● Tema 1: Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea este elementul esențial al identității lingvistice și culturale a poporului

român. Povestea formării civilizației române începe în mileniul III î. Hr., atunci când o
comunitate de păstori indo-europeni, care proveneau din Asia, au pătruns în Europa. Din
această civilizație de indo-europeni se trag: grecii, ilirii și tracii. Cei care ne interesează cel
mai mult sunt TRACII. Aceștia s-au răspândit în zona de Sud-Est a Europei și din ei s-a
desprins un popor numit: GETO-DACI. Acest cuvânt compus se referă la faptul că grecii îi
numeau „geți”, iar romanii îi numeau „daci”, însă, conform istoricului Strabon (sec. I î. Hr.),
atât geții cât și dacii vorbeau aceeași limbă, rezultând în concluzia că ei erau unul și același
popor.
Geto-dacii s-au stabilit în spațiul CARPATO-DANUBIANO-PONTIC, organizându-se
în triburi sau uniuni de triburi care se ocupau în mare parte cu agricultura, creșterea
animalelor și meșteșugurile. Geto-dacii erau politeiști, adică credeau în mai mulți zei, cel mai
important fiind Zeul Zalmoxis. Limba pe care o vorbeau geto-dacii era un dialect al limbii
tracice. Burebista (82 - 44 î. Hr.) este primul care unifică triburile geto-dace, în secolul I î.
Hr. și dă naștere unui stat puternic. Factorii care au favorizat unificarea triburilor au fost atât
externi:(1) pericolul reprezentat de celți, care se deplasau spre spațiul geto-dac și(2) romanii
care amenințau linia Dunării, cât și interni:(1) dezvoltarea civilizației geto-dacilor și(2)crearea
unei administrații centralizate. În anul 44 î. Hr., Burebista moare, moartea lui aducând cu
sine destrămarea regatului. Însă lucrurile se schimbă când Decebal (87 - 106 d. Hr.) reface
unitatea statului dac. Cu toate că statul lui Decebal are granițe mai restrânse decât statul lui
Burebista, pe perioada lui Decebal se atinge maxima înflorire a civilizației geto-dacice. Statul
era considerat monarhie cu caracter militar, având capitala la Sarmizegetusa Regia.
Decebal duce două războaie importante cu Traian, împăratul Romei: primul război daco-
roman (101-102 d. Hr.) și al doilea război daco-roman (105-106 d. Hr.).
În anul 101 d. Hr., armata lui Traian trece Dunărea și, după victoria de la Tapae,
obține Țara Hațegului. Drept răspuns atacului roman, dacii profită de venirea iernii și trec
Dunărea pe gheață, atacând garnizoanele romane din Moesia. Acestea opun rezistență,
însă până ajung întăririle împăratului Traian, lupta se dă la Adamclisi. În anul 102 d. Hr.,
Traian reia ofensiva, reușind să înainteze către capitală. Înfrânt, Decebal cere pace, care se
încheie cu un tratat în 102 d. Hr., prin care Decebal trebuia să-și dărâme zidurile cetăților, să
cedeze romanilor teritoriile cucerite, să renunțe la politica externă, să înapoieze banii și
materialele pe care le-a primit și Dacia trebuia să rămână regat clientelar. Însă, Decebal nu
respectă tratatul.
Între anii 103-105 d. Hr., împăratul Traian poruncește să se construiască cu ajutorul
arhitectului Apolodor din Damasc podul de la Drobeta, iar în vara anului 105, romanii încep
al doilea război. Soldații romani asaltează zona centrală a statului dac din mai multe direcții,
Sarmizegetusa fiind înconjurată și supusă unui asediu crunt și lung, după care capitala este
ocupată. Decebal scapă fugind și se gândește să pună bazele unei noi rezistențe în munți,
însă este urmărit și ajuns din urmă de către călăreții romani, conduși de Tiberius Claudius
Maximus. Încolțit și înfrânt, Decebal se sinucide. În urma victoriei romanilor din vara anului
106 d. Hr., statul dac este transformat în Provincia romană Dacia, din care făcea parte:
Banatul, Oltenia, Muntenia şi Transilvania. Dovezile care atestă aceste lupte daco-romane
sunt reprezentate pe izvorul istoric numit Columna lui Traian.
 Odată cucerită Dacia, în anul 106 d. Hr., începe procesul de romanizare, proces prin
care romanii au încercat să asimileze civilizația autohtonă. Romanizarea dacilor a fost un
proces lung care s-a realizat în trei etape: Etapa preliminară, anterioară cuceririi romane,
înainte de 106 d. Hr., determinată de schimburi între daci și romani când aceștia din urmă
au cucerit Peninsula Balcanică ; Etapa decisivă, în timpul stăpânirii romane, între anii 106 d.
Hr. și 271 d. Hr./ (în unele cărți) 275 d. Hr. ; Etapa finală, după stăpânirea romană, între anii
271/275 d. Hr. și 602 d. Hr., determinată de retragerea Aureliană.
Cea mai importantă etapă este cea decisivă, pe parcursul căreia provincia Dacia a
cunoscut o adevărată schimbare culturală. Factorii principali care au favorizat romanizarea
sunt: LIMBA LATINĂ și CREȘTINISMUL. Prin aducerea a trei legiuni de soldați (Legiunea V
Macedoniana, Legiunea XI Claudia și Legiunea XIII Gemina) în Dacia și organizarea lor în
castre ( Apulum [Alba Iulia] ; Potaissa [Turda]), împăratul Traian a început procesul de
romanizare . Încetul cu încetul, limba latină s-a răspândit atât în zonele urbane, cât și la
sate. Prin înlocuirea limbii natale cu cea latină, romanii reușesc să își pună amprenta
decisivă asupra Daciei. Religia, în schimb, a rămas la fel, politeistă, însă a cunoscut două
forme: „Interpretatio romana” (adorarea divinăţilor romane locale sub nume romane) şi
„Sincretismul religios” (contopirea unor divinităţi asemănătoare).
Împăratul Traian schimbă vechea capitală, Sarmizegetusa Regia, în Colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacia Sarmizegetusa. La moartea sa, în 117 d. Hr., în Dacia izbucnește o
răscoală a populației autohtone, care este ulterior înfrântă de către noul împărat roman,
Hadrian. Hadrian organizează provincia în „Dacia Inferior” și „Dacia Superior”, între anii 121
d. Hr. și 122 d. Hr., acesta creând o altă provincie, numită „Dacia Porolissensis”, cu capitala
la Napoca. După Hadrian, la tron urmează împăratul Aurelian care reorganizează provincia
în „Dacia Porolissensis” ; „Dacia Apulensis” (Superior) și „Dacia Malvensis” (Inferior). Tot
sub conducerea sa, are loc Retragerea Aureliană (271/275 d. Hr.), prin care administrația și
armata romană abandonează Dacia, însă populația care rămâne să locuiască în continuare
contribuie la adâncirea procesului de romanizare.
În urma Retragerii Aureliene, cei care rămân la Nord de Dunăre, se retrag la sate și,
adâncesc importanța limbii latine atât în privința geografiei, dezvoltând și păstrând toponime
și hidronime: Napoca, Potaissa, Apulum, Danubius, Maris, etc., cât și în privința
vocabularului creștin: crux, Domine Deus, bazilică, etc. Procesul etnogenezei românilor
constă în 2 sinteze: romanizarea autohtonilor și asimilarea migratorilor. Dintre toate
popoarele care au călcat pe pământul românesc, doar slavii au reușit să își pună amprenta
pe îmbogățirea vocabularului. Limba română este o limbă neolatină, înrudită cu franceza,
spaniola, portugheza, italiana și are trei elemente: substratul dacic, stratul latin (70% din
vocabularul român de bază) și adstratul slav. Precum casele în care locuiau și pământurile
pe care le dețineau, românii au transmis din tată în fiu și din mamă în fiică cuvintele
românești care în timp au ajuns și la urechile istoricilor străini. Astfel, fiind recunoscuți
internațional, românii sunt numiți, începând cu secolul X, valachi, valahi, volohi, blachi, etc.
După încheierea etnogenezei și apariția pe harta Europei al unui nou popor, oamenii
de cancelarie și cronicarii încep să consemneze evenimentele. Astfel, din secolul al VII-lea,
problema originii popoarelor se transformă din problemă istorică în problemă politică. La
baza celor două teorii apărute ulterior, stă conflictul acut între „Europa imperiilor” și „Europa
națiunilor”. Toată șarada pornește de la interesele dominației austriece și revendicările
maghiare din Transilvania, care, își pun amprenta asupra românilor transilvăneni, însă nu le
ucide spiritul. Românii, care reprezentau cam 60% din Transilvania, continuă să lupte pentru
libertate, cu toate că sunt numiți și considerați de către maghiari o „națiune tolerată”. Astfel,
lupta neîncetată a românilor ardeleni atrage ostilitatea unora care considerau că românii ar
 amenința puterea națiunilor privilegiate, iar, în secolul al VIII-lea, apar unele idei care
contestă romanitatea românilor și periclitează calitatea sa de moștenitoare directă a Romei
antice. Pe baza acestor idei, apare Teoria Imigraționistă sau Teoria Roesleriană, lansată în
anul 1871 de către Robert Roesler, un istoric austriac, în lucrarea sa intitulată „Studii
românești”, conform căreia românii nu s-ar fi format ca popor la Nord de Dunăre, ci au
migrat dinspre Sud, prin secolul al XIII-lea. Roesler a folosit izvoare latine târzii și nesigure
pentru a-și susține teza exterminării populației de origine dacică odată cu cucerirea romană,
bazându-se pe o informație preluată de la istoricul roman Eutropius, conform căreia „Dacia a
fost secătuită de bărbați”. O altă teză care susține Teoria lui Roesler este cea a retragerii
complete a populației romanizate din cuprinsul provinciei Dacia în secolul al III-lea d. Hr.
Conform Teoriei Imigraționiste, Dacia ar fi devenit o „terra deserta”, adică un teritoriu rămas
nelocuit în urma Retragerii Aureliene din 271/275 d. Hr., iar locuitorii fostei provincii ar fi fost
strămutați la Sud de Dunăre, unde s-ar fi format limba română și poporul român. La venirea
maghiarilor în Europa, Transilvania ar fi fost un teren pustiu, pe care coroana ungară l-ar fi
anexat și populat. Astfel formulându-se ideea că românii ar fi migrat la Nord de Dunăre abia
după stabilirea maghiarilor. Susținători ai Teoriei Imigraționiste sunt: FRANZ JOSEPH
SULZER și JOHAN CHRISTIAN ENGEL.
În urma apariției primei teorii despre afirmarea originii românilor, apare o a doua
teorie, intitulată Teoria autohtoniei sau Teoria Continuității, susținută de reprezentanții Școlii
Ardelene: SAMUIL MICU-KLEIN, GHEORGHE ȘINCAI, PETRU MAIOR și ION BUDAI-
DELEANU, care susținea continuitatea dacică în Nordul Dunării și originea latină și
vechimea românilor pe aceste meleaguri. Aceste idei ale continuității românilor au fost scrise
într-un memoriu numit „Supplex Libellus Valachorum”, înaintat curții de la Viena în 1791.
