a susținut neutralitatea României
în război, dar în vederea participării României la război alături de Antanta .
 primul ministru I.I.C.Brătianu împreuna cu liberalii s-au pronunțat pentru neutralitate,
invocând caracterul defensiv al tratatului, precum și faptul că Austro-Ungaria a atacat Serbia,
fără a anunța, în prealabil, România.
În cele din urmă, poziția României a fost de neutralitate armată, în sensul că, după o perioadă
de neutralitate, România putea intra în război. Oamenii politici și opinia publică, în ansamblu,
doreau intrarea României în război alături de Antanta, deoarece nu se putea realiza România Mare,
dacă ea nu ar fi participat la război împotriva Austro-Ungariei. în 1915 s-a creat în Partidul
Conservator o grupare Filipescu, care dorea intrarea României în război de partea Antantei, pentru a
realiza România Mare
La 27 septembrie 1914 moare Carol I și urmează la conducere Ferdinand și regina Maria,
care susțineau intrarea României în război de partea Antantei că și liberalii, ca și majoritatea opiniei
publice românești, și o parte din conservatori (în cadrul PC – partidul conservator a apărut ulterior,
gruparea filoantantistă condusă de Nicolae Filipescu în 1915) și Take Ionescu cu Partidul
Conservator-Democrat); a unei părți din conservatori,care ar fi dorit intrarea României în război de
partea Puterilor Centrale, considerând că Rusia a rămas un mare pericol și socialiștii care voiau
neutralitate perpetuă. Numeroase personalități politice și culturale și-au exprimat dorința intrării
României în război de partea Antantei, precum: Nicolae Iorga, Octavian Goga, Barbu Delavrancea.
etc.
În perioada neutralității 1914-1916, România a semnat un tratat cu Italia (care se declarase și
ea neutră) pentru a se anunta reciproc de intrarea în război (Italia a intrat în război de partea Antantei
în 1915, fără a anunța România) și un tratat de neutralitate binevoitoare cu Rusia (1914) în urma
căruia Rusia recunoștea dreptul României de a se uni cu Transilvania, Banatul și Bucovina.
Puterile Centrale au utilizat atât diplomația cât și constrângerea pentru a atrage România și a
promis o parte din Transilvania României și i-a promis Bulgariei sudul Dobrogei, fie a încercat să
contribuie la demisia guvernului liberal.
În schimb, Ionel Brătianu, care era și ministru de externe și prim-ministru, a început
62

negocierile cu Antanta pentru intrarea României în război. Negocierile s-au desfășurat la Londra,
Page

Paris, Saint Petersburg prelungindu-se mult, ceea ce i-a făcut pe reprezentanții Antantei, în 1916, să
someze România să între în război ”Acum ori niciodată”. Guvernul Brătianu a semnat cu
 reprezentanții diplomatici ai Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei la București la 4 august 1916,
tratatul de alianță și convenția militară. Antanta împlinea în unanimitate/totalitate dorințele România.
Prevederi:
 România primea zilnic 300 tone de armament și muniții,
 armata rusă participa cu trei divizii la apărarea Dobrogei în cazul unui atac al Bulgariei (1915
Bulgaria intrase în război de partea Puterilor Centrale)
 Anglia și Franța susțineau ofensiva pe frontul de vest, iar armata rusească desfășura
operațiuni din Galiția și Bucovina.
 România era membru egal în drepturi cu toate celelalte state la tratativele de pace de la
sfârșitul războiului
 se recunoștea unirea României cu Transilvania, Banat și Bucovina
 Aliații se angajau sa deschidă un nou front în sud
 România se angaja să intre-n război până, cel târziu, 14 august 1916.
Consiliul de Coroană de la Cotroceni, prezidat de regele Ferdinand, a aprobat intrarea României în
război de partea Antantei. Astfel, în noaptea dinspre 14 spre 15 august România începe razboiul.
În noaptea de 14-15 august România a atacat Austro-Ungaria și, drept urmare, Germania pe
15 august,Turcia și Bulgaria (20 august) vor declara război României. Planul de luptă se intitula
Ipoteza Z, prin care 3 armate se aflau în ofensivă peste Carpați, în timp cea de-a 4 a se afla în
defensivă pe linia Dunării.
Ofensiva peste Carpati a inceput bine, debutand victorios, armatele românești eliberând
orașele Brașov, Făgăraș, Orșova, Sf. Gheorghe etc. ajungând aproape de Sibiu și Sighișoara.
Această înaintare a fost oprită de victoria din sud a germanilor și bulgarilor la Turtucaia (sfârșitul lui
august 1916). Armatele germane se aflau sub conducerea generalului E. von Falkenhayn în
Transilvania și A. von Mackensen în sud, la Turtucaia. Prin operațiunea Flămânda-sudul Dobrogei,
organizată de generalul Averescu, s-a încercat respingerea atacului germano-bulgar însă a eșuat. În
consecință, ofensiva in Transilvania a fost oprită, trupele rusești nu au sprijinit trupele românești,
noul front al Antantei de la Salonic nu a fost deschis, ceea ce a permis trupelor germane să
înconjoare România.
Trupele românești s-au retras din Transilvania, au pierdut trecătorile Carpaților Meridionali,
doar cele ale Carpaților Orientali au fost apărate de generalul Eremia Grigorescu, folosind deviza
“Pe aici nu se trece”. Bătăliile de pe Jiu, Olt, Neajlov-Argeș au fost, rând pe rând, pierdute, iar pe 23
noiembrie 1916 cea mai mare parte a țării, inclusiv Bucureștiul au fost ocupate de trupe germano-
bulgare, pierderile suferite fiind de 250 000 oameni. Regele, regina, guvernul, parlamentul s-au
refugiat la Iași, care a devenit noua capitală a României. Totodată, s-a format un guvern de uniune
națională în care au fost cooptați conservatorii democrați, Tache Ionescu primind funcția de
viceprim-ministru (decembrie-ianuarie 1916-1917). Frontul s-a stabilizat pe linia Carpaților
Orientali-Focșani-Nămoloasa-Galați. Odată cu autoritățile statului zeci de mii de locuitori s-au
refugiat în Moldova, mulți dintre ei murind de tifos, foame sau frig.
63

În octombrie 1916 România a venit o misiune militară franceză condusă de generalul Henri
Page

Berthelot care avea rolul de a reface și organiza armata română.

 Pentru a ridica moralul soldaților și pentru a neutraliza ideile bolșevice, la 23 martie 1917
regele Ferdinand a promis armatei înfăptuirea reformei agrare și electorale, iar parlamentul a
modificat constituția în iunie 1917, modificând art. 57 și 67 pentru a da drept de vot țăranilor.
La începutul lui martie 1917 țarul Rusiei, Nicolae al II-lea, a fost obligat sa abdice, puterea a
fost preluată de un guvern provizoriu în care un rol important îl aveau menșevicii (social-democrați)
și Partidul Constituțional Democrat condus de A. Kerenski. Cert este că noul guvern a continuat
războiul, ceea ce a nemulțumit populația și a dat posibilitate bolșevicilor (comuniști) conduși de
Vladimir Ilici Lenin, să obțină popularitate în rândul rușilor. În tezele din aprilie 1917, acesta
promitea, în cazul în care ajungea la putere, ieșirea Rusiei din Război, drepturi naționalităților și
pământ țăranilor. Chiar dacă Rusia a rămas în război situația a devenit destul de instabilă, numeroase
unități militare rusești dezertând de pe front.
Războiul a fost reluat în Moldova în iulie 1917, când feldmareșal August Von Mackensen
intenționa să scoată României din război, însă cel care a lovit primul a fost generalul Averescu care a
pornit ofensiva de la Mărăști (11-19 iulie 1917). Deși ofensiva generalului Averescu a fost
victorioasă, cea rusească din Galiția a eșuat. În acest context, Von Mackensen declanșează
contraofensiva la Mărășești (24 iulie 1917). Armata română a reușit să oprească pe germani, iar la
sfârșitul lunii iulie respinge un nou atac la Oituz. Ca urmare a acestei victorii Puterile Centrale au
eșuat să scoată România din război, însă situația s-a agravat pe frontul de est, deoarece a avut loc
lovitură de stat bolșevică 25 octombrie/7 noiembrie 1917, România rămânând singura țară de pe
partea Antantei pe frontul de est. De menționat este faptul că, la Mărăști-Mărășești-Oituz, au
participat soldați români transilvăneni, care fuseseră luați prizonieri de ruși la Darnița; drept urmare,
Nicolae Iorga a afirmat că: Darnița a fost prima Alba Iulia a românilor.
În urma loviturii de stat bolșevice, care a fost condusă de Vladimir Ilici Lenin, se intenționa
ieșirea rapidă a Rusiei din război. Aceasta a avut drept urmare instabilitate pe front și, în cele din
urmă, România a cerut pace.
Guvernul român a cerut armistițiul cu Puterile Centrale, care s-a încheiat la Focșani în
noiembrie-decembrie 1917. Relația cu Rusia s-a deteriorat ca urmare a violențelor soldaților ruși, iar
pe 13 ianuarie 1918 relațiile diplomatice au fost întrerupte. Drept urmare, guvernul sovietic a arestat
ambasadorul României în Rusia, a rupt relațiile diplomatice și a confiscat tezaurul, trimis în Rusia,
atunci când Bucureștiul a fost ocupat de către germani.
În ianuarie 1918, pe plan intern, se schimbă guvernul, prim-ministru devenind generalul
Averescu. El nu a rezistat decât până în martie 1918, când șef al guvernului a devenit Alexandru
Marghiloman, cel care era șeful Partidului Conservator. Alexandru Marghiloman este cel care a
încheiat pacea cu Puterile Centrale la Buftea-București, 24 aprilie/7 mai 1918, după ce Rusia
semnează pacea cu Puterile Centrale, la Brest Litovsk, 18 feb/3 martie 1918.
Prevederile păcii de la București:
 Dobrogea era ocupată de Bulgaria, cu excepția portului Constanța
 crestele Carpaților au revenit Austro-Ungariei
64

 Germania primea pentru 90 de ani monopol pentru exportarea petrolului și cerealelor;

Page

România devenea dependentă de Germania, economic și politic

 armata română era demobilizată
  Basarabia era cunoscută ca fiind parte a României, guvernul român obținând recunoșterea
unirii Basarabiei cu România
Pacea n-a fost promulgată de regele Ferdinand, ci doar semnată de guvernul Marghiloman.
La sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1918, Antanta reușea să câștige victorii
importante pe frontul de vest, iar generalul Sarrail, a reușit în octombrie să deschidă frontul la
Salonic. In acest context, guvernul filogerman Marghiloman, a fost înlocuit cu guvernul condus de
generalul Coandă, iar regele a proclamat reintrarea în război alături de Antanta (28 oct 1918).
Războiul s-a încheiat pe 29 oct 1918/11 noiembrie 1918, când s-a incheiat armistitiul de la Saint
Germain. La 18 noiembrie/1 decembrie/ regele și regina au revenit la București. România, la
sfârșitul războiului, era în tabăra câștigătoare, cu prețul a 800.000 de morți, răniți, prizonieri.

Marea Unire din 1918

Ideea României Mari a apărut la Naum Râmniceanu 1802 și la Ion Budai Deleanu 1804.
Expresia de România Mare a fost folosita prima dată în 1852 de Dimitrie Brătianu, iar în 1871,
tânărul A.D. Xenopol susținea că ”marea unire e un fapt inevitabil” la serbările de la Putna. Unirea
celor trei țări române a fost menționată în 1838 de A. G. Golescu Albu și de Ion Câmpineanu. Chiar
și pasoptistii susțin constituirea statului național român a românilor din aceeași vatră românească.
La sfârșitul Primului Război Mondial în documente au apărut noi principii în organizarea
Europei după Primul Război Mondial, cel al autodeterminării, adică dreptul popoarelor de a-și hotărî
forma de organizare politică, economico-socială, să se unească cu un stat sau să-și formeze un stat
propriu. Cei care au afirmat acest fapt au fost: Vladimir Ilici Lenin, aprilie 1917 în și W. Wilson,
președintele SUA, în documentul intitulat Cele 14 puncte din ianuarie 1918.
Acest principiu putea contribui decisiv la destrămarea imperiilor multinaționale și de aceea
împăratul austro-ungar Carol I de Habsburg a încercat să preîntâmpine destrămarea dualismului
austro-ungar, prin procesul de federalizare a națiunilor din imperiu, prin documentul intitulat Către
popoarele mele credincioase (3 oct 1918). Carol I de Habsburg, prin acest document propune un
plan de federalizare a Austro-Ungariei, alcătuit din șase regate autonome.

Unirea Basarabiei cu România

Pe 3 aprilie 1917 se creează Partidul Național Moldovenesc (condus de Vasile Stroescu), cel
care a preluat puterea mișcării naționale din Basarabiei cu sediul la Chișinău. Inițial, în primăvara
anului 1917, domina ideea de autonomie a Basarabiei, în cadrul statului federativ rus, însă sub
influența unei propagande naționaliste accentuate/ proces de redeșteptare națională se accepta ideea
unirii Basarabiei cu România. Un rol mobilizator l-au avut ziarele precum Cuvântul Moldovenesc și
Ardealul, ultimul sub redacția lui Onisifor Ghibu.
În octombrie-noiembrie 1917 s-a desfășurat la Chișinău Congresul ostașilor moldoveni, cel
65

care a proclamat autonomia teritorială și politică a Basarabiei și a înființat instituțiile țării:

parlamentul se intitula Sfatul Țării, condus de Ion Inculeț și guvernul, numit Consiliu Directorilor
Page
 Generali condus de Petre Erhan. Statul basarabean a fost proclamat ca stat autonom în cadrul
Federației Ruse la 2 decembrie 1917, astfel a apărut Republica Democratică Moldovenească.
Din cauză că situația devine dificilă pentru Basarabia, autoritățile basarabene cer ajutorul
trupelor române la 13 ianuarie 1918, atunci când la cerința Sfatului Țării/ Consiliului Directorilor
Generali patru/două armate românești au intervenit în Basarabia pentru a restabili ordinea.
determinând ruperea relațiilor cu Rusia. În noul context, Sfatul Țării a declarat independența
Republicii Democratice Moldovenești la 24 ianuarie 1918. Sfatul Țării a dezbătut unirea Basarabiei
cu România, care a fost acceptată în majoritate la 27 martie 1918. Primul ministru Alexandru
Marghiloman, prezent la Chișinău invitat de Sfatul Țării, a luat act în numele țării și a Regelui
Ferdinand. Unirea Basarabiei cu România a fost promulgată de regele Ferdinand la 22 aprilie 1918.

Unirea Bucovinei- Bucovina făcea parte din statul austriac

În anul 1918 situația Bucovinei era dificilă, ca urmare a păcii de la Brest-Litovsk, pentru că a
apărut statul ucrainean care avea pretenții teritoriale asupra Bucovinei. În toamna anului 1918,
deputații români de la Viena au respins propunerea de federalizare a împăratului austro-ungar, au
creat Consiliul Național Român, care la 9 octombrie 1918 a cerut în mod oficial dreptul la
autodeterminare și și-a exprimat dorința de secesiune (SEPARARE). La 11 octombrie 1918 un grup
de intelectuali români a editat ziarul intitular Glasul Bucovinei, redactor Sextil Pușcariu. Acest ziar a
influențat puternic conștiința în direcția unirii Bucovinei cu România.
Trei zile mai târziu s-a convocat o adunare generală/ Adunare Constituantă la Cernăuți, unde
s-a hotărât unirea Bucovinei integrale cu celelalte provincii românești din Imperiul Austro-Ungar și
s-a creat Consiliul Național Român, cu sediul la Cernăuți (organism reprezentativ) condus de Iancu
Flondor. Ucrainenii conduși de Aurel Onciul, au protestat vis a vis de acțiunile bucovinenilor și-au
intensificat acțiunile paramilitare din Bucovina. În acest context, la 23 octombrie 1918, ca urmare a
solicitării Consiliului Național Român a intrat în Bucovina o divizie românească cu scopul de a
menține ordinea. La 12 noiembrie 1918 Consiliul Național Român a adoptat legea fundamentală
provizorie, prin care se încheia faza autonomiei în Bucovina.
La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate unirea
necondiționată a Bucovinei cu România (germanii și polonezii au acceptat unirea, însă ucrainenii și
evreii nu au participat) Actul a fost promulgat de Ferdinand la 18 decembrie 1918.

Unirea Transilvaniei
În Transilvania mișcarea pentru autodeterminare a avut un caracter mai popular. În
septembrie 1918 s-a creat la Paris Consiliul Național pentru Unitatea Românilor și, foarte repede, la
sfârșitul lunii septembrie Partidul Național Român a anunțat oficial autodeterminarea prin Declarația
de la Oradea (29 septembrie 1918). Declarația a fost citită în cadrul parlamentului de la Budapesta
de Alexandru Vaida Voievod, 5 octombrie 1918. Drept urmare, pe 18 octombrie 1918 s-a constituit,
66

la Budapesta, Consiliul Național Român Central (C.N.R.C.), din care făceau parte câte șase
Page

reprezentanți a P.N.R respectiv P.S.D. În toamna anului 1918, Iuliu Maniu se afla în fruntea singurei
armate din Austro-Ungaria.
 C.N.R.C. și-a mutat sediul la Arad la 21 oct/3 noiembrie 1918 și în întreaga Transilvanie s-a
organizat consilii și gărzi naționale. La 9 noiembrie, C.N.R.C. trimite guvernului maghiar un
ultimatum, cerându-i toată puterea de guvernare. În consecință, la Arad în 13-14 noiembrie au avut
loc negocieri cu reprezentanții maghiari ai guvernului Tisza, transilvănenii fiind reprezentați la
negocieri de Iuliu Maniu. Maghiarii au oferit doar autonomia Transilvaniei, categoric respinsă de
români și, drept urmare, negocierile au eșuat. Între timp, în trei documente succesive, românii își
afirmă dorința de unire cu România:
1. 5 noiembrie 1918, Către popoarele lumii
2. 6 noiembrie 1918, Către națiunea română
3. 7 noiembrie 1918, Istoria ne cheamă la fapte, textul prin care se convoacă Marea Adunare de la
Alba Iulia 18 noi/1 dec 1918.
Manifestarea a avut un caracter plebiscitar, pentru că au participat 1228 de delegați și
100.000 de oameni. Lucrările adunării au fost deschise de Gheorghe Pop de Băsești, iar rezoluția a
fost citită de Vasile Goldiș. Era o unire condiționată a Transilvaniei cu România de: acceptarea
votului universal pentru bărbați și femei, de reforma agrară radicală, de libertate de presă, de
întrunire, de asociere, de drepturi acordate minorităților naționale, dreptul muncitorilor etc. În
aceeași zi s-au constituit instituțiile provizorii care au condus Transilvania până în 1920: Marele Sfat
Național-parlament alcătuit din 250 de persoane, condus de Ghe. Pop de Băsești și Consiliul
Dirigent-guvern alcătuit din 15 miniștri, condus de Iuliu Maniu. Actul Unirii a fost promulgat de
rege la 11 decembrie 1918. Parlamentul României Mari a ratificat actele unirii la 29 decembrie 1919.

