SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre spaţiul românesc, de la autonomii

locale la implicarea în relaţiile internaţionale din Evul Mediu, având în vedere:
- menţionarea a două autonomii locale, din spaţiul românesc, din secolele al IX-lea – al
XIII-lea;
- menționarea a două cauze ale înfiinţării instituţiilor centrale medievale şi precizarea
unei instituţii centrale din spaţiul românesc;
- prezentarea unei acţiuni diplomatice desfăşurate de un reprezentant al spațiului
românesc, în secolul al XV-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la acţiunile militare desfăşurate în spaţiul
românesc, în secolul al XVI-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric

În Evul Mediu, românii au locuit în trei teritorii distincte din punct de vedere
politic: Ţara Românească şi Moldova s-au constituit ca state independente, iar
Transilvania a fost provincie autonomă a Ungariei, până la jumătatea secolului al XVI-
lea, când a devenit şi ea stat. Cu tot acest destin statal diferit, Ţara Românească şi
Moldova au o organizare politică similară, creându-şi instituţii asemănătoare, iar din
punct de vedere al statutului internaţional, după 1541, toate trei se regăsesc, în ipostaza
de state vasale Imperiului Otoman.
La începutul Evului Mediu românii erau organizaţi în nişte formaţiuni politice
autonome prestatale alcătuite din uniuni de obşti săteşti, numite cnezate, voievodate, ţări,
codrii sau câmpuri. Primele astfel de autonomii sunt atestate în Transilvania, Cronica
„Gesta Hungarorum” („Faptele ungurilor”) scrisă de notarul unui rege maghiar din
secolul al XII-lea, prezintă istoria venirii maghiarilor în Ungaria (în 896) şi, în acest
context, precizează informaţii despre organizarea politică a Transilvaniei. Anonymus
aminteşte că, la sfârşitul secolului al IX-lea, existau în Transilvania voievodatele lui
Gelu, Glad şi Menumorut. În secolul al XIII-lea, documentul „Diploma Cavalerilor
Ioaniţi” (1247) atestă existenţa, pe teritoriul viitorului stat Ţara Românească, a altor
formaţiuni prestatale româneşti: cnezatele lui Ioan şi Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi
Seneslau şi Ţara Severinului.
Formaţiunile din interiorul arcului carpatic sunt cucerite treptat de regatul Ungarie, în
secolele XI-XIII, alcătuind voievodatul Transilvaniei.Prin unificarea autonomiilor
politice de la sud şi est de Carpaţi se întemeiază, în secolul al XIV-lea, statele Ţara
Românească şi Moldova. Instituţia domniei se naşte în acest proces de unificare
teritorială. Cauza principală a creării ei este nevoia de apărare în faţa unor puteri străine,
Ungaria în cazul Ţării Româneşti, hanatul tătar şi apoi Ungaria, în cazul Moldovei. Însăşi
titulatura domnească arată că scopul principal al acestei instituţii este cel de apărare: şeful
statului este „mare voievod şi domn”, marele voievod fiind comandantul militar suprem.
Ţara Românească şi Moldova îşi continuă drumul statalităţii, prin crearea altor instituţii
centrale, care să permită funcţionarea eficientă în plan intern şi implicarea în relaţiile
internaţionale: Sfatul Domnesc, Adunarea Ţării, Armata, Biserica. Sfatul Domnesc era
alcătuit din boierii cu dregătorii, care îl ajutau pe domnitor în conducerea statului. Pe
parcursul secolelor al XIV-lea şi al XV-lea au apărut cele mai importante dregătorii, care
arată centralizarea problemelor administrative, fiscale, judecătoreşti etc. în spaţiul
românesc.
Domnitorii români s-au implicat în relaţiile internaţionale în Evul Mediu în
principal în contextul expansiunii otomane, fie în campanii militare ofensive sau
defensive, fie în acţiuni diplomatice care aveau ca scop găsirea unor aliaţi cu sprijinul
cărora apărarea graniţelor şi a independenţei statului să fie mai eficientă. În secolul al
XV-lea domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare (1457-1504), a avut cea mai amplă
politică diplomatică dintre toţi conducătorii români. La urcarea sa pe tron, Moldova era
plătitoare de tribut turcilor (predecesorul său, Petru Aron, fusese cel care acceptase
această obligaţie pentru ţară). După ce a rezolvate alte probleme interne şi externe, Ştefan
a hotărât să refuze plata tributului către Imperiul Otoman, fapt ce a determinat un atac al
oştilor otomane chiar în miez de iarnă, în ianuarie 1475. Ştefan a reuşit să obţină o
victorie zdrobitoare în bătălia de la Vaslui, împotriva oştilor conduse de Suleiman Paşa,
dar el a înţeles că această primă confruntare este doar începutul unui conflict de durată.
De aceea, în vara anului 1475, Ştefan cel Mare a încheiat o alianţă antiotomană cu regele
Ungariei, sub forma unui tratat de vasalitate, în care Ştefan promitea ajutor într-o
eventuală campanie contra turcilor. Matia însuşi a trimis ajutor lui Ştefan, în august 1476,
după bătălia de la Războieni, dar trupele maghiare nu au mai apucat să intre în Moldova
deoarece sultanul a hotărât retragerea.
Mihai Viteazul (1593-1601) a fost domnitorul cu cea mai amplă activitate militară
din secolul al XVI-lea, Acţiunile sale la nordul şi sudul Dunării ne determină să-l
considerăm voievodul român cu cel mai mare impact în relaţiile internaţionale. Imperiul
Otoman ajunsese la vremea respectivă la maxima sa întindere, constituind o ameninţare
chiar şi pentru Europa Occidentală. La scurt timp după urcarea pe tron, în 1594, Mihai a
declanşat revolta împotriva turcilor (a ucis creditorii turci din Bucureşti, a refuzat plata
tributului, a atacat cetăţile turceşti de la Dunăre), determinând, în vara anului 1595, o
campanie militară de pedepsire condusă de marele vizir Sinan Paşa. Românii au obţinut o
victorie tactică la Călugăreni, dar, din cauză că lupta s-a dat doar cu avangarda armatei
turceşti, Mihai a hotărât să se retragă spre munţi, aşteptând ajutor de la aliatul său,
principele Transilvaniei, Sigismund Bathory. La scurt timp, domnitorul a primit ajutor, a
reluat ofensiva şi a reuşit să-i învingă pe turci la Giurgiu. Mihai a trecut apoi la sudul
Dunării, unde a declanşat un atac pustiitor asupra cetăţilor otomane. Aceste acţiuni
militare i-au determinat pe turci ca în 1597 să încheie un tratat de pace favorabil lui
Mihai: îi este recunoscută domnia pe viaţă şi scad semnificativ tributul
Războaiele antiotomane purtate de români au permis menţinerea religiei creştine şi a
integrităţii statelor româneşti, chiar dacă Ţările Române aveau numeroase obligaţii faţă
de turci. Comparativ cu ceea ce se întâmplă în Europa centrală şi răsăriteană în această
perioadă, unde state mult mai puternice şi-au pierdut identitatea statală, situaţia Ţării
Româneşti, a Moldovei şi a Transilvaniei este mult mai bună. Luptele antiotomane ale
voievozilor români au împiedicat turcii să îşi extindă graniţa dincolo de linia Dunării şi
să-şi mărească puterea politic.