Spre deosebire de Teoria Imigraționistă, Teoria Autohtoniei a fost susținută atât de
istoriografia românească cât și de cea străină. Teoria Autohtoniei este susținută de
numeroase dovezi: dovezi logice, care susțin că afirmația lui Eutropius se referă la pierderea
de soldați a daciei, nu la pierderea întregii populații, dacii fiind reprezentați pe Columna lui
Traian, întorcându-se acasă ; dovezi epigrafice (inscripții) ; dovezi lingvistice, susținute de
cuvintele dacice prezente în limba română și dovezi arheologice, care atestă existența unor
așezări și morminte dacice pe teritoriul fostei Dacii romane. Toate aceste dovezi sunt folosite
pentru a justifica valoarea de adevăr a Teoriei Autohtone de către autorii și istoricii români,
cât și cei străini deopotrivă (din Evul Mediu până în perioada interbelică).
● Împăratul bizantin MAURICIUS, în lucrarea sa „Strategikon”, din secolul al VII-lea, atestă
pentru prima oară populația de la Nordul Dunării, denumind-o cu termenul de „romani”.
● Cronicarul maghiar ANONYMUS, care a scris la curtea regelui Bela al III-lea lucrarea
„Gesta Hungarorum” (= „Faptele Ungurilor”), în secolul al XII-lea, susține că atunci când
ungurii au ajuns în Transilvania, i-au găsit acolo pe români și pe slavi.
● POGGIO BRACCIOLINI, care afirmă originea romană a poporului român şi continuitatea
sa și argumentează pentru prima dată latinitate limbii române.
● FLAVIO BIONDO, care afirma originea romană a poporului român.
● NICOLAUS OLAHUS, care a scris o istorie a Ungariei cuprinsă în lucrarea sa intitulată
„Hungaria”, în care menționează românii transilvăneni.
● GRIGORE URECHE, a scris „Letopisețul Țării Moldovei”, în 1647, cuprinzând istoria
Moldovei, în care menţionează că „de la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i mestecat
graiul”. Astfel se afirmă, în scriere, originea latină a poporului român și a limbii române și
unitatea de neam a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor.
● MIRON COSTIN, a scris „Letopisețul Țării Moldovei”, apărut în 1675, în care menţionează
faptul că românii îi au ca şi strămoşi pe daci
● DIMITRIE CANTEMIR, care susţine latinitatea românilor.
● A. D. XENOPOL, în „Teoria Lui Roesler: Studii asupra Stăruinței Românilor în Dacia
Traiana”, din 1884, a combatut ideile imigrationiste.
● BOGDAN PETRICEICU HAȘDEU, în lucrarea sa „Pierit-au dacii”, susține continuitatea
românilor cu dovezi și argumente istorice, lingvistice, logice și arheologice.
● VASILE PÂRVAN, în lucrarea sa „Getica”, scrisă în 1926, prezintă cel mai bine sinteza
dintre daci şi romani peste care s-au suprapus slavii.
● NICOLAE IORGA, în „Istoria românilor”, afirmă sinteza daco-romană în cadrul romanității
orientale.
● GHEORGHE I. BRĂTIANU, în „O enigma și un miracol istoric: poporul român”,
analizează și respinge Teoria Imigraționistă.

Pe timpul perioadei comuniste, identitatea românilor este pusă din nou sub semn de
întrebare, pe vremea lui Gheorghe Gheorghidiu-Dej insistându-se pe faptul că româna este
o limbă slavonă. S-a insistat foarte mult pe slavi și pe contribuția lor la crearea poporului
român și a culturii românești, Mihail Roller, publicând un manual comunist intitulat „Noul
Manual de Istorie”, în cadrul căruia nega romanitatea românilor, exagerând rolul slavilor în
etnogeneza română. Pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, propaganda comunistă a insistat pe
nucleul pur dacic al românilor, spunând că romanii nu au contribuit la formarea poporului
român. În orice caz, afirmarea identității românilor nu mai avea atât de multă importanță
pentru că „înainte să fii român, trebuia să fii comunist!”. Ceaușescu s-a folosit de
romanitatea românilor pentru a reînvia sentimentul național, oamenii susținând că acesta ar
putea fi urmașul lui Burebista.
În concluzie, prin afirmarea identității naționale, s-au clarificat originile poporului
român și s-a înaintat în ierarhia europeană. Ideea romanității a fost cultivată pe cale orală
sau scrisă. având rol esențial în trezirea și dezvoltarea conștiinței naționale.
 ● Tema 2: Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec.
IX-XVIII)

După Retragerea Aureliană din 271/275, populația romanizată rămasă pe teritoriul

fostei Dacii se refugiază în zonele rurale, abandonând orașele, în special pentru a fugi din
calea popoarelor migratoare. Aceștia se stabilesc în zone protejate natural sau greu
accesibile, spre exemplu: dealuri, pășuni, malurile unor râuri, păduri, etc. și formează
primele forme de comunitate a românilor, numite OBȘTI SĂTEȘTI. Aceste obști sătești erau
conduse de un cneaz (termen slav) sau un jude (termen latin) care stăpânea o zonă întinsă
de pământ, în general înconjurat de o fortificație. În timp cnezii și-au extins puterea pe mai
multe sate, acțiune ce a condus la formarea primelor autonomii locale. Factorii care au
favorizat unificarea obștilor au fost atât externi: presiunea din partea triburilor turco nomade,
cât și interni: prezența drumurilor comerciale (pe Siret și Prut), diferențele de avere, nevoia
de apărare, stingerea dinastiei Arpadiene și venirea dinastiei de Anjou în Regatul Ungar.
Obștile sătești au fost nucleele pentru formarea autonomiilor locale și mai apoi a statelor
medievale românești.
Primul stat medieval românesc întemeiat a fost voievodatul TRANSILVANIEI. La
sfârșitul sec. al IX-lea, triburile maghiare care se aflau sub conducerea lui Arpad se stabilesc
în Pannonia, urmând ca ele să se extindă spre Est sub pretextul răspândirii creștinismului
catolic. În lucrarea scrisă de Anonymus, notarul regelui Bela al III-lea, intitulată „Gesta
Hungarorum” sau „Faptele Ungurilor” (publicată în sec. XI-XII) se relatează evenimentele din
sec. al IX-lea, conform cărora maghiarii au întâlnit rezistența formațiunilor politice din zona
Transilvaniei și luptele purtate de către aceștia cu conducătorii români. Astfel, în „Gesta
Hungarorum” sunt menționate 3 autonomii locale românești: Voievodatul lui GLAD, în Banat,
cu cetatea la Cuvin ; Voievodatul lui GELU, în centrul Transilvaniei, cu cetatea la Dăbâca și
Voievodatul lui MENUMORUT, în Crișana, cu cetatea la Biharea. Conform bătăliilor
descrise, Menumorut este înfrânt primul, Gelu se retrage în cetatea sa însă este ucis, iar
Glad este singurul care a fost numit de către Anonymus blach, voievodatul său fiind ultimul
supus dominației maghiare. În sec. al XI-lea, apare „Legenda Sfântului Gerard”, în care sunt
menționate 2 voievodate românești: Voievodatul lui GYULA, în Transilvania și Voievodatul
lui AHTUM, în Banat. Începând cu sec. al XI-lea, Regatul Ungariei dorea expansiunea spre
Est, ocuparea teritoriului Transilvaniei desfășurându-se pe parcursul a 2 secole, sub forma
expedițiilor militare. Astfel, în sec. al XIII-lea se încheie cucerirea Transilvaniei, iar spațiul
intracarpatic este organizat ca voievodat autonom (liber) în cadrul Regatului Maghiar (până
în 1541). După instalarea lor în Transilvania, regii maghiari impun instituții inspirate de
modelul occidental, dintre care cele mai cunoscute sunt comitatele. Primul comitat a fost
Bihorul în 1111, după care Crasna și Dăbâca în 1164, Cluj, Alba și Timiș în 1177, Solnoc și
Satu Mare în 1187, Cenad în 1197, iar, în sec. al XIII-lea, Arad, Zărand și Târnava.
Încercările regilor maghiari de a organiza Transilvania în principat, în anul 1111, a eșuat,
fapt susținut de documentele care îl menţionează în anul 1111 pe principele Mercurius (ceea
ce reprezintă creşterea autorităţii maghiare), iar în 1176 este menţionat voievodul
Leustachius (ceea ce semnifică revenirea la forma românească de organizare). Rezistența
din partea aristocrației maghiare, dornice să-și păstreze autonomia dobândită, dar și
prezența nemuritoare a elementului românesc i-a determinat pe regii maghiari să colonizeze
zona cu populații de religie catolică, precum sașii, popor de origine germană, așezați în
Sibiu, Bistrița și Țara Bârsei ; secuii, popor de origine turcică, stabiliți în zona Târnavelor și a
Subcarpaților de Curbură, cu rol militar pentru apărarea trecătorilor din Carpați și cavalerii
teutoni, așezați în Țara Bârsei, cu scop militar, pentru a opri expansiunea cumană și scop
religios, acela de a extinde religia catolică, însă aceștia sunt alungați în 1225, în urma unor
neînțelegeri cu regalitatea maghiară. În anul 1366, regele Ludovic cel Mare condiţionează
rangul de nobil la apartenenţa la catolicism, religia catolică fiind cea oficială în Transilvania,
religia ortodoxă fiind doar tolerată, iar din anul 1437 se instituie „unio trium nationum”, prin
care erau recunoscute doar cele trei naţiuni: maghiarii, secuii şi saşii, românii fiind expulzați
din viața politică și rămânând ca fiind considerați națiune tolerată. În contextul dezvoltării
instituțiilor maghiare în centrul Transilvaniei, autonomiile românești se retrag în regiunile
mărginașe, supraviețuind acolo sub forma Țărilor Bârsei, Amlașului, Făgărașului și
Maramureșului, cu importante funcții de apărare a granițelor. În schimbul serviciilor lor
militare și a fidelității față de Regatul Maghiar, acesta le recunoștea autonomia. Tocmai din
aceste autonomii românești, tradiția spune că ar fi pornit întemeierea statelor românești
extracarpatice: Țara Românească și Moldova.
Întemeierea statului medieval ȚARA ROMÂNEASCĂ a avut loc între a doua
jumătate a sec. al XIII-lea și începutul sec. al XIV-lea. Documentul care atestă prezența unor
autonomii locale românești de la Sud de Carpați este „Diploma Cavalerilor Ioaniți” din 1247.
Prin emiterea acestui document, regele Béla al IV-lea al Ungariei oferă Cavalerilor Sfântului
Ioan din Ierusalim (Ioaniții) „întreaga Țară a Severinului, împreună cu munții ce țin de ea și
cu toate celelalte ce atârnă de ea, precum și cu cnezatele lui Ioan și Farcaș, până la râul
Olt, afară de pământul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor așa cum l-
au stăpânit aceștia și până acum.”, de asemenea menționând în a doua parte a diplomei că
întregește donația sa către Ioaniți cu „toată Cumania, înafară de țara lui Seneslau.” Textul
diplomei conține atât efortul Ungariei de a-și reface și consolida influența la Sud de Carpați
și de a relua expansiunea spre Est, cât și realitățile politice, sociale și economice din acest
spațiu la mijlocul sec. al XIII-lea și, mai ales, 5 autonomii locale românești: Voievodatele lui
Litovoi și Seneslau, Cnezatele lui Ioan și Farcaș și Țara Severinului. Statul medieval Țara
Românească s-a format în cursul a 3 etape. În prima etapă este menționată existența unui
anume Litovoi (nu se știe dacă e cel din Diplomă sau vreun urmaș), care refuză plata
tributului către Ungaria, performând astfel prima încercare de a realiza un stat independent
între anii 1275-1277. Regele maghiar, înfuriat de comportamentul voievodului român,
intervine cu armata în 1277, lupta soldându-se cu moartea lui Litovoi, iar fratele său Bărbat,
care a fost luat prizonier, ulterior plătește răscumpărarea cu o sumă mare de bani și
recunoaște din nou suzeranitatea maghiară. A doua etapă este reprezentată de către
românii transilvăneni care, conform tradiției istorice, au „descălecat” la Sud și Est de Carpați.