CAP V Europa între democrație și totalitarism

Giovanni Giolitti, un om politic liberal italian, susținea, la sfârșitul Primul Război Mondial,
că „democrația a trecut ultima și cea mai grea dintre probe și triumfă acum în întreaga lume.” S-a
înșelat pentru că Primul Război Mondial a permis apariția la putere a regimurilor totalitare: în timpul
războiului, a apărut regimul totalitar sovietic, iar ca o consecință a războiului și a apariței
comunismului în Europa, a apărut regimul totalitar fascist.
Regimurile totalitare: regim politic în care statul controlează întreaga societate.
· Extrema dreaptă: fascismul și nazismul
· Extrema stângă: comunismul
Deși, propagandistic, extremele se înfruntă, în realitate ele au o serie de trăsături comune:
· partid unic/monopol politic
· cultul personalității
· lipsa drepturilor și libertăților cetățenești
67

· înregimentarea (includerea populației în organizații controlate de partid și de stat)

· controlul vieții private
Page

· organizarea poliției politice:

 o OVRA la fasciști 1927
o CEKA la comuniști (1917) GRU-Stalin, NKVD-Stalin, KGB
o GESTAPO la naziști 1933
· Statul, partidul și conducătorul se identifică unul cu celălalt, aspect reliefat de deviza lui
Hitler: un stat, partid, un conducător. Așa cum zice și Mussolini: liderul are întotdeauna
dreptate și știe mai bine ce este de făcut pentru binele societății, individul are valoarea doar
dacă este integrat cerințelor statului.

Caracteristici proprii:
· Extrema dreaptă se caracterizează prin: naționalism exagerat, exacerbat determinând
xenofobie - ura față de străini, șovinism - ura față de alte naționalități; se păstrează
proprietatea privată - Firme, proprietăți (evreii, comuniștii și cei neagreați de regim își pierdeau
proprieățile, vezi legile economice din 1938 date de naziști împotriva evreilor etc.); statul era
un instrument de represiune
· Extrema stângă: Stat dirijist = controlul total al statului asupra economiei prin
desființarea proprietății private; ideologic, nu există nicio diferență între origine socială, avere,
naționalitate, sex etc, construindu-se o societate, perfectă, egalitară; cosmopolitism- se acceptă
diversitatea, fiind opusul naționalismului; statul și clasele sociale urmau să dispară.

Comunismul
Ideologia comunistă

Ideologia comunistă a fost creată de Karl Marx și Friedrich Engels care, în 1848, lansează
Manifestul Partidului Comunist. El a fundamentat teoria luptei de clasă, adică lupta dintre exploatați
și exploatatori. Această luptă de clasă determină, de fapt, evoluția continuă a istoriei, progresul de la
o epocă la alta. Ceea ce generează diferența dintre exploatați și exploatatori este proprietatea privată
și, prin urmare, o societate ideală, care elimină orice fel de diferențe, este cea care promovează
desființarea proprietății private. De asemenea, singura categorie socială capabilă să construiască o
astfel de societate este proletariatul/ muncitorimea. Marx consideră că proletariatul se naște doar pe
măsură ce o societate cunoaște toate etapele de dezvoltare ale istoriei (Antichitate, Ev Mediu, epoca
modernă). Instrumentul prin care se distruge orice formă de rezistență a societății vechi este statul și,
mai ales, poliția politică. După construirea societății perfecte, statul și clasele sociale urmau să
dispară.
Lenin îl contrazice. El susținea că bolșevicii/comuniștii reprezentau avangarda proletariatului
și că societatea comunistă poate fi construită într-un stat mai puțin dezvoltat, ca Rusia. Ca și Marx,
68

însă, el susținea preluarea puterii prin forță, înlăturarea regimului democratic și instalarea dictaturii
Page

proletariatului. Lucrări leniniste: Tezele din aprilie 1917 și Statul și revoluția (octombrie 1917)
 Practici politice
Comuniștii au preluat puterea prin lovitură de stat la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, ca
urmare a pierderilor suferite de Rusia în Primul Război Mondial și a haosului în care s-a scufundat
Rusia, în urma abdicării țarului.
Lenin a promis prin Tezele din aprilie 1917, ieșirea necondiționată a Rusiei din război,
naționalizarea fabricilor, a pământului și dreptul la autodeterminare. Aceste reforme au fost adoptate
imediat după preluarea puterii, însă totodată s-a înființat CEKA (decembrie 1917), iar în 1918 s-a
declanșat războiul civil în Rusia, între roșii - bolșevicii și albi - susținătorii țarului - sprijiniți de
SUA, Japonia, Franța și Anglia, care au intervenit direct sau indirect în sprijinul albilor.
Cu sprijinul Cekăi și a Armatei Roșii, bolșevicii obțin victoria în război în 1921, înființându-
se drept urmare, în decembrie 1922, URSS, stat format din: Rusia Sovietică, Ucraina (recucerită),
Bielorusia și Transcaucazia.
Pentru a reface economia Uniunii Sovietice, distrusă de Primul Război Mondial și de
războiul civil, Lenin a permis existența limitată a proprietății private în economie (Noua Politică
Economică). Acesta a fost pretextul folosit de succesorul său, Stalin (Iosif Visarionivici Dugașvili)
pentru a consolida regimul comunist în Uniunea Sovietică. El considera în 1926 că partidul trebuie
să fie detașamentul de avangardă al clasei muncitoare, în lucrarea Probleme ale leninismului.
Stalin a devenit secretar general al PCUS/ conducător al statului între 1924-1953.
(50.000.000 morți). Stalin a pus capăt NEP-ului, a eliminat apropiații lui Lenin de la putere (Troțki,
Zinoviev, Buharin) și a impus o economie centralizată și planificată:
· 1929 - s-a trecut la colectivizarea forțată a agriculturii. Procesul de colectivizare a avut
drept urmare uciderea a milioane de oameni, mai ales în Ucraina, între 1929-1933 când s-a generat
Holodomor-ul (foametea), povestit de Vasili Grossman. Forța disponibilizată din agricultură, a fost
utilizată în procesul de industrializare forțată.
· Industrializare forțată s-a făcut după modelul primei revoluții industriale din Anglia, din
secolul al XVIII-lea, Stalin prefera dezvoltarea industriei grele: siderurgică, metalurgică, extractivă,
construcții de mașini. Centralizarea economică s-a făcut prin stabilirea de la Moscova a unor planuri
cincinale; în cazul în care nu se respectau cifrele de plan, responsabilii erau considerați dușmani ai
poporului, termen creat de Stalin în 1926, pe care fie îi executa, fie îi trimitea în Gulag, în lagărele
de muncă din Siberia. Ca urmare a industrializării, s-au înregistrat progrese:
o extinderea industriei grele
o lichidarea analfabetismului
· Aplicarea terorii (1936-1939), când începând cu nomenclatura, armata și apoi cu întreaga
populație, Stalin a ucis milioane de oameni, considerați potențiali dușmani ai poporului. S-a încheiat
în perioada interbelică, odată cu al Doilea Război Mondial, însă a fost reluată după 1945.

Fascismul
A apărut imediat după Primul Război Mondial, în Italia.
69

Chiar dacă Italia a fost un stat învingător în Primul Război Mondial, ea se afla într-o
Page

puternică criză economică, socială, morală. Italienii au fost extrem de nemulțumiți de modul în care
au fost tratați la Paris și, mai ales, de faptul că nu și-au îndeplinit revendicările teritoriale. Din cauza
 crizei economice, în Italia s-au declanșat ample greve între 1919-1920, ceea ce a speriat marii
industriași, pentru că, în urma acestor greve puteau ajunge la putere comuniștii. Eșecul economic,
social și moral a fost pus pe seama democrației și, prin urmare, s-a considerat că fasciștii sunt cei
care vor fi capabili să stabilizeze și să dezvolte Italia și să facă față comunismului.
Termenul de fascism provine de la fascii - mănunchi de nuiele care semnificau puterea și
unitatea statului italian, după modelul Imperiului Roman. Partidul fascist s-a înființat în Italia în
1919, și-a promovat ideile în „Programul Partidului Național-Fascist” creat în 1921. Fasciștii ajung
la putere prin Marșul asupra Romei, o lovitură de stat organizată de Mussolini (El Duce), obligându-
l pe regele Vitorio Emanuele III să-l numească prim-ministru la 29 octombrie 1922.
Ideologia fascistă a fost una naționalistă, de extremă dreaptă, care avea în centrul său
conceptul de corporatism, adică de creare a unor corporații, a unor instituții alcătuite din muncitori și
patroni care urmau să înlocuiască sindicatele și partidele politice și, de asemenea, erau controlate de
către stat. Prin urmare, se desființează partidele politice, sindicatele care erau considerate modalități
de propagare a comunismului, se interziceau drepturi și libertăți cetățenești precum libertatea de
exprimare, deoarece se considera că statul și conducătorul său sunt cei care au întotdeauna dreptate,
că individul trebuie să se supună corporației din care face parte și că statul corporatist este singurul
care era capabil să ofere stabilitate și prosperitate. Regimul fascist dorea să ofere italienilor mândria
de a fi urmași ai Romei.
O altă caracteristică a regimului fascist este înregimentarea, adică organizarea unor instituții,
inclusiv de petrecere a timpului liber, controlate de către stat, cu scopul de a indoctrina populația.
Astfel, s-au creat Balila, o organizație paramilitară dedicată tinerilor (și Cămășile Negre),
Dopolavoro, menită să controleze timpul liber sau Avanguardisti. Poliția politică, intitulată Ovra, a
avut un rol esențial în instalarea și consolidarea regimului, prin eliminarea opozanților politici,
precum comunistul Matteoti, care a fost asasinat în 1925.
Practica politică
La o lună după lovitura de stat, parlamentul îi oferă lui Mussolini puteri depline, iar în urma
alegerilor din 6 aprilie 1924, Camera Deputaților devine majoritar fascistă. Mussolini ia rapid măsuri
prin care își elimină opozanții politici. Astfel, în 1925, a înființat Tribunalul Special, cu ajutorul
căruia adversarii politici erau condamnați la ani grei de închisoare. De asemenea, în 1925, printr-o
lege specială, lui Mussolini i se acordau puteri sporite (șeful guvernului este încoronarea supremă a
puterii executive), iar în 1926 se adoptă legea corporațiilor.
Pentru a-și crește popularitatea, Mussolini a luat și o serie de măsuri prin care să stăvilească
abuzurile și corupția, să controleze marele capital (marii industriași) să ia măsuri împotriva mafiei
și să încheie Acordul de Lateran (1929) cu Biserica Catolică.
Scăderea popularității regimului fascist a avut loc în contextul declanșării celui de Al Doilea
Război Mondial. În iulie 1943, Mussolini a fost înlăturat de la putere, a fost eliberat de Hitler și în
cele din urmă ucis în 1945, de către partizani.
70

Nazismul
Page
 În contextul marii crize economice 1929-1933, ajunge la putere Partidul Național Socialist al
Muncitorilor din Germania (NSDAP) în decembrie 1932, prin alegeri libere-singurul regim totalitar
care nu folosește violența sau forța pentru a ajunge la putere, iar Adolf Hitler este numit cancelar în
ianuarie 1933.
Ideologia nazistă
Se inspiră din fascism prin urmare, are o ideologie de extremă dreaptă, care exacerbează
naționalismul, dar care, spre deosebire de fascism, mai conține și componenta rasistă, inspirându-se
din filosoful Nietzsche, care susținea că națiunea germană este întruchipată de un supraom, capabil
să înfrunte dificultățile majore ale vieții. Hitler susține că germanii sunt o rasă ariană, superioară,
care are capacitatea de a crea un imperiu și care supun rasele inferioare, precum slavii și extermină
rasele inferioare, ca evreii. Prin urmare, ideologia nazistă este antisemită însă, în categoria celor care
urmau să fie exterminați au intrat rromii, cei cu dizabilități fizice și psihice, homosexualii, etc.
(considerați că consumă resurse în mod inutil și de aceea suferă supraomul, adică arianul) Pentru a
justifica politica expansionistă, Hitler a creat teoria spațiului vital, susținând că germanii trebuie să
dobândească un teritoriu cu resurse necesar rasei ariene superioare. Ascensiunea nazismului se
explică și prin faptul că Hitler voia să răscumpere suferința cauzată de Versailles, deoarece germanii
considerau că fuseseră înfrânți din cauza evreilor și a comuniștilor evrei.

Partidul nazist a apărut în 1919, iar Programul Partidului Național-Socialist în 1920. Hitler a
devenit un personaj politic cunoscut în timpul crizei Rhur-ului în 1923, atunci când francezii au
ocupat bazinul carbonifer Rhur în contul despăgubirilor de război, pe care Germania nu le plătea
către Franța. Hitler a organizat puciul de la berărie/ lovitura de stat de la Munchen care a eșuat, el
fiind arestat. În închisoare, a scris lucrarea Mein Kampf (1924), fiind publicată în 1925.
Practici politice
În ianuarie 1933 devine cancelar, punând capăt astfel Republicii de la Weimar (regimului
democrat în Germania). Pentru Hitler, statul și partidul devin una și aceeași prin legea dată în
decembrie 1933, legea privind asigurarea unității partidului și statului. În martie 1933, capătă puteri
dictatoriale, se desființează și sindicatele, înlocuite cu Frontul Muncii, sindicat controlat de către
stat, iar în 1934, la moartea președintelui Hindenburg, își ia titlul de Fuhrer. Hitler scoate în afara
legii partidele politice și elimină opoziția din interiorul propriului său partid, prin Noaptea cuțitelor
lungi, fiind ucis liderul cămășilor brune (S.A.) (1934).Ca formațiune paramilitară Tineretul hitlerist.
După consolidarea puterii pe plan intern și în interiorul partidului, a urmat eliminarea evreilor
din viața publică. S-a realizat prin Legile de la Nurenberg din 1935, când evreilor li s-au retras toate
drepturile civile din cadrul statului german și prin Noaptea de cristal, 9-10 noiembrie 1938. Alte legi
antisemite:
· Legea asupra protecției sângelui german (1935): se interzice căsătoria între evrei și
cetățeni germani
· Legile antisemite pe plan economic (1938): evreii nu mai aveau voie să aibă contacte cu
71

germanii la locurile de muncă și nici firme mici meșteșugărești și comerciale.

Page

Pe plan extern, rând pe rând, Hitler a încălcat prevederile sistemului de la Versailles, fără ca
puterile europene să îl sancționeze. Astfel:
 · 1935: reintroduce principiul mobilizării generale
· 7 martie 1936: remilitarizează zona renană
· 1938, martie: unirea Germaniei cu Austria/Anschluss
· 1938, septembrie: dezmembrarea Cehoslovaciei, prin tratatul de la München, unde Anglia
și Franța, împreună cu Italia au acceptat să cedeze regiunea sudetă Germaniei.
· 1939, martie: Cehoslovacia este desființată, Cehia transformată într-un protectorat și
inclusă în granițele Germaniei, iar la conducerea Slovaciei a fost impus un guvern de extremă
dreaptă marionetă.
Al Doilea Război Mondial a fost declanșat ca urmare a atacului asupra Poloniei la 1 sept
1939. Politica antisemită atinge apogeul în această perioadă pentru că, începând cu 1942 se pune în
aplicare „soluția finală” adică exterminarea evreilor în lagăre precum Auschwitz, Birkenau, Sobibor,
Maidanek etc. În Holocaust au fost uciși aproximativ 6 milioane de evrei, comemorați de memorialul
de la Yad Vashem.
Înainte și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Hitler a adus la putere partide de
extremă dreapta în Slovacia, Ungaria și România. De asemenea, el s-a implicat în războiul civil din
Spania (1936-1939), care s-a desfășurat între republicani (comuniști) și monarhiști (extremă
dreapta),ultimii conduși de Francisco Franco.
Ideologii democratice în Europa

Anul 1918 este considerat anul de apogeul ideii de națiune în Europa Centrală și de Est,
deoarece au apărut noi state naționale în urma destrămării imperiilor multinaționale, invocându-se
principiul autodeterminării:

· Austria
· Ungaria
· Polonia
· Cehoslovacia
· Regatul Sârbo-Croato-Sloven (1928/1929: Iugoslavia)
· Letonia
· Lituania
· Estonia
· Finlanda
· Turcia
Aceste noi state preferă, în general, republica, excepție face Iugoslavia care a devenit
monarhie parlamentară. De asemenea, regimul politic preferat a fost cel democratic (excepție:
Polonia), însă, treptat, ele renunță la democrație, singurul stat democratic în perioada interbelică
rămânând Cehoslovacia, și asta ca urmare a dorinței conducătorului statului.
Consolidarea democrației s-a făcut și în celelalte state europene, prin faptul că se introduce și
72

se extinde votul universal, inclusiv cel acordat femeilor, ca în Marea Britanie în 1918. Dreptul de vot
Page

se acorda de la 21 de ani în sus, în țări precum: România, Franța, Anglia, Suedia, Italia, Grecia,
 Polonia; în Olanda se acorda la 23 de ani, în Austria la 24 de ani, iar în Belgia, Germania, Norvegia
la 25 de ani și în Danemarca la 30 de ani.
În Marea Britanie, după război, au ajuns la putere partide de dreapta. Astfel, în 1920, s-a
format o coaliție între Partidul Conservator și Partidul Liberal, prim-ministru devenind liberalul
David Lloyd. George. În 1922, a fost nevoit să își dea demisia, mai ales că în Marea Britanie, treptat,
începe să capete popularitate Partidul Laburist (de stânga), iar Partidul Liberal va intra în criză.
Tot partide de dreapta au fost aduse la putere în Franța. Ele erau reunite sub forma unor
coaliții intitulate „Blocul Național” sau „Uniunea Națională”; este o eterogenitate, adică un amestec
de partide democratice de la stânga la dreapta, care doreau să împiedice ascensiunea partidelor
extremiste în cadrul celei de-a III-a Republici Franceze.

SUA
Viața politică în SUA funcționează pe baza constituției din 1787, prima constitție a epocii
moderne, valabilă și astăzi. Înaintea războiului, popularitate ridicată avea Partidul Democrat, care
câștigase alegerile antebelice în 1912 și 1916 sub conducerea lui Woodrow Wilson, însă democrații
au de pierdut, deoarece Statele Unite au renunțat la politica izolaționistă și au intervenit în Primul
Război Mondial, susținând Antanta. Drept urmare, Congresul american a refuzat să ratifice (a
aproba) sistemul de la Versailles și, în consecință, SUA au revenit, pe plan extern, la o politică
izolaționistă, adică nu se implicau în problemele internaționale europene. În consecință, la putere a
ajuns Partidul Republican (1920), un partid de dreapta care promova pe plan intern-xenofobia,
puritanismul, pe plan economic- protecționismul și în relațiile internaționale-izolaționismul
(America, americanilor). În 1920, americanii acordă drept de vot și femeilor.

