Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre spaţiul românesc de la autonomii locale la relaţiile

internaţionale din Evul Mediu şi începuturile modernităţii, având în vedere:

- menţionarea unui izvor istoric și trei autonomii locale în sec. IX-XIII;
- precizarea unei instituţii centrale din spaţiul românesc şi menţionarea a două caracteristici ale acesteia în Evul Mediu;
- prezentarea două acțiuni militare și o asemănare între acestea, organizate în sec. XIV-XV în spaţiul românesc;
- menţionarea a două acţiuni diplomatice referitoare la spaţiul românesc, desfăşurate în secolele XIV-XV;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul spaţiului românesc în relaţiile internaţionale din Evul Mediu şi
începuturile modernităţii şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

În sec. IX-XIII, populația din spațiul românesc era organizată în autonomii lcale care purtau diferite
denumiri: țări, codri, câmpuri, cnezate, voievodate. Pentru secolul al IX-lea, lucrarea „Gesta Hungarorum” a
lui Anonymus menționează în interiorul arcului carpatic voievodatele conduse de Glad, Menumorut,Gelu,
care s-au confruntat cu maghiarii.În 1247, conform Diplomei Cavalerilor Ioaniţi, pe teritoriul de la sud de
Carpaţi existau următoarele formaţiuni prestatale româneşti: Banatul de Severin, voievodatul lui Litovoi,
voievodatul lui Seneslau, cnezatele lui Ioan şi Farcaş.
Secolele XIV-XV au însemnat pentru istoria românilor o perioadă de consolidare a statelor medievale
româneşti şi de afirmare a politicii lor de independenţă.
Conflictele militare din acea perioadă au demonstrat hotărârea românilor de a-şi apăra integritatea, în
acest sens înscriindu-se acţiunile mai multor domnitori români.
Politica externă a Ţărilor Române a fost influenţată, pe parcursul secolelor XIX-XV, de vecinătatea celor
două puteri catolice, Polonia şi Ungaria, care au stabilit relaţii de suzeranitate-vasalitate cu statele medievale
româneşti. Totodată, expansiunea Imperiului Otoman în Europa (care ajunge la Dunăre la sfârşitul sec. al
XIX-lea) a determinat domnitorii români să realizeze alianţe între statele româneşti, dar şi cu ţările vecine, să
întocmească strategii militare eficiente, menite să reducă diferenţa faţă de armatele străine. Astfel, voievozii
români au întreprins eforturi militare şi diplomatice pentru păstrarea independenţei şi integrităţii ţării.
Pe tot parcursul Evului Mediu, războaiele purtate de români cu otomanii se înscriu în categoria
„războaielor asimetrice” (una dintre părţi este inferioară militar); pentru a compensa acest neajuns faţă de
adversar, românii au folosit diferite tactici şi strategii militare: tactica „pământului pârjolit”, hărţuirea
inamicului, alegerea confruntărilor militare în locuri strâmte şi mlăştinoase.
Domnia este instituţia care s-a implicat activ în apărarea ţării. Domnul putea să încheie pace sau să
declare război, să semneze tratate internaţionale, era comandantul armatei în calitate de voievod. El se
sprijinea pe boierime („oastea cea mică”) şi populaţia aptă de luptă („oastea cea mare”). Domnia s-a
preocupat şi pentru construirea şi întărirea unor cetăţi de apărare.
În cadrul luptei antiotomane a Ţărilor Române din secolele XIV-XVI s-au evidenţiat mai mulţi domnitori
de seamă. Astfel, un important moment al luptei pentru păstrarea independenţei l-a constituit acţiunea
domnitorului Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş. În 1459, acesta a refuzat să mai plătească tribut Porţii otomane în
1459; mai mult, în iarna anilor 1461-1462 a organizat campania de la Dunăre, atacând cetăţile turceşti
fortificate. Toate acestea au atras reacţia sultanului Mahomed al II-lea care organizează o expediţie de
pedepsire a domnitorului român la începutul verii anului 1462. Vlad Ţepeş, conştient de inferioritatea
armatei sale, refuză o luptă deschisă, preferând să hărţuiască şi să înfometeze oastea otomană. În aceste
condiţii, în noaptea de 16-17 iunie 1462 are loc atacul de noapte de la Târgovişte împotriva taberei turceşti,
provocând haos şi pierderi. Urmarea acestui atac a fost retragerea în cele din urmă a armatei otomane la sud
de Dunăre.
După cucerirea Constantinopolului de către otomani în 1453, sultanul Mahomed al II-lea a început o nouă
ofensivă în Europa, cu scopul de a cuceri cetatea Belgrad. Împotriva oastei otomane s-a distins în 1456
voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara. Acesta a organizat apărarea Belgradului, luptele încheindu-se
cu înfrângerea turcilor. Victoria obţinută de Iancu de Hunedoara a oprit pentru aproape 70 de ani ofensiva
turcilor spre centrul Europei.
Un alt moment al luptei antiotomane l-a reprezentat lupta de la Vaslui (10 ianuarie 1475), purtată de
Ştefan cel Mare (1457-1504). La sfârşitul anului 1474, turcii au organizat o campanie în Moldova cu scopul
de a elimina pericolul reprezentat de politica antiotomană a domnului Moldovei. Astfel, trupele turceşti
intrate în Moldova în 1475 au fost hărţuite de armata moldoveană şi atrase în locul ales strategic. La Podul
Înalt, Ştefan cel Mare, profitând şi de condiţiile atmosferice (ceaţa deasă, dezgheţ), obţine o strălucită
victorie, forţându-i pe turci să părăsească Moldova.
Deoarece au dorit să-și atingă obiectivele politice şi militare, domnitorii români au urmărit să încheie
alianţe diplomatice cu puterile vecine, implicate şi ele în lupta antiotomană. Astfel, în contextul accentuării
pericolului otoman, Mircea cel Bătrân a încheiat la Braşov, pe 7 martie 1395, un tratat cu regele Ungariei,
Sigismund de Luxemburg. Domnitorul Ţării Româneşti acorda ajutor militar şi logistic împotriva Porţii.
Acesta a fost primul tratat antiotoman din istoria sud-estului Europei.
O altă acţiune diplomatică în acest sens a fost tratatul încheiat în 1475 între Ştefan cel Mare şi regele
maghiar Matei Corvin. Tratatul stabilea ajutorul reciproc pe care cei doi conducători creştini trebuiau să şi-l
acorde în cazul unui atac otoman,. Ca urmare, în 1476, în urma invaziei armatelor turceşti în Moldova, Matei
Corvin a trimis pe voievodul Transilvaniei în ajutorul lui Ştefan, contribuind la retragerea atacatorilor
Într-o conjunctură internaţională extrem de complexă, Mihai Viteazul a urcat pe tron în 1593, manifestând
inteligenţă în realizarea alianţelor care să asigure consolidarea ţării sale pe plan intern şi extern. Aderarea la
Liga Sfântă a declanşat seria conflictelor cu Imperiul Otoman. La 13 nov. 1594 Mihai Viteazul a declanşat la
Bucureşti o răscoală antiotomană, urmată de o ofensivă generală pe linia Dunării. Reacţia otomanilor nu s-a
lăsat aşteptată, organizându-se o campanie împotriva Ţării Româneşti. În aceste condiţii, Mihai Viteazul a
încheiat un tratat în condiţii dezavantajoase cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei la 20 mai 1595.
Confruntarea cu otomanii a avut loc la Călugăreni (13/23 august 1595), unde Mihai obţine victoria,
insuficientă însă pentru a-i alunga pe turci. El se retrage spre munţi, aşteptând ajutor transilvănean. Cu
sprijinul lui Sigismund Bathory, domnul român eliberează cetăţile Târgovişte şi Bucureşti şi câştigă la
Giurgiu o strălucită victorie (15-20 octombrie 1595). În 1597, Mihai Viteazul a încheiat pace cu sultanul,
obţinând recunoaşterea domniei pe viaţă.
Dimitrie Cantemir (1710-1711) a fost ultimul domnitor pământean al Moldovei. Cu toate că a fost numit
domn de către turci într-o perioadă în care Imperiul Otoman avea nevoie de un om de încredere în Moldova
Cantemir a hotărât să ducă o politică antiotomană, aliindu-se cu Rusia lui Petru cel Mare. Prin urmare, în
aprilie 1711 s-a semnat Tratatul de la Luţk (în Polonia). Prevederi: se recunoaştea domnia ereditară în
familia Cantemir, garantarea hotarelor și integrității Moldovei de către Rusia, sprijin militar reciproc
împotriva Imperiului Otoman, frontiera dintre cele două țări era stabilită pe Nistru. Prin acest tratat,
Cantemir dorea obținerea independenței și integrității teritoriale a Moldovei sub protecția Rusiei ca mare
putere creștină în răsăritul Europei. Poarta otomană a organizat o campanie împotriva Rusiei și Moldovei. În
urma înfrângerii de la Stănilesti (iulie 1711), Dimitrie Cantemir pierde tronul și se refugiază astfel la curtea
lui Petru I.
Acţiunile militare la care au participat românii în perioada secolelor XIV-XVI au fost extrem de
importante, întrucât au demonstrat rolul activ deţinut de Ţările Române în planurile de cruciadă antiotomană;
în acelaşi timp, domnitorii români au luptat pentru menţinerea independenţei statale şi astfel au constituit
vreme îndelungată un bastion al creştinătăţii în calea expansiunii turceşti către centrul Europei