Ce ne interesează pe noi este tradiția păstrată de cronicile muntene care vorbește de un
„descălecat” al lui Negru Vodă, un voievod din Făgăraș care sub presiunea regalității
maghiare, în anul 1290, părăsește Țara Făgărașului și trece la Sud de Carpați, întemeind un
stat cu reședința la Câmpulung. A treia etapă este mai clar documentată istoric, fiind
reprezentată de unirea teritoriilor oltene ale voievodatului lui Litovoi cu cele ale teritoriilor
argeșene ale voievodatului lui Seneslau sub domnia lui Basarab I (1310-1352), pe la 1300.
În anul 1324, Regatul Maghiar a recunoscut noul stat și l-a numit pe Basarab „voievodul
nostru transalpin” pentru faptul că acesta a acceptat suzeranitatea maghiară. La scurtă
vreme însă, regele maghiar consideră că Basarab și-a nesocotit obligațiile vasalice și în anul
1330, declanșează o campanie împotriva Țării Românești, condusă chiar de Carol Robert de
Anjou. Astfel, izbucnește la Bătălia de la Posada, din 1330, unde a avut loc confruntarea
dintre Basarab I și Carol Robert de Anjou. Lupta este menționată și descrisă în documentul
numit „Cronica pictată de la Viena”, victoria fiind de partea românilor. Ca o paranteză,
Posada nu era un loc anume, ci o trecătoare în care este surprins Carol Robert de Anjou,
care se întorcea în Transilvania cu armata sa, de către armata română. După încheierea
victorioasă a românilor din cadrul bătăliei de la Posada, suzeranitatea maghiară la Sud de
Carpați s-a sfârșit, iar Țara Românească a devenit primul stat românesc independent.
Consolidarea noului stat se va realiza prin urmașii lui Basarab I: fiul său, Nicolae Alexandru
(1352-1364), care a întemeiat Mitropolia Ortodoxă de la Curtea de Argeș, în 1359 ; a reluat
relațiile cu maghiarii ; și-a asumat titlul de domnitor autoritar și a desăvârşit teritorial şi
instituţional Ţara Românească și fiul lui Nicolae, Vladislav Vlaicu (1364-1377), care a intrat
în conflict cu otomanii și le-a respins primul lor atac, a acordat un privilegiu brașovenilor, a
întemeiat o nouă episcopie ortodoxă la Severin și a bătut o moneda.
Întemeierea statului medieval MOLDOVA a avut loc începând cu a doua jumătate a
sec. al XIV-lea și s-a încheiat la sfârșitul sec. al XIV-lea. Izvoarele istorice nu precizează
concret numele și locația autonomiilor locale sau conducătorul acestora, însă au fost găsite:
„Țara Berlad”, „țara brodnicilor”, „țara bolohovenilor”, „codrii” (Codrii Cosminului), „câmpuri”
(Câmpul lui Dragoș), „ocoale” și „cobâle”. Unificarea acestor autonomii locale de la Este de
Carpați a dus la apariția celui de-al treilea stat medieval românesc. La fel ca și Țara
Românească, statul medieval Moldova s-a realizat în 3 etape. Prima etapă este numită de
către istorici „Descălecatul lui Dragoș” (1352/1353). Conform tradiției istorice, Dragoș, un
voievod maramureșean (se spune într-o legendă) a plecat la vânătoare, pe urma unui bour,
însoțit de cățelușa sa Molda. Vânătoarea s-a încheiat dincolo de „munții înalți”, pe malul unei
ape, unde, în urma confruntării cu bourul, cățelușa moare. Dragoș spune tuturor despre
frumusețea țării și pune bazele unui nou stat căruia îi dă numele de „Moldova”. A doua
etapă este numită de către istorici „Descălecatul lui Bogdan”. Tot tradiția istorică îl
consemnează și pe al doilea descălecător al Moldovei, Bogdan din Cuhea (1359-1365)
care „descalecă” la Est de Carpați și participă la revolta românilor din 1359. Nemulțumirea
românilor față de dependența lui Dragoș și a urmașilor săi, Sas și Balc, de coroana
maghiară, a provocat înlăturarea acestora (a lui Dragoș, Sas și Balc) și a suzeranității
maghiare. Astfel a fost câștigată independența Moldovei. Cronica domniei lui Ludovic I de
Anjou, scrisă de Ioan de Târnave, semnalează eșecul Regatului Maghiar de a-l alunga pe
Bogdan și atestarea, în 1364, a Moldovei ca stat independent. A treia etapă vizează
consolidarea statului medieval Moldova de către urmașii lui Bogdan și, cel mai important,
alipirea Moldovei. Domnia lui Petru Mușat (1374-1391) a marcat un pas important în direcția
afirmării internaționale și a organizării statale. Pentru a contracara pretențiile maghiare, în
1387, Petru I depune jurământ de vasalitate regelui Poloniei, Vladislav Iagello, inaugurând
astfel principala direcție de politică externă a Moldovei pentru viitoarea perioadă. Tot Petru I
întemeiază, în 1388, Mitropolia ortodoxă, cu sediul la Suceava. Domnia lui Roman I (1391-
1394) a marcat, de asemenea, un pas important, până la sfârșitul sec. al XIV-lea, în urma
extinderii Moldovei spre Sud, Roman I se putea intitula „domn de la munte până la mare”.
Tot el a unificat teritoriile dintre Carpați, Nistru, Dunăre și Marea Neagră, astfel formându-se
Moldova Mare.
Întemeierea statului medieval DOBROGEA are loc tot de-a lungul sec. al XIV-lea.
Dar, privind în urmă, în spațiul de la Sud de Dunăre, sunt consemnate încă din sec. al X-lea,
atunci când acesta era aflat în sfera de dominație bizantină. Cu toate că nu se poate spune
exact etnia unor domnitori precum jupân Dimitrie, consemnat în „Inscripția de la Mircea
Vodă” sau jupân Gheorghe, menționat în „Complexul de la Basarabi-Murfatlar”, este posibil
ca formațiunile politice pe care le conduceau îi includeau și pe români. Tot în Dobrogea, în
sec. al XI-lea, în contextul apariției unui nou val de migratori, Ana Comnena îi pomenește, în
lucrarea sa intitulată „Alexiada”, pe Tatos, Satza și Sestlav. Dând mai departe paginile
istoriei este de menționat că, în sec. al XIV-lea, se constituia și la Sud de Dunăre un stat
independent, al cărui nucleu a fost reprezentat de „Țara Cavarnei”, condusă de Balica
(1346-1354). Ulterior, în urma participării la un război civil în Imperiul Bizantin, Dobrotici
(1354-1386), fratele și urmașul lui Balica, a primit titlul de „despot”, care era acordat rudelor
sau aliaților Imperiului și care îl plasa în cadrul ierarhiei imperiale. Urmașul său, Ivanco
(1386-1391) se desprinde din sfera stăpânirii bizantine și bate propria monedă, pentru a-și
marca independența. Dobrogea este anexată de Mircea cel Bătrân în 1388, dar este
cucerită de turci în 1417 care o vor păstra până în 1877.
Pentru a conduce mai bine statele, domnitorii români le organizează în instituții
centrale. Principalele instituții centrale sunt: Domnia, Sfatul Domnesc, Adunarea de Stări,
Armata și Biserica.
DOMNIA este considerată principala instituție într-un stat medieval românesc și este
cea mai importantă, aceasta manifestându-se în Țara Românească și Moldova. Domnitorul
era considerat „Io ..mare, singur stăpânitor ales din mila lui Dumnezeu, voievod și domn” —
particula „Io” provine de la pseudonimul „Ioannes“, care înseamnă „unsul lui Dumnezeu” sau
„cel ales de Dumnezeu” ; denumirile de „mare, singur stăpânitor” și „domn” reprezintă
puterea sa asupra țării și a supușilor ; expresia „ales din mila lui Dumnezeu” reprezenta
relația strânsă pe care un domnitor o avea cu religia ; denumirea de „voievod” însemna
comandant militar. Succesiunea în cele două state românești s-a realizat pe principiul
ereditar-electiv (se moștenește şi se alege), titlul de „domn” revenindu-i oricărui era ales.
Țara putea alege pe oricine la tron, cu condiția ca acesta să fie „os de domn” și să facă parte
din neamul lui Basarab (în Țara Românească) sau al lui Mușat (în Moldova). Domnul numit
avea atribuții executive, legislative, judecătorești și militare, acesta administrând pământurile
sale, numind funcții, bătând moneda, emițând legi și hrisoave, fiind instanța supremă de
judecată și comandantul armatei. De asemenea, în urma împărțirii pământului pe care îl
administra între boieri și Biserică, domnul era atât SUZERANUL (conducătorul suprem), cât
și SUVERANUL ȚĂRII (trebuia să îi apere și să îi miluiască). Începând cu sec. al XVI-lea,
dominația otomană va diminua treptat multe dintre aceste atribuții. Asociind domnia cu o
funcție administrativă, aceștia îl vor numi pe domn un „înalt dregător al Porții”. Până în
primele decenii ale sec. al XVI-lea, domnul era ales de boierimea mare și mică și de curteni,
însă, accentuarea dominației otomane duce la numirea domnilor direct de către Poartă, fără
consultarea boierimii, ceea ce rezultă într-o instabilitate politică. Perioadele de domnie sunt
scurte, iar domnitorii sunt purtați dintr-o țară în alta după bunul plac al sultanului. Cu toate că
otomanii pun presiune pe Moldova și pe Țara Românească, limitarea puterii centrale a
acestora nu anulează autonomia țărilor române. În Transilvania, în sec. al XVI-lea, ca
urmare a prăbușirii Ungariei, se creează principatul autonom sub suzeranitate otomană.
Până în 1541, voievozii Transilvaniei aveau atribuții militare, judiciare, administrative și erau
numiți de regele Ungariei, însă din 1541 Transilvania este condusă de un principe care era
ales de Dietă după ce primea confirmarea sultanului. Această Dietă era organul legislativ al
Transilvaniei, format din reprezentanții națiunilor privilegiate și cei ai religiilor recepte.