Germania
La sfârșitul Primului Război Mondial, Germania s-a confruntat cu încercarea comuniștilor de
a prelua puterea, prin așa numita revoluție spartakistă (1918-1919), revoluție coordonată de la
Moscova, ca urmare a teoriei exportului de revoluție, promovat de Troțki și Lenin. În ciuda
tentativei comuniștilor de a obține puterea, democrația a rezistat, însă germanii au considerat că
pierderea războiului nu s-a datorat înfrângerii în Primul Război Mondial, ci trădării evreilor și
comuniștilor, fapt ce va facilita urcarea la putere a lui Hitler.
În Germania se introduce, prin Constituția de la Weimar (august, 1919) regimul democratic
(devine republică). Conform constituției, Germania a devenit republică federală, condusă de un
președinte ales prin vot universal (orice german care avea peste 35 de ani putea deveni președintele
Germaniei), și de un cancelar (șef al Guvernului). Constituția de la Weimar a fost valabilă până la
numirea lui Hitler ca prim-ministru, în 1933. Situația ei era foarte dificilă din punct de vedere
economic, deoarece ea a fost declarată singura vinovată/responsabilă de începerea războiului,
obligată să plătească uriașe despăgubiri de război, să desființeze armata, să renunțe la colonii.
Practic, Germania pierdea 13% din teritoriu, 12% din populație, 10% din industrie, 15% din
73

agricultură și 48% din minereurile de fier.

Page

Situația s-a agravat în 1923, când francezii ocupă bazinul Ruhr, în contul despăgubirilor de
război neplătite de către Germania. În acest context a avut loc puciul/lovitură de stat/ preluarea prin
 forță eșuat al lui Hitler, care exprima nemulțumirile populației germane, prin urmare, credibilitatea
republicii democratice de la Weimar e pusă la îndoială..

În Ungaria, în contextul Primului Război Mondial s-a instalat regimul comunist condus de
Bela Kun. Noul stat purta denumirea de Republica Sfaturilor/Republica Sovietica Ungară (1919). A
fost un rezultat al exportului de revoluție promovat de bolșevici, de Troțki și Lenin. Regimul a fost
înlăturat de armata română și i-a urmat o dictatură militară condusă de generalul Horthy (1920-
1944).
Partidele de dreapta au intrat în criză și-au pierdut din popularitate ca urmare a Marii Crize
Economice (1929-1933). Ca urmare, regimul democratic a fost abandonat. Doar Marea Britanie,
Franța și statele din nordul Europei au păstrat acest regim politic, celelalte preferând aducerea la
putere a partidelor extremiste. Partidele extremiste existau în unele state încă de la începutul
perioadei interbelice (Partidul Nazist și Fascist - 1919, Partidul Apărării Rasei (antisemit) - Ungaria
1923, partid asemănător în Bulgaria 1923, România - Legiunea Arhanghelului Mihail - 1927).
Partidele extremiste au ajuns la putere, fie ca urmare a Marii Crize Economice (1929-1933), fie ca
urmare a ascensiunii lui Hitler și, astfel, înainte sau în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în
Slovacia, România, Ungaria au preluat guvernarea partide de extremă dreapta.
Regimul democratic în perioada postbelică

În anii ”30, totalitarismul a ajuns la apogeu. Prin urmare, regimul democratic a intrat în criză.
Multe state au preferat fie regim autoritar, fie regimul totalitar, printre ele și România care, în 1919,
se afla în rândul celor 28 de state cu regim democratic, iar în 1940, în categoria celor 12 state cu
regim dictatorial, alături de Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, URSS, Germania, Italia, Grecia, Turcia,
Spania, Portugalia și Finlanda. Doar statele nordice, Franța și Marea Britanie au rezistat asaltului
totalitarismului.
Un rol important în Marea Britanie l-a avut Winston Churchill, liderul Partidului
Conservator, care a fost prim-ministru al Angliei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial
(1940-1945). După război, el al pierdut alegerile în favoarea laburiștilor. C. Atlee a devenit prim-
ministru, însă Churchill a obținut al doilea mandat de prim-ministru între 1951-1955. Un alt lider
important din cadrul Partidului Conservator a fost Margaret Thatcher, „doamna de fier”, care a fost
prim-ministru între 1979-1991. Ea a fost cea care a consolidat democrația în Marea Britanie, a
privatizat industriile care intraseră în proprietatea statului în perioada anterioară, generând
prosperitate și dezvoltare economică.
După Al Doilea Război Mondial, în Franța s-a organizat a IV-a republică, iar cea de a V- a
fost inaugurată prin Constituția din 1958. Conform acestei noi legi fundamentale, Franța devenea o
republică parlamentară (șeful statului era ales de un colegiu electoral). Pe baza acestei Constituții,
anul următor, în 1959, Charles de Gaulle devine președintele statului (până în 1969) și, în 1962, a
modificat Constituția, prin faptul că președintele este ales direct de populație, pe timp de 7 ani.
74

Practic, Franța devenea republică semi-prezindențială. Prin acest lucru, Constituția franceză permite
Page

coabitarea la putere a partidelor de stânga și de dreapta. Un astfel de exemplu a avut loc în 1986, un
președinte de stânga, Francois Mitterand, iar prim-ministru era de dreapta, Jacques Chirac.
 În RFG, apărută în 1949, se introduce democrația, tot regimul parlamentar, ca în Franța, este
preferat. Un rol important în viața politică l-a avut un nou partid, Partidul Creștin-Democrat, un
partid de centru dreapta, în care un rol important l-au jucat Konrad Adenauer, prim-ministru al
Germaniei în anii 50, și Helmuth Kohl, prim-ministru 1982-1998. Creștinul-democrat Kohl a avut un
rol important în realizarea reunificării germane, la 3 octombrie 1990.
Ca urmare a consolidării democrației după Al Doilea Război Mondial, în Europa
Occidentală, un rol important l-au avut parlamentele din statele respective și anume Camerele
Legislative, adică cele care erau alese prin vot universal. Practic, se consolidează astfel democrația
liberală, prin faptul că Camera Deputaților în Italia, Camera Comunelor în Marea Britanie,
Bundestagul (în perioada interbelică se numea Reichstag) în Germania să aibă un rol preponderent
politic în viața statelor respective. De asemenea, au apărut instituții care vegheau la respectarea
legilor, ca de exemplu Consiliul Constituțional în Franța și Italia. Astfel, s-a perfecționat democrația
în perioada postbelică în Europa. Un rol important în acest sens l-au avut documente ce susțin
drepturile omului din secolele XVIII-XX: Declarația de independență a SUA, 4 iulie 1776,
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului-Franța 26 august 1789, Declarația universală a
drepturilor omului (10 decembrie 1948-O.N.U.), Convenția europeană a drepturilor omului (1950-
Consiliul Europei). Consiliul Europei a fost înființat în 1949.

Viața politică în România în perioada interbelică

În noiembrie 1918 se adoptă decretul-lege care introduce votul universal/anulează votul pe
criteria electorale, tip de vot care stă la baza vieții politice în România interbelică. După Primul
Război Mondial, viața politică se diversifică, ca urmare a introducerii votului universal și a aplicării
reformei agrare (1918-1921 - cea mai amplă reformă agrară din Europa - 6 milioane de ha cedate
țăranilor). Drept urmare, apar partide țărăniste sau agrariene, cu scopul de a atrage electoratul din
mediul rural. De asemenea, vor avea mare succes partidele naționaliste. De asemenea, viața politică
a devenit mai complexă, ca urmare a apariției partidelor din provinciile aflate anterior sub stăpânire
străină, precum și a apariției partidelor etnice (evrei, maghiari, germani, etc.), pentru că România
semnase Tratatul Minorităților în 1919 și se angajase să respecte drepturile minorităților naționale,
cele care, după crearea României Mari, au devenit aproximativ 30% din populație.
Apariția a numeroase partide este demonstrată și de înmulțirea mijloacelor de informare.
Astfel, de la 16 periodice în 1918, s-a ajuns la 2351 în 1935. Cea mai importantă contribuție la
consolidarea regimului democratic în România a avut-o, cel puțin în anii 20, Constituția din 1923.

Constituția din 1923- se creează statul național unitar român

Era necesară o nouă Constituție pentru a integra noile provincii, pentru a pune în aplicare
votul universal și pentru a oferi drepturi minorităților naționale. Ea a fost inițiată de Partidul Național
Liberal. Partidul Național Român (condus de Iuliu Maniu) și Partidul Țărănesc (condus de Ion
Mihalache) au considerat că procedura de adoptare a noii Constituții a fost ilegală și, în consecință,
75

reprezentanții acestor partide nu au votat adoptarea noii Constituții. Deși nu au votat Constituția, cele
Page

două partide au guvernat împreună, ca un singur partid, pe baza ei. Adunarea Constituantă s-a reunit
în 23 ianuarie 1922, pentru a dezbate și aproba noua lege fundamentală.
 A fost adoptată în Camera Deputaților 26 martie 1923, Senat 27 martie, 28 martie promulgate
de rege și publicată în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923. Noua Constituție prelua 76 de
articole din vechea Constituție, însă există o serie de deosebiri importante față de cea din 1866.
Se accentua caracterul indivizibil al statului și caracterul national: art. 1 susținea că „Regatul
României este un stat național, unitar și indivizibil.” Constituția din 1923 prelua aceleași principii ca
cea din 1866, precum suveranitatea națională, precizată în articolul 33: „Toate puterile statului
emană de la națiune”. Separarea puterilor în stat se regăsește în articolele 34, 35, 39, 40.
Prin noua Constituție, se întăreau puterile parlamentului și ale Înaltei Curți de Justiție și
Casație, în dauna regelui și a guvernului. Membrii guvernului căpătau o triplă răspundere: politică
față de Parlament, introducându-se dreptul de anchetă parlamentară, penală față de Înalta Curte de
Justiție și Casație și civilă în fața cetățenilor.
Regele își păstra dreptul de veto și persoana regelui era inviolabilă dar, ca și în Constituția
din 1866, actele sale erau contrasemnate de ministrul de resort.
În articolul 42, se preciza că parlamentul este ales prin vot universal și că reprezintă națiunea.
Pentru a fi ales în Adunarea Deputaților, o persoană trebuia să aibă cel puțin 25 de ani, iar pentru a fi
ales în Senat, trebuia să aibă 40 de ani (art. 66 pentru Adunarea Deputaților și art. 75 pentru Senat).
Constituția introducea controlul preventiv al constituționalității legilor prin organizarea
Consiliului Legislativ (art. 76), care avea rolul de a aviza legile însă, rolul său era CONSULTATIV,
nu decizional. Controlul represiv al constituționalității legilor era realizat de Înalta Curte de Justiție
și Casație.
O consolidare a principiului separării puterilor în stat s-a făcut prin introducerea controlului
puterii judecătorești asupra guvernului (puterii executive), prin înființarea contenciosului
administrativ, o instituție specializată în rezolvarea conflictelor dintre stat și persoanele fizice.
În ceea ce privește drepturile și libertățile cetățenești, ele sunt menționate în articolele 5-22!!!!!
Nu s-a considerat necesară menționarea pluripartidismului !!!!!!!

8 Egalitatea în fața legii

13 Domiciliul este inviolabil

21 Statul intervenea în relațiile dintre patroni și muncitori, prin faptul că factorii

producției se bucură de o egală ocrotire și prevedea asigurări sociale pentru muncitori.

22 BOR are un rol dominant în stat, iar Biserica Greco-Catolică are un statut privilegiat

Dreptul la proprietate este modificat față de constituția 1866, deoarece se introduce conceptul de
utilitate socială. Astfel, bogățiile subsolului intră în proprietatea statului (art. 19), iar căile de
76

comunicație, spațiul atmosferic, apele navigabile intră în domeniul public (art. 20). Apare dreptul de
expropiere al statului, însă cu dreaptă despăgubire. Se statua astfel intervenția statului în economie și
Page
 acesta este motivul pentru care Ștefan Zeletin considera Constituția din 1923, „actul de naștere al
neo-liberalismului românesc”. Proprietatea privată era garantată.

Modificări au apărut și referitor la dreptul de vot.

64 Dreptul de vot era universal, egal, direct, obligatoriu și secret
Se exceptau femeile, magistrații, militarii de carieră

6 Egalitatea juridică a femeilor și chiar, pe viitor, se dădea posibilitatea ca prin legi

speciale, votate cu majoritatea de 2/3, să se ofere drepturi politice femeilor.

Perioada interbelică a fost extrem de agitată: 30 de guverne, 10 alegeri generale din care 8
anticipate. Mai stabili au fost anii ‘20, însă anii ‘30 se caracterizează prin o profundă instabilitate,
atât din cauza crizei economice 1929-1933, cât și din cauza crizei pe care a traversat-o monarhia în
România.
După crearea României Mari, instituția monarhică a avut o mare popularitate în România,
care a atins apogeul atunci când regele Ferdinand și Regina Maria au fost încoronați ca suverani ai
României Mari la Alba Iulia, 15 octombrie 1922.
Criza dinastică s-a declanșat în decembrie 1925, când prințul Carol a renunțat la calitatea de
moștenitor al tronului. Drept urmare, Parlamentul, la 4 ianuarie 1926, l-a desemnat prinț moștenitor
pe fiul lui Carol, Mihai, care era minor.
Situația s-a agravat atunci când regele Ferdinand moare, în 1927 (ca și Ionel Brătianu) și
România a fost condusă de o regență. Carol profită de instabilitatea politică, își creează imaginea de
salvator și pe 8 iunie 1930, devine rege al României și s-a anulat actul de la 4 ianuarie 1926. În
deceniul al doilea al perioadei interbelice, Carol a acționat permanent pentru diminuarea importanței
partidelor politice și parlamentului. Această politică a culminat cu instalarea dictaturii regale în
1938.

Principalele partide de guvernământ în România interbelică au fost: PNL și PNȚ.

PNL

PNL punea accent pe intervenția statului în economie, prin faptul că interesul general era mai
important decât cel individual. Principalul ideolog liberal, Ștefan Zeletin, susținea că legea
fundamentală din 1923 este actul de naștere al neoliberalismului în România. De asemenea, el
considera că industrializarea și urbanizarea erau esențiale pentru consolidarea independenței
naționale. Ca și în perioada modernă, neoliberalii au dezvoltat protecționismul, evident prin deviza
prin noi înșine (taxe vamale mari), prin care se cerea valorificarea superioară a resurselor naționale
77

și limitarea accesului capitalului străin pe piața românească. Din punct de vedere politic, Partidul
Page

Național Liberal susținea democrația iar, din punct de vedere social, promova interesele burgheziei
financiare, ale unor meseriași și intelectuali.
 Șefia partidului a fost deținută de:
· Ion I. C. Brătianu (1909-1927)
· Vintilă Brătianu (1927-1930)
· I.G. Duca (1930-1933)
· Constantin I.C. Brătianu (1934-1948)
Ziar: „Viitorul”.
Dintre legile date de liberali, remarcăm:
 legea minelor 1924
 legea energiei (1924)
 legea pentru comercializare și controlul întreprinderilor de stat 1924
 legea pentru organizarea căilor ferate (1925)
 legea de unificare administrativă 1925
 legea învățământului și legea organizării judecătorești: 1927
 legea electorală 1926:
o partidul care obținea 40% din voturi avea 50% din locurile din Parlament
o scop: crearea unei majorități parlamentare rapide și stabilitate politică
o legea încălca egalitatea votului, pentru că votul acordat partidului câștigător era mai
mare decât votul acordat partidului din opoziție
 stimularea industriei naționale 1933
Ideologi: Ștefan Zeletin, Vintilă Brătianu, Mihai Manoilescu, Victor Slăvescu !!!!!!

PNȚ
Partidul Țărănesc s-a înființat în decembrie 1918, sub conducerea lui Ion Mihalache. El a
fuzionat în 1926, pe 10 octombrie cu Partidul Național Român, condus de Iuliu Maniu. Partidul
Național Țărănesc avea ca ideologie țărănismul, promovat de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion
Mihalache, Gh. Zane.
Țărăniștii susțineau că agricultura este ramura economică de bază și, din punct de vedere
social, promovau țărănimea. România trebuia să rămână un stat agrar, acceptau industria doar dacă
prelucra resursele naționale (petrol și grâne); restul industriei se putea dezvolta prin intermediul
capitalului străin, și, de aceea, țărăniștii promovau politica porților deschise (taxe vamale mici).
Din punct de vedere politic, Constantin Stere susținea, în 1920, că statul român nu poate fi
decât un stat de țărani. La început, țărăniștii (1919-1924) promovau lupta de clasă a țărănimii
împotriva burgheziei. În 1924, propuneau apărarea de clasă a țărănimii, iar în 1935, la Congresul
Partidului Național Țărănesc, s-a insistat pe colaborarea tuturor forțelor sociale în cadrul statului
național țărănesc, pe baza unei reale democrații. Practic, statul țărănesc, expresie care apar’ine lui
V.Madgearu, era considerată cea mai puternică expresie a democrației.
78

Țărăniștii au ajuns la putere în 1928 după o intensă campanie împotriva guvernului liberal,
momentul culminant fiind Marea Adunare de la Alba Iulia din 6 mai 1928. Drept urmare, PNȚ a fost
Page
 chemat la guvernare, obținând în noiembrie 1928, cea mai mare victorie electorală din perioada
interbelică (78%), fiind partidul cu cea mai largă bază de masă din perioada interbelică.
Chiar dacă au venit pe un val de popularitate, țărăniștii au pierdut-o foarte repede, mai ales
din cauză că guvernările sale (1928-1931, 1932-1933) s-au suprapus peste criza economică. Au fost
nevoiți să renunțe, în 1933, la politica porților deschise, orientându-se către protecționism.
În perioada interbelică, pe scena politică, ca urmare a votului universal, au apărut partidele
extremiste.
Extrema stângă din România a fost reprezentată de Partidul Comunist Român, înființat 8 mai
1921, primul președinte al partidului fiind Ghe. Cristescu. PCR a aderat la INTERNAȚIONALA a
III-a sau la COMINTERN (1919-1943), instrument de spionaj și subversiune în statele unde s-au
înființat partide comuniste. Prin intermediului exportului de revoluție, Lenin și Troțki au încercat să
extindă comunismul în Europa și în lume: mișcarea spartakistă de la Berlin, Republica Sovietelor
sau Republica Sfaturilor în Ungaria și introducerea comunismului în Mongolia, singurul stat
comunist alături de URSS, în perioada interbelică.

(COMINTERN NU este același lucru cu COMINFORM, care a fost înființat în 1947 de

Stalin!!!!!!!!!!!!!!!!)

Imediat, în 1923, comuniștii români au susținut teza Buharin sau teza cominternistă, privind
dreptul popoarelor la autodeterminare, susținând că România este un stat multinațional, rezultat al
apariției imperialismului apusean. Drept urmare, în 1924 (când are loc Congres III PCR),
comuniștii organizează revolta prin care doreau să separe Basarabia de România, iar PCR a fost
scos în afara legii până în 1944.
În perioada ilegalității, PCR a avut aproximativ 1000 de membri și, din cauza ideologiei
antinaționale, nu a fost popular în rândul românilor. Primul conducător al PCR a fost Gheorghe
Cristescu. I-au urmat o serie de lideri din rândul minorităților naționale, ceea ce a făcut, din nou, ca
popularitatea să fie fără însemnătate în viața politică a României interbelice.

În schimb, extrema dreaptă este extrem de populară

Primul partid al extremei drepte: LANC - Liga Apărării Național-Creștine, creată în 1923 de
A.C. Cuza, care nu are toate caracteristicile extremei drepte. Din rândul acestui partid s-a desprins,
în 1927, Legiunea Arhanghelului Mihail/ mișcarea legionară, condusă de Corneliu Zelea-Codreanu.
Ea este supranumită „Garda de fier”, o secție politică e legiunii, creată în 1930. Un alt partid de
extremă dreapta a fost Partidul Național Creștin, creat prin fuziunea dintre Partidul Național Agrar și
LANC, în 1935, condus de Octavian Goga.
Cea mai importantă mișcare fascistă a fost, însă, Legiunea Arhanghelului Mihail. Avea o
ideologie antidemocratică, xenofobă, antisemită, promovau violența, teoria purificării prin moarte,
79

promovează teoria elitelor și considerau că esența românismului este exprimată de satul și de țăranul
Page

român. Zelea-Codreanu își propunea să facă din România „o țară mândră ca soarele de pe cer”,
susținând, pe plan extern, alianța cu Germania nazistă și cu Italia fascistă. Partidul a fost scos în
 afara legii în 1933 - Garda de Fier l-a asasinat pe primul-ministru liberal I.G. Duca din acest motiv.
Partidul s-a reînființat în 1934, sub denumirea „Totul pentru Țară”.
În contextul marii crize economice, a erodării sistemului democratic, a creșterii popularității
fasciștilor și naziștilor pe plan extern, mișcarea legionară/ Legiunea Arhanghelului Mihai a obținut
procente din ce în ce mai importante. Astfel, dacă în 1927-1931 au obținut 1% din voturi în alegeri,
în 1932-2 %, în 1937 s-a situat pe locul al III-lea, cu 15% din voturi (PNL câștigase alegerile).
Aceste alegeri, totodată, au pus capăt democrației, deoarece, pe de o parte, mișcarea legionară a făcut
un pact de neagresiune cu PNȚ, iar pe de altă parte, niciun partid politic nu a obținut 40% din voturi,
ceea ce i-a dat posibilitatea lui Carol al II-lea să-l numească, în funcția de prim-ministru, pe Octavian
Goga, liderul Partidului Național Creștin, care obținuse 9.5% din voturi. Bineînțeles, acest guvern nu
a avut susținere parlamentară și a fost în imposibilitatea de a guverna și i-a oferit oportunitatea lui
Carol al II-lea de a da lovitura de stat la 10 februarie 1938, prim-ministru a devenit Patriarhul Miron
Cristea și, la 20 februarie 1938, este prezentată poporului, printr-o proclamație, noua constituție.

Constituția din 1938

Creată de juristul Istrate Micescu, adoptarea noii constituții s-a făcut prin plebiscit,
proclamată de regele Carol al II-lea prin Decretul regal numărul 1045 din 27 februarie 1938.
A avut la bază doctrina corporatismului și statua/legitima dictatura regală, pentru că
reprezenta fundamentul juridic al monarhiei autoritare și a pus capăt continutății constituționale.
Deși, în mod formal, se acceptă principii precum suveranitatea poporului (art. 29) sau separarea
puterilor în stat, în realitate, întreaga putere nu provenea de la națiune, ci de la rege. De asemenea,
titlul al II-lea al constituției vorbea întâi de îndatoririle românilor și apoi de drepturi.
În art 30 se susținea că regele este capul statului și, prin urmare, puterea legislativă avea un rol
decorativ, pentru că ea era exercitată de rege ca și puterea executivă. Senatorii puteau fi numiți de
rege, iar membrii Adunării Deputaților erau aleși din rândul celor care practicau agricultura și munca
manuală. regele putea emite decrete-lege, iar miniștrii erau răspunzători numai în fața regelui. De
asemenea, regele era singurul care putea modifica constituția. Parlamentul adoptă doar legi de mică
importanță.
Pentru a limita accesul la viața politică a tinerilor care votau mișcarea legionară, a modificat
dreptul de vot: puteau vota doar știutorii de carte care aveau 30 de ani. Pentru prima oară, s-a dat
dreptul de vot parțial femeilor, prin faptul că puteau alege, dar nu puteau fi alese. Ca urmare a
acestor mod a scăzut numărul alegătorilor de la 4,6 milioane în 1937 la 2 milioane în 1939.

!!! La o lună DUPĂ adoptarea Constituției, la 30 martie 1938, s-a înființat Consiliul de Coroană, ca
organ permanent consultativ, cu membrii numiți de rege. De asemenea, în aceeași zi, au fost
desființate partidele politice, iar în decembrie 1938 a creat un partid unic: Frontul Renașterii
Naționale - 16 dec 1938, cel care a devenit în 1940 Partidul Națiunii. În perioada dictaturii regale,
Carol a fost înconjurat, de membrii ai camarilei regale, precum ministrul Casei Regale Ernest
80

Urdăreanu, cu care regele în 1938 a încercat evitarea izolării militare a României, într-un context
Page

internațional extrem de dificil.

Ținuturile: forma de organizare administrativă în timpul lui Carol al II-lea, conduse de prefecți
 Constituția a fost valabilă până la 6 septembrie 1940, când Carol al II-lea a fost obligat să abdice, în
contextul destrămării României Mari.

CAP VII România și sistemul de la Versailles

Bazele reorganizării Europei si lumii după Primul Război Mondial au fost puse de
documentul președintelui american Wodrow Wilson intitulat "Cele 14 puncte" (ianuarie 1918). El
afirma principiul autodeterminării adică dreptul popoarelor de a-și hotărî forma de organizare
politică, economică etc. De asemenea, tot el propunea crearea Societății Națiunilor, o organizație
care să mențină pacea și să evite declanșarea unui nou război mondial. Ca urmare a Primului Război
Mondial sau destrămat imperiile multinaționale rus, otoman si austro-ungar și a dat posibilitatea
aparitiei unor noi state mai ales in Europa Centrală si de Est invocându-se principiile
autodeterminării.
Negocierile de pace s-au desfasurat mai ales între cei patru conducători ai statelor
învingătoare in război: SUA, Italia, Franta si Anglia. Statele mici,precum Romania, au fost ignorate
in marea majoritate a timpului. Astfel, România, deși era si ea stat învingător a aflat despre cuprinsul
tratatului cu Germania abia în ziua semnării lui: 28 iunie 1919 la Versailles. Din partea României,
tratatul a fost semnat de primul ministru, I.I.C. Brătianu.
Prevederi ale tratatului cu Germania: Germania a fost declarată unică răspunzătoare pentru
începerea războiului și, din acest motiv, a fost obligată să plătească despăgubiri de război, Alsacia și
Lorena au fost cedate Franței de către Germania, în stânga Rinului s-a creat o zonă demilitarizată de
50 km la granița cu Franța, între Franța și Germania cu scopul de a împiedica atacul Germaniei
asupra Franței prin surpindere (zona renană) și să cedeze coloniile. Ea a fost obligată sa-și
desființeze armata și să anuleze principiul mobilizarii generale. Prin tratatul cu Germania, s-a
înființat Societatea Națiunilor, deoarece Pactul Societății Națiunilor a fost inclus in acest tratat.
Germania a fost extrem de nemulțumită pentru că, nu a participat la negocieri, ca și celelalte state
învinse în război.
81

Următorul tratat este cel cu Austria semnat la Saint-Germain, 10 septembrie 1919. România a
Page

refuzat să semneze acest tratat, iar în semn de protest, primul ministru I.I.C. Brătianu a demisionat.
Succesorul său, Alexandru Vaida Voevod, a negociat prevederile care nemulțumeau România: să
 acorde despăgubiri Austriei pentru că Bucovina s-a unit cu România, în condițiile în care populația
româneească nu era majoritară și România să fie supravegheată cu privire la respectarea drepturilor
minorităților naționale. La 9 decembrie 1919 România semnează tratatul minorităților și a doua zi
tratatul cu Austria, reușind să excludă plata de despăgubiri. Prin acest tratat se recunoștea
apartenența Bucovinei la România. În aceeași zi, 10 decembrie 1919, se semnează tratatul cu
Bulagaria la Neuilly sur Seine, prin care se recunoște ca sudul Dobrogei apaține României.
Tratatul cu Ungaria a întâmpinat dificultăți, deoarece în 1919 Bella Kun, conducătorul
comunist al Republicii Sfaturilor (Ungaria) a atacat Transilvania. Armata română a respins atacul și
nu s-a oprit decât la Budapesta (4 august 1919). La insistentele aliaților, armata română s a retras și,
în cele din urmă, la 4 iunie 1920 s-a semnat tratatul de la Trianon cu Ungaria, care recunoștea unirea
Transilvaniei cu România.
!!! ÎNTR-UN TRATAT SEPARAT care nu făcea parte din Sistemul de la Versailles (tratatele de
pace de la sfârșitul Primului Război Mondial) s-a recunoscut la Paris 28 octombrie 1920 unirea
Basarabiei cu România. Doar patru state au recunoscut inițial acest tratat, Marea Britanie, Franța,
Italia și Japonia din care au ratificat trei, excepție a făcut Japonia, la care s-au adăugat, în 1933,
SUA.
Obiectivul diplomatic al României de la sfârșitul Primului Război Mondial a fost menținerea
graniței României Mari.

Politica externă a României în perioada interbelică

Principalul obiectiv al României interbelice era protejarea granițelor, consolidarea României

Mari și, din acest motiv, România susținea sistemul de la Versailles și, totodată, eforturile Ligii
Națiunilor (1919) de a păstra pacea, împotriva statelor revizioniste (state care doreau revizuirea
granițelor stabilite la Paris în 1919-1920): URSS, Ungaria, Italia, Bulgaria.
Obiectivul României era acela de a-i fi recunoscute granițele la nivel european și chiar
mondial, fiind conștientă de limitele Societății Națiunilor, faptul că ea nu avea mijloace prin care să
intervină, să mențină pacea, aspect evident în anii 30 (ex: nu a putut interveni în războiul civil din
Spania-1936-1939). De aceea, pe de o parte, România a încercat să încheie alianțe bilaterale, iar pe
de altă parte, a extins alianțele regionale și a căutat să întărească politica pacifistă a Societății
Națiunilor.
Pentru a-și garanta granițele, România a inițiat alianțe politico-militare la nivel zonal, local.
Astfel, la inițiativa ministrului de externe Take Ionescu, în 1921, a încheiat o convenție militară și
politică cu Polonia care, ulterior, în martie 1926, s-a transformat într-un tratat. Tot la inițiativa lui
Take Ionescu, România a creat prima alianță regională din Europa, intitulată Mica Înțelegere sau
Mica Antantă, în spiritul Societății Națiunilor: România, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-croato-sloven
care, ulterior a devenit Iugoslavia. Această alianță era sprijinită de Franța, cu toate că România nu
82

avea un tratat direct cu Franța și era îndreptată împotriva Ungariei.

Page

În iulie 1926, România semnează un tratat de amiciție cu Franța, însă acesta nu avea un
acord militar și nu proteja granițele României. Un tratat asemănător s-a încheiat cu Italia în
 septembrie 1926. Acesta a fost prelungit din 6 în 6 luni și a fost valabil până în 1934, ca și cel cu
Franța, nu a avut clauze cu caracter militar.
România a semnat Convenția Internațională privind Statutul Dunării (1921), Protocolul de la
Geneva (1924), care făcea legătura între securitate și dezarmare, Pactul Briand-Kellog, semnat de
miniștrii de externe ai Franței și de secretarul de stat american (1928), care exclude războiul ca
soluție de rezolvare a conflictelor. Un tratat asemănător a fost semnat anul următor la Moscova:
Protocolul de la Moscova sau Protocolul Litvinov, după ministrul de externe al Uniunii Sovietice la
momentul respectiv. El a fost semnat de vecinii URSS (România, Polonia, Finlanda, Letonia, însă nu
se menționa explicit inviolabilitatea granițelor și, prin urmare, URSS NU recunoștea că Basarabia
aparținea României.
România a participat și la pregătirea Conferinței asupra dezarmării (1926-1932) și a
participat și la lucrările acesteia de la Geneva (1932-1933). Importanța României în cadrul Ligii
Națiunilor era destul de mare pentru că diplomatul român Nicolae Titulescu a fost ales în două
rânduri (1930, 1931), președinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor. În 1933, Titulescu a
elaborat documentele cu privire la definiția agresiunii în relațiile internaționale, la Londra. Într-un
discurs din 1934, N. Titulescu susținea că: de la național prin regional la universal, iată lozinca
României peste graniță.
În calitate de ministru de externe, Nicolae Titulescu a căutat să întărească securitatea
regională a României, astfel că a reușit să reia relațiile diplomatice cu URSS în 1934, după ce
fuseseră rupte în 1918; fuseseră negocieri cu sovieticii pentru reluarea relațiilor diplomatice la
Copenhaga și Varșovia 1920-1921, la Viena 1924 și la Riga în 1932. În 1936 s-a încercat încheierea
unui tratat cu URSS, care a fost respins de Sovietul Suprem, pentru că nu dorea să piardă Basarabia.
În același an, la Atena, la inițiativa României, a încheiat a doua alianță regională,
Înțelegerea Balcanică, alcătuită din România, Iugoslavia, Grecia și Turcia (împotriva Bulgariei).
Aceste eforturi de menținere a păcii devin zadarnice la jumătatea anilor ”30. Astfel, în 1935, Italia a
atacat Etiopia/Abisinia (singurul stat independent din Africa). Nicolae Titulescu a criticat atitudinea
Italiei, însă Societatea Națiunilor nu a reușit să impună un punct de vedere oficial.
În 1936, s-a creat Axa Berlin-Roma-Tokio sau Pactul Anticomintern. Au fost încălcate
prevederi ale sistemului de la Versailles, mai ales de către Germania, fără ca Societatea Națiunilor să
intervină. Mai mult, Marea Britanie și Franța au dus o politică conciliatoristă, tolerantă față de
acțiunile agresive ale Germaniei, încercând să evite declanșarea unui nou război și pentru că
acceptau anticomunismul Italiei și Germaniei. Astfel, se permite Germaniei să reintroducă serviciul
militar obligatoriu (1935), să ocupe zona renană (1936) și să se unească cu Austria (martie 1938).
Apogeul conciliatorismului a avut loc în septembrie 1938, la Munchen. Aici s-au întâlnit Italia,
Germania, Anglia și Franța, unde s-a hotărât cedarea regiunii sudete din Cehoslovacia către
Germania. În martie 1939, Cehoslovacia a fost dezmembrată de către Germania, Cehia fiind
transformată în protectorat, iar în Slovacia instaurându-se un guvern marionetă. Conciliatorismul se
explică prin politica anticomunistă dusă de Germania și Italia.
83

Conciliatorismul a lăsat România total izolată pe plan extern, cu atât mai mult cu cât, Carol al
Page

II-lea introdusese în 1938 regimul autoritar. Astfel, ca urmare a Tratatului de la Munchen, s-a
dezmembrat Mica Înțelegere, iar situația a devenit mult mai gravă pentru România atunci când, la 23
 august 1939, s-a semnat Tratatul Ribbentrop-Molotov între Germania nazistă și URSS, un tratat de
neagresiune, care conținea și o anexă secretă ce împărțea Europa în sfere de influență germană,
respectiv sovietică. Astfel, Polonia era împărțită în două, iar URSS-ului îi reveneau Basarabia, Țările
Baltice și Finlanda. La 1 septembrie 1939, s-a declanșat Al Doilea Război Mondial, prin atacul
Germaniei asupra Poloniei.
În 1939, România a făcut eforturi disperate pentru a evita izolarea diplomatică și militară.
Astfel, la 23 martie 1939, a încheiat un tratat/acord economic, pe 5 ani, cu Germania nazistă. De
asemenea, în aprilie 1939, România a beneficiat de garanția Franței și Angliei, care nu doreau să-și
piardă influența în această parte a Europei.Aceste eforturi au fost destul de tardive, pentru că ele nu
au putut împiedica dezastrul din 1940.