SFATUL DOMNESC reprezenta organul de guvernare în Țara Românească și
Moldova, fiind format inițial din stăpânii de domenii sau, mai clar denumiți, boierii deținători
de pământ, iar ulterior din dregători, care erau boieri cu funcții specifice administrative,
fiscale, militare, etc. (cele mai importante dregătorii: Vornic, cel care avea atribuții
judecătorești și era șeful Curții domnești ; Logofăt, șeful Cancelariei domnești ; Vistier, cel
care avea atribuții financiare, adică gestiona veniturile domniei ; Postelnic, care avea atribuții
diplomatice, primea soli străini ; Spătar, cu atribuții militare, era purtător de spadă). În Țara
Românească exista Banul Olteniei cu atribuții administrative, juridice și militare, iar în
Moldova, Ștefan cel Mare a creat dregătoria de „Portar al Sucevei”. Așa numitul Sfat
domnesc îl asista pe domn la scaunul de judecată și participa la încheierea tratatelor. De la
sfârșitul sec. al XVI-lea, Sfatul domnesc se va numi DIVAN. În Transilvania, în timpul
dominației habsburgice exista Guberniul care era o instituție administrativă organizată la
sfârșitul secolului al XVII-lea. De asemenea, Sfatul domnesc purta numele de Consiliu
Princial, fiind subordonată principelui, iar după anexarea austriacă, va purta numele de
CANCELARIE AULICĂ, condusă de un cancelar aulic și șase consilieri.
ADUNAREA DE STĂRI nu a devenit o instituție permanentă în Țara Românească și
Moldova (în cele două state era denumită „Marea adunare a țării”), însă s-au înregistrat
activități ale acesteia. Era alcătuită din boierimea mare, mijlocie și mică, din clerul înalt
(preoții) și curteni. Adunarea de Stări participa la alegerea domnitorului, având caracter
consultativ și fiind convocată sporadic, adică doar uneori. A fost convocată cel mai des pe
timpul războiului cu turcii, iar în timpul regimului fanariot, i-a scăzut importanța. Între 1831 și
1848 instituția apare sub denumirea de ADUNARE OBȘTEASCĂ. În Transilvania, Adunarea
de Stări purta denumirea de CONGREGAȚIE GENERALĂ A ȚĂRII (ultima congregație a
fost semnalată în 1288), fiind formată din cele trei autonomii privilegiate (nobilii maghiari,
secuii și sașii). Din sec. al XV-lea congregația devine ADUNAREA STĂRILOR NOBILIARE.
Începând cu sec. al XVI-lea, problemele importante de politică externă se discutau în Dieta
Țării. Dieta Transilvaniei era formată din cele trei națiuni privilegiate (maghiarii, sașii și
secuii) și din cele 4 religii acceptate/recepte: catolici, luterani, calvini și uniteranieni.
ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ funcționa pe principiul „obiceiului pământului”
(legi nescrise). Apariția dreptului scris a fost influenţată de statele vecine: pentru Moldova și
Țara Românească dreptul bizantin, iar pentru Transilvania dreptul maghiar („Tripartitum-ul
lui Wërboczy”). În Țara Românească și Moldova, domnitorul reprezenta instanța supremă a
justiției, fiind ajutat de Sfatul domnesc, în sec. XIV-XV fiind înregistrate scrieri cu caracter
juridic, iar în Transilvania din sec.al XVI-lea se aplică codul de legi al juristului Ștefan
Wërboczy, cunoscut ca și „Tripartum-ul lui Wërboczy”.
ARMATA, în Țara Românească și Moldova, era condusă de domnitor, care era de
asemenea numit „mare voievod”. Era alcătuită din „Oastea cea Mică” și „Oastea cea Mare”.
Oastea cea Mică era cea pe care domnul conta cel mai mult, formată din până la 100 de
oșteni bine înarmați, care asigurau paza domeniului și a curții boierești. Oastea cea Mare
era alcătuită din țărani și târgoveți care trebuiau să își îndeplinească obligația militară. De la
mijlocul sec. al XV-lea, începe folosirea armelor de foc și a mercenarilor. Un rol important l-
au avut cetățile de hotar ( în Moldova: Neamț, Suceava, Cetatea Albă, în Țara Românească:
Giurgiu, Brăila, Turnu Severin, în Transilvania: Cetatea Hunedoara, Ciceul, Crasna, Cetatea
de Balta). După instaurarea Regimului fanariot, țărilor române le este interzisă deținerea de
oștire. În Transilvania voievodul comanda armata ca reprezentant al regelui Ungariei.
ADMINISTRAȚIA era o instituție de organizare a statului. Peste vechile formațiuni
românești din Transilvania s-au suprapus comitatele maghiare (1111 Bihorul, 1164 Crasna
și Dăbâca, 1175 Timișului, Clujului și Alba, iar în sec. al XIII-lea, Aradul, Zărandul și
Târnava. Transilvania avea următoarele forme de organizare administrativă: românii erau
organizați în districte conduse de juzi și cnezi, maghiarii erau organizați în comitate, secuii
erau organizați în scaune, iar sașii erau organizați în scaune și districte. Țara Românească
era împărțită în județe. Moldova era împărțită în ținuturi.
BISERICA era considerată cea mai importantă instituție (după domnie) în Țara
Românească și Moldova. Ambele state românești aveau câte o mitropolie: în Țara
Românească, era Mitropolia Ortodoxă (creată de Nicolae Alexandru în 1359), la Curtea de
Argeș, iar I în Moldova, era Mitropolia de la Suceava (înființată de Petru Mușat).
Conducătorul oficial al întregii Biserici ortodoxe era Patriarhul de la Constantinopol (rangul
de patriarh există în România din 1919). Buna relație cu Patriarhia de la Constantinopol
aduce numeroase influențe culturale bizantine și slave, ceea ce rezultă într-o sinteză
culturală. Între Domnie și Biserică au existat relații de bună înțelegere. Domnul confirma
mitropoliții și episcopii și era considerat „ocrotitorul credinței”, iar mitropolitul era considerat
al doilea demnitar în stat. întâiul sfetnic al domnitorului și, în caz de vacanță a tronului, chiar
locțiitor al domnului. Acesta participa la alegerea domnului și îl ungea cu mir la încoronare.
Mitropolitul era ales de marii boieri ai țării și împuternicit de către domnitor. În Transilvania a
predominat ortodoxismul, cu toate că în sec. al XIV-lea regalitatea maghiară încearcă să
impună catolicismul. Din sec. al XVI-lea au fost admise doar patru religii oficiale (recepte):
catolică, luterană, calvină și unitariană. Religia ortodoxă era doar tolerată. În sec. VII-VIII,
prin Diplomele Leopoldine, din 1699 și 1701, în Transilvania se naște o nouă religie:
GRECO-CATOLICĂ. Domnitorii au ctitorit biserici și au acordat danii generoase pentru cele
ortodoxe, reprezentate de o serie de biserici și mănăstiri din Maramureș, Țara Bârsei,
Hunedoara, etc.
 ● Tema 3: Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu și la
începutul modernității

În urma victoriei Imperiului Otoman din sec. al XIV-lea, turcii ajung pe linia Dunării și
văd spațiul românesc ca pe un obiect al expansiunii. Astfel, românii au trebuit să adopte o
politică atât externă, cât și internă raportată la noile amenințări. Domnitorii români au
încheiat tratate de alianță cu țările creștine, integrându-se ca factor de prim plan în cruciada
târzie. Astfel, ia naștere soluția militară pe care au adoptat-o românii în fața Imperiului
Otoman, însă, ulterior, din cauza slăbirii puterii țărilor române, domnitorii apelează și la
soluția diplomatică. Pe tot parcursul Evului Mediu, tipul de război purtat de țările române cu
otomanii au fost caracterizate drept „conflicte asimetrice”. Strategia folosită este una
defensivă, de apărare a teritoriului propriu, conjugată uneori și cu cea ofensivă (Atacul de
noapte de la Târgoviște). Principalele metode de apărare sunt: pârjolirea pământului,
otrăvirea fântânilor, hărţuirea adversarului și atragerea acestuia în locuri neprielnice. Atunci
când pericolul transformării țării în pașalâc era iminent, boierimea a sprijinit domnia în efortul
militar, cu toate că boierimea prefera de obicei soluția diplomatică. Boierimea și domnia au
același obiectiv, de salvare a identității politice a țării, doar că mijloacele pe care le folosesc
unii sau alții pot fi uneori diferite. În urma conflictelor, în Evul Mediu, românii au încercat din
răsputeri să-și apere teritoriul, limba și cultura și, mai ales, religia (important element de
identificare). Domnitorii medievali care au luptat pentru țările românești sunt:
[secolele XIV-XV]
Mircea cel Bătrân (1386-1418), domn al Țării Românești, a domnit 20 de ani, din
1386 până în 1418. A continuat, pe plan intern, consolidarea instituțiilor. La doi ani după
încoronare, în 1388, alipește Dobrogea de Țara Românească, în contextul în care statul lui
Dobrotici era în pericol de a fi cucerit de otomani. Pe plan extern, prezența otomană la
Dunăre îl determină să se orienteze spre puterile vecine, acesta întreținând relații cu Regatul
Ungariei și cu cel al Poloniei. Pe plan diplomatic, încheie tratate: Tratatul cu Polonia din
ianuarie 1390, semnat de Mircea cel Bătrân și regele Poloniei, Vladislav Iagello. Acest tratat
a fost încheiat pe poziții egale, ca între 2 suverani. Principala prevedere a tratatului este
sprijinul reciproc obligatoriu împotriva Regelui Ungariei și împotriva altor inamici. Prevederile
nu sunt puse în practică, iar Mircea cel Bătrân renunță la tratat; Tratatul de la Brașov din
martie 1395, semnat de Mircea cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg. Acesta este
considerat primul tratat cu caracter antiotoman din S-E Europei. Principala prevedere a
tratatului este ajutorul reciproc antiotoman. Pe plan militar, poartă lupte antiotomane: Bătălia
de la Kosovopolje din 1389, luptă purtată de Lazăr, cneazul sârbilor și sultanul Murad I.
Kosovo, era un teritoriu din S Dunării cu o deosebită importanță strategică fiindcă acolo se
intersectau drumurile comerciale din Balcani, iar „Kosovopolje” înseamnă Câmpia Mierlei.
Mircea cel Bătrân a susținut oastea creștină. Murad I este ucis în timpul luptei, acest lucru
oferind victoria sârbilor, însă Baiazid, fiul lui Murad I a întors cursul bătăliei, înfrângându-i pe
creștini. În urma bătăliei popoarele din S Dunării au plătit tribut turcilor și le-au furnizat
soldați ; Bătălia de la Rovine din octombrie 1394 și/sau mai 1395, între oastea lui Mircea
cel Bătrân și oastea lui Baiazid, fiind considerată că ar fi împărțită în două bătălii. Prima
bătălie din 10 octombrie 1394, a fost câștigată la Rovine de oastea românească. A doua
bătălie din 17 mai 1395, a fost câștigată de Baiazid. Din această luptă rezultă "Tratatul de la
Brașov". "Rovină" înseamnă loc mlăștinos. Se numește Bătălia "de la Rovine" deoarece nu
se cunoaște locul exact al acesteia ; în virtutea tratatului de la Brașov, Mircea cel Bătrân
participă la Cruciada de la Nicopole din 1396, care însemna asediul cetății Nicopole. Papa
Bonifaciu a proclamat, în anul 1394, organizarea unor noi cruciade împotriva turcilor. Au
răspuns apelului papei state catolice și ortodoxe, rezultând în formarea unei alianțe ce
cuprindea cavaleri francezi, englezi, germani, maghiari (oastea lui Sigismund de Luxemburg)
și români (oastea lui Mircea cel Bătrân). Din cauză că armata creștină a fost prost
organizată, victoria a fost de partea otomanilor. La începutul sec. al XV-lea, Mircea cel
Bătrân va fi numit "făcătorul de sultani" în urma susținerii sale de pretendenți la tronul
otoman pe fiii lui Baiazid. În 1417 este obligat să accepte plata tributului și să cedeze
Dobrogea Imperiului Otoman. Istoricul Leunclavius îl numește pe domnitor "cel mai viteaz și
mai ager dintre principii creștini". Domnia lui Mircea cel Bătrân rămâne importantă prin
continuarea consolidării statale și oprirea expansiunii otomane.
Alexandru cel Bun (1400-1432), domn al Moldovei, a domnit 32 de ani, din 1400,
până în 1432. Pe timpul domniei sale, Moldova a cunoscut o perioadă de pace. El acceptă
atât suzeranitatea Poloniei, cât și cea a Ungariei. În 1412, are loc Tratatul de la Lublau,
unde Polonia și Ungaria semnează un tratat care preciza pretențiile asupra Moldovei care
dacă în cazul unui război nu și-ar fi onorat obligațiile de vasal, Moldova urma să fie împărțită
între cele două regate, Nord-Estul (Suceava, Iași și Cetatea Albă) va reveni Poloniei și Sud-
Vestul (Roman, Bacău, Bârlad și Chilia) va reveni Ungariei. Alexandru cel Bun își respectă
obligațiile față de regele polonez și trimite trupele sale să lupte în bătăliile de la Grünwald
(1411) și Marienburg (1422) împotriva cavalerilor teutoni. În 1420, Alexandru cel Bun apără
Chilia și Cetatea Albă de otomani, aceasta fiind prima implicare a Moldovei în frontul
antiotoman.
Iancu de Hunedoara (1441-1456), voievod al Transilvaniei, a domnit 15 ani, din
1441 până în 1456. Acesta a fost pentru prima dată ban al Severinului, apoi a devenit
voievod al Transilvaniei, iar mai târziu a devenit guvernator al Ungariei. Pe plan intern, s-a
dovedit a fi un bun administrator al domeniilor sale prin reformarea minelor. În 1442,
înfrânge o oaste intrată în Transilvania și apoi intervine și în Țara Românească. Aici obține o
importantă victorie pe râul Ialomița și îl impune apoi ca domn pe Vlad Dracul. Pe plan extern,
a arătat că are calități extraordinare de comandant militar. Iancu de Hunedoara înzestrează
armata cu arme de foc, unități de cavalerie și întreține un corp de mercenari. În anii 1443-
1444, când puterea otomană a revenit la Dunăre, Iancu de Hunedoara a desfășurat o
activitate diplomatică prin alianța cu Țara Românească și Moldova pentru a închega o
COALIȚIE ANTIOTOMANĂ. Pe plan militar, în toamna anului 1443, ampla operațiune
militară se va numi Campania cea Lungă din anii 1443-1444, o coaliție creștină care dorea
alungarea turcilor din Europa. Popoarele din Balcani luptă de partea lui, și acesta reușește
să elibereze Niș și Sofia. În cadrul campaniei, amenință centrul Imperiului Otoman, însă
venirea iernii îi împiedică înaintarea spre Adrianopol și Constantinopol. La începutul anului
1444 obține o victorie decisivă. Urmarea campaniei: semnarea păcii între Imperiul Otoman și
Ungaria pe o perioadă de 10 ani. Fragilitatea puterii otomane a încurajat Bătălia de la
Varna din 1444, la care Iancu de Hunedoara participă alături de regele maghiar și polon
Vladislav Iagello. Armata cruciată era formată din trupe transilvănene, bosniene, croate și
maghiare. Regele maghiar, Vladislav Iagello a fost ucis în luptă, rezultând în înfrângerea
armatei creștine și reafirmarea puterii otomane în Balcani. În 1448 Iancu de Hunedoara l-a
ajutat pe Vlad Țepeș să urce pe tron. În 1453 turcii cuceresc Constantinopolul, iar sultanul
Mahomed al II-lea dorește și cucerirea Belgradului, cetate fortificată din Balcani, care era
considerată "cheia de intrare in Europa". Ofensiva otomană s-a declanșat în 1456, ceea ce a
dus la Cruciada de la Belgrad din 1456. Iancu de Hunedoara a fost cel care a organizat
apărarea cetății Belgrad, fapt ce i-a încoronat cariera militară. După bătălie, în anul 1456, în
cetate a izbucnit o epidemie de ciumă, Iancu de Hunedoara numărându-se printre victime.
Pe piatra sa de mormânt este inscripționat: "s-a stins lumina lumii".
 Vlad Țepeș ♡ (1448; 1456-1462; 1476), domn al Țării Românești, în 3 etape. Prima
domnie: anul 1448. A doua domnie: între anii 1456-1462 (6 ani). A treia domnie: anul 1476.
Domn autoritar, a fost poreclit după principala sa metodă de tortură și execuție: tragerea în
țeapă. Țepeș a avut ca obiectiv nimicirea adversarilor și menținerea unei anumite justiții
sociale (înlăturarea hoției, asigurarea siguranței drumurilor și a mărfurilor). A încercat să
înlăture dominația otomană cu ajutorul lui Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara. În 1457
îl ajută pe Ștefan cel mare să urce pe tronul Moldovei. Pe plan extern, se remarcă prin
refuzul de a plăti tribut turcilor și prin acțiunea militară antiotomană: Atacul de noapte de la
Târgoviște din 1462. Ca reacție la atacurile lui Țepeș în cadrul cetăților otomane din Sudul
Dunării, sultanul Mahomed al II-lea declanșează o campanie militară împotriva Țării
Românești. Domnul român adoptă o strategie militară defensivă: pârjolește pământul,
otrăvește fântânile, hărțuiește oastea otomană prin atacuri scurte și repetate și retrage
populația din calea lor. Țepeș, cu un grup restrâns de soldați, îmbrăcați în haine turcești,
pătrund în tabăra otomană, încercând să atace cortul sultanului. Mahomed al II-lea însă nu
se afla în cortul atacat, iar acesta continuă avansul spre Târgoviște, oraș pe care îl găsește
pustiu, astfel sultanul nu reușește să îl prindă pe Țepeș și să transforme Țara Românească
în pașalâc.
Ștefan cel Mare (1457-1504), domn al Moldovei, a domnit 47 de ani, din 1457 până
în 1504. A reușit să restabilească autoritatea domnească slăbită după moartea lui Alexandru
cel Bun (1400-1432). S-a sprijinit mult pe mica boierime (răzeșii). Pe plan extern, s-a
apropiat de Regatul Ungariei și de cel al Poloniei. Ceea ce urmărea Ștefan cel Mare era
încheierea de alianțe cu principii creștini ai Europei. Pe plan diplomatic, a semnat 4 tratate și
a trimis o scrisoare: Tratatul de la Overchelăuți din 1459, semnat de regele Poloniei,
Cazimir al IV-lea și Ștefan cel Mare, la 2 ani după încoronare, în urma relațiilor tensionate
dintre Moldova și Polonia (din cauza restabilirii legăturilor comerciale, prin Moldova, cu
Cetățile Chilia și Cetatea Albă). Prin acest tratat, regele polon recunoștea domnia lui Ștefan
cel Mare în Moldova. Principala prevedere: sprijin militar la nevoie. Ștefan cel Mare, la
rândul lui, recunoaște suzeranitatea regală ; Scrisoarea lui Ștefan cel Mare adresată
principilor europeni din 25 ianuarie 1475, trimisă în urma victoriei obținute după lupta de la
Vaslui. Prin această scrisoare, domnul solicită sprijin în contextul posibilității unui alt atac
otoman. Apelul domnitorului rămâne fără răspuns din partea principilor Europei, cu excepția
lui Matei Corvin cu care încheie o alianță ; Tratatul din iulie 1475 semnat de Ștefan cel
Mare și Matei Corvin. Principalele prevederi: sprijin militar reciproc antiotoman, îndepărtarea
oricărui pretendent la tronul Moldovei sau al Regatului Maghiar, orice neînțelegere să fie
rezolvată pe cale pașnică ; Tratatul de la Colomeea din 1485, semnat de Ștefan cel Mare
în fața regelui polon Cazimir al IV-lea. Pierderea Chiliei și a Cetății Albe, în 1484, în favoarea
Imperiului Otoman rezultă în primejdie pentru sistemul defensiv al Moldovei. Ștefan cel Mare
nu putea să aștepte ajutor nici de la regele Ungariei, care a semnat pace cu turcii, nici de la
regele Poloniei, care condiționase sprijinul otomanilor într-un jurământ de vasalitate. Astfel,
în 1485, Ștefan cel Mare depune jurământ de vasalitate regelui polon Cazimir al IV-lea, la
Colomeea. Acest tratat l-a umilit, domnitorul moldovean fiind forțat să îngenuncheze,
neînarmat și fără coroană, în fața regelui polon căruia i-a jurat credință și supunere. Tratatul
nu s-a dovedit folositor, Moldova continuând să respingă turcii cu forțele proprii ; Tratatul de
la Hârlău din 1499 semnat de Ștefan cel Mare și Ioan Albert, regele Poloniei. Principalele
prevederi: ajutor reciproc în caz de război și "liniște și pace veșnică" între cele două țări. Pe
plan militar, poartă 4 bătălii: Bătălia de la Baia din 1467 luptă între armatele moldovene și
cea a lui Matei Corvin. Cetatea Chilia era un important centru economic și strategic, fiind un
obiect de dispută între statele vecine. Chilia era ocupată de Regatul Maghiar, iar în 1467,
Ștefan cel Mare o alipește Moldovei, ceea ce duce la declanșarea campaniei regelui
Ungariei, Matei Corvin, împotriva Moldovei. Înainte de a ajunge la Suceava, oastea română
atacă armata lui Matei Corvin la Baia, urmând ca acesta să părăsească teritoriul Moldovei.
Această bătălie a reprezentat ultima încercare a Ungariei de a-și impune, prin forță,
dominația asupra Moldovei ; Bătălia de la Vaslui din 1475 între Ștefan cel Mare și
guvernatorul Rumeliei, Soliman. Fiind în inferioritate, Ștefan cel Mare adoptă o tactică
defensivă: otrăvește fântânile, pustiește pământurile și hărțuiește oastea otomană prin
atacuri scurte și frecvente. Bătălia are loc lângă Vaslui, la 10 ianuarie 1475, fiind cunoscută
și ca "Bătălia de la Podul Înalt". Ștefan cel Mare a atras oastea otomană pe Valea
Bârladului, într-o zonă mlăștinoasă pe o vreme de ceață densă, această tactică rezultând în
înfrângerea otomanilor.Această luptă a însemnat o importantă victorie a românilor împotriva
Imperiului Otoman și i-a adus faima domnului în Europa ; Bătălia de la Războieni din 1476
între sultanul Mahomed al II-lea și Ștefan cel Mare. În iunie 1476, sultanul Mahomed al II-
lea, cuceritorul Constantinopolului, conduce o campanie militară împotriva Moldovei pentru a
spăla reputația otomanilor, pătată la Vaslui în 1475. Sultanul va ordona și un atac al tătarilor
din Crimeea, care va fi respins de români. Armata otomană, de 100.000 de soldați, a înaintat
pe valea Siretului, spre Suceava. Bătălia decisivă a avut loc lângă Războieni, în 1476,
încheindu-se cu retragerea lui Ștefan cel Mare. Campania militară s-a încheiat cu eșec
pentru sultan, Ștefan cel Mare rămânând domn, iar Moldova nepierzând niciun teritoriu ;
Bătălia de la Codrii Cosminului din 1497 dintre armata Moldovei, condusă de Ștefan cel
Mare și armata Poloniei, condusă de Ioan Albert. În 1497, regele Poloniei organizează o
expediție militară cu scopul recuperării Chiliei și a Cetății Albe, trupele sale îndreptându-se
spre Suceava. Nu a asediat cetatea Sucevei, pentru a nu atrage atenția Ungariei și se
retrage, însă este atacat de către Ștefan cel Mare la Codrii Cosminului (teren deluros și
împădurit). Doi ani mai târziu se încheie Tratatul de la Hârlău.