România în Al Doilea Război Mondial

România și-a declarat neutralitatea atunci când s-a declanșat războiul (a permis, totuși,
retragerea polonezilor din fața naziștilor). În 1940, Carol al II-lea a încercat apropierea de Germania,
astfel că, în mai 1940 a încheiat Pactul Petrolului, prin care România ceda petrol și primea
armament. Acest Pact s-a încheiat în condițiile în care Germania nazistă era victorioasă în Europa
occidentală. Pe 22 iunie 1940, trupele germane au intrat în Paris și Franța a capitulat. Câteva zile mai
târziu, pe 26 iunie 1940, URSS-ul a trimis un ultimatum României să cedeze Basarabia, nordul
Bucovinei și ținutul Herței (26-28 iunie 1940), ceea ce s-a și întâmplat în urma unui Consiliu de
Coroană.
Carol al II-lea a continuat apropierea de Germania, astfel că, la 1 iulie 1940, guvernul român
a renunțat la garanțiile britanice, iar pe 4/8 iulie, regele a adus la putere un guvern pro-german,
guvernul Gigurtu. Acesta, la 11 iulie 1940, a decis ca România să părăsească Societatea Națiunilor.
Această politică nu a împiedicat continuarea dezmembrării teritoriale a României. Astfel, Ungaria
ridica pretenții teritoriale asupra Transilvaniei, fiind susținută de Italia și de Germania. După
negocierile de la Turnu Severin, din 16 august 1940, la 30 aug 1940, României i s-a impus
Dictatul/Arbitrajul de la Viena, fiind obligată să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei. (aprox.
40000 km2, 2,5 mil locuitori). La 7 septembrie 1940, în urma tratatului de la Craiova, România a
cedat Bulgariei, sudul Dobrogei. A determinat schimbarea guvernului, prim-ministru devenind, la 5
septembrie 1940, generalul Ion Antonescu, iar a doua zi regele Carol al II-lea a fost obligat să
abdice.
Singurul partid politic care a acceptat să alcătuiască un guvern cu generalul Antonescu a fost
mișcarea legionară, condusă de Horia Sima (Zelea Codreanu fusese ucis în timpul dictaturii regale,
drept urmare a fost asasinat în 1939 Armand Călinescu). Practic, la 14 septembrie 1940, România a
devenit stat național legionar. A fost suspendată constituția din 1938, puterea a revenit generalului
Antonescu, iar regele Mihai a jucat un rol decorativ în conducerea statului, jurământul regelui a fost
modificat, iar generalul Antonescu putea declara război și încheia pace, parlamentul a fost suspendat.
84

În timpul guvernării legionare, au fost uciși numeroși demnitari carliști, precum Nicolae
Page

Iorga, Virgil Madgearu, în noiembrie 1940. De asemenea, s-au promovat măsuri de discriminare a
evreilor, iar în ianuarie 1941 a avut loc rebeliunea legionară, dur reprimată de către generalul
 Antonescu, cu acceptul Germaniei deoarece, între timp, în urma unei vizite în Germania, generalul
Antonescu a alăturat România puterilor Axei Berlin-Roma-Tokyo (create în 1936-1937)/ Pactul
Anticomintern a aderat la Pactul Tripartit la 23 noiembrie 1940.
După eliminarea legionarilor de la putere, generalul a suspendat toate activitățile politice,
inclusiv Parlamentul, a condus prin decrete-legi, are dreptul de a declara război și a încheia pace și
prin plebiscit și-a impus cultul personalității. Practic, regimul Antonescu este considerat un regim
fascist-corporatist, alcătuit pe fondul autohton al anti-parlamentarismului și autoritarismului.
Implicarea României în Al Doilea Război Mondial s-a făcut la 22 iunie 1941: se pune în
aplicare planul Barbarossa, prin care Germania atacă Uniunea Sovietică. Până la sfârșitul anului
1941, Basarabia este eliberată, însă guvernul Antonescu ia decizia de a trece Nistrul, astfel că aliații
declară război României: 7 dec 1941, la presiunea Uniunii Sovietice, Marea Britanie a declarat
război României. La această dată, Statele Unite au intrat în război, ca urmare a atacului de la Pearl
Harbour și, prin urmare, la presiunea Germaniei, România declară război Statelor Unite: 12
septembrie (manual)/decembrie 1941 (realitate). Drept urmare, Statele Unite au răspuns și au
declarat război României la 5 iunie/septembrie 1942.
Înaintarea germanilor și a românilor a fost oprită în sudul Rusiei, la Stalingrad (iarna 1942-
1943), românii luptând la Cotul Donului, era evident că rușii vor fi învingători pe frontul de est. În
consecință, în 1943, au început negocierile României cu Aliații, pentru a ieși din război. Acestea s-au
desfășurat atât din partea generalului Antonescu, prin faptul că Mihai Antonescu, adjunct al
primului-ministru/ al președintelui Consiliului de Miniștri, să inițieze contacte cu Marea Britanie și
SUA. În paralel, opoziția politică a desfășurat și ea negocieri pentru ieșirea României din război, cel
mai important om politic fiind Iuliu Maniu.
Astfel, în martie-noiembrie 1943, el a trimis numeroase mesaje guvernului britanic, prin care
arăta opoziția românilor față de intrarea în război de partea Germaniei, dorința de a-și păstra
integritatea teritorială, inclusiv nord-vestul Transilvaniei. Opoziția a mai desfășurat negocieri cu
Moscova, la Stockholm (Suedia era neutră) dec 1943 - ian 1944, cu ambasadorul URSS Alexandra
Kollontai și Frederic Nanu. Aceste negocieri s-au mai desfășurat în capitalele statelor neutre:
Lisabona, Ankara, Berna etc., dar ele nu au ajuns la nicio finalitate.
Astfel, 23 august 1944, atunci când frontul ajunsese pe linia Iași-Chișinău, România a organizat
ieșirea sa din război antisovietic. Regele Mihai, împreună cu reprezentanții PNL, PCR, PNȚ l-au
arestat pe mareșalul Antonescu, care a fost predat sovieticilor, condamnat la moarte și executat în
1946, iar la 12 septembrie 1944 s-a semnat armistițiul cu URSS/ Convenția de la Moscova. Până
atunci, România a fost considerată un stat dușman de către sovietici, au fost luați numeroși prizonieri
dintre români, iar pe 31 august, trupele rusești au intrat în București.
Prevederile Convenției de la Moscova (12 septembrie 1944) au fost:
- România se obliga să plătească 300.000.000 dolari despăgubiri de război Uniunii Sovietice
- România se angaja să participe cu 12 divizii pe frontul de vest împotriva Germaniei
- Anularea dictatului de la Viena-revenirea N-V Transilvaniei-se revine la granița de
85

dinainte de 1940
Page
 România participă la război împotriva Germaniei cu scopul de a obține cobeligeranța, adică cu scopul
de a fi recunoscută ca stat învingător, a eliberat Ungaria, Cehoslovacia, Austria, războiul încheindu-se
în Europa la 9 mai 1945 (dată care e și Ziua Europei).
Tratativele pentru încheierea păcii au avut loc începând cu august 1946. Șeful delegației
românești la Conferința de Pace de la Paris a fost Gh. Tătărescu (liderul grupării liberale care a
guvernat împreună cu comuniștii), fapt care a fost utilizat de propaganda comunistă pentru a încerca
să demonstreze legalitatea guvernului Groza. Un rol important în negocierile României de la Paris l-
au avut românii din exil, precum fostul ministru de externe Grigore Gafencu.
Tratatul de la Paris s-a semnat la 10 februarie 1947, unde delegația românească NU a ridicat
problema Basarabiei, la dorința expresă a Moscovei. La Paris, cu privire la România, s-a hotărât:
 România plătea 300.000.000 dolari despăgubiri de război (tot PIB-ul României la momentul
respectiv)
 România era declarată stat învins
 Partea de nord-vest a Transilvaniei revenea Românie/se anula Dictatul de la Viena
 Granița de est rămânea cea impusă în iunie 1940.

Între timp, însă, s-a declanșat Războiul Rece între cele două superputeri apărute ca urmare a celui
de-Al Doilea Război Mondial: SUA și URSS.
86
Page
 CAP VIII România în perioada Războiului Rece

Războiul Rece s-a declanșat 1945/1946-1948 numit astfel pentru că a avut un caracter economic,
militar, ideologic, însă nu a presupus un conflict direct între SUA (cea mai mare putere după război)
și URSS. Împărțirea Europei în două sfere de influență era evidentă încă din octombrie 1944, când
are loc Acordul de la Moscova (Acordul de Procentaj), o înțelegere între prim-ministrul britanic
Winston Churchill și Stalin, cu privire la influența Aliaților în Europa Centrală și de Est. Astfel, în
România, Bulgaria, se acceptă 90% influență sovietică și 10% influența aliaților. În alte state,
precum Iugoslavia, acordul era 50-50.
Următorul pas către declanșarea războiului rece au fost acordurile încheiate între Aliați, din
1945: la Ialta (februarie), unde s-a semnat Declarația cu privire la popoarele eliberate, și Potsdam
(august 1945). Era evidentă ruptura între URSS și SUA, dar nu era foarte amplă încă.
Cel care a definit faptul că Europa era împărțită în două a fost Winston Churchill, într-un
discurs ținut la Fulton în SUA, 5 martie 1946. El susținea că o „cortină de fier” separă Europa, de la
Trieste la Stettin. Americanii erau deja conștienți de faptul că trebuie să limiteze expansiunea
sovietică în Europa și în lume. Astfel, în februarie 1946, ambasadorul american la Moscova G.F.
Kennan a trimis „Telegrama cea Lungă” la Washington, unde a formulat conceptul de containment,
de limitare a influenței sovietice. Ideea a fost preluată de președintele american Truman și s-a
intitulat „Doctrina Truman” (1947).
O aplicare a doctrinei Truman a fost Planul Marshall din iulie 1947, când Congresul
american a votat un ajutor nerambursabil de 16.000.000.000 de dolari, pentru a sprijini refacerea
tuturor statelor europene după război. Stalin a obligat statele în care se aflau trupe sovietice să
respingă planul Marshall, printre care și România (5/9 iulie 1947). Totodată, Stalin a creat
COMINFORMUL (1947), Biroul partidelor muncitorești din Europa. Cehoslovacia acceptase Planul
Marshall și a fost obligată să renunțe la el, în schimb Iugoslavia a refuzat. Astfel, s-a declanșat, în
blocul comunist, dizidența titoistă, după Iosif Broz Tito, conducătorul Iugoslaviei. Drept urmare,
Iugoslavia a fost exclusă din blocul comunist, iar statele aflate sub influența sovietică au fost
87

obligate să rupă relațiile diplomatice cu Iugoslavia (inclusiv România în 1948).

Page

Primele ajutoare de urgență din Planul Marshall au fost acordate Greciei (unde a fost un
război civil între monarhiști și comuniști) și Turcia, cu scopul de a împiedica înaintarea Rusiei către
 Strâmtori. Nu întâmplător în 1952 aceste state au fost acceptate și în NATO. De planul Marshall au
beneficiat sistematic și masiv statele din Europa Occidentală.
Momentul care a arătat evident declanșarea războiului rece a fost blocada Berlinului (1948-
1949). Capitala Germaniei a fost împărțită în două în 1945: zona de ocupație occidentală (Berlinul
de Vest) și zona de ocupație sovietică (Berlinul de Est). Berlinul de Vest era o enclavă democratică
pe un teritoriu controlat de către sovietici (RDG). Sovieticii au încercat să controleze întreg Berlinul
și de aceea nu au permis occidentalilor să aprovizioneze Berlinul de Vest. În consecință, Aliații au
creat un pod aerian și, în cele din urmă, sovieticii au fost obligați să renunțe la blocada Berlinului.
Războiul Rece era deja o realitate.
În urma celui de Al Doilea Război Mondial, URSS a impus cu forța regimul comunist în țări
precum Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia (prin lovitură de stst în 1948); în alte țări precum
Iugoslavia s-a acceptat de bunăvoie. Deși peste tot s-a aplicat modelul stalinist, în unele state au
existat o serie de diferențe, particularități. Atfel, în Iugoslavia și Polonia a existat, parțial,
proprietatea privată, în Iugoslavia s-a menținut o libertate economică, iar în Albania s-a interzis total
viața religioasă.
Politica externă a României a fost subordonată Moscovei (1945-1958), mai ales după ce Gh.
Tătărăscu a fost demisionat din funcția de ministru de externe (5 noiembrie 1947), și înlocuit cu Ana
Pauker, prima femeie ministru de externe din lume. România a reluat relațiile diplomatice cu URSS
în august 1945 și a încheiat un tratat cu aceasta în februarie 1948, pe timp de 20 de ani. Controlul
URSS asupra politicii externe românești a fost total până în 1958, odată cu retragerea trupelor
sovietice din România.
În 1949, România a fost stat fondator al CAER (Consiliul Economic de Ajutor Reciproc): 8
ianuarie 1949, o instituție cu sediul la Moscova, prin intermediul căreia sovieticii își subordonau
economiile statelor comuniste din Europa Centrală și de Est, excepție Albania și Iugoslavia. De
asemenea, CAER a fost o ripostă a sovieticilor la Planul Marshall, un instrument de limitare a
imperialismului american. Statutul CAER a fost creat la 14 decembrie 1949, în cadrul unei întâlniri
la Sofia.
Pentru a-și pune în aplicare doctrina Truman, americanii au creat Pactul Atlanticului, alcătuit
din 12 state (1948). Anul următor a devenit NATO (Organizația Atlanticului de Nord-11 state) - 4
aprilie 1949, 100 de ani după Convenția de la Balta-Liman.
Inițial, echilibrul între SUA și URSS nu s-a produs prin apariția unei noi alianțe militare ci
prin faptul că, în 1949, sovieticii au detonat prima bombă atomică. Faptul că planurile bombei
atomice au fost obținute de sovietici prin intermediul unor spioni americani (de partea sovieticilor), a
făcut ca în anii ‘50 să se declanșeze o vânătoare a comuniștilor în SUA: perioada/doctrina
McCarthy.
Ce a dus la erodarea sistemului comunist, a fost moartea lui Stalin la 5 martie 1953, iar
secreatrul general al PCUS sau conducătorul URSS a devenit Nikita Hrușciov. El este cel care a
organizat Tratatul de la Varșovia (14 mai 1955), ca urmare a faptului că RFG fusese primită în
88

NATO în aprilie 1955. Grecia și Turcia au fost primite în NATO, Anterior, în 1952. România, total
Page

obedientă față de Moscova, a fost stat fondator și al Tratatului de la Varșovia (tot în acest an în
 decembrie, însă, a fost primită în ONU, organizație creată în 1945, după Al Doilea Război Mondial).
Din Tratatul de la Varșovia făceau parte toate statele comuniste din Europa, cu excepția Iugoslaviei.
Moartea lui Stalin a fost și momentul în care statele comuniste din Europa au început să se
revolte:
 RDG 1953
 Ungaria și Polonia 1956
 Cehoslovacia 1968
Un alt moment decisiv în aceste revolte l-a avut raportul secret al lui Hrușciov din februarie
1956, prezentat în cadrul Congresului XX al PCUS. Prin acest raport, se condamnau crimele lui
Stalin-destalinizarea. Cei care s-au revoltat au crezut că acest raport a slăbit regimul comunist au fost
maghiarii (octombrie 1956). Ei au pornit revolta antisovietică, fiind conduși de Imre Nagy, liderul
comunist maghiar. Sovieticii au intervenit cu tancurile, fără ca americanii să acționeze, ceea ce a
demoralizat rezistența anticomunistă din Româna, care își vedea spulberat visul de a fi sprijiniți de
americani (1961).
În România, prin Gh Gh Dej încurajat de Emil Bodnăraș, secretarul general PMR, a susținut
intervenția sovietică în Ungaria, ba mai mult, a contribuit la arestarea lui Imre Nagy de către
sovietici, promițându-i acestuia azil politic. Drept răsplată, Hrușciov a considerat că regimul
comunist este stabil în România și a retras trupele sovietice din România în 1958, cu atât mai mult
cu cât în 1950 au fost retrase trupele sovietice din Austria. Acesta a fost începutul distanțării
României față de Moscova în politica externă
Crize ale Războiului Rece au fost nenumărate:
· Războiul din Coreea: 1950-1953, americanii au susținut Coreea de Sud, pentru a împiedica
extinderea comunismului în lume. În timpul războiului, generalul american D. McArthur a
intenționat să folosească bomba atomică împotriva nord-coreenilor.
Criza Canalului de Suez: 1956
o O poziție identică au avut-o SUA și URSS, față de fostele puteri coloniale Franța și Marea
Britanie
o În Egipt, puterea a fost preluată de un grup de militari naționaliști în 1952, în cadrul cărora s-a
afirmat colonelul Nasser (1954)
o Nasser a naționalizat Canalul de Suez (făcut de britanici) în 1956, ceea ce a determinat
declanșarea unei crize importante și intervenția militară a Franței și Marii Britanii, sprijinite de
Israel.
o SUA și URSS nu au fost de acord cu intervenția statelor europene, a vechilor puteri coloniale,
ceea ce a demonstrat scăderea influenței lor în Orientul Mijlociu
 Intervenția militară împotriva Egiptului a fost oprită și au fost deplasate trupe ONU de
menținerea păcii.
 În 1978 s-a realizat o înțelegere Egipt-Israel, intermediat de România, Acordul de la Camp
David condamnat de URSS
89


Page

· Războiul din Vietnam: 1959/1961-1975:

 o Vietnamul de Nord cu capitala la Hanoi, cu un regim comunist, lider Ho Chi Min și Vietnamul de
Sud.
o În cel de sud s-a înființat Frontul Național de Eliberare împotriva unui regim corupt susținut de
SUA. Statele Unite s-au implicat direct în Războiul din Vietnam, bombardând Vietnamul de Nord
după ce acesta alături de China și URSS, au atacat Vietnamul de Sud. Cel care a implicat trupele
americane în Vietnam a fost președintele american Lyndon Johnson-1965 (intervenția americană în
Vietnam, 1965-1973). Războiul s-a sfârșit în 1975, prin cucerirea Vietnamului de Sud.
o România a jucat un rol de intermediar în anii ‘60 în acest război, atunci când au intermediat
negocieri între americani și nord-vietnamezi în 1967, însă un atac masiv al acestora a dus la
întreruperea negocierilor în 1968.
o Ca urmare a războiului din Vietnam a fost un aspect de politică externă care a determinat
apropierea dintre România și China comunistă, după vizita primului-ministru chinez Zhou En-Lai în
România în 1966.
O Președintele american Richard Nixon a fost obligat să retragă trupele americane din Vietnam
începând cu anul 1973, în urma demonstrațiilor de protest din SUA. În acest conflict au murit 53.000
de soldați americani și milioane de vietnamezi, fără a reuși împiedicarea avansului comunismului în
lume.
· Criza rachetelor: 1961/2 (manuale diferite)
o Sovieticii au plasat rachete în Cuba (devenită comunistă în 1949 ca și China), îndreptate
împotriva capitalei americane, ceea ce a dus către încordarea relațiilor americano-ruse și, în cele din
urmă, era să înceapă Al Treilea Război Mondial.
o Criza rachetelor a dat posibilitatea României de a juca din nou un rol de mediator între SUA și
URSS
După 1958, pe plan extern, a început distanțarea față de Moscova. Un prim pas spre această
distanțare față de Moscova a fost luată în cadrul ONU. Astfel, România devenise membru ONU în
decembrie 1955, în 1959 a fost aleasă vicepreședinte a celei de-a XIV a sesiuni a Adunării Generale
ONU. Mai mult, în 1963, România a votat prima oară altfel în cadrul ONU decât URSS și aliații săi,
iar GH. Gheorghiu Dej este primul lider comunist care ține un discurs în cadrul ONU.
De asemenea, se observă, tot după 1958, o reluare a relațiilor cu statele occidentale. Astfel, în
1958 se reia comerțul cu Occidentul, în 1960, legațiile Franței și Marii Britanii de la București au
fost ridicate la rang de ambasadă, iar aceste relații cu Occidentul s-au dezvoltat mai ales după 1965.
Un alt moment care arată desprinderea față de Moscova sunt relațiile cu Iugoslavia, care au
fost reluate după 1956, iar în 1963 Gh. Gheorghiu Dej face o vizită în Iugoslavia, în urma căreia se
va construi Hidrocentrala Porțile de Fier I.
Un alt conflict extern, care a ușurat distanțarea României față de Moscova a fost conflictul
ideologic dintre China și URSS, cu privire la supremația în cadrul blocului comunist (1962). În
consecință, statul român a continuat să întrețină relații diplomatice cu China, atunci când URSS le-a
rupt, și cu Albania, ambele state fiind acuzate, ca și Iugoslavia, de deviaționism. Drept urmare,
90

China și Albania comunistă au recunoscut drepturile României asupra Basarabiei, iar ulterior, în
Page