[secolul XVI]
Mihai Viteazul (1593-1601), domn al Țării Românești, a domnit 8 ani, din 1593 până
în 1601. A fost ban al Craiovei și a ajuns domn prin cumpărarea tronului. Politica sa externă
s-a caracterizat prin acțiuni diplomatice și militare, în încercarea de a crea un mare front
antiotoman la Dunăre, în cadrul Ligii Sfinte. Pe plan diplomatic, Mihai Viteazul a contribuit la
aderarea Țării Românești la Liga Sfântă și a semnat 1 tratat: în 1594, izbucnește la
București RĂSCOALA ANTIOTOMANĂ din noiembrie 1594, inițiată de către Mihai Viteazul.
Acesta a ucis creditorii levantini și a atacat garnizoana otomană. Răscoala antiotomană face
parte din politica de cruciadă târzie și este condusă de LIGA SFÂNTĂ. Liga Sfântă a fost
constituită de Papa Clement al VIII-lea și este o alianță antiotomană, formată din: Spania ;
Austria ; Statul Papal și 3 principate din Italia: Toscana ; Mantua și Ferrara, iar ulterior aderă
Transilvania, Moldova și Țara Românească. În 1595, o delegație de 12 boieri din Țara
Românească, încheie un Tratat la Alba Iulia, în numele lui Mihai, cu principele Transilvaniei
Sigismund Bathory, prin care boierii au acceptat suzeranitatea lui Sigismund în Țara
Românească. Prin acest tratat, ei doreau ajutor antiotoman. Această vasalitate este o
acțiune de subordonare militară în scopul unei acțiuni antiotomane comune ; Tratatul de la
Târgoviște din 1598, semnat de Mihai Viteazul și împăratul Imperiului Habsburgic, Rudolf al
II-lea. Este un tratat de alianță între Imperiul Habsburgic și Țara Românească prin care
Rudolf al II-lea îi recunoștea lui Mihai Viteazul domnia ereditară și îi promitea un ajutor
financiar pentru întreținerea a 5000 de LEFEGII (mercenari). În schimb, împăratul Rudolf al
II-lea devenea suzeranul Țării Românești. Prin încheierea acestui tratat se anulează relația
de vasalitate cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory. Pe plan militar, poartă 4 bătălii:
Bătălia de la Călugăreni din octombrie 1595, dintre oastea otomană și Mihai Viteazul. După
uciderea creditorilor levantini, atacarea garnizoanei otomane și aderarea la Liga Sfântă,
Imperiul Otoman organizează o campanie de pedepsire a Țării Românești. În anul 1595,
oastea lui Sinan Pașa a trecut Dunărea și a înaintat spre București. Mihai Viteazul atrage
oastea otomană la S de Călugăreni, într-un loc împădurit și mlăștinos. Prin această victorie,
Mihai Viteazul a reușit să provoace pierderi importante otomanilor, să îi demoralizeze și să
întârzie avansarea turcilor. Având nevoie de întăriri, Mihai Viteazul se retrage în munți și
așteaptă ajutor de la Sigismund Bathory. Între timp, oastea lui Sinan Pașa pătrunde în
București și Târgoviște și începe organizarea Țării Românești în pașalâc. În octombrie
sosește ajutorul militar trimis de Sigismund Bathory (aprox 23.000 de ostași), iar cu ajutorul
acestor forțe, Mihai Viteazul îi înfrânge pe otomani la Giurgiu și îi alungă peste Dunăre ;
Bătălia de la Șelimbăr din octombrie 1599, între oastea Țării Românești, condusă de Mihai
Viteazul și oastea Transilvaniei, condusă de Andrei Bathory. Transilvania și Moldova ies din
Liga Sfântă prin venirea principelui Andrei Bathory și prin impunerea la tron a lui Ieremia
Movilă. Mihai Viteazul organizează acțiuni de forță pentru a readuce cele două state
românești în frontul antiotoman. În octombrie 1599 se desfășoară lupta de la Șelimbăr,
câștigată de Mihai Viteazul. Principele Bathory a încercat să se refugieze în Moldova, însă a
fost prins și ucis de secui, această acțiune rezultând în oportunitatea lui Mihai Viteazul de a
intra în cetatea Alba Iulia, unde îi este recunoscută autoritatea asupra Transilvaniei. În 1600,
Mihai Viteazul pătrunde în Moldova, îl alungă pe Ieremia Movilă și se intitulează "domn al
Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei" ; Bătălia de la Mirăslău din
septembrie 1600, între nobilimea transilvăneană și Mihai Viteazul. Politica lui Mihai Viteazul
nu a fost acceptată de către nobilimea transilvăneană. În luptă, nobilimea Transilvaniei este
condusă de către generalul imperial Gheorghe Basta. Mihai este înfrânt în septembrie 1600
și pierde Transilvania, prin intervenția Poloniei pierde Moldova, care este ulterior redată lui
Ieremia Movilă, iar Simion Movilă este instalat pe tronul Țării Românești. Mihai Viteazul
solicită ajutorul împăratului habsburgic Rudolf al II-lea ; Bătălia de la Guruslău din august
1601 între oastea lui Mihai Viteazul + generalul Basta și oastea lui Sigismund Bathory.
Obiectivul lui Mihai Viteazul a fost înlăturarea lui Sigismund Bathory de la tronul Transilvaniei
și reintegrarea principatului în frontul antiotoman. Împăratul habsburgic, Rudolf al II-lea
trimite ca sprijin militar un corp de soldați condus de generalul Basta. Bătălia a avut loc la 3
august 1601. Sigismund Bathory este înfrânt. În ciuda colaborării cu Gheorghe Basta, la
scurt timp după bătălie, Mihai Viteazul a fost ucis de oamenii generalului.
[secolele XVII-XVIII]
Șerban Cantacuzino (1678-1688), domn al Țării Românești, a domnit 10 ani, din
1678 până în 1688. Politica sa internă a vizat eliminarea instabilității politice și întărirea
autorității centrale. Sub conducerea lui au fost traduse cărți, un exemplu fiind "Biblia" în
1688. Un diplomat iscusit, a căutat să se apropie de Imperiul Habsburgic. Pe plan militar, la
cererea turcilor, Șerban Cantacuzino a participat la Asediul Vienei din 1683. Turcii au fost
înfrânți, iar Cantacuzino a purtat tratative secrete cu habsburgii care i-au garantat domnia
ereditară, i-au acordat titlu de "Baron al imperiului" și i-au promis ajutor de 6000 de soldați.
Constantin Brâncoveanu (1688-1714), domn al Țării Românești, a domnit 26 de
ani, din 1688 până în 1714. Pe timpul domniei sale, Țara Românească a cunoscut o lungă
perioadă de pace, înflorire culturală și dezvoltare a vieții spirituale. În privința politicii externe,
a organizat numeroase acțiuni diplomatice cu statele creștine și a cumpărat bunăvoința
otomanilor. În urma acuzațiilor de corespondență secretă cu Polonia, Austria, Rusia și
Veneția, cărora ar fi transmis știri despre turci, este mazilit și ucis în anul 1714. La 2 ani
după moartea lui, în 1716, în Țara Românească se instaurează Regimul fanariot.
 Dimitrie Cantemir (1710-1711), domn al Moldovei, a domnit 1 an, din 1710 până
în 1711. A fost un mare cărturar umanist român, care a dorit introducerea principiilor
absolutismului luminat în Moldova. A întreținut relații diplomatice cu Imperiul Rus, cu scop
antiotoman. Pe plan diplomatic, a stabilit contacte și angajamente antiotomane cu Polonia.
În 1699, pe vremea ridicării Rusiei lui Petru cel Mare, otomanii îl recunosc pe Dimitrie
Cantemir domn pe viață, iar în 1709, între Țara Românească și Rusia se încheie o convenție
secretă pentru acțiunea împotriva Porții. Tratatul de la Luțk din aprilie 1711 semnat de
Petru cel Mare, țarul Rusiei și Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei. Principalele prevederi:
țarul ia sub protecția sa pe domn și pe întregul popor al țării, după alungarea otomanilor,
Moldova nu va mai plăti tribut Porții, restabilirea hotarelor vechi ale Țării Moldovei, Rusia să
nu se amestece în politica internă, domnia ereditară a lui Cantemir să fie asigurată, în caz
de primejdie, familia domnitorului va avea drept de azil în Rusia și granița dintre cele două
state este stabilită pe Nistru. Interesele Rusiei vizau obținerea controlului și liberului acces
către strâmtorile Bosfor și Dardanele, considerate cele mai importante noduri comerciale.
Consecința tratatului a fost campania otomană, în urma căreia Dimitrie Cantemir pierde
tronul Moldovei. Pe plan militar, participă la Bătălia de la Stănilești, pe Prut din 1711 dintre
armatele ruse și otomane. Dimitrie Cantemir a participat ca aliat al Rusiei. Bătălia s-a dat pe
malul Prutului și s-a încheiat prin acceptarea păcii propuse de către Petru cel Mare, țarul
Rusiei. În 1711, Dimitrie Cantemir pierde tronul Moldovei și se refugiază în Rusia, la curtea
lui Petru cel Mare. Din 1711, Imperiul otoman impune domni fanarioți în Moldova.
 ● Tema 4: Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României
Mari (sec. XVIII-XX)

În Țările Românești se accentuează dominația otomană, în Țara Românească și

Moldova, sub forma Regimului fanariot din 1716, respectiv 1711, iar Transilvania, din 1699,
intră sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. Spațiul românesc se regăsește în zona
modernității din punct de vedere social: apar structuri sociale noi (burghezia, muncitorimea),
apare dezvoltare de tip capitalist, se practică desființarea privilegiilor boierești, emanciparea
țăranilor și împroprietărirea lor ; din punct de vedere politic și instituțional: se adoptă ideea
de participare a tuturor categoriilor sociale la viața politică, se adoptă Constituții, se
realizează statul modern și independent, se instaurează un regim politic modern ; din punct
de vedere cultural: apar noi curente artistice și literare, apar noi instituții (Academia Română,
Casa Școalelor).
În secolul al XVIII-lea, boierii sunt cei care vor elabora o serie de proiecte politice,
ulterior reformismul fiind preluat de autoritățile centrale, tineri intelectuali sau de Marile
Puteri. Proiectele au fost concretizate sub formă de: memorii boierești, proiecte de
constituții, programe revoluționare, legislație elaborată de domnitori sau Marile Puteri.