1966, primul ministru chinez Zho Enlai să viziteze România, apropiind și mai mult politica externă
românească de cea a Chinei și asta făcând ca relațiile cu Moscova să se răcească.
 Apogeul distanțării față de Moscova în perioada stalinistă a avut loc în 1964, când s-a respins
planul Valev. Astfel, România a respins planul URSS, de aplicare a diviziunii socialiste a muncii:
Unele state în cadrul CAER deveneau industrializate Polonia sau Cehoslovacia, iar alte state, precum
România și Bulgaria trebuiau să dezvolte, în principal, industria petrolieră și agricultura. De
asemenea, planul Valev avea în vedere constituirea, pe teritoriul României [(Bărăgan), sudului
URSS (sudul Moldovei (RSS Moldovenească) și sudul Ucrainei) și nord-estul Bulgariei] unui
complex economic interstatal, a unui mare land agricol, care ar fi furnizat cereale statelor membre
CAER. Această distanțare a fost precizată în cadrul Plenarei PMR, prin Declarația din aprilie 1964.
Ea a avut drept urmare industrializarea României, mai ales cu ajutorul Occidentului.
Dej moare în 1965, îi urmează Nicolae Ceaușescu, care continuă politica de distanțare față de
Moscova, chiar dacă, în primele luni ale mandatului său de secretar general PCR, a făcut o vizită la
Moscova.
Astfel, după ce a rezolvat o serie de probleme juridice și economice legate de procesul de
naționalizare din 1948, în 1966, România semnează un acord economic cu RFG și, anul următor-
1967, România este primul stat comunist care stabilește relații diplomatice cu RFG.
Un alt moment care a arătat o poziție diferită a României față de URSS a avut loc în timpul
Războiului de 6 zile: 5-10 iunie 1967. A fost războiul dintre Israel și statele arabe, URSS susținând
statele arabe, iar SUA au păstrat relațiile cu Israelul.
În 1948 s-a creat statul evreu în Palestina. Până atunci, Palestina se afla sub mandat britanic.
Arabii au pătruns în Palestina, însă atacurilor au fost respinse de către israelieni în 1948-1949. După
criza Canalului de Suez, la frontierele arabo-israeliene au fost instalate trupe ONU de menținere a
păcii. Ele au fost retrase, ca urmare a intervenției statelor arabe, ceea ce arăta intenția unui nou
război. Prin urmare, Israelul a atacat preventiv și prin surprindere Egiptul, Siria și Iordania, a ocupat
o serie de teritorii și, în mai puțin de o săptămână, s-a sfârșit războiul.
În timpul războiului, a avut loc Conferința de la Berlin a statelor comuniste, inclusiv a
Iugoslaviei, cu scopul de a stabili poziția față de Israel. Singurul stat care nu a condamnat Israelul ca
stat agresor a fost România și, în consecință, Declarația finală a Conferinței nu a fost semnată de
statul român. Cu toate acestea, România și-a păstrat rolul de mediator deoarece, chiar dacă a fost
singurul stat comunist care nu a rupt relațiile diplomatice cu Israelul, în același timp a păstrat relații
bune cu lumea arabă. Drept urmare, 26 iunie 1967: Ion Gheorghe Maurer, primul-ministru al
României, s-a întâlnit cu președintele SUA Lyndon Johnson Altă consecință a poziției României în
războiului de 6 zile este că România a fost vizitată de președintele francez Charles de Gaulle în
aprilie 1968.
Momentul de apogeu de popularitate al lui Nicolae Ceaușescu pe plan intern și pe plan extern
și de desprindere față de Moscova s-a desfășurat în vara anului 1968.
În august 1968 a avut loc Primăvara de la Praga, adică o încercare de reformare a
Cehoslovaciei, în timpul lui Al. Dubcek. Se permitea libertatea de exprimare, existența mai multor
partide politice și proprietatea privată în economie. Noul conducător URSS, Leonid Brejnev, a
91

adoptat doctrina Brejnev sau doctrina suveranității limitate, conform căreia statele comuniste nu pot
Page

face reforme, care să pună în pericol existența regimului comunist și posibilitatea ca ele să se
răspândească în celelalte state comuniste. Drept urmare, Brejnev utilizează Tratatul de la Varșovia
 pentru a interveni militar împotriva Cehoslovaciei. În noaptea de 20-21 august 1968. URSS, Polonia,
Bulgaria, Ungaria, RDG au intervenit împotriva Cehoslovaciei, excepție a făcut România. Astfel,
Nicolae Ceaușescu a emis doctrina războiul întregului popor și s-a opus intervenției militare în
Cehoslovacia. Mai mult, cele mai multe forțe militare au fost dispuse la granița de răsărit a României
cu URSS.
Lovitura de imagine a României a fost extraordinară, pentru că Nicolae Ceaușescu a fost
considerat omul capabil să distrugă Cortina de Fier din Europa. Prin urmare, pentru prima oară un
președinte american, Richard Nixon, a vizitat România în 1969 și deschiderea către Occident a fost
din ce în ce mai amplă pentru România. România și-a consolidat astfel poziția de mediator avută la
începutul anilor ’60.
După 1964 România a avut o poziția specială a României, iar momentul 1968 a definitivat în
cadrul Tratatului de la Varșovia, asemănătoare cu cea Franței, care a părăsit structurile militare
NATO, în timpul președintelui Charles de Gaulle. Spre deosebire de Franța totuși, nu s-a pus
niciodată problema părăsirii CAER și a Pactului de la Varșovia. Astfel, România a refuzat să facă
parte din structurile militare ale Tratatului de la Varșovia, fără a participa la manevrele militare pe
teritoriul altei țări sau să organizeze manevre militare pe teritoriul României și a susținut desființarea
simultană a celor două blocuri militare. De asemenea, România a fost singurul stat membru al
Tratatului de la Varșovia care NU a fost de acord cu alcătuirea unui statut al alianței, care ar fi dat
putere mai mare sovieticilor. După 1969, România și-a constituit propria industrie de apărare, și-a
organizat forțele armate după propriile regulamente și a refuzat prezența inspectorilor sovietici.
Ca urmare a neintervenției României în Cehoslovacia, s-au îmbunătățit relațiile sale cu Occidentul.
· 1970: Nicolae Ceaușescu vizitează SUA
· 1970: Nicolae Ceaușescu vizitează Franța, întâlnindu-se cu președintele Georges
Pompidou
· 1973: Nicolae Ceaușescu vizitează Marea Britanie, întâlnindu-se cu Elisabeta a II-a
Aceste avantaje politice, Nicolae Ceaușeșcu le-a transformat în avantaje economice:
· România este primul stat comunist care devine membru al GATT (Acordul General de
Tarife și Comerț), înființat în 1947 - România a negociat intrarea în GATT începând din 1968
și s-a finalizat în 1971, în timpul președintelui american R. Nixon
· România devine primul stat comunist membru al FMI și al Băncii Mondiale - 1972
· România este primul stat comunist care încheie un acord cu Piața Comună (Comunitatea
Economică Europeană), stabilind un acord preferențial în relațiile comerciale - 1973
· 1975: primește de la SUA „clauza națiunii celei mai favorizate”, adică taxe vamale mici în
relații comerciale româno-americane
Poziția deosebită a României a fost demonstrată de participarea la Conferința pentru Securitate și
Cooperare în Europa (CSCE - OSCE). 35 de state, dintre care SUA și Canada au semnat, în 1975,
Acordurile de la Helsinki. Aici au fost afirmate unele principii în relațiile internaționale, precum:
· respectarea integrității teritoriale
92

· nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța

Page

· neamestecul în treburile interne

· respectarea drepturilor omului
 România, care a participat activ la lucrările CSCE, în special prin intervențiile ambasadorului
Valentin Lipatti, a impus o serie de principii:
· egalitatea tuturor statelor
· respectarea drepturilor țărilor mici
· regula consensului
· procedura de desfășurare a lucrărilor CSCE
A fost urmată de o alta la Madrid în 1983.
Conferința de la Helsinki a avut un rol esențial în apariția disidenței anticomuniste în Europa
Centrală și de Est, deoarece statele comuniste au semnat Actul Final referitor la respectarea
drepturilor omului și, drept urmare, critici la adresa regimurilor comuniste au apărut în
Cehoslovacia, prin Charta ‘77 inițiată, printre alții, de Vaclav Havel și în Polonia, unde se afirmă
Bronislaw Geremek și Adam Michnik și cea mai importantă organizație sindicală, care a criticat
regimul comunist din Polonia, Solidaritatea, condusă de Lech Walesa, creată în 1980.
A doua zi după semnarea Actului Final de la Helsinki, președintele american Gerald Ford
vizitează România.
Deși Nicolae Ceaușescu avea bune relații cu Occidentul, la jumătatea anilor ‘70 (1974) a
încercat să îmbunătățească relațiile cu URSS, însă nu a reușit din cauza bunelor relații între România
și China. Acestea au influențat în mod negativ și politica internă a României, pentru că după 1974 s-
a consolidat neostalinismul lui Nicolae Ceaușescu în România, cu efecte pe plan extern în anii ‘80.
În anii 70, au avut loc două crize ale petrolului:
 1973, când statele arabe au impus embargo-ul (blocadă) exportului de petrol către Israel,
SUA și statele occidentale, ca urmare a unui conflict între statele arabe și Israel
 1979, când a avut loc Revoluția din Iran și s-a sistat exportul de petrol din Iran către aceleași
state.
Aceste crize ale petrolului au afectat extrem de grav economia României, deoarece gradul de
îndatorare era foarte mare și deoarece România era o țară importatoare de petrol, în condițiile
industrializării forțate din anii ‘70.
În a doua parte a anilor 70 și în anii 80, România este izolată pe plan extern, pe de o parte
din cauza politicii interne neostaliniste, iar, pe de altă parte, din cauza pierderii rolului de mediator,
deoarece americanii au stabilit relații directe cu China (R. Nixon vizitează China în 1972 și se reiau
relațiile diplomatice în 1979) și cu URSS (după 1985).
La începutul anilor ‘80, România intră în incapacitate de plată și, prin urmare, Nicolae
Ceaușescu decide, în 1983/1981 plata datoriei externe, care ajunsese în jurul valorii de 11 miliarde
de dolari (1983), în condițiile în care PIB-ul României era de aproximativ 50 miliarde $.
În ciuda faptului că România a semnat un acord cu Comunitatea Economică Europeană
(1980), izolarea sa politică și economică se accentuează, ea stabilind relații doar cu state africane sau
state arabe, din lumea a III-a.
Izolarea se accentuează când secretar general PCUS devine M. Gorbaciov (1985). El încearcă
93

să salveze URSS de la faliment printr-o politică de reforme intitulată glasnost și perestroika

Page

(reformă și transparență), în condițiile în care economia URSS era sufocată de cursa înarmărilor
(25% din PIB-ul URSS era orientat către înarmare), din cauza războiului din Afganistan (1979-
 1988), inițiat de URSS și utilizat de SUA pentru a-i sprijini pe mujahedini să lupte împotriva
sovieticilor, și bineînțeles din cauza ineficienței economiei de stat din URSS. * România a criticat
atacarea Afganistanului de către URSS.
Prin urmare, Gorbaciov permite, pe plan intern, o relaxare a economiei și a politicii, iar pe
plan extern permite ca fiecare stat comunist din Europa să-și găsească direcția de urmat = „doctrina
my way”, „doctrina Sinatra”. El a recomandat statelor comuniste din Europa Centrală și de Est să
facă reforme asemănătoare cu cele din URSS. Acest lucru i l-a sugerat și lui Nicolae Ceaușescu în
timpul vizitei din mai 1987. Acesta a refuzat susținând că au fost făcute reforme în România în
1968.
1988-SUA condiționează clauza națiunii celei mai favorizate de respectarea drepturilor
omului (încă de la sfârșitul anilor 70, din perioada președintelui american Jimmy Carter), România
refuză și, drept urmare Congresul american începuse demersuri prin care se susupenda clauza, însă
Ceașescu a renunțat la acest avantaj economic în relația cu SUA.
Anul 1989 a dus la căderea regimurilor comuniste din Europa, lucru pe care Nicolae
Ceaușescu nu-l înțelegea. Astfel, în august 1989, într-un mesaj trimis conducerilor partidelor
comuniste din statele membre ale Pactului de la Varșovia, Nicolae Ceaușescu spunea că alegerea
unui prim-ministru necomunist în Polonia (T. Mazowiecki) ar duce la îndepărtarea socialismului.
Ceaușescu era depășit de situație, și la Congresul al XIV-lea PCR din 20-24 noiembrie 1989,
când considera că menținerea a două state germane este o necesitate, în același timp însă denunțând
și Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 (Nicolae Ceaușescu era total depășit de
evenimente pentru că în 9-10 noiembrie a fost dărâmat Zidul Berlinului, zid ridicat la inițiativa
URSS în 1961, pentru că săptămânal treceau din Berlinul de Est către Berlinul de Vest 12.500 de
est-germani).
Inadecvarea lui Nicolae Ceaușescu a fost evidentă și la întâlnirea de la Moscova din 4
decembrie 1989 la Moscova. Cu câteva zile înainte, Gorbaciov se întâlnise la Malta cu președintele
american George Bush și s-a specificat că orice schimbări vor avea loc în Europa, URSS nu va
interveni. Gorbaciov a informat liderii statelor Tratatului de la Varșovia despre acest eveniment și,
totodată, s-a emis un comunicat prin care se condamna invazia din 1968 în Cehoslovacia. România a
refuzat să semneze acest comunicat, întrucât nu participase la invazie.
Izolarea României a fost evidentă și în cadrul ONU. Chiar dacă, începând din anii ‘60,
România avea un rol important în această instutiție (în 1967, ministrul de externe Corneliu Mănescu
fusese președinte al Adunării Generale a ONU); în martie 1989, comisia pentru drepturile omului a
ONU adoptă o rezoluție pentru constituirea unei comisii de alertă privind situația din România, dar
deja zarurile erau aruncate. Regimurile comuniste au dispărut în Ungaria și Polonia prin negocieri, în
Cehoslovacia și RDG prin mari demonstrații, iar în România prin vărsare de sânge. Ronald Reagan
publică Memorii în 1990, despre căderea comunismului în Europa.
URSS a dispărut și ea în decembrie 1991, după ce în martie 1991, Tratatul de la Varșovia își
înceta existența în mod oficial, chiar dacă în 1985 se încheiase un tratat care prelungea existența
94

Pactului cu 20 de ani.
Page
 CAP IX ROMÂNIA POSTBELICĂ

I. Etapa de tranziție către comunist 1944-1947

Momentul de început al comunizării României este 23 august 1944 organizat de regale Mihai
si de partidele istorice alături de PCR, impus de Moscova, având loc arestarea lui Ion Antonescu.
Drept urmare, se organizează guvernul Sănătescu, mareșalul Palatului și este repusă în vigoare
constituția din 1923. În acest guvern a fost inclus un singur reprezentant al PCR, Lucrețiu
Pătrășcanu, ministru de justiție, cel care a participat la Actul din 1944 alături de Emil Bodnăraș.
Imediat s-a organizat al doilea guvern Sănătescu, în care comuniștii au preluat mai multe portofolii
importante alături de cel de justiție, dintre care cel de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (Petru
Groza). O ultimă încercare de a se opune preluării guvernului de către comuniști a fost impunerea
guvernului Rădescu (6 decembrie 1944). În acest guvern, comuniștii dețineau la mai multe
portofolii: justiție, muncă, comunicații.
După Conferința de la Yalta, adjunctul ministrului de externe Andrei Vîșinski face o vizită la
București și l-a impus ca prim-ministru la 6 martie 1945 pe Petru Groza (ambasadorul englez Kerr,
în 1946, susținea că Groza conducea România ca și cum ar fi o provincie a URSS). Era un guvern
pro-comunist, deși P. Groza a fost președinte al unui partid mic, intitulat Frontului Plugarilor, nu al
PCR. Din guvern au făcut parte grupări din cadrul partidelor istorice care au colaborat cu comuniștii,
ele erau conduse de Ghe. Tătărăscu în PNL, care a fost ministru de externe si Anton Alexandrescu in
PNȚ, care a fost ministrul cooperativelor.
Pentru a-și spori popularitatea, guvernul Groza a adoptat la 13 martie 1945 un act prin care
statul român prelua nord-vestul Transilvaniei de la autoritățile sovietice, chiar dacă ea fusese
eliberată încă din 25 octombrie 1944 și reforma agrară (19 și 23 martie 1945), prin care 0,5 milioane
de țărani au fost împroprietăriți cu aproximativ 1 mil de hectare. Limita de suprafață de pământ
deținută este de 50 ha. De asemenea, la 30 martie 1945 a fost impusă, cu ajutorul ministrului de
justiție, Lucrețiu Pătrășcanu, legea epurării instituțiilor statului prin care au fost excluse din
instituțiile de stat persoanele care se opuneau comuniștilor, sub pretextul colaborării cu Germania
nazistă și cu regimul lui Antonescu.
Guvernul Groza NU a fost recunoscut de Aliați (SUA și Marea Britanie) și, din acest motiv,
regele Mihai intră în august 1945 in grevă regală, refuzând să semneze actele guvernului Groza,
retrăgându-se la Sinaia. El a cerut guvernului Groza sa demisioneze, însă prim-ministrul era susținut
de generalul Vinogradov, reprezentantul sovieticilor în Comisia Aliată din Romania. Chiar dacă la 8
noiembrie 1945 de ziua regelui a fost organizată o manifestație pentru susținerea regelui, greva
regală n-a avut consecințe majore. Astfel, la Conferința de la Moscova (din partea Angliei, ca
reprezentant era E. Bevin) din noiembrie-decembrie 1945 au fost impuși în guvernul Groza doi
95

miniștrii fără portofoliu: Emil Hațieganu din partea PNȚ și Mihail Romniceanu din partea PNL.
Page

Următorul pas spre preluarea puterii a fost organizarea alegerilor. Guvernul a elaborat o nouă
lege electorală în 1946, prin care s-a adoptat votul universal peste 18 ani și pentru femei și pentru
 bărbați și s-a desființat Senatul, parlamentul devenind unicameral. Campania electorală din 1946 a
fost plină de abuzuri, de violență, în condițiile prezenței Armate Roșii in România. Alegerile au avut
loc la 19 noiembrie 1946, iar rezultatul a fost inversat, pentru ca BPD (Blocul Partidelor
Democratice) sau BND (Blocul Național Democrat), din care făceau parte partide de stânga, precum
Frontul Plugarilor și PSD, rolul principal jucându-l PCR, să obțină 70% din voturi. PNȚ ȘI PNL au
avut 30% deci rezultatul era inversat. SUA și Anglia au recunoscut alegerile și la 1 decembrie 1946,
regele Mihai a deschis lucrările noului parlament.
Comuniștii au trecut la eliminarea PNL, PNȚ, PSD. Se desfășurau campanii agresive în
oficioasele comuniste, România Liberă și Scânteia împotriva vechilor lideri politici (nu însă și
împotriva regelui Mihai), interzicerea sistematică a organelor de presă liberale și țărăniste, arestarea
pentru termen scurt (pentru început) a unor membri PNL și PNȚ. Toate acestea cu un singur scop,
introducerea cât mai curând a sistemului unipartinic (partid unic) similar celui din URSS.
Eliminarea partidelor politice din România s-a făcut în urma înscenării de la Tămădău, în
iulie 1947. Liderii PNȚ au încercat să părăsească țara, au fost prinși, acuzați de trădare, PNȚ scos
afara legii și condamnați la închisoare pe viață. Iuliu Maniu a murit în iulie 1953 în închisoarea de la
Sighet, iar Ion Mihalache în 1963 la Râmnicu Sărat. În august 1947 s-a autosuspendat și PNL/PNL-
Brătianu ca partid politic.
Ultimul moment al preluării puterii de către comuniști a fost la 30 decembrie 1947, când a
avut loc abdicarea forțată a regelui prin legea nr 363, în urma căreia România a devenit Republică
Populară.

II. Modelul stalinist (1948-1965)

În România s-a aplicat integral modelul stalinist prin trecerea economiei în proprietatatea
statului, prin instalararea terorii, prin adoptarea proletcultismului și a sovietizării în cultură și
educație. Principalele legi și măsuri au fost adoptate în 1948.
În februarie 1948 apare, după modelul impus de Stalin, PMR (Partidul Muncitoresc Român),
creat prin fuziunea dintre PCR și PSD. Secretar general al PMR și adevăratul conducător al țării a
fost Gh. Gheorghiu-Dej.
În martie 1948 s-a dizovat parlamentul rezultat în urma alegerilor din 1946, s-au organizat
alegeri, iar noul parlament a adoptat la 13 aprilie 1948, s-a adoptat noua constituție a Republica
Populară Română. Este după modelul constituției sovietice din 1936 și consfințea noua titulatură a
statului.
Deși teoretic susținea respectarea unor principii democratice, în realitate se încălcau
separarea puterilor în stat, suveranitatea poporului, independența- prin faptul că URSS era menționat
în constituție. De asemenea, dispare caracterul național al statului, deoarece articolul 1 preciza că
RPR era un stat popular, creat prin lupta dusă de popor în frunte cu clasa muncitoare împotriva
fascismului. Articolul 3 reiterează suveranitatea poporului, arătând că puterea emană/provine de la
96

popor.
Page

Cu toate acestea, prin această lege fundamentală aspectele economice erau mai importante
decât cele politice, determinând trecerea economiei în proprietatea statului. Astfel, apare un nou titlu
 în constituție intitulat Structura social-economică. Art. 5 prevedea clar că mijloacele de producție
aparțin statului, ca bunuri ale întregului popor, o prevedere care deschidea calea naționalizărilor;
articolul 11 arăta că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare intrau în proprietatea
statului; în art. 14 comerțul intern și extern era controlat de către stat, iar în art. 15 planificarea
economiei naționale..
Constituția din 1948 practic, nu mai prevedea principiul separării puterilor în stat, deoarece
Marea Adunare Națională, organ suprem al puterii de stat, îngloba atât puterea legislativă, cât și pe
cea executivă: din MAN făcea parte Prezidiul MAN, al cărui președinte era, formal, conducătorul
statului (primul a fost C.I. Parhon). Prerogativele MAN: alegerea Prezidiului MAN, formarea
guvernului, votarea bugetului, decide consultarea poporului prin referendum Prerogativele
Prezidiului MAN: grațiere, interpreta legi, grade militare, ratifica tratate etc.
Consiliul de Miniștri-guvernul-puterea executivă.
Puterea judecătorească era reprezentată de Curtea Supremă. Toate puterile statului,
organele de stat locale și centrale erau subordonate PMR, chiar dacă legea fundamentală nu
prevedea încă rolul conducător al partidului unic.
Constituția conținea drepturi și libertăți cetățenești, care erau enumerate, dar nu erau
garantate: egalitatea în fața legii (art.16), vot universal, puteau fi aleși de la 23 de ani, însă conform
art. 18 nu aveau drepturi politice cei condamnați politic (pe baza acestor prevederi, au fost eliminați
adversarii regimului). Proprietatea privată nu este total eliminată, dar era garantată doar în măsura în
care era obținută prin muncă și agonisire.
Se acceptau dreptul la muncă, odihnă, libertate (art.19-29), chiar și de asociere, doar dacă nu
era îndreptat împotriva ordinii democratice (art.32).
Modelul stalinist s-a impus în economie în perioada 1945-1950 prin etatizare, centralizare,
naționalizare și colectivizare, adoptat fie prin legi proprii, fie prin constituție. Astfel, încă din 8 mai
1945 s-au constituit sovrom-urile, firme mixte româno-ruse, care exploatau materiile prime ale
României, în contul despăgubirilor de război. Valoarea mărfurilor luate din România, în intervalul
1945-1956, cât au funcționat sovrom-urile, au depășit cu mult valoarea de 300 milioane de $, pe care
ar fi trebuit să o plătească statul român.
În 1946 BNR a trecut în proprietatea statului (etatizare), iar anul următor a avut loc
stabilizarea monetară, cu scopul de a trece în proprietatea întregului popor, a întregii mase monetare
din România.
Pe baza constituției din 1948 s-a adoptat legea de naționalizare a întreprinderilor legea nr.
119, 1100 de firme cu capital românesc și străin au intrat în proprietatea statului, care obține control
asupra economie, accentuat de constituirea Comitetului de Stat pentru Planificare, în 1948 care
stabilea obiective economice ale planurilor anuale, în 1948/1949 și 1950 și, după model stalinist,
planurile cincinale, primul dintre ele fiind între 1951-1955. Pentru a stimula implicarea în realizarea
obiectivelor, s-a recurs la voluntariat, munca de brigadieri pe marile șantiere naționale (Salva-Vișeu,
Bumbești-Livezeni etc) sau prin instituirea unor distincții precum: Ordinul Muncii (1949) sau Erou
97

al Muncii Socialiste (1951).

Page

Cultura românească a fost distrusă prin sovietizare, proletcultism, realism socialist și

rusificare. Încă din 1946 a început rusificarea, prin înființarea unor instituțiii culturale româno-ruse:
 Editura și librăria Cartea Rusă (1946), Institutul de Studii româno-rus (1947), Muzeul Româno-Rus
(1948), Institutul de limbă rusă Maxim Gorki (1948). Rescrierea istoriei naționale a făcut-o Mihai
Roller (1947), iar numeroase lucări au fost trecute la index: în 1946-2000 de lucrări erau total
interzise, în 1948 numărul cărților din Publicații interzise, s-a ridicat la 8000.
Academia RPR (9 iunie 1948) a fost și ea epurată de intelectuali de marcă, ce au fost fie
urmăriți, fie arestați: Gh. Brătianu, C.Giurescu, D.Gusti, L.Blaga etc, acuzați de cosmopolitism. Prin
legea învățământului (august 1948), limba rusă devenea obligatorie de la vârsta de 11 ani, ortografia
a fost slavizată, au fost eliminate o serie de discipline precum sociologia și religia, manualele unice
reflectau ideologia marxist-leninistă, devenind instrumente de impunere a controlului politic, au fost
acceptați la catedră doar profesorii care aveau origine sănătoasă. În schimb, în anii 50 a atins apogeul
proletcultismul (cultura proletară), care punea în valoare realismul socialist, realizările, prin muncă,
ale muncitorilor, precum Drum fără pulbere (1951).
În aplicarea terorii s-a înființat Securitatea-Direcția Generală a Securității Poporului la 30
august 1948, fiind încadrată cu ofițeri sovietici, românizați: Pandelei Bodnarenko a devenit
Gheorghe Pintilie. Primul șef al Securității a fost Alexandru Nicolschi. Trupe ale Securității au fost
create în 31 decembrie 1948, iar Miliția, creată în ianuarie 1949, a înlocuit Jandarmeria.
Un alt pas spre introducerea modelului stalinist a fost colectivizarea agriculturii, când
pământul arabil, vitele și utilajele agricole, sub pretextul existenței chiaburilor-țăranii înstăriți, cu
proprietăți de peste 5 ha. S-a hotărât declanșarea acestui proces de transformare socialistă a
agriculturii la 3-5 martie 1949, la Plenara CC al PMR. Așa au luat naștere, după modelul sovietic al
colhozurilor, GAS, CAP, etc. Teoretic, cooperativizarea s-a făcut de bunăvoie, în realitate s-a folosit
metode constrângere și coerciție (forță). Uneori s-au folosit modalități intermediare de trecere de la
proprietate privată la proprietate colectivă, prin intermediul întovărășirilor, cotelor fixe obligatorii,
introduse în 1951 ele variau între 20 și 80% din producția obținută.
Procesul s-a desfășurat în două etape: 1949-1953 (perioadă extrem de dură-80.000 țărani au
avut de suferit, din care 30 000 au fost arestați) și 1956-1962. După moartea lui Stalin, a existat o
perioadă de relaxare a colectivizării, însă după 1956 s-a folosit Securitatea, pentru a determina
populația să renunțe la pământ. La 27 aprilie 1962, Gh. Gheorghiu-Dej anunța oficial sfârșitul
procesului, în urma căruia 96% din suprafața pământului arabil a intrat în proprietatea statului. În
România s-a urrmat îndeaproape modelul stalinist, spre deosebire de Polonia, unde colectivizarea s-a
făcut parțial sau în Iugoslavia, unde s-a păstrat proprietatea privată șia existat libertate economică
Este adevărat că în alte state comuniste situația a fost mai dicilă. De exemplu, Albania, unde s-a
interzis viața religioasă sau în China, unde Mao Zedong a impus cultul personalității și revoluția
culturală.
Consecințele colectivizării au fost, cu câteva excepții, negative: ca urmare a colectivizării
80.000 de țărani au avut de suferit, din care 30 000 au fost arestați, a avut loc un proces masiv de
migrație internă-exod rural, dezrădăcinare, pierderea valorilor tradiționale, furtul-ca mod de
supraviețuire, țăranii aveau voie să păstreze doar 0,15 ha de pământ etc. Dar, se produc și efecte
98

pozitive ce duc la modernizarea agriculturii.

Page

Tot după model stalinist au avut loc epurări în interiorul nomenclaturii, a activiștilor de
partid. Încă de la început s-a practicat asasinatul, în 1946 Ștefan Foriș a fost ucis. I-a urmat Lucrețiu
 Pătrășcanu, care a fost acuzat de deviaționism de dreapta/naționalism, a fost arestat în 1948, iar în
1954, condamnat la moarte și executat deoarece putea fi unul din potențialii rivali la putere lui Dej.
Epurările au continuat în 1952, cu aprobarea lui Stalin. Astfel a fost înlăturată de la putere gruparea
moscovită: Vasile Luca-condamnat la închisoare pe viață-, Ana Pauker și Teohari Georgescu. Drept
urmare Gh. Gheorghiu Dej a cumulat funcția secretar general al PMR cu cea de prim-ministru,
dobândind mai mută putere în stat, iar Nicolae Ceaușescu se remarcă la nivel național, devenind
membru al Biroului politic al PMR. O altă consecință a fost adoptarea constituției din 24 septembrie
1952, publicată în Buletinul Oficial nr.1 din 27 septembrie 1952. A fost cea mai stalinistă constituție,
chiar dacă nu aducea modificări esențiale constituției din 1948. Această consolida totala aservire față
de URSS, subliind consolidarea regimului comunist în România. A fost supranumită constituția
construirii socialismului.
Conform articolului 1 România era un stat democrat-popular, unitar, suveran și independent,
lipsind caracterul indivizibil și inalienabil al statului. Principiul suveranității naționale era înlocuit,
conform art. 2, cu Baza puterii populare a RPR este alianța clasei muncitoare cu țărănimea
muncitoare, în care rolul conducător aparține clasei muncitoare și conform articolului 4 baza
puterii populare aparține oamenilor muncii de la orașe și sate. Pentru prima oară se menționează
proprietatea socialistă (art.6) și se afirmă rolul conducător al PMR, conform articolului 86, aliniatul
4. Drepturile și libertățile sunt aceleași ca în constituția din 1948.
Stalin moare în 1953, 5 martie, determinând începutul erodării sistemului comunist. Urmașul
său la conducerea URSS, în caliate de secretar al PCUS a fost Nikita Hrușciov, cel care la Congresul
al XX-lea al PCUS a prezentat un raport secret, care condamna crimele lui Stalin. A început procesul
de destalinizare, în urma căruia au fost epurați o serie de lideri comuniști din Europa Centrală și de
Est. Al doilea val al destalinizării este în 1961, la Congresul XXII PCUS.
Totodată s-a declanșat revolta anticomunistă din Ungaria, care i-a oferit prilejul lui
Gheorghiu Dej să-și consolideze puterea în stat. Predarea lui Imre Nagy sovieticilor a consolidat
percepția sovieticilor că regimul comunist era puternic în România. Drept consecință, începând cu
1956 se declanșează un nou val de teroare pe plan intern, se desființează sovrom-urile (1956), se
decide în decembrie 1956 calea românească de construire a socialismului, în 1957 Dej îi elimină pe
Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi din structurile de conducere, iar în 1958 trupele sovietice
se retrag din România. De asemenea, Plenara Comitetul Central al PMR se propunea modernizarea
socialistă în 1958/țara era pregătită de un efort general de modernizare socialistă.
La începutul anilor ’60, ca urmare a conflictului pentru supremație în lagărul comunist între
URSS și China, se adoptă Delarația de independență a PMR, din aprilie 1964, în cadrul Plenarei
P.M.R., când se respinge planul Valev. Comuniștii români se pronunțau împotriva hegemoniei
sovietice și pentru egalitate și independență în rândul partidelor frățești.
A fost apogeul distanțării față de Moscova în perioada stalinistă. Drept urmare, a avut loc
reîntoarcere la valori naționale, în condițiile în care se desființaseră încă din 1963 instituțiile de
cultură mixte româno-ruse, s-a respins planul Valev, care-și propune diviziunea socialistă a muncii
99

în cadrul CAER (oganizație ignorată în anii ’50 de sovietici și de presa rusească, a avut doar un
Page

rezultat concret pentru România și Bulgaria, construirea podului Giurgiu-Ruse la inițiativa lui V.
 Molotov (1950), finalizat în 1953) și au fost eliberați ultimii deținuți politici (10 000) din România,
conform decretelor nr. 411 și 176 din iunie 1964.

III. Perioada național-comunistă (1965-1989)

Revenirea către valorile naționale a fost continuată de Nicolae Ceaușescu la Congresul al IX-
lea, 1965, atunci când P.M.R. a revenit la vechea denumire de PCR, iar Ceaușescu a devenit secretar
general al PCR (propus de Maurer succesor al lui Dej), adevăratul conducător al țării. Totodată, se
adoptă o nouă constituțiie, din 1965, care marchează schimbarea titulaturii statului român din RPR în
Republica Socialistă România (art.1), considerând că s-a ajuns la nivelul cel mai înalt de dezvoltare
în drumul către conunism (art. 5). Noua lege fundamentală consacra sfârșitul procesului de
colectivizare și accentua desprinderea față de Moscova. Pentru prima oară nu a mai fost menționată
URSS în constituție și reapare caracterul indivizibil și inalienabil al statului, consolidând
indepedența și integritatea teritorială a țării, însă se subliniază rolul conducător și mai pregnant al
PCR în stat (art.3). O altă deosebire este că au fost eliminate restricțiile politice pentru a avea acces
la viața politică (art.18), sunt enumerate drepturi și libertăți, dar nu pot fi folosite decît în interesul
orânduirii socialiste și a celor ce muncesc (art.29).
O noutate este că instanța juridică supremă își schimbă denumirea din Curtea Supremă în
Tribunalul Suprem.
Constituția a avut două modificări: în februarie 1968, când se renunță la modelul stalinist de
organizare administrativă al raioanelor și regiunilor (fusese impus în 1950), înlocuit cu cel județelor
și al municipiilor; în 28 martie 1974 când apare funcția de președinte al țării.
Cu scopul de a elimina de la putere pe cei care făcuseră parte din nomenclatura dejistă, au
fost reabilitați, cu numele, Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș în aprilie 1968 la Plenara PCR, în
consecință fiind obligați să demisoneze Alexandru Drăghici, fost ministru de interne, acuzat de
crimele comise în perioada stalinistă și Chivu Stoica, cel care fusese președinte al Consiliului de Stat
între 1965-1967. Ambii au fost demisionați, dar nu au fost condamnați și au beneficiat de toate
favorurile regimului: pensii speciale, aprovizionare la magazinele partidului, vile de protocol etc.
(Consiliul de Stat a înlocuit Prezidiul PMR în 1961/1967, după C.I. Parhon a fost condus de
Petru Groza (1952), Ion Gh. Maurer (1958) și din 1961 de Gh. Ghe. Dej).
Pe plan intern a continuat relativa liberalizare a regimului pînă în 1971, cînd s-a relaxat în
oarecare măsură cenzura, s-a rescris istoria națională, a reînceput studierea autorilor naționali, s-au
permis contacte culturale și economice cu Occidentul etc, fără ca esența regimului comunist să fie
modificată. În acest timp, Ceaușescu acumula putere, monopolizând funcțiile importante în stat;
perioada a fost propice, deoarece el a profitat de creșterea popularității sale pe plan intern și extern,
în urma momentului 1968. Astfel, în 1967 a devenit președinte al Consiliului de Stat, care era o
abatere de la statutul PCR, deoarece cumula funcțiile de stat cu cele de partid; în 1968 controla
100