[Reformismul domnesc]
În Țara Românească și Moldova, se accentuează dominația otomană prin impunerea
în 1716, respectiv 1711 a REGIMULUI FANARIOT. Regimul fanariot s-a manifestat prin
transformări în plan politic, economic și cultural. Pe plan politic, autonomia Țărilor Românești
este știrbită, domnitorii fiind numiți direct de către Poartă (de către sultan), din rândul
boierilor din cartierul Fanar al Constantinopolului. Pe plan economic, cresc obligațiile față de
Poartă, este impusă o fiscalitate excesivă și se instituie Monopolul Comercial Otoman.
Domnii fanarioți au la bază experiența culturală greacă și otomană, mulți sunt cunoscători de
limba franceză și sunt atrași de elemente de modernitate din Europa Occidentală, acest
lucru rezultând în pătrunderea culturii franceze în spațiul românesc. Ei vor domni în spiritul
monarhilor luminați și promovează o politică de reforme.
Constantin Mavrocordat (1730-1769), domn fanariot alternativ în Moldova (de 4 ori)
și în Țara Românească (de 6 ori). El este un cunoscut filofrancez. Inițiază reforme în
domeniul fiscal, administrativ și judecătoresc. Reforme sociale: desființează șerbia în 1746
în Ţara Românească şi 1749 în Moldova, țăranii devenind clăcași (țărani liberi, dar fără
pământ), reglementează regimul zilelor de muncă pentru țărani ; reforme administrative:
introduce remunerația funcțiilor ; reforme judecătorești: înființează instanțe de judecată în
fiecare județ, limitează autoritatea clerului în chestiuni de judecată.
Alexandru Ipsilanti (1780), domn fanariot în Moldova și Țara Românească. A
reorganizat Academia de la Sf. Sava, a înființat o școală de preoți și un orfelinat. Se
îngrijește de starea administrativă a Bucureștiului, organizând sistemul poștelor și al
manufacturilor de hârtie. A elaborat codul de legi numit „Pravilniceasca condică”, prin care
permitea proprietarilor de pământuri să încheie învoieli cu țăranii clăcași și pentru mai puține
zile de clacă.
Scarlat Callimachi (1817), domn fanariot în Moldova, a elaborat codul de legi numit
„Codul Callimachi”, prin care se pedepseau proprietarii de pământuri care ar fi atras țărani
clăcași pe moșiile lor, promițându-le reducerea zilelor de clacă.
Ioan Caragea (1818), domn fanariot în Țara Românească, a elaborat codul de legi
numit „Legiuirea Caragea”.
În Transilvania, este instaurat din 1699, REGIMUL HABSBURGIC. În timpul domniei
Mariei Tereza și a fiului ei, Iosif al II-lea, Curtea imperială de la Viena impune reforme în
spiritul Iluminismului. Politica reformatoare dusă de Iosif al II-lea va fi cunoscută sub numele
de IOSEFISM. Aceste reforme au atins domeniul agriculturii, situația socială a țăranilor,
educația, administrația și religia românilor. Regimul habsburgic, prin reforme iosefine a
urmărit modernizarea relațiilor agrare, educației, administrației și bisericii. În 1783 a fost
elaborat un decret cu privire la emanciparea iobagilor (țăranii dependenți) și la modificarea
relațiilor dintre nobili și țărani. În domeniul educației a fost elaborat planul intitulat „Ratio
Educationis” (Maria Tereza) prin care a crescut numărul școlilor elementare, rurale și a
școlilor confesionale ale românilor ortodocși uniți. În 1781 este emis „Edictul de toleranță”
(Iosif al II-lea) prin care sunt acceptate toate confesiunile creștine.
Drept consecințe ale reformismului domnesc, limba franceză a devenit în Moldova și
Țara Românească cunoscută de marii boieri care își trimit fii la studii în Europa. Astfel se
formează o nouă elită intelectuală, pașoptiștii, care vor prelua inițiativa proiectelor politice în
1848. În Transilvania se creează o elită intelectuală românească care își va concretiza
idealurile într-o serie de documente.
[Reformismul boieresc]
În contextul Regimului fanariot, căruia i se adaugă intervenția Imperiului Rus, sub
formă de protectorat, boierii români solicită sprijinul Marilor Puteri (Imperiul Habsburgic ,
Imperiul Otoman , Imperiul Rus , Prusia) în contextul „Crizei orientale”, pentru rezolvarea
problemelor în procesul de modernizare socială, politică și economică. Boierii pământeni din
Moldova și Țara Românească se substituie și acționează în numele statului, prin elaborarea
unor MEMORII, ca proiecte politice de modernizare.
[secolul XVIII]
În 1769, în Moldova, în cadrul proiectului de republică al marii boierimi, redactat de
Gavril Callimachi, se cerea republica aristocratică condusă de 12 mari boieri. În 1772, prin
MEMORIUL DE LA FOCȘANI, o delegație comună de boieri din Moldova și Țara
Românească adresează un memoriu Marilor Puteri prezente la tratativele de pace de la
Focșani prin care se solicită revenirea la Domniile pământene, respectarea autonomiei și
unirea celor două țări sub protecția Austriei, Rusiei și Prusiei. În 1791, prin MEMORIUL DE
LA ȘISTOV, cu privilegiul tratativelor de pace de la Șiștov, Divanul Țării Românești se
adresează delegaților ruși și austrieci printr-un memoriu în care se cere autonomia și
neutralitatea țării sub garanția Austriei și Rusiei, desființarea obligațiilor către Poartă,
alegerea domnului dintre reprezentanții stărilor țării (boieri, cleri, țărani), libertatea comerțului
și desființarea raialelor care erau cetăți românești ocupate și administrate de autoritățile
otomane.
[secolul XIX]
În secolul al XIX-lea, memoriile boierilor români către Marile Puteri vor continua
reluând unele cereri mai vechi, dar remarcându-se și printr-o serie de idei noi preluate din
mediile occidentale. În 1802, boierii moldoveni, într-un memoriu adresat împăratului
Napoleon al Franței, solicită autonomia țării și revenirea la Domniile pământene (domnitori
locali). Între 1817-1818, boierul Iordache Rosetti-Roznovanu elaborează o serie de proiecte
prin care propune instaurarea unui regim politic în care Adunarea Obștească și Divanul să
dețină rolul important în stat, iar domnia să dețină un rol minor. În 1821, în contextul mișcării
de revoltă a lui Tudor Vladimirescu, cu scopul înlăturării regimului fanariot, sunt emise o
serie de documente considerate proiecte politice: „Proclamația de la Padeș” — este mai
mult o chemare la luptă și enunță o serie de cauze generale ale mișcării lui Tudor
Vladimirescu ; „Cererile norodului românesc” — este adevăratul proiect de reorganizare a
țării, în cadrul căruia se solicită: numirea în funcții după merit, libertatea comerțului,
înființarea unei armate naționale, limitarea la patru a numărului boierilor greci din Divan și
plata impozitelor și de către categoriile sociale scutite. Consecința imediată a mișcării de
revoltă din 1821 a fost revenirea la domniile pământene, fiind numiți, în Țara Românească:
Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica și în Moldova: Ioniță Sandu Sturza. În 1822 Ionică Tăutu
redactează proiectul de constituție „Constituţia Cărvunarilor” în care este prevăzută
limitarea puterii Domnului prin crearea Sfatului Obștesc și se cere autonomie față de Poartă,
drepturi și libertăți cetățenești. Perioada 1822-1829 reprezintă o etapă importantă în
procesul modernizării spațiului românesc și de cunoaștere a solicitărilor românești la nivel
european. Prin Convenția de la Akkerman din 1826 sunt puse în aplicare o serie de
solicitări ale proiectelor politice românești: alegerea domnitorilor dintre boierii pământeni,
Poarta având doar dreptul de confirmare și garantarea libertății comerțului, cu condiția
asigurării consumului intern către Poartă. Prin Tratatul de la Adrianopol din 1829 se
instituie oficial protectoratul rus, încetează monopolul turcesc asupra comerțului, se acordă
libertatea navigației pe Dunăre și se prevede reorganizarea administrativă internă în temeiul
unor noi regulamentări, viitoarele REGULAMENTE ORGANICE. În 1831 (Țara
Românească) și 1832 (Moldova) intră în vigoare Regulamentele Organice, acte cu valoare
de constituție. Ele au fost elaborate de comisii de boieri români și aprobate de puterea
protectoare rusă. Aceste acte au prevăzut: separarea puterilor în stat, îmbunătățirea
organizării administrative, justiția era organizată separat, se instituia corpul de avocați,
judecători și procurori, prevedea o nouă organizare fiscală, reglementări economice și
sociale. Cu toate aceste elemente de modernitate, Regulamentele Organice nu au rezolvat
pe deplin problemele societății românești, prin faptul că prin ele se mențin privilegiile
boierești și nu prevăd drepturi și libertăți cetățenești. În anii ‘30, românii se maturizează
politic, astfel boierii din Țara Românească organizându-se într-o mișcare contestatară
numită „partida națională” condusă de Ion Câmpineanu. Ei elaborează în 1838 o serie de
proiecte de reformă și constituție: „Act de Unire și Independență” și „Osăbitul Act de
numire a suveranului românilor” prin care se solicită înlăturarea suzeranității otomane și a
protectoratului rus și se cere unirea principatelor și monarhie ereditară. În anii ‘40, mai
specific, în 1843 a luat ființă societatea secretă „Frăția”, alcătuită din tineri intelectuali, fii de
boieri, cu studii la universități din Europa și cunoscuți sub numele de bonjouriști. Printre
acești tineri se remarcă: Nicolae Bălcescu, Al. I. Cuza, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu,
Avram Iancu, Andrei Șaguna, etc. Membrii societății își propun organizarea unor revoluții
pentru înlăturarea regimului politic și unirea românilor.
În Transilvania, în lipsa nobilimii românești, lupta de emancipare națională va fi
asumată de către clerul greco-catolic. Din 1699, Transilvania se află sub dominație
habsburgică, iar în 1701 este emisă Diploma Leopoldină, prin care ia naștere Biserica
Greco-Catolică. Inițiativa memoriilor o are episcopul greco-catolic Inochentie Micu Klein,
care în 1744 înaintează Curții imperiale de la Viena documentul numit „Supplex Libellus”,
prin care militează pentru emanciparea națiunii române, aducând argumente istorice.
Activitatea sa a marcat începutul mișcării de emancipare politică și formarea conștiinței
naționale a românilor din Transilvania și a fost continuată de mișcarea culturală „Școala
Ardeleană”, care îi avea drept reprezentanți pe Gheorghe Șincai, Samuil Micu, Ion Budai-
Deleanu și Petru Maior. Aceștia, prin documentul numit „Supplex Libellus Valachorum”, din
1791, solicită împăratului de la Viena emanciparea națiunii române pe temeiul argumentelor
de ordin numeric, economic și istoric.