Consiliul Suprem de Apărare și, pentru prima oară, în 1968 apare lozinca Ceaușescu și poporul.
În 1971, în urma unei vizite în Coreea de Nord și China, N. Ceaușescu inițiază revoluția
Page

culturală prin Tezele din iulie, marcând întoarcerea către un regim de factură neostalinistă,
caracterizat prin cenzură, cultul personalității, teroare difuză, ruperea relațiilor cu Occidentul.
 În noiembrie 1974 la Congresul al XI-lea PCR a lansat programul ce viza făurirea societății
socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României către comunism. Totodată, se inițiază
socialismul dinastic, Elena Ceaușescu devenind al doilea om politic în stat și membrii familei ocupă
poziții cheie în stat. Pentru a evita constituirea unui centru de putere alternativ în interiorul partidului
comunist Nicolae Ceaușescu a introdus metoda rotirii cadrelor. În același an, 28 martie, a înlocuit
funcția de președinte al Consiliului de Stat de cea de președinte al țării, având numeroase atribuții:
era ales de MAN, comandant suprem al forțelor armate, stabilea măsurile de importanță deosebită ce
priveau interesele supreme ale țării, care urmau să fie supuse, de către MAN, spre consultare
poporului prin referendum, numește și revocă membri președintele și membrii Tribunalului Suprem
numiți pe timp de cinci ani, conferea decorații, distincții etc.
La sfârșitul anilor ”60 și în anii 70, Ceaușescu a dus o politică de industrializare forțată care
fusese planificată încă din 1960-1965, când conform planului pe șase ani, se punea accent pe
dezvoltarea industriei grele. 71% din investițiile din industrie se distribuiau astfel: 32% în industria
energetică, 23% metalurgică și tot 23% în industria chimică. Simbolul industrializării a devenit
combinatul de la Galați, care a fost inaugurat în 1967, cu toată opoziția lui Nikita Hrușciov.
Dezvoltarea industriei românești a beneficiat de deschiderea României față de Occident, de
accesul la împrumuturi și tehnologie occidentală, ca urmare a momentului 1968. S-au dezvoltat cu
precădere petrochimia, industria chimică, construcții de mașini etc, fără a ține cont de necesități
economice. Aceasta dus la criza economică declanșată la jumătatea anilor ”70. Pe de o parte,
industrializarea masivă a determinat ca România să importe materii prime (de la petrol, la minereuri
de fier), iar pe de altă parte, costurile împrumuturilor și ale materiilor prime au crescut exponențial,
ca urmare a celor două crize ale petrolului din 1973 și 1979, iar 30% din veniturile naționale erau
repartizate indutrializării forțate și, împreună cu calamitățile din anii 70 ( inundații și cutremurul din
1977), au generat o gravă criză economică, evidentă prin faptul că datoria externă s-a triplat între
1977 și 1981/3 de la 3,6 miliarde $ la 11 miliarde $.
Exact în această perioadă politica externă a României intră pe o pantă descendentă, datorită
faptului că se stabiliseră relații între China si SUA (1972 a făcut Nixon o vizită în China și 1979 s-au
reluat relațiile diplomatice între China și SUA), fără a mai fi necesară intermedierea României și
datorită faptului că regimul național-comunist se confrunta cu gravă lipsă de popularitate, ca urmare
a încălcării drepturilor omului și a revenirii la un regim cu caracteristici staliniste. După 1985
izolarea României a fost evidentă odată cu inițierea reformelor în URSS de către Mihail Gorbaciov,
ceea ce a agravat situația economică, politică, socială a României.
Situația populației devine dificilă: se reintroduc în 1981 cartelele alimentare, după ce în
1954 au fost desființate, s-a introdus un plan de alimentație rațională (1984) și de mod de viață
rațional, se consumau 1,9 kg de săpun anual, 173-189 kg de legume pe an, spațiul de locuit era
limitat la 8m2 de persoană. În același timp regimul a dus o politică natalistă în urma decretului dat de
Consiliul de Stat în 1966, cînd s-au interzis avorturile ca formă de planificare familială, încălcând
101

viața privată și ducând la moartea a 10000/11 000 femei, din cauza avorturilor ilegale, în 1983 se
introduce legea achizițiilor cu statul, obligând țăranii să contracteze animale și produse doar cu statul
Page

și la prețuri impuse de acesta, tot în 1983 s-au înregistat mașinile de scris la Securitate etc.
 Singura soluție de rezolvare a crizei a fost dorința de a plăti integral datoria economică,
decizie luată în 1983 și realizată în martie 1989. Costurile asupra modului de viață al populației au
fost crunte, cu atât mai mult cu cât regimul a continuat construcții faraonice fără utilitate economică,
care au epuizat resursele țării: Transfăgărășanul, Casa Poporului, canalul Dunăre-Marea Neagră,
reconstrucția orașelor în proporție de 90%, sistematizarea satelor. De asemenea, PIB-ul pe cap de
locuitor ajunsese penultimul din lagărul comunist la 1567 $ pe cap de locuitor, iar Albania avea 900
$.
Singurul stat comunist în care revenirea la statul de drept a fost îndepărtat prin vărsare de
sânge a fost România. Revoltele s-au declanșat la 16 decembrie în Timișoara, au fost continuate în
21 decembrie în București, iar la 22 decembrie s-a atins apogeul revoluției. Ceaușescu și consoarta
au părăsit Bucureștiul, au prinși la Târgoviște, unde au fost executați la 25 decembrie 1989.

Represiune și disidență

După înființarea organelor de represiune, numeroși membri ai partidelor politice, țărani -

considerați chiaburi, oameni de cultură, lideri politici, preoși greco- catolici și, uneori, ortodocși au
fost exterminați în închisorile comuniste. Opozanți sau intelectuali de marcă au devenit dușmani ai
poporului, fiind încarcerați: C.I.C. Brătianu, C-tin Argetoianu, Anton Golopenția, Gh. Brătianu, Ioan
Lupaș, Mihai Manoilescu, Radu Rosetti, Mircea Vulcănescu șamd. Între 1945 și 1964 au fost arestate
100.000 de persoane, multe fără a fi judecate (de ex. din 22000 doar 1600 avuseseră mandate de
arestare). Doar în perioada 1951-1952, peste 34000 de țărani au fost arestați (raport securitate).
Întreaga Românie a devenit un adevărat gulag prin înființarea închisorilor de la Galați, Pitești - unde
erau închiși mai ales studenți și unde s-a desfășurat experimentul Pitești între 1949-1952, prin care
victima devine călău cu scopul reeducării, în urma unor cruzimi care nu s-au mai întâlnit decât în
China lui Mao, în timpul „revoluției culturale” - Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat, Suceava etc. În 1950
se introduce conceptul de muncă forțată, prin Codul Muncii, înființându-se colonii de muncă la
Periprava, Salcia, Baia Sprie, Cavnic etc. După modelul lui Stalin, este utilizat un mare proiect de
construcții, pentru exterminarea deținuților politici, precum canalul Dunăre-Marea Neagră (1951-
1984/5); de asemenea, Bărăganul a fost folosit de autoritățile comuniste ca loc de deportare,
echivalentul Siberiei pentru sovietici. Aici au fost deportați în 1945 etnici germani, acuzați ca etnie
de nazism, șvabii (germanii) din Banat în 1948 și 40 000 de sârbi în 1951, pentru a nu fi contaminați
de disidența titoistă. Aici, cei eliberați din închisorile comuniste aveau domiciliul obligatoriu, o
perioadă de timp, în Bărăgan, înainte de a se putea întoarce în locurile de unde proveneau.
După Declarația din aprilie, prin două decrete nr. 177 și 411 au fost eliberați ultimii 10000 de deținuți
politici din România în iunie-iulie 1964.
Instalarea regimului comunist în România a cunoscut o puternică opoziție, formată din
mișcările de partizani. Ele au fost înființate încă din 1944/1945 mai, atunci când Armata Roșie a
102

intrat pe teritoriul României. Prima dintre ele a apărut în Bucovina, condusă de Vladimir
Macoveiciuc, urmată de gruparea Vatamaniuc, din care mai făceau parte Cosma Pătrăucean, Dimitrie
Page

Rusu, și gruparea Sumanele Negre în Vatra Dornei, condusă de Gavrilă Olteanu, dezmembrată în
1946 de Securitate. Grupări de partizani au rezistat în această zonă până în 1958.
 Cea mai activă mișcare a fost în zona Munților Făgăraș, între 1948-1959: pe versantul sudic
se afla gruparea Haiducii Muscelului condusă de Ghe Arsenescu (arestat în 1960) și de Toma
Arnăuțoiu (arestat în 1958), din care făceau parte și femei Maria Plop, Elisabeta Rizea, Maria
Jumbleanu; pe versantul nordic a activat gruparea legionară condusă de Ion Gavrilă Ogoranu. Alte
grupări au mai activat în Banat, condusă de col Ion Uță, în m-ții Apuseni, gruparea Dabija, lichidată
în 1949, iar în Dobrogea se remarcă grupările fraților Tubulea, Croitoru și frații Tomoșoiu.
S-a încercat chiar coordonarea mișcărilor de partizani de către generalul Aurel Aldea, în 1946,
din care făceau parte și gen. Gh. Moșoiu, gen. Eftimiu, Elena Basarabeanu, însă ea a fost rapid
decimată în același an.
Rezistența armată față de regimul comunist era alcătuite din grupări mici, de la 2-3 persoane
la maxim 20, cu caracter defensiv, alcătuite din foști ofiteri, foști legionari, studenți, țărani care se
opuneau colectivizării. Ele au fost sprijinite de locuitorii din zonele respective cu hrană, muniții,
adăpost însă, ele au fost decimate de trupele de securitate, care în deceniile cinci și șase au avut
misiunea de a anihila mișcarile de rezistență armată. Totuși impactul decisiv în dispariția grupărilor
de rezistență a fost revoluția din 1956 din Ungaria și pasivitatea Occidentului față de intervenția
sovietică. Atunci s-a dovedit că mitul Vin americanii! și că ne vor scăpa de comunism, nu era
acoperit de realitate și, practic, rezistența în munți a dispărut în 1961.
O altă formă de critică la adresa regimului comunist a fost disidența anticomunistă, care s-a
manifestat în perioada național-comunistă pe căi legale: memorii, petiții, scrisori deschise, greve
invocând documente semnate de autoritățile de la București, precum actul de la Helsinki din 1975,
referitor la respectarea drepturile omului.
Primul disident din România a fost Paul Goma, singurul intelectual român care a semnat
Carta 77, inițiată de disidenții cehoslovaci, în care se cerea respectarea drepturilor omului, alegeri
libere. Alți disidenți, preotul Gh. Calciu Dumitreasa exilat ca și Paul Goma după 1979, care s-au
remarcat mai ales în deceniul nouă al secolului trecut, au fost Doina Cornea-lector la catedra de
franceză la Cluj (1982-1983), Gh Ursu, ucis în bătaie la Securitate în 1985, Vlad Georgescu, Mihai
Botez etc. Alte forme de protest au foste grevele minerilor – în 1977 în Valea Jiului- și demostrațiile
muncitorilor de la Steagul Rosu și Tractorul din Brașov- 15 noiembrie 1987. Liderii lor au fost
arestați, iar în cazul celor de la Brașov, din 300 de arestați, 80 au fost deportați în țară. Atunci când
Ceaușescu era total izolat pe plan extern, foști nomenclaturiști din perioada stalinistă au semnat o
scrisoare adresată BBC și Europei Libere, în martie 1989, prin care au criticat nerespectarea
constituției, a drepturilor omului, sistematizarea satelor, exportul de alimente Scrisoarea celor șase a
fost semnată de: Alexandru Bârlădeanu-a fost reprezentantul României la CAER, Gh. Apostol, C-tin
Pârvulescu (cel care în mod deschis l-a criticat pe Nicolae Ceaușescu în 1978 la Congresul al XII-lea
al PCR pentru excesele cultului personalității), Grigore Răceanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu.
Cu toate acestea, impactul disidenței asupra întregii societăți românești a fost minim, deoarece era
puțin cunoscută, a fost individuală și nu au găsit un limbaj comun de manifestare.
103

În general, Securitatea și regimul Ceaușescu n-au folosit teroarea și represiunea directă, ci s-a
manifestat o teroare difuză prin faptul că populația era supravegheată de numeroși informatori ai
Page

Securității, că persoanelor indezirabile li s-au impus domiciliul obligatoriu sau au fost exilate și,
deseori erau condamnați pentru infracțiuni de drept comun sau erau internați în spitale de psihiatrie.
 Critica regimului Ceaușescu a fost făcută și din exteriorul țării, prin intermediul ziarelor
românilor din exil, precum Vestitorul (1950), posturilor de radio Vocea Americii, de la Washington
și Europa Liberă cu sediul la München, iar în perioada 1949-1975 s-a constituit în SUA Comitetul
Național Român, cu sediul la Washington, considerat ca un guvern în emigrație.

Construcția post-decembristă

Comparativ cu alte țări europene în România clivajul cu trecutul nu a fost radical, chiar dacă
era evidentă schimbarea de regim politic. Această ruptură a fost mult mai mică în România
comparativ cu alte țări central europene, precum cele din grupul de la Vișegrad (Ungaria, Polonia,
Cehia, Slovacia).
În decembrie 1989 se organizează instituții provizorii care au rolul de preveni haosul și de a menține
ordinea/ de a prelua puterea, precum Consiliul Frontului Salvării Naționale, constituit în seara zilei de
22 decembrie 1989, iar guvernul provizoriu, condus de Petre Roman, a fost creat în data 26
decembrie 1989. Primele decrete legi marcau revenirea la statul de drept, precum decretul nr. 8 din
31 decembrie, în urma căruia s-a legiferat pluripartidismul, pe baza căruia s-au creat 80 de partide,
inclusiv partidele istorice, PNL și PNȚ. FSN s-a format ca partid politic în 6 februarie 1990.
Rolul de parlament provizoriu l-a jucat Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN),
la 8 februarie 1990. Cu toate acestea, în prima parte a anului 1990, România se confruntă cu o
instabilitate politică, etnică și socială accentuată: politic - Piața Universității în aprilie –iunie 1990;
etnic – conflictele cu ungurii de la Târgu Mureș, 15 martie 1990; intelectual - Proclamația de la
Timișoara din 11 martie 1990, al cărei punct opt cerea eliminarea din funcții publice a foștilor
demnitari comuniști și a colaboratorilor Securității (abia in 2004 s-a înființat CNSAS, care demonstra
acest lucru și mult mai târziu legea lustrației).
Primele alegeri libere s-au desfășurat pe 20 mai 1990, care s-au încheiat cu victoria FSN, cu
66% din voturi, iar Ion Iliescu a devenit președinte al țării cu 85% din voturi. El a fost considerat
neo-comunist de manifestanții din Piața Universității, astfel că după câștigarea alegerilor, a avut loc
prima mineriadă la București 13-15 iunie 1990. Efectele au fost extrem de negative pentru România,
deoarece prezența minerilor la București, ca forțe de ordine, a fost un atac la adresa statului de drept.
Următorul pas spre legiferarea unui stat democratic a fost adoparea constituției din 1991, la
21 noiembrie, de către parlamentul ales în mai 1990 și transformat în Adunare Constituantă. Noua
lege fundamentală a fost acceptată prin referendum de poluație, cu 73% din voturi/77 %, la 8
decembrie 1991, devenită ziua constituției.
Ea marcat trecrea la statul de drept și consolidarea democrației. Coform art 1, România este
un stat de drept, democratic și social. Are la bază garantarea: separării puterilor în stat,
pluripartidismului, votului universal. Autoritățile publice sunt: președintele, care joacă rol de
echilibru în stat și mediator între stat și societate și între puterile statului, parlamentul, care este unica
104

autoritate legiuitoare (adoptă legi ordinare, organice și constituționale), guvernul, administrația

publică, autoritatea judecătorească. Președintele veghează la respectarea constituției, promulgă legile,
Page

comandantul armatei etc. Mandatul de patru ani și după 2003, de 5 ani, maxim două mandate.
Administrația publică este reprezentată de guvern, prefect, autorități locale.
 Justiția este independentă, judecătorii inamovibili și pot fi doar profesori universitari. Are trei
componente: instanțe judecătorești, Curtea Supremă și Consiliul Superior al Magistraturii. Apar două
noi instituții: Curtea Constituțională, care are drept de decizie și asigură supremația constituției și
Avocatul Poporului (creată după modelul Ombusduman, existentă în Europa Occidentală, în Suedia
din 1909), numit de Senat timp de 4/5 ani, ce veghează la respectarea drepturilor omului (instituția a
fost organizată în 1997, o instituție independentă și autonomă, care răspunde în fața parlamentului).
În ceea ce privește drepturi și libertăți, respectă cele mai avansate drepturi ale omului:
libertatea de circulație (art. 23), drept de vot egal, direct, secret, liber exprimat (art. 59). Pentru a
dezvolta societatea civilă s-a oferit drept de inițiativă cetățenilor (art. 73), pe lângă guvern și
parlament.
Constituția a fost modificată în 2003 cu scopul de a adera la NATO și UE, aprobate
modificările prin referendum (18 oct 2003).
O altă lege care restabilește prorietatea în agricultură este nr 18/1991.
Ca urmare a promulgării constituției, în 1992 s-au organizat noi alegeri, care au avut la bază
legea electorală din 1992, care a introdus pragul electoral de 3 % pentru partidele care candidau la
alegeri. Între timp au fost numeroase modificări în rândul partidelor politice: opoziția politică s-a
coalizat în 24 iunie 1992 în Convenția Democratică din România (CDR), alcătuită din partide precum
PNȚ, PNL, PSD ș.a.; în septembrie 1991 a avut loc a doua mineriadă, drept urmare guvernul Roman
a fost înlocuit cu guvernul Stolojan, ceea ce a derminat ruptura în cadrul FSN: gruparea Roman, care
a păstrat numele de FSN și gruparea Iliescu, care a devenit FDSN (Frontul Democrat al Salvării
Naționale). FDSN a câștigat alegerile parlamentare din 1992 cu 28% din voturi, iar Ion Iliescu pe
cele prezidențiale cu 61% din voturi, din al doilea tur de scrutin. Guvernul Văcăroiu, creat în urma
alegerilor, a condus țara între 1992 și 1996, timp în care România a încheiat un acord de asociere în
1993 cu UE, se încheie Parteneriatul pentru pace cu NATO (1994), tratatul cu Ungaria (1996), prin
care cele două state își recunosc reciproc granițele etc.
Redesenarea alianțelor politice a continuat și după alegeri, astfel că FSN a devenit FSN-PD în
mai 1993, ulterior Partidul Democrat (PD), condus de Petre Roman și, după un acord de colaborare
cu PSD devine USD, Uniunea Social Democrată (aprilie 1995).
Alternanța la putere se petrece pașnic în 1996, atunci când alegerile parlamentare au fost
câștigate de CDR cu 30% din voturi, iar cele prezidențiale de Emil Constantinescu, 54% din voturi,
în al doilea tur de scrutin; prim-ministru 1996-1997, Victor Ciorbea. Cele mai importante realizări ale
perioadei au fost orientarea politicii externe către relația cu NATO și UE, încheierea tratatului cu
Ucraina (1997), declanșarea tratativelor de aderare la UE (februarie 2000, Helsinki). Pe plan intern,
guvernarea CDR se confruntă cu o puternică criză, declanșând cea de a treia mineriadă în ianuarie
1999, guvernul Radu Vasile înlocuit cu guvernul Isărescu. Această guvernare a avut ca efect și
dispariția PNȚ-CD de pe scena politică românească.
O nouă alternativă la putere a avut loc în 2000 când revine stânga la putere, PSDR și Ion
105

Iliescu ca președinte (67% voturi). Primul ministru a fost Adrian Năstase, cel care în martie 2004
semnează intrarea României în NATO și care obține cele mai multe voturi în alegerile din noiembrie
Page

2004,-31% în alianță PSD-PUR (Partid Umanist Român)-, dar pierde alegerile, deoarece opoziția,
impulsionată de victoria lui Traian Băsescu la alegerile prezidențiale, reușește să alcătuiască coaliția
 de guvernare formată din Alianța DA (PNL și PD)-UDMR-PUR, prim-ministru, Călin Popescu
Tăriceanu. Numărul partidelor care au intrat în parlament este mult mai mic - 4, comparativ cu
alegerile din 1992 când în Senat, din 65 de partide, au fost reprezentate 8 partide, iar, din 79 de
partide în Camera Deputaților au intrat 7. Aceasta probabil și datorită legii electorale din 2000, care a
ridicat pragul electoral de intrare în parlament la 5% din voturi. Cea mai importantă realizare:
integrarea Romaniei în UE (2007).
106
Page