În 1848, în Țările Române au izbucnit o serie de revoluții, care se înscriu în valul de
mișcări revoluționare care au cuprins Europa în primăvara anului 1848 („Primăvara
popoarelor”), de la Paris, până în centrul și Estul continentului. În Moldova și Țara
Românească, revoluția de la 1848 a fost opera intelectualilor „pașoptiști”. Ei aparțineau în
general mijlocului clasei boierești și au beneficiat de posibilități de studii în străinătate,
ajungând să cunoască Europa Occidentală, dorind să aplice modelul politic al acesteia și
Țărilor Române. Cauzele interne ale revoluției de la 1848 sunt reprezentate de cauze
politice: menținerea sistemului feudal ; cauze sociale: menținerea privilegiilor românești,
starea de dependență a țărănimii ; cauze economice: menținerea monopolului boierilor
asupra economiei ; cauze naționale: dominația străină în Moldova și Țara Românească,
stăpânirea habsburgică în Transilvania, lipsa drepturilor pentru românii din Transilvania.
Obiectivele generale ale revoluției au fost: înlăturarea sistemului feudal, desființarea
privilegiilor feudale, emanciparea și împroprietărirea țăranilor (cu sau fără despăgubiri),
instaurarea unor regimuri constituționale, realizarea unor reforme economice care să
contribuie la modernizarea societății românești. Documentele revoluțiilor de la 1848 din
spațiul românesc reprezintă o continuare a proiectelor politice elaborate până în acest
moment, dar și punctul culminant, acestea cuprinzând toate revendicările românilor de până
atunci. Propunerile de reformă din proiectele politice ale boierilor se regăsesc în Proiectul
politic pașoptist în concordanță cu evenimentele de pe plan european. Aceste
PROGRAME REVOLUȚIONARE au fost elaborate de intelectuali și mica boierime:
 Proiectul politic pașoptist a avut un puternic impact asupra populației românești și a
contribuit la strângerea legăturilor dintre români, concretizată prin trecerea revoluționarilor
dintr-o parte în alta a Carpaților, în corespondența dintre aceștia, dar mai ales în obiectivele
unificatoare armate.
În urma proiectelor politice desfășurate în sec. XIX, în contextul „Crizei Orientale”,
apare posibilitatea constituirii unui stat românesc. În procesul de formare a statului
românesc, se interferează mai mulți factori: mișcarea unionistă, atitudinea opiniei publice
europene și politica marilor puteri. Astfel, au avut loc acțiuni care au contribuit la constituirea
statului român modern: între 1853-1856 se desfășoară Războiul Crimeei, în urma căruia
Rusia este înfrântă, iar în 1856, Marile Puteri (Anglia, Prusia, Rusia, Franța, Sardinia, Turcia,
Austria) organizează Congresul de pace de la Paris. Cu această ocazie, problema
românească a unirii principatelor devine o problemă de nivel european și este dezbătută de
Marile Puteri, care adoptă într-o secțiune a Tratatului de la Paris, prevederi referitoare la
Principatele Române: desființarea protectoratului rus, introducerea garanției colective a celor
7 Mari Puteri, menținerea suzeranității otomane, Rusia cedează Moldova, sudul Basarabiei
cu cele trei județe Cahul, Bolgrad și Ismail și mai prevedea convocarea unor adunări ad-hoc
cu rol consultativ pentru formularea unor propuneri către puterile garante privind organizarea
principatelor. În Moldova, între timp, domnitorul, Grigore Alexandru Ghica a permis revenirea
revoluționarilor care au organizat o mișcare unionistă (au creat asociații și au înființat
reviste care militau pentru unire). În 1857, Adunările ad-hoc alcătuite din reprezentanți din
toate categoriile sociale își desfășoară activitatea în Moldova și Țara Românească și
elaborează rezoluțiile pe care le vor înainta Marilor Puteri: unirea Moldovei cu Țara
Românească într-un singur stat, numele statului să fie „România”, statul să fie condus de un
prinț străin dintr-o familie domnitoare europeană, iar moștenitorii să fie crescuți în religia țării,
respectarea autonomiei sub garanția colectivă a Marilor Puteri. În 1858 Marile Puteri s-au
reunit la Paris pentru a discuta propunerile românilor în cadrul Conferinței de la Paris, unde
au emis Convenția de la Paris, act cu valoare de Constituție pentru Principatele Române.
Convenția de la Paris avea următoarele prevederi: unirea principatelor cu numele de
„Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, alegeri separate pentru funcția de domn și
pentru Adunarea Electivă, instituții comune: Comisia Centrală de la Focșani (elaborează
proiectele de legi), Înalta Curte de Casație și Justiție (sediul la Focșani și cea mai înaltă
instanță judecătorească), puterile în stat erau reprezentate astfel: legislativă (de Domn, de
Adunare și Comisia Centrală), executivă (de Domn și Guvern) și judecătorească (de
Instanțele de Judecată și Înalta Curte de Casație și Justiție), domnul era ales pe viață de
către Adunarea Electivă, adunarea era aleasă pe 7 ani prin vot cenzitar (=doar bogații aveau
drept de vot), se prevedeau drepturi și libertăți cetățenești și desființarea privilegiilor.
Convenția de la Paris a înlocuit Regulamentele Organice și conform acesteia, principatele
rămân sub suzeranitate otomană și garanția colectivă a celor 7 Mari Puteri. În textul
Convenției nu se menționa că în funcția de Domn nu poate fi aleasă aceeași persoană,
astfel că la 5 ianuarie 1859 Adunarea Electivă din Moldova îl alege Domn pe Alexandru
Ioan Cuza, iar la 24 ianuarie 1859 Adunarea din Țara Românească are aceeași opțiune.
Odată cu alegerea lui Cuza și formarea statului român, unul dintre marile obiective ale
proiectelor politice românești a fost atins, și anume realizarea statului român. În urma
alegerii lui Alexandru Ioan Cuza și formarea statului român, oamenii politici au acum în față
obiectivul de a consolida statul. Astfel, între secolele XIX și XX, se pun în practică
dezideratele românilor, reforme pentru modernizare, se instituie o monarhie ereditară, cu
aducerea unui prinț străin, se adoptă noua Constituție modernă, se obține independența și
se realizează marele obiectiv: unirea tuturor românilor într-un singur stat național unitar
român.
[Domnia lui Alexandru Ioan Cuza]
Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), domn ales în Țara Românească și Moldova, sub
conducerea căruia s-a consolidat statul român modern. În decursul domniei lui Alexandru
Ioan Cuza se pot deosebi 3 etape: prima etapă: 1859-1862 — recunoașterea externă a
dublei alegeri și unirii și măsuri de unificare interne ; a doua etapă: 1862-1864 — încercări
de realizare a reformelor și a treia etapă: 1864-1866 — perioada marilor reforme și domnia
autoritară a lui Cuza. ETAPA I — perioada consolidării unirii (1859-1862): În martie 1859
are loc o nouă Conferință la Paris, unde 5 dintre Marile Puteri recunosc dubla alegere a lui
Al. Ioan Cuza. Ulterior Austria și Imperiul Otoman, care refuzaseră inițial, vor recunoaște și
ele acest act politic cu condiția ca după moartea lui Cuza să fie aleși din nou doi domnitori.
Între 1859 și 1861, Cuza hotărăște unificarea Adunărilor și Guvernelor, deci realizarea unei
uniri depline. Domnitorul a unificat și alte instituții precum: armata, serviciul vamal, telegraful,
poșta, iar capitala a stabilit-o la București. Tot el înființează consulate în principalele capitale
europene. În cadrul Conferinței de la Constantinopol (1861), Marile Puteri au acceptat
unirea deplină doar pe timpul domniei lui Cuza și sultanul a dat firmanul (=acordul) prin care
recunoaște unirea. La 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern unic condus de Barbu
Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 s-au deschis lucrările primei adunări unice (parlamentul de
azi). ETAPA II — perioada marilor reforme (1862-1864): În această etapă Cuza a încercat
rezolvarea marilor probleme ale societății românești, printre care și chestiunea rurală. În
lumea politică românească se conturau două grupări politice: cea conservatoare și liberală.
Gruparea conservatoare era împotriva divizării marilor proprietăți, iar gruparea liberală dorea
găsirea unor soluții, cuprinzându-i pe tinerii burghezi, dar și boierimea mică și mijlocie.
Problemele se agravează când prim ministrul, Barbu Catargiu (conservatorul), care se
împotrivise ideii de împroprietărire, a fost asasinat. În această situație domnitorul îl numește
prim-ministru în octombrie 1863 pe liberalul moderat Mihail Kogălniceanu. Primul pas pentru
realizarea reformei agrare a fost realizat în decembrie 1863 când este votată Legea
Secularizării Averilor Mănăstirești, care prevedea că toate averile mănăstirești sunt și
rămân averi ale statului. Astfel pământurile mănăstirilor au fost trecute în proprietatea
statului. Tot în 1863 s-a hotărât ca limba de oficiere a slujbelor bisericești să fie limba
română. Mihail Kogălniceanu elaborează un proiect de reformă agrară care va fi înaintat
Adunării Legislative. în 1864 Adunarea Legislativă respinge acest proiect și cere demisia
premierului. Cuza, printr-un act neconstituțional, refuză demisia, ceea ce echivalează cu o
lovitură de stat și dizolvă Adunarea Legislativă. ETAPA III — perioada regimului autoritar
(1864-1866): Lovitura de stat din 2 mai 1864 a fost urmată de elaborarea unui nou act
constituțional, numit Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, care a modificat în
sens autoritar convenția, a sporit puterile domnitorilor în detrimentul legislativului și a fost
însoțit și de o lege electorală. În august 1864, Cuza a promulgat Legea Rurală/ Reforma
Agrară prin care se desființa claca, iar foștii clăcași erau împroprietăriți cu pământ. Aceștia
erau împărțiți în funcție de numărul de vite pe care le dețineau în: fruntași (4 boi și o vacă),
mijlocași (2 boi și o vacă) și codași/pălmași (o vacă). În funcție de categoria din care făceau
parte, fiecare țăran primea o anumită suprafață de teren agricol. În total au fost
împroprietăriți prin lege circa 500.000 de familii cu o suprafață de circa 2.000.000 de
hectare. Alte 100.000 de familii și-au putut cumpăra loturi mai mici. Împroprietărirea s-a făcut
prin plata unei despăgubiri către foștii proprietari, eșalonată (repartizată) pe 15 ani. Timp de
30 de ani, țăranii nu puteau vinde sau ipoteca pământul. În decembrie 1864 este emisă
Legea Instrucțiunii Publice/ Legea Învățământului, care este prima lege modernă a
învățământului și în cadrul căruia învățământul primar devenea obligatoriu și gratuit.
Învățământul se separă de biserică, încă din 1860, când la Iași a fost înființată o universitate
și în 1864 este înființată și cea din București. Alte măsuri reformatoare: este emis Codul
Civil, elaborat pe baza Codului lui Napoleon; este emisă Legea Organizării Judecătorești;
este emis Codul Penal și de procedură penală; este înființat Cecul. Domnia autoritară a
lui Cuza i-a îndepărtat pe oamenii politici de el, astfel constituindu-se o alianță politică
îndreptată împotriva lui Cuza, numită „Monstruasa Coaliție”, formată din
conservatorii și liberalii radicali. Pe 11 februarie 1866, Cuza este obligat să semneze
abdicarea. În locul său a fost numită o locotenență domnească care va conduce țara până la
găsirea unui prinț străin care să preia conducerea statului. Domnia lui Cuza a asigurat
tranziția spre regimul politic modern, parlamentar și constituțional. Prin reformele
modernizatoare a determinat mari schimbări în structurile societății și în viața economică, iar
unirea și reformele realizate au pus bazele statului modern.
[Domnia lui Carol I]
Carol I (1866-1914),